Cursul 4

PILONII FAMILIEI DE DREPT ROMANO - GERMANICE: DREPTUL GERMAN SI

DREPTUL FRANCEZ

B. Dreptul francez

Stiinta juridica franceza imparte dreptul national in trei periode: Ancien Dtoit, Perioada
Revolutiei franceze si Perioada moderna.

a) Ancien dtoit
1. Premize istorice
Vechiul drept s-a constituit dintr-un complex istoric, pe care l-am analizat anterior. La
venirea francilor in Galia, ei au gasit o situatie specifica in vechea provincie romana: in sud,
galii, profund romanizati, convietuiau cu triburile germanice ale burgunzilor – populatii
germanice, influentate si ele de cultura romana, fara a se amesteca in timp. In fosta provincie
Anquitania, aflata in sud-vestul Frantei de azi, imparatul roman Honorius a cedat teritorii
federatilor vizigoti, drept rasplata pentru sprijinul dat ; acestia au construit statul lor, in care s-a
prelevat, cum s-a vazut, dreptul roman. Vizigotii si burguzii - cand si-au construit propriile state
– au mentinut in vigoare legile si obiceiurile populatiei bastinase romanizate, acceptand
principiul personalitatii legii. Chiar daca, cu timpul, legea devine teritoriala, traditiile romane
persista, ba ele chiar au inceput sa influenteze cutumele germane, care se fondau pe vivens lege
salica.
Cutumele reglementau raporturile civile, cele de drept administrativ, delictele sau
infractiunile. Ele reglementau folosirea pamantului, drepturile si prerogativele unor comunitati in
materie judiciara si politica, succesiunile, drepturile si obligatiile in casatorie, chiar si legea
fundamentala a regatului era de natura cutumiara. Cutumele, cu transformarile pe care le vom
examina, au reglementat relatiile sociale pana in anul 1789, cand adunarea constituanta si
legislativa au primit puteri sa faca si sa schimbe legile organice, civile si criminale.
Cutumele circulau, in plus, in multitudinea de limbi folosite in acel timp; cutumele locale
se subordonau cutumelor regionale, justitia devenise independenta si fiecare isi crease propriul
mod de a aplica cutuma. Multe cutume nu erau cunoscute, nici chiar de catre judecatori. Incercari
private de codificare, cum a fost cea a judecatorului (bailli) Phillippe de Beumanoir, care a cules
si comentat Cutumele din Beavaisis (Coutumes de Beavaisis), (1230), nu erau decat sporadice.
Timp de cateva secole acest sistem a guvernat starea juridica a Frantei feudale, pana la
inceputul secolului al XV-lea, cand se contureaza o unificare legislativa, prin culegerea oficiala
si editarea cutumelor. La inceput, prin acest procedeu cutumele devin uniforme pentru o intreaga
regiune, cum este cazul cutumei din Bretania din 1574 sau cea din Blois sau Cutuma din Paris
(1580), apoi cele din Normandia si (Orleans) (1583).
- Unificarea partiala a dreptului privat sub Ludovic al XIV-lea
Influentat de Colbert, regele Ludovic al XIV-lea a anuntat, in anul 1665, reforma justitiei,
printr-o serie de ordonante, denumite Code Louis.
Prima codificare a fost procedura civila(1667) (Ordonanta de Saint-Gerrmain-en-Laye),
care a servit ca baza a codificarii procedurii civile de mai tarziu, initiata de Napoleon; in anul
1670 a aparut Codul de procedura penala (Ordonance criminale), care a stat la baza activitatii
legislative a revolutiei; procedura era inchizitionala, procesul era reglementat de lege, se instituie
procedura de apel etc.; in anul 1673 a fost adoptata Ordonanta asupra comertului (Code
marchand), prima codificare a dreptului comercial. In 1685 apare Code noir, care reglementeaza
sclavagiul in Antile, Guiana, Insula Bourbon; el s-a aplicat in Guadaloupe si Martinica.
Conventia din 1794 a abolit sclavagiul, dar Reunion si Insula Mauriciu au refuzat aplicarea
decretului. Codul s-a aplicat din nou de catre Napoleon in colonii.
Prin ordonanta lui Ludovic al XVI-lea, initiata de Colbert, din 1616, impreuna cu alte
ordonante care formau codul Louis, se face o reforma in justitie, stabilindu-se o ierarhie in cadrul
instantelor, dreptul magistratilor si cateva reguli de procedura – primul cod de prcedura din lume.
Parlamentele locale erau, de fapt, tribunale locale – si nu organe legislative, cum ne-ar
sugera azi termenul. Ele erau purtatoare ale puterii regale si nu erau tinute sa aplice nici dreptul
roman – care era doar ratio scripta – nici obiceiul local, actionau in numele regelui si puteau
aplica reguli din diferite surse. Judecatorii se simteau independenti si fata de doctrina care se
formula in facultatile de drept, stiinta rezolva problemele sale, guvernele le rezolvau singure.
Parlamentele provinciale inregistrau ordonante regale, care deveneau, astfel, obligatorii; ele
puteau refuza inregistrarea lor.
Este interesant de remarcat ca regii Frantei, chiar cei care domneau absolut, nu au
intervenit in sistemul dreptului civil existent si nici nu au incercat sa modifice obiceiurile
existente. Ba mai mult, regii francezi s-au straduit sa publice culegeri de obiceiuri juridice,
pentru a le asigura cunoasterea si, deci, aplicarea lor. Pana in 1789 au fost date cam o duzina de
ordonante, dar niciuna nu poate fi considerata a fi in domeniul dreptului civil, cele mai multe
ordonante regale priveau procedura de judecata, dupa modelul dreptului canonic.

b) Perioada Revolutiei franceze

Ideile Revolutiei se transpun in asa-numitul drept intermediar, legiferat de Conventia
Nationala, formata dupa crearea Republicii.
Astfel, Conventia decide unificarea legislatiei Frantei „ sa se faca un cod civil de legi
civil comun pentru tot regatul”. Totodata, s-a decis ca legislatorul nu mai este regele, ci poporul.
Constituanta decide laicizarea casatoriei (Legea nr. 20/9/92), admiterea divortului (Legea nr.
20/9/92), stabilirea majoratului la 21 de ani si desfintarea autoritatii parintesti; in anul urmator
Conventia decide egalitatea intre copiii naturali si cei rezultati din casatorie, se facea, totusi,
distinctie intre copiii naturali si cei adulterieni sau incetuosi (Legea nr. 1/11/93); se decide
egalitatea succesorala a copiilor (Legea nr. 25/10/92), se proclama libertatea donatiilor.

c) Cea de a treia perioada este dupa aparitia Codului civil al lui Napoleon, care
continua si azi
Napoleon, in calitate de prim consul, continuand acest curent, a numit, la 17 brumaire al
anului VIII, o comisise de juristi, care a pregatit un proiect de cod civil in numai patru luni,
formata din: Fransois Denis Tronchet, presedintele Tribunalului de Casatie (cel care l-a aparat in
fata Conventiei pe Ludovic al XVI-lea), pe Jean Etienne-Marie Portalis, avocat provensal, intrat
in politica, pe Bigot de Preameneau, fost avocat, comisar guvernamental la Tribunalul de Casatie
si pe Jacques de Moleville, membru al acestui tribunal.
Codul astfel format este numit si codul lui Napoleon, pe atunci consul, pentru insistenta
cu care al a urmarit elaborarea lui si chiar cu prezidarea unor sedinte ale Comitetului, la care a
uimit pe membrii comisiei cu privire la cunostintele sale de drept roman.
 Codul reglementeaza dreptul persoanei si al familiei, in care se include si succesiunea,
apoi dreptul patrimonial – proprietatea, contractele, responsabilitatea civila.
Codul era, deci revolutionar, dar nu era consecvent principiilor ce le proclamase
revolutia: liberalismul era limitat, caci multe prevederi erau prohibitive, desi asigura libertatea de
a contracta, libertatea economica, proprietatea fiind tratata ca un atribut al libertatii, scoasa de
sub regimul feudal si al vestigiilor comunitatilor agrare; egalitatea sotilor si a copiilor nu era
deplina, caci femeia era dependenta material de barbat; egalitatea se manifesta ca un principiu de
baza – partile erau egale juridic; donatiile erau libere, desi se limita initiativa donatarului etc.
Omul este tratat ca „vointa” – casatoria se realiza prin vointa partilor, tirania grupurilor fiind
ignorata, responsabilitatea era determinata de vointã, contractele se incheiau prin acordul partilor,
ceeace si economic era valabil – laissez faire, laissez passer.
Proprietatea, contractele si responsabilitatea civila au fost modificate in sensul
restrangerii individualismului: proprietatea privata era limitata in favoarea proprietatii colective –
ca urmare a recesiunii, a grevelor muncitoresti, a dezvoltarii marii industrii, care tindea spre
monopol. Restrictiile se manifestau si printr-un anumit mod de interpretare – se da mai mare
importanta notiunii de ordine publica, ce ducea la restrangerea puterii volitive a individului,
reparatiile prejudiciilor in cadrul responsabilitatii civile se limiteaza – fata de liberalismul
codului civil, care prevedea ca orice prejudiciu trbuie reparat – teoria riscului.
Dupa 1958, in a V-a Republica, se accentueaza egalitatea femeii cu barbatul – regimul
matrimonial este egal, puterea parentala este exercitata egal. Societatea permisiva se transforma
in societate toleranta, mai putin toleranta ca in Suedia, Anglia, Germania, exercitarea dreptului
de proprietate este reglementata prin dispozitii tehnice de urbanizare etc.

Dreptul din Romania:

Dreptul romanesc-dreptul obisnuielnic-obiceiul pamantului

Dreptul romanesc face parte din subgrupa dreptului romano-germanic, pe care am numit-o
dreptul latin, alaturi de dreptul francez, italia, spaniel si portughez.

Istoric, insa, dreptul roman se trage direct de la sursa romana, fiind impus de natia Romei timp
de 200 de ani; dreptul roman a penetrate apoi prin dreptul bizantin, o data cu religia ortodoxa;
mult timp el a passtrat si unele influente dacice.

Vechiul drept dacic este putin cunoscut, pentru ca izvoarele scrise lipses, nu insa si referirile la el
de catre istoricii greci si latini. Dacii erau organizati in uniuni de triburi, iar dreptul de proprietate
era colectiv asupra pamantului, apelor si pasunilor. Private era doar proprietatea asupra turmelor,
casei etc
Familia dacica a devenit patrilocala si patriliniara, sotia locuia cu sotul in casa acestuia si
descendenta se stabilea pe linie paterna, copii ramanand in familia tatalui dupa moartea acestuia.

Adunarea obstii era forul decisional juridic.

Dupa 82 i.hr. se constituie statul centralizat (sub conducerea lui Burebista) pe baza unei societati
impartite in 3 clase:

- Tarabostes
- Comatii sau copilati
- Sclavii.
Institutia regalitatii era ereditara, regele avand putere militara si de judecata.
Din anul 106 d.Hr. se instituie puterea romana asupra unei parti a Daciei, care implica
Dreptul roman civil si administrative, deciziile imparatului si guvernatorilor. Dreptul
roman s-a aplicat in parallel cu obiceiurile dacice mai ales in spatial rural, unde
administratia romana s-a impus greu.Cei care pronuntau dreptul au fost inlocuiticu
functionary numiti de imparat.
Retragerea administratiei romane a readus Dacia la structura anterioara – obsti vicinale.

Ulterior Domnul este singurul legiuitor – el emite hotarari, asezaminte si legaturi, . El

putea modifica sau abroga obiceiurile strabune.
Domnul , ca si instant suprema de judecata, nu a exclus justitia medievala, care era
formata din 1. justitia sateasca, la care profesau un jude si oameni buni si batrani.
2. justitia senioriala, exercitata de nobili asupra taranilor dependent.
Tarile romane au pastrat din dreptul roman reguli sub forma obiceiului. Din sec. al XV-
lea si al XVI-lea apar legiuiri scrise numite pravile, care erau traduceri din slavona sau
greaca a unor norme byzantine. Prima pravila este Pravila lui Alexandru cel Bun care nu
s-a pastra.
Cativa juristi initiaza coduri civile inspirate dupa codul lui Napoleon. Receptarea
dreptului francez incepe prin traducerea codurilor franceze