UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator:
Asist. drd. Florina Mitrofan

Absolvent:
Zarafu Maria

PITEŞTI
2011
1
 UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

IDENTIFICAREA ŞI EXAMINAREA
REGLEMENTĂRILOR INTERNE ŞI
INTERNAŢIONALE
PRIVIND DREPTUL LA VIAŢĂ

Coordonator:
Asist. drd. Florina Mitrofan

Absolvent:
Zarafu Maria

PITEŞTI

2
 2011

Cuprins

Capitolul I: DREPTUL LA VIAŢĂ ÎN CONTEXTUL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR OMULUI ŞI

CETĂŢEANULUI...................................................................................................................................................4

Secţiunea 1- Consideraţii generale privind importanţa cercetării ştiinţifice a dreptului la viaţă...............................4

Secţiunea 2- Identificarea şi examinarea terminologiei a dreptului la viaţă..............................................................8

Capitolul II: EXAMINAREA DISPOZIŢIILOR CONSTITUŢIONALE..............................................................11

Secţiunea 1- Constituţia din 1866...........................................................................................................................11

1.1. Adoptarea Constituţiei de la 1 iulie 1866.........................................................................................................11

1.2. Revizuirea Constituţiei din 1866 de la 12 octombrie 1879..............................................................................12

1.3. Revizuirea Constituţiei din 1866 de la 8 iunie 1884........................................................................................13

Secţiunea 2- Reglementări actuale..........................................................................................................................13

Capitolul III: EXAMINAREA INSTRUMENTELOR JURIDICE INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTUL

LA VIAŢĂ.............................................................................................................................................................16

Secţiunea 1- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.......................................................................................16

1.1. Noţiunea dreptului la viaţă din perspective Convenţiei Europene..............................................................16

1.2. Conţinutul dreptului la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie.......................................................................18

1.3. Limitări aduse dreptului la viaţă.................................................................................................................20

Secţiunea 2- Pactele internaţionale.........................................................................................................................22

2.1. Noţiuni generale privind pactele internaţionale..........................................................................................22

2.3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi cultural.................................................25

3
CAPITOLUL IV: PROTECŢIA DREPTULUI LA VIAŢĂ...................................................................................27

Secţiunea 1- Protecţia dreptului la viaţă privind dispoziţiile constituţionale româneşti..........................................27

Secţiunea 2- Protecţia dreptului la viaţă conform reglementărilor juridice internaţionale......................................30

CONCLUZII..............................................................................................................................................................33

BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................................................37

4
 IDENTIFICAREA ŞI EXAMINAREA
REGLEMENTĂRILOR INTERNE ŞI
INTERNAŢIONALE
PRIVIND DREPTUL LA VIAŢĂ

Capitolul I: DREPTUL LA VIAŢĂ ÎN CONTEXTUL

DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR OMULUI ŞI
CETĂŢEANULUI

Secţiunea 1- Consideraţii generale privind importanţa cercetării ştiinţifice a

dreptului la viaţă

Problematica drepturilor omului s-a ridicat în anii ce au urmat celui de-

al doilea război mondial la nivelul unui autentic fenomen politic, social,
juridic, cu implicaţii, practic, în toate domeniile existenţei umane, rădăcinile
sau prefigurările ei se pierd însă în negura vremurilor1.
Abordarea ştiinţifică a drepturilor omului trebuie să plece de la două
premise: una, de la constatarea sociabilităţii naturale a persoanei umane, iar
cealaltă de la constatarea că puterea este inerentă oricărei formaţiuni, chiar
dacă tipul de organizare este diferit.
Reflecţiile asupra condiţiei umane au semnalat, din cele mai vechi
timpuri, necesitatea unor drepturi fundamentale şi faptul că acestea nu pot fi
ignorate2. Interesul pentru om şi mediul său social a condus la descoperirea şi
cultivarea unor valori perene, precum: binele, adevărul, dreptatea, frumuseţea,

1
Irina Moroianu Zlătescu, Radu Constantin Demetrescu- Din istoria drepturilor omului, IRDO, ANUROM,
Bucureşti, 2005, p.3
2
Cristina Otovescu-Frăsie- Drepturile Omului în Societatea Contemporană, Editura „ Scrisul Românesc,
Craiova, 2009, p.11

5
datoria, libertatea, responsabilitatea care reprezintă cursul existenţei omeneşti,
devenind treptat, obiectul de studiu al unor discipline de specialitate.
Istoria concepţiilor cu privire la drepturile omului îşi are sorgintea în
secolul XVII î. Hr, o dată cu apariţia Codului lui Hammurabi, în care se
specifica faptul că oamenii nu pot fi torturaţi, înrobiţi şi nu li se poate confisca
averea fără o dreaptă judecată.
În Legea romană a celor XII table3 se precizau drepturile cetăţeanului,
enumerându-se: dreptul la proprietate, dreptul de a fi liber, dreptul la o
judecată dreaptă, dreptul de a-şi alege conducătorii, de a protesta şi dreptul la
fericire.
Filozofii greci au studiat persoana în calitatea sa de cetăţean
responsabil faţă de societate, dar şi faţă de sine însuşi. Instituţiile publice
trebuiau supuse unor aprecieri raţionale şi nu acceptate aşa cum cum sunt ele.
Gânditorii greci considerau drepturile omului ca fiind acele drepturi
fundamentale, eterne şi imuabile pe care orice societate omenească trebuie să
le respecte, cu alte cuvinte sunt drepturi care izvorăsc din natura lucrurilor iar
legea nu este decât expresia acestei naturi4. În acest fel, drepturile omului
izvorăsc din dreptul natural, sunt drepturi natural, drepturi fireşti.
Au apărut, mai târziu gânditorii stoici, greci şi romani, care formulând
o doctrină a drepturilor natural, vedeau bucurându-se de acestea pe toţi
oamenii, indiferent de condiţia lor social, indiferent de locul în care s-ar afla.
Drepturile nu trebuiau confundate cu privilegiile, ci ele aparţineau tuturor,
prin simplul fapt că toţi erau fiinţe umane înzestrate cu raţiune 5. Astfel, la
stoici, în principal la Aristotel, omul este considerat fiinţă sociabilă şi liberă,
protejat de către dreptul natural.
Cu Magna Carta Libertatum-Marea Cartă a Libertăţilor(1215) a început
lunga perioadă, de aproape 200 de ani, de constituire a ceea ce se numesc
astăzi instrumente de protecţie şi promovare a drepturilor omului. Magna
Cartum Libertatum este nu numai o concedare de privilegii aristrocraţiei
engleze, ci şi un prim text constituţional care garantează drepturile şi

3
Normele juridice erau transmise pe cale orală, erau cunoscute doar de pontifi şi erau aplicate de ei în mod
arbitrar. În secolul al V-lea Î.e.n. plângerile şi agitaţia plebeilor, clasa de mijloc, împotriva nobilimii, au dus
la redarea în scris a obiceiurilor juridice existente şi la adăugarea unor noi principii necunoscute legii de până
atunci. Primul pas în direcţia dreptului scris, şi totodată a secularizării dreptului, a fost făcut odată cu
înregistrarea cutumelor, a dreptului consuetudinar, în 451î.e.n. În acelaşi an "Legile celor XII Table" au fost
compilate de către o comisie de zece membrii şi acceptate de adunarea poporului. Acest cod de legi a
inaugurat reguli convenabile unei comunităţi agrare; a stabilit egalitatea plebeilor şi a patricienilor în faţa
legilor şi urma să fie preţuit de romani, fiind sursa legii publice şi private.
4
Irina Moroianu Zlătescu- Drepturile omului: un sistem în evoluţie, Editura I.RDO, Bucureşti, 2008, p.12
5
Ion Dogaru, Sevastian Cercel, D.C. Dănişor-Întreţinerea în contextul drepturilor fundamentale, Editura
Themis, Craiova, 2001, p.10

6
libertăţile. Ea conţine principiul potrivit căruia nici chiar regele nu este mai
presus de lege, iar puterea lui nu este absolută.
Au urmat şi alte documente britanice ca” Petiţia Drepturilor” care
limita abuzurile autorităţilor în domeniul impozitelor.
Un alt text estenţial este “ Actul care declară drepturile şi libertăţile
supuşilor şi care stabileşte succesiunea la coroană”, cunoscut sub numele de
“Declaraţia drepturilor” din 1689. De asemenea, în Declaraţia de
Independenţă a Statelor Unite din 1776 se proclamă că toţi oamenii au fost
creaţi egali, ei au fost înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi
inalienabile, printre aceste drepturi se găsesc dreptul la viaţă, libertatea şi
căutarea fericirii.
Drepturile omului nu sunt nici o nouă morală, nici o religie laică; ele
sunt mult mai mult decât o limbă comună tuturor oamenilor”. Sunt exigenţe
pe care o persoană umană trebuie să le studieze şi să le integreze în cultura ei
după reguli şi metode proprii, indiferent de diversitatea preocupărilor sale6.
Dintre acestea, dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului,
fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi: Magna Carta
Libertatum, Petiţia Drepturilor, Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite.
Reglementarea dreptului la viaţă la nivelul legilor fundamentale ale
statelor lumii a devenit regulă în materie după cel de-al doilea război mondial,
ca urmare a consacrării sale în cele mai importante acte internaţionale din
acest domeniu7.
Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3
că “orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei”.
Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale consacră în art. 2 că “dreptul oricărei persoane la viaţă este
protejat de lege”.
Cercetarea ştiinţifică a dreptului la viaţă are mai multe accepţiuni. Într-
o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în
sensul ei fizic, iar într-o altă accepţiune largă viaţa persoanei este privită ca un
univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi
îmbogăţesc existenţa fizică8.
În această accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin întreg
sistemul constituţional. Astfel, Constituţia României se referă la accepţiunea
restrânsă a dreptului la viaţă, aceasta fiind mai eficientă din punct de vedere
juridic.

6
Karel Vasak- Les dimensions internationales des droits de l’homme, UNESCO, Paris, 1978, p.7
7
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu- Constituţia Romăniei
revizuită-comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, 2004, p.36
8
Regia Autonomă-„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 52

7
 Dreptul la viaţă reprezintă un drept fundamental al omului care a stârnit
numeroase controverse doctrinare nu doar pe plan juridic ci şi pe plan social,
cultural şi chiar economic. De asemenea, dreptul la viaţă este unul din
drepturile care a suferit numeroase evoluţii şi căruia i s-au adus cele mai
importante reglementări, atât pe plan intern dar, mai ales pe plan
internaţional.9.
Dreptul la viaţă este o valoare fundamentală şi prioritară a lumii
contemporane, fiind promovată pe diferite canale legislative, politice,
educaţionale, culturale şi media. Viaţa însăşi a omului este un scop în sine în
toate societăţile civilizate, iar recunoaşterea acestui imperativ are o
semnificaţie juridică şi morală, deopotrivă, întâlnită în întreaga societate.
Acest drept se înscrie în categoria drepturilor civile ale omului fiind
dreptul cel mai natural, dreptul care dă naştere atât altor drepturi dar şi
obligaţii ce revin celorlalţi pentru respectarea acestuia şi mai ales statului şi
societăţii în ansamblu.
Cu toate acestea, se observă că în marea majoritate a vechilor sisteme
lipseşte dimensiunea fundamentală a existenţei protecţiei dreptului la viaţă. A
trebuit să aibă loc numeroase revoluţii pentru producerea protecţiei şi
promovării acestuia. Astfel, ideile de toleranţă, de caritate, egalitate,
întrajutorare au fost cele care au determinat o revoluţie adâncă a promovării şi
dezvoltării dreptului la viaţă, acesta căpătând noi sensuri şi mai ales,
acordândui-se o mult mai mare importanţă10.
S-a sesizat, că în trecut, omul cunoştea mai mult îndatoririle decât
drepturile, fapt pentru care era considerat mai mult sclav. Recunoaşterea şi
protecţia dreptului la viaţă, a alungat însă această concepţie, situând cel puţin
drepturile fundamentale ale omului mai presus de orice.

Secţiunea 2- Identificarea şi examinarea terminologiei a dreptului la

viaţă

9
Ruxandra Răducanu- Protejarea dreptului la viaţă.dreptul fundamental al omului prin normele penale,
Revista de Drept nr. 4/2008, Craiova, p.34
10
Irina Moroianu Zlătescu- Drepturile omului.: un sistem în evoluţie, op. cit., p.14

8
 Problematica dreptului la viaţă este reglementată de dreptul
constituţional în plan intern şi este în acelaşi timp obiect al reglementărilor de
drept internaţional public.
Conceptul "dreptului la viaţă" solicită o analiza atentă în interferenţă,
dar şi în individualizarea acestuia, deoarece, acesta se condiţionează dar nu se
suprapue în mod perfect cu alte drepturi fundamentale ale omului 11.
Conceptul dreptului la viaţă, astfel cum a fost elaborat pe plan internaţional,
serveşte ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenţei
celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale şi cetăţeneşti. 
Conceptul dreptului la viaţă are o semnificaţie mult mai largă decât
celelalte drepturi deoarece este un drept universal valabil, aplicabil tuturor
fiinţelor umane.
O primă problemă teoretică o constituie definirea acestui drept12. Pentru
definirea lui trebuie luate în considerare următoarele:
a) este un drept subiectiv;
b) este un drept esenţial, datorită importanţei lui este înscris în acte deosebite,
cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii).
Conform unei definiţii date în literature de specialitate 13, dreptul la
viaţă este un drept subiectiv al persoanelor umane, esenţial pentru, libertatea
şi demnitatea acestora, indispensabil pentru libera dezvoltare a personalităţii
umane, drept stabilit prin Constituţie şi garantat prin aceasta şi prin alte legi.
O altă definiţie este şi cea care consideră dreptul la viaţă ca fiind
constituit din acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de
dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu
statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop
satisfacerea unor nevoi umane esenţiale, şi anume protecţia acestui drept14
În vederea examinării terminologiei dreptului la viaţă, un aspect
fundamental este cel al momentului la care se naşte acest drept. În doctrină 15,
s-a pus astfel problema dacă copilul conceput dar nenăscut intră sub protecţia
dispoziţiilor care reglementează dreptul la viaţă.
În acest sens, reglementările dreptului la viaţă, ca art. 2 al Convenţiei
Europene a Drepturilor, art.22 din Constituţia României revizuită se aplică nu
numai persoanelor născute ci şi celor care se vor naşte.

11
Ioan Vido- Drepturile omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, 1999, p.135
12
Gheorghe Iancu-Drept Constituţional şi Instituţii politice, Editura Lumina Lex, 2007, p.78
13
Nistor Prisca- Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 39
14
Cristian Ionescu- Drept constituţional şi instituţii politice, volumul 1, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p.233
15
Corneliu Bîrsan-Convenţia Europeană a Dreptului Omului-comentariu pe art., volumul 1-Drepturi şi
libertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 159

9
 Noţiunea de viaţă nu este definită nici de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului ceea ce înseamnă luarea în considerare, în interpretarea ei
a următoarelor ipoteze16:
a) Noţiunea de viaţă folosită de art. 2 parag.1 al Convenţiei nu priveşte, în niciun
caz, copilul conceput;
b) Acestuia i se recunoaşte un drept la viaţă care ar putea cuprinde anumite
interpretări implicite;
c) Textul nu recunoaşte copilului conceput un drept la viaţă, cu caracter
absolute.
Pe de altă parte, trebuie determinată noţiunea de “viaţă”, cu atât mai
mult cu cât în dreptul civil se ştie că, în anumite situaţii, operează principiul
potrivit cu care un copil poate dobândi drepturi din momentul concepţiei sale.
Se pune astfel problema dacă acest principiu va opera şi în sensul art. 2 din
Convenţie.
Astfel, deşi embrionul uman sau fetusul este un corp în devenire, el nu
este totuşi o persoană decât după naştere. Cât timp durează gestiaţia el este
parte a corpului mamei, de aceea, el nu este dotat nici cu o personalitate
distinct de cea a mamei, chiar dacă, în anumite condiţii, legea îi recunoaşte
unele drepturi. Aşa se justifică de ce legislaţia privind dreptul la viaţă şi
avortul îi permite mamei ca, în primele luni de viaţă şi fără nicio motivare, să
distrugă embrionul17. O asemenea acţiune ar fi încălcat dreptul la viaţă al
copilului conceput dar nenăscut dacă legiuitorul ar fi considerat că embrionul
este o persoană.
Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că şi copilul nenăscut este o
persoană în devenire, motiv pentru care viaţa sa este protejată în lunile
avansate de sarcină, încălcarea dreptului la viaţă a copilului nenăscut, în
această perioadă fiind admisă numai în cazurile în care sănătatea sau chiar
viaţa mamei ar fi altfel puse în pericol.
În doctrină18 s-a propus o altă analiză: copilul nenăscut, chiar dacă nu
este dotat cu personalitate juridică, poate face obiectul unei protecţii minime,
în calitate de fiinţă uamnă potenţială, beneficiind cu acest titlu de un drept la
integritatea fizică.
Constatând că pe plan european nu există un consens asupra naturii şi a
statutului juridic al embrionului şi al fetusului, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a considerat că nu este de dorit şi nici posibil actualmente
să se răspundă în abstract la chestiunea de a şti dacă copilul nenăscut este o
“persoană” în sensul art. 2 din Convenţie. În considerentele deciziei sale,
16
Ibidem
17
Eugen Chelaru-Drept civil.Persoanele, ediţia a 2-a , Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008, p.6
18
Ibidem

10
Curtea a reţinut totuşi că potenţialitatea acestei fiinţe şi capacitatea sa de a
deveni o persoană trebuie să fie protejată în numele demnităţii umane, fără a
face din embrion o persoană care ar avea dreptul la viaţă în sensul art.l 2 din
Convenţie19.
Pe plan European, atât în convenţiile încheiate în privinţa biomedicinei,
cât şi în legislaţiile naţionale nu există un punct de vedere unitar cu privire la
această problemă. Astfel, prin Convenţia de la Oviedo din 4 aprilie 1997
privitoare la drepturile omului, statele membre ale Consiliului Europei s-au
angajat “ să protejeze fiinşa umană în demnitatea şi în identitatea sa garantând
fiecărei persoane fără discriminare, respectul integrităţii sale şi al celorlalte
drepturi şi libertăţi”

19
Eugen Chelaru-op. cit., p.6, notă explicativă

11
 Capitolul II: EXAMINAREA DISPOZIŢIILOR
CONSTITUŢIONALE

Secţiunea 1- Constituţia din 1866

1.1. Adoptarea Constituţiei de la 1 iulie 1866

Ca urmare atât a promulgărilor statului cât şi a legii agrare adoptate

subsecvent, antagonismul dintre susţinătorii domnitorului şi adversarii săi se
adâncea continuu şi totodată se accentua tendinţa spre un regim autoritar al
puterii executive.
Punctul culminant este atins la înceutul anului 1866, când presa ataca
puterea. Iar aceasta, ca răspuns, suprimă nu mai puţin de trei publicaţii într-o
singură lună20.
Situaţia se agravează şi guvernul îşi prezintă demisia colectivă, dar
domitorul prin Decretul nr. 103/186621, nu o primeşte şi o procedează numai
la o remaniere a guvernului, înlocuind prin interimate pe ministrul de interne
şi cel de război.
În februarie 1866, în urma loviturii de stat, Cuza este obligat să abdice
şi să plece în exil, însă, nu peste mult timp acesta soseşte în ţară depunând
jurământul în faţa Parlamentului. Prima măsură luată de noul domn a fost
amnistierea crimelor şi delictelor politice, prin Decretul nr. 808/186622.
La mai puţin de două luni de la depunerea jurământului noului domn,
Adunarea Constituantă votează şi adoptă o nouă constituţie, inspirată din
constituţia belgiană din februarie 1831, una din cele mai liberale din Europa.
Constituţia a fost promulgată de Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 şi
a intrat în vigoare la 1 iulie 1866, data publicării ei în Monitorul oficial.
Printre altele, aceasta consacră în Titlul II “Despre drepturile omului”,
cele mai largi libertăţi: libertatea conştiinţei, a presei, a învăţământului, a
întrunirilor.
În art. 18 aceasta prevede: “Pedeapsa morţii nu se va putea reînfiinţa,
afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar”. Astfel, Constituţia din

20
Eleodor Focşeanu- Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
21
Publicat în Monitorul-jurnal oficial nr. 24/1866
22
Publicat în Monitorul. Jurnal oficial nnr. 103/1866

12
1866 interzice aplicarea pedepsei cu moartea pe timp de pace, Codul penal
militar prevăzând, însă, pedeapsa cu moartea doar pe timp de război.
Cunoscută ca având o poveste lungă şi variată, pedeapsa cu moartea
este astfel desfiinţată în această perioadă, în special pe timp de pace, pe timp
de război aceasta neputând fi ocolită, devenind de cele mai multe ori chiar
necesară.
Deşi, mai înainte aplicată de cunoscutul Vlad Ţepeş, de către otomani
şi autorităţile imperial austriece, în această perioadă, pedeapsă cu moartea nu
mai are aceeaşi forţă, dreptul la viaţă începând astfel să fie protejat şi
recunoscut atât la nivel internaţional, cât mai ales la nivel naţional.

1.2. Revizuirea Constituţiei din 1866 de la 12 octombrie 1879

Prima revizuire a Constituţiei din 1866 a avut loc în 1879, ca urmare a

obţinerii Independeţei României, dar nu independeţa însăşi atrăgea necesitatea
revizuirii Constituţiei, deoarece aceasta, anticipând evenimentul, de la început
fusese concepută pentru un stat independent23.
Necesitatea a rezultat din dispoziţiile art. 44 din Tratatul de pace de la
Berlin din 13/1878, prin care s-a recunoscut Independenţa României. De
asemenea, s-a impus revizuirea Constituţiei şi datorită existenţelor anumitor
discriminări prevăzute de art. 7 care prevedea că “numai străinii de rituri
creştine pot dobândi împământenirea”, deorece se dorea recunoaşterea
României ca subiect de drept internaţional, fapt care era condiţionat de
eliminarea acestor discriminări.
Revizuirea Constituţiei la 1879 a lansat numeroase controverse la timpul
respectiv, însă acest proces a fost realizat dupâ interminabile discursuri şi
opinii politice24.
Chiar şi în urma revizuirii, dreptul la viaţă şi-a păstrat aceeaşi importanţă şi
protecţie juridică, fiind astfel interzisă, ca şi înainte de revizuire interzicerea
pedepsei cu moartea pe timp de pace, aceasta menţinându-se, însă valabilă pe
timp de război.
Dreptul la viaţă, este astfel ocrotit tot doar în timp de pace, şi aceasta
datorită faptului că existenţa războaielor din acea perioadă nu permitea
ocrotirea lui în mod permanent25.

23
Ioan Muraru- Drept constituţional şi instituţii politice, volumul 1, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p.106
24
Gheorghe Iancu- Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.54
25
Cristian Ionescu- op. cit., p.237

13
1.3. Revizuirea Constituţiei din 1866 de la 8 iunie 1884

După numai un an de la proclamarea Regatului, problemele

constituţionale devinte obiectul unor discuţii aprige provocate de omul politic
liberal, prieten şi partisan al lui Ion Brătianu, C.A. Rosetti, care în anul 1882
preconizează o lărgire importantă a electoralului prin desfiinţarea celor patru
colegii, pentru Adunarea Deputaţilor, şi a celor două colegii pentru Senat, şi
înlocuirea lor cu un singur colegiu, cel al “ştiutorilor de carte”, ceea ce ar fi
constituit un mare pas înainte spre sufragiul universal26.
Şi de această dată este interzisă reînfiinţarea pedepsei cu moartea pe
timp de pace, aceasta nefiind menţinută, însă, în timpul războiului.
Se constată, astfel, din nou interesul acordat dreptului la viaţă,
importanţa dreptului la viaţă precum şi ocrotirea acestuia atât cât este posibil.
Tot datorită împrejurărilor sociale, politice şi chiar economice, dreptul
la viaţă nu putea fi ocrotit în acea perioadă şi în timpul războiului, păstrându-
se aşadar aplicarea pedepsei cu moartea doar în această perioadă27.

Secţiunea 2- Reglementări actuale

Reglementarea dreptului la viaţă constituie o garanţie a realizării unei

protecţii aparte, special a acestuia atât prin sistemul de garanţii constituţionale, cât
şi prin faptul că acest drept este reglementat în Constituţie.
Acest fapt înscrie România în ţările cu tradiţie liberal, capabile să asigure
propriilor cetăţeni o guvernare preocupată de situaţia reală a indivizilor, a celor
guvernaţi28.
Dreptului la viaţă îî revine şi rolul de a contribui la protecţia propriu-zisă a
celorlalte drepturi29.
Conform Constitutiei Romaniei,  reglementarea dreptului la viaţă este
conformă cu Declaraţia Drepturilor Omului. Tratatele şi acordurile interanţionale
au prioritate în aplicare, cu excepţia cazului când legea fundamentală stipulează
termeni mai favorabili. În articolul 22 se regăseşte practic enunţat dreptul la viaţă

26
Eleodor Focşeanu-op. cit., p.40
27
Cristian Ionescu-op.cit., p.253
28
Doina Micu-op. cit., p. 227
29
Ibidem

14
 postulat deja de tratatele şi acordurile internaţionale, acestea constituindu-se în
izvor de drept pentru legislaţia românească30.
Astfel, dreptul la viaţă este reglementat, în prezent de Constituţia României,
revizuită în 2003, dar şi de alte documente internaţionale ca: Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi plitice, Convenţia Europeană a drepturilor omului, dar
şi alte reglementări internaţionale speciale.
Respectarea dreptului la viaţă, în ţara noastră se realizează prin
reglementarea acestuia în legea fundamentală, dar şi în alte legi speciale, dar şi prin
instituirea unor garanţii constituţionale speciale, privind acest drept31.
Acestea constau în:
- aplicarea directă a tratatelor internaţionale privind dreptul la viaşă, în
România;
- aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale ce reglementează dreptul la
viaţă, faţă de normele româneşti din acelaşi domeniu când există conflict
între aceste două categorii de legi;
- aplicarea tratatelor internaţionale ce conţin dreptul la viaţă alături de
legile naţionale, ambele categorii fiind norme ale dreptului naţional
român.
În privinţa stabilirii unei superiorităţi a standardelor referitoare la dreptul la
viaţă , în funcţie de izvorul acestuia, norme şi practici indingene sau importante, se
pot face următoarele aprecieri:
- dacă se consideră superioare standardele indingene se poate neglija
aspectul benefic asupra dreptului la viaţă al standardelor existente în alte
state;
- dacă se consideră superioare standardele străine, se poate neglija
beneficiul pe care îl aduce relativismul cultural indingen.
De aceea, în ceea ce priveşte dreptul la viaţă fiecare naţiune trebuie să
găsească modul optim de îmbinare al standardelor indingene cu cele străine sau
universale32.
Statele se vor preocupa să îmbine universalismul cu relativismul, absolutul
cu relativul, asigurând cetăţenilor nu doar dreptul la viaţă ci mai ales protecţia
acestuia prin sistemul constituţional.
Pentru aplicarea concretă a normelor internaţionale ce reglementează dreptul
la viaţă există următoarele căi paralele de aplicare:
- aplicarea directă a normelor internaţionale ale dreptului la viaţă în dreptul
intern român;

30
Cristian Ionescu-op. cit., p.260
31
Ion Rusu-op. cit., p.107
32

15
- aplicarea prioritară a normelor ce reglementează dreptul la viaţă cuprins
în tratatele internaţionale la care România este parte;
- aplicarea dispoziţiilor legii fundamentale a ţării noastre, în conformitate
cu normele internaţionale cuprinse în documente şi tratate internaţionale
care privesc dreptul la viaţă şi la care România este parte.

16
 Capitolul III: EXAMINAREA INSTRUMENTELOR JURIDICE
INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTUL LA VIAŢĂ

Secţiunea 1- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

1.1. Noţiunea dreptului la viaţă din perspective Convenţiei Europene

Convenţia îşi are originile în ideile generoase privitoare la apărarea

drepturilor omului, dezvoltate în cadrul comunităţii internaţionale după cel de
al doilea război mondial, ca o reacţie firească de respingere a posibilităţii
repetării ororilor pe care acesta le-a cauzat. Istoria ei este strâns legată de cea
a Consiliului Europei; organizaţie intrenaţională născută la iniţiativa societăţii
civile din Europa Occidentală, hotărâtă, imediat după cel de al doilea război
mondial, să acţioneze pentru crearea unui cadru democratic de dezvoltare a
tuturor ţărilor europene33.
La 7 august 1950, Comitetul de Miniştri a adoptat proiectul Convenţiei
avizat favorabil de Adunarea Parlamentară la 25 august 1950. Deschis apoi
spre semnare în cadrul sesiunii sale de la Roma, la 4 noiembrie 1950.
Convenţia a intrat ăn vigoare la 3 septembrie 1953, prin depunerea
instrumentelor de ratificare de către al 10-lea stat semnatar, Luxemburg.
România a semnat Convenţia şi Protocoalele sale adiţionale în vigoare
la 7 octombrie 199334, odată cu depunerea instrumentelor de aderare la
Statutul Consiliului Europei.
Dreptul la viaţă este primul drept substanţial reglementat de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Acesta este garantat oricărei persoane prin
dispoziţiile art. 2 din Convenţie. Sunt, însă prevăzute şi cazuri excepţionale,
când survenirea morţii nu constituie o încălcare a acestui drept. Prevederile
art. 2 se întregesc cu prevederile cuprinse în Protocolul n3. 6 la Convenţie
privitor la abolirea pedepsei cu moartea şi în Protocolul nr. 13 privitor la
abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.
Dreptul la viaţă apare ca esenţial în sistemul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale apărate prin Convenţia europeană35, deoarece fără consacrarea
33
Corneliu Bîrsan-op. cit., p. 74
34
Ratificate prin legea 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135-31 mai 1994
35
Gheorghe Iancu-op. cit., p.87

17
şi protejarea efectivă a acestui drept, protecţia celorlalte drepturi ar rămâne
fără obiect36. Altfel spus, dreptul la viaţă reprezintă condiţia esenţială a
posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi libetăţilor fundamentale.
Articolul 2 din Convenţie defineşte circumstanţele limitate în care
moartea poate fi cauzată în mod intenţionat, însă instanţa europeană a aplicat
întotdeauna un control strict de fiecare dată când asemenea excepţii au fost
invocate în faţa ei de către guvernele statelor contractante.
Obiectul şi scopul Convenţiei ca instrument de protecţie a fiinţelor
umane, impun ca art. 2 să fie interpretat şi explicat în aşa fel încât exigenţele
sale să fie concrete şi efective.
Importanţa dreptului reglementat de articolul 2 a fost subliniată de
Curte în numeroase rânduri. Încă de la prima cauză în care trata în mod direct
problema aplicării articolului 2, Curtea a reţinut că acesta „constituie unul
dintre articolele primordiale ale Convenţiei, de la care nici o derogare nu ar
putea fi autorizată, pe timp de pace, în virtutea articolului 15.” 
Într-o cauză ulterioară, după ce menţionează reglementarea dreptului la
viaţă în Declaraţia Universală a drepturilor Omului şi în Pactul Internaţional
privitor la drepturile civile şi politice, Curtea concluzionează „convergenţa
instrumentelor internaţionale este semnificativă: ea indică faptul că dreptul la
viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane şi că formează
valoarea supremă pe scara drepturilor omului” 37
În consecinţă, importanţa articolului 2 este subliniată chiar şi faţă de
celelalte articole primordiale ale Convenţiei: „Între dispoziţiile Convenţiei pe
care le consideră primordiale, Curtea, în jurisprudenţa sa, acordă preeminenţă
articolului 2. Articolul 2 protejează dreptul la viaţă, fără de care exercitarea
oricăruia dintre celelalte drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie ar fi
iluzorie.
El defineşte circumstanţele limitate în care este permisă cauzarea
intenţională a morţii, iar Curtea aplică un control strict de fiecare dată când
asemenea excepţii au fost invocate de guvernele pârâte”.
Alături de interdicţia torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante
şi de interdicţia scalviei şi a muncii forţate, dreptul la viaţă este subsumat de
doctrină aşa-numitelor drepturi intangibile, apărate prin Convenţia europeană
a drepturilor omului.
Pentru o abordare cât mai clară a dreptului la viaţă, potrivit art. 2 din
Convenţie, se impune mai întâi, precizarea noţiunii de persoană38. Astfel art.

36
Academia Ştefan Gheorghiu, Institutul de studii politice şi de studiere a problemelor naţionale-Drepturile
omului în lumea contemporană. Culegere selectivă de documente, Editura Politică, Bucureşti, 1983, 285
37
Irina Moroianu Zlătescu, Radu Constantinescu Demetrescu-op. cit., p. 10
38
Karel Vasak-op. cit., p.15

18
 2, paragraf. 1 vorbeşte despre dreptul la viaţă ce este recunoscut oricărei
persoane, avându-se, astfel în vedere persoana fizică, persoana umană.
Paragraf. 2 al aceluiaşi text recunoaşte că acest drept nu este absolut, el poate
presupune anumite excepţii, care, la rândul lor, privesc, de asemenea numai,
persoana umană.: executarea unui condamnat la moarte, legitima apărare,
arestarea sau evadarea unei persoane deţinute şi reprimarea unei insurecţii.
Art. 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede
următoarele:
1. „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este
sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în
cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c) Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
În acelaşi timp, dreptul la viaţă se întinde până la decesul persoanei
umane. Din punct de vedere al aplicării art. 2 din Convenţie, trebuie avută în
vedere, în principiu, numai moartea fizic constatată.

1.2. Conţinutul dreptului la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie

Determinarea conţinutului dreptului la viaţă, aşa cum este el apărat prin

art. 2 din Convenţie, se înscrie pe câteva coordinate esenţiale care. Rezultă,
mai ales din jurisprudenţa în materie a fostei Comisii şi mai ales a Curţii39.
În literatura de specialitate, s-a stabilit, în sensul art. 2 din Convenţie,
că dreptul la viaţă nu este altceva decât dreptul la a trăi, în sensul uzual al
termenului, şi nu dreptul la o viaţă decentă. Astfel, nu trebuie confundat un
drept economic şi social cu dreptul la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie.
Acest drept apără viaţa în sine şi nu dreptul la anumite condiţii de viaţă.
În al doilea rând, s-a pus problema dacă textul garantează nu numai
însăşi viaţa unei persoane, dar şi dreptul acesteia de a nu i se aduce nicio
atingere integrităţii fizice, de natură să-i ameninţe, într-o măsură sau alta
existenţa.
39
Corneliu Bîrsan-op. cit., p.185

19
 Astfel, într-o cauză în care reclamantul s-a plâns că obligarea lui de
către instanţele naţionale la a i se efectua o recoltare de sânge în cadrul unui
proces în cercetarea paternităţii ar constitui o încălcare a dreptului la
integritate fizică, apărat prin art. 2 din Convenţie, fosta Comisie a răspuns că,
în principiu această dispoziţie asigură protecţia împotriva producerii morţii,
sau după cum a decis Curtea, cu valoare de principiu, acest text nu are nicio
legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu felul în care o persoană
alege să trăiască40.
În al treilea rând, împrejurarea că textul vorbeşte despre interzicerea
cauzării morţii în mod intenţionat prin acţiunea agenţilor forţei publice a
statului, nu înseamnă că aceştia ar putea cauza moartea unei persoane,
intenţionat41. Cu privire la această problemă, în anul 1984 s-a precizat că
analiza dispoziţiilor art. 2 din Convenţie conduce la concluzia că dispoziţiile
sale nu privesc numai cauzarea morţii, de către agenţii statului, în mod
intenţionat. Orice altă interpretare apare ca incompatibilă cu obiectul şi
finalitatea textului, care are în vedere tocmai protecţia dreptului la viaţă, în
general.
Din conţinutul dreptului la viaţă, a cărui protecţie este instituită prin art.
2 din Convenţie, reiese obligaţia primordial, negativă, de ordin general, ce
revine statelor contractuante de a nu aduce atingere, prin agenţii săi, acestui
drept, adică de a nu cauza moartea unei persoane, cu excepţia situaţiilor
precizate în cel de –al doilea paragraf al textului, interpretate restrictiv42.
În acelaşi timp, textul impune statelor obligaţia pozitivă de a lua toate
măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă.
După cum a decis Curtea Europeană în repetate rânduri “luat în
ansamblul său, textul art. 2 din Convenţie demonstrează că nu are în vedere
numai omorul intenţionat, ci, în aceeaşi măsură, şi situaţiile în care folosirea
legitimă a forţei poate conduce la a-l provoca în mod involuntar. Această
dispoziţie poate, în anumite circumstanţe bine definite, să impună îndatorirea
autorităţilor statale competente obligaţia pozitivă de a adopta toate măsurile
de ordin practice ce se impun spre a proteja individul care se află sub
responsbailitatea lor”.
Tot din punct de vedere al obligaţiilor pozitive ce le revin statelor de a
lua măsuri necesare pentru a împiedica producerea unor evenimente în care
viaţa persoanelor să fie pusă în primejdie, Curtea a statuat că nu este

40
Irina Moroianu Zlătescu-op. cit., p.26
41
Dumitru Mazilu-Drepturile omului, concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000, p.86
42
Hugues Portelli-Droit Constitutionnel, Dalloz, Paris, 1999, p.23

20
suficientă adoptarea unor măsuri preventive, ci este necesară informarea
publicului cu privire la existenţa unor asemenea pericole43.
Partea finală a paragrafului 1 şi 2 ale art. 2 din Convenţie, dispune că,
în anumite situaţii strict determinate, cauzarea morţii nu poate fi considerată
ca reprezentând o încălcare a dreptului la viaţă, fie că este vorba despre
executarea pedepsei capital legal pronunţate, fie că ea ar rezulta dintr-o
recurgere absolute necesară la forţă.

1.3. Limitări aduse dreptului la viaţă

S-a observant că, pe de o parte dreptul la viaţă este recunoscut ca un

drept fundamental, absolut şi intangibil, iar pe de altă parte, el poate avea
anumite limitări. Paradoxal este numai aparent; dreptul la viaţă nu este
condiţional, el rămâne un drept absolut, valoarea fundamentală în toate ţările
membre ale Consiliului Europei. Potrivit art. 15 al Convenţiei, în caz de
urgenţă(război sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii), statele pot
deroga de la dispoziţiile Convenţiei.
O asemenea derogare de la dispoziţiile art. 2 al Convenţiei era
îngăduită numai cu privire la cazul în care decesul era rezulta “din acte de
război”. Ea a devenit inoperantă ca urmare a adoptării Protocolului nr. 13 al
Convenţiei, prin care a fost abolită pedeapsa cu moartea “ în orice
circumstanţe.”
Prima limitare adusă dreptului la viaţă este dată de ipoteza în care se
execută pedeapsa capital pronunţată de către un tribunal, când această
pedeapsă este prevăzută de lege44.
La data semnării şi a intrării în vigoare a Convenţiei, în majoritatea
statelor member ale Consiliului Europei, pedeasa cu moartea era prevăzută în
legislaţiile penale naţionale, fapt pentru care, Convenţia nu a interzis aplicarea
pedesei cu moartea, cu condiţia respectării principiului legalităţii, ceea ce
însemna ca aceasta să fie reglementată de lege şi aplicarea să se facă de către
un tribunal în sensul Convenţiei, adică o instanţă prevăzută de lege, care
îndeplineşte anumite condiţii: independenţă, imparţialitate.
În această materie, evoluţia statelor member ale Consiliului Europei a
fost în sensul abrogării pedepsei cu moartea, cel puţin în timp de pace. Astfel,
43
Institutul Român pentru Drepturile Omului- Principalele instrumente internaţionale privind drepturile
omului la care România este parte, volumul 1-instrumente universale, p.25
44
Ibidem

21
 la 28 aprilie 1982 a fost semnat, la Strasbourg, Protocolul nr. 6 la Convenţie
privind apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, intrat în
vigoare la 1 martie 1985, prin care, potrivit art. 1, pedeapsa cu moartea este
abolită, nicio persoană nu poate fi condamnată la o asemenea pedeapsă, nicio
persoană nu poate fi executată.
La începutul anilor “90, în statele member ale Consiliului Europei s-a
dezvoltat un puternic curent de opinie care cerea suprimarea pedesei cu
moartea în orice circumstanţe, deci şi în caz de război, în afara luptei
armare45.
În acest sens, în anul 1994, Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei a adoptat Recomandarea 1246 privitoare la abolirea pedesei cu
moartea. Se arata astfel că “aplicarea pedesei cu moartea constituie o
pedeapsă inumană şi degradantă, o încălcare a celui mai important drept al
omului, anume dreptul la viaţă, deci pedeapsa capilară nu-şi are locul în
societăţile democratice civilizate, bazate pe statul de drept”46 .
Pe baza documentelor internaţionale , la 3 mai 2002, statele membre
ale Consiliului Europei au semnat Protocolul nr. 13 la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libetăţilor funfamentale privind abolirea
pedepsei cu moartea, în orice circumstanţe.
Preambulul acestui Protocol pune în evidenţă voinţa statelor semnatare
de a face un ultim pas în vederea abolirii totale a pedepsei cu moartea,
deoarece:
a) Dreptul la viaţă al oricărei persoane este o valoare fundamental într-o
societate democratică, iar abolirea pedepsei capital reprezintă o necesitate
imperioasă a asigurării protecţiei acestui drept şi o recunoaştere deplină a
demnităţii inerente oricărei persoane;
b) Este necesară consolidarea protecţiei dreptului la viaţă garantat de art. 2
din Convenţie;
c) Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, semnat la Strasbourg la
28 aprilie 1983, nu exclude această pedeapsă pentru infracţiunile comise în
timp de război sau în timpul existenţei unui pericol iminent de război.
Toate acestea sunt raţiuni care au condus statele semnatare la complete
abolirea pedepsei capital în orice circumstanţe, inclusiv, în situaşii de război.
Mai mult decât atât, după ce, art. 1 al Protocolului nr. 13 dispune că pedeapsa
cu moartea este abolită şi că nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea
pedeapsă şi nici executat, art. 2 nu autorizează nicio derogare, pe temeiul art.
15 al Convenţiei, de la dispoziţiile acestuia, iar potrivit art. 3 al Protocolului,

45
Ioan Vido-op. cit., p.155
46
Corneliu Bîrsan-op. cit., p.182

22
 nu este admisă formularea vreunei reserve din partea statelor member ale
Consiliului Europei, care îl ratifică47.
A doua situaţie reglementată de textul în discuţie este aceea în care
moartea survine ca urmare a utilizării forţei pentru efectuarea unei arestări
legale sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deţinute în mod legal.
Cu privire la această situaţie, în literature juridică de specialitate s-a
arătat că “ utilizarea armelor pentru a opera o arestare sau pentru prevenirea
ueni evadări nu trebuie să pornească niciodată de la intenţia de a ucide 48.
Moartea nu poate apărea decât, eventual, drept consecinţa involuntară a unei
asemenea utilizări, În orice caz, este necesar ca recurgerea la forţă să se
producă după ce toate celelalte soluţii ce ar putea fi utilizate pentru atingerea
scopurilor avute în vedere de text au fost epuizate.

Secţiunea 2- Pactele internaţionale

2.1. Noţiuni generale privind pactele internaţionale

Pactele internaţionale privind drepturile omului, şi în special dreptul la

viaţă- Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi cultural au fost
adoptate la data de 16 decembrie 1966, prin Rezoluţia 2200 A/XXI. Astfel,
Carta Internaţională A Depturilor Omului a fost completată cu aceste
documente.
În cadrul preambulului pactelor sunt enumerate principiile generale ale
dreptului omului preluate din Declaraţie, referindu-se la demnitatea inerentă
fiinţei umane, la idealul fiinţei umane libere, la dreptul la autodeterminare
care este universal, la sprijinirea realizării drepturilor popoarelor de a dispune
de ele însele în propriile lor teorii, dar şi de a respecta acest drept în alte
state49.
Conform acestui drept, popoarele trebuie să-şi determine în mod liber
statutul lor polititc şi să-şi asigure liber propria dezvoltare economic, social şi
cultural, şi astfel statele lumii pot să dispună liber de bogăţiile şi resursele lor
natural.
47
Academia Ştefan Gheorghiu, Institutul de studii politice şi de studiere a problemelor naţionale-op. cit.,
p.289
48
Dumitru Mazilu-op. cit., p.87
49
Cristina Otovescu-Frăsie-op. cit., p.30

23
2.2. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice este un

tratat internaţional multilateral în care sunt prevazute principiile şi norme
importante pentru consacrarea pe plan internaţional a drepturilor omului şi
care declară că respectarea drepturilor omului, fără nicio discriminare,
constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume50.
Acest Pact a fost elaborat de Comisia drepturilor omului şi adoptat
ulterior de Adunarea Generală a Organizaţiilor Naţiunilor Unite la data de 19
decembrie 196851.
Pactul protejează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului:
- Dreptul la viaţă;
- Dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă torturii, tratamentelor crude,
inumane sau degradante;
- Dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă scalviei, ţinută în servitude sau
constrânsă să îndeplinească o muncă obligatorie;
- Dreptul de a nu fi arestată sau deţinută în mod arbitrar;
- Dreptul oricărei persoane private de libertate de a fi tratată cu umanitate;
- Dreptul oricărei persoane de a nu fi întemniţată pentru că nu este în măsură să
exercite o obligaţie contractuală;
- Dreptul unei persoane care se află legal pe teritoriul unui stat de a circula liber
şi de a-şi alege liber reşedinţa, inclusiv libertatea de a părăsi orice ţară, chiar
ţara sa şi de a se întoarce în propria ţară;
- Dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei sau religiei şi la libertatea de
exprimare;
- Dreptul femeii şi al bărbatului de a se căsători şi de a întemeia o familiei;
- Dreptul oricărei persoane la ocrotire legală din partea legii;
- Dreptul cetăţenilor de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării lor;
- Dreptul minorităţilor entice, religioase sau lingvistice de avea, în comun cu
ceilalţi membrii ai grupului, propria lor viaţă cultural, de a profesa şi de a
practica propria lor religie şi de a folosi propria lor limbă;
- Dreptul la ocortire al copilului de către familie, societate şi stat;
- Dreptul de asociere în mod liber cu alte persoane, inclusiv dreptul de a
constitui sindicate şi de a adera la ele;
- Dreptul la reuniuni paşnice;

50
Art. 14 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
51
Nicolae Ecobescu- Drepturile omului în lumea contemporană, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 612

24
- Dreptul unui străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi
expulzat în mod arbitrar;
- Egalitatea în faţa curţilor de justiţie şi garanţii pentru persoanele care fac
obiectul urmăririlor judiciare;
- Neretroactivitatea legilor penale;
- Dreptul fiecărei persoane de a i se recunoaşte, oriunde s-ar afla ,personalitatea
juridică;
- Dreptul la neimixtiune arbitrară sua legală în viaţa privată, familială, a
domiciliului sau corespondenţei.
Se observă, că şi în cadrul acestui Pact cea mai mare importanţă se
acordă tot
dreptului la viaţă, cu acesta începând drepturile reglementate de acesta.
Lista drepturilor reglementate de Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice se deschide cu cel mai natural drept, dreptul la viaţă,
deoarece şi în viziunea acestui Pact dreptul fundamental la viaţă este cel de la
care izvorăsc celelalte, prin protecţia dreptului la viaţă acordându-se într-o
oarecare măsură şi protecţia celorlalte drepturi52.
Prin intermediul acestui Pact s-a înfiinţat şi un Comitet al drepturilor
omului, prevăzându-se obligaţia statelor părţi de a prezenta rapoarte
Secretarului General al O.N.U. cu privire la modul de aplicare a Convenţiei
de către statele semnatare. Prin intermediul Protocolului Facultativ referitor la
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se completează
prevederile din Pact referitoare la Comitetul drepturilor omului la care au
acces particularii care se consideră victime ale încălcării drepturilor omului
enunţate în Pact53.
Acest Protocol a fost adoptat ca tratat separate în 1966 “pentru o mai
bună asigurare a îndeplinirii scopurilor Pactului… şi aplicarea acestor
prevederi”.
Potrivit art. 1 şi art. 6 din Protocol, orice stat parte la Pact şi care a
devenit parte şi la Protocol recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi
examina comunicările primate de la cei care sunt victime ale încălcării
drepturilor omului.
Al doilea Protocol Facultativ al Pactului internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice vizează abolirea pedepsei cu moartea. Acesta a fost
adoptat de către Adunarea Generală a O.N.U în anul 1989, dispoziţiile sale
aplicându-se drept dispoziţii adiţionale ale Pactului internaţional privind
drepturile civile şi politice.

52
Cristina Otovescu-Frăsie-op. cit., p.42
53
Hugues Portelli-op. cit., p.25

25
 Prin intermediul acestui Protocol se interzice executarea oricărei
persoane aflate sub jurisdicţia unui stat şi părţile contractante sunt obligate să
pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa”54. În parag. 1 din preambul se precizeată
că “ abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnităţii umane
şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului, în special a dreptului la
viaţă.

2.3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi cultural

Acest Pact este un tratat internaţional multilateral care are ca scop

promovarea drepturilor omului. Pactul a fost elaborate de Comisia drepturilor
omului şi, apoi, adoptat de Adunarea Generală a O.NU. la data de 19
decembrie 196855.
În art. 1 este prezentat caracterul universal al dreptuului tuturor
popoarelor de a dispunde de ele însele, de bogăţiile şi de resursele lor natural,
şi de a-şi determina potrivit acetsui drept, în mod liber, statutul politic şi
dezvoltarea economic, social şi culturală şi invită statele-părţi de a recunoaşte
şi garanta prin legislaţia lor internă sau prin cooperarea internaţională,
drepturile precizate în Pact, fără existenţa discriminării bazate pe rasă, sex,
limbă, religie opinie, origine naţională sau social.
Prin intermediul Pactului internaţional cu privire la drepturile
economice, sociale şi cultural sunt protejate următoarele drepturi:
- dreptul la muncă, precizându-se dreptul oricărei persoane de a avea
posibilitatea de a-şi câştiga viaţa printr-o muncă aleasă liber sau acceptată;
- dreptul oricărei persoane de a se bucura de condiţii de muncă favorabile care
să-i asigure un salariu echitabil şi o remunerare egală pentru o muncă de
valoare egală, fără o discriminare;
- dreptul oricărei persoane de a forma cu altele sindicate sau să se afilieze unui
sindicat pe care să şi-l aleagă în mod liber;
- dreptul la securitatea socială şi asigurări sociale;
- dreptul familiei, mamelor, copiilor şi adolescenţilor la o protecţie şi o
asistenţă cât mai extinse;
- dreptul oricărei persoane de a se bucura de un nivel de viaţă suficient pentru
ea şi pentru întreaga familie;
54
Ion Dogaru, Sevastian Cercel, D.C. Dănişor-op. cit., p.16
55
Cristina Otovescu-Frăsie-op.cit., p. 30

26
- dreptul oricărei persoane de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate
fizică şi mentală;
- dreptul la educaţie;
- dreptul tuturor persoanelor la învăţământ;
- dreptul fiecăruia de a participa la viaţa culturală, de a beneficia de progresul
ştiinţific şi de aplicările lui.
În anul 1985, Consiliul Economic şi Social a înfiinţat un organ
permanent, Comitetul drepturilor economice, sociale şi cultural, care examina
rapoartele prezentate de state şi supunea constatările sale Consiliului
Economic şi Social, Comisiei drepturilor omului şi unor instituţii specializate.
Se observă, că acest Pact nu reglementează în mod expres dreptul la
56
viaţă doar drepturile economice, sociale şi cultural, drepturi care, însă,
izvorăsc şi îşi au temeiul în existenţa, protecţia şi reglementările dreptului la
viaţă; reglementarea dreptului la viaţă revenind Pactului cu privire la
drepturile civile şi politice. Acest lucru se datorează faptului că dreptul la
viaţă se înscrie în categoria drepturilor civile şi nu a celor economice, sociale
şi culturale57.

56
Ruxandra Răducanu-op.cit., p.45
57
Ioan Muraru-op. cit., p.107

27
 CAPITOLUL IV: PROTECŢIA DREPTULUI LA VIAŢĂ

Secţiunea 1- Protecţia dreptului la viaţă privind dispoziţiile

constituţionale româneşti

Dreptul la viaţă reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin

importanţa sa depăşeşte sfera interesului personal, având relevanţă pentru
întreaga societate. De aceea, aceste drept fundamental capătă o dimensiune
socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele şi convenţiile internaţionale,
dar şi prin normele dreptului intern.
Protejarea dreptului la viaţă prin normele interne şi internaţionale
constituie un imperative şi, în acelaşi timp o necesitate, deoarece
reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns
legată şi determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea
corporală, sănătatea, libertatea, etc58.
După cum s-a arătat dreptul la viaţa umană ca valoare
socială apărată prin normele de drept se înfăţişează nu numai ca un drept
absolut al individului la viaţă, opozabil tuturor cetăţenilor, dar şi ca o valoare
socială pe care dreptul obiectiv o ocroteşte în interesul întregii societăţi.
Ocrotirea dreptului la viaţă îşi găseşte consacrarea prin normele
internaţionale în primul rând, dar şi prin normele interne, ale dreptului penal,
având în vedere importanţa pe care viaţa unei persoane o prezintă nu numai
pentru ea, dar şi pentru întreaga societate59.
Constituţia României în articolul 22 alin. 1 menţionează că "dreptul la
viaţă,precum şi dreptul la integritate fizică ş i psihică ale persoanei sunt
garantate". În ceea ce priveşte situaţiile în care este permisă producerea cu
intenţie a morţii unei persoane, legislaţia noastră exclude ecazul executării
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal, întrucât pedeapsa cu moartea
a fost abrogată, iar Constituţia României în articolul 22 alin. 3 interzice
pedeapsa cu moartea.
Codul penal în vigoare incriminează faptele care aduc atingere dreptului
la viaţă în cadrul titlului II, capitolul I, secţiunea I intitulată "Omuciderea".
Astfel, sunt considerate infracţiuni contravieţii următoarele fapte: omorul cu
58
Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu- Dreptul tratatelor, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995, p.11
59
Paul Drost- Human Rights as Legal Rights, Leiden, 1965, p. 125

28
variantele omorului calificat şi a omorului deosebit de grav, pruncuciderea,
uciderea din culpă şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Pentru determinarea acestor fapte şi încadrarea corectă din punct de vedere
juridic a lor este necesar a se stabili momentul de la care este protejat dreptul
la viaţă60 al unei persoane, dar şi momentul din care încetează ocrotirea
acestui drept, adică momentul morţii persoanei61.
Având în vedere faptul că în legislaţia română este incriminată doar
fapta de provocare ilegală a avortului, faptă prin care sunt ocrotite relaţiile
sociale referitoare la viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a femeii
însărcinate, se consideră că dreptul la viaţă se bucură de protecţie penală din
momentul naşterii persoanei.
Această concluzie este susţinută şi de situarea acestei infracţiuni după
infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei şi nu în cadrul
infracţiunilor contra vieţii.
Un alt argument în acest sens ar fi adus de analiza conţinutului
constitutiv al infracţiunii de pruncucidere care incriminează ca o
formă atenuată a omorului fapta mamei de a-şi ucide copilul nou-
născut imediat după naştere62.
Momentul naşterii unei persoane reprezintă, aşadar, momentul de la
care fapta de suprimare a vieţii se încadrează în infracţiunea de omor, până în
acest moment, mama are dreptul de a renunţa la viaţa fătului prin avort,
fără ca această faptă să atragă consecinţe penale.
Acestea sunt totuşi incidente în situaţia în care avortul nu se săvârşeşte
în condiţiile şi împrejurările prevăzute de lege, caz în care încadrarea
juridică a faptei este aceea de provocare ilegală a avortului.
Momentul final în care încetează viaţa unei persoane este considerat
momentul în care a încetat activitatea cerebrală. Acesta este momentul care
delimitează infracţiunea de omor de infracţiunea de profanare de cadavre.
Tot ca un atentat la viaţa unei persoane este considerată şi infracţiunea
de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Această faptă reprezintă tot un
omor şi nu poate fi caracterizată ca o formă de participaţie la sinucidere, cum
ar sugera calificarea dată prin normele penale, întrucât sinuciderea nu
reprezintă o infracţiune63. În această situaţie omorul nu se săvârşeşte în mod
direct asupra victimei, ci activitatea făptuitorului constă în a ajuta sau a
60
Doina Micu-Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în
Constituţia României, Editura All Beck, p. 34
61
Cohen Jonathan-La Convention Européenne des Droits de L´homme, Economica, Presses Universitaires D
´Aix-Marseille, 1989, p.20
62
Maria Th. Georgescu- Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universul Juridic, 2011, p.78
63
Nicolae Volonciu, Alexandru Buculeanu –Codul Penal comentat şi adnotat, Editura Hamangiu, 2010,
p.189

29
convinge victima să se sinucidă, ceea ce echivalează cu o intervenţie a sa în
sfera valorilor sociale protejate de lege, respectiv viaţa persoanei, aspect care
nu poate să fie indiferent legii penale, nu poate scăpa de sub incidenţa
acesteia.
O justificare a incriminării acestei fapte este aceea că, din punct de
vedere al vinovăţiei cu care este comisă, determinarea sau înlesnirea
sinuciderii este săvârşită cu intenţie, directă sau indirectă64; de aceea, ar fi
inechitabil ca o astfel de faptă să scape constrângerii penale, în vreme ce sunt
pedepsite fapte care au ca rezultat moartea persoanei săvârşite din culpă. Este
situaţia infracţiunii de ucidere din culpă, dar şi a infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, faptă care are la bază o activitate
intenţionată de vătămare a integrităţii corporale urmată de rezultatul
neintenţionat al morţii persoanei65.
O altă problemă care decurge din necesitatea protecţiei dreptului la
viaţă o constituie controversa legată de eutanasie, având în vedere faptul
că există ţări în care eutanasia nu este sancţionată penal (de exemplu, Olanda)
sau este nu numai permisă, dar chiar reglementată în modamănunţit,
beneficiind de asistenţă medical(Australia).
Raportându-ne la legislaţia română, eutanasia activă se încadrează şi se
pliază pe prevederilecare incriminează fapta de determinare sau înlesnire a
sinuciderii, a trăgând astfel sancţiunea penală, pe când eutanasia
pasivă reprezintă o modalitate de sinucidere66.
Totuşi, în situaţia în care sprijinul acordat victimei în vederea suprimării
vieţii este absolut necesar şi indispensabil pentru obţinerea acestui rezultat şi
depăşesc ajutorul dat vicitmei de a-şi pune în executare hotărârea de
suprimare a vieţii, fapta subiectului activ se încadrează chiar ca omor.
Legea penală apără dreptul la viaţă ca valoare social şi nu dreptul la
calitatea vieţii, de aceea eutanasia nu-şi găseşte o justificare legală, indiferent
de condiţiile în care îşi duce viaţa o anumităpersoană. Deşi ajutorul dat unei
persoane pentru a-şi suprima viaţa se încadrează ca o faptă penală,
considerăm că în această situaţie ar trebui avute în vedere ca circumstanţe
atenuante acordul victimei, dar şi motivele umanitare care au stat la baza
acţiunii făptuitorului.
În concluzie, statul este cel care deţine instrumentele prin care poate
asigura protecţie efectivă dreptului la viaţă, iar obligaţiile sale includ nu

64
Irina Moroianu Zlătescu- op. cit., p. 69
65
Nicolae Volonciu, Alexandru Buculeanu –op. cit., p.89
66
Cohen Jonathan-op. cit., p.124

30
numai adoptarea unei legislaţii în materie, dar şi luarea măsurilor necesare
pentru protejarea vieţii67.

Secţiunea 2- Protecţia dreptului la viaţă conform reglementărilor

juridice internaţionale

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la

viaţă al oricărei persoane, dar reglementează, în acelaşi timp ,şi cazurile în
care se poate aduce atingere acestuia68. În articolul 1 se precizează că:
"Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate
fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul încare infracţiunea este sancţionată cu
această pedeapsă prin lege."
Dispoziţiile articolului 2 vin în completare arătând că "moartea nu este
considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a.pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b.pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c.pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie."
De asemenea, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune
statelor obligaţia de a luatoate măsurile necesare pentru a asigura o protecţie
efectivă a dreptului la viaţă69.
S-a considerat că această obligaţie excede obligaţiei primare a statelor
de a adopta o legislaţie penală efectivă care să descurajeze comiterea de fapte
ce pun în pericol viaţa unei persoane, legislaţie dublată de mecanismul care
să asigure aplicarea sa70, în scopul prevenirii, reprimării şi sancţionării
încălcării prevedrilor sale; această obligaţie include, în anumite circumstanţe,
bine definite, o obligaţie pozitivă a autorităţilor de a lua preventiv măsuri
practice pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de actele
criminaleale altui individ.
67
Doina Micu-op. cit., p.37
68
Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu-op. cit., p. 17
69
Ion Rusu-Drept constituţional, Editura Lumina Lex, 2001, p.75
70
Academia Ştefan Gheorghiu, Institutul de studii politice şi de studiere a problemelor naţionale-
Drepturile omului în lumea contemporană. Culegere selectivă de documente, op. cit., p.301

31
 Cu privire la momentul la care se naşte protecţia dreptului la viaţă
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că termenul "orice
persoană" folosit în textul Convenţiei nu poate fi aplicat unui copil care nu s-a
născut. Prin prevederile Convenţiei nu este recunoscut şi garantat fetusului
un drept la viaţă absolut, deoarece viaţa acestuia este intim legată de viaţa
femeii care îl poartă şi nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar
considera că articolul 2 se aplică şi fetusului şi că protecţia acordată de acest
articol ar trebui, în absenţa unorlimitări exprese să fie considerată ca absolută,
ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis, chiar şi atunci când
sarcina ar pune în pericol viaţa mamei. Acest lucru ar însemna că viaţa
fetusului ar fi considerată ca fiind mai preţioasă decât viaţa mamei
însărcinate71.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o
soluţionare clară a acestei problematici, încercând să evite un răspuns din care
să rezulte dacă normele Convenţiei garantează un drept la avort sau
dacă dreptul la viaţă garantat prin aceste norme este aplicabi lşi în cazul
fetusului. Într-o hotărâre recentă s-a decis că punctul de plecare al dreptului la
viaţă ţine de marja de apreciere a statelor, lăsând astfel legislaţiilor naţionale
rolul de a stabili condiţiile şi limitele în care este permis dreptul la avort.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat însă că dreptul la
viaţă nu poate fi privitprin prisma a două faţete: dreptul de a trăi şi dreptul de
a muri. Dispoziţiile articolului 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului nu pot fi interpretate, fără a risca o distorsiune de limbaj, în sensul că
ar conferi un drept diametral opus dreptului la viaţă, şi anume, dreptul de a
muri; ele nu pot crea un drept la autodeterminare potrivit căruia un individ ar
putea să aleagă moartea, mai degrabă  decât viaţa72. Aşadar, nu este
permisă producerea morţii, cu acordul victimei, nici de către o altă persoană,
nici beneficiind de sprijinul unei autorităţi publice.
După acţiunea sau inacţiunea persoanei care efectuează eutanasia,
aceasta poate fi clasificată în73:
-eutanasie activă se referă la situaţia în care o persoană este
ajutată să moară de o terţă persoană sau de o autoritate;
-eutanasie pasivă se referă la împrejurarea în care o persoană refuză să mai
primească hrană sau medicamentaţia necesară pentru prelungirea vieţii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului lărgeşte sfera protejării
dreptului la viaţă, incluzând aici nu numai actele de natură a suprima viaţa

71
Doina Micu-op. cit., p.37
72
Ioan Vido-op. cit., p.139
73
Cristian Ionescu+op. cit., p.89

32
unei persoane74, dar, în situaţii excepţionale, şi actele de natură a aduce
atingere integrităţii fizice a unei persoane, săvârşite în condiţii care
periclitează viaţa persoanei,chiar dacă nu a survenit decesul acesteia.

74
Corneliu Bîrsan-op. cit., p. 161

33
CONCLUZII

În lucrarea prezentă, intitulată “ Identificarea şi examinarea

reglementărilor interne şi internaţionale privind dreptul la viaţă”, am încercat
să prezint o terminologie a dreptului la viaţă, dispoziţiile constituţionale care
au reglementat şi reglementează acest drept, instrumentele juridice
internaţionale privind acest drept, precum şi protecţia juridică a dreptului la
viaţă atât în reglementările interne cât şi internaţionale.
Am deschis lucrarea făcând u scurtă introducere a dreptului la viaţă şi a
drepturilor fundamentale ale omului în general.
Abordarea ştiinţifică a drepturilor omului trebuie să plece de la două
premise: una, de la constatarea sociabilităţii naturale a persoanei umane, iar
cealaltă de la constatarea că puterea este inerentă oricărei formaţiuni, chiar
dacă tipul de organizare este diferit. Istoria concepţiilor cu privire la
drepturile omului îşi are sorgintea în secolul XVII î. Hr, o dată cu apariţia
Codului lui Hammurabi, în care se specifica faptul că oamenii nu pot fi
torturaţi, înrobiţi şi nu li se poate confisca averea fără o dreaptă judecată.
În Legea romană a celor XII table se precizau drepturile cetăţeanului,
enumerându-se: dreptul la proprietate, dreptul de a fi liber, dreptul la o
judecată dreaptă, dreptul de a-şi alege conducătorii, de a protesta şi dreptul la
fericire.
Filozofii greci au studiat persoana în calitatea sa de cetăţean
responsabil faţă de societate, dar şi faţă de sine însuşi. Instituţiile publice
trebuiau supuse unor aprecieri raţionale şi nu acceptate aşa cum cum sunt ele.
Gânditorii greci considerau drepturile omului ca fiind acele drepturi
fundamentale, eterne şi imuabile pe care orice societate omenească trebuie să
le respecte, cu alte cuvinte sunt drepturi care izvorăsc din natura lucrurilor iar
legea nu este decât expresia acestei natur. În acest fel, drepturile omului
izvorăsc din dreptul natural, sunt drepturi natural, drepturi fireşti. Dreptul la
viaţă este o valoare fundamentală şi prioritară a lumii contemporane, fiind
promovată pe diferite canale legislative, politice, educaţionale, culturale şi
media. Viaţa însăşi a omului este un scop în sine în toate societ ăţile civilizate,
iar recunoaşterea acestui imperativ are o semnificaţie juridică şi morală,
deopotrivă, întâlnită în întreaga societate.
Acest drept se înscrie în categoria drepturilor civile ale omului fiind
dreptul cel mai natural, dreptul care dă naştere atât altor drepturi dar şi

34
obligaţii ce revin celorlalţi pentru respectarea acestuia şi mai ales statului şi
societăţii în ansamblu.
Cu toate acestea, se observă că în marea majoritate a vechilor sisteme
lipseşte dimensiunea fundamentală a existenţei protecţiei dreptului la viaţă. A
trebuit să aibă loc numeroase revoluţii pentru producerea protecţiei şi
promovării acestuia.
Cu privire la Constituţia României din 1866, ca urmare atât a
promulgărilor statului cât şi a legii agrare adoptate
subsecvent, antagonismul dintre susţinătorii domnitorului şi adversarii săi se
adâncea continuu şi totodată se accentua tendinţa spre un regim autoritar al
puterii executive.
În art. 18 aceasta prevede: “Pedeapsa morţii nu se va putea reînfiinţa, afară
de cazurile prevăzute în Codul penal militar”. Astfel, Constituţia din 1866 interzice
aplicarea pedepsei cu moartea pe timp de pace, Codul penal militar prevăzând,
însă, pedeapsa cu moartea doar pe timp de război.
Reglementarea dreptului la viaţă constituie o garanţie a realizării unei
protecţii aparte, special a acestuia atât prin sistemul de garanţii constituţionale, cât
şi prin faptul că acest drept este reglementat în Constituţie.
Acest fapt înscrie România în ţările cu tradiţie liberal, capabile să asigure
propriilor cetăţeni o guvernare preocupată de situaţia reală a indivizilor, a celor
guvernaţi.
Dreptului la viaţă îî revine şi rolul de a contribui la protecţia propriu-zisă a
celorlalte drepturi.
Conform Constitutiei Romaniei,  reglementarea dreptului la viaţă este
conformă cu Declaraţia Drepturilor Omului. Tratatele şi acordurile
interanţionale au prioritate în aplicare, cu excepţia cazului când legea
fundamentală stipulează termeni mai favorabili. În articolul 22 se regăseşte
practic enunţat dreptul la viaţă postulat deja de tratatele şi acordurile
internaţionale, acestea constituindu-se în izvor de drept pentru legislaţia
românească.
Dreptul la viaţă apare ca esenţial în sistemul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale apărate prin Convenţia europeană, deoarece fără consacrarea şi
protejarea efectivă a acestui drept, protecţia celorlalte drepturi ar rămâne fără
obiect. Altfel spus, dreptul la viaţă reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii
exercitării tuturor drepturilor şi libetăţilor fundamentale.
Articolul 2 din Convenţie defineşte circumstanţele limitate în care
moartea poate fi cauzată în mod intenţionat, însă instanţa europeană a aplicat
întotdeauna un control strict de fiecare dată când asemenea excepţii au fost
invocate în faţa ei de către guvernele statelor contractante.

35
 Prima limitare adusă dreptului la viaţă este dată de ipoteza în care se
execută pedeapsa capital pronunţată de către un tribunal, când această
pedeapsă este prevăzută de lege. A doua situaţie reglementată de textul în
discuţie este aceea în care moartea survine ca urmare a utilizării forţei pentru
efectuarea unei arestări legale sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
deţinute în mod legal.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice este un
tratat internaţional multilateral în care sunt prevazute principiile şi norme
importante pentru consacrarea pe plan internaţional a drepturilor omului şi
care declară că respectarea drepturilor omului, fără nicio discriminare,
constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume.
Acest Pact a fost elaborat de Comisia drepturilor omului şi adoptat
ulterior de Adunarea Generală a Organizaţiilor Naţiunilor Unite la data de 19
decembrie 1968.
Dreptul la viaţă reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin
importanţa sa depăşeşte sfera interesului personal, având relevanţă pentru
întreaga societate. De aceea, aceste drept fundamental capătă o dimensiune
socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele şi convenţiile internaţionale,
dar şi prin normele dreptului intern.
Protejarea dreptului la viaţă prin normele interne şi internaţionale
constituie un imperative şi, în acelaşi timp o necesitate, deoarece
reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns
legată şi determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea
corporală, sănătatea, libertatea.
Ocrotirea dreptului la viaţă îşi găseşte consacrarea prin normele
internaţionale în primul rând, dar şi prin normele interne, ale dreptului penal,
având în vedere importanţa pe care viaţa unei persoane o prezintă nu numai
pentru ea, dar şi pentru întreaga societate.
Constituţia României în articolul 22 alin. 1 menţionează că "dreptul la
viaţă,precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt
garantate". În ceea ce priveşte situaţiile în care este permisă producerea cu
intenţie a morţii unei persoane, legislaţia noastră exclude ecazul executării
unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal, întrucât pedeapsa cu moartea
a fost abrogată, iar Constituţia României în articolul 22 alin. 3 interzice
pedeapsa cu moartea.
Codul penal în vigoare incriminează faptele care aduc atingere dreptului
la viaţă în cadrul titlului II, capitolul I, secţiunea I intitulată "Omuciderea".
Astfel, sunt considerate infracţiuni contravieţii următoarele fapte: omorul cu
variantele omorului calificat şi a omorului deosebit de grav, pruncuciderea,
uciderea din culpă şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
36
 Pentru determinarea acestor fapte şi încadrarea corectă din punct de
vedere juridic a lor este necesar a se stabili momentul de la care este protejat
dreptul la viaţă al unei persoane, dar şi momentul din care încetează ocrotirea
acestui drept, adică momentul morţii persoanei.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la
viaţă al oricărei persoane, dar reglementează, în acelaşi timp ,şi cazurile în
care se poate aduce atingere acestuia. În articolul 1 se precizează că: "Dreptul
la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul încare infracţiunea este sancţionată cu
această pedeapsă prin lege."
Dispoziţiile articolului 2 vin în completare arătând că "moartea nu este
considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a.pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b.pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
c.pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie

37
 BIBLIOGRAFIE

Cărţi:

 Bîrsan Corneliu -Convenţia Europeană a Dreptului Omului-comentariu pe

art., volumul 1-Drepturi şi libertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005;
 Chelaru Eugen -Drept civil.Persoanele, ediţia a 2-a , Editura C.H. Beck,
Bucureşti 2008;
 Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Simina Tănăsescu
Elena - Constituţia Romăniei revizuită-comentarii şi explicaţii, Editura All
Beck, 2004;
 Dogaru Ion, Cercel Sevastian, D.C. Dănişor-Întreţinerea în contextul
drepturilor fundamentale, Editura Themis, Craiova, 2001;
 Drost Paul - Human Rights as Legal Rights, Leiden, 1965;
 Ecobescu Nicolae - Drepturile omului în lumea contemporană, Editura
Politică, Bucureşti, 1983;
 Nicolae Ecobescu, Duculescu Victor - Dreptul tratatelor, Editura Continent
XXI, Bucureşti, 1995;
 Focşeanu Eleodor - Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura
Humanitas, Bucureşti;
 Georgescu Maria Th. - Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Universul Juridic, 2011;
 Iancu Gheorghe - Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007;
 Ionescu Cristian - Drept constituţional şi instituţii politice, volumul 1, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
 Jonathan Cohen -La Convention Européenne des Droits de L´homme,
Economica, Presses Universitaires D´Aix-Marseille, 1989;
 Mazilu Dumitru -Drepturile omului, concept, exigenţe şi realităţi
contemporane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
 Micu Doina -Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi în Constituţia României, Editura All Beck;

38
 Moroianu Zlătescu Irina Constantin Demetrescu, Radu - Din istoria
drepturilor omului, IRDO, ANUROM, Bucureşti, 2005;
 Moroianu Zlătescu Irina - Drepturile omului: un sistem în evoluţie, Editura
IRDO, Bucureşti, 2008;
 Muraru Ioan - Drept constituţional şi instituţii politice, volumul 1, Editura
Actami, Bucureşti, 1995;
 Otovescu-Frăsie Cristina - Drepturile Omului în Societatea Contemporană,
Editura „ Scrisul Românesc, Craiova, 2009;
 Prisca Nistor - Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977;
 Portelli Hugues -Droit Constitutionnel, Dalloz, Paris, 1999;
 Rusu Ion -Drept constituţional, Editura Lumina Lex, 2001;
 Vasak Karel - Les dimensions internationales des droits de l’homme,
UNESCO, Paris, 1978;
 Vido Ioan - Drepturile omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina
Lex, 1999;

Articole:

 Ruxandra Răducanu- Protejarea dreptului la viaţă.dreptul fundamental al

omului prin normele penale, Revista de Drept nr. 4/2008, Craiova;
 Academia Ştefan Gheorghiu, Institutul de studii politice şi de studiere a
problemelor naţionale-Drepturile omului în lumea contemporană. Culegere
selectivă de documente, Editura Politică, Bucureşti, 1983;
 Institutul Român pentru Drepturile Omului- Principalele instrumente
internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, volumul
1-instrumente universale;

Legislaţie:

 Volonciu Nicolae, Buculeanu Alexandru –Codul Penal comentat şi adnotat,

Editura Hamangiu, 2010;
 Constituţia României, revizuită;
 Constituţia României din 1866;
39
 Constituţia României revizuită în 1879;
 Constituţia României revizuită în 1884
 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
 Declaraţia Europeană a Drepturilor Omului;
 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
 Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi cultural.

40