Unirea Bucovinei cu România

de prof. Sorin Langu

În toamna anului 1918, superioritatea economico-militară a Antantei a devenit

tot mai evidentă. Deși autoritățile de la Viena încercau cu disperare menținerea
Imperiului Austro-Ungar, prin mai multe concesii acordate diferitelor naționalități
ce compuneau monarhia bicefală, cursul evenimentelor a dus spre un alt
deznodământ. Pe 17 octombrie 1918 deputații români din Parlamentul de la Viena
au constituit Consiliul Național Român din Austria, iar pe 22 octombrie apărea la
Cernăuți primul număr al gazetei Glasul Bucovinei. În paginile sale se scria:
“Vrem să rămânem români pe pământul strămoșesc și să ne cârmuim singuri, cum
o cer interesele noastre românești”.
În vederea pregătirii pe cale democratică, plebiscitară a unirii Bucovinei cu ţara,
conducerea mişcării naţionale a românilor a organizat o mare adunare politică la
Cernăuţi, în ziua de 14/27 octombrie, 1918, “în scopul de a se proclama
Constituanta şi de a alege un Consiliu Naţional, ca organ reprezentativ al
românilor bucovineni”. Prima hotărâre a Constituantei avea să fie “Unirea
Bucovinei cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional independent, în deplină
solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”.
Consiliul Naţional ales de Constituantă era format din 50 de membri. Acesta a
devenit organul reprezentativ suprem al românilor care formau populaţia
majoritară a Bucovinei. La rândul său, acesta a desemnat un Comitet care să
desfăşoare activitate politică permanentă în conformitate cu orientările stabilite de
Consiliul Naţional. În calitate de preşedinte al Consiliului Naţional a fost ales
marele patriot bucovinean Iancu Flondor. Consiliul Naţional a condus timp de o
lună destinele populaţiei din Bucovina, cu atribute de guvern naţional, respectiv
până în noiembrie 1918, când Bucovina s-a unit cu România. Presa relata că
entuziasmul maselor în timpul desfăşurării lucrărilor Constituantei a fost deosebit
de puternic. Oameni de toate vârstele şi categoriile sociale, veniţi din toate zonele
Bucovinei erau prezenţi în jurul Palatului Naţional din Cernăuţi. Declaraţia de
Unire a Bucovinei cu Regatul României, prezentată de Iancu Flondor, în numele
participanţilor “a fost primită cu unanimitate şi aclamată delirant de întreaga
adunare, stând în picioare şi bătând din palme aproape zece minute. Nu era ochi
care să nu fie copleşit de lacrimi, drept urmare a marii însufleţiri care domnea
spiritele prezenţilor”. La 31 oct./12 noiembrie 1918 s-a întrunit în a doua şedinţă
Consiliul Naţional, cu care ocazie s-a format un guvern în frunte cu Iancu Flondor.
Consiliul Naţional era coniderat autoritatea unică peste întreaga Bucovină.
În ziua de 12/25 noiembrie 1918 a avut loc o nouă întrunire a Consiliului
Naţional care a reluat în dezbatere soarta Moldovei de Sus şi a hotărât convocarea
1
pe baze plebiscitare a Congresului Bucovinei, pentru a exercita în numele
poporului dreptul la autodeterminare. Cu acest prilej s-au făcut cunoscute
membrilor Consiliului Naţional, discuţiile separate, în spirit democratic purtate cu
reprezentanţii polonezilor, germanilor şi evreilor în legătură cu atitudinea lor faţă
de hotărârea de unire a Bucovinei cu Regatul României. S-a precizat că,
răspunsurile exponenţilor acestor populaţii a fost afirmative, că ei au aprobat
unirea fără condiţii, sub garanţia dezvoltării libere în domeniul învăţământului.
Ca şi în Basarabia, alegerile de delegaţi s-au făcut cu respectarea principiilor
democratice, ţinându-se seama de ponderea fiecărei naţionalităţi: 74 delegaţi
români, 13 delegaţi ruteni, 7 germani şi 6 polonezi. Aceştia au fost aleşi, deci,
corespunzător cu situaţia etnică a Moldovei de Sus, la care s-au adăugat 5 deputaţi
de drept. În afara acestor delegaţii pe localităţi, mii de locuitori ai Bucovinei
provenind din toate categoriile sociale s-au îndreptat spre Cernăuţi, spre a fi părtaşi
la desfăşurarea marelui eveniment istoric şi spre a întări astfel mandatul încredinţat
delegaţilor lor pentru a vota unirea pe veci a Bucovinei cu România.
Congresul General al Bucovinei s-a întrunit la 15/28 noiembrie 1916 la
Cernăuţi, pentru a hotărî soarta acestei provincii istorice. Dionisie Bejan, în numele
Consiliului Naţional Român, a rostit cuvântarea de deschidere, subliniind că
chemarea Congresului este “a aduce la îndeplinire dorul şi aspiraţiunile pe care
poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu sfinţenie vrednică, de un secol şi
jumătate, anume acela de a se reuni cu Patria mamă.
Ca organism ce întruchipa suprema putere a ţării, învestit singur cu putere
decizională, în numele suveranităţii naţionale, pe baza argumentelor etno-
demografice, istorice şi politice, acesta a hotărât:
Moţiune:
“Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în Sala
Sinodală din Cernăuţi, considerând că, de la fondarea Principatelor Române,
Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut
pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; considerând că în
cuprinsul hotarelor aceste ţări se găseşte vechiul Scaun de domnie de la Suceava,
gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceava, precum şi multe alte urme şi
amintiri scumpe din trecutul Moldovei; considerând că fii ai acestei ţări umăr la
umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat
de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcătorilor din
afară şi a cotropirii păgâne; considerând că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a
fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;
considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei

2
ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi
persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să învrăjbească celelalte neamuri cu care
el voieşte să trăiască ca frate; considerând că, în scurgere de 144 de ani,
Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub
steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept
răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea lor din viaţa
publică, din şcoală şi chiar din biserică; considerând că în acelaşi timp poporul
băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de câştig
ale acestei ţări şi despoiată în mare parte de vechea sa moştenire; considerând că,
cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat
cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe
nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au
nutrit veşnic credinţă că marele vis al neamului se va înfăptui când se vor uni
toate ţările române dintre şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul
acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a
puternicilor şi nobililor ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi
umanitate pentru neamurile, şi când în urma loviturilor zdrobitoare Monarhia
austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile
încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel
dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care
întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre.
Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a
ţării şi fiind singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale,
hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la
Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României.” sursa: Bogdan Murgescu –
Istoria Romaniei în texte, București, 2001.

În procesul-verbal al Congresului general al Bucovinei, se menţionau

următoarele consideraţii care stăteau la baza hotărârii de unire cu România:
1) “La fundarea Principatelor Române, Bucovina care cuprinde vechile ţinuturi ale
Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a
închegat ca stat;
2) În cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la
Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa precum şi multe alte
urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

3
3) În 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei cu de-a sila
alipită coroanei habsburgilor;
4) 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei cârmuiri străine, care îi
nesocotea drepturile naţionale”.

În acelaşi document se menţiona că “bucovinenii n-au pierdut nădejdea în

ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă”, că “moştenirea lor străbună,
tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova
lui Ştefan. Participanţii la congres declarau că românii din Bucovina “au nutrit
vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate
ţările româneşti într-un singur stat naţional unitar”. Decizia a citită de Iancu
Flondor, preşedintele Congresului Bucovinean, în prezenţa celor șase membri ai
Consiliului Naţional Polon, ai celor șapte membri ai Consiliului Naţional German
şi ai celor 13 primari reprezentativi ai comunelor ucrainene.
Peste doar câteva zile de la unirea Bucovinei cu România, la 1 Decembrie
1918, Transilvania avea să încununeze reunirea tuturor românilor într-un singur
stat, România Mare.