Café Müller apare trei ani mai târziu şi este o lucrare emblematică pentru întreaga creaţie

ulterioară. În această piesă (folosind lieduri de Henry Purcell), Pina îşi defineşte formula
estetică, ce va deveni manieră. Mai mult decât o producţie de referinţă, Café Müller este o
artă poetică ce surprinde căutările şi condiţia creatoarei. Cafeneaua se defineşte ca un spaţiu
oniric, autobiografic, extras din psyche-ul autoarei. El a constituit un reper-observator; prin
el, Pina a venit în contact exterior cu lumea şi micile ei drame de zi cu zi. Prin interiorizare,
coregrafa pătrunde în dimensiunea onirică a acestui spaţiu, devenind un protagonist al lui:
două femei în cămăşi albe de noapte bântuie scena într-o dispoziţie somnambulică - ochii
închişi, mâinile ridicate în faţă, orizontal. Scena e un cadru clar-obscur, suprarealist, populat
cu scaune, răspândite haotic Eroina se izbeşte de scaune şi de ziduri, dar drumul ei este croit.
Este drumul creaţiei, de care artistul se loveşte cu furie şi obstinaţie. Printr-o uşă puternic
luminată - un fel de prag al conştiinţei - pătrunde o femeie roşcată, într-un pardesiu negru, pe
tocuri cui. Ea aparţine realităţii mundane, aleargă precipitat cu paşi mici, ezitanţi şi ţopăiţi, de
vrăbiuţă, în timp ce face slalom cu uşurinţă printre scaune. Un spaţiu ionescian, în care
scaunele-personaje îşi vor schimba continuu poziţia, de-a lungul reprezentaţiei. Ele nu sunt
niciodată ocupate, pentru că funcţia lor e substitutivă. Excepţie face unul singur pe care
eroina se aşează din când în când, dormind cu capul pe o masă, după ce-şi îmbracă şi
dezbracă simbolic cămaşa în gesturi repetitive. Gestul are semnificaţia inversată a trezirii în
lume, din somnul activ (somnambulic) al creaţiei. Scaunele servesc ca puncte de sprijin,
repere sau obstacole. Stările de angoasă, de zbucium sunt cuprinse în tensiunea gestului
răsucit şi paşii mici şi târşâiţi ai eroinei, similari acelor suriashi din teatrul Nô. Linia muzicală
este întreruptă pe durate lungi în care banda sonoră e preluată de zgomotul scaunelor în
cădere sau troncănitul femeii roşcate. Bărbatul aleargă în jurul somnambulei şi îndepărtează
scaunele din calea ei, prin gesturi rapide şi precise. Scaunele sunt răsturnate pe rând, dar
drumul creaţiei este sinuos şi apar mereu altele şi altele, până când se izbeşte de zid, în
paralel cu alter-ego-ul ei, cealaltă femeie, mai pasivă şi mai interiorizată. Un al treilea bărbat
îi aşază pe cei doi într-o dispoziţie erotică, înlănţuindu-le braţele şi potrivindu-le gurile într-
un sărut. Un clişeu în trei, coşmaresc, se repetă obsesiv într-un crescendo delirant, şi nu pare
să se consume niciodată. Cei doi se lasă manevraţi ca nişte păpuşi. Femeia se prăbuşeşte dar
este aşezată pe braţele bărbatului, de unde se prelinge pe podea; este readusă în poziţie
verticală şi mişcarea se reia. Mijlocitorul iese şi cei doi angrenaţi în mecanica gestului
continuă acelaşi arsenal erotic, fără intervenţia lui, din ce în ce mai repede, într-un gâfâit
orgasmic, până la epuizare. Urmează un alt set de gesturi repetitive în care cei doi se izbesc
de zid în mişcări circulare, unul în braţele celuilalt. Pina Bausch a interpretat cândva acest rol
alături de Rolf Borzik, colaboratorul şi partenerul ei de viaţă, care-i va fi alături în
demersurile ei temerare. El s-a ocupat de scenografia şi costumele creaţiilor ei, până în 1980,
când moare, la vârsta de 36 de ani.