Motive şi idei tradiţionale în operele scriitorilor noştri

Aşa după cum se ştie, mitologia, istoria, folclorul, filozofia, natura, iubirea, viaţa şi moartea sunt marile
temeri ale poeziei din toate timpurile, numai modul de structurare şi conotaţie a motivelor, ideilor şi
sentimentelor este deosebit de la o individualitate poetică la alta, de la o şcoală sau curent literar la altul,
de unde derivă, în fond, şi valenţe afective distincte. Pe de altă parte, în succesiunea timpului, unele
forme ajung să fie considerate învechite iar noile curente încep prin a detesta vechea recuzită, pledând
pentru ceea ce, în viziunea noii mişcări, se numeşte nou şi modern.

Cu toate astea, orice şcoală literară nouă, orice curent modern, oricât de radical în concepţia estetică şi
programatică, nu poate face, în totalitate, abstracţie de moştenirea literară, de valorile create de înaintaşi,
de unde necontenita difuziune şi interferenţă de motive, teme şi idei, în operele literare situate între
praguri distincte, sub raportul aderenţei la o formulă literară sau alta.

Pornind de la considerentul că nu orice preluare de idei, teme sau motive este plagiat şi ţinând seama de
faptul că succesul artistic stârneşte numeroşi aderenţi şi imitatori, este necesar să facem precizarea că
avem în vedere preluarea creatoare de idei, teme şi motive, bogăţia de inventivitate, de reflectare inedită
a unor aspecte încă neexplorate, de modificările formative de structură şi formă, puse în slujba artei,
astfel încât să putem sugera legătura indisolubilă a literaturii contemporane, cu tradiţia, cu fondul şi
valorile moştenite.

De altfel, nu totdeauna când citim o poezie, putem intui mutaţia survenită ca urmare a preluării unei idei
sau a unui motiv, dacă, în noile dimensiuni estetice, sensurile şi semnificaţiile se îndepărtează pregnant.
Această demonstraţie devine şi mai dificilă în cazul poeziei dat fiind că poetul nu aderă, asemenea,
prozatorului la topica şi sintaxa obişnuită. El preferă tiparele condensate în metafore, apte de impulsuri
conotative cât mai imprevizibile. Aşa se face că citind, de pildă, „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş, nu
facem, pe moment, nici un fel de asociere cu povestirea „În pădurea Petrişorului” de Mihail Sadoveanu,
de unde, se pare, că derivă ideea, tema şi motivul baladei, dacă nu cumva amebele s-au inspirat din
poezia foarte veche a colindelor sau din „Oraţia de nuntă”, unde motivul vânătoarei căprioarei , ca
expresie a frumuseţii şi a purităţii, există din cele mai vechi timpuri.

Revenind, trebuie să arătăm că deosebirile dintre cele două opere rămân izbitoare, evidenţiind în fond,
două moduri distincte de a percepe şi a reflecta o realitate.

În povestirea sadoveniană, accentul cade pe dramaticul sfârşit al vietăţii ce simbolizează puritatea,

blândeţea, nevinovăţia, moartea ei survenind ca urmare a unui capriciu, a plăcerii vânătorului de a folosi
puşca; vânătoarea fiind, pentru cel ce-o practică, un divertisment:

„Capauca asta a mea, aşa cum o vezi, le ştie sama… Îţi aduce, coane Grigoriţă, capra la buza puştii…

Boierul tânăr era cam neliniştit. Răsuflă adânc de două ori şi se duse după Vasile cu puşca pregătită.”

Rezonanţa acestui mod de asociere, în cuplu, pe drumurile de vânătoare răzbate şi în poezie:

„Mă iau după tata la deal printre târşuri,/ Şi brazii mă zgârâie răi şi uscaţi./ Pornim amândoi vânătoarea
de capre,/ Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.”
În baladă, motivul morţii căprioarei – frumoasa jertfă a pădurii – este asociat cu cel al dramei copilului .
simbol la rându-i, al gingăşiei şi purităţii – solidarizat, din instinctul şi sentimentul natural al dreptăţii, cu
vietatea pădurii, într-un moment de cumpănă a vieţii, când seceta pune sub semnul întebării propria sa
existenţă şi pe cea a familiei sale, fapt ce asigură, de astă dată, motivului vânătorii o nouă circumvoluţie
afectivă, individualitate şi originalitate. Ca atare, cele două opere coexistă fără să se incomodeze, căci
schimbarea unghiului de percepţie a motivului comun şi încadrarea lui într-o structură, care-i asigură, nu
numai o nouă sincronizare, ci şi o semnificaţie distinctă, conduce, în final, la dezvoltarea reacţiilor afective
ale cititorului.

Motivul stingerii căprioarei este surprins cu forţe sugestive diferenţiate  de cele două opere, unde se
păstrează însă nealterată identitatea ideii. „În pădurea Petrişorului”, predomină afectivul afimativ:

„Ca şi cum i-ar fi venit o înfiorare de spaimă, căprioara se ridică şi intră iar în apă. Şchiopătând uşor,
numai în trei picioare, porni în copce scurte, domoale, în susul pârâului. Mergea la deal şi picături de
sânge se tot prelingeau din lungul piciorului stâng şi se închegau în şuviţe roşii.
………….
Căprioara avea un muget abia auzit, şi ochii îi luceau în cea din urmă lumină a malului. Aşa sta singură şi
murea, sub pletele mestecenilor cu trunchiuri albe.”

Spre deosebire, în baladă, implicarea directă a copilului şi dualitatea contrastivă de sentimente, tată-fiu,
încarcă atmosfera cu o tensiune şi un sens etic de profunzime şi unicitate:

„Daar văile vuiră. Căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,/ Îl prăvăli apoi stârnind pe
apă/ Fugare roiuri de mărgele./ Împleticit m-am dus şi i-am închis/ Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,/
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata/ Mi-a şuierat cu bucurie: -Avem carne!”

Un discurs liric pe o o idee, ce se poate numi loc comun  în gândirea şi simţirea universală, poate deveni
artă şi impersonal când, prin părţile sale componente, prin semnele sau sonorităţile intime, luminează un
fragment încă necunoscut până atunci sau arhicunocut dar înnoit sub aspect metaforic ori dintr-un anumit
unghi. În această sferă, mai largă, se înscrie ideea de patrie şi motivul dragostei de ţară. În poezia
noastră, aceasta apare cu pregnanţă la poeţii generaţiei paşoptiste şi la Eminescu, unde, de altfel se
conturează, pentru prima oară, raportul structural dintre sentimentul poetic şi natura specifică a patriei: