CONCLUZII

La capătul acestui îndelungat periplu prin istoria sfinţilor care sunt

concluziile care ni se impun cu certitudine ?
Acaestă lucrare reprezintă o încercare de îmbinare a celor mai noi
cercetări istorice, de arheologie creştină, imagistică şi semiotică cu
corpusul de credinţe stabilit de către Biserică în problematica
cultului sfinţilor .
Cercetrea mea a încercat să stabilească principalele evoluţii
istorice, să periodizeze dezvoltarea cultului sfinţilor şi să facă
legătura între evoluţiile societăţii şi cele ale cultului sfinţilor
atrăgând atenţia asupra rolului social exercitat de către cultul
sfinţilor.
În plus originalitatea lucrării este mărită prin analiza şi traducerea
pentru prima dată în limba română a unui corpus de documente
fundamentale pentru înţelegerea problematicii cultului sfânţilor.
Care sunt principalele concluzii extrase din această cercetare ?
În primul rând apare ca o realitate de nezdruncinat legătura istorică
între cultul sfinţilor şi creştinism.
Ajunge să menţionăm că primii apostoli au ajuns sfinţi, că toţi cei
implicaţi în eroica luptă de răspândire şi protejare a Cuvântului, au
devenit sfinţi, ca să înţelegem că sfinţii sau născut creştini şi
creştinii sau născut alături de sfinţi.
În excursul nostru, prin istoria creştinismului, am arătat că nu ne
aflăm, în ceea ce priveşte cultul sfinţilor, în faţa unui capriciu
popular sau al unei erori doctrinare, ci, că ne aflăm în faţa unui
fenomen de o vitalitate ieşită din comun apărut în urmă cu 2000
de ani şi care se pare că va rămâne alături de creştinism până în
ultimele zile ale umanităţii.
Sfinţii au apărut de la bun început comunităţilor creştine ca fiind
qintesenţa a tot ceea ce creştinii aveau mai bun.
Prin eroismul lor comunitatea persevera în vremea persecuţiilor şi
sfârşea chiar prin a îi cuceri pe cei care vroiau să o distrugă.
Graţie sfinţilor comunitatea îşi alcătuia istoria, îşi constituia
monumentele şi îşi strângea rândurile nu doar pentru a rezista ci şi
a cucerii lumea.
Victoria finală, fără cultul sfinţilor, în faţa celor trei secole de
prigoană ale imperiului ar fi fost aproape imposibil de obţinut.
În plus în lucrarea noastră am încercat a evidenţia şi analiza câteva
caracteristici istorice, dezvoltate în primele trei secole ale
creştinismului de către cultul sfinţilor precum:
▪ Trupul sfântului;
▪ Locaţia acestuia care poate fi variată: locul martiriului, al
depunerii unei părţi a corpului (moaşte), al unui obiect aparţinând
sfântului (relicvă);
▪ Recunoaşterea universală de care se bucură sfântul;
▪ Prezenţa divină, semn al favorurilor divine care îl însoţesc pe
sfânt în cealaltă viaţă (minunile).
Analiza tuturor acestor elemente ne-a oferit substratul istoric al
începutului cultului sfinţilor în zona creştină a Mării Mediterane
până la Edictul de la Milan.
Când comunitatea, în timpul păcii ce a survenit după Edictul de la
Milan a putut să privească în urmă a putut înţelege importanta
datorie pe care o avea faţă de cultul sfinţilor.
Din secolul IV cultul sfinţilor ajunge să fie înglobat în activitatea
Bisericii şi mai ales Părinţii Bisericii, dincolo de marile dezbateri
doctrinare, îşi găsesc timpul de a pătrunde în intimitatea acestui
personaj care susţinea Biserica : Sfântul.
Părinţii Bisericii au stabilit câteva elemente care definesc sfântul:
harul perseverenţei, prezenţa, potentia( puterea sfântului) şi locul
acestuia.
Aceste elemente au putut fi înţelese abia la capătul a aproape trei
secole de efort doctrinar, de vizionarism şi uneori chiar de har
poetic.
Fără eforturile teoretice ale Sf. Augustin nu am fi înţeles
importanţa lui loci, a locului sfântului, fără Ambrozie de Milan nu
am putea cunoaşte potentia, puterea sfântului care unifică
comunităţi, stabileşte ierarhia Bisericii şi asigură Bisericii
supravieţuirea în perioada în care Imperiul roman se prăbuşea.,
Fără Paulin de Nola nu am cunoaşte prezenţa sfântului ca prieten al
lui Dumnezeu şi prieten al oamenilor şi fără Sf. Ieronim nu am fi
înţeles puterea acelui har al perseverenţei până la moarte şi dincolo
de ea, care îi face pe sfinţi personaje atât de speciale.
Odată stabilit cultul sfinţilor vedem Biserica în acţiune.
Biserica preia acest enorm tezaur de dragoste şi credinţă pe care îl
reprezintă sfinţii şi îl cheltuieşte pentru a întării dragostea pentru
Cristos în Biserica sa.
Ca atare cercetarea noastră s-a concentrat pe analiza istorico-
teologică a principalelor caracteristici ale sfântului aşa cum au fost
ele privite în Evul Mediu timpuriu: potentia-praesentiae – donum
perseverantiae – miraculum-loci. Fiecare dintre aceste elemente au
fost analizate pe baza documentelor istorice ,a literaturii vremii, a
textelor conciliare, a evidenţelor biblice dar şi a sentimentului
popular oglindit în documentele epocii . Toată aceasta lucrare de
arheologie a ţinut cont permanent de necesitatea de a înţelege
aceşti factori în cadrul epocii şi de a nu uita nici un moment că
acest ansamblu de potentia, praesentia, donum perseverentae, este
agentul care răspândeşte creştinismul în întregul imperiu prin
răspândirea cultului sfinţilor.
Un loc aparte în acest studiu aproape de arheologie cultică îl are
conceptul de loci prin care fiecare oraş îşi are patronul său
spiritual, sfântul care protejează un loc, loci: locul sfântului. De
aici sfântul continuă să vegheze, se manifestă ca prezenţă
neîndoielnică şi exprimă aceasta de la bun început, în multe cazuri
chiar de pe piatra de mormânt, care atrage clar atenţia că aici nu
este un loc obişnuit, aici odihneşte sfântul: „Aici a fost aşezat
Martin, episcopul de sfântă aducere aminte, al cărui suflet se află
în mâinile lui Dumnezeu, dar el este aici întreg, prezent prin
minuni de tot felul”.
Aceeaşi grijă faţă de locul de odihnă al sfinţilor, faţă de loci,
locul special în care sfinţii îşi manifestă prezenţa pe pământ, prin
trup şi prin potentia, se vede în cazul tuturor sfinţilor. Maximinus
de Micy, după ce omoară balaurul, îşi alege din timpul vieţii acel
loci special. Ei bine tocmai acaestă caracteristică a sfinţilor de a
ţine legătura cu lumea noastră prin acest loci este accea care a
oferit documente istorice de o importanţă extraordinară pentru
creionarea unei istorii a sfinţilor şi a cultului lor în primele zece
secole de creştinism.
Apoi cercetarea noastră s-aconcentrat pe domeniul imagistic,
era clar că peste 1.500 de ani de creştinism şi de cult au sfinţilor au
produs o cultură imagistică oglindită în documente, izvoare şi în
cult şi pictura religioasă . Ca atare am fost interesaţi să extragem
principalele elemente prin care sfinţii erau evidenţiaţi în imaginarul
creştin al perioadei:

Mărturisitori
În primul rând nu trebuie să uităm niciodată că primul merit al
sfinţilor este acela de a fi mărturisitori ai lui Christos şi ai
adevăratei credinţe în lume.

Adevăraţi credincioşi
Apoi nu trebuie să uităm niciodată că ne aflăm în faţa unui
specimen rar, când vorbim despre sfinţi: adevăratul credincios. Ei
nu au comis niciodată ceea ce noi astăzi numim erori doctrinare.

Apărător al Unitatea Bisericii

Nu trebuie niciodată să excludem din învăţătura Bisericii faptul
că sfinţii sunt cel mai bun exemplu pentru a menţine unitatea
acesteia. Sfinţii nu au cerut niciodată ieşirea din Biserică; chiar
atunci când au avut momente de nemulţumire, niciodată acestea nu
au devenit revoltă, ci doar un nou motiv de ascultare şi supunere.

Sfinţii ca metaforă a Corpului lui Christos

Important este, legat şi de tema unităţii Bisericii, că asemenea
Bisericii sfinţii sunt priviţi drept corp al lui Christos, corp al
Bisericii. În unire cu trupul lui Christos ei săvârşesc miracole,
îndură dureri şi într-o imitatio Christi reuşesc să îndure martiriul
până la moarte. Aşa cum spune Augustin, martirii nu ar fi putut
îndura suferinţele fără ajutorul lui Christos, ei doar îl imită,
sprijiniţi de graţia şi ajutorul său divin.

Martirii în lume
Sfinţii au trăit în trecut, şi-au dat viaţa, şi-au mărturisit credinţa, au
apărat credinţa de falsuri şi erori, au sprijinit pe credincioşi în viaţă
şi după moarte mijlocind pentru ei.

Sfântul – imaginea lui Christos.

Muceniţa – imaginea Fecioarei Maria

A fost important de analizat în ce măsură sfântul a fost privit ca o

imagine a Mântutorului şi în ce măsură sfintele au urmărit o
imagine marică şi cum au evoluat aceste construcţii de imagine de-
a lungul timpului.

Cultul sfinţilor. Viaţa sfinţilor.

Elementul fundamental

Liturghierul Roman, în cadrul Rugăciunilor pentru gloria sfinţilor,

ne prezintă astfel bazele cultului acestora şi rolul lor: „prin viaţa
lor ne dăruieşti un exemplu, prin împărtăşirea ei o familie, prin
mijlocirea lor – ajutorul Tău... prin minunata mărturie a sfinţilor
tăi, Tu reînnoieşti necontenit puterea Bisericii, iar nouă ne dăruieşti
dovezi de netăgăduit ale iubirii Tale. Exemplul lor strălucit ne
însufleţeşte, iar mijlocirea frăţească ne dobândeşte ajutorul Tău ca
să se împlinească în noi, misterul mântuirii”.1
Sfinţii sunt puternicii patroni, mijlocitori şi apropiaţi, amicus
Deus2, prieteni ai lui Dumnezeu, iar intrarea în marea lor familie se
face tocmai prin cultul dedicat lor: altare, rugăciuni şi relaţia
credinciosului cu patronul său spiritual: sfântul.
Cultul sfinţilor e legat în mare parte de miracole, de harul
taumaturgic al acestora, de forţele misterioase ce par a activa în
jurul lor. Această energie supranaturală ce pare a se revărsa în
preajma lor este explicată de Biserică ca fiind mărturia pe care
sfântul o face atotputerniciei divine.
Acest mod de a explica viaţa sfântului şi acţiunile sale din timpul
vieţii este uşor de pus în scenă câtă vreme subiectul lui este,
precum în secolele II-IV, martirul. Martirul este un mărturisitor, e
un martor veşnic viu, este un amicus Deus ce copleşeşte întreaga
asistenţă cu istoria patimilor sale.
Am fost interesat de a urmări elementele unitare ale acestor
vieţi ale sfinţilor create în secolele de persecuţie şi ilegalitate a
Bisericii Creştine:
▪ Marea parte a lucrărilor îmbracă forma epistolară, adresarea către
un public care le va citi sau îi vor fi citite şi pe care autorii doresc
să îl educe în spiritul valorilor creştine şi al mărturiei creştine.

1
Liturgierul Roman (ed. 1993), Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de
Bucureşti, 1993, p.430-431.
2
O inspirată şi interesantă comparaţie între sfinţi şi modelele Vechiului Testament este
făcută de René Guitton. El merge pe modelul abrahamic al relaţiei cu Dumnezeu şi se
întreabă în ce măsură acest model rămâne valabil şi în creştinism. Pentru toată această
dezbatere vezi René Guitton, Prinţul lui Dumnezeu. Pe urmele lui Abraham, Bucureşti,
Editura Minerva, 2007.
▪ În această perioadă viaţa sfântului are un aspect educativ,
formativ, constituie un ghid pentru comportamentul creştinilor în
faţa pericolelor şi a persecuţiilor3.
▪ Un alt element important este forma apologetică marcantă; toate
operele prezintă confruntarea sfântului cu forţele întunericului, fie
cu diavolul însuşi (mai rar), fie cu slujitorii săi: administraţia
imperială, reprezentanţii altor religii etc.
▪ Elementul apologetic este însoţit aproape permanent de o
elaborare doctrinară.
▪ Autorii acestor vieţi ale sfinţilor preiau exemplul păgân al
discursului în care eroul antic îşi exprimă poziţia asupra faptelor şi
justifică atitudinea sa, care îl va duce la moarte. Acest discurs,
peripatetic, cuprinde principalele dogme, adevărurile de credinţă.
Să nu uităm că ne aflăm în perioada în care Crezul
niceo-constantinopolitan, aşa cum îl cunoaştem astăzi, nu exista şi
citirea publică a vieţii sfinţilor oferea o uriaşă posibilitate de a
realiza o educaţie teologică. Concepte foarte importante apar aici:
Doctrina Sf. Treimi, doctrina învierii, doctrina comunităţii sfinţilor
etc.
Apoi după primele cinci secole de creştinism înregistrăm
schimbări în modul de a construi acest element de devoţiune care
este viaţa sfântului:
▪ După perioada persecuţiilor viaţa sfântului cunoaşte un nou
aspect. Dacă până atunci forma epistolară era justificată de citirea
acestor vieţi în public, în faţa unei mulţimi de credincioşi adunată
în locuri improvizate, începând cu secolele IV-V fostele locuri de
martiraj ale sfinţilor modifică radical această realitate. Acum
vieţile sfinţilor sunt integrate unui cult ce se desfăşoară oficial, ele
sunt citite în biserică, sunt colecţionate în biblioteci şi oferite chiar
3
Vezi un astfel de ghid în W.H.C. Frend, Martyrdom and persecution in the Early
Church, Oxford Press, 1965, p. 502.
studiului personal. Schimbarea se vede clar la Ambrozie de Milan,
la Sf. Augustin sau la Paulin de Nola4. Toţi fac parte din acelaşi
cerc intelectual, care doreşte să se folosească de vieţile sfinţilor
pentru a da mesaje teologice subtile, a oferi explicaţii doctrinare
pline de înţelepciune şi chiar modele filosofice, intelectuale sau
poetice (la Paulin de Nola).

Aceste noi tipuri de vieţi ale sfinţilor, neexistente până atunci au o

serie de caracteristici aparte:
▪ când relatarea are loc cu privire la episcopi, importantă este de
demonstrat apostolicitatea ei sau în cel mai grav caz legătura cu o
un sfânt din preajma apostolilor;
▪ autoritatea unui scaun episcopal se poate baza pe o astfel de viaţă
a sfântului, un sfânt legat de apostoli sau dacă nu legat de familiile
princiare;
▪ noile vieţi ale sfinţilor pun accentul pe legătura cu autoritatea
prinţilor sau a marilor familii imperiale, pentru a beneficia de
protecţia şi favorurile materiale ale acestora5.

Lucrarea aceasta analizează tocmai frecvenţa prezenţei cultului

sfântului . Sfinţii apar pretutindeni, în liturghii, în viaţa monahală,
în viaţa mireană, în viaţa credincioşilor şi a păcătoşilor deopotrivă,
în imagini, în relicve, în hram sau în devoţiune.
Ca atare am încercat o analiză şi o interpretare istorico-teologică a
acestor elemente ale prezenţei cultului sfinţilor precum: relicvele,
hramul, imaginea sfântului şi devoţiunea etc.

4
Pentru a înţelege mai bine atmosfera de cooperare intelectuală prin care Sf. Ambrozie
de Milan, Sf. Augustin, Sf. Paulin şi Sf. Felix de Nola au pus bazele cultului sfinţilor
din cultul local al martirilor, rămâne de neînlocuit lucrarea lui V. Monachino, La cura
pastorale a Milano, Cartagine e Roma nel sec. IV, Roma, 1947.
5
Vezi H. Delehaye, Les Legendes hagiographiques, Bruxelles, 1995 (ed a 8-a).
Cultul sfinţilor. Relicvele

Analiza relicvelor şi a rolului lor în cult şi credinţă este fără

îndoială unul din pilonii acestor lucrări . Însăşi termenul de
reliquiae e important de analizat – acestea sunt părţile „lăsate în
urmă” de personajele sfinte pentru a ne aminti de trecerea lor prin
lume, pentru a fi chezăşie a apartenenţei lor la slăbiciunea
omenească, dar pe care au ştiut să o biruie cu ajutorul divin. Astfel
relicvele rămân în urmă ca mărturie, ca amintire a vieţii, deseori ca
amintire a uceniciei, a patimilor, dar şi ca receptacol divin, ca mod
de stabilire a legăturii cu sfinţii şi, prin intermediul lor, cu
Dumnezeu. Astfel relicvele devin obiecte materiale asociate cu
sfinţii şi încorporând puterea lor sacră.
O altă denumire în latină, pignora-legăminte ne vorbeşte tocmai
de promisiunea pe care aceste relicve o oferă, anume de a garanta
intercesiunea, medierea între uman şi divin a sfântului. Această
putere a lor vine din faptul că după moarte ei au fost găsiţi demni
de a sta proximitatea lui Dumnezeu, în a cărui Curte divină
sălăşluiesc acum.

Dincolo de liturgii, de slujbele dedicate sfinţilor, de redactarea şi

consultarea permanentă a vieţii sfinţilor, importantă este şi
devoţiunea faţă de sfânt şi un aspect extrem de important este
dedicarea unei construcţii, unei basilici sfinţilor.

Cultul sfinţilor.
Devoţiunea şi imaginea sfântului

Dincolo de aspectele politice, devoţionale sau liturgice, nu trebuie

să uităm cele trei aspecte ale cultului sfinţilor, pe care le-am arătat:
devoţiunea privată, celebrarea publică în cadrul anului liturgic şi
imitarea unei vieţi după modelul prezentat în viaţa sfântului.
Am urmărit până acum devoţiunea în cadrul anului liturgic şi am
observat în ce măsură cultul sfinţilor este integrat în renaşterea
religioasă a secolului X. Am observat că acest cult al sfinţilor
devine inima activităţii monastice, că în zone importante ale
liturghiei aspectele legate de cultul sfinţilor fac parte din regula
monastică şi din activitatea devoţilor şi chiar modifică structura
arhitecturală a bisericilor pentru a permite un cult al sfinţilor
corect. Am văzut cum cultul sfinţilor prin viaţa sfinţilor devine
inima activităţii intelectuale în scriptoriu şi bibliotecile monastice
sau devine centru intelectual al elitelor laice urbane.
Apoi am dedicat o scurtă analiză devoţiunii individuale, modului în
care credinciosul priveşte relaţia sa cu sfântul de-a lungul întregii
sale vieţi.

Fără sfânt Bisericii iar fi fost foarte greu să îţi răspândească

învăţătura, sfântul oferă prin povestea vieţii sale imaginea unui
miracol veşnic, simbolul prezenţei sfinţilor şi mai ales un
instrument de a face cunoscute învăţăturile doctrinare prin faptele
sfinţilor.
Aceste monumente ale istoriei creştinătăţii şi ale culturii europene
medievale, care sunt vieţile sfinţilor, devin pentru peste 1000 de
ani centrul care uneşte laici şi clerici, monahi şi păcătoşi, regi şi
împăraţi cu Biserica deopotrivă.
Timp de 1500 de ani sfântul reprezintă elementul care uneşte
întreaga elită cu cei conduşi, întreaga administraţie cu clerul care
uneşte şi nu desparte care adună şi nu divide, sfântul de la
Ambrozie de Milan până la Reformă va fi cel care aduce pacea
socială, garantul stabilităţii şi al păcii.
În final sfinţii nu sunt doar aceste personaje neobişnuite, dar sunt şi
supuşi unor anchete neobişnuite şi care de peste 400 de ani îi
intrigă pe credincioşi: beatificarea şi canonizarea.
Cine sunt fericiţii, cum sunt ei aleşi, care este rolul nenumăratelor
comitete şi anchete ordonate de Vatican, ce înseamnă şi cum poţi fi
sfânt în ziua de astăzi, mai sunt posibile greşeli în cadrul
proceselor de canonizare ?
Acestea şi sute de alte întrebări stăruie în faţa acestor elemente:
beatificarea şi canonizarea, pe care acum le putem descrie şi
analiza în funcţie de rădăcinile lor istorice şi juridice.

Pentru a putea înţelege dificultăţile şi seriozitatea cu care Biserica

priveşte problema înălţării la cinstea altarelor, a trebuit să facem o
scurtă istorie a acestor termeni şi a importanţei ce li s-a acordat şi a
dezbaterii din jurul lor. Această incursiune în istoria acestor doi
termeni pluis o analiză a actualelor procedee de declarare a
beatificării şi canonizării în Biserica catolică au fost alte puncte
importante în demersul nostru .
La finalul acestui efort de înţelegere a sfinţilor şi a cultului lor din
punct de vedere istoric, teologic, imagistic şi literar, putem avea un
tablou complet.
Sfinţii, pornind de la începuturile creştinismului şi rolul lor în
supravieţuirea Bisericii până la dezbaterea teologică a secolelor
IV-VI de înţelegere a sfinţilor şi culminând cu cei peste 1.500 de
ani de glorie a cultului sfinţilor ca factor unificator al societăţii
medievale şi până în ziua de astăzi putem avea creionată o
imagine a celor care unesc cerul şi pământul.
A celor care au fost ca şi noi chemaţi la desăvârşire şi nu au ezitat
nici un moment înţelegând îndemnul Cristic că „împărăţia lui
Dumnezeu se ia cu asalt”.
Ei bine ei au luat-o cu asalt şi au cucerit-o, ei au pornit de la scara
lui Iacob care unea pământul şi cerul în vis şi au făcut-o realitate.
La mormântul lor credinciosul simte că poate îndrăznii şi învinge
şi că se află din nou în faţa unei scări ce uneşte Cerul şi Pământul.
Depinde doar de el dacă urmează sau nu exemplul celor care nu au
ezitat să cucerească cerul: sfinţii.