CURSUL NR: 14

CONTRACTUL DE DEPOZIT
Secţiunea I
Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de depozit
1. Noţiune. Depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil cu
obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură (art. 2.103 alin. 1 C.civ.).
Această definiţie este riguros exactă doar în privinţa depozitului obişnuit. Sechestrul convenţional, care
reprezintă o varietate de depozit, poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile.
După cum rezultă din definiţia dată de Codul civil, scopul principal urmărit prin încheierea contractului
de depozit este păstrarea (conservarea) bunului depozitat în vederea restituirii lui în natură la cererea
deponentului. Dacă scopul principal al contractului nu este conservarea bunului, chiar dacă deţinătorul are
o asemenea obligaţie, raporturile dintre părţi nu mai pot fi calificate raporturi de depozit, ci vânzare,
antrepriză etc., eventual chiar raporturi derivând dintr-un contract nenumit.
2. Caractere juridice. Depozitul este un contract real, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, unilateral sau
sinalagmatic (bilateral) şi, în principiu, netranslativ de proprietate.
2.1. Depozitul este un contract real care se formează (se perfectează) numai prin şi din momentul
predării (tradiţiunii) bunului care formează obiectul contractului de la deponent la depozitar, cu excepţia
cazului când bunul se află deja, indiferent cu ce titlu, la depozitar (art. 2.103 alin. 2 C. civ.).
Pe de altă parte, predarea în sine nu este suficientă pentru încheierea contractului, fiind necesară, în
acest scop, realizarea acordului de voinţă în sensul încheierii contractului de depozit. Astfel, dacă una
dintre părţi a avut în vedere încheierea unui contract de depozit, dar cealaltă parte a crezut că primeşte un
împrumut sau o donaţie sub forma darului manual, regulile depozitului nu vor putea fi aplicate, raporturile
dintre părţi - în lipsa realizării acordului de voinţă - fiind extracontractuale. Tot astfel, dacă o persoană lasă
la domiciliul unei alte persoane un obiect fără acordul sau chiar ştirea acesteia din urmă.
Contractul de depozit însă, ca şi alte contracte reale, poate fi precedat de o promisiune, de un
antecontract de depozit, care se poate perfecta prin simplul consimţământ al părţilor.
2.2. Depozitul poate fi cu titlu gratuit1sau cu titlu oneros. Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din
convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că
trebuie să fie plătită o remuneraţie. Prin urmare, depozitul este gratuit numai prin natura (iar nu prin esenţa)
sa. Depozitarul care pretinde o remuneraţie (sumă de bani sau alt avantaj patrimonial) pentru serviciile
prestate trebuie să dovedească stipularea şi cuantumul remuneraţiei. Dacă depozitarul desfăşoară activitatea
de păstrare cu caracter profesional (nu ocazional) depozitul urmează să fie prezumat cu titlu oneros.
Când cuantumul remuneraţiei nu este stabilit prin contract, instanţa judecătorească îl va stabili în raport
cu valoarea serviciilor prestate (art. 2.106 alin. 2 C.civ.).
2.3. Depozitul cu titlu gratuit este un contract unilateral întrucât, din momentul încheierii sale, naşte
obligaţii numai în sarcina depozitarului. Depozitul rămâne un contract unilateral chiar dacă - ulterior
încheierii sale - se nasc anumite obligaţii şi în sarcina celeilalte părţi (obligaţii postcontractuale) datorită
unui fapt posterior şi accidental, care nu derivă din voinţa comună a părţilor (de exemplu, pierderile
suferite de depozitar din cauza viciilor bunului depozitat), ci dintr-o cauză extracontractuală (delict civil
1
Depozitul cu titlu gratuit este un contract dezinteresat, nefiindu-i aplicabile regulile specifice liberalităţilor
(reducţiune, raport, revocare etc.).
1
sau gestiunea intereselor altei persoane), aceste obligaţii nefiind nici interdependente cu obligaţiile
depozitarului.
Dacă depozitul este cu titlu oneros, întrucât părţile îşi asumă - din momentul încheierii contractului -
obligaţii reciproce şi interdependente, raporturile dintre părţi vor fi guvernate de regulile aplicabile
contractelor sinalagmatice.
2.4. Depozitul este un contract creator de raporturi de obligaţii între părţi. Prin încheierea acestui
contract nu se transmite dreptul de proprietate şi nici chiar posesiunea bunului asupra depozitarului 2.
Acesta din urmă devine un simplu detentor precar. În consecinţă, riscul pieirii fortuite a bunului este
suportat de deponent (res perit domino).
2.5. Depozitul este un contract cu caracter intuitu personae în privinţa depozitarului. Acest caracter
rezultă din prevederile art. 2.112 C.civ. potrivit cu care depozitarul nu poate încredinţa altuia păstrarea
bunului, fără consimţământul deponentului, cu excepţia cazului în care este silit de împrejurări să
procedeze astfel.
Condiţii de validitate. Dovada şi natura juridică a contractului de depozit
3. Obiectul contractului. Potrivit Codului civil depozitul obişnuit nu poate avea ca obiect decât bunuri
mobile, inclusiv animale (lăsate în păstrare, de exemplu, în „pensiuni” pentru animale) 3. Dată fiind
necesitatea tradiţiunii, aceste bunuri mobile trebuie să fie corporale. Totuşi pot forma obiectul contractului
şi creanţele (bunuri incorporale) constatate printr-un titlu la purtător, asimilate bunurilor mobile corporale 4.
Sunt bunuri mobile corporale, evident, şi documentele materiale (de exemplu, acţiuni, testament),
indiferent de drepturile (fie şi nominative) pe care le constată.
Întrucât depozitarul este obligat să restituie însuşi bunul depozitat, obiectul contractului trebuie să fie
individual determinat, chiar dacă după natura lui ar fi un bun consumptibil şi fungibil.
4. Capacitatea părţilor. Pentru validitatea contractului de depozit obişnuit se cere ca deponentul să aibă
capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile legale pentru a încheia acte de conservare sau de
administrare, iar depozitarul capacitatea de a face acte de dispoziţie.
Întrucât contractul de depozit naşte obligaţii, de regulă, numai pentru depozitar, Codul civil (art. 2.109)
reglementează în mod special ipoteza depozitului făcut de o persoană capabilă către una incapabilă
(depozitarul este minor sau pus sub interdicţie), şi anume, deponentul poate cere restituirea bunului cât
timp se află în mâinile depozitarului incapabil. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă
(întrucât l-a înstrăinat, a pierit, l-a pierdut ori i s-a furat), deponentul are dreptul de a cere să i se plătească o
sumă de bani egală cu valoarea bunului, dar numai până la concurenţa sumei cu care s-a îmbogăţit
depozitarul (de exemplu, preţul realizat în urma vânzării bunului sau suma încasată drept indemnizaţie de
asigurare - dacă bunul a fost asigurat şi a pierit - ori despăgubirea obţinută de la persoana responsabilă
pentru pieire).
5. Dovada contractului. Potrivit art. 2.104 C.civ., pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit
trebuie încheiat în scris. Aşadar, forma scrisă se cere ad probationem şi nu ad validitatem, dar indiferent de
valoarea contractului. Înseamnă că înscrisul doveditor este necesar chiar dacă bunul depozitat are o valoare
care nu depăşeşte suma de 250 lei.

2
Face excepţie numai depozitul neregulat (care are ca obiect fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi
consumptibile prin natura lor) care este translativ de proprietate.
3
În schimb, încredinţarea unei persoane în viaţă (de exemplu, un copil), în grija unei alte persoane reprezintă un
contract de antrepriză. A se vedea A. Bénabent, op.cit., p.417-418, nr. 711.
4
Titlurile la purtător şi biletele de bancă sunt asimilate cu bunurile corporale pentru că se pot transmite de la
mână la mână. TS, s.civ., dec.nr. 1349/1972, în CD 1972, p.113.
2
 Cerinţa formei scrise, în condiţiile arătate, vizează numai proba contractului de depozit, adică a remiterii
şi deţinerii bunului cu acest titlu. Se admite, în schimb, că remiterea bunului - fiind un fapt juridic stricto
sensu - poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
6. Natura juridică a depozitului obişnuit şi delimitarea lui faţă de alte contracte. Ceea ce
caracterizează, în esenţă, depozitul obişnuit este scopul principal urmărit de părţi; păstrarea şi conservarea
lucrului de către depozitar.
Prin acest element se deosebeşte depozitul de obligaţia de păstrare şi conservare ce incumbă
vânzătorului atunci când bunul vândut, transmis în proprietatea cumpărătorului, nu se predă cu ocazia
încheierii contractului sau de obligaţia de păstrare şi conservare a cumpărătorului în cazul vânzării pe
încercate când bunul i se predă în vederea încercării, deşi proprietatea nu se transmite cu ocazia încheierii
contractului. În aceste cazuri, obligaţia de conservare este o obligaţie accesorie, fiind reglementată prin
dispoziţiile prevăzute pentru vânzare. Nu excludem totuşi aplicarea normelor prevăzute pentru depozit, dar
numai în lipsă de alte reglementări aplicabile vânzării.
În mod identic se rezolvă problema şi în cazul în care depozitarul este autorizat să folosească bunul
depozitat (art. 2.108 C.civ. prevede că „Depozitarul nu se poate servi de bunul încredinţat lui fără învoirea
expresă sau prezumată a deponentului.”), existând asemănare cu împrumutul de folosinţă (comodat); dacă
această folosinţă este accesorie conservării bunului contractul este un depozit, iar în caz contrar un
împrumut de folosinţă.
Depozitul cu titlu oneros5 se aseamănă şi cu contractul de antrepriză în cazul în care depozitarul
efectuează anumite lucrări în vederea conservării bunului. Şi în acest caz, natura juridică a contractului
urmează să fie determinată după conţinutul lui principal: păstrarea bunului, respectiv, efectuarea lucrării. În
orice caz, raporturile dintre părţi nu trebuie să fie descompuse în două contracte distincte; numai în cazul
depozitului hotelier legiuitorul a disociat obligaţia de conservare a hotelierului de obligaţiile rezultând din
contractul hotelier, pentru a supune obligaţia de pază şi conservare a hotelierului unor reguli mai severe de
răspundere.
Mai dificilă este, în unele cazuri, delimitarea depozitului faţă de contractul de locaţiune. De exemplu,
lăsarea unui autovehicul într-un garaj sau a unor bunuri într-un dulap metalic. Şi în aceste cazuri calificarea
se face în funcţie de scopul principal al contractului. Astfel, de exemplu, predarea folosinţei unui garaj sau
a unui dulap metalic însoţită de predarea cheilor este, neîndoielnic, o locaţiune, dacă locatorul nu-şi asumă
obligaţia păstrării şi conservării bunului. În schimb, plasarea unui autovehicul într-un garaj aflat sub
supravegherea deţinătorului garajului este, evident, un depozit. Tot astfel, lăsarea autovehiculului într-un
loc de parcare cu pază şi plată. Dacă taxa este stabilită numai pentru folosinţa locului de parcare, raporturile
sunt de locaţiune. Iar dacă folosinţa este gratuită (de exemplu, parcare în curtea unui prieten), contractul
este de comodat.
Secţiunea a II-a
Efectele contractului de depozit obişnuit (voluntar)
A. Obligaţiile depozitarului
7. Obligaţia de păstrare. Potrivit Codului civil, dacă nu s-a convenit altfel, depozitarul răspunde numai
în cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri (art. 2.107 alin. 1),
obligaţia de păstrare, de conservare a bunului fiind scopul principal al contractului. Prin urmare, dacă
depozitarul nu a păstrat (conservat) bunul, pentru a răsturna prezumţia de culpă (şi, în consecinţă, pentru a
înlătura răspunderea) ce apasă asupra lui, trebuie să dovedească că a depus aceeaşi grijă în păstrarea
bunului depozitat (inclusiv avansarea cheltuielilor necesare în acest scop) ca şi în privinţa bunurilor proprii
şi deci cauza străină, care a dus la pieirea, pierderea sau deteriorarea bunului, nu-i este imputabilă. De
5
Depozitul cu titlu gratuit nu poate fi confundat cu antrepriza, aceasta din urmă fiind un contract cu titlu oneros.
Vz. supra cap. VII nr.1.
3
exemplu, dacă aceleaşi cauze (molii, umezeală, furt) au pricinuit şi deteriorarea sau dispariţia propriilor
bunuri.
Culpa debitorului - prin derogare de la regulile generale ale răspunderii contractuale - se apreciază deci
în concret, în funcţie de grija depusă în conservarea propriilor bunuri (culpa levis in concreto)6 şi nu după
tipul abstract al omului prudent şi diligent (bonus pater familias). Contractul cu titlu gratuit fiind încheiat
în interesul şi din iniţiativa deponentului, nu i se poate pretinde depozitarului să păstreze bunul depozitat cu
mai mare grijă decât propriile bunuri. Dacă deponentul se aştepta ca bunul să fie păstrat în condiţii mai
bune, trebuia să aleagă un om mai diligent.
În mod excepţional, culpa depozitarului se apreciază cu mai mare rigoare, după tipul abstract al omului
prudent şi diligent, adică după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale (culpa levis in abstracto)
în următoarele cazuri (art. 2.107 alin. 2 C. civ.), în lipsă de stipulaţie contrară:
– când depozitarul este remunerat;
– când depozitarul este un profesionist;
- când depozitarului i s-a permis să se folosească de bunul depozitat.
Această din urmă dispoziţie se explică prin faptul că regulile privitoare la răspunderea depozitarului sunt
reguli supletive. Astfel fiind, părţile pot stipula şi o clauză de neresponsabilitate, caz în care depozitarul
răspunde numai pentru dol sau culpa gravă asimilată dolului. O asemenea clauză de neresponsabilitate,
precum şi clauza de atenuare a răspunderii trebuie însă să fie acceptată expres de deponent (şi dovedită de
depozitar).
8. Obligaţia de restituire. Depozitarul trebuie să restituie însuşi bunul depozitat, în natură, împreună cu
fructele pe care le-a perceput (art. 2.118 alin.1 C.civ.), nu însă şi fructele pe care putea să le perceapă, dar
nu le-a perceput.
Restituirea în natură se face în starea în care se află bunul în momentul restituirii, riscul pieirii sau
degradării fortuite fiind în sarcina deponentului. În caz de pieire fortuită - totală sau parţială - a lucrului,
inclusiv pieirea pentru care se poate angaja răspunderea unei terţe persoane, depozitarul este însă obligat să
predea deponentului suma de bani, de exemplu, indemnizaţia de asigurare primită de la asigurător sau orice
alt bun primit drept despăgubiri sau să-i cedeze acţiunea împotriva terţului.
În caz de neexecutare a obligaţiei de restituire, depozitarul datorează daune-interese pentru repararea
tuturor prejudiciilor suferite de deponent. Pentru stabilirea daunelor-interese, reprezentând echivalentul
bunului depozitat, se are în vedere valoarea lui din momentul restituirii prin echivalent (valoarea din
momentul pronunţării hotărârii), iar nu din momentul constituirii depozitului. Astfel se face evaluarea, de
exemplu, în caz de pieire a lucrului din cauze imputabile depozitarului sau în caz de înstrăinare fără drept a
bunului de către depozitar şi când bunul nu poate fi revendicat de către deponent întrucât bunul este deţinut
de un posesor de bună-credinţă.
În caz de moarte a depozitarului obligaţia de restituire (şi de păstrare până la restituire) se transmite, în
condiţiile arătate, în cadrul patrimoniului succesoral, asupra moştenitorilor. De la această regulă legea
prevede însă o derogare: dacă moştenitorii vând bunul depozitat cu bună-credinţă, socotind că face parte
din masa succesorală, răspunderea lor se rezumă la restituirea preţului primit sau, dacă preţul nu s-a plătit,
ei sunt obligaţi să cedeze deponentului acţiunile lor contra cumpărătorului (art. 2.121 C. civ.).
În caz de moarte a deponentului, bunul nu se poate restitui decât moştenitorului, la cererea acestuia,
chiar dacă deponentul, pentru ipoteza morţii sale, l-a autorizat pe depozitar să restituie bunul unei alte

6
Grija cerută depozitarului cu titlu gratuit este identică cu aceea cerută mandatarului neremunerat. În schimb,
răspunderea comodatarului se apreciază mai sever, contractul fiind încheiat numai în interesul lui.
4
persoane. O asemenea clauză, fiind contrară dispoziţiilor exprese ale legii, este lovită de nulitate absolută.
Prin această dispoziţie se apără interesele moştenitorilor rezervatari, care ar putea fi fraudaţi prin restituirea
bunurilor de valoare unei terţe persoane, aceasta beneficiind, în fapt, de o liberalitate pentru cauză de
moarte, cu depăşirea cotităţii disponibile sau în limita ei, dar fără respectarea regulilor prevăzute de lege
pentru testament (care este un act unilateral, solemn) şi legate (capacitatea de a primi, revocarea
judecătorească etc.).
B. Obligaţiile deponentului
9. Obligaţii extracontractuale. Depozitul cu titlu gratuit, fiind un contract unilateral, nu dă naştere la
obligaţii decât în sarcina depozitarului. În cursul executării însă se pot naşte anumite obligaţii
extracontractuale (din gestiunea intereselor altei persoane sau din îmbogăţirea fără justă cauză, respectiv,
delict civil) şi în sarcina deponentului. Astfel, dacă depozitarul a făcut cheltuieli pentru păstrarea
(conservarea) bunului sau a suferit pagube pricinuite de lucrul depozitat (cu excepţia cazului în care
depozitarul a primit bunul cunoscând sau trebuind să cunoască natura sa periculoasă). În aceste cazuri,
sumele cheltuite de el sau valoarea daunelor trebuie să fie restituite de deponent.
10. Plata remuneraţiei. În afară de cele două obligaţii extracontractuale, care se pot întâlni atât la
depozitul cu titlu gratuit, cât şi la cel cu titlu oneros, în cazul în care părţile au convenit ca depozitarul să fie
remunerat, când deci s-a încheiat un contract sinalagmatic, deponentul are obligaţia de a plăti depozitarului,
la data restituirii bunului, remuneraţia stipulată (sau stabilită de instanţă dacă el este un profesionist şi
părţile nu se înţeleg asupra cuantumului ei).
Secţiunea a III-a
Depozitul necesar
11. Noţiune şi domeniu de aplicare. Depozitul este necesar când deponentul, fiind sub constrângerea
unei întâmplări neprevăzute (chiar dacă nu era imprevizibilă) şi care reprezintă un pericol real (nu
imaginar) - incendiu, cutremur ori alte evenimente de forţă majoră - este nevoit să încredinţeze bunul său
spre păstrare unei alte persoane, fără a avea posibilitatea să aleagă liber persoana depozitarului şi să
întocmească un înscris constatator al contractului.
„Întâmplare neprevăzută” include şi o îmbolnăvire subită, o reţinere sau arestare neprevăzută etc.
Depozitul necesar, având la bază consimţământul părţilor, este un depozit convenţional, raporturile
dintre părţi fiind guvernate - în măsura în care legea nu prevede altfel - de regulile depozitului obişnuit
(art.2.126 alin. 1 C. civ.). Depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv
serios pentru aceasta.
12. Dovada contractului. Având în vedere caracterul necesar al contractului, depozitul se poate dovedi
prin martori şi orice alt mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea bunurilor depozitate, căci, din
cauza întâmplării neprevăzute, deponentul nu avea posibilitatea preconstituirii unei probe scrise. Precizăm
că nu numai dovada predării şi a contractului propriu-zis este liberă, dar şi dovada naturii şi valorii
bunurilor depozitate.