Michel Brice

Pasiunile Contesei Negre

 Capitolul I
Sammy Boyder ieși afară chiar în momentul în care ploaia
începea să cadă din nou deasupra Parisului. O ploaie rece, atât
de fină încât saxofonistului i se păru că era de fapt o ceață care îi
uda umerii ușor aplecați. își ridică mașinal gulerul de la haină,
prea subțire pentru luna septembrie. Sammy oftă gândindu-se
că, în urmă cu cinci zile, era încă acasă, în New Orleans, unde
erau treizeci și două de grade la umbră...
Dar îi reveni imediat zâmbetul, gândindu-se la motivul pentru
care venea în acest cartier din Paris careji era total necunoscut.
Era aici ca să se distreze. în toate felurile posibile, cu câteva
femei albe care erau „încinse". Sau cel puțin așa i se promisese.
Numai când a ascultat relatările despre bizareriile sexuale la care
se dedau aceste „burgheze" fără cea mai mică reținere, îi lăsase
gura apă...
Ajuns în stradă, Sammy aruncă o privire în urma lui și
constată cu satisfacție că numele stației de metrou din care ieșise
era cel pe care i-l indicase Ritchie, pianistul formației de jazz în
care cânta în fiecare seară, de trei zile, în acel local curios numit
Parisian Birdland.
Stația Ségur.
— Când ieși, îi mai zisese Ritchie, o iei la dreapta pe strada
Pérignon, apoi imediat la dreapta pe strada Bellart și, în cele din
urmă, prima la stânga, pe strada César-Franck. Aici locuiește
Contesa Neagră. îți vei da seama ușor: intrarea seamănă cu cea a
unui castel-fort din Evul Mediu. Ai priceput, brother?
Sammy se abținuse să nu râdă: pentru Ritchie Crawford,
născut în urmă cu douăzeci și cinci de ani în down town,
cartierul cel mai select din Kansas City, tot ceea ce era dinainte
de 1900 era catalogat „Evul Mediu"!
Chiar în fața gurii de metrou, un ceas mare rotund, din metal
verde, arăta unsprezece și un sfert.
— Shit! mormăi Sammy Boyder printre dinți, mergând pe
strada Pérignon, în timp ce trecea o mașină neagră, cu fâșâit de
roți umede.
Era în întârziere.
— încearcă să fii acolo la unsprezece fix, man! îi recomandase
Ritchie. Contesa este adorabilă și fierbinte ca infernul, dar urăște
să fie lăsată să aștepte. Probabil din cauza legăturii ei germane...
Ș i tocmai asta făcea el. Dar era vina lui, dacă metroul parizian
era atât de complicat și numele stațiilor erau aproape imposibil
de reținut pentru creierul unui negru american?
Sammy Boyder strânse mai bine în mână cutia saxofonului și
grăbi pasul. Atât pentru a încerca să mai recupereze din
întârziere, cât și pentru a mai scăpa de frigul umed care îi
pătrundea în oase.
În clipa în care intra pe o stradă dreaptă, la stânga, Sammy
remarcă foarte aproape vârful Turnului Eiffel, ale cărui lumini
păreau că se pierd în ceață.
Era la Paris! Nu realiza încă destul de bine. Era primul lui
turneu în Europa.
Mai mult, în câteva minute, dacă ceea ce îi spusese Ritchie era
adevărat, urma să se distreze cu unele dintre cele mai frumoase
și mai bogate femei din Paris.
Printre care se afla și Contesa Neagră, căreia toți cântăreții de
jazz îi cunoșteau reputația și renu- mele. Inclusiv în Statele
Unite.
Sammy o luă la dreapta, pe o stradă la fel de pustie ca și cea
de pe care ieșea. Era într-un cartier rezidențial, își dădea seama
destul de bine, chiar dacă imobilele din piatră și casele de aici nu
aveau nimic în comun cu ceea ce era el obișnuit să vadă în
Statele Unite.
Se simțea mirosul banilor. Bani de factură bună; cei care se
transmit din generație în generație. Banul câștigat cu sudoarea
frunții altora. Bani pe care Sammy nu îi avusese niciodată și a
căror culoare poate că nu o va vedea vreodată: doar cu mici ex-
cepții. A fi negru și saxofonist de jazz nu a constituit niciodată o
cale sigură de a deveni miliardar.
 Chiar și Bird și Trane muriseră aproape fără nici un dolar în
buzunar, deși erau adevărate genii...
În clipa în care Sammy o lua la stânga, pe strada César-
Franck, observă un tip blond, slab, care făcea același lucru ca și
el, pe celălalt trotuar.
— Ce se uită la mine așa, blondul? se gândi el încruntând din
sprâncenele abia vizibile. Nu a văzut niciodată un negru cu un
saxofon sub braț, sau ce? Ori are de gând să mi-l fure? Ei bine!
Să vină aici, să vedem...
Ca și cum ar fi citit gândurile saxofonistului, tânărul blond
traversă strada în diagonală, lovind cu piciorul un ambalaj gol de
hamburger care ateriză mai departe, în canalizarea plină de apă.
De aproape, Sammy observă că nu avea mai mult de douăzeci
de ani și își zise că era de familie bună, după pielea lui diafană,
părul îngrijit și pantofii de piele maro din picioare.
Necunoscutul arătă spre cutia saxofonului și întrebă cu un
zâmbet nehotărât:
— Sunteți muzician, nu-i așa? Mergeți la doamna von
Eschenbach?
În fața expresiei de totală neînțelegere a negrului, reluă în
engleză, o engleză corectă și cam școlărească; auzindu-l, Sammy
începu să zâmbească.
Îndreptă saxofonul spre el și răspunse cu o ușoară ironie: •
— Bravo, mani Ce spirit de observație! Ș i tu ce faci în acest
cartier sinistru și pe ploaia asta nenorocită?
Tânărul blond se îndreptă și o strălucire de mândrie îi lumină
privirea albastră decolorată:
— Ș i eu sunt muzician! Mă cheamă Greg., Greg Conta, pianist.
De jazz, bineînțeles! Ca dumneavoastră...
Greg nu păru să observe zâmbetul condescendent al lui
Sammy Boyder. Acel zâmbet pe care îl au mulți muzicieni negri
când un „mic alb“ le spune că și el este muzician de jazz...
— Voi da un fel de audiție la doamna von Eschenbach,
continuă Greg Conta. Poate fi foarte important pentru cariera
mea. Și dumneavoastră? Veniți tot pentru o audiție?
Îi trebuiră câteva secunde lui Sammy ca să realizeze că tânărul
francez tocmai vorbea.
— Ah! Naima! sfârși el exclamând. Uitasem că o cheamă „von
Eschenbach" pe această contesă! Naima von Eschenbach... Mda,
după cum vezi, merg la ea. Altceva, ce aș putea să fac în cartierul
acesta nenorocit... Dacă vrei să știi, mă întâlnesc și cu alți
muzicieni, acasă la ea. Un fel de formație ad- hoc. Dar, având în
vedere ce va urma acolo, aș spune mai degrabă un sex în grup.
Uimit de propria-i subtilitate, Sammy izbucni în râs, dând
capul pe spate, uitând de ploaia care se prejingea pe figura lui de
abanos.
Încă mai râdea când au ajuns în fața porții din lemn închis la
culoare, cu două canaturi, foarte mare și rotunjită în partea de
sus în formă de ogivă, într-o parte și în alta era mărginită de un
zid înalt care nu lăsa să se vadă nimic înăuntru.
Ploaia se întețise și mai tare, clipocind pe asfaltul lucios. O
pisică tărcată ieși dintr-un colț întunecos, traversă strada în
viteză și dispăru într-o aerisire, a unei clădiri de peste drum.
Sammy reperă imediat interfonul de metal gri mat, în dreapta
porții și apăsă hotărât pe buton.
Imediat, fără să fie întrebat cine este, poarta se deschise cu un
clinchet metalic sec, care se prelungi cu un zumzăit grav.
Unul după celălalt, Sammy Boyder și Greg Conta intrară,
tânărul francez gândind că, poate, cariera lui de pianist se va
decide aici.
În acest timp, saxofonistul avea impresia că simte deja
senzualitatea femeilor care îl așteptau undeva, în spatele acestor
pereți înalți și umezi.
Cei doi ajunseră într-o curte în formă de semicerc, pavată cu
dale groase și inegale, printre care se iveau din loc în loc smocuri
de iarbă.
Pe ambele laturi ale curții se aflau clădiri care, în urmă cu un
secol, fuseseră grajduri, apoi transformate în garaje de mașini, în
magazii, în spălătorii...
În centru, în fața porții, se ridica hotelul particular propriu-zis.
Era o construcție cu trei niveluri, din piatră gri. Fațada era
acoperită de ferestre înalte dispuse simetric unele față de altele și
de fiecare parte a ușii de la intrare, la care se ajungea după
câțiva pași pe dalele uzate. Ansamblul degaja o senzație de
austeritate^
Pe marginea aleii, patru lampadare mici, dispuse două câte
două de fiecare parte, luminau curtea într-un galben pal.
Sammy Boyder fu foarte surprins să constate că, în afară de
două ferestre de la ultimul etaj, întreaga clădire era cufundată în
întuneric.
Fu și mai uimit să audă, înăbușite, ecourile unei muzici
neașteptate, părând să vină tot de la ultimul etaj. Ceva
neașteptat, fiindcă saxofonistul s-ar fi așteptat să audă acorduri
de jazz, intrând în clădirea unde se afla cea pe care toți
muzicienii o numeau Contesa Neagră.
Contrar a ceea ce gândesc mulți europeni, chiar și cei așa-ziși
civilizați, muzicienii negri americani de jazz cunosc foarte bine
muzica occidentală. Pentru Sammy, în orice caz, era suficient să
identifice acordurile pe care le auzea, amestecate cu clipocitul
apei care părea că vine din toate părțile.
— Wagner, murmură el mașinal. Actul III din Siegfried...
— Trezirea lui Brünnhilde și cântecul de dragoste al lui
Siegfried... șopti Greg Conta, ca un ecou, din dreapta.
— Poate vă hotărâți să intrați, înainte să ne pătrundă apa
până la piele, se auzi o voce feminină, melodioasă și gravă, de
undeva din stânga.
Cei doi bărbați tresăriră și se întoarseră în același timp ca să
descopere, în cadrul ușii deschise, o siluetă sinuoasă, înaltă,
mulată într-o rochie- furou roșu aprins, crăpată până sus pe
coapsa dreaptă, și care acoperea cu greu sânii voluminoși și fermi
pe care încerca să îi ascundă privirilor.
Persoana căreia, din cauza luminii din interior, nu îi puteau
distinge figura, era rezemată de tocul ușii, și astfel ieșeau în
evidență rotunjimea coapsei, cambrura perfectă a spatelui, ca și
piciorul aproape cu totul dezgolit. Avea un păr negru lung și
bogat care îi cădea în valuri peste umerii goi.
Brusc intimidați - nu din aceleași motive - Sammy și Greg
înaintară spre ea. Când fură mai aproape, o identificară aproape
simultan pe femeia care îi privea cu un zâmbet glumeț pe buzele
cărnoase de un roșu strălucitor, care contrasta ciudat cu violetul
profund al ochilor ei migdalați.
Naima von Eschenbach. Doamna contesă Naima von
Eschenbach.
Mai cunoscută în cercul restrâns al muzicienilor de jazz, sub
porecla de Contesa Neagră. Din cauza pasiunii ei aproape
exclusive pentru toți cei care erau talentați, tineri... și negri.
Pasiune artistică, bineînțeles, dar și, mai cu seamă, pasiune
erotică.
Tocmai de aceea Sammy Boyder și Greg Conta erau acolo în
seara asta. Tânărul pianist debutant pentru talentele sale
artistice iar saxofonistul pentru atracțiile erotice și sexuale pe
care le întrezărise, chiar înainte de plecarea sa din New York, în
urmă cu cinci zile.
Naima von Eschenbach se dădu la o parte, iar cei doi
muzicieni intrară într-o cameră mare al cărei tavan era format
dintr-o încrengătură de bârne din lemn masiv care lui Sammy i
se părură extrem de vechi. Din Evul Mediu, ar fi considerat
prietenul său Ritchie Crawford, care probabil se afla deja
înăuntru, împreună cu ceilalți.
Camera nu era mobilată deloc, fiind plină cu instrumente,
alămuri în cea mai mare parte, saxofoanele fiind cele mai
numeroase. Erau fie agățate direct pe pereții goi, fie pe suporturi,
altele erau suspendate de câte o bârnă și se legănau ușor din
cauza curentului de aer creat de ușa deschisă.
Cu ochii strălucind de dorință, Sammy remarcă un alto ale
cărui clape scânteiau sub lumina slabă care parcă se cobora din
tavan, fără să fie vreun bec aprins. Era un Selmer - de producție
americană - de la sfârșitul secolului al XlX-lea. O minune pe care
Sammy ardea de nerăbdare să o încerce.
Naima se îndreptă mai întâi spre Greg, pe care îl prinse de
umeri și îl sărută pe obrazul drept, chiar în colțul buzelor. In
ciuda înălțimii lui de un metru și șaptezeci și cinci, pianistul
observă că era puțin mai înaltă ca el. .
— Bună seara, micul meu Grégory, îmi pare bine că ești aici în
seara asta. Vei întâlni și alți muzicieni profesioniști! Ești
mulțumit?
Nu răspunse. Mai întâi fiindcă era uimit că îi spusese, de față
cu Sammy, pe numele său adevărat și nu cu pseudonimul pe
care și-l alesese de câteva luni.
Greg Conta nu dorea să se știe în mediul artistic că se numea
în realitate Gregory de Contadines...
Dar mai ales tăcea fiindcă Naima îi tăiase respirația, lipindu-se
cu totul de corpul său, atât de strâns încât își dădu ușor seama
că nu purta deloc lenjerie pe sub rochie.
Spre uimirea lui, Gregory simțise imediat o erecție rapidă și
încerca disperat să scape din îmbrățișarea acestei splendide
femei, căreia nu îi venea să-i dea patruzeci și unu de ani, atât de
tare iradia senzualitate și tinerețe.
Dar nu reușise să se desprindă de ea fiindcă Naima, simțind și
ea erecția pe care o provocase, se lipea și mai mult de el,
mișcându-și ușor coapsele.
Gregory era la limita exploziei când minunata brunetă se
dezlipi în cele din urmă de el și se îndreptă spre Sammy care o
privea languros, cu buzele întredeschise într-un zâmbet plin de
subînțelesuri.
— lată-l și pe Sammy, regele alto-urilor! murmură ea, lipindu-
se de el și luându-l de gât.
Instinctiv, negrul își puse mâinile pe coapsele ei, pe spatele
aproape gol, până deasupra feselor ferme.
Naima von Eschenbach nu protestă. Din contră, râse grav,
dându-și capul ușor pe spate. Cu o voce tulburătoare îl întrebă
într-o engleză perfectă:
— Nu v-a mirat că ați fost întâmpinat de muzică de Wagner?
— Ba da, puțin, recunoscu Sammy, lipindu-se de abdomenul
Naimei von Eschenbach cu sexul în plină erecție.
Naima făcu o mutră orgolioasă:
— Nu luați în seamă: este una din meschinăriile soțului meu!
De fiecare dată când primesc câțiva prieteni pentru o mică serată
muzicală crede că este interesant să dea la maximum muzica lui
sălbatică!
Râse gros, uimită de prezența ei de spirit. Cu suplețea unei
anghile scăpă din strânsoarea saxofonistului, ale cărui degete
încercau să pătrundă pe sub materialul rochiei. Ea se duse spre
ușa metalică.
— Așa va fi mai bine, murmură ea închizând ușa cu un gest
sec.
Imediat acordurile muzicii lui Wagner dispărură, ca și
clipocitul ploii pe pavaj și în jgheaburi. In același moment,
Sammy și Gregory auziră foarte slab notele răvășite ale unui pian
pe cale să se „încălzească", precum și un „tam-tam" regulat și
grav al unui contrabas. Acestea se adăugau unui grup de patru
sau cinci note ascuțite ale unui saxofon tenor. Ciudata muzică
părea să urce direct din adâncurile pământului.
— Acum, urmați-mă, adăugă Naima cu o voce puțin mai
răgușită, prietenii noștri ne așteaptă... După Contesa Neagră!
Legănându-și mai mult decât provocator coapsele, Naima
străbătu camera plină de instrumente muzicale, aproape toate
strălucind de noi, și ajunse în fața unei uși atât de joase pe care
nici Sammy, nici Gregory nu o remarcară până atunci. Cum o
deschise, acordurile pianului și ale contrabasului le ajunseră la
urechi, în același timp cu un val de aer cald, plin de mirosuri
puternice: fum de țigări, aburi de alcool, parfumuri fine de
damă...
Naima îi conduse pe scările de piatră care se afundau în
spirală spre subsol, de unde străbătea o lumină roșiatică, de
parcă acolo era un incendiu.
Jos, Sammy și Gregory fură surprinși să ajungă într-o pivniță
boltită, de aproximativ zece pe patru, transformată într-un
veritabil club de jazz, din- tr-acelea care erau cu zecile în Saint-
Germain-desPrés după război și dintre care unele rezistaseră
până în zilele noastre.
În partea din spate a pivniței se întindea o scenă din lemn
vopsit, înălțată cu aproape treizeci de centimetri. în fața acestei
estrade pe care nu puteau încăpea mai mult de cinci sau șase
cântăreți, erau așezate fotolii adânci și foarte joase, acoperite cu
catifea gri și cu perne multicolore.
În colțul drept al pivniței era instalată o tejghea de bar în
spatele căreia stăteau fixate în perete sticle de băutură.
Pereții din piatră, rugoși și de aceeași culoare cu fațada
hotelului, aproape dispăreau cu totul în spatele afișelor înrămate,
agățate unele peste altele.
Afișe originale, referitoare la jazz, printre care unple dispărute
de mult timp, având o inestimabilă valoare. .
Privind în jur, Sammy Boyder, cu ochii cât bilele de loto,
observă un afiș anunțând trecerea lui Charlie Parker pe la Three
Deuces din New York, în 1944, cu trompetistul Dizzy Gillespie;
un altul anunța faimosul concert al lui Miles Davis și John
Coltrane la Olympia pe 20 martie 1960; Thelonious Monk, la
Copenhaga, pe 17 mai anul următor; Billie Holiday, la Berlin, în
1951 și, cel mai îngălbenit afiș, care anunța seara de 17 mai
1947, în cursul căreia Louis Armstrong a încins Town Hall la
New York.
Toată pivnița era scăldată într-o lumină roșie, călduroasă,
puțin ciudată, răspândită de spoturi invizibile. Când fasciculele
de lumină străbăteau norul de fum care plutea în încăpere,
deveneau aproape palpabile și se unduiau ușor, ca niște
fantomatice dansatoare orientale.
Dar, mai ales, ființele prezente acolo îi atraseră atenția imediat
lui Sammy Boyder.
În special cele patru femei așezate în fotolii, cu câte un pahar
de băutură în mână.
Mărul lui Adam al Sammy urcă și coborî de mai multe ori de-a
lungul gâtului puternic. Se părea că nu îl mințiseră colegii lui din
New York:
— Ai un contract la Paris? Norocosule! Mai ales, încearcă să
ajungi să fii invitat după concerte acasă la Contesa Neagră: nu
vei fi dezamăgit, bătrâne; sunt numai femei albe care nu vor
decât să și-o tragă cu negri ca tine! Sunt cam trecute și puțin
vicioase, dar merită, crede-mă, frate...
lată, în realitate, ceea ce îi spuseseră doi sau trei dintre
prietenii săi muzicieni, care fuseseră deja în turneu în Franța.
Iar dacă lua în considerare ceea ce avea în fața ochilor, nu le
înfloriseră deloc.
O roșcată, două blonde (una cu părul scurt, cealaltă cu o
podoabă aurie opulentă), o metisă superbă și cea mai brunetă,
Naima: puteau satisface și bărbații cei mai exigenți.
În plus, erau îmbrăcate într-o manieră care îl făcea pe Sammy
să ardă de nerăbdare. Un amestec de clasă burgheză și erotism,
vulgar chiar.
Roșcata, de exemplu, avea un taior verde aproape clasic în
aparență. Doar că se vedea că nu purta nimic pe dedesubt. Mai
mult, avea la gât un lanț cu o bijuterie care valora o groază de
bani, după estimările lui Sammy.
Bijuteria respectivă era o săgeată cu două vârfuri ce indicau
fiecare direcția de urmat pentru a ajunge la rotunjimile mari și
ferme ale bustului ei...
Tensiunea care îl cuprinsese era atât de mare încât Sammy
tresări brusc când mâna cu unghii de un roșu aprins ale Naimei
îi atinse antebrațul.
— Ar fi bine să te alături celorlalți ca să poată începe showul,
sugeră ea cu o voce gravă și răgușită, lipindu-și sânii de el. Abia
așteptăm să vă auzim, știi...
 Sammy Boyder reuși să se smulgă din reveria erotică ce îl
cuprinsese. Cu pași automați, se îndreptă spre spatele pivniței și
se cățără pe estradă, unde erau deja alți cinci instrumentiști.
Pe patru dintre ei îi cunoștea foarte bine din turneele la care
participaseră împreună în State.
Ritchie Crawford îi făcu cu ochiul din spatele pianului său.
Ronnel Briggs, un tip înalt și slab, cu brațe interminabile, nici
nu se uită la el, fiind prea ocupat să mângâie contrabasul lucios
de parcă ar fi fost o femeie.
Lewis McPhee era așezat în spatele bateriei sale și lovea în
cimbalul din stânga cu bețele, producând un fel de zumzăit
cristalin, abia audibil.
Big Joe Thomas, un colos negru de aproape doi metri înălțime,
își pusese trombonul rezemat de perete și, retras într-o firidă,
stătea aplecat deasupra unei mese mici de lemn pe care se aflau
două sticle de bourbon și una de gin, fiind ocupat să traseze șase
linii de cocaină cât de cât paralele, cu ajutorul unei lame de ras
din argint.
Niște linii pentru momente de tensiune, având în vedere
lungimea și grosimea lor.
Clar, Contesa Neagră părea să fie la înălțimea reputației sale și
in domeniul energizantelor...
Dar cel care îi atrase imediat atenția lui Sammy și chiar îl
incită fu tipul cu părul lung, cu niște ochelari negri enormi, care
stătea țeapăn în fața scenei.
Buddy „Blind" Jeffrey.
Saxofonistul orb.
Nu avea încă treizeci de ani, dar era deja un fel de legendă în
lumea muzicienilor profesioniști, chiar dacă era aproape
necunoscut marelui public.
Nimeni din tânăra generație nu era capabil să facă să sune un
„tenor1* ca Buddy. Avea puterea unui Coleman Hawkins sau
Sonny Rollins și nonșalanța aristocratică a lui Lester Young,
suavitatea lui Ben Webster, fiind capabil de izbucniri sălbatice și
acrobatice la fel ca și John Caltrane sau Archie Shepp.
Nimeni nu înțelesese de ce, în urmă cu aproape doi ani, Buddy
Blind Jeffrey renunțase la o carieră care se anunța mai mult
decât promițătoare și își legase viața de Naima von Eschenbach,
părăsind Statele Unite și turneele pentru a se instala la Paris cu
ea.
Iar în această seară, era acolo, pe scenă. Lui Sammy nu îi
venea să creadă: va cânta cu marele Blind, el, micul alto din New
Orleans!
Deodată, își dădu seama că degetele îi tremurau ușor în timp
ce deschidea cutia saxofonului. Ritchie Crawford observă și el și,
cu o mișcare ușoară din deget, îi arătă masa mică din spate:
— Grăbește-te să tragi o linie și să bei o gură, brother.
începem...
Sammy nu așteptă să-i spună de două ori. își introduse paiul
subțire în nara dreaptă și, cu o singură inspirație, trase cea mai
groasă linie de pudră albă și fină. Apoi luă o înghițitură atât de
mare de bourbon încât îi dădură lacrimile.
După care, cu capul înfierbântat, își luă saxofonul și se așeză
lângă Buddy Jeffrey - puțin mai retras, ca pentru a-și dovedi
respectul pe care i-l inspira saxofonistul orb.
In spatele lor, Ritchie dădu primele acorduri ale melodiei All
the things you are, una din capodoperele lui Charlie Parcher, la
sfârșitul anilor 40, susținut de basul lui Ronnel Briggs și de
sunetul cimbalelor lui Lewis McPhee.
După a doua măsură, Buddy Jeffrey debută într-o manieră
care îi tăie lui Sammy răsuflarea căci, în loc să expună tema
principală, așa cum se așteptau toți, Buddy, profitând de o pauză
scurtă se lansă într-un break abrupt, de. o virtuozitate
incredibilă. Era ca o cascadă de note, cântate cu o velocitate
diabolică, modulate cu un perfect simț al armoniei.
Această sonoritate incandescentă nu dură decât câteva
secunde, dar când buzele lui Buddy se dezlipiră de muștiucul
saxofonului său, Sammy realiză că, fără să vrea, își reținuse
respirația cât durase fraza melodică și că era gata să se asfixieze.
Două secunde mai târziu, când trombonul lui Big Joe Thomas,
susținut de bas și pian, începu să cânte tema principală, Sammy
sesiză clar, în fața scenei, oftatul prelung și răgușit scos de una
dintre cele cinci femei tolănite în fotolii și pe perne.
Naima von Eschenbach simți un val de căldură prin stomac,
chiar în momentul în care Buddy se lansase în break-u\ său
vertiginos, ale cărui note răgușite continuau să se repercuteze în
bolta pivniței, curgând parcă asupra fiecărei persoane prezente.
Fără să vrea, respirația i se accelerase și ea își lăsă mâna să
coboare de pe piept până între coapsele ei ușor depărtate.
Sub mângâierea abia perceptibilă a degetelor lungi prin
țesătura mătăsoasă a rochiei simțea fierbințeala, dorința care
urca în ea, urmând ritmul muzicii.
Ca și cum saxofonul lui Buddy îi transmitea notele drept spre
abdomen.
Când break-u\ se încheie și fu înlocuit de melodia mai calmă a
trombonului, Naima aruncă o privire scurtă în jurul ei și zâmbi
ușor.
Aparent, „scumpele ei priptene" erau în aceeași stare ca și ea.
Marie-France Bonnières, îmbujorată, cu fusta taiorului
ridicată mult peste coapsele ei durdulii, cu pielea albă specifică
roșcatelor, îl devora din priviri pe saxofonist, bând șampanie, fără
să fie conștientă de ce face.
Cu un zâmbet amuzat, Naima se întrebă ce ar crede soțul ei,
Hubert Bonnières, deputat de dreapta și catolic convins, dacă ar
intra acum în pivniță și ar descoperi-o pe scumpa lui soție
înnebunită în fața unei bande de negrotei, cum i-ar fi calificat el.
În privința lui Geneviève Courtaud, directoarea serviciului de
resurse umane a unui grup de comunicații, își așezase corpul
nervos de androgin pe brațul fotoliului lui Antoinette d’Avricourt
și îi mângâia febril umerii și pieptul.
De aproape zece ani de când Naima o cunoștea, Geneviève nu
își ascunsese preferința ei pentru femei și mai ales pentru
tinerele metise în genul lui Antoinette. Mă rog, tânără față de ea.
Geneviève aveă 43 de ani iar Antoinette urma să împlinească
treizeci.
În privința Diotimei Kreutzberg, atașată la Ambasada
Germaniei la Paris, blondă naturală, se ducea spre bar cu un
mers ușor legănat.
Acolo servi o linie de cocaină generoasă și mai luă o sticlă de
Dom Pérignon înainte de a se întoarce la micul grup de femei.
Când trecu prin fața ei, Naima observă că Diotima nu se
hotărâse până la urmă să-și radă cele câteva fire de păr aurii de
la subsuoară, în ciuda atenționărilor numeroase ale prietenelor ei
franțuzoaice.
a — Nu le voi rade, le explica ea de fiecare dată, înțelegeți,
practic nu mai sunt femei cu păr la subraț. Atunci când
întâlnesc una, mulți bărbați înnebunesc de dorință. Li se pare că
au o femeie adevărată, o sălbatică.
Uneori Naima von Eschenbach își zicea că nemțoaica nu se
înșela...
Pe mica scenă, muzicienii începeau să se încingă serios.
Tocmai.cântau Night in Tunisia a lui Dizzy Gillespe și, susținute
de pianul febril și baterie, trombonul și saxofonul alto se luâu la
întrecere parcă pentru a cânta cât mai bine, cu fraze melodice
duse cât mai sus posibil.
Muzicienii cântau din ce în ce mai tare, într-o manieră tot mai
sacadată. în pivniță căldura era tot mai grea, plină de mirosuri
amestecate, de parfum, de transpirație acră, care curgea pe
fruntea bărbaților, fum gros, albăstrui al țigărilor, vapori de
alcool...
Cu respirația întretăiată și tâmplele zvâcnind, Naima se ridică
de pe fotoliu și, cu un mers exagerat de unduit, se îndreptă spre
mica scenă.
Simțea că e timpul pentru lucruri serioase iar ea trebuia să
dea semnalul* de începere pentru că era gazdă.
Mai ales fiindcă, sub efectul muzicii, dorința începea să-i
cuprindă aproape dureros tot trupul.
În momentul în care Naima von Eschenbach urca pe estradă,
Big Joe Thomas scotea notele cele mai înalte din trombonul lui.
Cu ochii închiși, venele de la gât umflate și tâmplele și fruntea
pline de transpirație, cântărețul părea și mai mare, mai masiv,
colosal.
Spre el își îndreptă Naima atenția, .remarcându-l de când
ajunsese acolo împreună cu ceilalți. Degaja o putere fizică, o
animalitate în stare brută, încât ea se simți cuprinsă imediat de
dorință. își promisese că, în curând, ea va fi cea care va
„inaugura*1 trombonistul.
— Scumpa noastră contesă se pare că vrea să se
trombonească! exclamă Marie-France Bonnières în spatele ei cu
o voce vulgară.
— Nu este singura! răspunse Diotima Kreutz- berg, cu un
accent german care avea efectul unui afrodiziac asupra multor
bărbați. ■
Nemțoaica se ridică și ea și se îndreptă, legănându-se spre
scenă, unde muzicienii tocmai cântau Take Fire a lui Dave
Brubeck, într-o versiune ultrarapidă, aproape sălbatică.
În clipa în care Diotima se cățăra pe estradă, Naima tocmai
îngenunchea la picioarele lui Big Joe Thomas și ataca fermoarul
pantalonilor de un alb imaculat.
Când degetele ei lungi eliberară un mădular lung și tare,
trombonul lui Big Joe Thomas scoase o notă stridentă și
prelungă, și un frison incontrolabil îi trecu de-a lungul coloanei
vertebrale.
Cu un geamăt de voluptate, cuprinse membrul viril cu buzele,
în timp ce, deasupra ei, trombonistul continua să cânte ca și
cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Când sexul negru îi atinse fundul gâtului, Naima își simți
capul cuprins de flăcări.
Îi plăcea să înghită lent, cu voluptate, această coloană
noduroasă și tare, să o simtă fremătând între buzele ei, să îi
invadeze gura.
Dar era mai mult de-atât.
Ea, contesa Naima von Escjjenbach, membră cu drepturi
depline a lumii bune, al cărei nume era citat mereu în revistele
feminine ca fiind un exemplu de clasă, rafinament, gust artistic,
era acolo, într-o pivniță afumată și sufocantă, în genunchi, pe o
estradă prăfuită, în fața unui colos negru care sufla în trombonul
lui gata să-și spargă venele de la gât.
Ș i, fără să ia în seamă privirile care o urmăreau, înghițea sexul
acestui bărbat căruia niciodată, în mod obișnuit, în viața de zi cu
zi, nu i-ar fi acordat nici o privire.
Nota lungă scoasă de trombon, ta limita posibilităților
instrumentului, îi umplu urechile în același timp în care ea
declanșa o adevărată explozie de plăcere în adâncul trupului.
Simultan și fără să coboare nota, Big Joe își dădu drumul în
gura ei, în jeturi lungi și sacadate, încât saxofonul lui Sammy
Boyder, în dreapta, părea că susține dezvoltările armonice din ce
în ce maj răgușite.
În cele din urmă trombonul tăcu brusc iar linia melodică a
saxofonului încetini nu numai din cauza muzicii ci și a respirației
obosite.
Asta în momentul în care, cu vârful limbii, Naima culegea cu
aviditate ultima picătură de plăcere a lui Big Joe Thomas.
Când ridică privirea, Contesa Neagră constată că „scumpele ei
prieteneI* îi urmaseră exemplul.
Marie-France Bonnières scăpase de taiorul ei verde și, complet
goală, se așezase în fața lui Sammy Boyder care privea cu ochii
bulbucați și buza inferioară lăsată.
Când Naima se ridică, Marie-France tocmai smulgea saxofonul
din mâinile proprietarului.
— îți voi arăja un alt mod de a cânta la instrumentul tău!
strigă ea cu o voce vulgară.
Își puse tubul lung de alamă curbat în josul abdomenului ei.

I Lovituri seci cu bețele pe marginea tobei de la o baterie.

Pavilionul saxofonului ajungea tocmai la triunghiul roșcat care îi
umbrea abdomenul ușor bombat. Privindu-I pe Sammy drept în
ochi și on- dulându-se sub privirile celorlalți muzicieni, soția de
deputat, cunoscut pentru intransigența sa morală și obiceiurile
stricte, își trecu vârful limbii pe muștiucul negru al
instrumentului, lingându-l cu o fervoare și o poftă care îi provocă
lui Lewis McPhee o formidabilă succesiune de rim shots', sub
efectul excitației.
Fără să se oprească din suptul muștiucului, ca și cum ar fi fost
un mădular viril în plină erecție, Marie- France Bonnières își
îndoi ușor genunchii unduindu-și bazinul cu fundul cambrat la
maximum.
În același timp, își apăsa sânii mari de tubul strălucitor al
instrumentului, frecându-i cu putere de alama lustruită.
În cele din urmă, se lăsă ușor să cadă pe spate, direct pe
lemnul prăfuit al scenei.
Apoi, întorcând saxofonul, își apropie muștiucul negru de
abdomenul înfierbântat.
Sammy Boyder scoase un geamăt răgușit văzând capătul
instrumentului dispărând ușor în abdomenul fierbinte al femeii
care se chircea la picioarele lui ca un șarpe pe pietre.
Cu degetele nervoase, se dezbrăcă grăbit și, cu sexul lui tare
oscilând ca un metronom, se lăsă în genunchi între coapsele albe
ale femeii, smulse saxofonul din mâinile ei și o penetră dintr-o
singură mișcare puternică, sălbatică.
Cum simți membrul viril penetrând-o, femeia își agită corpul în
toate direcțiile, ca posedată, după ce își așezase picioarele pe
umerii musculoși ai negrului plin de transpirație.
Atunci, în timp ce își penetra partenera cu putere și suplețe,
Sammy își luă saxofonul și începu să improvizeze un fel de
melodie puternică, învăluitoare, senzuală, primitivă, în cel mai
pur stil jungle al marelui Duke Ellington.
— Da, cântă, armăsarul meu frumos! gâfâi ea, agitându-și
corpul în dreapta și în stânga, din ce în ce mai repede, făcând ca
părul ei roșu să semene cu coama unei leoaice furioase. Cântă
din saxofon și cu sexul! Cântă și încântă-mâ! Așa, tu cânți și eu
juisez!
Naima von Eschenbach se întoarse cu un zâmbet îngăduitor.
Biata Marie-France nu ar fi niciodată în stare să se manifeste
natural. Și asta datorită educației ei riguroase primită în lumea
bună, din Nord sau proastei influențe a soțului ei bigot. în orice
caz, trebuia să facă mereu fițe până își depășea barierele morale.
Zâmbetul Contesei Negre înflori brusc, descoperind ce se
întâmplă pe pian.
Dacă era cineva care nu avea nevoie de „ajutor" ca să se
manifeste, aceasta era Antoinette. Fără îndoială din cauza
originii sale antiteze, avea o senzualitate mult mai naturală, mai
puțin încorsetată decât celelalte trei, după cum constatase
Naima.
Pe moment, oficiala și onorabila soție a lui Romain d’Avricourt,
președinte și fondator al grupulùi Electrocorp, tocmai se cățărase
pe pian și dansa senzual sub ochii fascinați ai lui Ritchie
Crawford, așezat la clape și care tocmai lansase primele acorduri
din Round Midnight, șlagărul lui Thelonious Monk.
Naima își zise că, în contrapartidă, pianistul avea o vedere
nemaipomenită asupra părților intime ale Antoinette!, care,
atunci când era puțin „luată", se hazarda să nu poarte nici cel
mai mic chilot. Asta se întâmplase și în ziua căsătoriei cu
Romain d’Avricourt, la biserica Saint-Philippe-du-Roule.
Fără să vrea, Naima simți brusc o fierbințeală văzând-o pe
Antoinette cum dansează.
De fapt, nu dansa. Corpul ei fin și longilin abia se mișca, în
rochia de satin albastru, foarte mulată și decoltată.
Se ondula și atât. Urma și cele mai ușoare schimbări de ritm
ale muzicii. Ca și cum toate, pianul, basul, bateria, cele două
saxofoane fuseseră legate în punctele cele mai sensibile ale
anatomiei sale prin electrozi invizibili.
Ușor, Antoinette d’Avricourt își dădu jos bretelele fine ale
rochiei care și așa nu se mai ținea decât datorită volumului și
fermității uimitoare a pieptului ei de culoarea ciocolatei.
Ca și cum, din instinct, înțelesese că el, cu degetele, dirija
strip-tease-ul tinerei, Ritchie Crawford cântă câteva acorduri
seci, urmate de o cursă rapidă.
Reacționând cu sensibilitatea unui seismograf, Antoinette își
accentuă mișcarea coapselor și bazinului, cu amândouă mâinile
ridicate deasupra capului, ușor aplecată spre spate, iar rochia îi
căzu la picioare pe lacul negru și strălucitor al pianului.
Imediat, mai multe exclamații de uimire se auziră din toate
părțile.
— Asta da, surpriză... bolborosi Geneviève Courtaud trecându-
și o mână nervoasă prin părul blond platinat tuns scurt, cu ochii
ațintiți spre coapsele fine și nervoase ale Antoinette! care râse
zglobiu în timp ce se strâmba către ceilalți.
— Ce părere aveți de noua mea frizură, fetelor?
Nu era nevoie să precizeze că nu se referea la părul creț care îi
cădea în valuri bogate în jurul feței rotunde.
Între coapsele ei nervoase și rotunjite nu mai era nici urmă din
triunghiul negru care înainta până spre buric și pe care
prietenele ei erau obișnuite să-l vadă cu ocazia „seratelor
muzicale". Serate pe care Marie-France Bonnières le botezase
într-o zi „banda de jazz".
Antoinette d’Avricourt își epilase părul pubian într-un mod
special. O bandă de păr îi apărea dintre coapse și urca subțiindu-
se spre buric. La bază se curba și se termina cu o tufă puțin mai
mare, rotunjită. Arbora o formă ce semăna perfect cu profilul
unui saxofon.
— Vrea să cânt la acel saxofon! șopti Geneviève Courtaud cu
ochii strălucind. Chiar acum!
Înaintă până la pian, fără să-și dea seama că vărsase
conținutul paharului de șampanie pe care îl ținea în mâna
dreaptă.
Antoinette avansă până la marginea pianului și se aplecă,
sprijinindu-se pe mâini.
Imediat, cu un geamăt surd, blonda cu părul scurt își lipi
buzele de abdomenul care i se oferea și ale cărui parfumuri se
amestecau cu celelalte mirosuri care umpleau pivnița
supraîncălzită.
Cu fața între coapsele tremurânde ale tinerei metise,
respectabila directoare nu protestă când mâinile mari ale lui Big
Joe Thomas îi ridicară fusta și începură să-i mângâie brutal
fundul și coapsele.
Vizibil, trombonistul aprecia că suflase destul în
instrumentul'său și că era momentul să treacă la plăceri mai
primitive.
Cu o singură mișcare, făcu să-i dispară sexul formidabil în
strâmtoarea partenerei sale care începu să tremure din tot
corpul.
Fu ca un semnal. Hainele, de damă și bărbătești, zburară toate
deodată în cele patru colțuri ale pivniței. Instrumentele tăcură
brusc fiind înlocuite de gemete și țipete de plăcere.
Goală, Diotima Kreutzberg se grăbi spre estradă și se lipi cu
spatele <ie contrabasul lui Ronnel Briggs, strângând
instrumentul cu mâinile, sprijinindu-și ceafa de capătul cozii,
acolo unde se terminau cele patru corzi.
— Cântă! gâfâi ea cu o voce șuierătoare.
Înțelegând ce așteaptă de la el această femeie în călduri,
Ronnel Briggs o cuprinse ca și cum Diotima devenise chiar
instrumentul său muzical preferat și, ținând-o de gât cu mâna
stângă, începu să o lovească nervos, sec pe tot corpul, de la
coapse până la bustul ei mare și ușor lăsat, cu areole roz.
În același timp, fascinat de cele două smocuri de păr auriu de
sub brațele nemțoaicei, basistul își lipi buzele sub axila ei
dreaptă, ca să o lingă, să o muște, să-i simtă parfumul de mosc.
Diotima scotea gemete din ce în ce mai răgușite, pe măsură ce, la
fiecare tresărire a ei, corzile metalice ale instrumentului i se
încrustau mai adânc în pielea feselor ei durdulii și albe.
 Gemetele se transformară într-un vaiet prelung atunci când,
cuprins de o inspirație subită, Ronnel îșj luă arcușul și îl strecură
ușor între coapsele contrabasului său viu...
Un țipăt lung de femelă în călduri se amestecă cu oftatul
sacadat al Naimei, pe care Sammy o prinsese de coapse și o
penetra pe la spate cu mișcări furioase, cu fața crispată de efort
și plină de transpirație.
Antoinette d’Avricourt coborâse de pe pian ca să se întindă în
spatele bateriei. Acolo Lewis McPhee, aplecat, îi mângâia corpul
din cap până în picioare cu ajutorul bețelor, în timp ce Geneviève
Courtaud, întinsă la picioarele lui, îi înghițea membrul gros și
brun care vibra de dorință.
Atmosfera din pivniță era saturată de mirosuri grele, aproape
sufocante, care făceau parcă mai prezente, aproape palpabile,
urletele de plăcere.
Singur, în colțul lui de pe scenă, indiferent parcă la trupurile
care se încleștau în jurul său, Buddy „Blind" Jeffrey, țeapăn, cu
ochii ațintiți undeva în depărtare și pieptul ușor arcuit, cânta la
saxofon o melodie stranie, melancolică, cu note ascuțite, a căror
stridență parcă provoca și mai multă plăcere cuplurilor împletite
pe lemnul prăfuit al estradei.
Capitolul II
Ajuns la capătul scărilor de piatră, Gregory de Contadines
inspiră adânc aerul curat al camerei mari în care erau expuse
instrumente muzicale.
Din cauza mirosurilor violente care se amestecau jos în
pivniță? Sau a spectacolului oferit de bărbații și femeile care se
împreunau cu un fel de furie bestială, gâfâind ca niște animale?
Se simțea dezgustat ca întotdeauna.
De aceea părăsise imediat pivnița. Să scape dintr-o situație pe
care o găsea profund degradantă. Asta din cauză că, fără să vrea,
simțea un fel de excitare și îi era teamă că nu va mai rezista mult
timp tentației...
Prefera să nu încerce să stea prea mult acolo, hotărându-se
brusc să plece. Cu atât mai rău pentru contesa von Eschenbach,
cu atât mai rău pentru el, mai ales că se lipsea de un sprijin
inestimabil pentru viitorul carierei sale.
Sau mai degrabă pentru debutul carierei, căci Gregory de
Contadines, din lipsă de contracte, nu era decât un pianist
amator.
Tânărul ridică din umeri și se îndreptă spre ieșire. Cu asta,
basta! Nu avea nevoie de ajutorul Naimei von Eschenbach! Conta
doar pe talentul lui pentru a reuși, pentru a ajunge printre
maeștrii clapelor, alături de Duke Ellington, Bud Powell,
Thelonious Monk, Art Tatum, Oscar Peterson, Fats Waller și
alții....
Atunci, toți vor înțelege valoarea sa. Mai ales familia lui. Tatăl
și mama sa, acești mari burghezi scorțoși pe care îi ura din tot
sufletul.
! Era convins că părinții săi care nu înțelegeau că vocația sa
nemărturisită era să ajungă pianist de jazz profesionist. Pianist și
compozitor.
Deschizând ușa, Gregory zâmbi. Revedea figura tatălui său,
atunci când îi spunea că ambiția lui era nu să intre la facultate,
ci să-și petreacă viața în cluburi afumate, să cânte la pian
acompaniat de negri! „Cioroi1*, cum spunea Armand de
Contadines...
O rafală de ploaie îl lovi pe Gregory direct în față, făcându-l să
mormăie înfundat.
Aruncând o privire în stânga lui văzu că nici o fereastră nu
mai era luminată și constată în același timp că muzica de Wagner
nu se mai auzea.
Cu umerii ridicați pentru a se feri de ploaia care cădea cu o
regularitate enervantă, Gregory se îndreptă repede spre poartă.
Observă că era încuiată cu cheia.
— Drace! bombăni, lovind furios cu piciorul într-o baltă, ca un
puști supărat. Voi fi obligat să aștept ça porcii ăștia să sfârșească
distracția ca să plec. în plus, Amandine mă așteaptă la Narval și,
bineînțeles, mi-am uitat telefonul mobil... Drace!
Cu sprâncenele încruntate, Gregory făcu cale întoarsă și intră
în camera cu instrumente.
imediat, remarcă o schimbare. De jos, din pivniță, nu se mai
auzeau țipete și gemete de plăcere, ci zgomotul unei conversații
întrerupte de râsete feminine.
— Aparent s-au calmat! murmură el printre dinți, cu o mutră
supărată.
Își dădu seama că, deși încerca din toate puterile să o ignore,
educația strictă pe care o primise de la părinții săi era prezentă.
Nu putea face nimic în acest sens: pentru el dragostea, dragostea
fizică, era un lucru frumos și pur de care trebuia să ai grijă să
nu-l întinezi, să nu-l profanezi.
În plus, nu fuma, nu bea și niciodată nu se atinsese de
droguri. Pe scurt, oamenii care se aflau sub picioarele lui, în
pivniță, erau cu totul și cu totul străini de el...
Vocile se apropiară foarte repede, deveniră mai clare, mai
prezente.
Aproape imediat, muzicienii negri apărură pe scări. Erau veseli
și se felicitau într-o engleză rapidă și plină de cuvinte din argoul
american pe care Gregory nu-l înțelegea decât în linii mari.
Oricum, nu era necesar să fii prea talentat ca să înțelegi din ce
cauză erau bine dispuși, în afară de faptul că tocmai și-o
puseseră cu niște femei superbe, pregătite să-i satisfacă.
Fiecare dintre cei cinci bărbați ținea în mână câte un teanc
gros de dolari.
Naima von Eschenbach răsplătise generos „serviciile"
muzicienilor...
Negrii ieșiră, fără să-l bage în seamă pe Gregory care auzi
imediat, afară, zgomotul porții care se deschidea.
Tocmai voia să iasă în ploaie pentru a pleca în același timp cu
ei, cârfd Naima apăru pe scări, urmată de celelalte.
Se îmbrăcaseră la loc, se aranjaseră și, în afară de o oboseală
ce se vedea în privirile și mersul lor legănat din cauza alcoolului
și a cocainei, ar fi fost foarte dificil să ghicești de unde se
întorceau aceste burgheze.
— Ah! Grégory, ești aici! exclamă Naima adresându-i cel mai
frumos zâmbet al ei. Mi-era teamă că ne-ai părăsit. Ceea ce nu ar
fi fost foarte drăguț din partea ta...
Grégory se abținu să spună că era exact ceea ce intenționase
să facă, în urmă cu câteva minute.
— Așteaptă-mă aici o secundă, continuă Naima cu o voce
blândă, aproape mângâietoare. Cât să-mi conduc prietenele până
la poartă și sunt a ta. Numai a ta...
Grégory preferă să nu se gândească la ceea ce Contesa Neagră
înțelegea prin asta, dar corpul lui era de altă părere, dezvoltând o
erecție intempestivă care îi displăcu puțin.
Ceea ce îl deranjă mai mult era că se afla în aceeași stare când
Naima se întoarse. Lipindu-se de el putu să constate „bună
dispoziția" lui... ~
— La fix! șopti ea, trăgându-l spre scară. îmi era teamă că ești
supărat că ai rămas singur cât a durat petrecerea. îți plac, cel
puțin, femeile?
— Da, dar nu în grup! se auzi răspunzând Grégory, stupefiat
de propria-i îndrăzneală.
— Ei bine! Acum nu mai sunt decât eu, îi șopti Naima la
ureche, în timp ce coborau scările. Mai întâi îmi vei face o mică
demonstrație a talentelor tale la pian, fiindcă pentru asta ai
venit. Apoi, vom avea tot timpul să ne cOnoaștem cât mai bine,
amândoi...
Ajungând jos, Gregory fu deranjat de fumul gros care plutea în
pivniță, estompând conturul obiectelor.
Fu și mai surprins să-l vadă pe Buddy Jeffrey care era încă în
picioare pe scenă. îl uitaseră complet!
— Buddy este un excelent muzician și părerea lui este în
general foarte importantă, zise Naima, trăgându-l pe Gregory
spre pian. De aceea i-am cerut să rămână.
Fără să se preocupe de saxofonistul orb, Gregory se așeză pe
taburetul din piele neagră din fața pianului.
Cum atinse clapele uită instantaneu de tot' ceea ce era în jur și
de orgia sexuală care tocmai avusese loc. Făcu abstracție de
fumul care îi înțepa ochii și de mirosul puternic de alcool,
amestecat cu parfumurile scumpe, care îl dezgustau.
Nu mai era decât muzica. Muzica și el.
Cu ochii întredeschiși, inspiră profund apoi își așeză degetele
pe clape și primele note din Body and soul, în cascadă, foarte
apăsate, se ridicară în pivniță.
La sfârșitul introducerii, Gregory marcă o pauză ușoară,
înainte de a începe tema principală. Nu avu timp: în spatele lui,
Buddy Jeffrey începu la saxofon.
De la primele măsuri, Gregory fu fermecat. „Blind** derula un
fel de baladă lirică, puțin în maniera lui Coleman Hawkins, cu
aceeași sonoritate somptuoasă, poate puțin răgușită, dar cu
aceeași grație melodică, cu o pulsiune ritmică irezistibilă.
Instinctiv, Gregory înțelese că nu trebuia sub nici o formă să
încerce să concureze cu saxofonul. Din
contră, trebuia să-și joace rolul de acompaniament cât mai
bine posibil, cu eficacitate și discreție, susținând linia melodică,
urmărind cât mai bine improvizațiile agile și senzuale ale
„suflătorului", inflexiuni largi și sinuoase, fiind atent să nu se
lase păcălit de variațiunile melodice.
Când cei doi ajunseră la capătul melodiei, Gregory era stors.
— Bravo! exclamă Naima von Eschenbach, scuturându-și
părul negru. Ai fost superb! Buddy are reputația de a fi extrem de
dificil de acompaniat, mai ales când se lansează într-o
improvizație de acest gen! Aproape că este teroarea pianiștilor...
— Aș vrea totuși să vă ofer un solo, protestă timid Gregory,
ușor frustrat că a fost vioara a doua.
— Este inutil, i-o tăie Naima apropiindu-se de el cu mersul ei
legănat. Ce am auzit este suficient ca să îmi dau seama că ai
stofă de pianist. Voi face ceea ce trebuie ca să cunoști pe cine
trebuie, chiar mâjne. Iar acum, vino... .
 Îl luă de umeri ca să-l facă să se ridice de pe taburet. Până să
înțeleagă ce se întâmplă, Gregory se trezi în picioare,, cu buzele
cărnoase ale Naimei lipite de ale sale. în același timp, își strivea
corpul voluptuos de al său, lipindu-l de pian.
Instinctiv, Gregory răspunse la sărutul sălbatic, aproape
violent, al acestei femei minunate, al cărei parfum puternic îl
amețea și îl înfierbânta.
Foarte repede, își simți sexul ridicându-se pe sub pantalonul
de lin gri. Ș i Naima simțea, căci, cu un geamăt de dorință, își
strecură mâna între ei și cuprinse virilitatea dură și mare prin
materialul pantalonului.
Grégory simțea că i se învârtește capul, că tocmai se lăsa dus
de un uragan și își dădu seama că îi plăcea.
Își așeză mâinile pe fundul partenerei și începu să-i mângâie
fesele cărnoase și ferme prin satinul mătăsos.
Degetele i se strecurau deja prin deschizătura rochiei,
atingând pielea șoldurilor, când Naima îl respinse, cu obrajii roșii
și cu ochii ei violeți plini de dorință.
— Așteaptă, șopti ea, va fi mai bine așa...
Îl trase spre masa mică, unde, cu ajutorul unei lame din
argint, luă o doză mai mult decât generoasă de pudră albă din
tabachera de porțelan vopsit și o împărți în două linii egale.
Cu ajutorul paiului de argint, Naima făcu să dispară prima
linie de cocaină, apoi îi întinse instrumentul lui Grégory:
— Și tu, acum...
Tânărul ar fi trebuit să refuze, dar, în aceeași secundă, ochii îi
căzură pe bustul Contesei Negre, mai mult de jumătate ieșit din
rochie.
Cu un gest hotărât, forțat să fie natural, luă paiul și trase a
doua linie de cocaină. Apoi, se ridică și reuși să nu strănute, în
ciuda pudrei care îl gâdila în nas.
. Cu respirația întretăiată, Naima își puse unghiile incredibil de
lungi pe pieptul prea slab și începu să desfacă pe rând nasturii
cămășii.
 Imediat, cu ochii bulbucați, Grégory cuprinse sânii mari ai
partenerei, îi eliberă din bustiera rochiei și începu să-i ciupească
sfârcurile brune și mari.
— Oh! Da, așa! gâfâi Naima, în timp ce mâinile ei coborau spre
cureaua pantalonilor. Imi place să fii brutal cu ei! Nu te teme să
le faci rău!
Dar, deja, Gregory abandonase bustul care parcă îl descuraja
prin dimensiuni și fermitate, ca să ajungă mai jos, în
deschizătura rochiei.
Crezu că va exploda căci, în aceeași clipă, degetele lui atingeau
părul mătăsos al Naimei care îi cuprinsese și mai ferm virilitatea
palpitând.
— în lumea jazz-ului toată lumea îmi spune Contesa Neagră
fiindcă ador să mi-o trag cu muzicienii negri, gâfâi ea, cu capul
lăsat pe spate. Dar vreau să-ți arăt că nici albii micuți nu mă
lasă rece... când sunt așa de mignoni ca tine!
Cu gesturi febrile, îl dezbrăcă pe tânăr de pantaloni și de slip.
Când se văzu gol pușcă, Gregory făcu o mutră supărată,
gândindu-se că Buddy Jeffrey era încă acolo, în pivniță, chiar
dacă nu mai știa exact unde.
Dar, imediat, zâmbi făcându-se idiot. Saxofonistul era orb! Ce
putea face dacă rămânea acolo? Oricum, chiar dacă înțelegea ce
se întâmplă - ceea ce nu era greu - nu avea ce face...
Ca și cum acest gând făcuse să-i dispară și ultimele rețineri,
Gregory se duse spre Naima și aproape îi smulse rochia, cu un
mormăit de nerăbdare.
Când ea rămase complet dezbrăcată în fața lui, își lipi mâna
nerăbdător de smocul negru și zbârlit care îi împodobea
abdomenul plat, cu pielea albă.
Naima ridică un picior ca să-l ajute, în timp ce, cu vârful
unghiilor, îi excita virilitatea deja întărită.
— Simt că mi-o vei trage divin, scumpule! oftă ea, cu o voce
răgușită, apropiindu-și abdomenul de el ca să o penetreze mai
adânc. Dacă ai ști cât de mult doresc să-ți simt scula în pisicuța
mea!
Vocea Naimei și cuvintele obscene pe care le spunea acționară
ca un afrodiziac asupra lui Gregory.
Se îndreptă, își lipi corpul nervos de al Naimei, strivind sânii
voluminoși ai Contesei Negre care se lăsă rezemată de pian,
cuprinzându-l pe Gregory cu piciorul drept ca și cum l-ar invita
să o posede cât mai bine.
Când acesta atinse cu sexul petalele mătăsoase și umede ale
Naimei, două mâini îi atinseră fesele și începură să-l mângâie
brutal, dar cu o pasiune care îl deranjă.
Câteva secunde crezu că Naima era cea care făcea asta, dar
imediat observă că mâinile contesei erau pe marginea pianului.
Se întoarse brusc și descoperi, în spatele lui, silueta înaltă și
ușor aplecată a lui Buddy Jeffrey.
Saxofonistul își păstrase ochelarii negri de orb, dar în rest era
complet dezbrăcat și arbora un sex enorm, în plină erecție.
Simțind că Gregory se întorsese spre el, îi zâmbi cu dantura lui
perfectă, de o albeață strălucitoare.
— Cool, brother! Ești aici ca să te distrezi, nu? O să vezi: nimic
nu se compară când i-o tragi unei femei superbe ca Naima să
primești o sculă mare de negru în fund! Hai, întoarce-te, abia
aștept! Această târâtură căreia te pregătești să i-o tragi va face o
criză de nervi dacă nu i-o tragi mai repede!
— Vă interzic să mă atingeți, specie de...
Indignarea îl făcu pe Gregory să se bâlbâie și vocea îi căpătă o
tonalitate ascuțită ca a unui adolescent, ceea ce îl făcu pe
saxofonist să izbucnească în râs.
— Calm, micuțule! Nu obligăm pe nimeni aici, nu-i așa,
contesă? Dacă nu-ți place să ți-o trag în fund, de acord: m-aș
mulțumi și cu un sex oral. Dar sper că ești mai priceput cu o
sculă în gură decât cu clapele sub degete...
Gregory tresări:
— Ce vrea să însemne asta?
Zâmbetul lui Buddy dispăru, făcând loc unei strâmbături:
 — Asta vrea să însemne că nu vei fi niciodată altceva decât un
pianist amărât, bun doar să acom- paniezi cântăreții de varietăți.
Ș i încă ceva: doar pe cei mai proști! Nu ai nici un simț al
armoniei! Ș i nici cea mai mică idee despre ceea ce înseamnă
swing! Mă întreb chiar cum contesa, care este o adevărată
muziciană, dorește încă să i-o tragi, după ce te-a auzit cum ai
masacrat Body and Soul...
Gregory făcu un pas spre Buddy, cu pumnii strânși și capul
vâjâind. Simțea în el o forță neașteptată, cu o energie incredibilă.
Nu făcu legătura dintre această stare de surescitare și cocaina
pe care i-o servise Naima von Eschenbach.
Poate că m-a ales pe mine, strigă el, cu o voce pe care nu și-o
recunoscu, fiindcă eu nu sunt un bătrân poponar orb și pervers!
Buddy tresări violent, se încruntă și tenul i se înnegri și mai
tare.
— Ce spui? articulă el cu un calm absolut.
— Că ești un neputincios! urlă Gregory, care abia își stăpânea
furia.
Simțea că inima îi bate tare în piept iar transpirația îi iese prin
toți porii. Vedea roșu în fața ochilor.
— Uau! Genial! Ador ca bărbații să se bată pentru mine!
interveni Naima. Nimic nu este mai excitant!
Cu coada ochiului, Grégory o văzu băgându-și mâna dreaptă
între coapse și mișcând-o în sus și în jos.
Apoi, toată pivnița în jurul lui începu să se învârtească, așa ca
într-un coșmar.
Doar când se lovi cu spatele de estrada de lemn, Grégory își
dădu seama că el era cel care căzuse.
Din cauza formidabilei directe pe care Buddy i-o aplicase în
maxilarul inferior.
Unjichid călduț, cu gust fad și grețos, îi invadă gura. în loc să-l
calmeze, lovitura nu făcu decât să-l întărâte.
Era tot mai furios. Buddy, în picioare lângă el, nu era decât o
siluetă întunecată și vagă.
 — Un poponar, asta ești! urlă el. Nu ești în stare decât s-o tragi
pe la spate!
— Gura! strigă saxofonistul, deasupra lui. Retrage-ți cuvintele
imediat!
— Nu retrag nimic! bâigui Grégory, furios. Ești un fătălău
incapabil să oferi plăcerea adevărată unei femei! Nu ești decât...
— Ț i-am zis sătaci! '
— Un poponar! Un amărât! Un...
— Gura!!!
Pierdută în delirul erotic provocat de degetele ei experimentate,
Naima von Eschenbach nu înțelese pe moment de ce Buddy își
ridica mâinile deasupra capului. Nici nu observă ce ținea în
mâini.
Doar când auzi gâfâitul sufocat al lui Grégory începu să-și
revină și își retrase cu regret mâna dintre coapse.
— Vrei să i-o tragi, da? continua să urle Buddy aplecat peste
Grégory, doborât la pământ. îți voi închide eu gura, vei vedea! A,
îți place muzica? Ei bine, ține, ești servit!
Atunci contesa își reveni și se precipită spre cei doi bărbați
care se băteau.
Avu un șoc descoperind ce făcea Buddy cuprins de furie.
Ț inând cu amândouă mâinile pavilionul aurit și strălucitor al
saxofonului său, apăsa cu toate puterile.
La celălalt capăt, muștiucul instrumentului și o bună parte din
capătul său dispăreau în gura lui Grégory, al cărui corp era
cuprins de spasme necontrolate. Buddy era gata să-l sufoce pe
tânărul pianist înfundându-i instrumentul de alamă în gât.
Înainte ca Naima să ajungă lângă cei doi bărbați, Grégory se
zbătu pentru ultima dată și trupul i se arcui incredibil. ,
Apoi, după o secundă sau două, căzu și nu se mai mișcă.
Naima se aruncă asupra lui Buddy, îi smulse saxofonul din
mâini și îl aruncă în celălalt capăt al pivniței. Apoi căzu în
genunchi și își lipi urechea de pieptul lui Grégory.
Un piept înăuntrul căruia nu se mai auzeau nici cele mai slabe
bătăi.
— Imbecilule! șuieră ea, ridicându-se ușor. L-ai omorât...
Spusese asta pe un ton calm, aproape liniștit, ca și cum ar fi
fost ceva obișnuit, dar fu suficient pentru ca Buddy să revină la
realitate.
Se lăsă în genunchi, se luă cu mâinile de cap și izbucni în
lacrimi.
— Nu este adevărat! scânci el. Sunt terminat! Când polițiștii
vor descoperi că...
Nu termină de vorbit că Naima se aplecă spre el și îl pălmui cu
toată forța.
— Polițiștii nu vor descoperi nimic, dacă mă asculți fără să
comentezi, zise ea cu o voce blândă, cu o tandrețe maternală.
Singurul lucru pe care îl avem de făcut este să ne debarasăm de
cadavrul micuțului. .
— Dar cum? gemu Buddy, lovindu-se cu pumnii în cap.
Naima von Eschenbach zâmbi calm, cu răceală aproape.
— Pentru asta cred că am o idee...
De ceva vreme Amandine Moulin admira cu o privire
posomorâtă mobilierul din jur. Patronul café-barului Narval
termina de aranjat scaunele răsturnate.
Era aproape ora unu dimineața, cafeneaua din strada Pierre
Curie, înghesuită între piața Saint- Ouen și stadionul Red Star,
era pe punctul de a se închide. Sylviane, ospătărița care părea
mereu că plânge, mătura chiștoacele, hârtiile, pachetele de țigări
goale, cojile de fistic și de alune presărate pe podeaua gălbuie.
Amandine își aruncă peste umeri părul lung și blond, privind
dezolată în oglinda mare, ciupită de rugină, din fața tejghelei.
Din cauza luminii neoanelor, Amandine se văzu cam palidă; ea
care, de obicei, era așa de mândră de culoarea ca de piersică a
pielii, de ochii de un extraordinar albastru.
Afară, în strada pustie și sinistră, ploaia cădea în continuare,
cu o regularitate disperantă, ca și cum nu ar fi trebuit să se mai
oprească. Tot mai rar, farurile câte unei mașini luminau fugitiv
perdeaua oblică ce inunda fațadele negricioase ale clădirilor.
Iar Gregory nu mai venea...
Cu ochii pierduți în fundul paharului de CocaCola, gol de mai
bine de o oră, Amandine își mușcă buza inferioară, aproape până
la sânge.
Nu îl caracteriza așa ceva pe Gregory, l-a zis că va fi acolo pe la
ora unsprezece, unsprezece și jumătate. Era prima oară, de șase
luni de când erau împreună, când îi făcea figura asta.
Ș i mai rău era că, înainte de a veni acolo, avea o întâlnire cu o
femeie. îi spusese și asta.
a Nu era doar gelozie ceea ce resimțea Amandine, în orice caz,
nu semăna cu ceea ce știa despre gelozie. Era mai degrabă un val
de tristețe, cu gust amar, presărat cu bănuieli neliniștitoare.
Tresări când mâna domnului Jean, patronul barului, îi atinse
umărul drept.
— Trebuie să închid, domnișoară, mormăi el cu obișnuitul lui
ton ursuz. Poate că micuțul a avut o problemă imperioasă de
rezolvat...
Amandine îi fu recunoscătoare pentru încercarea de a o liniști,
chiar dacă fraza nu avea efectul scontat.
Se ridică cu greu de pe scaun, în momentul în care bătrânul
arab care își petrecea toate serile moțăind la capătul tejghelei,
scoase o hârtie șifonată din buzunar ca să plătească cele trei beri
pe care le băuse, ca de fiecare dată.
Amandine îmbrăcă impermeabilul verde pal, ieși, fără a spune
nici măcar bună seara, și se îndreptă cu pași repezi spre strada
Étienne-Dolet, situată în apropiere.
Hotărâse că nu se va întoarce acasă, în apartamentul
confortabil de două camere din strada Baștilia.
În schimb, va petrece noaptea la studioul lui Gregory. Oricum,
în locul pe care îl denumise așa și unde repeta la pian, ascuns de
părinții săi.
Ca să îl aștepte acolo. Se va întoarce el până la urmă...
În momentul în care depășea colțul străzii Jules Ferry,
Amandine văzu pe cineva ieșind din imobilul de patru etaje, cu
fațada învechită, înspre care se îndrepta și ea. Un negru mare,
puțin cocoșat, îmbrăcat relativ elegant și cu ochelari de soare la
ochi, ceea ce îl făcea să semene cu un comediant.
Tipul o luă la dreapta, întorcându-i spatele lui Amandine, și se
urcă la volanul unei mașini parcate la colțul străzii Blanqui.
Imediat, Amandine auzi motorul pornind și văzu vehiculul
depărtându-se rapid.
Intră la rândul ei în coridorul imobilului din care ieșise negrul.
Mirosul obișnuit o deranja. Era un amestec de mirosuri de
toalete nespălate, de rânced și altele. Totul, în atmosfera închisă
a scărilor, forma un cocktail hard...
Gu nările acoperite, Amandine se grăbi să treacă prin coridor,
prin fața pubelelor și deschise ușa mică din sticlă de la celălalt
capăt.
Ajunse într-o curte mare și prost pavată, plină de vechituri,
flancată de pereți înalți și înnegriți.
Erau acolo somiere metalice, cărucioare de copil, cauciucuri
sparte, lăzi din lemn sau plastic, cartoane umezite de ploaie, o
colivie stricată, o bară de protecție a unui autovehicul; o grămadă
de resturi de fructe stricate, căni metalice, coji de pâine
mucegăite; atâtea gunoaie pe care ocupanții imobilului le
aruncau pe fereastră...
În față, se ridica o mică clădire în formă de cub cu un singur
nivel, din plăci gri, cu un acoperiș din tablă ondulată și cu o ușă
blindată ultramodernă, care contrasta cu mizeria din jur.
Era locul pe care Gregory de Contadines îl numea pompos
„studioul" lui.
Găsise de închiriat acest loc, pentru o nimic toată, și își
instalase pianul, după ce dublase pereții prin interior cu
polistiren și montase ușa blindată. Aici putea să repete liniștit, la
orice oră din zi și din noapte, fără să-i deranjeze pe vecini. Ș i fără
teama de a fi descoperit de părinții săi: Arnaud de Contadines,
consilier referend la Curtea de Conturi, proprietar al unui
apartament de peste șase sute de metri pătrați, în fața pieței
Trocadero, nu avea cum să știe că pot exista locuri ca Saint-
Ouen...
Introducând în încuietoarea mare cromată cheia pe care
Gregory i-o dăduse, Amandine avu surpriza să constate că ușa
blindată nu era încuiată. Simți că îi tresare inima de bucurie:
însemna că Gregory era acolo!
Era efectiv acolo.
Amandine îl găsi lungit, cu un braț sub cap, ca și cum dormea.
Doar că nu dormea, după cum își dădu seama imediat.
Mai întâi fiindcă Gregory nu era pe canapeaua pliantă care,
uneori, servea drept pat pentru amândoi, ci pe jos, pe ciment,
chiar lângă pianul aflat spre peretele din spate.
Apoi, avea ochii larg deschiși, cu o privire fixă, în gol.
Mai era și dâra de sânge uscat care îi ieșea din gura deschisă și
forma o linie negricioasă pe bărbie și gât.
Fiindcă era în anul trei la medicină, Amandine Moulin nu mai
avu nevoie să intre în cameră pentru a înțelege că Gregory de
Contadines încetase din viață.
Capitolul III
Imediat cum se deschise ușa de la Cazuri Speciale - principala
secție a celebrei Brigăzi Mondene - maiorul de poliție Boris
Corentin înțelese că fidelul său coechipier, căpitanul Aimé
Brichot era într-una din zilele lui de „ștrumf morocănos".
Rose și Colette, gemenele lui Brichot, își numeau astfel tatăl ca
să se distreze pe seama lui atunci când arăta așa de posomorât,
ca în această dimineață, sosind la serviciu.
Poate din cauza ploii care continua să cadă, cu o regularitate
deprimantă, de patru zile? Sau un mic dejun care nu îi picase
bine sau un autobuz aglomerat sau metroul care întârziase?
Pentru Même, cum îl numeau apropiații, toate aceste situații
erau capabile să-l facă să aibă o față de „ștrumf morocănos"...
Își așeză umbrela deschisă și plină de apă în spatele ușii,
bombăni un salut vag, adresat șefului- coechipier și se așeză la
birou, cu spatele la fereastra deschisă.
Apucă imediat o agrafă de birou aflată în apropiere și începu
să o îndoaie cu o furie vizibilă.
Se aștepta ca Boris Corentin să-l întrebe ce este cu el... Dar
acesta din urmă se abținu, prefăcându- se prins de lectura unui
dosar.
Normal, după cum îl știa pe coechipierul și prietenul său, asta
ținea maxim cinci minute, până să înceapă să se plângă de
existență în general și de a sa mai ales.
Aimé Brichot nu rezistă decât trei minute:
— Este totuși o lume! Nu mai poți să ieși într-un loc public fără
să fii obligat să suporți decibelii unei muzici debile! bombăni el
brusc, îndoind nefericita agrafă, sacrificată de proasta lui
dispoziție.
Boris Corentin ridică ochii de pe ecranul monitorului și îl privi
cu un zâmbet plin de ironie:
— Și abia în dimineața asta ai descoperit, Même? Așa, pe drum
spre serviciu?
Aimé Brichot aruncă agrafa în coșul de gunoi din dreapta sa și
ridică din umeri:
— Evident că nu! Dar astăzi, este evident too much, cum ar
spune gemenele. Mai întâi, este începutul reducerilor. Rezultatul:
la fiecare colț de stradă difuzoare care deversează zgomote
infernale. Apoi, în campusul universitar, RER-ul tocmai plomba
trei găuri în asfalt. în fine, ajunge și metroul. Aglomerat,'
bineînțeles. Găsesc un colțișor unde nu risc să fiu asfixiat și cine
crezi că se așază chiar lângă mine? Un grup cu chitare,
tamburine și căciuli incașe, care masacrau melodia El condor
pasa la zece centimetri de urechea mea! Sincer, acolo am crezut
că explodez...
—-Ș i ce ai făcut până la urmă? se neliniști Corentin, care abia
se abținea să nu izbucnească în râs.
— Am coborât și am așteptat următorul metrou... Și știi ce s-a
întâmplat?
 — Ai întâlnit un grup asemănător și în metroul următor, grup
care cânta aceeași melodie, răspunse Boris, de această dată
râzând.
— Exact, ei, zi!
— Ce vrei, bătrâne Mémé: sunt unele dimineți ca asta, când
condorul trece și iar trece!
Aimé Brichot fu întrerupt de țârâitul grav al telefonului de pe
biroul lui Boris Corentin, care răspunse imediat.
— Alo? Da, șefu’, eu sunt... A sosit și el, da... Foarte bine...
Imediat, presupun?... Bine, suntem acolo într-o secundă.
— Era Baba? întrebă Aimé Brichot.
— Nu, era băiatul cu pizza care voia să știe dacă luăm sos
picant la „Margarita**! răspunse Corentin. Oricum, va trebui
totuși să trecem pe la Baba, doar în cazul în care ar fi nevoie de
noi și nu ar îndrăzni să ne spună...
— Sunt zile în care mă întreb de ce te mai consider prieten!
mormăi Aimé Brichot, urmându-și șeful pe hol.
Un minut mai târziu, cei doi deschideau ușa capitonată a
biroului directorial și pătrundeau în „locul sacru". Un loc sacru
deja saturat de fum de țigară, la ora nouă dimineața...
Boris Corentin observă imediat silueta unui bărbat, din spate,
instalat într-unul din cele două fotolii Empire pe care Charlie
Badolini le rezerva vizitatorilor săi. ,
La prima vedere, Corentin descoperi un bărbat important și
bogat. Sau mai degrabă, bărbatul bogat care se crede important.
Mai întâi după modul în care, la intrarea lor, continua să tragă
neglijent din țigara englezească, prefăcându-se că nu a auzit ușa
biroului deschizându-se.~
Apoi, după felul în care ținea țigara. între arătător și mijlociu,
ca mai toată lumea, cu excepția lui Michel Houellebecq,
romancierul francez, dar la distanță de el; considerând-o o
cantitate neglijabilă.
— Domnule, permiteți-mi să vi-i prezint pe cei doi oameni
despre care tocmai vă vorbeam, zise Charlie Badolini, cu o
nuanță de respect neobișnuită în vocea lui răgușită, maiorul
Corentin și căpitanul Brichot. Cei mai buni dintre oamenii mei.
Aimé Brichot se întoarse ca să nu fie văzut că roșește de
plăcere și ca să ia un scaun.
— Domnilor, reluă Badolini, el este domnul Arnaud de
Contadines, consilier referend la Curtea de Conturi, venit la noi
direct de la piața Beauvau...
Așezându-se în celălalt fotoliu, Boris Corentin abia își reținu
un oftat fatalist care îi apăruse pe buze.
„Venit direct de la piața Beauvau“ însemna că domnul Arnaud
de Contadines era sub înalta protecție a ministrului de Interne. Ș i
că, astfel, nu se punea problema să îl refuze cumva.
Charlie Badolini se aplecă spre el, cu un fel de solicitudine
ciudată.
— Domnule, vreți să le explicați oamenilor mei ce v-a adus aici
și...
— Detest să mă repet, îl întrerupse Arnaud de Contadines cu o
voce seacă și metalică, privind ostentativ în altă parte. Faceți-o
dumneavoastră, comisare, fiindcă sunteți deja la curent...
— Hm! Bun... Deci, noaptea trecută, pe la ora unu dimineața,
Grégory, fiul domnului de Contadines, a fost găsit mort, într-un
fel de hangar pe care îl închinase la Saint-Ouen.
— Găsit mort? De cine? întrebă imediat Corentin.
— Să zicem... de o prietenă, răspunse Badolini, după o scurtă
privire în direcția lui Contadines, care părea să fie indiferent la ce
se vorbea în jurul lui. O anume Amandine Moulin.
Boris, pe care atitudinea consilierului referend îl enerva la
culme, se întoarse ostentativ spre el și îl întrebă pe un ton foarte
calm:
— Fiul dumneavoastră se culca cu ea?
Sprâncenele blonde ale interlocutorului său se încruntară
imperceptibil și degetele i se crispară pe filtrul țigării, fumată
aproape pe jumătate.
— Presupun, răspunse pe un ton neutru. Altfel, de ce și-ar fi
pierdut timpul în această, această...
— De fapt, de ce! sublinie Corentin, cu o ironie care îl
determină pe Badolini să se încrunte și îl făcu să preia cuvântul:
— Se pare că Gregory de Contadines închinase acest local din
Saint-Ouen ca să exerseze la pian liniștit, fără să-și prevină
părinții.
— Ce vârstă avea? întrebă Aimé Brichot, ridicându-și mașinal
ochelarii pe nasul coroiat.
— Douăzeci și doi de ani, răspunse Arnaud de Contadines,
aruncând mucul de țigară pe care nici nu se obosi să-l stingă în
scrumiera de onyx.
— Deci era major și liber să închirieze ce voia, unde voia, nu se
putu abține să nu sublinieze Corentin. Ne spuneți și nouă de ce a
murit fiul dumneavoastră, domnule de Contadines? Chiar dacă
acest subiect vă este neplăcut și eu...
— Sunt obișnuit să mă confrunt cu subiecte penibile, îl
întrerupse magistratul, vă mulțumesc pentru amabilitatea
dumneavoastră. Fiul meu a murit datorită unei crize cardiace.
Corentin și Brichot schimbară o privire stupefiată, apoi cu o
mișcare identică din cap îl priviră întrebător pe Charlie Badolini
care părea că se află într-o situație neplăcută, judecând după
zâmbetul lui ușor crispat. Ș i după faptul că nu se gândea nici
măcar să-și aprindă țigara Job Spéciale care atârnă în colțul
buzelor sale palide.
— Vreau să spun că fiul meu oficial a murit datorită unei crize
cardiace, reluă consilierul, pe același ton neutru, ca și cum totul
îi era indiferent. Gregory avea din naștere o malformație a
ventriculului stâng, ceea ce face perfect plauzibil acest gen,., de
accident!
Aimé Brichot îl privea pe Arnaud de Contadines cu niște ochi
rotunzi, ca și cum ar fi descoperit un animal fantastic, dintr-o
specie încă necunoscută, într-un fel, era exact așa: nu reușea să
înțeleagă cum un tată putea să vorbească despre moartea
recentă a copilului său, pe un ton detașat, precis, aproape
profesional.
— Domnule de Contadines, interveni Corentin cu o voce
neutră, nu credeți că ar fi timpul să ne spuneți ce i s-a întâmplat
cu adevărat fiului dumneavoastră, noaptea trecută?
Bărbatul se așeză mai comod în scaun și își netezi mașinal
pantalonul impecabil de alpaca de culoarea antracitului, înainte
de a vorbi:
— Colegii dumneavoastră de la Inspectoratul din Bobigny,
alertați de această... Amandine Moulin, bănuiesc că fiul meu a
fost sufocat.
— Sufocat? repetă Aimé Brichot pe un ton neîncrezător.
— Tocmai asta am și zis, da! făcu magistratul, l-au înfundat
un obiect dur în gât, zdrobindu-i artera traheală. Mai mult,
înainte de a-l omorî, se pare că l-au forțat să prizeze cocaină,
după primele constatări ale medicului legist, căruia i-am cerut să
mi le comunice cât mai repede.
— Forțat? făcu Boris Corentin. De unde știți că l-au „forțat** pe
fiul dumneavoastră să ia cocaină?
— Fiindcă Gregory nu se droghează! i-o tăie scurt consilierul.
Un de Contadines nu se înjosește la astfel de lucruri...
Corentin și Brichot schimbară priviri. De când lucrau la
Brigada Mondenă, știau cel mai bine că drogul era un flagel care
nu avea respect față de barierele sociale, ceea ce Arnaud de
Contadines nu părea să înțeleagă. Ș tiau la fel de bine că, atunci
când un fiu de „familie bună** decide să se drogheze, foarte rar îi
cere permisiunea și tatălui său...
— Să admitem, bombăni Boris, exasperat de manevrele
interlocutorului. Aveți vreo idee referitoare la motivele care i-a
făcut pe asasini să comită...
— Nu am nici o idee despre nimic, inspectore! i-o reteză sec
Contadines. în schimb, am niște solicitări foarte precise.
Solicitări pe care, vă atrag atenția, au fost considerate realizabile
în anturajul ministrului de Interne.
„Vom vedea! își zise Corentin cu amărăciune. A venit repede cu
ministrul ca să impresioneze! Ministru care, evident, este un
prieten al său...“
—...ministru care m-a asigurat că totul se va rezolva, continuă
de Contadines, care păru surprins de zâmbetul care apăru pe
buzele lui Corentin. Pe scurt, pretind să lămuriți circumstanțele
morții fiului meu, pentru a mai potoli durerea mamei sale...
„Fiindcă, evident, a ta este suportabilă!" gândi Aimé Brichot,
plin de dezgust.
— ...Dar cer să faceți dovadă de cea mai mare discreție! Mă
înțelegeți bine, domnilor! Oficial, mai ales pentru presă, fiul meu
a murit datorită unei crize cardiace, punct. Orice zvon care
contrazice această variantă ar putea avea consecințe foarte
neplăcute...
„Neplăcute pentru cine? Pentru cariera ta, fără îndoială...",
gândi Corentin privindu-l pe de Contadines drept în ochi. în acea
clipă, magistratul se ridică destul de brusc:
— Pentru detaliile tehnice, veți discuta cu șeful vostru, nu? îmi
pare rău, domnilor, dar trebuie neapărat să ajung la Matignon la
masă în mai puțin de douăzeci de minute...
Era deja în drum spre ușă, când se întoarse și spuse pe un ton
care lăsa să se înțeleagă exact contrariul:
— Bineînțeles, rămân la dispoziția voastră dacă aveți nevoie de
mine. La revedere, domnilor, și mai ales, încă o dată, să fiți
discreții
Cum ieși magistratul, Corentin lovi cu pumnul în brațul
fotoliului.
— Mă întreb ce m-a reținut să nu-i trag una în gură! se rățoi
el.
— Vă voi spune eu ce v-a reținut, interveni Badolini cu o voce
morocănoasă: sunteți un angajat al poliției și nu un Rambo!
Privirea neagră a comisarului Badolini începu să sclipească și
adăugă pe un ton mult mai glumeț:
— Am zis-o, Boris, dar aș fi vrut să nu fi făcut-o! Rar vezi un
tip așa de influent.
 — „Brânză bună în burduf de câine"! concluzionă Aimé
Brichot.
— Bine, domnilor, avem ceva de muncă, concluzionă Charlie
Badolini, aprinzându-și în cele din urmă țigara. Cu ce începeți?
— Cu începutul, șefu’, răspunse Corentin ridicându-se din
fotoliu. Adică din piața Mazas, la Institutul Medico Legal.
Domnul de Contadines nu s-a arătat foarte cooperant și nu mai
rămâne decât să sperăm că trupul fiului său să fie mai „vorbăreț"
decât el!
O oră mai târziu, după ce au citit dosarul, Rénault-ul Mègane
de serviciu, verde, condus de Boris Corentin, pătrundea în curtea
interioară a la Institutului Medico Legal, ai cărui pereți de
cărămidă roșie păreau și mai siniștri decât de obicei, din cauza
dârelor mari de apă care îi umezeau pe toată înălțimea.
Boris Corentin și Aimé Brichot intrară imediat în clădirea
situată pe malul Senei într-o parte și cu linia de metrou Bobigny
de cealaltă-parte. Urcară pe lângă galeria de busturi de marmură
ușor respingătoare, trecură prin fața biroului directorului, apoi
pe lângă sala de recunoașteri, acolo unde li se cere familiilor sau
apropiaților să vină pentru a identifica cadavrele. în fine, cei doi
inspectori o luară spre stânga și intrară în sala de autopsii,
complet albă, în care mirosul de eter se amesteca cu altul mai
fad, mai insidios, care era cel al morții.
Fură primiți de doctorul Flutiaux, medic legist, mic și rotofei,
zâmbăreț, cu eternul său papion la gât.
— Uite! Duetul vesel de la Brigada Mondenă! exclamă el,
desfăcându-și larg brațele groase. Pentru voi l-am examinat pe
tânărul din Saint- Ouen? Complimentele mele, nu este ceva
banal! Cum faceți de prindeți mereu cazurile bune?
— Dacă ați putea să ne scutiți de umorul dumneavoastră,
doctore, ar fi mai bine pentru toți! mormăi Corentin, pentru care,
în fond, medicul avea o mare admirație; în timp ce, la rândul
său, Boris era perfect conștient de imensele calități profesionale
ale legistului.
 — Tocmai mi-am terminat treaba, îi anunță el, îndreptându-se
spre o masă de metal așezată în mijlocul încăperii. Pe masă era
întins un corp acoperit cu un cearșaf alb, pe care doctorul îl
dădu la o parte cu o mișcare scurtă.
Corentin și Brichot descoperiră un tânăr scund, blond, cu
trăsături de o finețe aproape feminină, pe care moartea le fixase
într-un fel de mișcare de uimire.
Boris Corentin arătă dâra de sânge uscat care îi ieșea din gură;
.
— Cum i-au făcut asta?
— Este întrebarea de bază, nu? făcu Flutiaux, privindu-l pe
Corentin cu ironie. Aș zice cu un obiect de metal, dur, lung și
cilindric, curbat la un capăt și evazat la celălalt capăt.
Corentin și Brichot schimbară priviri uluite, înainte ca Boris să
întrebe pe un ton neîncrezător:
— Sunteți în stare să determinați toate astea la o autopsie?
— De fapt, nu, răspunse medicul legist. Să zicem că am fost
ajutat de circumstanțe exterioare. Mai exact de asta...
Spunând asta doctorul scoase din buzunarul bluzei un fel de
lamelă, puțin mai groasă decât o unghie, tăiată în formă de pană.
— Asta este, îi confirmă doctorul. Este efectiv o pană. Datorită
ei pot fi atât de precis în privința obiectului care i-a zdrobit artera
traheală a clientului vostru.
— Unde ați mai găsit și asta? insistă Boris, răsucind-o pe toate
părțile.
— în fundul gâtului pacientului, imaginați-vă.
— Și ce este? întrebă Aimé Brichot, pe care mirosul de eter
începea să-l deranjeze serios.
Doctorul le făcu cu ochiul celor doi polițiști:
— Imaginați-vă, domnilor, că în „vremea tinereții mele
nebune", cum ar fi zis François Villon...
— Ai milă, doctore, scutește-mă de cupletul cultural!
— Va fi așa cum vrea domnul Corentin! Deci, spuneam, înainte
de a fi brutal întrerupt, că în tinerețe am făcut parte dintr-o mică
formație muzicală, în liceu...
— Nu văd legătura! mormăi Brichot, care abia aștepta să iasă
la aer curat, judecând după transpirația care îi acoperea tâmplele
și fruntea.
— Poate că ați vedea mai bine legătura, continuă Flutiaux fără
să se intimideze, dacă vă spun că, în această formație, cântam la
saxofon tenor...
Boris Corentin tresări:
— Saxofon! Cred că înțeleg aluzia dumneavoastră la un obiect
metalic, dur, lung, cilindric, curbat la o extremitate și larg la
cealaltă. Vreți să ziceți că această lamelă găsită în gâtul lui
Grégory de Contadines este acea pană mobilă care face să sune
instrumentele de suflat? într-un cuvânt...
Doctorul clătină din cap înainte de a continua fraza lăsată în
aer de Corentin, cu un zâmbet satisfăcut:
— Este o ancie de saxofon, exact, domnilor!
Capitolul IV
Naima von Eschenbach își aprinse țigara mento- lată, puse
bricheta mare din aur și argint pe masa joasă din sticlă neagră și
se lăsă pe canapeaua de mătase, ticsită cu perne gri și negre. în
mișcarea ei, poalele capotului de satin negru se depărtară,
dezvelind coapsele albe, până la smocul de păr negru de sub
abdomenul ei.
Cu un gest sec al degetului mare apăsă micul buton verde al
telecomenzii și, când suflă primul fum albăstrui spre tavan, o
melodie lentă și blândă, de saxofon tenor, se ridică în camera
mare, puternic luminată.
Ben Webster: The touch of your lips.
— Oscar Peterson la pian, recită ea mașinal, cu ochii
întredeschiși. Ray Brown la bas, evident... Ș i la baterie...
Încruntă din sprâncene:
— La baterie... repetă ea dintr-o suflare. Buddy Rich! Sau
poate Ed Thigpen... Nu, mai degrabă Buddy Rich. înregistrată în
1959, la Vèrve.
 Naima zâmbi satisfăcută și se lăsă în voia voltelor senzuale ale
muzicii, care ieșeau din boxele Bang&Olufsen, disimulate în
două ranforsări ale peretelui opus canapelei.
. Afară ploua încă. Nori groși ca de cerneală, îngreunați parcă
de apa pe care o deversau fără încetare, treceau în viteză pe cer,
strivind Parisul sub greutatea lor.
Micul parc.de aproape doi kilometri pătrați - mic, dar nu și
pentru Paris - care se întindea dincolo de cele două porți mari,
începea să fie saturat de apă. Singurul care nu se plângea era
mărul plin de fructe roșii și verzi care ocupa colțul cel mai
îndepărtat de clădire. Chiar și berbecul și cele două oi nu
îndrăzneau să mai iasă din adăpostul lor, instalat de-a lungul
zidului înconjurător al proprietății.
Naima von Eschenbach creștea un berbec și două oi în inima
Parisului, în acest colț din arondismentul al XV-lea, la sud de
piața BrèteuiL
O fantezie. Un capriciu.
Asta o apucase în urmă cu doi ani. La numai câteva
săptămâni după cumpărarea animalelor respective, Naima se
dovedise total dezinteresată. Din când în când, se mai juca de-a
ciobănița, timp de o jumătate de oră. Restul timpului, François,
grădinarul pe jumătate surd, se ocupa de „turmă".
La sfârșitul melodiei, liniștea cuprinse camera, auzindu-se
doar vântul care urla lugubru.
Apoi, după câteva secunde, pianul lui Paterson atacă
introducerea la When your lover has gone.
— De această dată, fără nici o îndoială, murmură Naima, fără
să deschidă ochii: este tot Ray Brown la bas, dar la baterie Max
Roach! înregistrarea este mai veche. Aș zice 1956 sau 1957. Nu,
‘56: în anul următor Roach îl întâlnise deja pè Thelonious
Monk...
Naima von Eschenbach adorase mereu să se delecteze cu acele
jocuri favorite ale amatorilor de jazz, pe care americanii le
numesc blindfold test și care constau în a asculta muzica, a
identifica melodia, diverși interpreți și, pe cât posibil, data
înregistrării.
Își amintea foarte bine de mândria încercată atunci când a fost
în stare pentru prima oară să identifice trompeta lui Louis
Armstrong, în Dear old Southland. Avea șapte sau opt ani și
stătea pe genunchii tatălui ei în salonul mare din apartamentul
de pe bulevardul Richard Lenoir, unde erau o grămadă de
înregistrări, diverse instrumente, halbe de bere, discuri scoase
din copertele lor.
Fără a mai vorbi de cei doi sau trei muzicieni newyorkezi,
niciodată aceiași, care se cazau în apartamentul familiei, cât erau
în turneu la Paris.
Naima își amintea foarte bine că familia Lèvedieu - familia ei -
era privită ciudat în arondismentul al Xl-lea prin anii ‘60. Toți
acești „negri** care intrau și ieșeau din clădire în orice moment al
zilei sau al nopții! Fără a mai vorbi de muzica de sălbatici pe care
o cântau fără încetare.
Cu ochii întredeschiși, ascultând saxofonul pătrunzător de
mângâietor al lui Ben Webster, Na^ma zâmbi nostalgică.
În fond, anii ‘60, când era doar o puștoaică, au fost cea mai
frumoasă parte din viața ei. Chiar dacă acasă la familia Lèvedieu
se mâncau mai mult spaghete simple decât caviar cu polonicul.
Pe Richard Lèvedieu, tatăl său, nu îl interesaseră niciodată
banii. Singurul lucru cu adevărat important, în Viața lui, era
muzica.
Adică jazz-ul.
Încă de la sfârșitul anilor ‘40 devenise unul dintre puținii
producători și organizatori de turnee dintre cele mai
„neobișnuite" din Paris, în care evoluau muzicieni negri.
Deși avea totul pe mână, Richard Lèvedieu practic nu rămânea
cu nimic. Tot ceea ce câștiga era imediat înghițit de următorul lui
proiect. Fără a mai vorbi de generozitatea de care dădea dovadă
față de cântăreții negri care veneau la Paris. Pentru toți,
apartamentul din bulevardul Richard-Lenoir ținea loc de sală de
repetiții, de distracții și de repaus...
Naima se născuse și crescuse în acest mediu complet
nebunesc, destul de boem, unde alcoolul și geniul dădeau pe
dinafară și în care cântăreții aflați în trecere înlocuiau cu plăcere
pudra de față cu pudra pentru nas...
I se întâmplase de multe ori, în copilărie, să găsească în baie
sau la toaletă, una»sau două seringi folosite. Prima dată, se
dusese să-l întrebe naivă pe tatăl ei de ce venise doctorul...
Jazzul îi era ca un prenume. Acest prenume ciudat cu o vagă
consonanță orientală care le făcea pe franțuzoaice să pufnească
în râs. Acest prenume pe care trebuia să-l explice de fiecare dată
învățătorilor că se pronunța Na-i-ma.
Pe 20 martie 1960, Hélène Lèvedieu, mama ei, era însărcinată
exact în nouă luni. în aceeași zi, trompetistul Miles Davis venea
la Olympia pentru două concerte memorabile, mai ales datorită
prezenței, alături de el, a unui saxofonist încă necunoscut în
Franța: John Coltrane.
În acea zi, prestațiile lui Coltrane - poreclit repede de criticii
parizieni „Tânărul furios" -, interminabilul șuvoi de note, unele
foarte ascuțite, pe care îl oferea urechilor spectatorilor, puțin
pregătiți pentru un astfel de tratament, declanșară o veritabilă
bătălie între cei „pro“ și cei „anti“ Coltrane.
Richard Lèvedieu era unul dintre cei mai înverșunați „pro“. în
aceeași seară, la încheierea celui de-al doilea concert, îi primea
pe cântăreți la el acasă, pentru o serată muzicală, discuții
înflăcărate și băutură în exces.
A doua zi, la primele ore, Hélène pleca la spital și năștea o
fetiță.
— Muzica pe care a cântat-o Coltrane la noi acasă, în această
noapte, a făcut-o să se nască, decretă Richard. Pentru a o
răsplăti, o vom boteza Naima...
Naima era prenumele soției lui Coltrane, precum și titlul uneia
dintre compozițiile pe care tocmai le lansase.
În noiembrie anul următor, John Coltrane se întoarse la Paris
- unde fu triumfător de această dată - și acceptă să fie nașul
micuței Naima din prietenie și în semn de recunoștință față de
Richard. Botezul avu loc la Saint-Ambroise, atât de discret încât
nici un jurnalist nu află nimic și totul rămase neștiut de nimeni.
La 17 iulie 1967, la vârsta de patruzeci de ani, John Coltrane
se stingea din viață la Philadelphia, fără să-și mai revadă fina
franțuzoaică...
Melodia This can’t be Iove se termină într-un fel de vaiet al lui
Ben Webster.
Cu regret, Naima se ridică de pe canapea și se îndreptă spre
aparatul mascat în perete. De fiecare parte, erau aliniate peste
două mii de CD-uri, toate cuprinzând jazz. Naima puse la loc
discul cu Ben Webster apoi, după ce închise ochii, zâmbind, luă
un altul la nimereală și-l așeză în apărat, având grijă să nu vadă
coperta.
Apoi se întoarse la loc pe canapea.
Înainte de a apăsa butonul telecomenzii își plimbă privirea pe
pereții albi ai salonului, până dincolo de ferestrele care dădeau
spre terasa din piatră și parcul înconjurat de ziduri.
Parcul hotelului particular... Atâtea simboluri ale bogăției care,
în fond, o lăsau indiferentă. Sau nu: în mod obișnuit, era foarte
mulțumită de șansa pe care o avusese, să se căsătorească cu
bogătașul conte von Eschenbach, nobilul bavarez. Era mulțumită
că putea să cheltuiască sume mari de bani, să trăiască după
bunul plac.
În mod obișnuit, da...
Dar de fiecare dată când se gândea la tatăl ei, nu putea să nu
spună că totul era lipsit de importanță, fără interes. Și că Richard
Lèvedieu, dacă ar fi trăit mai mult de cincizeci și doi de ani, ar fi
încruntat din sprâncene cu indulgență, văzând bogăția, luxul în
care trăia unicul lui copil.
Singurul lucru care l-ar fi interesat era colecția, unică în felul
ei, de instrumente muzicale care erau răspândite peste tot, pe
jos, pe pereți. Adevărata colecție a Naimei von Eschenbach, cea
pe care nu o arăta nimănui și care conținea piesele cele mai rare,
cele mai neprețuite: ultima trompetă a lui Louis; cea a lui Chet
Baker, găsită în camera de hotel din Copenhaga, chiar după ce
se sinucisese aruncându-se pe fereastră; o partitură din Mood
Indigo, scrisă de mâna lui Duke Ellington; unul dintre
numeroasele saxofoane ale lui Charlie Parker, pe care le vânduse
când nu mai avea cu ce să-și cumpere doza zilnică de heroină;
multe alte minunății care, toate la un loc, îi dădeau senzația că
„salonul ei de muzică", așa cum îl numea, era populat de fantome
binevenite și îndreptățite...
Se lungi pe canapeaua mare, lăsându-și bogatul păr negru să
se răsfire ca o corolă pe umerii dezgoliți. Apoi, acționă
telecomanda.
Se auzi mai întâi un sunet de baterie, acompaniat de bas, apoi
intră în acțiune secțiunea de alămuri, chiar înainte de explozia
saxofonului.
— Charlie Parker! murmură Naima zâmbind. Begin the
Beguine, de Cole Porter. New York, 1952. Walter Bishop la pian,
Teddy Kotick la bas, Roach la baterie și, probabil, Jose Mangual
la bongo...
Naima von Eschenbach închise ochii, în timp ce mâna dreaptă
i se strecura ușor între poalele halatului, ca să mângâie neglijent
masa fermă și elastică a sânului, eliberat din orice strânsoare.
Imediat, simți cum i se întărește sfârcul, fără a reuși să-și dea
seama dacă reacționa astfel la mângâierea degetelor ei sau la
muzica magică a lui „Bird". .
În același timp, ca și cum i-ar fi acompaniat sporirea lentă a
dorinței, vântul începu să urle și mai tare.
Era ceva care Naima nu reușise niciodată să știe exact: ce îi
declanșa dorința erotică, muzicienii... sau muzica instrumentelor
lor? Bărbații negri și tineri care suflau sau loveau ori pulsațiile
muzicii create de ei?
Asta începuse puțin după ce împlinise vârsta de cincisprezece
ani: cel puțin, o știa foarte bine. După câteva luni, când coapsele
i se rotunjiseră, sânii
Începeau să i se vadă de sub tricourile informe pe care îi
plăcea să le îmbrace, Naima începuse să privească cu alți ochi
cântăreții americani care continuau să treacă mereu prin
apartamentul din bulevardul Richard-Lenoir unde, adesea,
dormeau peste noapte, pe o canapea, în fotoliu, chiar și pe
mochetă. ,
Foarte repede, o nouă senzație se născuse în ea, când îi simțea
în apropiere. O senzație puternică, plăcută, înnebunitoare, care îi
făcea nările să palpite.
Mirosul de bărbat.
Acele parfumuri puternice de bărbați tineri, transpirând în
timp ce cântau până la ultima suflare, amestecate cu aromele
calde de alcool pe care îl îngurgitau în continuu, totul cufundat
în învăluirea melodiilor și ritmurilor pe care degetele și gurile lor
le făceau să apară ca o magie pură: toate acestea deveniseră,
pentru adolescenta de atunci, o esență de erotism. Mai mult:
erotismul însuși.
Ș i, invariabil, noaptea, în pat, când mâinile ei descopereau
plăcerile neclare ale pântecelui, auzea aceeași muzică în minte;
acel parfum greu și amețitor al cântăreților transpirați îi
dezmierda nările dilatate de plăcerea pe care și-o provoca.
Inevitabilul s-a produs în cele din urmă, într-o dimineață de
mai din 1976. Puțin după ora opt dimineața, cu ochii mijiți,
îmbrăcată doar cu un tricou care abia îi ajungea deasupra
coapselor, Naima intrase în singura baie a apartamentului
familial.
Chiar în clipa în care Phil Carter ieșea de sub duș, gol pușcă.
Naima îl observase cu o seară înainte, când tatăl ei sosise
acasă cu patru tineri cântăreți abia veniți de la New York, ca să
cânte într-un club din bulevardul Sebastopol.
El era saxofonistul formației, precum și cel mai pitic și mai
puțin dezvoltat, după criteriile Naimei. Avea un corp foarte fin și
musculos, acoperit de perlele picăturilor fine de apă, mai ales pe
pieptul plin de bucle fine.
Dar ceea ce îi tăiase răsuflarea Naimei era un fel de trompă pe
jumătate ridicată care îi apărea în josul abdomenului.
— Bună! Ai dormit bine? întrebase el pe un ton vesel, aparent
deloc jenat că era dezbrăcat și că arbora și o erecție atât de
impunătoare.
În secunda următoare, Naima știu că el va fi acela. Ș i că se va
întâmpla imediat.
Cu o singură mișcare, își scosese tricoul pe deasupra umerilor,
dezvelindu-și pielea albă, sânii deja bine formați și grei, ca și
smocul negru din josul pântecelui.
Simțise cuprinzând-o un acces de mândrie văzând că membrul
viril al lui Phil Carter se îngroșa și se întărea văzând cu ochii.
— Vino, draga mea... se mulțumise el să murmure,
desfăcându-și brațele musculoase.
Fără să-și dea seama ce face, Naima se ghemuise la pieptul lui
puternic și, cu o îndrăzneală care o uimise și pe ea, cuprinsese
cu mâinile bărbăția brună care începuse să palpite sub
mângâierea ei neîndemânatică încă.
O luase un frison incontrolabil simțind degetele nervoase ale
lui Phil strecurându-se între coapsele ei fine și acaparându-i
sexul, atât de umezit ca o grădină după ploaie.
Apoi, o culcase ușor pe jos și se întinsese peste ea cu un exces
de precauție pe care Naima nu îl cerea, șoptindu-i că nu trebuie
să-i fie frică.
Drept răspuns, ea îl cuprinsese cu picioarele, chiar în clipa în
care bărbăția lui mare atingea corola fierbinte a abdomenului ei,
acea floare încă neatinsă dar nerăbdătoare să fie...
Naima von Eschenbach suspină nostalgic, în timp ce, pe disc,
Charlie Parker improviza vertiginos tema din All the things you
are, una din compozițiile sale. .
Afară, cerul se întunecase și mai tare, ploaia se întețise, încât
la ora unsprezece dimineața te credeai la căderea nopții iar
crengile mărului din parc păreau gata să dispară în cenușiul
înconjurător.
Naima nu își dăduse seama atunci, în acea dimineață de mai
din 1976, când un saxofonist tenor frumos ca un zeu îi fura
virginitatea, că viața ei lua altă cale, lăsând în urmă copilăria.
Fiindcă Phil Carter, oferindu-i primul orgasm de femeie, pe
gresia băii, eliberase o senzualitate toridă, imperioasă,
nestăvilită. Oricum, niciodată pentru mult timp.
După el, urmaseră alții, în apartamentul din Richard-Lenoir.
Ș i, fără să țină cont că erau prea bătrâni sau urâți - sau
homosexuali -, Naima făcuse dragoste cu toți. Devenise o pasiune
exclusivă, aproape o obsesie maladivă, după cum avea să
realizeze mai târziu. Nici un băiat nu îi intra în grații, dacă nu
era negru... și cântăreț de jazz. Cu o preferință deosebită pentru
saxofoniștii tenor, în amintirea lui Phil Carter...
Până la urmă tatăl ei, amețit cum era, sfârșise prin a înțelege
de ce cântăreții americani pe care continua să-i aducă la Paris
țineau neapărat să doarmă la el acasă decât la hotel. Ș i, pentru
prima dată, își făcuse griji pentru fiica sa. Cu atât mai mult cu
cât, o dată cu descoperirea sexualității, lăsase deoparte
facultatea de muzicologie la care se înscrisese cu mare entuziasm
în urmă cu doi ani.
În ziua în care, în micul local fără ferestre ce servea drept
culise pentru un club din strada Saint- André-des-Arts, Richard
Lèvedieu o surprinsese pe Naima călare pe un basist musculos
ca un Hercule, în timp ce, în .spatele ei, pianistul o sodomiza
mor- măind de plăcere, înțelesese că era timpul să reacționeze.
Era în 1981.
Norocul făcuse ca lucrurile să se potrivească. Două săptămâni
mai târziu, îl întâlnea pe vechiul său prieten, contele August von
Eschenbach, la un concert dat la sala Pleyel de Stan Getz și Chet
Baker. Francezul supărat și bogatul aristocrat german nu aveau
nimic în comun, în afară de pasiunea devoratoare pentru jazz. ;
.
— Caut o fată franțuzoaică ca să-l învețe limba franceză pe fiul
meu, Ernst, îi mărturisise bătrânul conte. De fapt, el are nevoie
mai ales de un fel de damă de companie: de la accidentul care l-a
paralizat pe viață, acum doi ani, s-a cufundat într-o stare de
déprimare care mă înfricoșează. Mi-e teamă că va muri de inimă
rea...
După o lună,, cu o falcă în cer și cu una în pământ, Naima se
instala la castelul Eschenbach, pe malul lacului Starnberg, la
sud de München, la câțiva kilometri de Alpii bavarezi.
Cu sentimentul că se îngropa de vie.
Nu îi trebuiseră mai mult de două sau trei săptămâni ca să-și
dea seama că bietul băiat, țintuit pe vecie în scaunul rulant,
tocmai se îndrăgostise de ea.
Lăsând la o parte accidentul care îi lăsase inerte picioarele,
Ernst von Eschenbach, unicul moștenitor al imensei bogății
familiale, era mai degrabă frumos și atrăgător, după criteriile
curente. Blond, cu o figură fină, ochi mari albaștri ușor
melancolici, de o inteligență ascuțită și o sensibilitate de floare, ar
fi fost capabil să seducă orice fată de vârsta lui.
Pe oricare, în afară de Naima Lèvediéu. Deoarece, în ochii ei,
tânărul nobil german prezenta două dezavantaje. Mai întâi, era
alb, chiar palid, și apoi, în materie de muzică, nu agrea decât
Beethoven și Wagner...
Totuși, cu bună știință, cu răceală, Naima hotărâse să întrețină
sentimentul pe care-l nutrea el, chiar să-l dezvolte, să-l facă mai
puternic.
Cu un singur scop: să devină, oficial, contesa von Eschenbach.
Nu ezită nici măcar să se plimbe pe jumătate dezbrăcată sub
ochii injectați de dorință ai bietului Ernst, mângâindu-l,
lingușindu-l, menținând sub presiune febra erotică, cu aluzii
voalate, relatări din ce în ce mai precise...
Foarte repede, Ernst îi ceruse să-l însoțească în camera lui,
seara, sub pretextul că-l ajută să doarmă citindu-i câteva pagini
din Flaubert sau Proust, cei doi scriitori francezi preferați.
Acele seri deveniseră mijlocul prin care Naima îl făcea pe
nefericitul băiat să se înfierbânte mai tare.
De fiecare dată când ea intra în imensa cameră cu mobile grele
și sobre, Ernst era dezbrăcat și învelit doar cu un cearșaf subțire.
Naima, se îmbrăca cu desuuri vaporoase care, datorită
mișcărilor, dezveleau câte un sân, o coapsă, umbra triunghiului
întunecat al abdomenului...
În timp ce citea Educația sentimentală sau La umbra tinerelor
în floare, se prefăcea că nu remarcă erecția care întindea
cearșaful de satin sau mătase, sub privirile ei.
Deseori, când să plece din cameră, nu uita să se aplece să-l
sărute pe frunte, și-și lăsa bustul greu să se sprijine câteva
secunde teribile peste protu- beranța palpitând, smulgându-i
gemete de plăcere și ciudă lui Ernst.
O dată, doar o dată, se hazardase să apuce mâna Naimei și să
o bage cu forța sub cearșaf. Rapid, apucase cu degetele o
virilitate de mărime considerabilă, tare, se jucase o clipă cu ea,
apoi își retrase mâna cu un oftat dezamăgit jucat teatral:
— Nu avem dreptul, Ernst. Trebuie să vă păstrați pentru cea
care, într-o zi, vă va deveni soție...
În acea seară, părăsind camera, auzise un zgomot ciudat în
urma sa. Plânsetul furios și frustrat al „protejatului" ei...
La trei ani după sosirea ei la castel, bătrânul August von
Eschenbach sucomba în urma unui infarct. După Ș ase luni,
domnișoara Naima Lèvedieu se căsătorea în secret cu Ernst, al
optsprezecelea conte von Eschenbach.
Trăiră încă patru ani în Germania. Naima von Eschenbach
devenise foarte repede o figură mondenă, alergând de la o serată
la alta, împărțindu-și timpul între München, Berlin, Gstaad,
Monaco sau Londra. Petrecea din ce în ce mai puțin timp la cas-
telul familial, unde Ernst rămânea singur, bosumflat, doar în
compania lui Gunther Jahr, fiul cel mare al unuia dintre fermieri
care făcuse o pasiune exclusivă pentru stăpânul său și îl servea
cu devotamentul unui câine.
Ș i, puțin câte puțin, Naima își reluase fostele ei pasiuni.
 Începuse să petreacă tot mai multe seri în numeroasele
localuri de jazz din Berlinul de Vest.
Ș i să și-o tragă cu majoritatea cântăreților care treceau pe
acolo.
Evident, escapadele ei ajunseseră foarte repede cunoscute
deoarece „sufletele grijulii" avuseseră grijă să-l informeze pe
Ernst von Eschenbach despre comportamentul soției lui. „
Atunci, Naima își jucase rolul până la capăt. în loc să se arate
vinovată, îi dădu un ultimatum soțului ei:
— Nici nu se pune problema să nu fac ceea ce îmi place. Deci,
fie vii cu mine să te instalezi la Paris, fie cer divorțul și nu mă vei
mai vedea niciodată. Tu alegi...
Iar Ernst von Eschenbach a cedat. După trei luni, cât i-a luat
să amenajeze hotelul particular din strada César-Franck, cuplul
părăsea răcoarea bavareză pentru luminile Parisului. în acea zi,
Naima devenise cu adevărat metresa soțului ei, în adevăratul
sens al cuvântului...
Pe canapeaua adâncă în care se lungise, Naima tresări brusc.
Fără să-și dea seama, mâna ei dreaptă părăsise sânul mare și
mătăsos ca să coboare de-a lungul abdomenului, până la primele
bucle negre ale intimității.
Ca animată de o voință proprie, degetul arătător atingea
punctul magic, ascuns între petalele acestei flori vorace..
Ploaia continua să cadă, clipocitul ei pe dalele de piatră
amestecându-se cu saxofonul alto al lui Charlie Parker.
În atmosfera caldă ca într-o seră, mirosul de tutun mentolat se
amesteca cu parfumul Ralph Laurent pe care Naima și-l dăduse
după urechi.
Totul era normal, ca de obicei. Și totul urma să continue
astfel...
Mâna Naimei, înfundată între coapsele nervoase și foarte albe,
rămase nemișcată deodată și încremeni, atunci când saxofonul
lui „Bird" lansa o stridență bruscă în aer.
Nu, nu era totul exact ca de obicei.
 Deoarece, în ajun, între ora unsprezece și miezul nopții,
avusese loc „incidentul".
Fără îndoială din cauza amestecului de alcool cu cocaină,
acest idiot de Buddy își pierduse controlul și se năpustise peste
Gregory de Contadines.
Până l-a omorât.
Corpul i se destinse brusc și zâmbi.
Din fericire, ea acționase bine și repede și, pentru o singură
dată, soțul ei fusese folositor la ceva. Fără să știe, bineînțeles.
De altfel, fusese surprins să o vadă pe Naima venind la familia
Lorentz, un cuplu de bavarezi, mutați la Paris de câțiva ani, cu
care aveau obiceiul să ia cina o dată pe lună.
Naima nu ascunsese niciodată faptul că îi detesta pe Max și pe
Claudia, cu tot conformismul lor. Brusc, rărise sistematic
obositoarele seri la cei doi Lorentz, seri care, în plus, aveau
mereu tendința să se prelungească până noaptea târziu.
Făcuse excepție în ajun, când se dusese la ei, în apartamentul
lor din strada Victor Hugo, pe la miezul nopții.
Cu taxiul, pentru ca șoferul să poată dovedi că ea plecase din
strada César-Franck cu mașina lui. Apoi, se întorsese pe la două
dimineața, cu Ernst, în Mercedesul condus de fidelul Gunther
Jahr.
Asta se numea a fabrica un alibi beton. Astfel, Naima era
sigură că nu ar fi bănuită, chiar și dacă, în mod excepțional,
polițiștii ajungeau până la ea.
Închise ochii, cu un sentiment atotputernic de
invulnerabilitate, care o făcu să zâmbească.
În aceeași clipă, discul se opri brusc și, înainte ca Naima să
apuce să deschidă ochii și să se ridice, saxofonul lui Charlie
Parker fu înlocuit de un altul, care cânta aceeași melodie
învăluitoare, Blues for Alice, dar cu o sonoritate mult mai
prezentă.
Îi fu de ajuns o fracțiune de secundă ca să înțeleagă ce se
petrece.
 Fără să-l audă, Buddy Jeffrey intrase în salon, oprise muzica,
apoi își îuase saxofonul pentru a continua melodia de unde
rămăsese.
Naima simți un val de căldură cuprinzându-i obrajii, înainte ca
acesta să se propage în tot corpul, să se localizeze și să se
intensifice, în josul abdomenului complet dezbrăcat.
Fără să se miște, fără să deschidă ochii, trecându-și vârful
limbii peste buzele deja umede, Contesa Neagră își depărtă
coapsele, își așeză piciorul peste marginea canapelei și cu mâna
începu să-și mângâie intimitatea.
La câțiva metri de ea, Buddy își încetini ritmul și insuflă
instrumentului accente mai languroase și mai blânde,
mângâietoare.
Imediat, ca și cum muzica acționa direct asupra nervilor și
mușchilor ei, Naima își încetini mișcarea mâinii, mulțumindu-se
să-și atingă cu vârful degetelor punctele cele mai sensibile ale
intimității, care se deschidea ca o floare sub soarele dimineții.
Respirația i se acceleră brusc și, ca și cum era în acord cu ea,
Buddy începu să cânte mai repede și mai sec, imprimându-i
saxofonului accente mai răgușite.
_ Schimbarea de ritm o făcu pe Naima să tresară, își puse și
celălalt picior pe marginea canapelei.
Sunetul saxofonului se înălță rapid, se întări, exact cum ar fi
făcut membrul viril al lui Buddy în același moment.
Naima simți că se apropia de ea, că mergea spre canapea,
continuând să cânte la instrument, cu note din ce în ce mai
precipitate, trecând, cu o virtuozitate aproape inumană, de la
registrul grav și profund la cel ascuțit.
O notă înaltă, aproape stridentă, menținută îndelung, o făcu
pe Naima să ofteze, tresărind din tot corpul, și își strecură trei
degete odată în locașul fierbinte și umed al intimității ei.
În aceeași clipă, simți genunchii duri ai lui Buddy atingându-i
interiorul coapselor. Acum, din cauza apropierii, i se părea că
melodia cobora parcă din tavan asupra ei, ca un val de plăceri
infinite.
Fără să se oprească din mângâieri, Naima întinse cealaltă
mână în față, fără să mai deschidă ochii, ca să nu destrame
legătura magică ce o lega de muzica din ce în ce mai sacadată,
sălbatică. Nu avu probleme cu desfăcutul pantalonului de piele
al lui Buddy: membrul lui greu și tare era deja eliberat,
legănându-se la câțiva centimetri de fața ei împurpurată.
Când buzele avide alunecară în jurul sexului viril, plin de
promisiuni, saxofonul lui Buddy scoase un vaiet lung, în cel mai
grav registru.
Pentru Naima această improvizație dezlănțuită se materializă
imediat în seva fierbinte care urca în membrul uriaș ce îi ocupa
gura. Atunci, în timp ce mâna dreaptă, încă aflată între coapsele
ei, era agitată de o mișcare furioasă și incontrolabilă, acceleră
mișcarea limbii în jurul sexului palpitând.
Explozia caldă și parfumată a lui Buddy coincise cu o notă
lungă ascuțită, care-i declanșă ea însăși un orgasm răvășitor
Naimei. Cu un țipăt lung de femelă fericită, se lăsă pe spate, pe
spătarul canapelei, în timp ce ultimele picături de plăcere i se
prelingeau pe bărbie și obraji.
Aproape în aceeași clipă, o melodie de viori păru că vine din
taŸan, punctată de sunetul alămurilor și de vibrația surdă,
aproape amenințătoare ale violoncelelor.
— Iar începe cu Wagner! oftă Buddy, cu ochii ridicați spre etaj,
acolo unde Ernst von Eschenbach avea apartamentul, pe care nu
îl părăsea niciodată.
— Evident, o face dinadins! zise Naima, aranjându-și cu un
gest brusc poalele halatului peste trupul acoperit de picături fine
de transpirație, și ridicându-se de pe canapea.
— Tristan and Isolde... murmură mașinal Buddy. Laitmotivul
din „Dorința de moarte"...
În clipa în care Naima trecea prin fața lui, el o prinse de umeri
și o fixă cu ochii lui orbi, ascunși după ochelarii negri, mari, cu
montură argintie:
 — Crezi că bănuiește ceva, în legătură cu ieri seară? Trebuie
să i se fi părut ciudat că te-ai dus după el la familia Lorentz, nu?
Naima ridică din umeri și se eliberă din strânsoare cu o
oarecare bruschețe, mergând spre una dintre ferestrele ce
dădeau spre parc:
— Nu mă interesează ce crede Ernst! Nu îmi poate face nimic.
Nici el și nici altcineva! Ș i te-aș ruga să nu-mi mai vorbești
niciodată de ceea ce s-a întâmplat ieri seară, acolo, jos:
incidentul este lămurit, de acord? Drept dovadă, intenționez să
organizez o nouă serată în foarte scurt timp. Fiindcă nu mă tem
de nimic, nu îmi reproșez nimic, înțelegi?
Dar, în clipa în care spunea asta, Naima ciulea urechea
involuntar spre etajul superior de unde se auzeau ecourile
învăluitoare și puternice ale muzicii wagneriene.
Ș i, fără să vrea, i se părea că instrumentele, cu corzi și
alămurile, se uneau într-o manieră specifică, ciudată, doar
pentru a exprima, prin muzică, o amenințare încă voalată pe
moment.
Capitolul V
— Tu care te plângeai în această dimineață de o supradoză de
muzică, cred că vei fi servit, chiar aic[, bietul meu Mémé! .
În mijlocul străzii Lombards, cu nasul în vânt, Aimé Brichot
contempla cu o grimasă fatalistă firma de neon roz, încadrată pe
o parte de o chitară iar de cealaltă de un saxofon, tot din neon.
Cu litere contorsionate era scris numele localului: Body and
Soul.
Era aproape unsprezece noaptea și, în ciuda ploii care
continua să inunde Parisul, strada Lombards avea un aspect
obișnuit. De fiecare parte a acestei străzi strâmte și rectilinii, se
aliniau restaurante cu terasă în exterior, bistrouri, fast- food-uri
americane, turcești sau arabe, buticuri și mai ales baruri cu
muzică. Erau aproape pentru toate gusturile: salsa, ritmuri afro-
cubaneze, samba, tangou și, bineînțeles, jazz, mai ales la celebra
Chapelle des Lombards.
 Dar acum vizau Body and Soul, deschis de aproape doi ani,
dar care nu se făcuse cunoscut decât de câteva luni.
Tocmai aici, spre marea disperare a lui Aimé Brichot, Boris
Corentin și cu el se pregăteau să intre.
În jurul lor, în ambele sensuri, trecea o mulțime disparată și
pestriță, unde vedeai de la țipi cu părul prins în coadă de cal
până la punkiști cu creastă.
Pavajul lucind de la ploaia uleioasă era plin de hârtii, cornete
goale și ambalaje de hamburger!.
Restaurantele cu terase deschise emanau mirosuri de
bucătării din toate colțurile lumii, care, amestecându-se,
sfârșeau prin a se transforma într-una singură, absolut imposibil
de identificat.
În interiorul localului Body and Soul, domina fumul de tutun
și mirosul de transpirație. Sala de la parter, de mărime medie, cu
o ranforsare în partea din spate, era plină ochi. Tineri, în
majoritate, zgomotoși și înghesuiți unii în alții. Cum toți intraseră
cu hainele ude de ploaie, atmosfera era saturată de o umiditate
apăsătoare, mirositoare, care te ducea cu gândul la un grajd.
Proprietarii aleseseră să lase fostul bistrou „în suc propriu".
Pavajul uzat și în culori indefinibile era vechi, imposibil de
stabilit, iar afișele de pe pereți, care lăudau gustul aperitivelor de
mult dispărute, pictate de ouă de muște, erau la fel de galbene ca
pereții prăfuiți și oblici pe care erau prinse.
În stânga ușii, un acvariu cu geamuri aproape opace din cauza
gudronului de la țigări conținea patru sau cinci pești de culori
fade, care parcă se întrebau ce plăcere găseau toate aceste
bipede înghesuindu-se astfel, dincolo de limitele universului lor
verde-albăstrui.
În spatele tejghelei care se afla în dreptul ușii, între două
rânduri de sticle așezate cu fundul în sus, era fixată o reclamă
luminoasă la berea americană Budweiser. Chiar dedesubt, un
aparat CD emitea o muzică anglosaxonă cu ritm de metronom,
pe care nici Boris Corentin, nici Aimé Brichot nu reușiră să o
recunoască.
— Este curios, notă Brichot, dar nu văd nici o scenă pentru
muzicanții care vor cânta aici. Ești sigur că am nimerit bine?
— După cum a spus Amandine Moulin, asta se întâmplă la
subsol. Uite: scara, acolo, la dreapta...
Cei doi polițiști se întâlniseră, pe la prânz, cu Amandine
Moulin, încă destul de șocată de moartea lui Grégory de
Contadines, de care li se păruseră că era sincer îndrăgostită.
Între două bocete, reușiseră să afle de la ea două sau trei
lucruri interesante.
Tânăra le confirmase mai întâi pasiunea secretă a lui Grégory
pentru jazz și hotărârea lui irevocabilă de a abandona un viitor
clar de mare-burghez- băiatul-lui-tata, pentru a deveni pianist
profesionist.
— De aceea a închiriat localul din strada Étienne Dolet, în
Saint-Ouen, le explicase ea. Astfel putea să repete, fără ca
părinții săi - mai ales tatăl - să bănuiască ceva...
Boris Corentin și Aimé Brichot o luară pe scara de piatră care,
răsucindu-se, se afunda în subsol. Aproape de capăt, pe un
palier minuscul, o mică blondă zâmbăreață, durdulie, al cărei
tricou alb abia reușea să-i țină pieptul voluminos, le zâmbi
cuceritor., și le ceru o taxă de intrare de douăzeci și unu de euro.
Considerând că este o sumă prea mare, Corentin vru să scoată
insigna de polițist, dar se răzgândi. Nu era nevoie să-i sperie pe
cei prezenți acolo...
— Păstrați restul, domnișoară...
— Vă mulțumesc, domnilor!
— Pentru puțin: este un omagiu adus de inteligență
frumuseții! replică Corentin cu o privire pătrunzătoare care o
făcu pe blondină să roșească.
— Sper să vă simțiți bine, adăugă fata, aruncându-i lui Boris o
privire lungă. Cvartetul K.C. va începe partea a doua în două-trei
minute...
— Cvartetul K.C.? repetă Aimé Brichot pe un ton nehotărât, în
timp ce Corentin ajungea jos, în pivniță propriu-zisă.
— Trebuie să fie abrevierea de la Kansas City, răspunse Boris.
Este o melodie a lui Charlie Parker care se numește K.C. Blues.
— la uite! De când te interesează jazzul pe tine? Nu se
potrivește cu vârsta ta...
Corentin își privi coechipierul cu o strălucire ironică în ochi:
— Campaniile napoleoniene și invaziile vikingilor nu sunt nici
ele de vârsta mea, Mémé! Ș i totuși, sunt subiecte referitor la care
știu și eu câte ceva... Dar, dacă vrei să știi, ascultam jazz când
eram student. Din cauza unei țipe, Carole, care era înnebunită
după astfel de muzică...
— M-ar fi mirat să nu fie o femeie în spatele acestui interes!
oftă Aimé Brichot, ridicându-și mașinal ochelarii pe nasul lui
coroiat.
Localul Body and Soul era de fapt compus din două spații
distincte, după cum observaseră Corentin și Brichot imediat cum
ajunseră jos.
O pivniță pătrată, arcuită, cu un bar mic, în spatele căruia
lucra un negru mare, ras pe cap, și trei măsuțe rotunde
înconjurate de taburete, acoperite cu catifea roșie sau gri
șobolan. -
În dreapta barului, o deschizătură fără ușă permitea accesul în
a doua pivniță, mult mai mare, lungă, jn fundul căreia era
instalată o estradă din lemn. între ea și perete', o perdea din
catifea roșie montată pe un cadru auriu permitea muzicanților să
părăsească scena fără a fi nevoie să treacă prin sală, mobilată cu
aceleași taburete și măsuțe ca și prima încăpere.
La celălalt capăt, o scară mică ducea la toalete, după cum
indica lumina de deasupra ușii metalice.
Pereții neregulați și rugoși erau decorați cu numeroase
fotografii care puteau fi împărțite în două categorii: cele cu
muzicieni de jazz cunoscuți, majoritatea în alb-negru, și cele
oferite și dedicate de starurile din showbiz care, cu diferite ocazii,
veniseră să bea un pahar aici.
 În colțul stâng al scenei, era o statuetă din lemn pictat,
reprezentând un saxofonist negru ,în mărime naturală, îmbrăcat
ca muzicienii dixieland din anii ‘20: pălărie melon, jambiere albe
peste încălțămintea neagră, costum strâmt, guler alb scrobit, pa-
pion, vestă tărcată.
Pe scenă era o baterie, un pian sfert de coadă, un contrabas și
un saxofon tenor așezat pe pian.
Sala era arhiplină, ceea ce, după cum își dădea seama
Corentin, nu însemna mai mult de cincizeci de persoane, unii
așezați, dar majoritatea în picioare de-a lungul pereților, cu câte
un pahar într-o mână și cu țigara în cealaltă.
Ș i aici domnea aceeași căldură apăsătoare și umedă ca și la
parter, dar, fără îndoială datorită unei ventilații mai bune, nu era
așa de mult fum, iar atmosfera era aproape respirabilă.
Patru mici difuzoare, disimulate în îmbinarea pereților cu bolta
tavanului, făceau să se audă chiar melodia Body and Soul, în
versiunea personală înregistrată în 1960 de contrabasistul
Charles Mingus, cu Roy Eldrige la trompetă și Eric Dolphy la
saxofon.
În clipa în care Corentin și Brichot intrau în cea de-a doua
sală, după ce își luaseră fiecare câte o bere Budweiser de la
negrul uriaș de la bar, muzica se opri brusc, cele patru
proiectoare mici care flancau scena se aprinseră în același timp
iar membrii cvartetului K.C. apărură din spatele perdelei roșii,
susținuți de câteva aplauze și două- trei fluierături care se voiau
entuziaste.
— Sper că pianistul va fi puțin mai activ decât în prima parte,
zise o femeie blondă de vreo patruzeci de ani, chiar lângă
Corentin. Consider că este puțin cam retras, personal, chiar nu
destul de incisiv în prestațiile sale...
Cei patru muzicieni se instalară și, după o'scurtă introducere
solo a basistului, pianistul începu să cânte o melodie atât de
lentă care îi reaminti vag de ceva lui Corentin, fără a reuși să-și
dea seama de ce anume. Bateristul se alătură pianului după trei
sau patru măsuri, apoi saxofonul reluă melodia expusă de
pianist, dar modulând-o puternic și cu multe variațiuni.
Boris Corentin, cu berea în mână, continua să asculte
cvartetul fără prea multă atenție, absorbit de adevăratul motiv al
prezenței lor la Body and Soul.
Chiar cu câteva ore în urmă, Amandine Moulin le spusese că,
mai înainte cu două zile, se întâmplase ceva nou în viața lui
Gregory de Contadines. însă le mărturisise cu tărie că Gregory
nu se atinsese niciodată de nici un fel de droguri.
— Sosise la local foarte agitat, le povestise ea. Tocmai făcuse
cunoștință cu o femeie, al cărei nume nu-l reținuse, dar care, așa
cum am înțeles, este o persoană importantă în lumea jazzului
parizian. Mi-a descris-o ca o femeie brunetă, foarte elegantă,
foarte frumoasă, ceea ce nu prea mi-a plăcut, mai ales știind că
trebuia să se întâlnească cu ea în acea seară într-un local de
jazz!
— S-a dus acolo? întrebase Boris Corentin.
— Da, Ș i s-a întors și mai pornit decât după- amiază. „îți dai
seama? îmi repeta el fără încetare. M-a invitat la ea acasă mâine
seară, pențru o audiție în particular! Ș i dacă nu dau greș, mi-a
promis că poate să-mi găsească un local unde să cânt! Ar fi un
excelent mijloc pentru mine să ajung în circuit." Dacă aș fi știut
că...
Atunci, Corentin și Brichot au fost nevoiți să facă față unei noi
crize de lacrimi a tinerei. Din nefericire, Amandine Moulin nu
fusese capabilă să le spună prea multe despre „bruneta foarte
frumoasă și foarte elegantă" întâlnită de Gregory de Contadines.
În schimb, își amintea de locul primei lor întâlniri, cu o zi
înainte de moartea lui.
— Trebuia să se găsească cu ea la Body and Soul, susținuse
Amandine Moulin.
În interiorul pivniței, atmosfera se încingea puțin câte puțin.
Saxofonistul, pe care Boris îl găsea puțin convingător în
improvizațiile lui, începea să-și dovedească priceperea și chiar
reuși să smulgă câteva aplauze.
În spatele lui, ceilalți trei membri ai secțiunii ritmice
„asigurau" nu prea convingător. Erau mult mai în vârstă decât
saxofonistul, care nu avea mult pește douăzeci și doi de ani.
În fața scenei, trei fete de vreo douăzeci de ani îl devorau pe
saxofonist din priviri, în timp ce coapsele li se legănau în ritmul
muzicii, cu o senzualitate demnă de dansatoarele orientale.
Trebuia să recunoască faptul că saxofonistul era într-adevăr
foarte frumos, înalt, musculos și cu o față triunghiulară, cu
trăsături de o finețe incredibilă, cu niște ochi mari, negri,
migdalați, împodobiți cu gene lungi ușor curbate.
Brusc, atunci când saxofonul se pregătea să termine iar ceilalți
cântau partea de încheiere, avu loc un fel agitație în prima
încăpere, voci puternice și câteva râsete.
— Chiar nu au nici o jenă, murmură Brichot spre șeful său.
Nu prea mă omor după muzică, dar asta nu înseamnă că nu îi
respect pe cei care o fac. Mi se'pare totuși că această adunătură
de ...
Corentin nu mai asculta. Surprins de plecăciunea însoțită de
un zâmbet servil al saxofonistului în direcția despărțituri! dintre
cele două încăperi, Boris întoarse mașinal capul spre acel loc.
Chiar la timp pentru a vedea apărând, luminată puternic de
spotul sub care se afla, o fermecătoare creatură cu o opulentă
podoabă capilară neagră, ai cărei ochi erau de un violet puternic.
Ca prin minune, avu senzația că brusc atmosfera din pivniță
devenea tot mai caldă, mai umedă, aproape tropicală.
Corentin estimă că avea între treizeci și cinci și patruzeci de
ani, judecând după ridurile fine din colțul ochilor, dar fizic ar fi
putut face-o geloasă pe orice top model de douăzeci de ani.
Îmbrăcată cu o rochie lungă de mătase neagră, pe cât de
simplă pe atât de luxoasă, adânc decoltată și crăpată până sus
pe coapsa dreaptă, trupul ei părea voluptuos, mătăsos și ferm.
Pielea ei foarte albă era de o finețe uimitoare.
Zâmbetul, mersul, gesturile: totul emana senzualitatea cea
mai pură.
Uriașul barman negru se grăbi să se apropie de ea, urmat de
un grup de patru sau cinci tineri de ambele sexe, care păreau că
făceau totul pentru a fi băgați în seamă.
— Fără îndoială că este o celebritate locală... murmură Aimé
Brichot, ale cărui priviri urmaseră aceeași traiectorie cu ale lui
Corentin.
Atunci, Boris îl văzu pe saxofonist coborând de pe estradă, în
public, după ce le făcuse semn colegilor săi să continue fără el.
În același timp, în stânga lui, observă că respectiva celebritate
locală se îndrepta spre scenă, ocolind măsuțele prin partea
dreaptă.
Imediat și el făcu același lucru, dar prin stânga, ca să nu
atragă atenția. Reuși cu greu să-și facă drum printre clienții
înghesuiți de-a lungul pereților și, când ajunse aproape de mica
scenă, bruneta discuta deja cu saxofonistul.
Aflat la câțiva centimetri de ei, Boris simți parfumul Ralph
Lauren, care parcă era emanat direct din pielea albă a femeii
care stătea cu spatele la el.
— De acord, îi spunea ea saxofonistului, într-o engleză
perfectă, fără să pară că se sinchisește de faptul că putea fi
auzită de alții. Dar prefer să te aștept în mașina mea: mă
plictisesc aici.
Corentin îl văzu pe cântăreț primind insulta direct, fără nici o
ezitare, zâmbind chiar. -
— Am parcat la capătul străzii, pe bulevardul Sebastopol,
încheie necunoscuta. Pe curând...
Ș i îi întoarse spatele saxofonistului, fără să mai aștepte vreun
răspuns. Ochii ei mari violeți îi întâlniră privirea lui Boris
Corentin, care avu impresia că sesizează în privirile ei că
persoana lui i-ar fi trezit oarecare interes.
Dar fu ceva fugitiv și somptuoasa creatură își întoarse repede
privirile de la el, îndreptându-se spre prima încăpere, apoi spre
scările care duceau la barul de la parter.
 Între timp, saxofonistul își reluase locul pe scenă, pentru a
cânta o versiune puțin cam înceată și deloc inspirată din Tenor
madness, una din piesele lui Sonny Rollins, înregistrată în 1956,
în duet cu un alt tenor de renume, John Coltrane, înainte ca
acesta să se dedice carierei de solist.
Boris Corentin îl văzu pe Aimé Brichot revenind din cealaltă
încăpere și făcându-i semn să îl urmeze. Ceea ce reuși cu greu,
dând din coate, fiindcă înăuntru era tot mai multă lume.
Fără îndoială, sub efectul alcoolului și al penumbrei, clienții
vorbeau între ei cu voce tare, ceea ce îi obliga pe cântăreți să
cânte tot mai tare. Rezultatul: un fel de saturație sonoră, din
care se distingeau doar ciocnitul paharelor pe mese și râsetele
ascuțite ale câtorva femei.
— Ce se întâmplă? se neliniști Boris, ajungând în cele din
urmă lângă coechipierul său.
— M-am dus să-l întreb pe barman cine era bruneta care se
pare că te interesează, răspunse Brichot, răsucindu-și mașinal
vârfurile mustății.
Palid la față, cu fruntea lucind de transpirație, nările strânse,
părea că suferă din cauza atacului conjugat al căldurii și
decibelilor.
— Nu i s-a părut ciudat că te interesezi de ea? întrebă
Corentin, încruntând din sprâncene.
— Gândește-te! M-am dat drept un îndrăgostit la prima vedere!
— Ești genial, zâmbi Corentin. Bun, și? Rezultatul
investigațiilor tale?
— Este din lumea bună, imaginează-ți. Această persoană -
foarte frumoasă, trebuie să recunosc - se numește Naima von
Eschenbach. Contesa Naima von Eschenbach. După spusele
barmanului, în lumea jazzului, toată lumea o numește Contesa
Neagră, din cauza preferinței ei pentru această muzică și pentru
tipii care o cântă.
— Mi se pare mie că Naima se interesează mai mult de
cântăreți decât de arta lor, dacă înțelegi ce vreau să spun,
răspunse Corentin, cu o mutră preocupată.
— Crezi că ar putea fi ea, femeia cu care Grégory de
Contadines avea întâlnire alaltăieri, aici?
— S-ar putea, da... răspunse visător Corentin. Oricum ar fi
norocul nostru, nu?
Își relaxă mușchii umerilor, părând că tremură, și îl trase pe
Brichot spre prima încăpere:
— Există o cale să aflăm, Même...
Se strecură printre clienți și se îndreptă spre scări, pe care le
urcă din cinci pași.
Figura rotundă a blondei de la intrare se umplu de bucurie
văzându-l.
— Plecați deja? se neliniști ea, cu o voce prefăcută.
— Depinde, răspunse Corentin cu un zâmbet larg, tot
scotocind prin buzunarul interior al bluzei. Aveam întâlnire aici
cu nepotul meu și nu îl văd pe aici. Cred că ați putea să mă
ajutați...
Îi băgă sub nas fotografia lui Grégory de Contadines, pe care
tatăl său se îndurase să le-o dea pentru a fi pusă la dosar:
— Uitați-vă, acesta este, poate l-ați văzut...
— Ah! Nu în seara asta! răspunse ea imediat și fără nici cea
mai mică ezitare. A venit ieri... nu: alaltăieri!
Corentin și Brichot schimbară o privire serioasă. Alaltăieri, era
ziua în care, după Amandine Moulin, avea întâlnire cu
misterioasa persoană care îi promisese că îl va ajuta să-și
înceapă o carieră.
Nici nu mai fu nevoie să pună întrebări suplimentare, căci
blonda continuă:
— Ce proastă! Contesa tocmai a plecat! Pe ea trebuia să o
întrebați: nepotul dumneavoastră a petrecut o bună parte a serii
la masa ei și cred chiar că au plecat împreună...
După ce i-au mulțumit, cei doi polițiști se întoarseră la bar și
comandară o a doua Budweiser, pe care căldura o impunea. Din
fericire, în acea încăpere muzica se auzea mai încet.
 — Ce e de făcut? întrebă Brichot, după ce Corentin îi
confirmase întâlnirea fixată de contesă tânărului pianist. O vom
lua la întrebări pe această Naima von Eschenbach? Așteptăm să-l
ia și pe cântăreț de aici și o urmărim?
Cu o figură sobră, Boris rămase tăcut câteva clipe, cu mâna
dreaptă crispată pe paharul de bere.
— în mod obișnuit, am face unul din aceste două lucruri, da,
răspunse el. Poate chiar pe amândouă. Doar că, acum, avem un
anumit consemn, îți reamintesc: discreție absolută! Altfel,
domnul de Contadines este în stare să declanșeze un mare tam-
tam! Nu, vezi tu, Même, aș prefera să avem timp pentru a afla
mai multe despre această contesă von Eschenbach, înainte de a
ne aventura pe un teren minat...
Brichot și cu el terminară de băut berile și se îndreptară spre
scări. Pe scenă, cvartetul K.C. cânta Can’t we be friends?, o
melodie imortalizată în 1956, în duet, de Ella Fitzgerald și Louis
Armstrong, acompaniați de cvartetul lui Oscar Peterson.
Dar, evident, în acea seară, erau departe de a ajunge la
vârfurile perfecțiunii acestei interpretări memorabile...
Când ieșiră pe trotuarul de pe strada Lombards, Boris
Corentin inspiră adânc o gură de aer proaspăt și umed.
În'jurul lor, terasele acoperite ale restaurantelor se goleau
serios iar unii chiar se pregăteau să închidă.
Un tip zdrențăros, foarte tânăr, cu buza inferioară deformată
de o crustă de sânge negru, trecu prin fața lor înjurând ceva
dificil de înțeles. Ț inea în mâhă sticla de vin pe jumătate goală,
îndreptând-o în sus de parcă amenința întreaga lume.-
— Deci, mergem la culcare? întrebă Aimé Brichot, cu o urmă
de speranță în glas pe care nu încerca să o ascundă.
— Cred că da, oftă Corentin, sperând că nu va avea de
regretat...
— De ce zici asta?
Corentin ridică din umeri: ,
— Nu știu... Nu lua în seamă, Même. Mergi cu taxiul?
 — Nu, cu metroul: pentru a mai face economie: vin în curând
soldurile la Old England-
Boris Corentin așteptă ca partenerul său să dispară în gura de
metrou, pentru a o lua spre strada Turbigo din apropiere.
În timp ce mergea prin ploaie, își dădu seama că nu reușea să
se elibereze de acel presentiment care fi cuprinse în clipa în care
părăsea Body and Soul. încercase destul, dar nu reușea să
găsească nici cea mai mică idee de la care să plece în căutările
lui.
Capitolul VI
— Hai, servește o linie mică: e de cea mai bună calitate, n-are
ce să-ți facă rău...
Cootie Johnson se duse spre tabachera de porțelan, așezată pe
gheridonul de acaju, îndreaptă ferestrei-ușă.
De când se afla acolo, tolănit pe pernele de pe canapea, în
acest salon de un lux inimaginabil pentru un fiu de metalurgist
din Kansas City, Cootie era deja la a treia doză de cocaină. Fără
a mai pune la socoteală cele două țigări cu iarbă pe care le
fumase, făcute de Buddy „Blind" Jeffrey, cu o pricepere uimitoare
pentru un orb.
Dar de cât timp era el acolo, de fapt? Nu mai știa nimic. Totul
era învăluit în ceață. își amintea de sfârșitul recitalului de la
Body and Soul, de Contesa Neagră care îl aștepta la volanul
Mercedes-ului ei cu instalație de climatizare. Cu greu își mai
amintea străzile pe care mersese mașina, torcând ca o pisică.
Ah! Da: își amintea perfect de uimirea care îl cuprinse când a
descoperit hotelul particular în fața căruia oprise mașina. Apoi,
de luxul salonului în care îl condusese Naima von Eschenbach,
ținându-l de mână. Și de cât de mirat a fost când l-a văzut pe
Buddy Jeffrey, saxofonistul orb.
După aceea, totul devenea confuz, pentru Cootie. Băuseră toți
trei, prizaseră, fumaseră, cântaseră...
Acum, era acolo, întins pe canapea, zâmbind fericit, cu Naima
așezată peste el. Când sosiseră, își schimbase rochia neagră cu
un fel de dezabie transparent, cu funde și volănașe, cum nu mai
văzuse Cootie decât în vitrine și în cataloagele de lenjerie fină.
Diferența era că aici era pe un corp de femeie. Un corp care îl
făcea să transpire și îi provoca o erecție care devenea dureroasă
dacă nu o folosea în cel mai scurt timp.
Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile și dorințele care îl frământau,
Naima se ridică brusc de pe canapea:
— Știți ceva, băieți? Mi-ar plăcea mult să faceți un mic concurs
muzical, doar pentru mine...
Cootie nu se putu abține să nu se strâmbe. Mai practicase
acest gen de joc care consta în a reuni doi sau trei cântăreți și a-i
pune să se întreacă în virtuozitate, pe o temă dată. Nu numai că
nici în mod obișnuit nu agrea ideea, dar în această seară venise
pentru altceva.
Venise pentru că această femeie albă, pe care toți cântăreții o
numeau Contesa Neagră, îl făcuse să înțeleagă că era
nerăbdătoare să și-o pună cu el.
Dar, cum nu o putea refuza, se resemnă și se supuse.
Se ridică de pe canapea, cu o oarecare dificultate, și se
îndreptă spre pian, după ce își luase saxofonul lăsat pe jos pe
covoarele groase de lână.
Afară, după o scurtă pauză, ploaia începuse iar.
Cootie se duse lângă Buddy, care îl uimea fără să știe: din
cauza ochelarilor de orb care îi dădeau un aer total absent dar și
pentru că știa că este mult mai bun ca el.
Ș i mai era ceva, mult mai greu de sesizat.
Buddy Jeffrey degaja o impresie de forță virilă, un magnetism
care îl tulbura pe Cootie chiar dacă acesta nu voia să
recunoască...
Tresări ușor surprins v.ăzând-o pe Naima von Eschenbach
îngenunchind în fața lor. își trecu vârful limbii roz peste buzele ei
cărnoase și murmură cu vocea răgușită:
— Ei bine! voi faceți un blowing session... iar eu blow jobs']
Jocul de cuvinte îl făcu pe Buddy Jeffrey să râdă iar pe
Johnson îl mai destinse - deci nu venise aici doar pentru a cânta
la saxofon...
Întoarse capul spre orb:
— Ce cântăm?
Buddy răspunse cu o voce neutră, fără să clipească:
— The way you look tonight: se pretează bine la acest gen de
exercițiu...
Cootie se strâmbă:
— Fără secțiune ritmică, așa „brut"? OK, brother, dar nu cred
că merge...
Un zâmbet apăru pe buzele groase ale saxofonistului.
— Se poate aranja, murmură el, îndreptându-se fără să ezite
spre ușa după care se afla aparatura stereo. Este un disc pe care
această melodie este
1. Ofelațrș, în argoul-amehcan.
cântată de un trio pian-bas-baterie: nu ne rămâne decât să
improvizăm, de acord?
Cootie făcu ochii mari văzându-l pe Buddy luând fără ezitare
discul pe care îl căuta, dintre sutele de CD-uri aliniate.
— Sunt mereu așezate în același loc, explică Naima, care îi
urmărise privirea. Asta îi permite lui Buddy să le găsească
singur...
Saxofonistul orb așeză discul la locul potrivit. Imediat, muzica
inundă camera.
— Paul Chambers la bas, murmură mașinal Cootie, cu Art
Blakey la baterie. Cât privește pianistul, în afară de Wynton
Kelly, nu văd cine ar putea...
Nu mai avu timp să termine: în spatele lui, Buddy „Blind"
Jeffrey se lansase deja într-o incredibilă improvizație, în care,
simultan, fiecare notă parcă era detașată de celelalte.
Intervenția lui Buddy fu scurtă, de câteva măsuri, dar îl lăsă
pe Cootie perplex. Atât de mult încât, când se opri din cântat, îi
trebuiră câteva secunde ca să reacționeze și să se lanseze la
rândul său, mult mai puțin înflăcărat. După șase sau șapte
măsuri, fu urmat de Buddy, care se aruncă într-o variație
despletită, improvizată pe măsură ce Cootie urma melodia
principală.
— Cel care va câștiga acest duel va avea dreptul să mi-o tragă,
declară Naima, cu o voce calmă și naturală ca și cum ar fi
anunțat că s-a oprit ploaia.
În secunda următoare, Cootie Johnson produse un „couac"
răsunător, pe care Buddy îl repetă instantaneu în octava
superioară, ca o subliniere ironică.
Dar Cootie avea motiv, pentru nota falsă: în genunchi în fața
lui, Naima tocmai îi desfăcuse fermoarul de la pantaloni și își
băgase degetele în deschizătură, pentru a-i acapara sexul deja
tare ca un baston.
Fără a se opri din suflat în instrumentul său, Cootie coborî
privirea, ca să constate cum, cu cealaltă mână, Contesa Neagră îl
supusese la același tratament și pe Buddy.
Cootie fu obligat să recunoască faptul că membrul viril al
rivalului său era vizibil mai impozant decât al său.
Dar, în clipa următoare, încetă să mai gândească. Buzele calde
și umede ale Naimei von Eschenbach tocmai îi acaparaseră sexul
încet, centimetru cu centimetru, mișcându-și în același timp
limba cu o pricepere diabolică.
Dintr-o dată, muzica lui Cootie deveni mai febrilă, mai
sacadată, aproape gâfâită. Ca și cum senzațiile nebunești pe care
gura Naimei le provoca membrului său se transmiteau
saxofonului, printr-un fel de legătură invizibilă și magică.
Direct de la sex la sax...
Foarte repede, buzele femeii fură înlocuite de degete
învăluitoare. Fiindcă buzele erau ocupate acum cu virilitatea lui
Buddy, a cărui virtuozitate devenise halucinantă. Notele ieșeau
din pavilionul instrumentului cu o rapiditate nebunească, atât
cât melodia să rămână „lizibilă** și de o suavitate inegalabilă. Ca
și cum acest diavol de Buddy reușise o sinteză perfectă între
John Coltrane și Lester Young.
 Cootie își zise că nu va reuși să reziste mult timp mângâierii
experte a degetelor Contesei Negre, când aceasta se ridică brusc,
îmbujorată la față și cu sclipiri în priviri.
— Cootie a câștigat! declară ea cu o sinceritate perfectă.
Cântărețul privi în direcția rivalului său, pentru a vedea cum
primea această nedreptate flagrantă. Zâmbetul lui Buddy îl făcu
să înțeleagă că totul era aranjat de la început.
Deoarece instinctul Naimei desemna câștigătorul și nu urechea
muzicală...
— Vino... murmură ea, trăgându-l de mână spre canapea.
Buddy își abandonase și el saxofonul și nu se mai auzea decât
trio-ul de pe CD care continua să cânte, pe fondul ploii care
clipocea afară pe pavaj.
Cootie profită de faptul că degetele febrile ale partenerei sale -
partenerei „lor“ pentru a fi mai exact - erau ocupate cu cureaua
pantalonului pentru a-și băga mâinile în decolteul transparent al
contesei. Imediat, un val de parfum îl învălui, aprinzându-i și mai
tare dorința. Cu un fel de geamăt surd, începu să maseze febril
formele ferme, arcuite și elastice ale sânilor, strângând sfârcurile
întărite între degete.
Când pantalonul îi căzu pe podea iar mâinile Naimei îi
cuprinseră sexul palpitând, Cootie îi smulse literalmente
îmbrăcămintea și o împinse fără menajamente spre canapea.
Contesa Neagră rămase în poziția în care căzuse, cambrată, cu
coapsele desfăcute și cu pieptul palpitând.
— Linge-mă! gâfâi ea, vreau să-ți simt limba în pisicuța mea,
înainte ca scula ta mare să-i ia locul!
Cu sângele înfierbântat de vocabularul obscen care ieșea dintr-
o gură așa de frumoasă, Cootie se lăsă în genunchi pe covorul
gros de lână și își cufundă fața între coapsele cărnoase și moi ale
femeii, încântat de parfumul emanat de intimitatea plină de
dorință.
În momentul în care buzele lui atingeau petalele parfumate și
roz, cântărețul simți cum o mână i se așază pe fese și îl pipăie cu
un fel de autoritate aproape brutală.
Surprins, întoarse capul... și-l descoperi pe Buddy, complet
dezbrăcat, aplecat în spatele lui. Cu ochelarii tot la ochi.
Primul reflex al lui Cootie fu să-l dea la o parte. Dar, în aceeași
clipă, privirea i se fixă pe formidabila erecție care țâșnea din
abdomenul de abanos al orbului.
Atunci, fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă, simți cum
cedează ceva în el. Fără să zică un cuvânt, Cootie își lipi din nou
buzele uscate de abdomenul arzător al Naimei, având grijă să-și
cambreze fundul cât mai tare.
Ca o ofrandă...
Fu cuprins de un frison când mâinile lungi și slabe ale lui
Buddy îl apucară de șolduri și simți ceva tare și cald
strecurându-se ușor între fesele lui musculoase.
În acea clipă, auzi niște sunete nepotrivite, care se
suprapuneau muzicii de pe CD.
Era altfel de muzică, care parcă pica din cer. Sau mai degrabă
din tavan. Ceva solemn, hieratic, aproape înfricoșător.
Un sunet de alămuri și de percuție la început, urmat de o
melodie scurtă funebră la corzi. în mijlocul acestui univers haotic
și glacial, țâșni imediat o temă mai moale, mai întâi la corn
englezesc, apoi la clarinet. Dar, imediat, melodia funebră, care
părea acoperită de acea frază, reveni, spori, cu alămuri -
cornuri și trompete - și totul izbucni din nou, ca o dezolare, o
deziluzie, înainte de a muri lent, dispărând ca un miraj.
— Drace! Dar ce este circul acesta? bombăni Cootie,
ridicându-se brusc, supărat.
Timp de câteva secunde, citi pe fața Naimei două sentimente
contradictorii: dorința pe care i-o provocase și furia îndreptată
spre muzica „din cer“.
— Marșul funebru din Siegfried, răspunse Buddy în spatele
lui, cu membrul lui formidabil palpitând. Wagner, brother:
Crepusculul Zeilor, nu îți spune nimic?
Cootie privi pe rând, când la femeie, când la bărbat, fără să
înțeleagă ce se întâmpla în acea casă.
— Nu-i nimic, nu te deranja, zise Naima ridicând din umerii
goi, făcând să-i tresară bustul cu sfârcuri întărite. Este soțul
meu, la etaj, care se crede simpatic încercând să ne tulbure
plăcerea. Hai, vino: vreau din ce în ce mai mult, eu...
Dar, în loc să se liniștească, muzicianul se ridică de tot, se
scutură ca și cum ar fi fost udat de o aversă neașteptată și
începu să-și îmbrace cămașa și pantalonul.
— Hei! Renunț, dacă soțul dumneavoastră este aici! se bâlbâi
el, încurcându-și piciorul în cracul pantalonului. Nu vreau
probleme, nu știam că... *
— Ei bine! Pleacă, dacă vrei, cretinule! șuieră contesa, a cărui
frustrare sexuală, se transforma rapid într-o agresivitate pe care
nici nu se obosea să o controleze. Hai, pleacă! Ș i scuză-mă dacă
nu te conduc, dar aici, vezi, am ceva mai bun de făcut...
Chiar înainte de a ieși din salon, cu saxofonul .în mâna
stângă, Cootie o văzu pe Naima prinzând membrul încă viril al
lui Buddy și trăgându-l spre ea, cu un gest nerăbdător și
autoritar...
Cu pași mari, cântărețul traversă holul din marmură pătrată,
închisă la culoare, pe care tălpile lui răsunau ca niște potcoave
pe pavaj. Urmat de o voce de soprană care cânta o melodie
sublimă și tristă în același timp, care părea că se aude din toate
părțile.
În curte, își ridică gulerul hainei, înainte de a înfrunta ploaia
fină, care continua să cadă din cerul plumburiu.
După câțiva pași pe pavajul inegal și alunecos, mașinal,
întoarse capul spre clădire, în spatele lui.
La etaj, nu era decât o singură fereastră luminată, care îi
atrase imediat privirea.
Cootie își simți sângele clocotind și picioarele începură să-i
tremure.
În fața ferestrei era un bărbat căruia nu-i distingea decât
silueta, ca o umbră chinezească. Un bărbat așezat, atât de
nemișcat ca un mort uitat acolo, în fața ferestrei, în fotoliul lui
obișnuit.
Ș i, chiar dacă nu îi distingea figura, Cootie Johnson avu
senzația că acel bărbat îl străpunge cu privirea lui fixă.
Deschise poarta cu un fel de violență necontrolată, o închise
brutal în urma lui și plecă drept înainte, aproape alergând.
Atunci când ajunse în strada Suffren iar apa rece începea să i
se strecoare pe lângă gulerul hainei, Cootie realiză patru lucruri,
unul mai neplăcut decât altul: m
1 ) în graba lui, uitase cutia saxofonului pe pianul din salon.
2) La ora aceea, nici nu putea să meargă cu metroul, nici să
găsească un autobuz pentru a se întoarce.
3) Plecase de la Body and Soul fără nici un ban la el și deci
nu putea nici să ia un taxi.
4) în fine - cireașa de pe tort - nici măcar nu știa în ce colț al
Parisului se afla, nici unde se găsea exact hotelul la care stătea.
Se gândea la toate acestea, când un zumzăit de motor se
apropie rapid de el, din spate, și se auzi un scârțâit de pneuri
ude.
Cootie văzu un Mercedes de culoare închisă oprindu-se în
dreptul lui și crezu la început că, plină de remușcări, Contesa
Neagră se hotărâse în cele din urmă să-l ia înapoi cu rpașina.
Dar portiera se deschise și o mână de bărbat se întinse spre el.
— Urcați, făcu o voce pe care Cootie nu o cunoștea. Vă
conduc...
Fără să se mai gândească, saxofonistul se așeză pe scaunul
din piele arămie și închise portiera. Se simțea o aromă de tutun
fin în interiorul habitaclului iar Cootie se lăsă pe spătarul din
piele suplă, sprijinindu-și ceafa de tetiera reglabilă, în timp ce
mașina pleca lin.
— Vă previn că nu știu absolut deloc unde se găsește hotelul
meu, crezu el de cuviință să precizeze.
Cum avea ochii pe jumătate închiși și capul lăsat pe spate, nu
văzu zâmbetul rece al șoferului Merce- desului, al cărui ștergător
făcea un zgomot înfundat, care te îmbia la somn.
— Nu vă neliniștiți, domnule, răspunse bărbatul într-o engleză
cu un accent ciudat. Ș tiu perfect ce trebuie să fac...
Capitolul VII
Didier Bernard băgă cheia mare rotundă în tamburul de metal
cromat și o răsuci un sfert de tură spre dreapta.
Imediat masivul oblon de fier se ridică ușor, cu un scârțâit
care Ti amintea mereu de zgomotul trenului care frânează în
gară. Asta îl făcea să simtă dorința să plece în călătorie, să viseze
la vacanță, și, de obicei, era suficient pentru a-i reda buna dis-
poziție pentru toată ziua.
În timp ce oblonul dezvelea progresiv vitrina carmangeriei
L’hermite, unde lucra de optsprezece ani, Didier Bernard
adulmecă atmosfera acestei părți din strada Montmartre, de
lângă Hale, unde venea în fiecare dimineață, exact când bătea
ora șase la Saint-Eustache.
Era încă noapte, mașinile erau rare; doar câteva camioane care
livrau marfă circulau. în partea „lui“ de stradă, un singur butic
părea deschis: cel al lui Jean-Cristophe, brutarul. Puțin mai
departe, la colț cu strada Jour, se întrezărea, prin vitrina de la
Café de la Grande Poste, silueta lui François, ocupat să șteargă
tăvile și farfuriile.
În douăzeci de minute, va deschide și Didier Bernard* va
merge să-și servească expresul-dublu și tartina cu dulceață de
caise, răsfoind Le Parisien.
— Să profităm de acalmie, fiindcă ne-au zis că ploaia va începe
iar încă de dimineață, i-ar spune cu siguranță François.
— Nouă nu ne pasă: lucrăm la adăpost! i-ar răspunde el, cu
gura plină de pâine aburind.
Dar, înainte de asta, Didier Bernard avea de îndeplinit o
sarcină. Aceeași în fiecare dimineață.
Se aplecă pentru a trece pe sub oblonul metalic, înainte să-l
ridice de tot, un gest pe care îl făcea mereu. -
Lui îi revenea responsabilitatea de a deschide carmangeria și
să pregătească un stoc de carcase pe care camioanele vor veni să
le ridice, începând de la ora șase și jumătate, pentru a le duce la
desfacere cu amănuntul.
Căci carmangeria L’hermite nu practica decât un fel de semi-
engros. Vitrina și încăperea care se vedeau din stradă unde,
începând de la ora opt, doamna Agnest primea clienții și făcea
facturile de livrare, erau de dimensiuni modeste. Fiindcă în
spate, la adăpost de privirile trecătorului, în camerele frigorifice
și în atelierul de tăiat se făcea totul.
Didier Bernard intră și închise ușa vitrată în urma lui.
Traversă ceea ce numea birou și deschise ușa care dădea spre
culoarul larg cu pereții acoperiți cu vopsea albă, care deservea
camerele și atelierul. La capăt, era curtea, care era folosită ca
remiză.
Ca în fiecare dimineață, își umplu nările cu toate mirosurile pe
care le simți în același timp. Mirosuri care îi făceau să strâmbe
din nas pe cei care nu erau obișnuiți, dâr care lui i se păruseră
întotdeauna delicioase.
Se simțea aroma fadă de carne proaspătă, de vacă sau porc;
mirosul de seu de oaie; de măruntaie: ficat, rinichi, burtă.. Ș i,
peste toate, mirosul de sânge.
Didier Bernard își trecu mașinal mâna dreaptă prin părul
încărunțit, tuns scurt și se îndreptă cu mersul lui greoi și ușor
legănat spre camera frigorifică unde erau agățate, de unul din
picioarele din spate, carcasele de vită, tăiate pe lungime și
suspendate de cârlige mari din fier.
Începea mereu cu carnea de vită, era un obicei pe care îl
deprinsese de mult timp fără să știe de ce și nici cum; nici nu se
mai gândea.
Ș tia că, în mod normal, trebuiau să fie treizeci și nouă, fiindcă
el le numărase cu o seară în urmă, înainte de a pleca. Nu lăsa
această grijă în sarcina nimănui.
În interiorul camerei, frigul era atât de uscat încât abia îl
simțeai, în afară de respirația care producea un fel de ceață albă,
care dispărea imediat.
Mirosul de carne moartă era fad, puternic, aproape palpabil. Ai
fi zis că avea puterea de a îngreuna aerul.
Didier Bernard se duse spre peretele din fund, unde, fixate de
cârlige, carcasele așteptau răbdătoare să fie numărate de el, apoi
să fie duse de camioane, tăiate și vândute de vânzători, gătite de
gospodine și mâncate de familiile lor.
Aveau un aspect obișnuit, foarte colorat, galbenul plăcut al
grăsimii amestecându-se armonios - în ochii lui Bernard - cu
roșul aprins al mușchiului și albul dur al tendoanelor.
Totuși, imediat, ochiul de expert al lui Bernard înregistră ceva
anormal în alinierea animalelor moarte și tăiate pe jumătate.
O pată mai închisă la culoare, total nepotrivită. Cu
sprâncenele încruntate, se apropie.
Când înțelese ce avea în fața ochilor, Didier Bernard fu gata să
țipe și chiar să profereze o înjurătură.
Era îmbrăcat cu un pantalon închis la culoare și cu o haină
neagră. Primul detaliu ciudat, era că negrul în cauză avea un
saxofon agățat în jurul gâtului, pe care neoanele de pe tavan îl
făcea să scânteieze, trimițând în toate colțurile străluciri arămii.
Dar altceva era ciudat.
Picioarele necunoscutului erau la vreo treizeci de centimetri
deasupra solului pavat. Sau, mai exact, deasupra petei de sânge
negru care se întindea pe solul pavat.
Într-un fel, era normal ca picioarele să nu atingă pământul, în
măsura în care tipul era suspendat de cârligul metalic.
Cârlig care îi intra pe la baza craniului și îi ieșea prin gură.
Din cauza grimasei care îi deforma trăsăturile și a vârfului de
fier roșu care îi ieșea printre buze, Didier Bernard avu, pentru
câteva secunde, o impresie ciudată.
Aceea că negrul scotea limba la el.
Renault-ul Mégane verde parcă jumătate pe trotuar și se opri
în fața unei porți întredeschise.
— Hei... ai văzut că nu poți să oprești aici? interveni timid
Aimé Brichot, așezat pe așa-zisul loc al mortului.
— Nu mă interesează! făcu Boris Corentin, printre dinți,
oprind contactul mașinii de serviciu.
Era aproape ora zece dimineața și, de aproape trei ore, era
într-o dispoziție proastă. Mai precis de când sunase telefonul, la
el acasă, în strada Turbigo, pentru a-l anunța că fusese găsit un
bărbat de rasă neagră, de naționalitate americană, cântăreț de
jazz, agățat într-un cârlig în camera frigorifică a unei carmangerii
din strada Montmartre.
Era ora șapte fără un sfert dimineața.
Cum garsoniera sa se afla la doi pași, Corentin se dusese la
fața locului, unde colegii săi de la comisariatul arondismentului I
lucrau deja.
Descoperind mortul, care fusese deja dat jos și întins pe
ciment, avu senzația că tot sângele i se oprise.
Fiindcă bărbatul care era lungit la picioarele lui, cu o rană
urâtă la față, era saxofonistul pe care îl auzise cântând, în ajun,
la Body and Soul.
Apoi, nu înceta să-și repete că dacă Brichot și cu el ar fi
urmărit mașina Naimei von Eschenbach, acest biet tip ar fi fost
încă în viață la acea oră.
Ieșind din carmangerie, Corentin îi telefonase lui Brichot, care
tocmai se trezise, pentru a-l pune la curent.
Apoi se duse la sediul Brigăzii unde, în mai puțin de zece
minute și cu trei telefoane, obținuse adresa și numărul de telefon
al soților Eschenbach, el cetățean german, ea având dublă
cetățenie.
Ea, Naima, răspunsese la telefon și, contrar tuturor
așteptărilor, nu refuză să-i acorde o întâlnire, în aceeași zi, la ora
zece.
— Suficient timp pentru a mă pregăti să vă primesc decent,
crezuse ea de cuviință să precizeze, cu vocea ei gravă și puțin
răgușită.
— Boris, făcu încet Aimé Brichot, în timp ce mergeau pe
trotuarul de pe strada César-Franck, nu ai ce să-ți reproșezi, și
știi asta! Să admitem că am fi urmărit-o, ieri, pe contesă și pe
cântărețul pe care l-a racolat în acel local din strada Lombards, l-
am fi urmărit până acasă la ea sau la hotelul tipului și după
aceea? Nu i-ar fi împiedicat nimeni și nimic...
— Probabil ai dreptate, Mémé, oftă Corentin, atunci când
ajunseră în fața porții hotelului particular al contelui și al
contesei von Eschenbach. Dar poate că...
Se opri, ridică din umeri și trase, un pic cam prea violent, de
mânerul de alamă, aflat sub interfonul gri. Imediat, se auzi de
cealaltă parte clinchetul unui clopoțel. Apoi, după câteva
secunde, latura dreaptă a porții se deschise lent, cu un fel de
zumzăit mecanic.
Abia se întredeschise și Corentin se strecură în curtea
hotelului, fără să mai aștepte.
Îmbrăcată toată în negru - pantalon mulat și capot larg
decoltat - Naima von Eschenbach stătea în picioare.
În clipa în care Corentin și Brichot puneau piciorul pe prima
dală de piatră, ploaia începu iar să cadă. La început câteva
picături rare și leneșe, apoi din ce în ce mai dese.
— Grăbiți-vă să intrați, domnilor, zise contesa cu un zâmbet
fermecător la adresa lui Corentin. Nu vreau să mă ud...
Intrară într-un hol mare din marmură, cam prea întunecos, în
care absența totală a mobilierului, cu excepția unui cufăr mare
din lemn sculptat, accentua răceala.
Undeva, se auzeau, înfundate și îndepărtate, acordurile unui
pian, peste care se suprapunea o melodie lentă și senzuală
cântată la saxofon. Dar era imposibil, din cauza unei anume
reverberații a sunetului în hol, de spus de unde venea exact
muzica.
— Dacă vreți să mă urmați în salonul particular, șopti Naima
von Eschenbach, conducându-i pe cei doi inspectori cu mersul ei
legănat pe care Corentin îl găsi puțin cam „prefăcut". Tocmai am
terminat de servit micul dejun...
 La jumătatea holului, intrară într-o cameră care dădea spre un
parc, în colțul căruia se afla un măr mare sub care stăteau două
oi negre și un berbec gri-brun.
În fața unei imense canapele flancate de două fotolii acoperite
de perne, trona un pian lăcuit în negru, pe care era pus un
saxofon, cu o formă dreaptă ca. aținui clarinet.
Instrumente muzicale erau răspândite peste tot în salon; unele
agățate pe pereți, altele așezate pe niște șevalete făcute dintr-un
ansamblu fin de tije metalice argintii. '
Acordurile pianului pe care cei doi le auziseră erau de aici, fără
îndoială de pe un disc, fiindcă nimeni nu era așezat la pian.
În schimb, un bărbat negru, cu niște ochelari de aceeași
culoare, stătea în picioare lângă pian, el fiind cel care cânta la
saxofon melodia lentă debordând de senzualitate și nostalgie care
îi uimise încă de la intrare.
— Domnilor, vi-l prezint pe Buddy Jeffrey, mult mai cunoscut
în lumea jazzului sub numele de Buddy „Blind" Jeffrey,
presupun că înțelegeți de ce... Buddy, prietenul meu, acești
domni sunt de la poliție și doresc să știe ce s-a întâmplat în seara
în care bietul de Gregory de Contadines a venit aici. Dacă vrei să
te oprești din cântat pentru moment...
Saxofonistul își dezlipi instrumentul de la buze, fără ca fața lui
să se clintească, auzindu-se în continuare în salon doar
acordurile delicate ale pianului și clipocitul ploii în geamurile
ferestrelor.
— Luați loc, domnilor, făcu Naima, arătând cu o mișcare
grațioasă a mâinii drepte cele două fotolii largi și adânci. Vă pot
servi cu ceva? Ceai? Cafea?
Cei doi inspectori dădură din cap în același timp.
— Doamnă contesă... începu Boris Corentin, imediat întrerupt
de râsul zglobiu al interlocutoarei sale.
— Vă rog! Lăsați titlul și spuneți-mi doar doamnă! Sau chiar
Naima, dacă vreți: nu țin neapărat la etichetă, știți...
Se așezase pe canapea în fața celor doi bărbați, pe jumătate
întinsă, picior peste picior și cu o mână întinsă peste spătar, ca
într-o reclamă la canapele.
— Doamnă, reluă Boris nerăbdător, am venit efectiv să vă
vedem în legătură cu moartea lui Gregory de Contadines. Credem
că acest tânăr a petrecut, în ajunul morții sale, o parte a serii în
compania dumneavoastră, la Body and Soul. Ș i că a venit aici, la
invitația dumneavoastră, a doua zi, adică înainte cu câteva ore
de moartea sa.
— O criză cardiacă, din câte am înțeles? zise Naima, cu un
zâmbet în colțul buzelor cărnoase. Bietul băiat... Era atât de
simpatic... Este incredibil că a murit de infarct așa de tânăr...
— Un infarct, este posibil, răspunse Corentin, cam sec. Până
ce se va stabili cu certitudine, aș prefera să aflu de ce l-ați invitat
la dumneavoastră alaltăieri seară...
Naima ridică din umeri:
— Dumnezeule, dar este foarte simplu: dădeam o mică
petrecere muzicală pentru câteva prietene ale mele și cum
Grégory mi-a spus că este pianist, mi-am zis că putea fi
interesant pentru el să întâlnească profesioniști. Pentru a-l
introduce în lumea muzicii, înțelegeți...
— Medicul legist a descoperit că Grégory de Contadines nu a
băut numai alcool, cu ceva timp înainte de moartea sa, dar a și
inhalat cocaină, interveni brusc Aimé Brichot.
Naima von Eschenbach tresări ușor:
— în ce privește alcoolul, nu e nimic de mirare: nu obișnuiesc
să-mi servesc invitații cu apă! în privința drogurilor, nu știu de
unde le-a luat, dar pot să vă zic că nu de la mine!
Vocea contesei devenise seacă, trufașă chiar.
— Vorbiți de o serată muzicală, făcu Boris Corentin pe un toh
aproape dulceag. Ne puteți preciza ce înțelegeți prin asta,
doamnă von Eschenbach?
Contesa își aruncă peste umăr părul bogat și negru. Boris văzu
clar o strălucire amuzată în ochii ei mari și violeți.
— De ce să vă ascund ceea ce, oricum, aveți posibilitatea să o
aflați? zise ea, privindu-l pe Boris drept în ochi, cu un zâmbet
enigmatic. în mica lume a jazzului, sunt supranumită Contesa
Neagră. Ș tiți de ce, domnilor? ,
— Din cauza culorii părului? sugeră timid Aimé Brichot.
Ea râse, lăsându-și să se vadă în decolteul larg sânii pe
jumătate dezveliți:
— Nu chiar, inspectare ! Din cauza preferinței mele foarte
pronunțate pentru muzicienii negri. Vorbesc de preferința mea
sexuală, natural! Ei, da! Domnilor, așa este: sunt o contesă albă
căreia îi place să și-o pună cu negri!
Boris Corentin o privi în liniște câteva secunde. Dinadins
adăugase asta. Căuta să-i provoace, folosind termeni rasiști. Un
mic joc în care nu era dispus să se lase atras.
— Doamnă von Eschenbach, sublinie el pe un ton rece, viața
dumneavoastră privată nu ne interesează și nici nu ne privește.
Doar că, vă reamintesc, acest tânăr a fost găsit mort chiar după
ce a petrecut seara la dumneavoastră acasă!
— Dumneavoastră m-ați întrebat în ce constau micile mele
serate muzicale, se apără Naima. Ei bine! Lăsați-mă să vă explic,
până la capăt! Am amenajat într-una din pivnițele acestei case
un club de jazz privat. Datorită relațiilor mele - și reputației, se
înțelege - este foarte simplu să invit aici muzicieni americani
aflați în trecere prin Paris. îi plătesc pentru că vin să cânte aici,
pentru mine și câteva prietene care împărtășesc pasiunea mea...
pentru muzica neagră.
— îi plătiți doar pentru a cânta? întrebă Corentin cu o voce
stridentă.
— Da, domnule inspector! răspunse Naima pe același ton.
Pentru restul, vă pot spune că nu cer decât să o facă gratis! Căci,
da, serata muzicală degenerează rapid în orgie sexuală! Da, eu și
prietenele mele, ne-o tragem cu cântăreții care vin aici! Și atunci?
Vă pot asigura că toate sunt majore, așa cum sunt și eu!
— în legătură cu prietenele dumneavoastră, făcu Corentin
fără ezitare, va trebui să ne dați numele și adresele celor care au
fost aici alaltăieri.
Lovitura își atinse ținta și cei doi bărbați o văzură pe contesă
pălind ușor.
— Sunteți siguri că este absolut indispensabil? întrebă ea, cu o
voce neliniștită. Toate femei măritate cu bărbați importanți și...
— Și soții lor nu sunt neapărat la curent cu ce se ocupă ele
când vin la dumneavoastră, completă Aimé Brichot, mângâindu-
și încet vârful mustății.
— Cam așa ceva, susținu Naima, vizibil deranjată că nu a fost
înțeleasă decât pe jumătate.
— Nu înseamnă că nu va fi nevoie să nu le contactăm, insistă
cu răceală Corentin. Dar, bineînțeles, o vom face cu multă
discreție. Acum, să revenim la seara de alaltăieri: Gregory de
Contadines a participat la... dezmățul „post-muzical", dacă pot
spune așa?
— Nu, răspunse Naima fără ezitare. Cred chiar că asta l-a
blocat puțin și că urmărea să plece discret înainte de sfârșitul
petrecerii.
— Nu a făcut-o până la urmă?
— Nu: poarta era încuiată cu cheia. Când prietenele mele au
plecat, l-am găsit lângă poartă. A plecat imediat după ele.
— Pe jos?
— Pe jos, da.
— Ce oră era, vă rog? întrebă Corentin.
— Aproape de miezul nopții. Poate doisprezece și jumătate, nu
aș putea să vă zic cu precizie. De ce? Este atât de important?
Întrebase ou o voce cam prea naivă, prea inocentă, care îl
deranjă pe Boris Corentin. Avea senzația că femeia din fața lui se
juca cu el, ca șoarecele cu pisica.
— Este capital, răspunse el, forțându-se să stea calm. în
măsura în care, după medicul legist, Grégory de Contadines a
murit între miezul nopții și ora unu. în consecință,.se poate să fi
murit după ce a plecat de la dumneavoastră...
— Dar se poate, continuă Brichot, să fi murit aici, dintr-un
motiv sau altul iar corpul să-i fie apoi transportat în locul unde
făcea repetiții, în Saint- Ouen!
— Imposibil, afirmă liniștită Naima, aplecându-se spre masa
joasă din sticlă fumurie, pentru a-și- lua pachetul de țigări
mentolate.
— De ce, mă rog? întrebă Corentin.
— Ascultați, inspectore, sunt doar patru persoane care
locuiesc în acest hotel, în afară de servitori care se întorc acasă
la ei în fiecare seară: soțul meu și majordomul lui, care locuiesc
la etaj, și Buddy cu mine care stăm aici, la parter. Ori, alaltăieri,
soțul meu a mers să ia cina la niște prieteni, condus de Gunther.
— Mai rămâneau doar dumneavoastră și domnul... remarcă
Corentin, arătând spre saxofonist, care era sprijinit cu coatele de
pian și părea că nu-l interesează nimic.
— Exact. Doar că eu, imediat ce a plecat toată lumea,
prietenele mele și cântăreții, am chemat un taxi și m-am dus
după soțul meu la prietenii săi.
— Cu taxiul? făcu Brichot. Nu aveți mașină?
— Ba da, dar urăsc să conduc noaptea. Deci, am sunat la
firma de taxi G7, La care am un abonament preferențial: cred că
le va fi ușor să vă confirme. Și m-am întors cu soțul meu, pe la
ora două dimineața, în mașina condusă de Gunther. Nu a mai
rămas aici decât Buddy. Acum, dacă vă gândiți că el putea să
traverseze Parisul cu mașina și cu un cadavru în portbagaj...
Corentin și Brichot schimbară priviri cu subînțeles. La prima
vedere, alibiul contesei era beton. Dacă saxofonistul orb
rămăsese de fapt singur în hotel, nu putea, evident, să se urce la
volanul mașinii pentru a duce în altă parte corpul lui Grégory de
Contadines...
— Doamnă von Eschenbach, făcu Boris Corentin, numele de
Cootie Johnson vă spune ceva?
Timp de o secundă sau două, contesa păru descumpănită de
întrebare și chiar ușor neliniștită. Dar își reveni imediat:
— Bineînțeles! Este un tânăr saxofonist, destul de promițător.
Este la Paris, în această perioadă. Cântă seara la Body and
Soul...
— La Body and Soul, exact! confirmă Corentin, cu o voce
neutră. Chiar acolo ați fost să-l căutați ieri seară, înainte de a-l
lua la dumneavoastră acasă...
De asta nu era chiar așa de sigur, dar i se părea că micul bluf
merita încercat.
— Exact, de fapt, răspunse liniștită Naima. De altfel, acum,
când vorbim de asta, cred că-mi amintesc că erați chiar și
dumneavoastră la Body, ieri seară, nu?
— Nu are importanță, făcu Corentin. Deci, recunoașteți că
Cootie Johnson a venit aici ieri seară?
— Dumnezeule, da: de ce aș nega? răspunse contesa, a cărei
față palidă era înconjurată de un nor de fum albăstrui de la
țigara cu mentă. A trebuit să rămână cam o oră... Dar de ce vă
interesează atât de mult Cootie? Să nu-mi spuneți că și el a avut
o criză cardiacă?
Tonul era calm, ușor ironic. Boris Corentin hotărî să aplice
lovitura de grație:
— Criză cardiacă? Nu! La el este un pic diferit: cineva l-a dus
într-o cameră frigorifică a unei carmangerii și l-a agățat de ceafă
într-un cârlig de fier. Nu era nimic frumos de văzut la
saxofonistul dumneavoastră promițător, când l-au dat jos, acum
mai bine de două ore.
Boris Corentin și Aimé Brichot ar fi trebuit să recunoască după
acel moment că au avut aceeași impresie de neimaginat. Aceea
de a vedea corpul splendid al Naimei von Eschenbach chircindu-
se, ca p foaie de hârtie căreia îi dai foc.
În același timp, tenul ei devenise de o paloare mortală, gura i
se lăsă ca și cum ar fi devenit brusc prea grea, pupilele i se
dilatară atât de tare încât ocupau tot irisul, în timp ce broboane
fine de transpirație îi acopereati fruntea și tâmplele, ca o rouă de
dimineață.
— Este imposibil! sughiță ea, trecându-și o mână prin fața
ochilor, ca și cum ar fi vrut să-și șteargă din minte imaginea lui
Cootie suspendat de cârligul de măcelărie. Nu el! Dar cine a
putut...
Boris Corentin reținu două lucruri care nu erau străine unul
de altul.
Mai întâi, constată că Naima părea într-adevăr uimită de știrea
care i se anunțase, atunci când părea că abordează cu distanță
moartea lui Grégory de Contadines.
Bineînțeles, poate și modul în care tânărul saxofonist a murit o
făcea să fie așa.
Doar că, era și a doua observație făcută de Corentin. Privind
schimbarea de atitudine pe care o sesizase la Buddy „Blind"
Jeffrey.
În vreme ce rămăsese impasibil ca o statuie tot timpul cât
durase prima parte a întrevederii, acum se ridicase brusc și
brațele lui, lăsate pe lângă corpul deșirat, tremurau ușor, în timp
ce rămăsese cu gura deschisă prostește.
Ș i într-un caz, și în altul, totul se întâmpla ca și cum moartea
ce le fusese anunțată îi lua prin surprindere, părându-le total
inexplicabilă, contrar morții lui Grégory de Contadines.
Cuprins de o inspirație neașteptată, Boris Corentin se ridică
brusc din fotoliu și se duse drept spre pianul negru. Luă
saxofonul pe care Buddy Jeffrey îl pusese pe capac și începu să-l
manipuleze în toate felurile.
— Ce fel de saxofon este ^acesta? întrebă el detașat. Un tenor
sau un alto? îmi pare rău, dar nu mă prea pricep...
— Este un tenor... răspunse cântărețul, cu o mină deranjată
pe care nu se obosi să o ascundă.
— Este cel mai grav dintre ele? insistă Corentin, continuând
să-l pipăie cu amândouă mâinile, de la un capăt la celălalt.
— Dar ce importanță are, la urma urmelor? strigă atunci
Naima von Eschenbach, cu o voce anormal de ascuțită. Mai bine
ați căuta să aflați cine a putut... Dumnezeule, este oribil!
Boris Corentin puse la loc saxofonul pe pian, se întoarse spre
canapea, cu mâna dreaptă în buzunarul pantalonului gri
deschis.
— Aveți dreptate, conchise el cu o voce blândă, nu este
momentul pentru a lua lecții de muzică! Bine, noi vă vom lăsa,
doamnă, să vă reveniți din șocul pe care vi l-am provocat. în
acest timp vom discuta cu soțul dumneavoastră, care, sunt
sigur, ne va confirma ceea ce ne-ați spus, și plecăm.
Vocea i se întări, adăugând:
— Dar sunt mai mult ca sigur că ne vom mai întâlni, doamnă
von Eschenbach!
După aproape douăzeci de minute, Boris Corentin și Aimé
Brichot părăseau efectiv hotelul particular al familiei
Eschenbach. Sub o ploaie torențială, care parcă îi zdrobea pe
trecători forțându-i să alerge, aplecați pe jumătate.
— Este ciudat contele, observă Brichot, adăpostindu-se în
Renault-ul Mégane de serviciu.
— Aș zice mai degrabă trist decât ciudat, răspunse acesta din
urmă. Chiar am avut senzația că mă aflu în fața unui om distrus,
care nu crede prea multe și nu trăiește decât din inerție, am
putea spune.
— în orice caz, a confirmat aproape în totalitate alibiul soției
sale pentru seara în care a murit Grégory, oftă Brichot. Curios
cuplu, n-am ce spune... Ai văzut pe ce ton a răspuns, când l-ai
întrebat dacă soția sa a petrecut toată seara de ieri în camera ei?
„Nu mă interesează ceea ce face seara contesa". îl durea în fund,
nu? După lipsa de comunicare conjugală, te-ai fi crezut într-un
roman de Simenon!
— Da, ai dreptate, oftă Corentin, atunci când ajunseră în piața
Breteuil. Aparent, chiar și în materie de muzică, nu reușesc să se
înțeleagă: el cu Wagner iar ea cu jazz...
— Apropo de muzică, făcu brusc Aimé Brichot, răsucindu-se
spre coechipierul lui, ce te-a apucat, deodată, să te legi de
saxofonul acelui Buddy?
Boris Corentin zâmbi, se suci în scaun pentru a reuși să-și
bage mâna în buzunarul pantalonului. Scoase un fel de lamelă
mică de doi sau trei centimetri lungime, verzuie la culoare, și o
întinse lui Aimé Brichot:
— Vream să recuperez asta... ancia instrumentului lui.
— Ah! crezi că...
— Nu cred nimic, Mémé! Simplu, m-am gândit că merită să
verifice un specialist dacă, din întâmplare, această ancie nu este
de același model cu cea găsită de doctorul Flutiaux în gâtul lui
Grégory de Contadines!
Zâmbetul dispăru imediat de pe fața lui Boris Corentin și, cu o
voce mult mai încordată, chiar prea serioasă, adăugă:
— Ș tiu foarte bine ce vrei să-mi spui, Même: că, a priori,
moartea fiului de familie bună din Paris și cea a cântărețului
newyorkez nu par să aibă nici o legătură între ele...
— Este exact ceea ce gândesc, de fapt. Doar că punctul lor
comun este...
— Cele două puncte comune, Mémé! îl întrerupse Boris.
Primul, este jazzul, dar acesta, sunt de acord că este un punct
comun pentru puțini oameni.
Corentin o luă pe strada Georges Pompidou, după care
adăugă:
— Iar al doilea, este contesa Naima von Eschenbach însuși.
— Aici, nu sunt de acord! protestă imediat Brichot. Deja, cu
greu reușesc să înțeleg cum și de ce l-a omorât pe Gregory
sufocându-l cu saxofonul. Dar, în fine, se poate, o dispută care
degenerează, un accident... de ce nu? Doar că, în cazul lui Cootie
Johnson, nu mai merge așa. Mai întâi pentru că nu are un alibi,
pentru asta. Apoi, fiindcă, chiar dacă ea sau saxofonistul orb s-
ar fi descotorosit de el, cu greu mi-o imaginez pe contesă
suspendând cadavrul victimei de un cârlig de fier, în camera
frigorifică a unei carmangerii!
Boris Corentin o luă la dreapta, pe podul Change, pentru a
ajunge la sediul Brigăzii Mondene.
— Sunt întru totul de acord cu tine, Mémé, în ceea ce privește
moartea lui Cootie Johnson, îi zise el la în clipa în care mașina
pătrundea în curtea de la numărul 36. De aceea nu am zis că
Gregory și Cootie au fost omorâți de aceeași persoană: am zis
doar că morțile lor sunt legate!
Parcă lângă o mașină cu girofarul aprins și opri motorul:
— Ș i pun pariu că, atunci când vom găsi legătura respectivă,
cazul va fi rezolvat. Dar trebuie descoperită, mai înainte de
toate...
Capitolul VIII
Naima von Eschenbach aruncă o privire rapidă spre bustul din
bronz al lui Richard Wagner care, de la înălțimea șemineului din
marmură, părea că o fixează cu un aer amenințător.
Trânti cu putere ușa în urma ei, făcându-l pe bărbatul din
fotoliul aflat în fața ferestrelor mari să deschidă brusc ochii.
Alura lui inertă era și mai accentuată de hainele de pe el, din
satin grenă cu argintiu, care îi făceau de altfel să semene cu o
mumie faraonică.
Figura foarte palidă, aproape ca varul, a contelui Ernst von
Eschenbach se contractă involuntar iar buzele i se subțiară și
mai tare în urma grimasei de nemulțumire, în timp ce ochii de
un albastru cristal se strângeau și se întunecau, ca sub efectul
unei zbuciumări interioare cu greu stăpânite.
— Cui datorez onoarea și plăcerea acestei vizite? articulă el cu
răceală.
Camera în care paraliticul își petrecea mai tot timpul zilelor,
era în prezent foarte întunecată fiindcă obloanele groase din
interior acopereau ferestrele dinspre parc. Se simțea în aer un
miros de tutun foarte aromat, care te făcea aproape să leșini.
Peste tot erau sofale, fotolii, secretere, toate încărcate de
ornamente în arabescuri, pe care Naima nu le suportase
niciodată. Stilul rococo german, omniprezent la etajul ocupat de
soțul ei, care îi amintea mereu de anii petrecuți la castelul
Eschenbach, în Bavaria, o enerva la culme...
Pereții sumbri lambrizați erau acoperiți de tablouri de toate
mărimile, îngreunate de rame din lemn aurit cu sculpturi
fasonate. Era galeria de portrete de familie: numai Eschenbach,
de la Wolfram, fondatorul spiței, în 1485, până la August, tatăl
lui Ernst.
Toate arborau un aer grav, gânditor, sever, acuzator, care o
deranja pe Naima mai mult sau mai puțin.
Dar nu astăzi.
Fiindcă azi, furia care o cuprinse și o determinase să urce la
soțul ei mătura totul în cale, cuprinzându-i tot corpul și
întunecându-i privirea violetă.
Naima tocmai voia să-i răspundă soțului ei la întrebare când
acordurile grave ale unui pian invadară camera, ieșind din pereți.
Abia atunci Naima observă prezența, în colțul cel mai
întunecat al salonului, a lui Gunther Jahr, uriașul blond,
neclintit și liniștit ca o pisică, servitorul bun la toate, al soțului ei,
care îl servea de peste zece ani - sclavul lui.
Chiar el băgase discul în aparat și acum, nemișcat lângă
mobila unde era disimulată aparatura, stătea țeapăn, cu o figură
inexpresivă și cu privirea în gol ca și cum aștepta un ordin de la
stăpânul său pentru a se trezi la viață.
În ciuda gustului necultivat pentru muzica așa-zis „clasică",
Naima îl recunoscu imediat: era prima parte din ultima sonată a
lui Beethoven, opus 111.
— Nu ați putea să-i spuneți slugii să oprească asta o clipă?
șuieră ea printre dinți, în franceză. Ceea ce am de zis este
important...
— Mai important decât muzica lui Beethoven? făcu el mirat,
continuând să vorbească în limba maternă, cu sprâncenele
încruntate a ironie. Cât îl privește pe Gunther, nu îi place să fie
tratat ca o slugă: este un băiat sensibil, știți...
Fața pătrată și inexpresivă a bărbatului nemișcat părea că
demonstrează exact contrariul...
Mâna slabă, cu vene umflate și albăstrui, a contelui mângâia
neglijent pisica persană mare tolănită pe picioarele lui, în timp
ce, din priviri parcă, o arunca afară din cameră pe soția sa.
Dar, în loc de asta, Naima înaintă hotărâtă până la scaunul
rulant, cu pași mari, făcând ca poalele capotului strâns doar cu
un cordon de mătase pe talie să se învolbure.
Ciocănitul tocurilor ei pe parchet trezi pisica iar aceasta sări
de pe genunchii contelui și sè ascunse în spatele lui Gunther
Jahr, la fel de inexpresiv și țeapăn ca o statuie.
— L-ați ucis pe Cootie! zise Naima, dominân- du-și soțul în
înălțime.
— Nu cunosc nici un Cootie, răspunse calm Ernst von
Eschenbach, care cu greu reușea să-și ia ochii de la coapsele
aproape complet dezgolite ale soției sale. Și chiar dacă aș fi
cunoscut pe cine zici, nu văd cum aș fi în stare să-l omor, din
acest fotoliu. Presupun că este vorba de unul dintre prietenii
dumneavoastră obișnuiți, atât de... pitorești.
Naima lovi cu tocul în parchetul lustruit impecabil, ca o
puștoaică furioasă.
— Nu vă jucați cu cuvintele, vă rog! Dacă nu ați fost
dumneavoastră, atunci bruta asta teutonă care vă este sclav a
făcut ceea ce trebuia! Cootie Johnson era invitatul meu aseară.
Iar câteva ore mai târziu a fost găsit atârnând de un cârlig de
carmangerie, a cărei curți interioare este învecinată cu cea a
hotelului la care era cazat. Mărturisiți că a fost ideea
dumneavoastră!
Ernst von Eschenbach tresări ușor iar degetele lui slabe, cu
pielea aproape translucidă, se crispară pe brațele scaunului său
de invalid.
— Să mărturisesc, doamnă? articulă el cu o voce rece, al cărei
calm era aproape înfricoșător. Mă judecați pe mine? Nu vă dau
socoteală pentru nimic, să știți!
Un zâmbet destinse buzele slabe ale contelui. Fața parcă i se
relaxase și cu o voce calmă continuă:
— Dar, fiindcă se pare că acordați atâta importanță acestei...
peripeții, ei bine, da, eu i-am cerut acestui curajos Gunther să ne
scape de acest individ căruia îi ziceți Cootie! Modul în care a dus
la îndeplinire această misiune este doar inițiativa lui, dar o
consider destul de bine făcută..'. ;
O liniște grea se așternu apoi între cei doi soți, întreruptă doar
de acordurile înfundate și solemne ale pianului, care accentua
clipocitul ploii în geamurile șiroind de apă.
Naima pălise și, cu pupilele dilatate, își privea soțul cu un
amestec de neînțelegere și teamă, în timp ce corpul ei începuse
să fie zguduit de frisoane, ca sub efectul unui îngheț interior.
— Dar de ce? sfârși ea prin a murmura. De ce ați făcut așa
ceva?
Figura suptă a contelui se încruntă imediat și cu o voce
metalică zise:
— Acel băiat a venit la mine acasă pentru a o supune pe soția
mea legitimă la repugnantul lui apetit sexual: nu credeți că este
suficient pentru ca un bărbat de onoare să decidă acest lucru și
să acționeze, doamnă?
Naima părea din ce în ce mai zăpăcită. Ochii i se roteau în
toate direcțiile, din ce în ce mai repede, ca și cum căutau ceva pe
care să se sprijine înainte de a se prăbuși.
— Dar, în fine, Ernst, nu era... mă rog, nu era prima dată...
Cuvintele care îi veneau în minte parcă abia reușeau să iasă
din gura cu buze cărnoase, dar decolorate de emoție.
Soțul îi veni în ajutor, pe un ton aproape conciliant:
— Vreți să spuneți că acest băiat nu era primul care profită de
favorurile dumneavoastră, așa? Știîi bine! Nu chiar totul, dar...
Din nou, fața contelui se crispa brusc și o flăcăruie începu să-i
lucească în priviri:
— Doar că, vedeți, mereu apare un moment în care omul cel
mai răbdător, cel mai înțelegător, se satură să-și vadă onoarea și
numele întinate zi de zi de o curvă! Moartea armăsarului
dumneavoastră de ieri seară nu este decât un prim avertisment.
Dacă nu încetați imediat să vă mai bateți joc, să mă înjosiți, să
murdăriți numele Eschenbach, să știți că voi acționa direct
asupra dumneavoastră. Mai ales când știu ce știu despre
prietenul dumneavoastră Buddy Jeffrey!
Puse accentul pe ultima propoziție, în timp ce corpul i se
încorda în scaun.
La auzul numelui saxofonistului orb, fața Naimei se strâmbă
de furie și se înroși toată. Timp de o clipă, Ernst von Eschenbach
crezu că soția lui se va arunca peste el și-l va răsturna din scaun.
În colțul lui, Gunther Jahr i se păru la fel pentru că, în liniște,
cu pași înceți, se apropie de cei doi, gata să-și apere stăpânul.
Naima strânse din pumni atât de tare încât degetele i se albiră.
— Crezi că mă ai la mână, nu? izbucni ea cu o voce vulgară,
chiar fără să-și dea seama că tocmai îl tutuia. Dar și eu te am la
mână, Ernst! Crezi că am uitat! Ș tiu că tu l-ai ucis pe Cootie și te
pot face și eu să plătești!
— Mi-e totuna, răspunse contele cu o voce slabă, lăsându-și
capul într-o parte. Oricum, nimic nu mă mai ține legat de viață.
Dar, înainte de a muri, vreau să reabilitez numele Eschenbach
pe care l-ați dezonorat atâția ani prin comportamentul
dumneavoastră de...
— De curvă! îl întrerupse Naima, al cărui păr negru i se înfoia
în jurul capului și umerilor. Ș tiu, ai zis-o deja și tu! Ei bine! Da,
sunt o curvă! Chiar o curvă de negri! Și sunt așa pentru că îmi
place! Este o plăcere pe care o procur de peste tot unde o găsesc,
imaginează-ți! Și nimic și nimeni nu mă va împiedica să continui
să mi-o trag cu cine vreau, nici chiar tu! Mai ales tu! Fiindcă,
bietul meu Ernst, pentru a avea autoritate asupra soției tale,
va.trebui să fii în stare să te comporți ca un soț! Ca un bărbat
adevărat!
Un geamăt surd ieși din pieptul slab al contelui, care tresărise
la auzul insultei.
— Va trebui să mă ascultați, doamnă, bombăni el, în timp ce
picături fine de sudoare acră îi apăreau pe frunte. Veți înceta
imediat să vă mai comportați ca o desfrânată, altfel...
— Altfel ce? i-o reteză Naima, într-un acces de râs forțat.
 O strălucire ciudată îi invadă privirea și un zâmbet straniu
făcu să-i revină culoarea în obraji.
— Priviți, vă voi arăta ce fac eu cu ordinele dumneavoastră, cu
amenințările și ultimatumurile, strigă ea, îndreptându-se spre
ușă, pe care o deschise cu un gest sec. Buddy! Vino imediat,
vrei?
Fața contelui deveni cenușie și lacrimile îi umplură ochii
limpezi, fiind greu de zis dacă erau din cauza disperării sau a
furiei.
— Nu faceți asta, doamnă! mormăi el cu o voce aproape
implorând-o. Nu faceți așa ceva...
Buddy Jeffrey apăru în deschizătura ușii. Văzându-I intrând la
el în apartament, Ernst von Eschenbach se lipi de spătarul
fotoliului, într-o derizorie și inutilă mișcare de recul instinctiv.
Ca printr-un miracol ciudat, atunci când tensiunea era
aproape palpabilă în interiorul marelui salon încărcat de
mobilier, prima arie din sonata opus 111 fu înlocuită de a doua,
plină de emoție. în același timp, dincolo de ferestrele mari
dinspre curtea pavată, ploaia încetă brusc și o rază slabă de
soare străpunse norii, făcând să strălucească picăturile de apă
ca niște pietre prețioase.
— Ce se întâmplă aici? întrebă saxofonistul orb pe un ton
răgușit, întorcând instinctiv capul spre Naima.
Contesa Neagră înaintă spre el legănându-și coapsele, sub
privirile holbate ale soțului ei, cramponat în fotoliu. își lipi
languros corpul aproape gol de el și îl cuprinse cu brațul de după
gât:
— Imaginează-ți că bietul Ernst are pretenția să vrea să-mi
dirijeze viața, începând de acum! Ș i chiar vrea să mă împiedice să
mă mai culc cu negri de genul tău...
Buddy o îndepărtă cu blândețe pe Naima de el și se întoarse
spre scaunul infirmului pe care nu-l părăsea, practic, niciodată
și care era tot timpul plasat lângă fereastră. Prin pantalonul de
jeans albastru și tocit, arbora o erecție impresionantă, agresivă,
obscenă, care îl obligă pe conte, pentru o clipă, să închidă ochii.
— Ce este povestea asta? bombăni el, cu un ton supărat care
nu suna bine. Nu este bine să fii rasist, domnule conte! Chiar nu
e bine...
— Dar sunt sigură că Ernst a zis asta sub influența furiei și că
de fapt nici nu s-a gândit la așa ceva, murmură Naima cu
blândețe în glas, desfăcându-și cordonul capotului. De altfel, vom
verifica asta îndată...
Odată desfăcut cordonul,, apucă halatul de revere și-și
îndepărtă mâinile. îmbrăcămintea căzu pe jos, cu un zgomot abia
auzit.
Iar Naima von Eschenbach apăru complet goală, în fața a trei
bărbați. Trei bărbați, trei priviri, aflate în contrast violent.
Cea a lui Gunther Jahr, total impasibilă, stinsă, indiferentă, ca
și cum nimic din toate astea nu-l priveau.
Cea a contelui, de o fixitate înfricoșătoare, cu pupilele dilatate
ca și cum ar fi fost sub efectul drogurilor, parcă vrând să
distrugă cu focul din ochi corpul soției sale.
Ș i cea a lui Buddy Jeffrey, care de fapt nu era o privire, dar a
cărei ironie ar fi lăsat să se creadă că și el vedea la fel de bine ca
și ceilalți doi corpul sublim al Naimei care i se oferea cu o
impudoare calmă.
Femeia se duse spre canapeaua cea mai apropiată de scaunul
rulant al soțului ei, care făcu un efort vizibil pentru a sta
nemișcat, dar, în cele din urmă, nu se putu abține să nu
urmărească fundul rotund și plin al soției sale, coapsele lungi,
triunghiul negru și buclat și legănatul hipnotic al sânilor grei și
fermi.
Naima se lăsă pe sofa, își puse pantofii pe pernele brodate și își
desfăcu larg coapsele, zâmbindu-i soțului ei:
— lată ce fac eu cu ordinele tale, bietul meu Ernst! Iar acum,
delectează-te cu spectacolul... în lipsă de altceva!
Ernst von Eschenbach gemu surd văzându-l pe Buddy
îndreptându-se cu pași siguri spre soția lui, desfăcându-și liniștit
pantalonul. Reuși să închidă ochii, când mădularul mare și
noduros țâșni liber, ca un arc prea încordat.
Prin pleoapele închise, lacrimile îl ardeau ca un acid. Timp de
câteva secunde se gândi că mai mult nu putea să suporte.
Ț inând ochii închiși, încerca să-și miște scaunul cu rotile astfel
încât să iasă din cameră.
Pentru a pleca din acest infern clocotind de durere care îl
răpunea pe înăuntru.
Dar* la primul suspin scos de Naima, ridică ochii și întoarse
capul spre canapea.
. Văzu degetele soției sale cuprinzând virilitatea arogantă ce
atârna în dreptul feței ei îmbujorate iar gura i se deschise pentru
a-l cuprinde cu buzele ei apetisante, în timp ce mâna cealaltă
cobora spre smocul de păr dintre picioare, umed ca o junglă în
urma furtunii.
Contrastul dintre pielea soției lui, de o albeață strălucitoare, și
mădularul de abanos care îi profana gura îl făcu să geamă
înfundat.
Cu un gest febril, apăsă pe levierul de bachelită neagră care
servea la mânuirea fotoliului său electric și, cu un zumzăit grav,
se îndreptă spre locul unde era instalată aparatura audio.
Fără nici cea mai mică remușcare față de Beethoven, opri scurt
piesa, aruncă discul peste umăr, alese un altul de pe etajeră și-l
băgă în aparat, după care apăsă pe butonul de pornire.
Imediat, se auzi ca o plângere sunetul oboiului, urmat imediat
de corzile care cântau pianissimo. Foarte repede, o voce de
femeie se auzi, sporind și refluând în același ritm cu orchestra, ca
o hulă, când plictisitoare, când alertă.
— Liebestod, îngăimă Ernst von Eschenbach, cu o voce plină
de recunoștință. Ascultați moartea Isoldei! Pedepsirea amanților
blestemați. Dar, aproape imediat, vocea sublimă a Marthei Modi,
dirijată de von Karajan, fu acoperită de gâfâielile răgușite care
ieșeau din pieptul Naimei. Și, din nou, contele nu putu face nimic
altceva decât să privească înspre canapeaua unde se consuma
supliciul lui.
Buddy Jeffrey ținea depărtate coapsele partenerei sale durdulii
și se mișca în ea cu un elan puternic. în ciuda durerii care îi
cuprinse capul, Ernst von Eschenbach nu reuși să-și ia privirea
de la ei. Privea fix mădularul brun care dispărea și reapărea din
ce în ce mai repede în intimitatea soției sale.
Acel izvor al dragostei, acel templu minunat la care chiar și el
avusese acces de puține ori de când o ceruse de soție pe Naima
care, spre nefericirea lui, răspunsese da...
— Curvă! strigă el, cu fruntea plină de sudoare. Curvă
nenorocită a infernului!
Cu degetele tremurând, dădu mai tare muzica, chiar în
momentul în care, în opera lui Wagner, orchestra și vocea Isolde!
se uneau pentru a anunța iminența morții.
— Ascultați cântecul morții! repetă contele, cu o voce
halucinantă. Pedepsirea amanților...
Dar nimeni nu îl auzea. Din cauza muzicii pe care el o dăduse
tare și din cauza țipetelor de plăcere ale Naimei care, pe canapea,
își agita capul în toate direcțiile ca o posedată, în timp ce Buddy
se mișca din ce în ce mai repede, din ce în ce mai puternic. •
Încă o dată, contele dădu și mai tare muzica iar sunetul
viorilor și al instrumentelor de suflat deveni un uragan, un
cataclism...
De această dată, mulțumită muzicii și cântecului, împinse la
limita suportabilului, nu mai auzi gâfâielile de plăcere ale soției
sale, în momentul în care partenerul ei exploda de plăcere în ea,
strângându-i sânii minunați, cu sfârcuri negre excitate.
Atunci, cu greu, contele reuși să închidă ochii și să-și șteargă
din minte acea imagine de coșmar.
Când îi redeschise, văzu doar părul negru al contesei
dispărând pe ușa care se închidea în urma ei.
În acea clipă, Isolda își dădu ultima suflare, în- tr-un sublim fa
diez ascuțit, care parcă se ridica până la cer, pe ultimele versuri
ale operei: Hôchste Lust!
 „Plăcerea supremă"...
Când Ernst von Eschenbach își reveni, ploaia începuse iar să
cadă cu putere sporită iar în salon era aproape întuneric.
Se întrebă dacă adormise sau leșinase și cât timp rămăsese în
acea stare de semi-comă din care se trezise.
Apoi, cu violența și repeziciunea unui fulger, își reaminti.
Revăzu, cu o claritate surprinzătoare, sexul negru enorm violând
buzele soției sale, înainte de a-i penetra trupul; auzi iar țipetele
Naimei, gâfâitul de -bestie în călduri, simți parcă și parfumul
greu al acelei plăceri desfrânate...
Întorcând capul, contele văzu că Gunther Jahr era tot în
picioare în dreapta lui, nemișcat și indiferent.
Ș i el văzuse. Ș i el a putut să vadă trupul gol și posedat al
Naimei, sânii ei tresărind sub asaltul bărbatului, abdomenul
palpitând...
Ernst von Eschenbach se scutură și ridică capul. Gunther nu
conta. Chiar dacă ținea la el, colosul blond nu conta nici cât o
mobilă. La fel și Bismarck, pisica persană albă care își petrecea
toată ziua pe genunchii lui.
Fără măcar să-l privească, contele i se adresă servitorului său:
— Am să-ți încredințez o sarcină urgentă...
Fu uimit de propria lui voce. De nerecunoscut. Ca și cum, în
locul lui, vorbea altcineva chiar dinlăuntru! trupului său
nefolositor.
— îmi vei afla numărul de telefon al acestui polițist, continuă
el. Acest Boris Corentin, care a venit dimineață. Ș i îl vei suna
imediat.
Când Gunther ieși din salon, fără să scoată o vorbă, Ernst von
Eschenbach se simți mai bine.
De această dată, luând hotărârea, trecuse de cealaltă parte.
Iar într-un fel sau altul, totul va fi rezolvat în curând.
Definitiv.
Capitolul IX
Cele două canale de pe strada César Franck ajungeau până la
nivelul trotuarului, ca niște veritabile pârâiașe impetuoase,
ducând cu ele tot felul de gunoaie.
Așezat la. volanul Mègane-ului parcat la vreo zece metri de
hotelul particular al familiei Eschenbach, Aimé Brichot oftă
descurajat.
Trecuse aproape mai mp It de două ore, de când stătea aici.
Din ordinul lui Boris Corentin. Acesta se dusese la sediul brigăzii
ca să ia ancia găsită de medicul legist în gâtul lui Gregory de
Contadines, pentru a fi comparată de un specialist cu cea
subtilizată de la saxofonul lui Buddy Jeffrey.
— Cred că nu trebuie să o pierdem pe Naima von Eschenbach
din ochi, acum, îi explicase Corentin. Deci, te postezi în apropiere
și o urmărești în cazul în care iese undeva. Da? •
Da, mergea... dar era monoton, pentru moment. Mai rău
pentru Aimé Brichot era că trebuia să lase motorul pornit la
mașina de serviciu. Altfel, parbrizul se aburea imediat, stropit de
ploaie și nu mai vedea nimic în jurul său. Ceea ce nu voia. Era o
așteptare lungă, care punea la încercare nervii...
Cum ceasul de la bord indica ora douăsprezece și jumătate,
Brichot întinse mâna după sandvișul pe care și-l cumpărase
înainte de a pleca Boris. Cerându-și iertare, în minte, medicului,
care se străduia să-i reducă nivelul ridicat de colesterol: după ce
ezitase între salată de roșii și tocătură de porc cu castraveciori,
optase evident pentru cea dea doua...
În clipa în care mușca din bagheta crocantă, două puștoaice de
șaisprezece-șaptesprezece ani trecură pe lângă el, cu părul
șiroind de ploaie. Privind mașinal în interior, schimbară câteva
cuvinte pe care el nu le auzi și începură să râdă.
Ceea ce îl deranjă puțin pe Aimé Brichot...
Nu avu timp să se enerveze: una din ușile batante ale porții
hotelului particular tocmai se deschidea și lăsa să treacă silueta
înaltă si slabă a unui bărbat, înfășurat într-un impermeabil lung
din piele neagră și bâjbâind cu un baston alb în față.
Buddy „Blind" Jeffrey.
 Poarta se închise încet în urma saxofonistului, care se
îndepărtă pe trotuar, spre piața Breteuil, măturând spațiul din
fața lui cu capătul bastonului pentru a se feri de obstacole.
Timp de câteva secunde, cu sandvișul în mână și cu gura
plină, Aimé Brichot rămase indecis. Să-l urmărească sau nu?
Bineînțeles, Boris îi spusese să o supravegheze pe Naima von
Eschenbach.
Dar, pe de altă parte, dacă cele două ancii erau identice,
Buddy Jeffrey devenea suspectul numărul unu...
Brusc, Brichot se hotărî. Opri motorul și, după ce își ridică
gulerul paltonului, ieși din Mégane, luân- du-și și sandvișul. Mai
întâi pentru că îi era foame, și apoi pentru că nu atrăgea atenția
prea mult dacă era văzut mâncând...
Unul după altul, la vreo douăzeci de metri distanță, Buddy
Jeffrey și Aimé Brichot merseră pe strada Breteuil, în direcția
pieței Invalizilor. Din cauza ploii piezișe, trecătorii erau puțini ca
număr iar Brichot nu risca să-și piardă prada din vedere.
În piața Vauban, chiar în fața bisericii Dome, saxofonistul o
luă la dreapta pe străduța scurtă care ducea spre Bulevardul
Invalizilor, dincolo de liceul Victor Duruy.
Execută manevra fără nici cea mai mică ezitare, cu o siguranță
care îl uimi pe Aimé Brichot. „Mereu am auzit zicându-se că orbii
își dezvoltă un al șaselea simț pentru a se orienta, gândi el,
ștergându-se de apa care îi șiroia pe față, dar, chiar așa, este cu
totul uimitor..."
În continuare, unul în urma celuilalt, cântărețul și polițistul
mergeau pe bulevard. La colțul străzii Varenne, Aimé Brichot
aruncă cutia de la sandviș în coșul de gunoi fixat pe un stâlp.
La capătul străzii Grenelle, Buddy Jeffrey o luă la dreapta, cu
aceeași siguranță, ca și cum ar fi văzut perfect peisajul urban din
jurul său.
Cei doi bărbați mai merseră câteva sute de metri, trecură prin
fața primăriei arondismehtului VII, apoi pe lângă Ministerul
Educației Naționale.
 Puțin mai departe, Aimé Brichot îl văzu deodată pe Buddy
Jeffrey oprindu-se, pliindu-și bastonul teîescopic și ascunzându-l
sub impermeabilul lung, înainte de a intra într-un magazin, a
cărui intrare era plasată între două vitrine mari, bine luminate.
Brichot grăbi pasul și descoperi că era vorba de un magazin
de~ instrumente muzicale, împărțit în două încăperi. într-una
din ele trona un pian lăcuit în negru și două orgi electronice, iar
în cealaltă, instrumente cu corzi și de suflat.
Brichot aruncă o privire prudentă prin geamul ușii și văzu că
Buddy Jeffrey se apropiase de tejgheaua care ocupa partea din
spate. Polițistul profită și intră la rândul lui, îndreptându-se spre
suportul cu fluiere, la mai puțin de doi metri de tejghea, în
spatele căreia stătea un bărbat de vreo șaizeci de ani, mic și slab,
cu părul cărunt, îmbrăcat elegant.
— Aș vrea un caiet de partiții gol, tocmai zisese Buddy
Jeffrey. ,
— Bineînțeles, domnule, l-aș propune pe acesta... răspunse
vânzătorul, luând din spatele lui un caiet gros în format mare, cu
copertă roșie.
Aimé Brichot tocmai își spunea că se păcălise urmărindu-l pe
saxofonist: acesta venise pentru a face câteva cumpărături
necesare ocupației sale, fără nici o importanță...
Atunci se produse ceva care îl făcu să tresară violent.
Era doar o frază! Una mică, însoțită de un gest abia schițat.
Dar care schimba totul.
— Nu, dați-mi-l mai degrabă pe cel albastru deschis, acolo,
zise Buddy Jeffrey, arătând cu degetul arătător un alt caiet, aflat
puțin mai la dreapta, în spatele vânzătorului.
Aimé Brichot rămase înmărmurit câteva secunde. Apoi,
adevărul i se impuse, cu o claritate... orbitoare.
Dacă saxofonistul a putut să arate atât de precis articolul pe
care îl dorea, indicându-i culoarea, se datora faptului că vedea.
a Deci Buddy „Blind" Jeffrey nu își merita porecla, în măsura
în care nu era orb.
 Când Aimé Brichot deschise ușa de la biroul Cazuri Speciale,
Boris Corentin era deja acolo. Cum își văzu coechipierul, sări din
fotoliu și se duse spre el, având în fiecare mână câte un obiect.
Cel din dreapta era băgat într-o punguliță din plastic
transparent.
— Aceleași! exclamă Corentin, înainte ca Brichot să apuce să
deschidă gura. Saxofonistul pe care I- am consultat a fost
prompt: cele două ancii provin de la același instrument! Sau, în
orice caz, au fost folosite de același instrumentist.
— Cum poate fi atât de sigur? se miră Aimé Brichot,
dezbrăcând impermeabilul ud leoarcă.
— Mai întâi, sunt amândouă de aceeași marcă, răspunse
Corentin: mediu La Voz. Dar, mai ales, au fost șlefuite exact în
același mod, fără îndoială cu ajutorul hârtiei abrazive!
— Ș lefuite? repetă Brichot, ocupat fiind să-și șteargă ochelarii
cu mica piele galbenă căreia îi rămăsese fidel de atâția ani, în
ciuda inventării șervețelelor alcoolizate mult mai eficiente. De ce
să fie șlefuite?
— Majoritatea saxofoniștilor fac asta, explică Corentin. Forma
anciei, împreună cu deschizătura muștiucului, permit
cântărețului să jongleze cu sonoritățile pe care le dorește. Doar
că...
— Doar că, îl completă Brichot care înțelese unde voia să
ajungă partenerul lui, nici un saxofonist nu își modelează anciile
la fel ca un altul...
— Exact! triumfă Corentin, așezând cele două ancii pe biroul
său. Ceea ce înseamnă că e foarte probabil ca Buddy Jeffrey să
fie cel care l-a ucis pe Gregory de Contadines! Singurul lucru pe
care continui să nu îl înțeleg este cum a fost transportat apoi
corpul până la Saint-Ouen...
Aimé Brichot zâmbi ironic și, după ce își răsuci cu grijă
mustața, zise pe un ton neglijent:
— Ei bine, eu înțeleg perfect și chiar am bunătatea să îți explic!
Îi povesti lui Boris Corentin cum a descoperit „orbirea"
saxofonistului.
— Atunci, evident se schimbă totul! exclamă Boris, lovind cu
pumnul în birou, făcând să zboare chiștocul din scrumieră. El
este cel care l-a transportat cu mașina Naimei, în timp ce aceasta
se alătura soțului, mergând cu taxiul pentru a-și fabrica un alibi
perfect!
— Cu condiția să fie și ea vinovată, remarcă Brichot, atent ca
întotdeâuna.
Un zâmbet feroce îi lumină fața energică a lui Corentin, care
zise:
— îi va fi foarte greu să mă convingă de contrariu, imaginează-
ți! în rest, eu...
Fu întrerupt de zbârnâitul telefonului de pe birou. Ridică
imediat:
— Da? Eu sunt, da... Foarte bine, dați-mi legătura... Bună
ziua, domnule... Nu, nu mă deranjați...
Din privirea pe care i-o adresa Boris, Aimé Brichot înțelese că
era vorba de un apel important și, fără să vrea, își reținu
respirația.
— Nu îmi puteți spune mai multe acum? era gata să întrebe
Corentin. Bine, cum vreți... Da, de acord, voi fi la dumneavoastră
la ora cinci... Foarte bine, pe curând, domnule.
Când închise, ochii lui Boris Corentin străluceau de o senzație
pe care Brichot o cunoștea bine: cea a vânătorului care tocmai a
adulmecat o pistă proaspătă și promițătoare.
— Mémé, ghici cine m-a sunat pentru a-mi spune că vrea să
mă vadă pentru a-mi spune ceva important? întrebă el, cu o voce
ușor vibrantă.
Aimé Brichot ridică din umeri, în semn că nu știa.
— Domnul conte Ernst von Eschenbach! strigă victorios
Corentin. Și ceva îmi spune că, datorită lui, ancheta noastră va
lua o turnură interesantă!
Capitolul X
— la loc, draga mea. Cu ce te servesc? Puțină șampanie?
 Naima von Eschenbach luă loc în canapeaua adâncă de catifea
cenușie și zâmbi aprobator spre Geneviève Courtaud, care se
duse la micul mobilier de acaju, în interiorul căruia era ascuns
un mic frigider.
În difuzoarele, situate de o parte și de alta a șemineului din
piatră, se auzea un solo la pian, susținut de un bas și o baterie,
cu o virtuozitate și o profunzime deosebită, nemiloasă, aproape
feroce.
— Tempus Fugue-it, murmură mașinal Naima, lăsându-se pe
spătarul canapelei cu ochii pe jumătate închiși. De Bud Powell,
cu Max Roach și Ray Brown. New York 1949...
— Bravo! făcu extaziată blonda corpolentă cu părul scurt și
siluetă androgină, revenind lângă canapea, cu două pahare de
șampanie. Ai într- adevăr o ureche incredibilă!
Fereastra uriașă a salonului în care erau cele două femei
dădea spre un parc mare întreținut impecabil, dincolo de care se
observau două clădiri de locuințe, în mare parte ascunse de
coroana enormului frasin din apropiere.
Ploaia încetase brusc, dar aerul era atât de saturat de o
umiditate apăsătoare, încât parcă plutea ca un abur care îți
pătrundea prin haine.
În interiorul salonului domnea o căldură plăcută, în parte
datorită focului de butuci de vie care ardea trosnind în șemineu.
Toată camera era în tonuri de gri și crem iar pereții erau lipsiți
de orice decorațiune.
Geneviève Courtaud se așeză, rezemându-se de brațul
canapelei, în fața Naimei, căreia îi mângâie părul lung și
strălucitor.
Directoarea de resurse umane era îmbrăcată cu un pantalon
mulat verde, cu talia foarte joasă, și cu o bustieră din bumbac
alb care îi lăsa descoperit abdomenul bronzat.
Naima, alesese o rochie neagră atât de largă încât cele două
părți erau prinse între sânii ei voluminoși și fermi de un clips de
aur alb care, bineînțeles, reprezenta un saxofon.
 Când se aplecă în față pentru a lua o gură de șampanie,
decolteul i se depărtă ușor iar Geneviève Courtaud simți un val
de căldură cuprinzându-i capul, în timp ce privea în
deschizătura rochiei, unde descoperi sutienul cu cupe negre.
— Drăguț din partea ta să vii până la mine, murmură ea cu o
voce slabă, cuprinzând-o de umeri pe Naima. Este o plăcere rară,
să te văd pe la mine...
Pe nesimțite, Geneviève Courtaud își strecură degetele în
deschizătura rochiei Naimei, până atinse pielea mătăsoasă a
bustului.
Dar, când vru să cuprindă cu mâna un sân, Naima o prinse de
încheietură și o respinse cât de politicos posibil.
— E clar,.nu am nici o șansă cu tine! oftă Geneviève pe un ton
supărat. Nu vrei să încerci: sunt sigură că îți va plăcea. Doar să
mă lași să o fac, știi...
Naima îi zâmbi ironic: ■
— Tu, cel puțin, ești insistentă! Mă simt flatată.. Dar, ce vrei:
îmi plac bărbații...
— Și mie! exclamă Geneviève Courtaud, apropiindu-se și mai
tare de corpul suplu al Naimei. Asta nu înseamnă că amorul
dintre femei nu este un lucru plăcut...
Respirația îi deveni mai sacadată și, din nou, mâna dreaptă se
năpusti spre formele pline ale corpului Naimei, pe deasupra
rochiei, de această dată. Parfumurile lor se amestecau. Ralph
Laurent discret, cu aromă de fructe al contesei cu celălalt, mai
puternic al Genevièvei.
Afară, în parc, ploaia începuse iar, făcând să se aburească
geamurile ferestrei. Ca un complice al gazdei care voia să le
izoleze pe cele două femei de restul lumii...
— Mai bine discutăm motivul pentru care am venit aici! sugeră
blând Naima.
Geneviève Courtaud se opri din mângâiatul coapselor, oftând
aproape îndurerată:
— Cum vrei tu, dragă. Dar chiar ești necruțătoare cu mine...
 — Atunci? Pentru această seară? insistă Naima.
Muzica ce se auzea în difuzoare se schimbă, trioul fiind
înlocuit de un cvintet.
— Cheryl, nu se putu abține să spună contesa, după primele
patru sau cinci măsuri. Tot Bud Powell la pian și Roach la
baterie. La saxofon, dacă nu mă înșel, Charlie Parker. Trompeta
nu poate fi decât a lui Miles Davis. Çât privește basul, aș înclina
spre Tommy Potter..'
— Pentru această seară, sunt de acord, evident, răspunse
Geneviève la întrebarea precedentă. în rest, de mult timp vreau
să organizez o serată de jazz la mine acasă. Atunci, de ce nu în
seara asta? Ai material" pregătit?
Un zâmbet pofticios apăru pe buzele senzuale ale Naimei:
— Cred că voi reuși să-i aduc tot pe cântăreții de ultima dată.
Debutează diseară la Body and Soul și mi se pare că încă nu au
terminat.
— Da, ai dreptate: sunt încă valabili! făcu Geneviève cu un râs
din gât. Singura problemă care mă preocupă este că, după ce i s-
a întâmplat în acea seară bietului Grégory, cred că trebuie să
facem totul mai discret. Cum crezi că-i vei aduce până aici fără
să-și dea seama cineva?
Zâmbetul Naimei se accentuă și, cu ochii pe jumătate închiși,
cu o voce îndepărtată, zise:
— Pentru asta, cred că am deja o idee. Tu ai să le anunți pe
prietenele noastre care știu unde locuiești. Am putea spune pe la
ora unsprezece, da?
— Perfect, aprobă Geneviève înainte de a adăuga cu o voce
puțin îngrijorată: dar ceea ce mă miră este această grabă de a
organiza cu orice preț o nouă serată...
Naima se mulțumi să afișeze o mină enigmatică și nu
răspunse. Nu avea chef să-i explice Geneviève! că era un fel de
provocare pe care i-o lansa soțului ei, după cele petrecute în
urmă cu câteva ore și mai ales după amenințările pe care le
făcuse la adresa ei.
 Urma să-i arate cine era mai tare. Și era sigură că Ernst se va
supune, așa cum o făcuse încă de la început...
— Când mi-ai telefonat mai devreme, mi-a venit ideea de a-ți
pregăti o surpriză, șopti Geneviève cu o voce caldă și ușor
tremurătoare. O surpriză pe care am găsit-o ieri seară la localul
Petit Journal...
Naima ridică o privire plină de cupiditate: .
— Pun pariu că este vorba de unul care cântă la saxofon
tenor... Mă înșel?
Drept răspuns, Geneviève Courtaud se aplecă în față și apăsă
pe un buton disimulat sub rama cromată a mesei din sticlă.
O sonerie se auzi, undeva, în casă. Geneviève luă telecomanda
de pe masă și opri muzica.
Aproape imediat, se auziră accentele languroase ale unui
saxofon, cântând Chelsea Bridge de Duke Ellington, din spatele
ușii întredeschise.
Apoi, ușa se deschise și Naima nu își putu stăpâni o exclamație
de uimire în fața spectacolului care i se oferea în fața ochilor.
În cadrul ușii apăru un negru mare și slab de vreo douăzeci și
cinci de ani, cu trăsături fine, cu două instrumente.
Primul era, bineînțeles, saxofonül tenor, din care ieșeau
sunetele învăluitoare, calde, senzuale, care o făcură pe Naima să
simtă o minge de foc în pântece.
Al doilea era, mai jos, bărbăția brună, excitată la maximum,
care parcă țâșnea din abdomenul lui. Fără să se oprească din
cântat, saxofonistul merse spre canapeaua pe care cele două
femei, cu buzele umezite, îl devorau din priviri. Pe măsură ce
înainta spre ele, sexul lui formidabil se balansa în sus și în jos,
în ritmul pașilor, ca un veritabil metronom al dorinței.
— Mi-am zis că această mică gustare îți va face plăcere, în
așteptarea petrecerii de diseară, murmură Geneviève Courtaud,
strângând-o de după umeri pe Naima cu un fel de mândrie.
— Mărturisesc că ideea îmi place mult... zise aceasta, cuprinsă
de frisoane de plăcere, în fața virilității brune care o atrăgea tot
mai mult, pe măsură ce se apropia de ea.
— Doar că, pentru a profita de asta, trebuie să- mi acorzi un
favor, reluă Geneviève, pe un ton aproape rugător: lasă-mă să te
dezbrac! Apoi, Tom ți-o va trage cât vei vrea: l-am încercat
noaptea trecută, este aproape de neobosit.
Naima se lăsă în brațele Geneviève! și îi zâmbi.
— De ce nu? zise ea cu un oftat răgușit. Oricum, îți sunt
datoare. Dar să nu încerci să profiți!
Imediat, mâinile nerăbdătoare ale Geneviève! atacară clipsul
care prindea rochia Naimei. Apoi, dădu la o parte cele două fâșii,
descoperind sutienul din dantelă neagră și micul slip asortat.
— Dumnezeule, cât de frumoasă ești! oftă blonda, cu ochii
holbați, trecându-și vârful limbii peste buzele uscate de dorință.
Te implor, Naima, lasă-mă să te mângâi! Doar puțin...
Cuprinzând bustul contesei cu o forță uimitoare, agrafa
sutienului se desprinse și eliberă sânii mari ale căror sfârcuri
erau excitate.
Naima ar fi protestat când gura avidă a Geneviève! îi cuprinse
un mamelon, dar plăcerea nebună care i-o provocă limba agilă și
caldă a prietenei sale o făcu să se răzgândească.
„După toate astea, gândi ea, îi sunt datoare și nu am nici un
motiv să mă privez de o nouă sursă de plăcere..."
ÎntiTise mâna dreaptă și cuprinse virilitatea saxofonistului
care, fără să se oprească din cântat, se apropiase de cele două
femei, lângă canapea.
În aceeași clipă, degetele febrile ale Geneviève!, care se
strecuraseră între slip și pielea satinată, îi invadară intimitatea,
atât de umezită ca și parcul aflat dincolo de fereastră...
Amandine Moulin ezită înainte de a o lua pe strada César-
Franck.
Tânăra își scutură părul blond, ud, care îi venea în ochi și
inspiră adânc, înainte de a porni mai departe.
César-Franck: era numele străzii pe care îl auzise la polițistul
frumos ca un zeu, care o interogase în legătură cu Gregory. Cum
îl chema oare? Ah! da: Corentin. Boris Corentin.
De două zile, Amandine Moulin nu înceta să se gândească la
aceeași întrebare. Care o înnebunea. O înfuria.
Această femeie... această contesă în a cărei casă Gregory avea
întâlnire în seara în care a murit: se culcase cu ea sau nu?.
Amandine nu mai dormea. își petrecea nopțile chinuindu-se și
plângând. Atât de mult, încât dimineața avea cearcăne roșii la
ochi...
Atunci, se hotărâse să se întâlnească cu acea femeie. Fiindcă
voia să știe. I se părea că durerea ei va fi mai suportabilă după...
Doar că, acum, în timp ce mergea încet pe trotuarul ud al
străzii César-Franck, își dădea seama de un lucru.
Nu știa la ce număr locuia această misterioasă femeie, căreia
nu îi știa nici numele.
Amandine simți cum o podidesc lacrimi de necaz și se preling
pe obrajii aproape transparenți. Dar imediat observă că cineva
venea spre ea.
Negrul.
Tipul uriaș, ușor dus de spate și cu ochelari mari de soare, pe
care îl văzuse ieșind din clădirea unde era studioul lui Gregory,
când ea ajunsese acolo; același tip care dispăruse la volanul
mașinii...
Era acolo, la vreo zece metri în fața ei, venind spre ea.
Balansând ușor spațiul din fața lui cu un baston alb de orb!
Amandine rămase nemișcată.
Era același bărbat, era sigură. îl văzuse de aproape pentru a-l
recunoaște dintre mulți alții. Evident, se impunea o întrebare,
acum. Cum, orb, a putut să urce la volanul mașinii și apoi să
plece?
Când nu mai avea decât trei metri până la ea, orbul - sau ce
era - o luă brusc la stânga și dispăru din vedere.
Amandine făcu câțiva pași repezi și ajunse în fața unei porți, ai
cărei batanți erau deschiși spre o curte pavată în fundul căreia se
ridica un hotel particular din piatră gri. Avu timp să-l vadă pe
negru făcând cinci pași pe alee și dispărând înăuntru.
Atunci, fără să mai stea pe gânduri, Amandine intră și ea în
curtea pavată, luminată de patru lampadare de fiecare parte a
aleii.
Fără să observe silueta masculină care, imobilizată într-un
fotoliu, o studia de la una din ferestrele de la primul etaj.
Oapltolul XI
— Vă ascult, domnule conte...
Erau singuri, în salonul de la primul etaj al hotelului
particular, față în față, fără martori. •
Contele Ernst von Eschenbach și maiorul de poliție Boris
Corentin.
Primul, în scaunul său de infirm, al doilea, pe canapeaua de
catifea verde.
Printr-una dirr ferestre, întredeschisă, se auzea clipocitul
sonor al ploii în jgheaburile de zinc și pe pavajul din curte.
Boris Corentin își studia interlocutorul cu o anume curiozitate.
I se părea mult mai palid decât la prima lor întâlnire, din aceeași
dimineață. Era ciudat, dar putea spune că în câteva ore, neamțul
îmbătrânise brusc.
În același timp, în ochii lui de un albastru pal aproape metalic,
citea o hotărâre deosebită, amestecată cu o resemnare liniștită.
Ca și cum bărbatul care stătea în fața lui, țeapăn în scaunul
de infirm, cu o pisică mare albă adormită pe genunchii lui slabi,
tocmai luase o decizie capitală pe care nimeni și nimic nu l-ar
putea împiedica să o pună în practică.
— Domnule Corentin, v-am cerut să veniți nu pentru a vă
mărturisi un sentiment de răzbunare la adresa contesei, ci din
contră..
Vocea lui Ernst von Eschenbach era fermă, deși, imperceptibil,
ușor tremurătoare.
Scoase un pachet de țigări nemțești, luă una și o aprinse la
flacăra unei brichete din argint și lac negru. Imediat, o aromă de
tutun blond, cu parfum de fructe, se răspândi în camera
încălzită.
— Domnule Corentin, reluă el, cu aceeași voce, așa cum știți,
un tânăr a fost omorât, acum două zile, și cred că această crimă
a avut loc în casa mea.
— Este vorba de Grégory de Contadines? întrebă Corentin.
Eschenbach aprobă cu o mișcare din bărbie, înainte de a
continua:
— Ș tiu cine l-a omorât, înainte de a-i duce corpul în altă parte.
Este cântărețul negru pe care contesa l-a primit aici, acest Buddy
Jeffrey. Vi se poate părea incredibil, domnule Corentin, dar vreau
să vă zic ceva: Buddy Jeffrey...
— Nu este orb deloc, știu, îl întrerupse Boris pe un ton în care
se simțea o anume nerăbdare.
— Mai exact, nu mai este, rectifică liniștit contele. Acest băiat
a suferit de o cataractă dublă în copilărie...
— Credeam că această afecțiune este caracteristică vârstei a
treia, ca să nu spun bătrâneții! obiectă Corentin, cu sprâncenele
încruntate.
— în principiu, da, zise contele, dar sunt și anu- miți factori
agravanți: ereditate alcoolică, consumul de droguri, malnutriția
cronică, igienă deficitară, etc. Adăugați la asta și faptul că în
mediul în care a trăit acest bărbat se consideră că boala este un
semn al destinului. Mai ales când nu sunt bani pentru îngrijiri.
— Pe scurt... oftă Corentin, punând picior peste picior.
— Pe scurt, cum ziceți, acum doi ani, soția mea a petrecut
câteva luni în Elveția, unde l-a operat pe acest bărbat pe
cheltuiala ei - mai degrabă pe cheltuiala mea. Dar să lăsăm asta.
Important este că... în fine acest negru și-a recăpătat vederea.
— Este ceva ce nu înțeleg, domnule von Eschenbach...
— De ce acest Buddy continuă să facă pe orbul? Din cauza
reputației în lumea jazzului, se pare! Ș i din superstiție: după
părerea soției mele, se teme să nu își piardă talentul de
saxofonist, dacă renunță oficial la statutul său de nevăzător.
— Domnule conte, este foarte posibil ca Buddy Jeffrey să-l fi
omorât pe Grégory de Contadines, zise atunci Corentin pe un ton
ferm. Este de altfel și concluzia la care am ajuns deja fără vrerea
mea. Doar că, vedeți dumneavoastră, sunt la fel de convins că a
acționat împreună cu un complice. Sau, mai bine zis: o
complice...
Ernst von Eschenbach tresări violent, pielea i se făcu și mai
palidă, în timp ce ochii deveneau de un albastru închis, ca un
cer deasupra mării înaintea furtunii.
— Domnule Corentin, protestă el, pe un ton imperios, contesa
nu are nici o legătură cu povestea asta, în ciuda aparențelor!
Este imposibil! O Eschenbach nu se va preta la astfel de lucruri,
înțelegeți?
— Chiar o Eschenbach... prin alianță? replică cu răceală
Corentin, privindu-l pe conte în ochi.
Acesta păru pierdut câteva secunde, dar își reveni imediat și
obrajii săi slabi prinseră puțină culoare:
— Domnule Corentin, susțin cu tărie că soția mea este străină
de toate acestea, chiar dacă atitudinea ei puțin... aiurită v-ar
putea face să credeți contrariul! Este o Eschenbach!
Aproape că se răstise pronunțând aceste ultime cuvinte. în
același timp, Corentin sesiză o rugăminte în glasul lui. Da, asta
era: bărbatul care stătea în fața lui îl ruga să o îndepărteze pe
soția lui de tot. Să îndepărteze mai ales numele Eschenbach.
Dând vina pe un „biet negru", așa cum zicea contele.
Prea ușor...
— Ș i presupun, domnule conte, făcu Boris cu o ironie agresivă,
că veți încerca să mă convingeți că acest Buddy Jeffrey l-a
omorât și pe Cootie Johnson înainte de a-l suspenda de un cârlig
de măcelărie?
Ernst von Eschenbach înlătură orice obiecție cu o mișcare din
mână:
— Nu cunosc această persoană! Ș i nici nu mă interesează să
aflu cum și de ce a murit, domnule Corentin!
Boris se ridică brusc, cu maxilarele strânse și privirea fixă.
 — Foarte bine, domnule von Eschenbach! Fiindcă, aparent, nu
ați vrut să mă vedeți decât pentru a încerca să o disculpați pe
soția dumneavoastră, nu-mi mai rămâne decât să vă las, după ce
mi-ați spus ceea ce voiați să-mi spuneți.
Vocea îi deveni și mai dură:
— Dar să știți că voi merge până la capăt, oricine ar fi
persoanele care ar putea fi implicate. Eschenbach sau nu!
Era deja la ușă, când vocea contelui, brusc slăbită, răsună în
urma lui:
— Asta nu este tot, domnule Corentin. întoarceți-vă, vă rog.
Boris se întoarse și descoperi un bărbat abătut, cu tenul palid,
ale cărui mâini erau cuprinse de un tremurat convulsiv.
Contele așteptă să se așeze Corentin, înainte de a vorbi, fără
să-și ridice privirea spre el:
— V-am cerut să veniți fiindcă mi-e frică, domnule Corentin.
Frică de ceea ce se va întâmpla...
Instantaneu, în mintea lui Corentin se aprinse un beculeț. De
această dată, Eschenbach vorbise cu un accent de sinceritate și o
dezinvoltură care lăsau să se înțeleagă că era vorba de cu totul
altceva.
— De ce vă este frică, mai exact? întrebă el cu calm.
— De urmare, murmură contele, trecându-și mașinal o mână
peste fruntea palidă. Evoluția imposibil de oprit...
— Puteți fi mai explicit... sugeră Corentin care, cu toate astea,
nu voia să riște să-l blocheze pe conte cu brutalitate.
În fine, neamțul găsi forța să ridice capul și să-și privească
interlocutorul în față. ■
— După o scenă extrem de penibilă pentru mine, petrecută
mai devreme, soția mea m-a anunțat că urmează să organizeze o
nouă serată... „muzicală**, dacă se poate spune așa, în această
seară. Dar în altă parte, pentru a se distra în liniște. Apoi a
plecat, ca și nenorocitul de Buddy...
— V-a spus unde? întrebă Corentin, aproape sigur de răspuns.
— Bineînțeles că nu! Ș i mi-e teamă să nu facă vreo prostie. O
greșeală teribilă...
— Ce vă face să credeți asta, domnule Eschenbach?
— Un incident care s-a produs, acum aproape două ore. Eram
lângă fereastră, acolo, ca întotdeauna. Mai întâi l-am văzut
întorcându-se pe Buddy Jeffrey și, chiar în urma lui, o tânără
blondă pe care nu am mai văzut-o, o fată mai degrabă fer-
mecătoare, cu niște ochi minunați și care părea că-l urmărește.
Ea a intrat în curte, chiar înainte ca soția mea să ajungă și ea, la
volanul Mercedes-ului ei.
— Și apoi? întrebă Corentin care, de câteva secunde, își ținea
răsuflarea, cu stomacul chinuit de un presentiment urât.
— Apoi, le-am văzut schimbând câteva cuvinte după care
necunoscuta a urcat în mașină și au plecat amândouă. Câteva
minute mai târziu, negrul a plecat și el. Nu știu de ce, dar
consider că este ceva ciudat, nu știu ce...
Boris Corentin nu mai asculta. Poate din cauza sângelui care îi
bubuia în tâmple. Sau a ideilor care i se amestecau în cap.
Deodată, un văl se destrămase în mintea lui și îi era teamă să
realizeze ceea ce se întâmplase cu adevărat.
Tânăra blondă „cu niște ochi minunați", era aproape sigur, era
Amandine Mouliri, logodnica lui Grégory. Care voise să facă o
anchetă proprie sau ceva de genul acesta...
Ș i care, din nimereală, îl descoperise pe bărbatul pe care îl
văzuse ieșind din clădirea din Saint- Ouen, în seara crimei, și
dispărând sub ochi ei cu mașina.
Același bărbat pe care îl credea orb!
Poate că, sub influența emoțiilor, îi povestise Naimei tot ceea
ce aflase? Era foarte posibil.
Ș i, în acest caz, concluzia era din nefericire foarte simplă, în
ochii lui Boris Corentin.
Fără să știe, naiva Amandine se aruncase singură în gura
lupului. Un lup pentru care ea reprezenta, chiar fără să știe, o
amenințare ce trebuia eliminată cât mai repede.
De aceea Amandine Moulin era în pericol de moarte.
 Dacă nu deja moartă.
Capitolul XII
Din cauza ploii care cădea în continuare cu o regularitate
aproape obsedantă, Naima von Eschenbach avea impresia că era
deja noapte.
Prin geamul ferestrelor nu se mai distingea nimic din parcul
care înconjura casa mare în stil 1900 a Geneviève! Courtaud. Se
mai zăreau, ca prin ceață, luminile celor două clădiri moderne,
de dincolo de zidul de împrejmuire.
Cu țigara ei mentolată într-o mână și un pahar de șampanie în
cealaltă, Naima se întoarse spre salonul luminat suav de spoturi
roșii și portocalii.
Din difuzoare, în surdină pentru moment, se auzea vocea
senzuală a lui Billy Holiday, acompaniată de saxofonul lui Lester
Young.
Naima zâmbi văzând-o pe Marie-France Bonnières, Diotima
Kreutzberg și Antoinette d’Avricourt, ocupate să discute cuminți,
lângă bibliotecă, gustând din caviar cu vârful buzelor fardate.
Aceleași buze care, mai devreme, când sosiseră cântăreții și
creaseră ambianță, erau ocupate cu mădularele bărbaților,
scâncind de plăcere, înainte de a le primi între coapsele lor
depărtate...
Ușa salonului se deschise și Geneviève Courtaud, stăpâna
casei, reapăru, după o absență de câteva minute.
Naima zâmbi de satisfacție văzând-o îmbrăcată cu o rochie
portocaliu aprins, foarte mulată și generos decoltată deasupra
sânilor ei mici și ascuțiți.
Dar, pe de altă parte, nu croiala rochiei o interesa pe Naima, ci
culoarea. O culoare pe care, sosind la ea mai devreme, îi ceruse
în mod expres să o poarte. Fiindcă reușita seratei depindea de
asta în mare parte. 1
Geneviève Courtaud, după ce aruncă o privire fugitivă prin
salon unde, în fața șemineului încadrat de o bibliotecă imensă,
instalase o mică scenă pe care trona un pian cu coadă, se
îndreptă spre; Naima cu un zâmbet încurcat. j
— Este ciudat, draga mea, îi șopti ea la ureche, lipindu-și
corpul androgin de al ei, de după-amiază nu încetez să mă
gândesc la tine și asta mă excită la nebunie! Ar trebui să o mai
facem, eu și cu tine, vrei?
Naima nu răspunse, dar simți frisoane, reamintindu-și cum,
cu câteva ore în urmă, se zvârcolea de plăcere în același salon,
sub atingerea limbii diabolice a Geneviève!, în timp ce cuprindea
cu buzele membrul greu și neobosit al lui Tom, saxofonistul
originar din Salt Lake City.
— De fapt, Buddy nu vine? se miră Geneviève, privind prin
cameră. Păcat, ador să mi-o trag cu el. Nu știu de ce, de altfel...
Poate fiindcă mi-o trage fără să mă poată vedea, cine știe? <
— Ba da, ba da, va veni puțin mai târziu, răspunse Naima von
Eschenbach cu o voce înăbușită. Avea o treabă de rezolvat,
înainte...
Ș i, fără să vrea, simți cum i se înnoadă stomacul, gândindu-se
la ceea ce saxofonistul urma să facă, în acel moment, undeva în
Paris...
Nu era încă zece seara iar la Body and Soul, localul de jazz din
strada Lombards, părea încă în semi-letargie, când Boris
Corentin și Aimé Brichot intrară.
În spatele tejghelei din primajncăpere a pivniței, marele
barman ras în cap conversa cu o blondă dotată cu o pereche
impresionantă de sâni, pe care îi devora practic din priviri.
Din cea de-a doua încăpere se auzeau acordurile unui saxofon,
acompaniat cu greu de un trio pian-chitară-bas, fără baterie.
Corentin se simți încordat, indispus. Răsucise totul pe toate
părțile, ajungând mereu la aceeași concluzie privitoare la ancheta
lor.
Naima von Eschenbach și Buddy Jeffrey se evaporaseră pentru
a merge la o serată despre care nimeni nu știa unde avea loc. Și,
foarte probabil, Amandine Moulin era în mâinile lor.
Pe scurt, un fiasco total.
 În disperare de cauză, Corentin luase decizia de a porni din
punctul de unde începuse.
De la Body and Soul.
Barmanul păru că-i recunoaște, fiindcă le adresă un semn cu
ochiul și scoase din proprie inițiativă două Budweiser din
frigider.
— Este un grup nou, în seara asta? întrebă nevinovat Boris,
sprijinindu-se cu coatele de tejgheaua umedă.
— Da! Au venit de la Berlin chiar acum două ore, răspunse
marele negru. Este prima dată când concertează la Paris. După
părerea mea, nu prea își dau silința, dar, mă rog: nu poți
mulțumi pe toată lumea?
„Deci, gândi Corentin, Naima von Eschenbach nu a avut cu
siguranță timp să-i recruteze pentru mica ei petrecere din
această seară..."
În acea clipă, ieșiți din a doua încăpere, doi bărbați tocmai
veneau la tejghea, în spatele lui, și începură să vorbească în
americană, ceea ce îl făcu să fie atent.
— Și cum vom ști unde să mergem? întrebă unuli dintre ei.
Celălalt zâmbi înainte de a răspunde cu un, accent texan
foarte pronunțat:
— Trebuie să ne lăsăm îndrumați de muzică, man!
Luară cinci beri pe care barmanul tocmai le pusese în fața lor
și se întoarseră în a douaj încăpere, urmați de privirea lui Boris
Corentin, cu? sprâncenele încruntate. j
— Ei, din contră, sunt foarte buni! îi zise barma-i nul, cu o
mișcare de bărbie spre cealaltă cameră! Mă întreb de ce or fi
venit aici în seara asta, având în vedere că nu sunt trecuți în
program. Mă rog...
Boris Corentin deschise gura să întrebe ceva, când, după o
scurtă pauză, formația atacă o piesă nouă. Boris recunoscu
autorul, fără însă a ști și titlul exact.
Câteva secunde mai târziu, se întâmplă ceva.
Corentin îi văzu pe cei doi jazzmen lăsându-și paharele încă
pline pe masă, întorcându-se și traversând prima încăpere,
înspre ieșire.
Urmați de alți trei negri, pe care Corentin nu îi remarcase încă
și care păreau animați de aceeași nerăbdare ca și primii doi.
Cuprins de o inspirație subită, îl luă pe Aimé Brichot de braț și
îl trase până lângă scări.
— îi vei urmări, Mémé, îi șopti el la ureche. Mai ales, să nu-i
scapi: ceva îmi zice că ne vor conduce la mica petrecere a Naimei.
— Iar tu? întrebă Brichot, luându-și impermeabilul ud pe care
abia îl dăduse jos.
— Rămân aici, în cazul în care scumpa noastră contesă va
apărea! Ț inem legătura prin telefonul mobil, OK?
Aimé Brichot dispăru pe scări iar Corentin se întoarse la bar.
— Contesa nu este aici în seara asta? întrebă el, făcându-i
semn barmanului să-i aducă o bere.
— Prea devreme pentru ea, răspunse negrul. Dar va veni, cât
de curând...
Corentin încruntă din sprâncene:
— Cum puteți fi așa de sigur?
Fața rotundă a negrului se lumină de un zâmbet larg:
— Nu este prea greu: după-amiază a trecut pe aici și mi-a lăsat
o listă cu câteva titluri pe care voia să le asculte în această seară
de la noua formație. Asta înseamnă că va veni, nu?
— Se întâmplă adesea să alcătuiască ea programul? se miră
Corentin.
— Ei... nu. Acum îmi dau seama că este prima dată! Dar bine:
nu se poate refuza nimic Contesei Negre!
Boris Corentin era pradă unei senzații ciudate, ca și cum în
fața ochilor avea ceva pe care nu îl putea vedea. Dar de ce?
Fu trezit din gânduri de soneria mobilului, în buzunarul drept
al hainei. Recunoscu vocea lui Aimé Brichot.
— Boris? Eu sunt. Poți să mă înjuri: i-am pierdut pe cei cinci
țipi, pe culoarele de la RER, la Châtelet...
— Dați-mi drumul, vă rog! Nu voi spune nimic... Nimănui... Vă
jur!
Cu ochii injectați de frică, Amandine îl privea pe Buddy Jeffrey
desfăcându-și pantalonul, lângă patul pe care era întinsă,
complet goală, cu încheieturile legate de tăblia metalică.
Jeffrey, care își dăduse jos ochelarii negri și ale cărui priviri,
pline de bestialitate o străpungeau ca niște lame încinse.
— Știu că nu vei spune nimic, puișor! zise el cu o voce calmă,
apropiindu-se de ea cu sexul în plină erecție. Dar nu este vina
mea: niciodată nu am putut rezista la o pisicuță așa blondă ca a
ta. Dacă vei fi foarte drăguță cu mine plec, îți promit. Ș i chiar te
voi dezlega înainte de a pleca! Simpatic, nu?
Amandine simți cum lacrimile i se strângeau sub pleoapele
înroșite, când membrul mare îi atinse buzele strânse.
Mirosul puternic de transpirație al bărbatului o făcea să
vomite și voia să țipe.
Dar frica fu mai puternică decât dezgustul.
Atunci, deschise gura și își înfășură limba caldă și moale în
jurul virilității respingătoare care îi viola gâtul.
Se cambră fără să vrea când degetele lungi al saxofonistului
puseră stăpânire fără menajamente pe pântecele ei fragil, ca și pe
cealaltă deschizătură a corpului, mult mai strâmtă.
Cu un grohăit porcesc, Buddy èjaculâ aproape imediat,
sufocând-o aproape pe Amandine cu jeturile puternice și mari.
Imediat, se dădu jos din pat și se duse să scotocească în
buzunarul impermeabilului de piele neagră, agățat în cuierul
fixat pe ușa garsonierei pe care Amandine Moulin o închinase, în
apropiere de piața Republicii, pe strada Béranger.
Cu un flacon mic de sticlă în mână, reveni spre pat, zâmbind
neliniștitor. .
— Acum, te voi dezlega, așa cum ți-am promis. Dar înainte, vei
dormi! Cuminte, dacă nu vrei să mă superi...
Cu ochii plini de neînțelegere, Amandine îl văzu desfăcând
flaconul și vărsând o duzină de pilule ovale și albe în palmă.
Înainte ca ea să apuce să zică ceva, Buddy sări în pat pentru a
o imobiliza. Apoi, ținând-o de nas pentru a o forța să respire pe
gură, îi băgă pilulele între buze, după care îi strânse maxilarele
cu o forță irezistibilă.
— înghite! mormăi el, cu străluciri de furie în ochii bulbucați.
înghite totul imediat sau te sugrum!
Cuprinsă de frică, Amandine înghiți de trei sau patru ori cu
greutate, până nu-i mai rămase nimic în gură.
Imediat, Buddy sări jos din pat și se mai liniști.
— Ei bine! oftă el, mângâind părul blond și lung. Vezi că pot fi
rezonabil. Iar acum, dormi!
În același timp, Buddy Jeffrey o cuprinse cu degetele de ceafă
pe Amandine și o lovi cu toată forța de noptieră. .
Fruntea nefericitei se lovi de colțul din marmură falsă. Nu
scoase nici măcar un sunet și deveni instantaneu moale în
brațele călăului ei.
Acesta, cu un zâmbet de satisfacție, îi dezlegă mâinile, băgă
sfoara în buzunarul de la spate și lăsă corpul pe covor.
Fără să se grăbească, cu colțul unui cearșaf, șterse atent
flaconul în care mai erau patru său cinci pilule și îl puse la
vedere, pe noptieră.
Apoi, se îndreptă spre ușă și-și îmbrăcă impermeabilul. în clipa
în care ieșea din garsonieră, aruncă o ultimă privire spre corpul
gol al Amandinei care, în lumina slabă din stradă, apărea pe jos
ca o pată.
Naima avusese o idee genială, când, din întâmplare, o întâlnise
în curtea hotelului particular.
Să o ducă la ea acasă, apoi să-i aranjeze moartea astfel încât
să pară a fi din cauza unei supradoze de heroină. Nu era rău
deloc...
Doar că Buddy o îmbunătățise. Pentru a păstra heroina,
furase somniferele contelui, pentru a i le da fetei.
Suicidul perfect.
Cât privește rana de la frunte, polițiștii se vor gândi că și-o
provocase încercând să se ridice din pat. Și un martor incomod
mai puțin!
Buddy Jeffrey deschise ușa și, înainte de a ieși, se asigură că
scările prăfuite erau pustii.
În prezent, nu îi mai rămânea decât să se alăture petrecerii de
acasă de la Geneviève Courtaud.
Merita o pauză.
Cu brațele legănate, clătinându-se de pe un picior pe altul, ca
și cum abia își ducea corpul prea mare, Gunther Jahr stătea în
picioare în fața fotoliului stăpânului său.
Cu ochii lui care își păstraseră albastrul încă din copilărie, îl
privea cu o supunere totală, amestecată cu un fel de adorație
animalică.
— Gunther, poți să refuzi, știi, murmură Ernst von
Eschenbach, cu o voce slabă, abia perceptibilă. Voi înțelege
foarte bine refuzul tău...
— Stăpâne, nu vă voi refuza niciodată, răspunse uriașul cu
privirea lui de copil, cu o voce șuierătoare. Viața mea vă aparține,
o știți. Voi îndeplini ceea ce mi-ați cerut, nu aveți grijă. Voi
salva...
Ernst von Eschenbach își lăsă bărbia în pieptul slab.
— Mulțumesc, Gunther, oftă el, cu un fel de plâns ascuns. îți
mulțumesc în numele tuturor celor din familia Eschenbach!
Când contele ridică ușor capul, Gunther Jahr părăsise camera
fără să facă nici un zgomot, ca o fantomă.
Antoinette d’Avricourt își dădu jos încet chilotul din satin cu
paiete argintii trăgându-i de-a lungul coapselor rotunde, de
culoarea cafelei.
Ș i asta în aplauzele „scumpelor ei prietene", adunate în jurul
pianului pe care se urcase.
Cu capul ușor lăsat pe spate, și cu un zâmbet stânjenit,
superba metisă de douăzeci și nouă de ani, îndoindu-și
genunchii, își coborî încet pubisul de culoarea cernelii, tuns în
formă de saxofon, spre fața congestionată a Genevièvei, care
strângea convulsiv corpul suplu și generos al Naimei.
 În jurul lor, pe mica scenă improvizată, cei cinci cântau Night
in Tunisia de Dizzy Gillespie, ale cărei ritmuri tropicale sporeau
și mai mult căldura senzuală și sufocantă din cameră.
În clipa în care intimitatea buclată și umedă a lui Antoinette
atingea ușor buzele avide ale Genevièvei, Sammy Boyder la
saxofon și Big Joe Thomas la trombon se lansară într-o
improvizație pe două voci, fiecare reluând fraza muzicală de la
celălalt.
— Trebuie să-i susținem... murmură Diotima Kreutzberg, cu
acel accent german care îi sporea senzualitatea naturală.
— Sunt complet de acord, opină Marie-France, scuturându-și
șuvițele roșcate ale părului, cu ochii strălucind de la atâta
șampanie băută.
Cele două femei părăsiră grupul de lângă pian și, într-un
ansamblu perfect, îngenuncheară fiecare în fața câte unui
cântăreț, ale căror melodii erau din ce în'ce mai puternice,
aproape violente.
— Prima care îl face să ejaculeze pe bărbatul ei are dreptul să
și-o tragă cu amândoi, propuse Diotima, scoțând la iveală
membrul greu și palpitând al trombonistului.
— Gata! răspunse Marie-France, înainte de a cuprinde
virilitatea saxofonistului între buze, pe care și le umezise mai
întâi cu vârful limbii roz.
Rezemată de pian, Naima von Eschenbach lăsa degetele
nervoase ale Geneviève! să-i exploreze crăpătura în profunzime.
în același timp, Geneviève își cufundase fața între coapsele fine
ale Antoinette!, care gâfâia din ce în ce mai tare.
Un zâmbet satisfăcut apăru pe buzele întredeschise ale
contesei. Seara începea bine.
Fără îndoială, asta fiindcă nu era în mediul ei obișnuit sau
poate din cauza ploii care parcă izola casa de restul lumii. Naima
avea senzația că este naufragiată pe o insulă plină de plăcere și
foarte greu accesibilă. O plăcere care, datorită degetelor din ce în
ce mai nerăbdătoare ale Geneviève!, o invada cu totul.
 Cu picioarele tremurând, Naima se smulse dezmierdărilor
feminine: voia ceva mai consistent acum. Un bărbat.
Unul din cei care cântau muzica aceasta care o excitase
întotdeauna.
Mai mult ca niciodată, avea nevoie de un sex de bărbat în ea.
Simțea nevoia să fie penetrată...
Apropiindu-se de bateria lui Lewis McPhee, Naima avu o clipă
impresia că vede, cu coada ochiului, o siluetă masivă apărând
brusc în cadrul ferestrei, după care dispăru iar în noapte.
Dar, cuprinsă de dorința care o chinuia și o amețea, nu-i dădu
atenție...
Aimé Brichot era atât de supărat, de nefericit când se întoarse
la Body and Soul, încât Boris Corentin nu îi mai zise ceea se
avusese de gând.
— M-au păcălit, Boris, murmură el, cu amândouă coatele
rezemate de tejghea și cu capul în mâini. Nu știu dacă m-au
văzut sau nu, dar m-au păcălit...
— Explică-mi, Mémé, făcu Corentin, cu o voce înțelegătoare.
— S-a întâmplat exact la jumătatea scării rulante, oftă Brichot.
Aproape dintr-o mișcare, toți cinci au sărit peste despărțitură și
au aterizat pe sensul celălalt. Evident, eu...
— Evident, îl ajută Corentin, nu puteai să faci același lucru,
fiindcă le-ai fi arătat că îi urmărești.
— Exact. Ajuns la capătul scării, am alergat înapoi pe celălalt
sens, dar dispăruseră. Oricum, sunt niște țipi care cunosc
muzică, crede-mă!
Boris Corentin tresări violent și își prinse coechipierul de
mână:
— Repetă ce ai zis, Mémé!
— Ei... dar... cunosc muzică, cred, răspunse Brichot, puțin
uimit de reacția partenerului său. Vreau să zic prin asta că...
— Asta el exclamă Boris Corentin. Sunt sigur că asta este!
— Dar ce este, până la urmă?
— Muzica! făcu Corentin, cu ochii scânteind. Cei doi muzicanți
care au venit să ia bere lângă mine mai devreme... Unul a
întrebat cum vor ajunge acolo unde trebuia. Iar celălalt a
răspuns că nu trebuie decât să se lase în voia muzicii! Era o
parolă, Même!
— Nu crezi că e cam trasă de păr?
În jurul lor, orele fiind înaintate, clubul sé aglomera repede iar
temperatura urca sensibil, în timp ce atmosfera era saturată de
miros de tutun și de haine ude.
— Nu, Mémé, sunt sigur că am dreptate! șopti Corentin. Chiar
imediat după ce cei doi au luat berile, grupul de pe scenă a
început să cânte o piesă nouă de Charlie Parker. Atunci, brusc,
și-au abandonat berile pentru a se îndrepta spre ieșire. Urmați de
încă trei, care erau așezați la întâmplare, dar care au urmat
același semnal. Ș i imaginează-ți că mi-am amintit titlul piesei lui
Charlie Parker, cât ai fost tu plecat. Este Now’s the time. Ceea ce
înseamnă...
— „Acum, este timpul", șopti Aimé Brichot care înțelesese. Și tu
chiar crezi că au avut și alte semne pentru...
— Vom afla imediat, îl întrerupse Corentin, făcând semn
barmanului să se apropie. Spuneți-mi, mai aveți lista cu piesele
alese de Naima von Eschenbach?
— Cred că da, făcu negrul trecându-și mâna peste capul ras,
care lucea în lumina neonului galben al unei reclame agățate în
spatele lui. Trebuie să am o dublură undeva pe aici... Ah! uite-
o...
Boris Corentin aproape că i-o smulse din mână. Numerotate
cu grijă, cinci titluri erau notate cu cerneală neagră:
Take the „A“ train
Mrs. Robinson
Rue Chaptai
Orange was the colour of her dress
Now’s the time
— Asta el exclamă Boris Corentin întinzând foaia lui Aimé
Brichot. Am găsit!
 — Este curios, această piesă de Simon și Garfunkel chiar în
mijlocul unui concert de jazz, notă Brichot cu o strâmbătură,
dând înapoi hârtia lui Corentin.
— Fiindcă Naima nu a găsit altceva pentru a alcătui indicația
indispensabilă pentru cei cinci pe care i-ai urmărit!
— Mulțumesc că mi-ai amintit, bombăni Brichot. Dar m-au
lăsat perplex...
— Nu și pe mine! făcu Corentin luând hârtia. Să vedem, Mémé,
i-ai pierdut pe țipi pe culoarul de la RER. Ori, titlul primei piese
este Take the „A“ train. Ceea ce înseamnă literal „ Luați trenul A“,
dar care se poate traduce și... „Luați linia A de la RER“! Ai înțeles,
Même? Apoi, s-a cântat Mrs. Robinson, ceea ce înseamnă...
— Că trebuie să coboare la Plessis Robinson, stație care se află
pe traseul acestei linii! exclamă Brichot. Ș i apoi, să o ia pe strada
Chaptal, care este titlul piesei următoare!
— Bravo, Même! în ce privește a patra piesă, „Orange era
culoarea rochiei ei“, presupun că a desemnat persoana care, în
final, îi va ghida până la locul exact unde trebuia să se țină
serata. Iar când au auzit ultima piesă, cea a lui Parker, au știut
că era momentul să plece, ceea ce au și făcut.
Aimé Brichot își ridică mașinal ochelarii pe nas, înainte de a
căuta febril prin buzunarul interior al impermeabilului:
— Boris, asta mă face să mă gândesc deodată la o șmecherie...
Scoase o fișă, o parcurse rapid cu privirea și emise un strigăt
de victorie.
— Privește asta, Boris! sunt numele și adresele prietenelor
Naimei, care au participat la distracție, în seara în care Gregory
de Contadines a murit...
Pe al treilea rând, contesa notase:
Geneviève Courtaud
strada Chaptal, nr. 19 - 92350, Plessis - Robinson
— Ce spui de asta? întrebă Aimé Brichot, satisfăcut că își
răscumpărase parțial eșecul de mai devreme. .
— Zic că nu trebuie decât să ne urcăm în mașină și să mergem
direct spre sud! răspunse Corentin, cu maxilarele strânse și
privirea dură.
Buddy Jeffrey opri taxiul cu o sută de metri mai înainte de
intrarea în parc. Din prudență, cât mașina rămase în zonă, se
strădui să folosească bastonul alb pentru a înainta în lungul
trotuarului presărat cu bălți de apă neagră.
Cum dispăru taxiul la intersecția străzilor Chaptal cu Charles
de Gaulle, îl plie și-l puse în buzunarul interior al
impermeabilului.
Apoi, deschise grilajul metalic vopsit în verde care dădea
înspre parcul în mijlocul căruia, între copaci, se zărea casa
Geneviève! Courtaud.
Mergând cu pași repezi, cu umerii aplecați din cauza ploii care
îl stropea în rafale furioase, urcă pe aleea pietruită, în dreptul
celor două felinare din fier forjat care flancau drumul.
Cu cât se apropia mai mult, clădirea mare i se părea sinistră,
aproape amenințătoare, cu acoperișul ei de ardezie, cu multe
turnulețe, ieșite în afară cu mai mult de un metru față de fațada
de piatră.
Buddy Jeffrey mai avea doar doi sau trei metri până la zona
luminată în galben de lampadare, când observă o mișcare în
spatele tufișului de tuia din dreapta lui.
Făcu un salt înapoi și scoase un „Euh!“ de frică atunci când o
siluetă întunecată țâșni dintre arbuști și îi sări în față. Dar
imediat după, se destinse:
— Ah! Tu ești! M-ai speriat de moarte, man!
Apoi, saxofonistul încruntă din sprâncene și adăugă cu o voce
bănuitoare:
— Pot să știu ce faci aici, de fapt? Tu nu ești invitat din câte
știu! Doar dacă nu ai o dorință bruscă să i-o tragi contesei! Până
la urmă, poți să-ți încerci norocul, prietene, ea adoră...
Urmarea se pierdu într-un horcăit ciudat, din cauza unui
lucru care i se înfășură brusc în jurul gâtului și care,
strângându-l puternic, îl împiedică să mai articuleze vreun
sunet.
Ș i mai ales să respire.
Duse mâinile la gât pentru a încerca să scape din strânsoare,
dar nu reuși decât să-și zgârie pielea cu vârful unghiilor prea
lungi.
Apoi, în timp ce se zbătea în laț - un fir de nailon, după cum își
dăduse seama -, simți că agresorul se răsucește la spatele lui și îi
aplică o lovitură de genunchi în spate după care îl lungi pe alee,
lovindu-l cu falca de pavajul umed.
În mintea lui, Buddy începu să urle, dar, bineînțeles, nu se
auzi nici un sunet din gâtul lui deja pe jumătate zdrobit. Avea
senzația că ochii erau gata să-i iasă din cap și creierul începuse
să-i fiarbă.
Brusc, îl cuprinse un fel de liniște pricinuită de o certitudine
care îl inundă imediat.
Va muri.
Era inevitabil.
Era deja pe moarte.
Proba. Nu mai simțea aproape nici lațul care îi strângea gâtul
din ce în ce mai tare.
Atunci, fiindcă rezultatul ar fi fost același și nu ajuta cu nimic
să se opună, Buddy Jeffrey închise ochii și își relaxă tot corpul.
Ca măsură de siguranță, asasinul menținu presiunea încă un
timp după ce simțise corpul victimei moleșindu-se brusc.
Apoi se ridică, își strânse cu grijă firul de nailon și trase corpul
de cealaltă parte a gardului de tuia, după care se îndreptă spre
casa, de unde auzea, printr-o fereastră pe care cineva o
deschisese, râsete, gemete, țipete răgușite, totul învăluit într-o
melodie lentă și gravă a unui saxofon.
Avu grijă să nu treacă prin zona luminată pentru a ajunge
până la perete. Nu era momentul să se dea de gol.
Îi mai rămânea un lucru de făcut.
Ceva infim...
Într-un scârțâit de cauciucuri ude, Corentin opri mașina de
serviciu în fața grilajului întredeschis. Aimé Brichot și cu el ieșiră
în același timp din mașină. a
— Cum procedăm? întrebă Brichot. îți reamintesc faptul că ora
legală de acces a trecut de mult...
— Facem foarte simplu, răspunse Corentin deschizând
grilajul. Sunăm și cerem să vorbim cu Naima von Eschenbach,
căreia îi spunem tot ce știm. După părerea mea, dat fiind genul
de petrecere care are loc înăuntru și având în vedere că drogurile
trebuie să circule liber, aceste doamne se simt în inferioritate. Să
profităm la maximum. Altfel, așteptăm și așa mai departe...
Parcul mirosea a mucegai, a pământ ud și a frunze putrezite.
Undeva, în coroana copacului, o pasăre de noapte scoase un
țipăt scurt și strident.
Erau la jumătatea drumului spre casa de unde se auzeau
ecourile unei muzici imposibil de identificat, când Brichot tuși:
— Hm!... Scuză-mă, Boris, dar berea pe care am băut-o înainte
de a pleca de la Body and Soul începe să-și facă efectul. Dacă
vrei să-mi acorzi o secundă...
Pudic ca un puști, se strecură de cealaltă parte a gardului de
tuia pentru a-și goli vezica. Imediat, Boris Corentin îl auzi
înjurând înfundat.
— Ce s-a întâmplat, Mémé?
— Nimic, nimic! Tocmai m-am împiedicat de o uscătură sau...
O, drace!
Ș i aproape instantaneu, într-un foșnet de crengi, Corentin îl
văzu pe Brichot reapărând.
— Boris, vino să vezi... nu era nici o uscătură...
Corentin trecu printre arbuști și descoperi, în spate, cadavrul
lui Buddy Jeffrey.
Pe fața șiroind de apă și cu o grimasă înțepenită, urca liniștit
un melc mare de Bourgogne...
— Ai zice că lucrurile se precipită, șuieră Corentin, printre
dinți. Vino, Même, nu mai trebuie să pierdem nici o secundă!
În clipa în care erau pe alee, auziră un zgomot de geam spart,
urmat de țipete de femei.
Corentin se îndreptă alergând spre casă, urmat cu o mică
întârziere de Brichot.
Scoțându-și de la centură revolverul RMR Special, intră direct
prin fereastra spartă, ale cărei margini erau pline de cioburi de
sticlă.
Cu arma în mână, pătrunse în interiorul salonului luminat în
portocaliu, țipând:
— Poliția! Nimeni să nu miște! a
Dintr-o privire, înregistră toată scena. în încăpere erau patru
femei, albe, și cinci bărbați, negri. Toți complet dezbrăcați. Unul
dintre bărbați, cel mai gras, era în genunchi pe parchet și se
ținea de partea din jos a abdomenului, strâmbându-se de durere.
Cum îl văzu pe Corentin, una dintre femei, o blondă cu părul
scurt și un corp androgin se precipită spre el, fără a se jena de
goliciunea ei.
— A luat-o! gâfâi ea, cu o voce scâncită. A plecat cu Naima! O
va omorî! Faceți ceva, aveți milă!
Corentin o dădu la o parte fără prea multe menajamente în
clipa în care Brichot ajungea și el în salon.
— Cine a luat-o? întrebă el. Ce s-a întâmplat aici?
O frumoasă metisă, care părea mai calmă și mai tânără decât
celelalte înaintă spre el:
— Este Gunther, servitorul contelui, zise ea, privind când la
Corentin, când la Brichot. A trecut literalmente prin geam și s-a
năpustit la Naima care era acolo, lângă pian, și... în fine, l-a pus
după gât un fel de fir transparent, a lipit-o de el ca un scut de
protecție, după care a tras-o afară. Doar că...
Arătă spre negrul care se strâmba de durere pe jos:
— Doar Big Joe a vrut să o facă pe eroul. Rezultatul a fost că a
primit o lovitură de genunchi în... mă rog, înțelegeți! Dar, în loc
să fugă cu Naima în parc, nebunul cred că a dus-o în casă. Am
auzit cum urca scările, din cauza treptelor care scârțâie...
Corentin se întoarse spre Brichot:
 — Mémé, cheamă întăriri de urgență și îi reții pe toți, zise el
repede, înainte de a se duce spre ușa salonulùi pe care o
deschise din mers.
Ajunse într-un hol pătrat, întunecat. La dreapta era ușa cu
vitralii care dădea spre alee iar în față, o alta mai mică care
ducea în grădină. Merse repede de la una la alta și văzu că erau
încuiate amândouă cu cheia iar cheile nu erau în uși.
Ceea ce explica de ce Gunther Jahr o târâse pe Naima von
Eschenbach la etaj.
Strângând patul pistolului în mână, Boris o luă pe scările de
lemn care scârțâiau.
În urma lui auzi vocea lui Aimé Brichot care tocmai telefona
pentru a chema întăriri.
Se opri la primul etaj, cu toate simțurile atente, ținându-și
respirația.
Nici un zgomot.
Cele patru uși care dădeau spre camere erau încuiate și nu se
zărea nici o lumină pe sub ele.
Atunci, auzi ca un râcâit deasupra capului său.
Imediat, se precipită spre prima ușă, o deschise și o închise la
loc constatând că dădea într-o cameră; o încercă și pe a doua
fără nici un succes.
A treia era cea bună: dădea spre o scară îngustă din piatră,
care ducea la etajul superior, probabil în pod.
Corentin o luă pe acolo, făcând cât mai puțin zgomot posibil,
cu revolverul în mână, pregătit să tragă.
Sus, dădu într-un culoar strâmt care mirosea a aer închis și a
praf.
Zări o singură ușă, în fund, chiar în fața lui.
Era întredeschisă.
Mergând pe lângă peretele acoperit cu tapet vechi, înaintă.
Simți cum îi vine tot sângele în cap când, prin deschizătură,
observă două picioare goale, cu tălpile negre de praf.
Fără să se teamă de ceea ce-l putea aștepta dincolo, lovi
puternic cu umărul în ușă și pătrunse în interior.
Era chiar sub acoperiș, într-o cameră pătrată aproape goală,
cu excepția unei canapele vechi cu tapițeria stricată.
Furios, Corentin se precipită spre corpul gol al Naimei von
Eschenbach, care apărea ca o pată deschisă la culoare pe praful
de pe jos.
Nu îi fu greu să înțeleagă în ce stare era.
Fața, ca aureolată de părul negru, era umflată și de un roșu
oribil. Ochii ei mari păreau gata să iasă din orbite iar vârful
limbii care apărea printre buzele întredeschise era aproape
negru.
Asasinul nici măcar nu-și recuperase firul de nailon cu două
mânere din plastic albastru cu care o sugrumase.
Așa cum, fără îndoială, îl sugrumase și pe saxofonistul Buddy
Jeffrey mai devreme, dincolo de gardul de tuia.
Naima von Eschenbach, Contesa Neagră, încetase din viață.
Boris Corentin se ridică dintr-un salt și se duse spre singura
fereastră a podului, pe care o văzu deschisă.
Cu grijă, se aplecă în afară, în momentul în care lumina
albastră a girofarelor și sunetul sirenelor anunțau sosirea
întăririlor cerute de Aimé Brichot.
Boris Corentin își dădu seama brusc că ploaia încetase și că
noaptea părea mai puțin întunecoasă. .
La dreapta lui, reperă o siluetă neagră, pe acoperișul în pantă,
care dispăru în spatele unui turnuleț, pentru a reapărea puțin
mai departe.
— Domnule Jahr! strigă el. Opriți-vă! Poliția! întoar- ceți-vă, nu
faceți prostii! Totul s-a terminat acum...
Pe acoperișul ud, silueta se întoarse ușor spre el. în aceeași
clipă, pătura de nori se împrăștie, destul pentru a lăsa să apară o
lună mare, rotundă și albă, care lumină scena.
Boris Corentin fu uimit de acea bucurie care ilumina
trăsăturile colosului blond, aflat în echilibru precar pe acoperiș.
— întoarceți-vă spre mine, domnule Jahr, zise el cu o voce care
se voia liniștitoare. întoarceți-vă ușor, riscați să muriți la cel mai
mic pas greșit...
— Sunteți dumneavoastră, domnule Corentin, nu-i așa? zise
atunci neamțul. Este bine că sunteți aici. Pot să-mi descarc
conștiința înainte de a muri.
Conștiința mea de asasin. Fiindcă am ucis, o știți? Mai întâi pe
bietul Cootie, care dovedise lipsă de respect față de contesă. Ăpoi,
mai devreme, pe această lepră de Buddy, pe care l-am sugrumat
când a venit aici. Ș i în fine, doamna contesă.
Neamțul râse:
— Pentru ea, nu știu ce m-a apucat. Am făcut-o fără să-mi dau
seama, practic. Poate că sunt nebun. Un monstru...
— Nu sunteți nebun, Gunther! replică Corentin, care începea
să înțeleagă mai bine jocul morbid al majordomului și intuia
urmarea. Voi veni acolo și vom discuta despre tot în liniște, vreți?
Încălecă pragul ferestrei și puse piciorul pe acoperiș. La cinci
metri de el, era golul. Iar la zece metri mai jos, pavajulîinde se
vedeau girofarurile albastre.
— Nu vă mai obosiți, domnule Corentin, vin... zise Gunther
Jahr, cu o voce ciudată, fără timbru.
. Această voce îl făcu pe Corentin să înțeleagă ce urma. Vru să
se cațăre de-a lungul acoperișului, agățându-se de marginea
ferestrei, pentru a-l împiedica pe Jahr să facă ceea ce el bănuia.
Dar, în acel moment, norii se strânseră la loc. Luna dispăru
iar noaptea redeveni neagră, străpunsă doar de girofarurile
albastre, de jos.
Boris simți că Gunther Jahr începea să se lase pe panta
acoperișului.
Din reflex, în clipa în care masa neagră trecu prin fața lui, îl
agăță la întâmplare, în timp ce, cu cealaltă mână se ținea de
rama ferestrei.
Două secunde mai târziu, un șoc violent îi zgudui umărul când
Gunther Jahr se legănă în gol, fără nici un sunet.
Boris Corentin strânse din dinți și își încordă mușchii. îl ținea
pe neamț doar de mâneca hainei din velur iar țesătura se putea
destrăma în orice moment.
— Nu faceți nici o mișcare bruscă, scrâșni el, cu maxilarele
strânse din cauza durerii care îi cuprindea tot corpul. Vă voi
trage ușor până la mine și, cum atingeți jgheabul, vă puteți agăța
cu cealaltă mână de el. Ț ineți-vă bine!
Atunci, din nou, norii se împrăștiară iar luna reapăru pe cerul
de cerneală.
Cu tot efortul fizic supraomenesc pe care îl putea face,
Corentin fu uimit de privirea lui Gunther Jahr a cărui față era
ridicată spre el.
O privire fără teamă, nici speranță. Aproape binevoitoare. Ș i
care era deja departe, foarte departe...
— Nu trebuie să te opui destinului, domnule Corentin. Deci vă
zic adio...
Înmărmurit, Boris îl văzu pe german desfăcân- du-și unul
după altul, cu mâna rămasă liberă, nasturii mari de la haină.
Când îl desfăcu și pe ultimul, haina se deschise brusc. Fără să
poată face ceva, Corentin simți cum brațul iese din mâneca de
care se ținea el.
In secunda următoare, nu mai avea decât câteva sute de
grame în mână: haina de velur maro. în timp ce Gunther Jahr
cădea ca un bolovan.
Căderea se termină pe acoperișul uneia dintre mașinile de
poliție oprite în curte, al cărei girofar se sparse în bucăți.
Furios și frustrat, Boris Corentin trecu înapoi prin fereastră,
traversă în trombă podul, evitând să privească trupul lipsit de
viață al Naimei, și coborî pe scările de piatră.
Jos, se lovi de Aimé Brichot care ieșea dintr-una din.camerele
de la primul etaj.
— Am verificat totul, îi zise acesta repede: Amandine Moulin
nu este nicăieri.
— Sună la principalele companii de taxi, răspunse Corentin,
începând să coboare scările care duceau la parter, găsește-l pe
șoferul care l-a adus pe Buddy Jeffrey până aici și întreabă-l de
unde l-a luat! Repede, arde, Mémé!
La parter, Boris Corentin traversă în fugă salonul pustiu acum
și ieși afară prin fereastra spartă.
Pe pavaj, polițiști în uniforme și inspectori în civil le urcau pe
femei, îmbrăcate în grabă, în mașinile de serviciu, în timp ce
cântăreții erau suiți într-o dubă.
Corentin se duse spre grupul format din trei persoane, doi
bărbați și o femeie blondă, aplecați asupra corpului lui Gunther
Jahr, pe care îl coborâseră de pe mașina pe care aterizase.
Cu o mișcare din cap, o polițistă îi dădu de înțeles că neamțul
murise pe loc.
Boris Corentin privi copacii mari care mărgineau parcul și
strânse din pumni.
Într-un fel, contele Ernst von Eschenbach câștigase partida.
Grație sacrificiului dement al fidelului său Gunther Jahr, care
luase totul asupra lui...
Aimé Brichot sosi la timp pentru a-l distrage de la gândurile
sumbre și de la sentimentul de eșec care îi lăsa un gust amar în
gură.
— Gata, Boris, am găsit! zise alergând spre el. Un tip de la G 7
l-a adus aici, l-am prins prin stația radio. Zice că l-a luat de la
colțul străzii Temple cu Béranger. Adică la doi pași de tine...
Boris Corentin tresări violent:
— Strada Béranger ai zis?
— Ei... da, de ce?
— Fiindcă la numărul 15 locuiește Amandine Moulin!
Boris Corentin ajunse pe scările din lemn, unde plutea un
miros de ceapă clocită. La primul etaj, se precipită spre ușa pe
care era desenată, cu cerneală neagră, cifra 3 și o deschise cu o
lovitură puternică de umăr.
Amandine Moulin era acolo, pe jos.
Goală, inertă.
Se duse spre ea, în timp ce Brichot luă micul flacon pus la
vedere pe noptieră.
— Somnifere, anunță el cu o voce plată.
— Inima încă îi bate! făcu Corentin, cu urechea lipită sub
sânul stâng al lui Amandine. Slab dar regulat. Măcar bate.
— Chem SAMU, zise Brichot scoțându-și telefonul mobil.
— Nu! făcu Boris Corentin. Cât durează până ajung ei, ea
poate muri. Saint-Louis este aproape, mergem acolo! .
După ce a înfășurat-o într-o pătură roz de pe pat o luă în
brațe, ca și cum ar fi fost un copil, și se îndreptă spre scări.
Le luă mai puțin de cinci minute, cu girofarul aprins și sirena
urlând, ca să ajungă la spitalul Saint-Louis.
După un sfert de oră, un internist îi anunță că bolnava era în
afara oricărui pericol.
— Dar puțin a lipsit, adăugă el. De fapt, dacă ajungeați cu un
sfert de oră mai târziu, ați fi găsit-o moartă cu siguranță.
Fără nici un cuvânt, Boris Corentin și Aimé Brichot ieșiră din
spital. De comun acord, fără a se mai consulta, lăsară mașina și
se îndreptară pe jos spre grilajul de la intrare, pentru a face
câțiva pași pe strada Claude-Vellefaux, aflată în apropierea
spitalului.
Era aproape ora unu noaptea. Nu mai ploua, bătea un vântișor
cald, care risipea norii de deasupra lor.
Ș i aceeași briză, câțiva metri mai încolo, le aduse la urechi, de
cine știe unde, o melodie lentă, gravă și senzuală de saxofon.
Ca și.cum venea din noapte.
Capitolul XIII
O melodie lentă, solemnă, cântată de o voce de tenor și
susținută de instrumente cu corzi, punctată pe alocuri de
alămuri.
— „Bucuria Sfântului Vineri1*... Parsifal... ultima capodoperă
a lui Wagner... Testament spiritual și artistic... murmură Ernst
von Eschenbach, ridicând ochii spre Boris Corentin, aflat în
picioare în mijlocul salonului.
Trecuseră trei zile de la încheierea cazului. Trei zile de
rapoarte, hârțogărie de tot felul pentru Corentin și Brichot, fără a
mai vorbi de interogatoriile cântăreților și femeilor care
participaseră la serata tragică, acasă la Geneviève Courtaud.
Trei zile în care Boris nu reușise să scape de acel sentiment de
eșec care îl măcina, după moartea Naimei von Eschenbach și mai
ales după sinuciderea - sau mai degrabă sacrificiul - lui Gunther
Jahr.
— Este ceva ce mi-ar plăcea să știu, domnule von Eschenbach,
murmură el privindu-l în ochi pe conte care, de trei zile, părea că
îmbătrânise cu douăzeci de ani. Dumneavoastră i-ați cerut lui
Gunther Jahr să-l omoare pe Cootie Johnson, nu este așa?
Fiindcă nu mai suportați desfrânarea soției dumneavoastră cu
muzicienii pe care îi aducea acasă...
Ernst von Eschenbach susținu privirea lui Corentin dar
rămase tăcut, ca pierdut în muzica din jur.
— Ș i cum soția dumneavoastră a persistat în desfrâu, i-ați
cerut nefericitului de Gunther să-l omoare pe Buddy Jeffrey și pe
Naima von Eschenbach. Și să se sinucidă după aceea, pentru a
pune capăt oricărei anchete care ar fi ajuns până la
dumneavoastră...
Contele tresări iar ochii i se animară brusc.
— Nu i-am cerut nimic lui Gunther, domnule Corentin! zise el
cu o voce ușor șuierată. Devotamentul față de mine i-a inspirat
aceste acte de dement, nimic altceva! Nici el nu mai suporta să
vadă numele Eschenbach târât în noroi... Acum, dacă gândiți că
am vreo legătură cu aceste crime barbare, nu aveți decât.să mă
inculpați. Dar, din milă, vă rog să încetați să mă mai necăjiți.
Sunt atât de obosit...
Boris Corentin nu zise nimic.
Ernst von Eschenbach câștiga pe toate liniile. Gunther Jahr,
înainte de a sări în gol, avusese grijă să-și asume moartea lui
Cootie Johnson. Ș i cum îi omorâse pe Buddy și pe Naima, înainte
de a-și pune capăt zilelor, nimic nu mai permitea să se ajungă
până la stăpânul său.
 Al cărui nume, atât de prețios, redevenea curat...
— Știți foarte bine că nu vă voi inculpa, domnule conte, făcu
Corentin, cu o voce rece. Ceea ce nu înseamnă că nu veți fi
pedepsit pentru ce ați făcut...
Contele păru o clipă nemulțumit și cu o voce mai puțin calmă
întrebă:
— Ce vreți să spuneți, domnule Corentin?
Boris îl fixă cu o privire ce aducea a milă.
— Duceți deja pedeapsa în dumneavoastră, domnule von
Eschenbach. Are drept nume remușcarea, care nu va întârzia să
apară. Se numește singurătate, care va fi cu dumneavoastră
până la sfârșitul zilelor. Sincer, domnule conte, vă deplâng
enorm. Iar acum, permiteți-mi să mă retrag și să vă las cu
fantomele dumneavoastră...
Ș i, înainte ca Ernst von Eschenbach să aibă timp șă mai spună
ceva, Boris Corentin părăsise salonul, trântind ușa în urma lui,
urmat de acordurile muzicii lui Wagner.
Douăzeci de minute mai târziu, la terasa braseriei de la
intersecția cheiului Grands Augustins cu bulevardul Saint-
Michel, se întâlni cu Aimé Brichot. Pe care, spre surpriza lui, îl
găsi într-o conversație însuflețită cu Amandine Moulin, aparent
bine restabilită, judecând după mina și surâsul ei radios.
De două zile, vara făcuse o întoarcere în forță. Domnea asupra
Parisului un soare strălucitor, o temperatură estivală. Dintr-o
dată, femeile, care se resemnaseră și renunțaseră la rochiile lor
lejere, până în vara următoare, se grăbiseră să le scoată din
dulapuri.
— Ei bine, iată un caz cum nu vreau să mai aml oftă Corentin
morocănos, așezându-se pe un scaun, în fața celor doi. Chiar am
impresia că am fost depășit de toate...
Aimé Brichot își luă un aer sever pentru a răspunde, ușor
aplecat înainte:
— Boris, scuză-mă că-ți zic asta, dar spui prostii! Care era
misiunea pe care ne-a încredințat-o Baba la început? Să găsim
asasinul lui Grégory de Contadines. Grație legăturii dintre cele
două ancii de saxofon, am putut stabili că Buddy Jeffrey, falsul
orb, era cel care l-a ucis. Deci, misiune realizată!
Își răsuci mustața, înainte de a continua, pe un ton mai
înfundat:
— Evident, și eu aș fi preferat să oprim crimele care au urmat.
Dar, sincer, cred că nici tu, nici eu nu avem ce să ne reproșăm.
De altfel, Baba ți-a spus-o chiar el, îți reamintesc...
Boris tresări când mâna fină a lui Amandine Moulin i se așeză
pe antebraț.
— Și totuși uitați un mic detaliu, zise ea cu o voce glumeață.
Dacă sunt în viață, se datorează numai faptului că ați ajuns la
timp la mine, amândoi! Nu credeți că este suficient ca rezultat?
Boris Corentin ridică privirea, întâlnind ochii aproape
transparent ai tinerei și îi zâmbi. Primul lui zâmbet adevărat de
trei zile.
— Aveți dreptate amândoi, zise el în cele din urmă, pe un ton
lejer. Voi înceta să mă învinovățesc și o să încerc să mă gândesc
la altceva...
— Genial! exclamă Amandine, căreia îi mai revenise sângele în
obraji. Aveți dreptate: sunt atâtea lucruri plăcute la care te poți
gândi în viață...
Ș i, pentru a nu lăsa să planeze nici o îndoială referitor la ce se
gândea în acea clipă, Amandine, pe sub masa rotundă, își scoase
piciorul din pantof și îl frecă de piciorul lui Boris Corentin.
Care, brusc, privi existența în general, și a lui în special, sub
altă lumină. Mult mai atrăgătoare și plină de promisiuni...