Mihai Eminescu

(1850 - 1889)
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de
cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura
română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice
occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai
Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea
pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia
regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia
europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme,
bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme
filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale
romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme
la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse
să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de
teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; de altfel
poetul a fost o figură marcantă a acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales în
perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare
partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica
eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea
epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau
despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,

ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a
plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de
file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a
fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul
Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu.
În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales
post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Biografie
Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai
căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al
Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi
Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu
oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu ("Fiind băiat…”
sau "O, rămîi").

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al
cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist
în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la
tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba
română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi
poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou
debutează în revista "Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”. Iosif Vulcan îi
schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale.
În acelaşi an îi mai apar în "Familia” încă 5 poezii.
 
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt
ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A
intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în
trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale.
Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”,
rămase în manuscris; face traduceri din germană.
 
Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi
Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se
împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri
Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.
 
Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în
filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
 
Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi “. Continuă
să publice în "Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea.
Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul "Timpul“.
Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile
lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un
institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu
Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui
Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.
 
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.
 
Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la
15 iunie 1889 (15  iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la
Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de

specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul și-a asimilat viziunile poetice
occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ
întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către
Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului
european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască
un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept
model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului
meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în
natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau
Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată
de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile
sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și
reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de
altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan
nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale
Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a
denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai
Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul
„florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul
etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar
cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului
său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate
la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii
în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de
economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influențat de teoria
metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla,
și de Cartea Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi
sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o
însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o
chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au
fost utlizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte important
al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cîntece de petrecere
sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel
mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de
basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române,
mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie,
editată în limba germană în 1861.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a
fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea
acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu
Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de Perpesscius pentru ediția
critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul
2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau
simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema
posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu,
cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și
care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un
studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru
Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în
manualele școlare au pătruns doar cîteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui a
fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci
de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin cîteva momente
semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa
del Conte, Ioana Em.Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat
canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari
cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din
care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul
de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase
numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a
constituit numarul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stîrnit o reacție foarte puternică a lumii
culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de
Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile
emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina
Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc. Multe din aceste reacții au aparținut simplilor cititori, iar la
aceasta s-au adăugat reacțiilor semi-oficiale sau oficiale, venite din partea unor reprezentanți ai unor
partide politice naționaliste, cum ar fi Partidul România Mare, sau a unor personalități culturale din
Republica Moldova, unde Mihai Eminescu se bucură de un cult foarte special.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe
care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege
structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări
ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului
cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază
filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul
filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și
valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)

"Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu observarea realității, ci recompunerea

ei vizionară, grea de semnificații adânci. Nimeni înaintea lui Eminescu și nimeni după el n-a reușit mai
bine în acea pictură fantastică a realității care amintește de arta unui William Blake.” (Tudor Vianu)