1.

      Evoluţia criminologiei
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunităţi umane arhaice.
Cuvîntul criminologie este compus din 2 cuvinte – crimen – care înseamnă ştiinţa ce studiază
fenomenul criminal şi logos, care înseamnă ştiinţă, termenul respectiv fiind utilizat pentru prima dată în
1879 de către Topinard.
Unii autori consideră că utilitatea acestui termen nu poate să aibă loc decît odată cu constituirea
criminologiei ca ştiinţă, lucru care s-a produs în 3 etape:
a)      I etapă, care este marcată de activitatea lui Cesario Embrosso, care, în 1876 publică lucrarea
„Omul delincvent”, unde susţine că găseşte un model al infractorului descriindu-l ca pe o fiinţă
predestinată să comită crime datorită unor stigmate (semne) fizico-psihice înnăscute.
b)      II etapă, se caracterizează prin activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Fairy, care, în
lucrarea sa din 1881, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminologiei.
c)      III etapă este marcată de activitatea magistratului Rafaello Garafalo, care se evidenţiază prin
lucrarea „Criminologia”, apărută în 1885, moment în care se consideră apariţia criminologiei ca ştiinţă.
Criminologia este o ştiinţă socială autonomă, auxiliară ştiinţei penale, cu caracter pluridisciplinar, care
studiază starea, structura, dinamica, cauzele şi condiţiile socio-umane ale criminalităţii, elaborînd
modele cauzale şi soluţii de intervenire preventive contra crimei şi criminalităţii, conform realităţii
existente, în interesul societăţii.
Pinattel defineşte criminologia ca fiind studiul ştiinţific al omului delincvent şi al delictului. Astfel el
consideră că criminologia este ştiinţa complexă despre om, care studiază cauzele comportamentului
său anti-social.
Criminologia ca ştiinţă, examinează:

 Reacţia socială contra criminalităţii;

 Investigarea metodelor şi procedeelor de prevenire şi combatere a crimei şi criminalităţii;
 Apărarea socială împotriva crimei.

În documentul celui de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei (Havanna
1990) este formată următoarea definiţie a criminologiei: este o disciplină care analizează cauzele
infracţiunii şi factorii ce influenţează apariţia fenomenului infracţional, propune totodată şi realizează
unele strategii globale pentru obţinerea unui mecanism de protecţie şi intervenirea preventivă
corespunzătoare realităţii şi nevoilor sociale.
 2.      Obiectul criminologiei
Avînd în vedere importantele acumulări  ştiinţifice care au avut loc în domeniul criminologiei,  precum  şi
problematica  majoră  analizată de pe poziţiile teoretice ale acestei discipline, considerăm că obiectul de
studiu al criminologiei include:

1. Criminalitatea ca fenomen social – ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un

sistem cu proprietăţi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. De
asemenea, se face distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală.

 Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea  faptelor penale

săvîrşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.
 Criminalitatea aparentă  cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei penale şi
înregistrate ca atare.
 Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărîri de
condamnare rămase definitive.
 1. Infracţiunea –  ca element component  al sistemului,  infracţiunea reprezintă manifestarea 
particulară  a fenomenului infracţional.
2. Infractorul – este persoana care, cu vinovăţie, săvîrşeşte o faptă sancţionată de legea  penală.
Din  punct  de  vedere  criminologic,  conceptul  de  infractor  are  o  semnificaţie complexă
datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea.
3. Victima – lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unei relaţii complexe
între  făptuitor  şi  victimă,  constatîndu-se că, în producerea actului  infracţional, contribuţia
victimei nu poate fi exclusă,aceasta avînd şi un rol în producerea şi consumarea infracţiunii.
4. Reacţia socială împotriva criminalităţii – includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al 
criminologiei este determinat de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea
fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive. Sesizarea inadvertenţelor (greşelilor) 
permite elaborarea unor studii utile atît nivelului instituţionalizat al politicii penale, cît şi
persoanelor implicate în acţiunea concretă de prevenire şi combatere a criminalităţii.

3. Sistemul criminologiei
Sistemul criminologiei cuprinde următoarele elemente:

 crima ca fenomen social (criminalitatea), esenţa şi legităţile ei de manifestare în societatea

umană;
 cauzalitatea, adică fenomenele şi factorii ce determină crima ca fenomen social;
 consecinţele sociale ale criminalităţii
 crima ca faptă socială;
 personalitatea criminalului;
 mecanismul actului infracţional (criminal);
 cauzele săvîrşirii infracţiunii şi factorii, circumstanţele ce favorizează săvîrşirea ei;
 victimologia;
 metodologia cercetării criminologice;
 bazele analizei criminologice;
 prognozarea criminologică;
 măsurile sociale şi speciale de control asupra criminalităţii.

Sistemul criminologiei se caracterizează, ca şi orice alt sistem, prin trei trăsături principale:

 existenţa a două sau mai multe elemente componente;

 elementele componente se află în interconexiune şi interdependenţă;
 elementele componente formează оn ansamblu o formaţiune absolut nouă din punct de vedere
calitativă.

Deosebim sistemul ştiinţei şi disciplinei criminologiei. Problemele generale şi speciale, teoretice şi

aplicative, fenomenologice, metodologice şi metodice care constituie obiectul şi domeniul de cercetare
al criminologiei, fiind indisolubil legate între ele, alcătuiesc în ansamblu sistemul ştiinţei criminologiei.
Sistemul criminologiei este bine structurat şi consolidat.
În literatura de specialitate se propun şi alte divizări metodologice ale criminologiei. Astfel, conform unor
opinii, sistemul criminologiei se formează în baza obiectului de cercetare al acestei ştiinţe şi al nivelului
de generalizare a informaţiei ştiinţifico-practice.
4.      Funcţiile şi scopul criminologiei
Scopurile criminologiei pot fi clasificate în 2 categorii:
a)      Scopul general – îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să
determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Identic cu scopul ştiinţelor penale, scopul
general al criminologiei se deosebeşte prin modurile diferite de concretizare,  criminologia fiind o
disciplină a fenomenologiei penale, iar dreptul  penal  fiind  o  ştiinţă  normativă.
b)      Scopul imediat – o altă deosebire se evidenţiază în privinţa scopului imediat al celor două
discipline. În timp ce  dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale fundamentale, criminologia
urmăreşte stabilirea cauzelor care determină producerea criminalităţii.
Criminologia îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia descriptivă – fenomenologia criminalităţii a constituit o condiţie absolut necesară

cunoaşterii obiectului de studiu al criminologiei. Utilizînd metode şi tehnici de recoltare şi
prelucrare a datelor simple sau complicate, vechi sau moderne, adepţii acestei funcţii au încercat
să demonstreze – pe calea studiului descriptiv –  atît existenţa unor diferenţe  semnificative între
infractori şi non-infractori, cît şi evoluţia structurii infracţionale pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă de timp dată.
2. Funcţia explicativă – explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a condiţiilor 
care favorizează fenomenul infracţional reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice.  De
aici decurge importanţa  funcţiei explicative a criminologiei. Principalele concepte operaţionale de
ordin explicativ utilizate în criminologie sunt: cauza, condiţia, efectul, factorul,  mobilul, indicele.
3. Funcţia predicativă – importanţa fenomenului infracţional, sub aspectul gravelor prejudicii  pe
care le produce, face imperios necesară aprecierea ştiinţifică a dinamicii sale pe termen  lung, în
scopul identificării şi evaluării măsurilor ce se impun pentru prevenirea şi combaterea acestuia.
Pentru alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la modele ştiinţifice din alte domenii
ale cunoaşterii, de la modelele matematice, pînă la cele informatice şi euristice.
4. Funcţia profilactică – se  materializează în  sintetizarea  rezultatelor  privind etiologia
criminalităţii, în înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent de măsuri de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

 5.      Ramurile criminologiei
După nivelul de generalizare, în doctrina de specialitate se evidenţiază Partea generală şi Partea
specială a criminologiei, alţi autori afirmînd că criminologia ca ştiinţă s-ar împărţi în criminologie
generală, specială (sectorală), teoretică şi clinică.

 Criminologia generală care studiază elementele de bază ale infracţiunii, cum ar fi: geneza
infracţiunii, clasificare faptelor anti-sociale, geneza infractorilor, istoria criminologiei, şcolile
criminologice, etc.
 Criminologie specială – cuprinde caracteristica criminologică şi măsurile de prevenire şi
combatere a anumitor tipuri infracţionale. Criminologia specială se ocupă cu studiul următoarelor
tipuri infracţionale: criminalitatea violentă, criminalitatea contra proprietăţii, criminalitatea în
domeniul economiei, etc.
 Criminologia teoretică, este o ramură a criminologiei, care nu se confundă cu criminologia
generală; ea studiază anumite teorii, curente sau şcoli criminologice, cercetîndu-le şi analizîndu-le
la un nivel foarte aprofundat.
 Criminologia clinică este o ramură predominant aplicativă, care are misiunea de a efectua
examene complexe ale criminalului, în urma cărora se stabileşte diagnosticul privind cauzele
comiterii infracţiunii şi apoi se face un pronostic asupra probabilităţii săvîrşirii de noi infracţiuni sau
vizînd corectarea criminalului, prescriindu-i-se tratamentul cel mai potrivit, şi reintegrarea socială a
acestuia.
 Criminologia aplicată, fiind o ramură a criminologiei generale, aceasta se ocupă de studiul şi
profilaxia unor tipuri de infracţiuni cu rezonanţă, cum ar fi: corupţia, violurile, omorurile la
comandă, etc.
 Criminologia dinamică
 Criminologia empirică
 Criminologia restaurativă

6.      Metodele de investigaţie în criminologie

Prin metodica cercetării criminologice înţelegem sistemul de procedee, modalităţi şi tehnici de colectare,
prelucrare şi analiză a informaţiei despre criminalitate, personalitatea infractorului, cauzele şi condiţiile
criminalităţii şi măsurile combaterii acesteia, precum şi metodele de prognozare şi planificare
criminologică, de elaborare a propunerilor privind desăvîrşirea practicii de luptă cu criminalitatea, de
verificare şi apreciere a eficacităţii realizării propunerilor formulate anterior.
Astfel, în cadrul cercetării criminologice sunt utilizate metodele şi tehnicile:

 sociologice (sondajul, interviul, aprecierea experţilor, observaţia, experimentul, cercetarea

dosarelor penale şi altor acte etc);
 psihologice (testările, chestionarea, interviul, metoda sociometrică  etc);
 statistice (observaţia statistică, centralizarea şi gruparea statistică, analiza statistică);
 juridice (metodele de drept comparat, procedeele de analiză a practicii de elaborare şi aplicare a
normelor de drept etc),
 precum şi metodele matematice, inclusiv de modelare matematică, metodele economice,
geografice, medicale, biologice etc.

În funcţie de conţinutul studiului criminologie, de scopul şi sarcinile acestuia, de obiectele care urmează
a fi cercetate sunt utilizate metode şi procedee de cercetare corespunzătoare, iar atunci cînd este
necesar sunt invitaţi specialiştii din alte domenii de cunoaştere. De exemplu, la cercetarea infracţiunilor
economice, în colectivul de cercetători sunt incluşi economiştii; cercetările infracţiunilor violente şi ale
personalităţii infractorului sunt realizate împreună cu psihologii.
7.      Raportul criminologiei cu alte discipline
Dintre ştiinţele juridice criminologia interacţionează mai intens cu dreptul penal. Raportul de
dependenţă reciprocă între cele două discipline este determinat de obiectul generic comun – fenomenul
infracţional, şi finalitatea comună – sporirea eficienţei luptei cu criminalitatea. Raportul dintre
criminologie şi dreptul penal este un raport de complementaritate şi nu de concurenţă sau de
subordonare.
O interdependenţă deosebită se realizează şi în raport cu dreptul procesual penal. Actualmente
sporeşte necesitatea utilizării datelor criminologice în toate fazele procesului penal, în special la
stabilirea circumstanţelor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, a caracteristicilor persoanei
făptuitorului, clarificarea situaţiei comiterii infracţiuni, etc.
Criminologia este, de asemenea, strîns legată de dreptul execuţional penal sau penitenciar.
Interconexiunea dintre aceste două ştiinţe se realizează în procesul de cercetare a personalităţii
infractorului, în special în domeniul combaterii recidivismului, la stabilirea eficienţei executării
pedepselor şi a măsurilor prin care au fost ele înlocuite. Dreptul execuţional penal şi criminologia
elaborează оmpreună recomandări privind prevenirea recidivismului, sporirea eficienţei corectării şi
reeducării condamnaţilor şi persoanelor cărora pedeapsa le-a fost înlocuită prin alte măsuri de influenţă.
Criminologia este intim legată şi de criminalistică, care studiază metodele tactice şi mijloacele tehnico-
ştiinţifice de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Raportul dintre criminologie şi criminalistică se
realizează în domeniul cercetării cauzelor infracţiunilor concrete.
Ştiinţa dreptului administrativ  oferă criminologiei date privind contravenţiile administrative, precum şi
despre sarcinile şi funcţiile organelor de stat şi formaţiunilor obşteşti în domeniul prevenirii faptelor
ilegale.
Datele ştiinţelor dreptului civil şi dreptului familiei referitoare la starea şi dinamica formelor de
activitate a populaţiei, nivelul de trai, divorţuri, conflictualitatea intrafamilială etc. sunt extrem de
preţioase pentru criminologie, care analizează impactul acestor fenomene asupra criminalităţii.
Cunoştinţele sociologice privind relaţiile şi procesele sociale, metodele şi tehnicile din sfera sociologiei
sunt utilizate în procesul realizării   studiilor criminologice,  fiind  adaptate  obiectului  cercetării.  Un
domeniu comun al sociologiei criminale şi criminologiei este cercetarea impactului factorilor mediului
social asupra fenomenului infracţional.
Criminologia are legătură şi cu psihologia, în special cu psihologia socială şi judiciară. Cunoştinţele
psihologice sunt necesare criminologiei la relevarea şi explicarea cauzelor şi condiţiilor subiective ale
criminalităţii şi infracţiunilor, la cercetarea personalităţii criminalului şi clasificarea infractorilor, a
motivaţiei şi mecanismului comportamentului infracţional individual, precum şi la elaborarea unor
aspecte importante ale profilaxiei criminologice.
Pentru criminologie, statistica judiciară constituie una din sursele cele mai importante vizînd studierea
criminalităţii ca fenomen de masă. Datele statisticii penale a organelor afacerilor interne, procuraturii şi
judecătoriilor, precum şi informaţia obţinută în rezultatul cercetărilor criminologice concrete reflectă
starea, dinamica şi structura criminalităţii, cauzele şi condiţiile ei, personalitatea infractorilor, victimele
infracţiunilor şi eficienţa măsurilor de prevenire aplicate.
Criminologia are raporturi şi cu psihiatria, care se ocupă de studiul bolilor mintale, a nevrozelor şi
psihozelor, în scopuri profilactice. Interconexiunea dintre aceste două discipline se realizează la
soluţionarea problemelor de etiologie şi prevenire a infracţiunilor comise de persoane ce suferă de
anomalii psihice (nevroze, psihoze etc).
Raportul criminologiei şi pedagogiei care vizează problemele instruirii şi educaţiei se realizează în
timpul studiului criminalităţii minorilor, recidiviştilor, infracţionalismului intrafamilial etc.
O interdependenţă deosebită se realizează şi cu ştiinţele economice la cercetarea proceselor şi
fenomenelor din sfera economică care determină criminalitatea, precum şi la elaborarea măsurilor
economice de prevenire a infracţiunilor.
Studiind impactul proceselor demografice şi determinantelor din sfera politică asupra criminalităţii,
criminologia se află în legătură, de asemenea, cu demografia şi politologia. În calitate de bază
metodologică a criminologiei sunt legile, legităţile, categoriile şi noţiunile filozofiei. Criminologia se află în
legătură şi cu alte ştiinţe nejuridice cum sunt: cibernetica, genetica, matematica, medicina,
futurologia[1] etc.

Personalitatea infractorului
1.      Noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului;
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde noţiunea psiho-socială
şi noţiunea juridico-penală a infractorului.
În literatura de specialitate, opiniile asupra personalităţii sînt foarte diferite. Criminologul Stănoiu, prin
personalitatea infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate
şi care sînt definitorii pentru acel individ, care, cu vinovăţie, a comis o faptă ce prezintă pericol social şi
este prevăzută de legea penală.
Gheorghe Mateuţ, înţelege prin personalitatea infractorului ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-
sociale ale omului, care la un moment dat este marcat de stigmatul juridic al comiterii unei fapte
prevăzute de legea penală.
După Amza, criminalul este acea persoană care a comis o infracţiune cu vinovăţie sau care a participat
ca autor, complice sau instigator.
Oancea arată că infractorul în sens criminologic, este persoana care a săvîrşit o crimă, o faptă penală
pentru care, persoanei respective i se aplică o pedeapsă.
Contribuţii importante la studierea personalităţii infractorului şi-au adus şi criminologii din Republica
Moldova, ca de exemplu: Constantin Florea, Valeriu Bujor, Gheorghe Gladkii. Astfel, după Gladkii,
personalitatea infractorului poartă în sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, fiind veriga principală a întregului
mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un astfel de
comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.
În dreptul penal, pe primul plan este situată fapta infracţională, infracţiunea, care are un contur şi o
explicaţie foarte completă. În schimb, infractorul, personalitatea acestuia, este puţin studiată. Chiar
atunci cînd se face menţiunea despre vinovăţie, care nu poate fi decît o atitudine psihică a omului, tot
nu se face menţiunea despre om, decît indirect. Subiectul infracţiunii îi este destinat art. 21 Cod Penal
RM, conform căruia, sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile, care, în
momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani. Prin aceasta omul care a comis infracţiunea
este trecut în umbră, el fiind subînţeles ca un subiect asupra căreia este executată pedeapsa.
În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă denumirea de „persoană”, care, în vizorul actualei
legislaţii penale, poate fi fizică şi juridică.
Dreptul penal operează cu noţiunea de subiect al infracţiunii. Acest subiect, în momentul efectuării
urmăririi penale şi cercetării penale se numeşte „învinuit”. În momentul în care acţiunea se pune în
mişcare în justiţie, şi subiectul devine parte în procesul penal, el se numeşte „inculpat”. În sfîrşit,
persoana fizică împotriva căreia a fost pronunţată o hotărîre judecătorească de condamnare, persoana
se numeşte „condamnat”.
Toate denumirile arătate, se referă la una şi aceeaşi persoană, însă nu au acelaşi conţinut, avînd în
vedere ipostaze şi faze diferite pe care persoana care a comis infracţiunea le parcurge. Fiecare din
aceste noţiuni au în vedere persoana celui care a comis infracţiunea, care a fost deferit justiţiei ca
purtător al anumitor trăsături, drepturi şi obligaţii.
Dar aceste noţiuni, nu sînt totdeauna identice cu noţiunea de infractor, deoarece nu totdeauna învinuitul
este infractor sau infractorul este învinuit.
Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu vinovăţie, vreuna din faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei asemenea
fapte ca autor, instigator sau complice.
Termenul de infractor îl întîlnim în Codul Penal al RM, însă fără a fi definit. Întîlnim astfel termenul de
„subiect al infracţiunii” persoana care a săvîrşit infracţiunea.
Putem observa că termenele de „subiect al infracţiunii” şi „făptuitor” sau „persoana care a comis
infracţiunea” se suprapun.
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o personalitate
obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă în prezenţa pericolului
social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din comportamentul infractorului,
am avea un om normal.
În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin noţiunea de „personalitate a infractorului”,
înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor
sociale ale omului care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale, determină comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală.
Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De regulă
însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea infracţiunii.
Trăsătura principală ca caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el a săvîrşit o crimă.
Nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noţiuni:

1. Noţiunea psiho-socială de personalitate;

2. Noţiunea juridico-penală a infractorului;
Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor criminologice, personalitatea infractorului a fost
şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a conceptului indicat, trebuie să
reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:

1. Orientarea biologică;
2. Orientarea psihologică;
3. Orientarea sociologică.

În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului este sinonimă cu „individualitatea fizică şi

patologică”, adică cu o sumă de stigmate, care configurează portretul. Conform concepţiei bio-
tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În anumite condiţii, tipul
constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială.
Printre teoriile bio-tipologice se numără şi teoria lui Kretschmer „teoria constituţiei predispozant
delicvenţiale”. După el, principalele tipuri bio-tipologice sînt:
a)      Tipul picnic;
b)      Tipul atletic;
c)      Tipul astenic;
d)     Tipul displastic.
Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, faţa rotundă, gît scurt şi gros, pîntece rotund şi care
este comunicabil.
Tipul atletic se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic, autoritar.
Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepţi, faţa prelungită, burtă trasă,
rezervat, puţin comunicabil.
Tipul displastic, este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni.
Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii infractorului, evidenţiem vîrsta şi sexul infractorului.
Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii, care, ne indică nivelul de dezvoltare
bio-psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale
persoanelor, şi anume:
–          Forţa fizică;
–          Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.
La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta caracterizează nivelul
dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experienţa de viaţă, etc.).
Criminologia cunoaşte 5 categorii de vîrstă:
–          Copilăria;
–          Adolescenţa;
–          Tinereţea;
–          Vîrsta adultă;
–          Vîrsta a III-a.
Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile contra
persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice.
Pentru vîrsta adultă ponderea o deţin criminalitatea profesională şi cea organizată. Pentru vîrsta
bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale, prin care indivizii se împart în:
a)      Bărbaţi;
b)      Femei.
În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii individuali,
subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalităţii criminale a lui Pinatell. Conform
concepţiei personalităţii criminale, criminalul are un şir de trăsături de bază cum ar fi următoarele:
–          Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte individualist.
–          Labilitatea, după care criminalul are o construcţie psihică şi morală, schimbătoare.
–          Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căinţă, de simpatie.
–          Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre violenţe şi cruzime.
În concluzie, Pinatell, susţine că personalitatea criminală există cu 2 condiţii:
a)      Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;
b)      Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.
Pentru caracterizarea personalităţii, se utilizează particularităţile psihice, şi anume:
–          Temperamentul;
–          Caracterul;
–          Aptitudinile;
–          Inteligenţa.
Aceste particularităţi psihice, i-au parte nemijlocit la constituirea personalităţii infractorului, ele formînd
ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură subiectivă ale individului, determinate de
mecanismele sale cerebrale şi interacţiunea acestora cu lumea.
Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate de tipul de activitate
nervoasă superioară a individului. Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-dinamică a
personalităţii umane, manifestată în acţiuni şi comportamente.
Una din primele tipologii, cunoscute în prezent, este următoarea:
a)      Holeric – persoana este puternică, energică, predispusă spre agresivitate, crize nervoase;
b)      Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în sentimente, optimistă, rezistentă,
comunicativă;
c)      Flegmatic – persoana calmă, liniştită, răbdătoare, indiferentă la ceea ce se întîmplă împrejur, are o
voinţă slabă;
d)     Melancolic – se caracterizează prin capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv, foarte
prudent, sensibil şi este dependent de grupul social.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman, manifestate în
comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de societate şi
faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Între temperament şi caracter, există o strînsă
legătură, şi anume că temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii, iar caracterul
cuprinde relaţia cu lumea interioară şi cu mediul.
Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De aici, pot fi evidenţiate mai
multe tipuri de caracter, şi anume:
 1. Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, optimist, sociabil şi este
principial;
2. Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereţinut, egoist şi care se supraapreciază;
3. Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social şi personal, se subapreciază,
afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;
4. Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, uşor influienţabil, fără
iniţiativă.

Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care determină capacitatea omului de a realiza
anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi înnăscute şi dobîndite pe parcursul
vieţii.
Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de judecată şi nivelul mintal al criminalului.
Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea comportamentului în
fiecare situaţie concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.
Orientarea sociologică
În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că persoana
este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-culturali. Printre teoriile de orientare sociologică
se înscriu:
–          Teoria apărării sociale;
–          Teoria marxistă, etc.
Aceste teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor sociali, în apariţia şi formarea, modelarea
personalităţii umane. De exemplu, teoria marxistă defineşte personalitatea ca o expresie a ansamblului
relaţiilor sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă determinată faţă de condiţiile vieţii
materiale. Astfel, se recunoştea influenţa decisivă a factorului economic.
2.      Mecanismul actului infracţional
În linii generale, poate fi spus că comportamentul infracţional este o noţiune mai vastă decît fapta
infracţională. Astfel, în dreptu penal, infracţiunea este definită ca o faptă prejudiciabilă, prevăzută de
legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa penală. Din această definţie, reiese faptul
manifestării obiective a actului indvidual, care a cauzat prejudicii obiectului de atentare sau l-a pus sub
pericolul cauzării unor asemenea prejudicii.
Pe criminolog însă, cercetînd cauzele infracţiunii, îl interesează nu numai şi nu atît actul infracţional
concret, cît împrejurările obiective şi subiective, care le-au precedat şi de care au fost legate apariţia
motivelor infracţiunii, formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea deciziei. Toate aceste
împrejurări, în procesul formării lor, încă nu constituie infracţiune, un act finalizat. Ele însă pot fi incluse
în noţiunea comportamentului infracţional care cuprinde în sens criminologic atît formarea intenţiei
criminale, cît şi realizarea ei faptică.
Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul care se desfăşoară în timp şi spaţiu, care
include în sine faptele obiective ce formează componenţa de infracţiune, precum şi fenomenele sau
procesele psihologice (latura subiectivă), care determină săvîrşirea actului infracţional.
Orice act atît ilicit cît şi cel licit, are loc în incinta unui proces, care începe cu apariţia în psihicul
individului ideii de a-l comite şi se finalizează cu realizarea acestei idei, adică, cu însăşi comiterea
actului. Iar dacă fapta comisă va constitui o infracţiune, procesul în cauză poate fi definit ca mecanismul
actului infracţional.
Mecanismul actului infracţional poate fi realizat în toată complexitatea sa, numai la infracţiunile comise
cu vinovăţie intenţionată.
De obicei, el include în sine următoarele etape:
 1. Motivaţia infracţiunii;
2. Luarea deciziei şi planificare activităţii infracţionale;
3. Realizarea intenţiilor criminale;
4. Comportamentul post – criminal.

Este evident că această consecutivitate evolutivă nu este caracteristică tuturor infracţiunilor. De

exemplu, infracţiunile săvîrşite în stare de afect, nu conţin de obicei, etapa de planificare, şi anume, de
la apariţia motivului, individul trece imediat la acţiune.
3. Clasificarea şi tipologia infractorilor
Criteriul clasificării variază după geneza criminalităţii. Astfel, poate fi utilizat criteriul antropologic,
criteriul psihologic, criteriul sociologic.
Gabriel Tard susţinea că criminalii trebuie clasificaţi după criteriul sociologic, şi anume:
a) Criminalii urbani;
b) Criminalii rurali.
Enrico Ferry clasifică pe criminali în 5 categorii:
a) Criminalii nebuni, care se caracterizează după acesta, ca fiind persoanele care comit fără motiv,
crime foarte groaznice, ca de exemplu: criminalul dezgroapă cadavrele cu care-şi satisface poftele
sexuale şi apoi le taie cu toporul.
b) Criminalii născuţi, care se caracterizează ca persoane sălbatice, brutali, care nu fac nici o deosebire
între crimă în general şi meserie. Pentru aceştia, pedeapsa nu are efect, ei consideră închisoarea ca un
risc normal al profesiei lor.
c) Criminali de obicei, care se recrutează din indivizi, care comit în copilărie primul delict, în majoritatea
cazurilor, contra proprietăţii şi pe care închisoarea îii corupe moral şi fizic. La formarea criminalilor de
obicei, contribuie şi societatea, care nu-i întinde o mînă de ajutor.
d) Criminalii din pasiune, comit aproape întotdeauna crimele contra persoanelor, comit crimele fără
premeditare, pe faţă şi din pasiune.
e) Criminalii de ocazie. Aceştia, la determinarea crimei, sunt influenţaţi de ocazie, întîmplare.
În spectrul tipologiilor infracţionale, se înscriu şi clasificările efectute în legislaţiile penale naţionale.
Aşadar, conform Codului Penal al Republicii Moldova, distingem următoarele:
1. Infractorii periculoşi, care au comis crime grave, deosebit de grave sau excepţional de grave,
săvîrşite cu intenţie şi fiind conştienţi de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, precum şi
de urmările ei prejudiciabile.
2. Infractorii ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, îşi dădeau seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii/inacţiunii sale, dar considerau în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate.
3. Infractorii responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al
faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile.
4. Infractorii iresponsabili, sunt persoanele care nu puteau să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile
lor şi nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice sau alte stări
patologice.
În criminologia română, una dintre cele mai interesante clasificări, îi aparţine criminologului I. Oancea:
a) Criminalul violent, care este persoana ce este lipsită de sentimente de milă, compasiune faţă de alţi
oameni, care manifestă doar duşmănie;
b) Criminalul achizitiv, care se caracterizează prin tendinţa de luarea bunurilor şi valorilor materiale în
scop personal;
c) Criminalul caracterial. Posedă nişte tulburări caracteriale, care-l plasează în seria de trecere de la
omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu bolnav psihic.
d) Criminalul lipsit de frîne sexuale – persoanele care comit infracţiuni legate de viaţa sexuală.
e) Criminalul profesional – este persoana care săvîrşteşte infracţiuni, în mod sistematic, în scopul
cîştigării resurselor de viaţă şi trai.
f) Criminalul ocazional – comite o crimă fiind împins de factorii exteriori, ocazionali. Exemplu: minorul,
care, lăsîndu-se antrenat de alte persoane, comite un furt. De regulă, pînă la comiterea unei crime, au o
conduită bună şi nu se caracterizează negativ.
g) Criminaliii debili mintali;
h) Criminalul recidivist;
i) Criminalul ideologic sau politic – este persoana care, avînd anumite idei şi convingeri politice, comite,
datorită acestor idei, fapte penale;
j) Criminalul alienat – este persoana iresponsabilă, anormală, şi care este bolnavă psihic.
În sens juridico-penal, se consideră recidivă, comiterea cu intenţie, a uneia sau mai multor infracţiuni de
o persoană cu antecedente penale, pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie. În acelaşi sens, cunoaştem
3 feluri de recidivă:
a) Recidiva propriu-zisă, adică persoana a comis cu intenţie, una sau mai multe infracţiuni, avînd deja
antecedente penale, pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie.
b) Recidiva periculoasă, adică persoana anterior condamnată de 2 ori la închisoare pentru infracţiuni
intenţionate, a săvîrşit din nou, cu intenţie, o infracţiune sau persoana anterior condamnată pentru o
infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de gravă, a săvîrşit din nou, cu intenţie,o infacţiune gravă
sau deosebit de gravă.
c) Recidiva deosebit de periculoasă. Persoana, anterior, a fost condamnată de 3 sau mai multe ori la
închisoare, pentru infracţiuni intenţionate şi a săvîrşit din nou, cu intenţie, o infracţiune sau persoana
care, anterior, condamnată pentru infracţiune excepţional de gravă, a săvîrşit din nou, o infracţiune
deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
În sens criminologic, recidiviştii sunt persoanele anterior condamnate, indiferent de ridicarea sau
stingerea antecedentelor penale, precum şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni, dar pentru care
pedeapsa penală, din diferite considerente, nu le-a fost aplicată.
Totalitatea crimelor săvîrşite în cadrul unui teritoriu, într-o perioadă de timp determinată şi în a căror
săvîrşire sunt prezente semnele criminalităţii repetate, se numeşte criminalitatea recidivă. Conform
datelor statistice, mai bine de ¾ din numărul total al infracţiunilor săvîrşite de către recidivişti, sunt
infacţiunile contra patrimoniului.
La fel, putem evidenţia şi săvîrşirea infracţiunii de huliganism.
Divizarea criminalităţii recidive pe categorii de infracţiuni, ne permite să distingem următoarele:
– Recidiviştii speciali;
– Recidiviştii generali.
Recidivistul special prezintă de regulă, un pericol social mai sporit decît cel general, deoarece are loc
procesul cînd persoana devine profesionist în aceea ce face. Pentru recidiviştii speciali, este
caracteristic săvîrşirea infracţiunilor contra patrimoniului. Pentru aceşti criminali este caracteristic
orientarea anti-socială foarte stabilă, iar comportamentul lor deviant este regula pe care o urmează în
viaţă.
La rîndul lor, recidiviştii generali, sunt recidiviştii care comit infracţiuni de huliganism. Aceştia sunt
persoanele care nu sunt antrenate în cîmpul muncii, au o pregătire şcolară şi profesională foarte joasă,
care consumă abuziv droguri şi alcool. Personalitatea acestor recidivişti este deformată de obiceiurile şi
deprinderile lor de a rezolva orice conflict, pe calea violentă, în majoritatea cazurilor ei fiind provocatori
de conflicte.
O altă clasificare care o putem întîlni în criminologia rusă, divizează recidiviştii, în trei mari categorii:
I. Recidiviştii anti-sociali, ei fiind cei mai activi la săvîrşirea crimelor, avînd un comportament stabil.
Anume din această categorie fac parte recidiviştii speciali (profesionali);
II. Recidiviştii situativi. Se caracterizează prin lipsa unor principii morale, supremaţia calităţilor
individuale, negative asupra celor pozitive. Caracterul crimelor săvîrşite de aceste persoane depinde în
mare măsură de situaţia concretă în care a nimerit recidivistul.
III. Recidiviştii asociali. Se caracterizează prin degradarea completă a personalităţii. Aceşti recidivişti au
un intelect limitat, sunt alcoolici, narcomani, avînd chiar şi unele înclinări psihopatice.
Infractorul recidivist îi sunt caracteristice unele particularităţi specifice, şi anume:
a) Poziţia socială a criminalilor recidivişti, care se caracterizează prin aceea că pentru aceştia este
caracteristic faptul că ei şi-au început foarte din timp activitatea lor de „muncă”;
b) La criminalii recidivişti, motivaţia infracţională este cu mult mai limitată în comparaţie cu alţi infractori;
c) Rezistenţa la procesul de re-educare.
Printre alte trăsături, caracteristice personalităţii recidivistului, sunt următoarele:
1. Eşecul şcolar;
2. Provenienţa din familii cu tendinţe conflictuale;
3. Consum abuziv de alcool şi droguri;
4. Absenţa sentimentului dragostei;
5. Orientare spre sub-cultura criminală.

Fenomenologia criminalităţii
1.      Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile criminalităţii
Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul social de masă care
cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau numai în raport cu
anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp ori spaţii geografice determinate. Din acest punct de vedere
concepem noţiunea de criminalitate în două sensuri: [1]

 Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul
întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a globului terestru.
 Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite în
limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Actul criminal reprezintă, în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acţiuni şi inacţiuni)
care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale
referitoare la viaţa şi integritatea individului, familiei, societăţii şi statului. Actele criminale comise
primesc o expresie cantitativă, numerică şi statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate.
Criminalitatea este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic,
fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în
societate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă strictă a criminalităţii, pe perioade de timp, pe
localităţi, pe ţară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită
identitate şi vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care le produce. Pentru
toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută [2] şi studiată.
Conceptele de criminalitate cu un conţinut mai restrîns:

 criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă, contemporană),

respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;
 criminalitatea de gen (criminalitatea de violenţă, criminalitatea referitoare la viaţa sexuală,
criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracţiunilor la care se referă;
 criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor, criminalitatea recidiviştilor
etc.), în raport cu categoria de persoane la care se referă;
 criminalitatea de spaţiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova, criminalitatea din lumea
arabă, criminalitatea din ţările africane etc.), în raport de zona geografică la care se referă.[3]

Fenomenologia criminalităţii presupune totalitatea infracţiunilor penale, care sînt comise într-o anumită
perioadă de timp şi într-o anumită societate. Ruşii consideră criminalitatea ca un fenomen caracteristic
prin orice formaţiune social – economică, fiind determinată atît de cauze generale, cît şi de cauze şi
condiţii stabilite în mod concret, şi anume cele sociale, politice, culturare, economice, istorice, etc.
Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane
considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii, în cadrul unui sistem
(subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.
Trăsăturile criminalităţii:
a)      Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracţiuni, comise într-o
societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.
b)      Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi explicate
comportamentele infracţionale, avînd în vedere diversitatea modalităţilor de săvîrşire a infracţiunilor. Aici
nu putem analiza doar un factor care conduce la săvîrşirea actului ilicit, ci trebuie avute în vedere
factorii generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);
c)      Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului infracţional, structura şi dinamica
sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.
d)     Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că fenomenul criminalităţii, faptele
antisociale provoacă daune destul de mari societăţii. Crima, în esenţa sa, comportă un pericol sporit în
societate, atentînd la ordinea şi securitatea publicului.
e)      Caracterul variat al criminalităţii – care derivă din varietatea infracţiunilor încriminate prin legea
penală şi varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracţiunile săvîrşite. Aşa cum nu
există doi indivizi identici, tot aşa nu există două infracţiuni, chiar de acelaşi tip identice.
f)       Caracterul cauzal al criminalităţii – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu
manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.
2.      Formele criminalităţiiÎn teoria şi practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării
formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare
judiciară. Astfel, formele criminalităţii, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:
 1. Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracţiunilor) săvîrşite sau
pretins săvîrşite, care sunt crime sau apar ca şi crime şi care au ajuns la cunoştinţa sau au fost
înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este
înregistrată la organele de poliţie, procuratură ori la instanţa de judecată – în caz de plîngere
directă – şi este cunoscută.
2. Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiţi şi
cunoscuţi (ori bănuiţi că sunt autorii adevăraţi).
3. Criminalitatea deferită justiţiei reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluţionare în
instanţa de judecată.
4. Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanţa de
judecată şi aceasta a pronunţat o hotărîre penală definitivă. Aceste patru forme reprezintă
criminalitatea relevată, aparentă sau legală.
5. Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate şi, deci,
nedescoperite şi nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoştinţa organelor şi
autorităţilor competente. Numărul acestora este cu mult mai mare faţă de crimele înregistrate,
descoperite şi judecate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare,

verificare şi soluţionare judiciară, criminologia cercetează şi alte forme ale criminalităţii, ca:

 Formele criminalităţii după valorile sociale periclitate;

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrşite, deosebite între
ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se
observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii şi grupe, după
anumite criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul de unitar şi
coerent.

 Formele criminalităţii după făptuitori;

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau
mai mulţi oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest sens,
criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o şi faţă de care se vor aplica
pedepse, ce urmează a fi executate. Aceşti oameni alcătuiesc aşa-numita populaţie penală asupra
căreia îşi concentrează eforturile forţele statului (poliţia, procuratura, justiţia etc.).
Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existenţa criminalităţii, influenţînd starea, structura şi
dinamica ei. În studiile şi cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta
făptuitorilor, şi anume:

 copilăria (0-12 ani);
 adolescenţa (12-22 ani);
 tinereţea (22-35 ani);
 vîrsta adultă (35-60/65 ani);
 vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).[4]

Formele criminalităţii după gravitate.Cunoaşterea criminalităţii după gradul de gravitate este la fel de
importantă ca şi toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca şi în practica penală punctul de
plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RM:[5] unde, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil,
infracţiunile sunt clasificate în următoarele categorii:

 Infracţiuni uşoare;
 Infracţiuni mai puţin grave;
 Infracţiuni grave;
 Infracţiuni deosebit de grave;
  Infracţiuni excepţional de grave.

3.      Indicele criminalităţii: starea; structura; nivelul; dinamica

În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura şi
dinamica.

 Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrşite şi a

persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai criminalităţii.

Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se utilizează combinarea
a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii.

 Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor săvîrşite şi al persoanelor ce le-au comis,

pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea
determinată din numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de
timp stabilită, raportat la numărul exact de populaţie, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000.

Alături de starea criminalităţii, o altă metodă este compararea. Compararea în spaţiu permite

compararea criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp stabilit. Compararea
în timp constă în compararea criminalităţii, evaluată pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.

 Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative intervenite în structura

acestui fenomen, prin comparaţie cu intervale de timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul
general al criminalităţii şi tendinţele sale.

În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele care
generează criminalitatea, cît şi prognoze pentru desfăşurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată,
mijloace de profilaxie mai eficiente.

 Starea criminalităţii, desemnează situaţia dimensională (spaţial-temporală) a criminalităţii în

societate, se utilizează şi conceptul de structură a criminalităţii. Structura desemnează modul de
organizare internă, de alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi organizarea fiecărui
element component unul faţă de altul. Dacă starea criminalităţii reprezintă caracteristicile
cantitative, atunci structura – pe cele calitative.

4.      Cauzalitatea criminalităţii
Cauzalitatea constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei dependenţe,
care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii, generează alt fenomen (efect).
Cauzalitatea este o formă  a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de determinare
şi reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza şi efectul.
Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar generează alt fenomen.
Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea unui alt
fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o condiţie. Deci,
specificul condiţiei constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar ajută la
producerea lui. Deci, cauzele şi condiţiile acţionează împreună dar au contribuţii diferite.
În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:
a)      Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;

 Cauzele legate de persoana criminalului;

 Cauzele referitoare la mediu.
b)     Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:

 Sărăcia;
 Lipsuri materiale;

c)      Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:

 Temperamentul;
 Caracterul;

d)     Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;

e)      Cauzele declanşatoare care provoacă trecerea la act:

 O ceartă sau conflict;

f)       Cauzele ereditare care aparţin elementelor dobîndite prin naştere:

 Debilitatea mintală;
 Alte boli de natură psihică.

Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului la influenţe negative din
partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
În literatura ciminologică se utilizează şi termenul de „factor”, prin care se înţelege o cauză, adică
factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau cauzele criminalităţii ar avea acelaşi sens.
Totuşi, după părerea unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se înţelege ceva mai
mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît cauza cît şi o condiţie.
În criminologia naţională, una dintre cele mai reuşite clasificări, este făcută de G. Gladkii:
a)      Factorii economici;
b)      Factorii sociali;
c)      Factorii demografici;
d)     Factorii politici;
e)      Factorii juridici;
În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

 Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana
criminalului şi cauze referitoare la mediu;
 cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
 cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
 cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;
 cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
 cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;
 cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
 cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorinţa
de răzbunare;
 cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
 cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin naştere, ca debilitatea mintală sau alte
boli de natură psihică;
 cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la influenţe
negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

 cauze fizice (anatomice-morfologice);

 cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
 cauze psihice;
 cauze sociale.

[1] Mateuţ Gh., Criminologie (note de curs),  Arad, 1993, p.126.

[2] Oancea Ion,  Probleme de criminologie, ed. ALL Educational S.A., Bucureşti, a. 1994, 1998, p.28.
[3] Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p.130.
[4] Giurgiu Narcis, op. cit., p. 185.

PREVENIREA CRIMINALITĂŢII
(CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ)
1.    Definirea conceptului de prevenire a criminalităţii. Scopul şi sarcinile măsurilor de prevenire.
Lupta împotriva criminalităţii se desfăşoară în toate statele prin măsuri concrete, deopotrivă de
prevenire cît şi de constrîngere, cu aplicare sancţiunilor penale. Problema criminalităţii persistă în toate
statele, iar lupta împotriva acesteia este inspirată de politica penală, comportînd soluţii la nivel naţional.
Prin conceptul de prevenire, se înţelege luarea unor măsuri care să conducă la împiedicarea comiterii
crimelor.
Conceptul de prevenire şi combatere a criminalităţii comportă 2 determinări:
1.    Prevenirea post-delictuală;
2.    Prevenirea pre-delictuală.
Prevenirea post-delictuală desemnează ansamblul de măsuri de resocializare a celor care au suferit o
condamnare, luate în temeiul legii, fie de organele de stat competente să pună în executare pedeapsa
penală (cînd pedeapsa se execută în detenţie), de organele penitenciare, fie de colective de oameni
(cînd pedeapsa se execută prin muncă), în vederea evitării recidivei.
Prevenirea pre-delictuală, care desemnează un proces social neîntrerupt, care implică un ansamblu de
măsuri sociale, luate în temeiul legii de organele de stat, în primul rînd de organele M.A.I. şi Ministrului
Justiţiei, în strînsă conlucrare cu diferite asociaţii, organizaţii, în vederea preîntîmpinării şi eliminării
riscurilor eventuale de comitere de infracţiuni, prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea surselor
socio-umane, subiective şi obiective, care pot să determine ori să favorizeze comiterea de fapte anti-
sociale, măsuri destinate să contribuie în mod esenţial la educarea permanentă a tuturor membrilor
societăţii, în spiritul respectării legii penale şi a ordinii de drept.
Prin activitatea de combatere a criminalităţii înţelegem un ansamblu de măsuri juridico-penale, luate de
organele de stat specializate, în temeiul legii, pentru realizarea scopului procesului penal şi anume
constatarea la timp şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care
a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată penal, potrivit vinovăţiei sale, şi nici o persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspundere penală.
Prevenirea criminalităţii înseamnă preîntîmpinarea săvîrşirii primare a acelor acţiuni ori inacţiuni umane,
pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, din care motiv aceste comportamente
au fost sancţionate de legea penală.
Obiectivul primordial al prevenirii îl constituie ansamblul de factori care determină sau favorizează
comiterea faptei infracţionale.
Prevenirea criminalităţii reprezintă un sistem multilateral de măsuri orientate asupra următoarelor:
a)    Relevării şi înlăturării sau reducerii ori neutralizării cauzelor criminalităţii, a unor tipuri separate ale
ei, precum şi a condiţiilor care o favorizează.
b)    Relevării grupurilor de persoane cu un grad sporit de risc criminal şi reducerea acestuia.
c)    Relevării şi înlăturării situaţiilor din anumite spaţii geografice sau dintr-un anumit mediu, care
motivează sau provoacă nemijlocit comiterea infracţiunilor.
d)    Relevării persoanelor, comportamentul cărora indică asupra posibilităţii reale de a săvîrşi infracţiuni
precum şi influenţa corectivă asupra lor.
2.    Clasificarea prevenţiei criminale şi rolul ei.
În opinia unor autori, Shilling, Pinatell, lupta împotriva criminalităţii trebuie realizată pe 2 căi, şi anume:
a)    O cale preventivă, de împiedicare a comiterii de crime;
b)    O cale represivă, de pedepsire a celor care comit crime.
De asemenea, în lupta împotriva criminalităţii, un loc important îl ocupă activitatea poliţiei, care previne
criminalitatea prin control şi supraveghere a ordinii publice.
În opinia lui Traian Pop, există 2 forme de prevenire a criminalităţii:
Prima formă se referă la prevenirea apariţiei sau existenţei unor cauze sociale, ori individuale, care pot
conduce la crimă. De exemplu: sărăcia, criza economică, conflictele între oameni, crizele individuale.
Adoua formă se referă la prevenirea directă a crimei. De exemplu: în situaţia existenţei unui grup de
recidivişti care comit mereu crime, împotriva acestora pot interveni organele de poliţei care
supraveghează acest grup şi în acest caz, împiedică să comită crime.
După volumul şi teritoriul prevenirii şi profilaxiei criminalităţii, deosebim următoarele măsuri:
1.    Generale, care sunt îndreptate spre descoperirea, înlăturarea, neutralizarea cauzelor şi condiţiilor,
care pot genera comiterea actului infracţional. Aceste măsuri pot fi îndreptate faţă de grupurile mari de
persoane, de exemplu: în lupta împotriva traficului de droguri, traficului de persoane, traficului de arme,
etc.;
2.    Măsurile speciale, care sunt orientate spre anumite categorii de infracţiuni sau grupuri de infractori.
De exemplu: consumatori de droguri, prostituate;
3.    Măsurile individuale. Sunt măsurile care se aplică faţă de persoane concrete, care se află în pragul
comiterii unei crime.
PREVENIREA GENERALĂ
Este un proces multi-fazic-complex, format din elemente interdependente. Astfel, dezvoltarea pozitivă a
societăţii, perfecţionarea instituţiilor economice, politice, sociale, ar contribui activ la prevenirea generală
a criminalităţii. În acelaşi timp, scopul prevenirii criminalităţii nu este îndreptat direct spre schimbarea
situaţiei economice, dar acestea influenţează un şir de manifestări negative, ca:
–    Sărăcia;
–    Şomajul, etc.,
Totodată, lupta împotriva criminalităţii nu urmăreşte în mod direct ridicarea culturii populaţiei, dar
acestea, evident, influenţează comportamentul, interesele şi motivaţia faptelor umane, iar în consecinţă,
alegerea dintre bine şi rău, între un comportament legal şi unul ilegal.
Această formă de prevenire, adică prevenirea generală a criminalităţii, cuprinde principalele domenii ale
vieţii sociale, ca de exemplu: domeniul economic, administrativ, cultural, etc. Datorită existenţei
aspectelor specifice acestor domenii de activitate, acestea pot genera cauzele săvîrşirii infracţiunilor.
Această complexitate a situaţiilor criminogene, l-a determinat pe Enrico Fairy să susţină că folosirea
numai a pedepselor nu este suficientă în lupta împotriva criminalităţii. Asta deoarece, după Enrico Fairy,
este necesară şi lupta cu motivele sociale care o generează, creşterea rolului educaţiei, perfecţionarea
administraţiei, perfecţionarea condiţiilor economice, etc.
Prevenirea generală în perspectivă, trebuie să aibă un caracter de lungă durată, trebuie să cuprindă
toate sferele vieţii umane. De exemplu: în sfera economică, dezvoltarea producerii şi utilizarea
tehnologiilor performante, micşorarea inflaţiei, crearea unor noi locuri de muncă, ridicarea nivelului
salariului la nivel european, în sfera socială crearea clasei sociale de mijloc, întărirea relaţiilor de familie,
etc.
PREVENIREA SPECIALĂ
Prevenirea specială este acea formă de prevenire care vizează împiedicarea directă a comiterii
infracţiunii. În cazul prevenirii speciale a infracţiunilor, este vorba despre fapte concrete, de infracţiuni pe
cale de a se comite şi care pot fi împiedicate şi prevenite. În acest context, poliţia are un rol important în
prevenirea specială prin atribuţiile speciale care-i revin.
Măsurile care împiedică comiterea anumitor infracţiuni, în cazul prevenirii speciale, pot fi următoarele:
1.    Avertizarea cetăţenilor despre locurile în care se pot săvîrşi infracţiuni;
2.    Protejarea automobilelor cu instalaţii de alarmă, etc.
Prevenirea specială a criminalităţii are un caracter cu mult mai concret decît prevenirea generală. Astfel,
potrivit art. 2, Cod Penal al R. M., prin prevenirea specială, putem înţelege prevenirea săvîrşirii de noi
infracţiuni.
Prevenirea specială a criminalităţii în cel mai direct mod, are strînse legături cu prevenirea generală,
doar că, măsurile prevenirii speciale sunt cu mult mai concrete şi au limite în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor. Totodată, prevenirea generală acţionează în cadrul întregii societăţi, cuprinde multiple
sfere, şi anume: economică, socială, politică, culturală, educativă, etc.
Măsurile juridice de drept pot fi parte componentă atît a prevenirii generale, cît şi a celei speciale.
Măsurile de prevenire specială a criminalităţii, sunt şi ele extrem de diverse, şi pot fi clasificate după mai
multe criterii, şi anume:
–    Juridice;
–    Economice;
–    Educative, etc.
1.    După tipul realizării, deosebim următoarele etape de prevenire specială:
a)    Etapa pre-infracţională;
b)    Etapa infracţională propriu-zisă;
c)    Prevenirea recidivismului.
2.    După caracteristica juridică, deosebim:
a)    Măsuri preventive speciale, şi anume:
    Măsurile bazate pe normele de drept, dar nereglementate de acestea, ca de exemplu:
popularizarea studiilor şi cunoştinţelor juridice, în scop educativ-preventiv;
    Măsurile care sunt reglementate direct de normele juridice.
3.    După mecanismele de aplicare a măsurilor speciale, putem evidenţia:
a)    Sesizări ale organului de urmărire penală în cauza penală.
PREVENIREA INDIVIDUALĂ
Vizează cercul de persoane care încă nu au comis crime, dar în viitorul apropiat, le pot comite. Acest tip
de activitate preventivă, este îndreptat asupra unei persoane concrete şi a micro-mediului său social.
Aşadar, prevenirea individuală trebuie să fie îndreptată, ca şi în cazul prevenirii speciale, nemijlocit,
asupra persoanei şi a particularităţilor ei negative, asupra micro-mediului, care participă cel mai activ, la
formarea personalităţii, precum şi asupra cauzelor şi condiţiilor care pot genera, ori favoriza, comiterea
crimei.
Scopul prevenirii individuale constă în depistarea acestor persoane, exercitarea unei influenţe pozitive
asupra lor, precum şi asupra micro-mediului din care fac parte, de a se abţine de la comiterea crimelor
sau de a înlătura cauzele şi condiţiile care o pot genera.
3.    Modele de prevenire a criminalităţii
1.    Modelul represiv
Foarte mult timp, reacţia socială antiinfracţională a avut un caracter strict represiv. Cutumele justiţiei
private consideră că ofensa adusă unui grup, trebuie să se repercuteze automat asupra clanului din
care face parte, responsabilitatea ripostei aparţinând întregului grup.
Sub imperiul „răzbunării divine”, conducătorul (mai târziu, judecătorul) putea impune aplicarea legii. În
acest sens, edificator a fost „Codul lui Hammurabi”, cod preluat şi de alte legislaţii penale orientale
(egiptene şi ebraice).
În Europa, civilizaţia antică a avut mari influenţe asupra sistemelor de justiţie penală din Grecia şi
peninsula romană. Ultima formă a reacţiei represive: a fost represiunea etatizată, ce s-a bazat pe „ideea
retributivă”.
Caesario Beccaria vizează următoarele aspecte asupra modelului represiv:
    Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi scrise, clare
şi accesibile;
    Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi, prin urmare, util pentru
conservarea ordinii sociale;
    Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte;
    Desfiinţarea pedepsei cu moartea;
    Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata şi probele să fie
publice;
    Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor;
    Necesitatea prevenirii delictelor.
2.    Modelul preventiv
Acest model aparţine doctrinei pozitiviste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fondatorul acesteia a fost
juristul şi sociologul Enrico Ferri, care contestă sistemul represiv conceput de şcoala clasică. Ideile
susţinute de şcoala pozitivistă erau:
    importanţa comportamentului infracţional pentru instanţa de judecată;
    relevarea factorilor ereditari şi de mediu care au determinat evoluţia comportamentului infractorului;
    ştergerea imaginii clasice a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna să aleagă
între bine şi rău;
    infractorul nu este întotdeauna liber să aleagă, fiind determinat de legile naturale (descoperite doar
de ştiinţă);
    individualizarea pedepsei să se realizeze ţinându-se seama de personalitatea infractorului şi de
condiţiile concrete care au determinat producerea activităţii infracţionale.
În conformitate cu aceste opinii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter curativ,
prin care se urmăreşte vindecarea infractorului. E. Ferri afirma că infracţiunea este mai întâi un fenomen
natural şi social care trebuie prevenit şi apoi este o entitate juridică.
E. Ferri susţine necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic, care să elimine, eventual să
limiteze, rolul factorilor criminogeni. Măsurile propuse le-a numit substitutive penale, sens în care
autorul enumera câteva: iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea consumului de
alcool etc.
3.    Doctrina apărării sociale
Această doctrină încearcă să îmbine cele două concepţii (ale şcolii clasice şi şcolii pozitiviste), conferind
dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială realizată atât prin prevenire, cât şi prin
represiune.
Doctrina apărării sociale este explicată de Marc Ancei în lucrarea La deferise sociale nouvelle (Noua
Apărare Socială). Ideile fundamentale ale acestei doctrine susţineau că:
    apărarea socială se referă la protejarea societăţii împotriva criminalităţii;
    protecţia se realizează prin măsuri penale şi extrapenale de natură a neutraliza delincventul (prin
aplicarea de metode emotive şi educative sau prin eliminare sau segregare);
    apărarea socială susţine acea politică penală care acordă prioritate prevenirii crimei şi tratamentului
delincventului (având drept obiectiv resocializarea infractorului);
    resocializarea este considerată o rezultantă a procesului de umanizare a noilor legislaţii penale;
    umanizarea dreptului penal şi procesual penal se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică atât a
fenomenului infracţional, cât şi a personalităţii delincventului.
Aceste obiective ale „Şcolii Apărării Sociale” (de tratare şi resocializare a delincventului) se regăsesc şi
în ideile susţinute de orientarea clinică.
Criminologia clinică susţine 2 modele de prevenire a criminalităţii:
a)    Criminologia şi modelele de politică penală
Teoriile criminologice au influenţat în mare măsură complexul proces de elaborare şi punere în aplicare
a unor metode de tratament şi reeducare a condamnatului, dar şi programele de prevenire a
criminalităţii.
b)    Examenul psiho-individual
Prima încercare a avut loc în Argentina, în 1907, prin înfiinţarea unui cabinet de psihologie clinică şi
experimentală în cadrul penitenciarului naţional. Ulterior, câştigă teren aplicarea acestui examen psiho-
individual şi în Brazilia, Chile, Belgia, Germania, Austria şi Franţa.
Programele de prevenire Cel mai cunoscut program de prevenire este Proiectul Zonei Chicago
(Chicago Area Project) şi a fost inspirat de teoria ecologică a „Şcolii din Chicago”. În conformitate cu
aceasta, rata criminalităţii poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social (prin îmbunătăţiri de
ordin social, economic şi cultural; schimbări atitudinale prin implicarea directă a cetăţenilor la reducerea
criminalităţii). Chiar dacă a fost contestat şi nerezistând în timp (decât între 1930-1950), Proiectul Zonei
Chicago a determinat o scădere considerabilă a delincventei în oraşul respectiv.
4.    Modelul curativ
Acest model de politică penală s-a fundamentat pe rezultatele cercetării ştiinţifice în criminologie. La
datele ştiinţifice furnizate de criminologia clinică s-au adăugat ideile doctrinei apărării sociale susţinute
de Filipe Grammatica şi, mai ales, cele ale noii apărări sociale, promovate de Marc Ancei.
Modelul curativ viza:
    axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;
    adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a individului;
    adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei tratamentului,
atât în momentul individualizării judiciare a sancţiunii, cât şi în perioada executării acesteia;
    adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc, în scopul facilitării
reinserţiei sociale cât mai adecvate a infractorului, după executarea tratamentului.
În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul sentinţelor cu durată
nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiţionate „pe cuvânt”.
Alte modalităţi de sancţionare non-represivă au vizat executarea sancţiunii cu închisoarea în
semilibertate, având drept scop facilitarea resocializării (infractorul este lăsat în mediul său familial şi
social, păstrându-şi locul de muncă, dar îşi petrece sfârşitul de săptămână şi concediul în penitenciar).

Victima infracţiunii
1.    Noţiuni generale cu privire la victimologie. Istoricul victimologiei. Noţiuni şi concepte ale victimei
infracţiunii.
Victimologia s-a format cu un caracter ştiinţific mai pronunţat abia la mijlocul sex. XX şi este marcată de
activitatea germanului Hans von Hentig, care a publicat, în anul 1941 articolul cu denumirea „Remarcă
privind interacţiunea infractorului cu victima”.
Peste 7 ani, în 1948, el pune temelia acestei ştiinţe prin celebra lucrare „Criminalul şi victima sa”, în
care atrage atenţia multor autori faţă de victimă, ca factor care influenţează apariţia infacţiunii. În opinia
lui Hentig, materialul acumulat despre victimă oferă posibilitatea evidenţierii unor tipuri determinate de
relaţii dintre infractor şi victimă, relaţii care sunt strîns legate de infracţiune. Datorită acestei constatări,
este posibil analiza nu numai a infracţiunilor comise, dar şi prognozarea persoanelor care pot deveni în
viitor infractori, precum şi starea criminalităţii latente.
Victimologia provine de la latinescul „victima”, ceea ce înseamnă pătimaş, şi grecesul „logos”, ceea ce
înseamnă ştiinţă. În acest sens, victimologia reprezintă ştiinţa care studiază victima, adică persoana
care a suferit consecinţe morale, fizice sau materiale ale unei infracţiuni.
Obiectul de investigare al victimologiei criminologice îl constituie victima infracţiunii, şi anume:
a)    Personalitatea;
b)    Legătura şi relaţiile reciproce cu individul care devine mai apoi infractor;
c)    Comportamentul victimei ca legătură cauzală cu crima şi importanţa acesteia în geneza actului
infracţional.
Pentru prima dată, noţiunea de victimologie a fost utilizată de către Mendelson, la Conferinţa
Psihiatrilor, care a avut loc la 1947 la Bucureşti, dar totuşi lucrarea lui Heting a fost acea care a deschis
drumul către tratatarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect, cum este victimologia.
Victimologia studiază comportamentul criminal din unghiul de vedere al condiţionării datorită calităţilor
victimei, atît individuale, inclusiv corelaţiile infractorului şi caracterul comportamentului său.
Victimologia nu numai că are propriul său obiect de studiu, dar propune şi unele soluţii pentru lichidarea
acelor factori care duc la victimizarea unor categorii de persoane concrete.
Multe probleme legate de victima infracţiunii au fost cercetate şi în trecut de către criminologie, drept
penal şi drept procesual penal, psihologie judiciară. Însă victimologia le cercetează în complex prin
prisma a II nivele care corelează între ele ca infacţiune în special şi criminalitate în general.
Mai întîi de toate, victima este studiată de victimologie la nivel individual, ca factor care poate, prin
comportamentul său, să influenţeze apariţia şi evoluţia intenţiei criminale, precum şi mecanismul
realizării ei.
Al II-lea nivel reprezintă investigarea totalităţii de victime cărora li s-a cauzat prin infracţiune unele
prejudicii. Relevarea acestui aspect este important pentru determinarea consecinţelor reale ale
criminalităţii. Unul din scopurile principale, constă totuşi, în reabilitarea victimelor, deoarece acestea
suportă daune psihice profunde, pierderea încrederii în forţele proprii şi în oamenii din jur.
Printre sarcinile victimologiei, se înscriu următoarele:
1.    Studierea procesului de victimizare şi a rolului victimei în mecanismul actului infracţional;
2.    Sarcina informativ – practică de informare a persoanelor care sunt potenţiale victime, despre
metodele de comitere a infracţiunilor;
3.    Recuperarea pagubei şi înlăturarea consecinţelor infracţiunii.
Aceste principii sunt garantate prin faptul că Consiliul Europei, în anul 1983, a adoptat Convenţia
Europeană despre restituirea pagubei victimelor infracţiunilor de violenţă.
4.    Victimo-terapia – include elaborări metodologice de comportare cu victima, de audiere a acesteia,
precum şi crearea unui sistem de reabilitare a victimei.
Importanţa victimologiei constă în faptul că ea studiază victima şi condiţiile care au determinat
transformarea persoanei în victimă, propune soluţii pentru înlăturarea acestor consecinţe, studiază
procesul de transformare a persoanei în victimă, numărul de victime existente la un moment dat, pe un
anumit teritoriu, studiază personalitatea victimei şi propune măsuri de protecţie socială, precum şi auto-
protecţie împotiva victimizării.
Printre conceptele victimologice, găsim următoarele:
a)    Victimitatea;
b)    Victimizarea.
Victimitatea reprezintă ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, capacităţilor, care predispun persoana de a
deveni victimă. Victimitatea mai înseamnă şi:
a)    Capacitatea înaltă a unui individ de a deveni ţinta atentatelor criminale;
b)    Investigarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează pe unele persoane să devină victime ale unor
infracţiuni;
c)    Caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă;
d)    Caracteristica comportamentului persoanei care, în anumite împrejurări, prin acţiunile sale, riscă să
devină victimă a infracţiunii;
Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitatea victimală, care
poate fi influenţată de factorii personali, cum ar fi vîrsta, sexul persoanei, experienţa şcolară sau de
viaţă redusă, şi factorii situaţională, care, în anumite situaţii, îi fac pe indivizi de deveni victime.
Exemplu: turiştii într-o ţară străină, persoanele care vizitează cluburile de noapte.
Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă. Studierea multilaterală a criminalităţii
implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de victimizare. În acest scop se utilizează nivelul de
victimizare (rata victimizării), ceea ce înseamnă totalitatea victimelor existente la un moment dat, pe un
anumit teritoriu, raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de persoane.
Actualmente, criminologia operează cu termenul de victimă în sens restrîns, ca fiind orice persoană
fizică. Conform codului de procedură penală, art. 58, se consideră victimă persoana fizică sau juridică,
căreia, prin infracţiune, i-au fost cauzate daune morale, fizice sau materiale.
2.    Victima şi actul infracţional. Clasificarea şi tipologia victimelor.
Abaterea de la normele moraledin societate, specifică oricărei infracţiuni, caracterizează şi multiplele
forme de comportament al persoanelor din situaţia preinfracţională, care devin în consecinţă, victime.
Amoralitatea în coportamentul victimelor sporeşte probabilitatea comiterii infracţiunii în privinţa lor. În
cercetările criminologice, comportamentul infracţional, individual, victima prezintă interes în acea
măsură în care comportamentul ei se inserează în evenimentul infracţiunii şi poartă în sine o
încărcătură criminogenă.
Însă, chiar cînd are loc cea mai activă provocare a infracţiunii din partea victimei, săvîrşirea ei este
posibilă doar atunci cînd personalităţii infractorului îi sunt caracteristice anumite orientări anti-sociale.
Cu cît mai semnificativ este rolul comportamentului victimei în geneza infracţiunii, cu atît mai redusă
este intensitatea orientării anti-sociale a personalităţii infractorului. Asemenea dependenţă, interacţiune,
poate fi relevată mai clar în infracţiunile contra persoanei, fiindcă în mecanismul psihologic al comiterii
lor, devin importante emoţiile infractorului, care pot duce, în consecinţă, pînă la faza afectului.
Fără analiza comportamentului şi personalităţii victimei, a reacţiei ei asupra acţiunilor infractorului, este
imposibil uneori de a determina din ce cauze atentatele infracţionale similare, comise de unele şi acelaşi
persoane, provoacă rareori acelaşi rezultat infracţional.
Elementele negative ale comportamentului victimei, pot servi ca factori ce favorizează săvîrşirea
infracţiunilor, sau chiar provoacă comiterea lor. În psihologie se afirmă că în calitate de factori care au
importanţă pentru apariţia şi decurgerea conflictului, pot fi ideile, poziţia în anumite relaţii, precum şi
calităţile individuale specifice ale personalităţii.
Legislaţia penală a Republicii Moldova conţine un şir de indicaţii precum că comportamentul negativ al
victimei poate servi ca circumstanţă care atenuează pedeapsa penală sau ca bază de calificare a
infracţiunii cu un grad de pericol mai redus.
Ca şi infractorul, potenţiala victimă, apreciază situaţia din viaţă concretă ce s-a creat, şi deseori
procedează, în dependenţă de rezultatele evaluării precum şi în baza viziunilor, deprinderilor, calităţilor
sale psihologice, etc. Deci, victima, interacţionează nu numai cu viitorul infractor, dar şi cu alte elemente
ale situaţiei.
Acţionînd ca un element activ al situaţiei, victima poate aduce infractorul, prin comportamentului său,
într-o stare de afect puternic, generînd frică, ură, reacţii uneori chiar nedorite pentru infractor. Deseori,
prin aceasta şi se explică faptul că hoţul devine ucigaş, cu toate că pînă la comiterea infracţiunii nu avea
intenţia să omoare victima.
În alte situaţii, potenţiala victimă, prin înjosirea permanentă, îi crează viitorului infractor, o stare de afect,
provocîndu-l pe infractor prin aceasta, la acţiuni violente.
Rolul victimei în mecanismul actului infracţional, poate fi extrem de divers şi din acest punct de vedere,
comportamentul victimei, poate fi următorul:
a)    Pozitiv, adică victima opune rezistenţă activă agresorului;
b)    Neutru, adică nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;
c)    Negativ, unde victima însăşi încalcă într-un oarecare mod, normele morale sau juridice.
În scopul prevenirii infracţiunilor, o mare însemnătate o are clasificarea victimelor ce au suferit în urma
comiterii lor. Elaborarea unei clasificări are ca scop principal sporirea eficienţei profilaxiei criminalităţii şi
protejarea cetăţenilor ca victime potenţiale.
În comparaţie cu infractorul, care este o persoană responsabilă, care a atins o anumită vîrstă, victima
infracţiunii poate fi oricare individ, din momentul naşterii şi pînă la moartea sa.
Clasificarea victimelor trebuie să reflecte legătura genetică dintre personalitate şi comportamentul
victimei de pînă la declanşarea actului infracţional pe de o parte, şi după comiterea infracţiunii, pe de
altă parte.
Corelaţia dată poate fi investigată sub diferite aspecte, şi anume:
a)    Social;
b)    Biologic;
c)    Socio-psihologic, etc.
Există mai multe criterii de clasificare ale victimelor, prin care se înscriu următoarele:
    Clasificarea victimelor după categoriile infracţionale;
    Clasificarea victimelor după gradul de implicare şi de responsabilitate în comiterea infracţiunii;
    Clasificarea victimelor utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici şi sociali.
a)    După categoria infracţională, cunoaştem următoarele categorii de victime:
–    Victime ale infracţiunii de viol;
–    Victime ale infracţiunii de tîlhărie;
–    Victime ale infracţiunii de vătămare corporală, etc.
Practic, victime există la orice componenţă de infracţiune din partea specială a Codului Penal a R. M.
b)    După criteriul factorilor biologici, psihologici şi sociali, se înscrie clasificarea victimelor  a lui Hans
von Henting:
    Victime nevîrstnice;
    Femeile ca victime ce apar mai ales în cazul infracţiunilor sexuale;
    Vîrstnici;
    Consumatori de alcool sau droguri;
    Imigranţii, pot fi uşor victimizaţi. Aceasta se referă în special la lipsa de mijloace materiale în noua
ţară, necunoaşterea limbii, etc.;
    Minorităţile etnice;
    Persoanele cu o inteligenţă redusă. După părerea autorului, aceştia sunt născuţi spre a fi victime
datorită naivităţii lor.
    Persoanele temporar deprimate. Aceştia sunt persoane singuratice, pot cădea uşor victime a
anumitor infracţiuni;
    Persoanele achizitive, adică cele care în orice împrejurare, caută să-şi mărească bunurile. Această
tendinţă poate duce atît la crimă, cît şi la victimizare;
    Persoanele destrăbălate. Aceştia sunt expuşi pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar şi crimelor de
ordin material;
    Persoanele blocate de datorii.
După gradul de participare şi de răspundere ce revine victimei în producerea infracţiunilor, autorul
Skaffer, propune următoarele tipuri de victime:
a)    Victima care anterior nu a avut legătură cu infractorul, întîlnirea lor fiind o întîmplare;
b)    Victime provocatoare;
c)    Victimele care din grabă, provoacă declanşarea infracţiunii. Exemplu: 1) femeia care se plimbă
seara prin locuri puţin umblate cu o costumaţie provocatoare. 2) Lasă obiectele scumpe fără
supraveghere.
d)    Victimele slabe biologic, ca de exemplu copiii sau persoanele vîrstnice;
e)    Victime auto-victimizate, ca de exemplu: sinucigaşii, homosexualii, persoanele care consumă alcool
sau droguri.
Din punct de vedere al vinovăţiei al vinovăţiei victimei, autorul Mendelson a elaborat următoarea
clasificare a victimelor:
a)    Victime absolut nevinovate;
b)    Victime a cărei vinovăţii este mai redusă decît a infractorului, ca de exemplu, cînd comportamentul
este provocator;
c)    Victima la fel vinovată ca şi infractorul. De exemplu: în cazul depăşirii limitelor legitimei apărări;
d)    Victima a cărei vinovăţie este mai mare ca a infractorului. De exemplu: omorul săvîrşit în stare de
afect.
3.    Profilaxia victimologică
Profilaxia victimologică este una din direcţiile prevenirii infracţiunilor, care reprezintă o activitate
specifică a instituţiilor sociale, orientată asupra relevării, înlăturării sau neutralizării factorilor,
împrejurărilor, situaţiilor, care formează comportamentul victimogen, şi aduce la comiterea infracţiunilor,
relevării grupului de risc şi a persoanelor concrete cu un grad sporit de victimitate şi influenţării asupra
lor în scopul activizării calităţilor de protecţie, elaborării măsurilor speciale de protejare a cetăţenilor faţă
de atentatele infracţionale, în scopul stopării procesului de victimizare ulterioară a acestor.
Profilaxia victimologică are o structură complexă. Se realizează de diferiţi subiecţi, la diferite nivele şi în
forme multiple a comportamentului victimal.
Subiecţii profilaxiei victimologice sunt organele statale, organizaţiile obşteşti, persoanele cu funcţii de
răspundere, cetăţenii, care realizează profilaxia fenomenului criminal.
Eficienţa realizării profilaxiei criminologice depinde de mulţi factori şi în primul rînd de cei cu caracter
tactic şi organizaţional.
Pentru organizarea profilaxiei criminologice, important este nu doar relevarea victimei potenţiale, dar şi
stabilirea interacţiunii posibilului infractor cu victima, în diferite situaţii.
Pentru obţinerea unei imagini mai clare, care caracterizează situaţia victimologică, este necesar de
realizat unele cercetări cu utilizarea metodicii sociologice de investigare, cum ar fi:
a)    Studierea documentelor;
b)    Studierea dosarelor penale;
c)    Studierea materialelor de refuz în pornirea urmăririi penale;
d)    Studierea audierii cetăţenilor, precum şi a persoanelor cu funcţii de răspundere.
Măsurile profilaxiei victimologice sunt diferite şi pot divizate în 2 grupe principale. Către prima grupă se
referă măsurile generale îndreptate spre înlăturarea situaţiilor datorită cărora pot surveni anumite
prejudicii. Din ele fac parte următoarele:
    Informarea cetăţenilor prin intermediul mass-mediei, despre comiterea anterioară, pe un anumit
teritoriu, a unor fapte infracţionale, despre acţiunile tipice ale infractorilor, şi cum de procedat în cazul
aflării cetăţenilor într-o sitaţie criminogenă respectivă.
    Verificarea şi luarea măsurilor pentru iluminarea străzilor, scărilor caselor de locuit, instalarea
posturilor de poliţie lîngă locurile favorabile de comitere a infracţiunilor.
    Iniţierea unor convorbiri cu părinţii.
    Pregătirea şi răspîndirea notiţelor speciale de avertizare despre necesitatea şi posibilitatea evitării
infractorilor, pentru a nu deveni victima lor.
Către a II-a grupă, se referă măsurile speciale, care permit asigurarea securităţii personale a probabilei
victime. Aceste măsuri se referă de obicei la persoanele a căror activitate profesională sau stare socială
predetermină victimitatea lor. Însăşi măsurile se realizează prin informarea şi instructarea unor
asemenea persoane, stabilirea pazei de corp, punerea la dispoziţie a mijloacelor de auto-protecţie.

RESOCIALIZAREA
INFRACTORULUI
1.    Noţiunea şi conceptul de resocializare a infractorului

Resocilizarea este un ansamblu de măsuri pentru reintegrarea socială a unor grupuri sociale marginale,
a unor delincvenți, a unor categorii de persoane handicapate etc.
Resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor condamnate
penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori general acceptate
de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei.
Din definiţia prezentată rezultă caracteristicile acestui tip special de recuperare socială:
a)    resocializarea vizează persoane care au săvîrşit deja o infractiune;
b)    resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o componentă a
prevenirii speciale;
c)    resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de personal calificat în acest
scop;
d)    metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.
Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o socializare negativ, asimilînd
norme şi valori contrare celor general acceptate de societate. Reeducarea se adresează infractorilor a
căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit. Educarea şi reeducarea se
realizează prin modalităţi diverse, atît teoretice, cît şi practice, prin care se doreşte ca infractorii să
redobîndească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă, pentru calificarea ori recalificarea
profesională, etc.
Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate (chirurgicale,
medico-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.), urmărindu-se remodelarea personalităţii
infractorului, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi animă interesele şi
modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei sociale prin readaptarea la mediul socio-cultural.
 2.    Diagnosticul criminalistic

Formularea diagnosticului criminologic se realizeaza în trei etape succesive:

    aprecierea capacităţii infracţionale;
    evaluarea inadaptării sociale;
    aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obţinute anterior.
Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor psihologice care compun
personalitatea orientată antisocial. Ele rezultă din compararea indicilor bio-psihologici evidentiaţi cu
ocazia examenului medico-psihologic şi a indicilor sociali rezultaţi din ancheta socială. Pe de o parte,
sunt puse în evidenţa trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea, egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa
afectivă, iar pe de altă parte, sunt relevaţi factorii şi împrejurările concrete care au marcat evoluţia
socială a individului.
Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul aptitudinilor fizice, psihice şi
profesionale pe de o parte, iar pe de altă parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiraţiile sale la un
anumit status social. Astfel, un individ valoros şi cu aspiratii înalte va ridica serioase probleme de
adaptare într-un microclimat social mediocru. În mod asemănător, o persoană mediocră, dar cu aspiraţii
care îi depăşesc posibilităţile reale, se va comporta inadecvat şi va fi respinsă de un mediu social
elevat.
Diagnosticul stării periculoase presupune, în final, sinteza capacităţii infracţionale şi a inadaptării sociale
prin aprecierea gradului de intensitate al fiecărei laturi. S-a constatat că atunci cînd capacitatea
infracţională este foarte puternică, iar adaptabilitatea este foarte bună, rezultă o formă mai gravă a starii
periculoase. În mod similar, combinarea unei capacităţi infracţionale ridicate cu o adaptabilitate redusă a
individului determină un diagnostic criminologic diferit, deoarece inadaptarea socială a persoanei în
cauză, atrage atenţia celor din jur.
3.    Prognosticul social

Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care judecata de valoare asuprastării periculoase de
moment a unui infractor trebuie combinată cu aprecierea situaţiilor  probabile în care subiectul va evolua
în viitor. De regulă, elaborarea unei scheme de prognosticse bazează pe principii matematice, statistice
şi, mai recent, informatice. Valoarea reală a prognosticului nu poate fi deosebit de înalta întrucât, cel
mai frecvent, datele necesare cu privirela infractor lipsesc ori sunt eronate.
4.    Programe de tratament a infractorului

Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii acestuia,ameliorarea

tendinţelor sale reacţionate, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în scopul prevenirii
recidivei şi facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediulsocial. Condiţia esenţială a
tratamentului de resocializare este necesitatea colaborăriidelincventului la transfonnarea propriei
personalităţi.
Indiferent dacă se desfăşoară în mediul liber (când delincventul satisface o pedeapsăneprivativă do
libertate), semi-liber ori închis (în penitenciar), tratamentul este individualizat înfuncţie de diagnosticul
pus fiecărui subiect şi utilizează metodele terapeutice, psiho-pedagogice, psiho-terapeutice,
psihanalitice etc. În criminologia clinică, principala metodă de tratament este psihoterapia. Psihoterapia
se bazează pe teorii ale psihologiei normale, patologice şi sociale, care pot fi utilizate în scopulde a trata
tulburări în etiologia cărora apar, cu preponderenţă, factori psihosociali. Aceastămetodă constă în
stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şidelincvenţi, luaţi individual ori în
grup.
Psihoterapii individuale
    Psihanaliza
Vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor tulburări,dezechilibre sau comportamente
specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltăriişi anihilării acestora prin conştientizare.
Aplicarea psihanalizei în criminologie întâmpină dificultăţi determinate de condiţiile speciale de timp
(durata tratamentului este de 3-4 ani cu o frecvenţă de 4-5 ori pe săptămână), de loc şi de înalta
calificare a psihanalistului. La aceste dificultăţi se adaugă cele determinate de personalitatea dificilă
specifică infractorilor, precum şi de discrepanţa ce există între ideile propagate de analist şi atmosfera
bazată pe coerciţie, specifică mediului închis. Aceste considerente determină ca psihanaliza să poată fi
aplicată numai unui grup restrâns de infractori, aflaţi în penitenciar sau în mediu liber, care se supun
acestui gen de tratament, acceptând regula colaborării la transfonnarea propriei personalităţi. Odată
acceptată această colaborare, analistul va încerca să-l influenţeze pe infractor, sâ-i schimbe concepţiile,
să-i formeze o nouă optică deviaţă care să-l ajute să se integreze în societate.
    Psihoterapia raţională
Se bazează pe represiunea psihologică, vizând conştientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile
pozitive şi negative ale caracterului său şi determinareaacestuia să se autoconcentreze şi să-şi
cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii
etc.Utilizând persuasiunea psihologică, această terapie are avantajul de a putea fi aplicatăîn
criminologie, atât în libertate şi semi-libertate, precum şi în penitenciar.
    Psihoterapii colective
Au la bază interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii dificultăţilor relaţionale şi
emoţionale ale membrilor grupului.în cadrul psihoterapiei de grup, analizatul foloseşte inter-relaţiile care
apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care le ridică participanţii.
Terapia se bazează pe discuţia liberă între membrii grupului, în cadrul căruia subiecţii îşi expun propriile
problemeşi încearcă să se „elibereze” de tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să conştientizeze
etiologiaacestor tendinţe reacţionale şi comportamentale, demonstrându-le că în situaţii identice
sausimilare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.
O altă metodă de resocializare este metoda relaţiilor de grup, care se bazează pe teoriaasociaţiilor
diferenţiale şi constă în punerea irrfractorului în contact cu grupuri sociale carerespectă legea. Această
metodă se aplică în general în perioada de probaţiune sau de eliberarecondiţională şi succesul ei
depinde de respectarea unor reguli, între care menţionăm:
a)    grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumităconsideraţie;-cu cât
infractorul va fi atras mai mult de către grup, cu atât mai mare va fi influenţa pe care grupul o va exercita
asupra acestuia;
b)    atracţia exercitată de grup trebuie să se bazeze pe interesele majore ale delincventuluişi nu pe cele
marginale;
c)    grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere deIa normele
grupului să fie considerată o apropiere de calea infracţională;
d)    grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra infractorului şi să nuaştepte ca
schimbările comportamentale să se ivească de la sine.
Astfel de metode au avut şi au mare audienţă în ţările dezvoltate, mai ales în S.U.A.