IN MEMORIAM 6 IULIE 1949

La 6 iulie 2020 locatarii din satele Costuleni, Măcărești și Frăsinești din raionul
Ungheni au comemorat 71 de ani de la cel de al II-lea val de deportări staliniste,
operațiunea ”Iug”, care s-a petrecut în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949. În acea
noapte tragică sovieticii au deportat 11.293 de familii - 35.796 persoane, dintre
care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7620 de familii au fost
considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de
„apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”.
Conform ordinului oficial al autorităților, deportații aveau dreptul să ia cu ei
până la 1,5 tone de lucruri pe familie. De fapt, majoritatea abia de reușea să ia ce
putea duce: o mașină de cusut sau, de exemplu, un butoi de miere. Mulți au plecat
în Siberia fără haine calde și unelte de lucru. Soldații nu le-au acordat timp pentru
pregătiri minuțioase. Toate bunurile rămase, inclusiv casele și terenurile, au fost
confiscate și predate statului și colhozurilor.
Printre victimele celui de-al doilea val de surghiun se regăsesc și Petru Vrabie,
Maria Butnaru și Loghin Maria, originari din satul Costuleni.
I-am întrebat pe unii dintre aceștia ce își amintesc despre acei ani și despre cum au parcurs
calea de recuperare a averilor pe care au străbătut-o în anii de independență a R. Moldova.
” Într-o anumită măsură parcă ne-am deprins cu viața de acolo, cu greutățile ce le înduram.
Noi, copiii, puțin înțelegeam, dar pentru părinți era greu de tot. La 35 grade de frig erau
nevoiți să iasă la lucru, dacă frigul era mai mare, erau opriți acasă. Mulți din deportați se
gândeau că nu au la ce se întoarce acasă, deoarece averea lor a fost împrăștiată. Dar dorul de
casă nu le dădea pace, dorul de casă era scump pentru părinți.” , povestește cu lacrimi în
ochi Petru Vrabie, locuitor al satului Costuleni.
La fel, cu un mesaj dureros, dar adevărat a venit și moș Costică din Măcărești, relatînd
despre prigoana și chinurile grele la care a fost supus împreună cu familia în anii de umilință
trăiți în detenție, departe de baștină.
Comunicarea cu acești oameni, care au fost supuși deportărilor este o experiență vie de
viață pentru fiecare dintre noi. Memoriile lor vorbesc despre multă durere și suferință, dar și
despre efortul de a supraviețui în condiții dramatice.
Consecințele deportărilor se resimt și astăzi, când multe persoane fiind pe atunci copii,
acum, la apusul vieții, mai așteaptă să fie reabilitate, să li se întoarcă măcar o parte din averea
confiscată, să primească o pensie pentru munca prestată în favoarea imperiului sovietic de-a
lungul deceniilor de exil antiuman.
Țin să apreciez desfășurarea acestei inițiative victimelor surghiunului, profesorilor de
istorie, domnului primar al comunei Măcărești - Sergiu Manciu, preoților pentru Sfânta
Liturghie și desigur domnului Corneliu Prepeliță- președinte al Asociației Istoricilor Nicolae
Iorga din Ungheni.

Cibotari Arina