UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE MANADEMENT FINANCIAR

SPECIALIZAREA: FINANTE SI BANCI
ANUL III

REFERAT LA DISCIPLINA MANAGEMENT BANCAR

TEMA: MANAGEMENTUL LICHIDITATII

PROFESOR COORDONATOR:
PROF. UNIV. DR. DAN CONSTANTINESCU

STUDENTA:
BADIN LENUTA
Conceptul de lichiditate şi metode de calcul a necesarului de mijloace lichide

Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au

grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-şi onora obligaţiile financiare
asumate şi exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în
monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent).
Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri neaşteptate a
numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel
profitabilitatea băncii şi determinând, în ultimă instanţă, insolvabilitatea.
Pe de altă parte, o lichiditate excesivă diminuează rentabilitatea activelor, conducând la
obţinerea unor performanţe financiare slabe.
De asemenea, menţinerea unei lichidităţi adecvate depinde şi de modul în care piaţa percepe
situaţia financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei
pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste
condiţii va atrage fonduri de pe piaţă, dar cu costuri mari, înrăutăţindu-şi astfel şi mai mult
situaţia veniturilor.

Importanţa menţinerii unei lichidităţi bancare adecvate rezidă şi din funcţiile acesteia:
● asigură desfăşurarea normală a activităţii bancare prin fluidizarea procesului de
intermediere bancară;
● protejează interesele clienţilor, pe de o parte şi ale acţionarilor, pe de altă parte, ştiut
fiind faptul că în cazul unor „accidente“, cât de mici, de lichiditate, impactul asupra clientelei, pe
calea efectelor psihologice, în condiţiile unei culturi bancare incipiente, poate conduce la
colapsul unei bănci;
● asigură o capacitate rezonabilă de rambursare a depozitelor către clienţi, independent
de modul în care sunt returnate băncii plasamentele în credite şi în alte active (aceasta se
realizează printr-o corelare optimă a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de
lichiditate);
● asigură independenţa băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe piaţă, care au
costuri ridicate;
 ● contribuie la evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la scadenţă,
pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu;
● contribuie la evitarea împrumuturilor de ultimă instanţă, de la Banca Centrală.
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile faţă de
clienţi, datorită devierii proporţiei dintre plasamentele pe termen lung şi a celor pe termen scurt
şi a necorelării cu structura pasivelor băncii.
Fiind considerat un risc major, riscul de lichiditate face obiectul unor accepţiuni precum:
 lichiditate extremă;
 „pernă de securitate“ ce procură activele lichide;
 capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal“.

Factorii de risc
Riscul de lichiditate este determinat, în special de trei factori: situaţia bilanţului bancar,
încrederea în bancă, situaţia generală a pieţei.
1. situaţia bilanţului bancar – în cadrul funcţiei de intermediar financiar, băncile atrag
resurse, prin depozite în special şi le plaseaza în primul rând prin credite acordate. Lipsa de
lichiditate apare din necorelarea pe scadenţe a operaţiunilor active şi pasive. Două sunt motivele
mai importante, ce pot determina această situaţie. În primul rând, resursele atrase de bancă sub
formă de depozite au scadenţe mai mici decât plasamentele băncii sub formă de credite. Un al
doilea motiv, ce determină o astfel de situaţie, îl reprezintă tendinţa băncii de a-şi creşte profitul
prin plasamente pe termen lung, mai bine remunerate. De fapt, banca urmăreşte să-şi plaseze cât
mai rentabil resursele atrase.
2. încrederea în bancă – încrederea de care beneficiază banca în faţa terţilor, îi permite
acesteia să beneficieze de oportunităţile pieţei în cele mai bune condiţii, să-şi crească
rentabilitatea să-şi îmbunătăţească lichiditatea şi în aceste condiţii să-şi consolideze în continuare
imaginea. În sens invers, o imagine proastă antrenează o degradare a situaţiei financiare a băncii
cu consecinţe negative asupra imaginii. Evoluţia încrederii în bancă depinde de mai mulţi factori:
zvonuri pe piaţă, schimbarea conducerii, constatarea de fraude, falimentul unui debitor. Pe lângă
aceste aspecte mai trebuie menţionate încă două cu incidenţă mare asupra încrederii într-o bancă.
 3. situatia generala a pietei – nu întodeauna criza de lichiditate este determinată de
dificultăţile interne ale băncii. Uneori piaţa este cea, care transferă o lipsă de lichiditate generală
la nivelul băncii. O astfel de situaţie pe piaţă poate să apară în urma raportului dezechilibrat
dintre cererea şi oferta de monedă sau în urma unei intervenţii energice pe piaţa a autorităţii
monetare. În general, astfel de crize se rezolvă în câteva ore sau în câteva zile. În aceste condiţii,
banca poate să obţină în continuare lichidităţi, însă la o dobandă mult mai mare.

Surse de lichiditate

1. active cu lichiditate ridicată – acestea sunt plasamente bancare cu scadenţe mici, pe

care banca le poate lichida la nevoie. De asemenea, pot fi active cu scadenţe corelate cu
perioadele în care se cere o lichiditate suplimentară. Sunt constituite din rezerve primare, rezerve
secundare şi credite scadente.
2. împrumuturi - în această categorie intră împrumuturile contractate de bancă pe piaţa
interbancară, împrumuturile de refinanţare, dar şi depozitele atrase de bancă de la clienţi sau
certificatele de depozit emise de bancă.
3. surse neconvenţionale – în aceasta categorie intră unele tehnici şi instrumente
financiare noi, precum titluri cu opţiune de răscumparare, titluri emise pe piaţa monetară sau
procesul de titlurizare. Prin acesta din urmă, banca reuşeşte să transforme unele active cu
lichiditate scăzută, precum creditele, în surse de lichiditate.
Problema lichidităţii poate fi rezolvată în cadrul băncii sub 2 aspecte:
- sub aspectul activelor lichide aflate la o bancă;
- posibilitatea de acces la mijloace băneşti care pot fi atrase la un cost rezonabil şi în
acel moment când există cererea pentru ele.
Pentru o bancă lichiditatea presupune accesul la mijloace lichide atât aflate la momentul
dat în posesia ei cât şi procurarea de resurse. O bancă se consideră lichidă atunci când poate să-şi
onoreze obligaţiunile sale la un moment oportun. Cea mai importantă sarcină a gestiunii
lichidităţii este evaluarea în mod corect a nevoilor de lichiditate pentru fiecare moment de timp şi
acoperirea acestor nevoi cu costuri mici.
 Problema gestiunii lichidităţii este duală: pe de o parte lipsa de lichiditate generează
riscul de lichiditate şi incapacitatea onorării obligaţiilor la momentul dat, pe de altă parte excesul
de lichiditate condiţionează micşorarea profitabilităţii băncii.
Necesarul de lichiditate poate fi calculat sub 2 aspecte:
 sub aspectul cererii de lichiditate;
 sub aspectul ofertei de lichiditate;
Cererea de lichiditate poate fi condiţionată de: rambursarea depozitelor scadente,
potenţialul de creditare, necesarul pentru achitarea datoriilor interbancare, necesarul de onorare a
obligaţiunilor curente scadente faţă de parteneri (achitarea serviciilor procurate de bancă),
acţionari (plata dividendelor), stat (plata impozitelor).
Oferta de lichiditate este condiţionată de: atragerea de depozite, încasarea creditelor
scadente, procurarea de mijloace pe piaţa interbancară, încasări din vânzarea serviciilor bancare.

L = Oferta mijloace lichide – Cererea mijloace lichide

Dacă acest coeficient este:

1. mai mare 0 – banca se va confrunta cu un exces de lichiditate, managerii băncii vor
căuta posibilităţi de plasament efectiv;
2. mai mic ca 0 - banca se va confrunta cu riscul de lichiditate, managerii băncii vor
căuta posibilităţi de atragere a resurselor cu cele mai mici costuri;
3. este egal cu 0 – foarte rare cazuri.
Se calculă pentru fiecare zi în parte.

Cererea de lichiditate depinde de mai mulţi factori:

1. factorul general a economiei;
2. poziţia băncii pe piaţă;
3. politica monetară – creditară a statului – o politică de dobânzi joase va genera o
cerere de mijloace lichide înaltă şi invers. Politica monetar-creditară influențează şi
oferta de mijloace lichide.
4. factorul specific activităţii economice în regiunea dată: cererea sezonieră, cererea
ciclică, cererea pe termen lung.
Metodologia de estimare a lichidităţii

Metodologia de gestiune prin pasive presupune următoarele etape:

1. Structurarea tuturor pasivelor în 3 categorii mari după principiul necesar de
rambursare:
2. pasivele urgente – toate pasivele care necesită a fi rambursate în următoarele zile
(conturile curente şi depozitele scadente);
3. depozite instabile – depozite şi alte obligaţiuni pe care banca le va achita în
viitorul apropiat;
4. pasivele stabile – sunt pasivele în care banca are încredere că nu vor fi retrase în
viitorul apropiat (depozitele pe termen lung, depozitele interbancare legate de
conturi de corespondenţă, acţionarii şi fondatorii băncii);
5. Prestabilirea unui coeficient formulat din experienţa proprie pentru fiecare tip de
pasive conform căruia banca va calcula necesarul de mijloace lichide pentru al
acoperi;
6. Calcularea sumelor respective prin ponderarea fiecărui tip de pasiv la coeficientul
şi corectarea acestor sume cu rezervele bancare obţinute pentru fiecare tip de
pasiv.
La suma necesară de lichiditate pentru acoperirea pasivelor se va mai adăuga şi cererea
prognozată de credite, care se va determina ca diferenţa dintre potenţialul de creditare şi creditul
acordat efectiv la momentul dat.
Istoric s-au format mai multe principii de gestiune a lichidităţii:
 Principiul de gestiune prin active – când o bancă se considera lichidă doar dacă
avea cantităţi importante de active lichide;
 Principiul de gestiune prin pasive – care presupune că o bancă este lichidă dacă
are acces la mijloace lichide pe piaţă în orice moment;
 Principiul de gestiune mixt – o parte din necesarul băncii este finanţat din active
lichide proprii, cealaltă parte din posibilitatea de atragere a resurselor la un moment dat de timp.
Strategiile dirijări lichidităţii
Se cunosc următoarele strategii de gestiune a lichidităţii băncii:
1. Asigurarea lichidităţii prin influenţa activelor;
2. Structurarea resurselor atrase pentru rezolvarea problemelor lichidităţii;
3. Gestiunea mixtă.
Prima metodă este cea mai recunoscută datorită simplităţii sale. Esenţa ei constă în
acumularea activelor lichida sub forma de mijloace băneşti şi titluri mobiliare lichide. În cazul
apariţiei necesităţii, activele acumulate suni utilizate pană această necesitate este acoperită.
Această strategic mai este numită şi strategia transformării activelor.
Pentru a utiliza această metodă activele lichide ale băncii trebuie să posede următoarele
caracteristici:
1. să aibă piaţa proprie, necesară pentru transformarea lor rapidă în mijloace
băneşti;
2. să aibă preţuri destul de stabile, adică piaţa trebuie să asimileze activele
propuse fără a micşora preţul ei;
3. trebuie să fie uşor transmisibile, adică banca trebuie să fie sigură ca î-şi va
recupera cel puţin banii investiţi în ele.
Cele mai utilizabile active lichide sunt bonurile de tezaur, împrumuturi de la banca
centrală, depozite la alte bănci, obligaţiunile ale autorităţilor publice locale, etc. Strategia dată
esie utilizată în cele mai dese cazuri de băncile mici, care o consideră mai puţin riscantă, dar
şi mai puţin profitabilă Şi totuşi această strategie nu este deloc ieftină. Vanzaraea activelor
presupune pierderea veniturilor viitoare, pe care banca le-ar fi primit, dacă nu le-ar fi vandut.
Transformarea activelor lichide în mijloace băneşti este costisitoare datorită
comisioanelor pe care le vor plăti banca brokerilor. Totodată vanzarea activelor lichide
înrăutăţeşte situaţia financiară a băncii, deoarece activele lichide vandute sunt, de obicei cele
mai sigure şi mai puţin riscante. Totodată necesitatea de vinde aceste active poate apărea în
acel timp cînd pe piaţă se înrăutăţeşte situaţia, ceea ce generează riscuri de pierdere a unei
părţi din investiţii în urma vinzării la un preţ mai jos decît au fost cumpărate.
A doua metodă presupune împrumuturi de active lichide în cantităţi necesare pentru
acoperirea integrală a cererii de lichiditate. Această strategie mai este denumită şi strategia
lichidităţii procurate. In cazul în care apare o cerere exagerată de lichiditate, atunci hanra va
propune un preţ din ce în ce mai ridicat pană nu va procura mijloace lichide necesare. De aceea
această sltategie este considerată destul de riscantă, banca nefiind în stare să prognozeze
nivelul dobanziloi pe care ea va fi nevoită să le plătească pentiu procurarea lichidităţilor. De
obicei necesităţile stringente de lichidităţi apar la bancă ce are probleme financiare. Clienţii ei
afland că banca încearcă să procure mijloace, pentru a se asiguia vor extrage numerarul de pe
conturiile sale, ceea ce va duce la sporirea cererii de lichidităţi.

Posibilităţile de procurare a lichidităţii sunt:

1. împrumuturi de la banca cenlială;
2. vanzarea titlurilor mobiliare lichide cu condiţia răscumpărării loi
(lombardarea, REPO) altor bănci sau la banca centrală;
3. emisiunea certificatelor de depozii şi plasarea lor la alte bănci, autorităţi
publice şi marele corporalii - termenul de scadenţă a acestor certificate poate
varia de la cîtcva zile panâ la cateva luni la o dobindă convenită între banca
emitent şi creditor;
4. atragerea depozitelor, inclusiv pe piaţa eurovalutelor de la marile corporalii
şi bănci străine cu o dobtndă convenită în funcţie de cererea şi oferta pe piaţa
monetară internaţională şi un termen de scadenţă de la cateva zile la cateva
luni;
5. refinanţarea de la banca centrală, care este cea mai rapidă metodă, dar cere
de la bancă respectarea unor condiţii destul de stricte. Majoritatea acestor
împrumuturi se acordă pe un termen foarte scurt (l-7) zile.
Această strategie este utilizată de băncile mari. In ansamblu ea este mai puţin
costisitoare, dar mult mai riscantă, de aceea la această strategie poale parcurge o bancă cu o
autoritate bună pe piaţă.
 BIBLIOGRAFIE / WEBOGRAFIE

1. Dănilă N., Anghel L., Dănilă M. Managementul lichidităţii bancare. Editura Economică,
Bucureşti, 2002
2. Stoica M. Management bancar. Editura Economică, Bucureşti, 1999
3. http://www.bnr.ro/
4. https://www.researchgate.net/publication/275824485_Managementul_lichiditatii_bancare