Printre poemele „Primele iubiri”, „Omul comun”, „Alexandriu” se numă ră şi

„Moartea că prioarei”, scrisă in 1954. Această poezie reprezintă o poveste

dramatică , dar totodată şi una reală . La crearea acestei poveşti au contribuit
amintirile, tră irile, atitudiena personală faţă de moarte. Copilul nu doreşte această
moarte la care este un martor ocular şi suferă durere. El credea in poveste, dar
deodată ea dispare, se nă ruie (Dar vă ile vuiră ). Povestea brusc a murit şi apare o
crudă realitate. Copilul inocent a văzut moartea violentă impotriva firii cu proprii
ochi, maturizâ ndu-se: a inţeles că unde este viaţă , este şi moarte.

a) Moartea că prioarei este o replică la povestirea lui Mihail Sadoveanu În pă durea

Petrişorului, fiindcă la Nicolae Labiş că prioara devine un simbol cu o încă rcă tură
semantică deosebită . Dacă la Mihail Sadoveanu că prioara ră mâ nea o delicată fiinţă
a naturii, la Nicolae Labiş ea devine universul copilă riei, lumea ca mit („Mi se pă rea
că tră iesc un mit/ Cu fata prefă cută -n că prioară ”).

De aici valorile pe care poetul le atribuie acestui simbol, fiindcă ea devine:

frumoasa lumii („Frumoasă jertfă a pă durii mele!”), gingă şia („Privind în jur c-un
fel de teamă ”), delicateţea („Ş i nă rile-i subţiri înfiorară apa”), inocenţa („Sticlea în
ochii-i umezi ceva nelă murit”), sufletul („O pasă re albastră zvâ cnise dintre
ramuri”); este viaţa („Ş i viaţa că prioarei spre ză rile tâ rzii/ Zburase lin, cu ţipă t, ca
pă să rile toamna”), existenţa („Mi-a şuierat cu bucurie: — Avem carne!”).
Evenimentul autobiografic se interferează cu motivul sadovenian. Poetul, în
ipostaza de copil, îşi însoţeşte tată l la o vâ nă toare ilegală , determinată de condiţiile
foarte grele ale luptei pentru existenţă . Seceta din 1946 determinase pe mulţi să
caute resurse de hrană . De aceea poetul precizează că : „Dar legea ni-i deşartă şi
stră ină / Câ nd viaţa-n noi cu greu 570 se mai anină ,/ Iar datina şi mila sunt
deşarte,/ Câ nd soru-mea-i flă mâ ndă , bolnavă şi pe moarte“, ceea ce arată starea
familiei şi motivaţia actului vâ nă torii. De aceea lumea îi apare copilului ostilă :
„Pă şesc ca pe-o altă / Planetă , imensă , stră ină şi grea“, fiindcă este dominată de
spectrul morţii: „Seceta a ucis orice boare de vâ nt“. Soarele, generator al vieţii, are
aceeaşi soartă : „Soarele s-a topit şi a curs pe pă mâ nt“. Din cauză că sunt uscate
pă durile, iau foc uşor: „Peste păduri tot mai des focuri, focuri,/ Dansează să lbatice,
satanice jocuri“. Această atmosferă sumbră este sugerată prin versuri ca: „Ce-
ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!/ Pe zare curge sâ nge şi pieptul mi-i roşu,
de parcă / Mâ inile pline de sâ nge pe piept mi leam şters“.

Se prefigurează astfel destinul tragic al că prioarei, care devine: „Frumoasă jertfă a

pă durii mele“. Pădurea, ca într-un ecou mioritic, devine un altar: „Ca pe-un altar
ard ferigi cu flă că ri vineţii“, impresionâ nd în adâ nc ca o prevestire de destin
conştiinţa copilului, care tră ieşte drama desprinderii de lumea mitului, de
universul copilă riei, aşa cum o vom gă si la Ion Barbu în După melci. Că prioara
devine un mit, o eroină din basmele copilă riei: „Mi se pă rea că tră iesc un mit/ Cu
fata prefă cută -n că prioară “. Momentul morţii este dramatizat şi amplificat ca un
moment de importanţă cosmică , fiindcă angajează universul interior al poetului:
„Dar vă ile vuiră . Căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clă tină spre stele,/ Îl
prăvă li apoi, stă rnind pe apă / Fugare roiuri negre de mă rgele“.

Poezia este o elegie, în care elementele romantice se interferează cu cele realiste,

fiindcă tema, eroii, subiectul sunt structurate pe afect, pe conceptul de lume ca
univers al mitului, dar şi pe conceptul de lume ca univers social-uman („fata
prefă cută -n că prioară “, „ — Avem carne!“, „Mă nâ nc şi plâ ng”). Sentimentul de
vinovă ţie este tră it intens de copil: „Tu iartă -mă , fecioară , tu că prioara mea“,
fiindcă în loc să o apere, el a participat la uciderea ei, de aceea tristeţea lui devine
durere („Umbroşii ochi trist stră juiţi de coarne“, „Mă nâ nc şi plâ ng”).