ARGUMENT

Lucrarea de față îşi propune să analizeze rolulul intervenției psihologice în cazul

depresiei postpartu și să identifice modele de intervenție psihologică atât în perioada prenatală
cât și în cea postpartum.
Am ales această temă întrucât consider ca subiectul este util tuturor femeilor, atât a
celor care sunt însărcinate, cât si a celor care vor să devină mame, pentru că menirea femeii
este să procreeze.
Consider ca toate aceste stări negative prin care trece femeia le resimte după naștere
pot fi evitate, iar psihologia chiar poate avea cel mai important merit în acest sens. Orice
femeie care a născut precum însărcinată ar trebui să consulte un psiholog, indiferent dacă are
sau nu simptome vizibile de depresie, anxietate sau alte tipuri de temeri inexplicabile, ci doar
pentru a se informa.
Sprijinul psihologic în cazul femeii care a născut ar trebui să fie obligatoriu întrucât
netratarea primelor semne de depresie pot conduce la complicaţii majore, atât pentru persoana
în cazua cât şi pentru copil.
Consider că studierea și evaluarea psihologică a femeii după naștere reprezintă cu
adevărat un subiect complex și provocator de analizat pentru psihologie, datorită tuturor
transformărilor suferite la nivel psihic, transformări care modificat semnificativ întreaga
personalitate umană.
În studiul psihologiei femeii după naștere este necesar de analizat şi aspecte precum
mediul, familia, ereditatea şi educaţia. Este clar că nu toate femeile se confrunta cu probleme
de personalitate şi, ca atare, este foarte interesant de studiat mecanismul care determină
apariția unor simptome, stări sau în unele cazuri, tulburări psihotice.
Prin studiul de faţă voi încerca să evidențiez cele mai importante trăsături de
personalitate specifice femeii după naștere care se modifică sau nu odată cu sarcina. De
asemenea, un accent deosebit de important voi pune şi asupra situaţii femeii după naştere,
atunci când şansele de instalare a depresiei sunt mult mai crescute decât în perioada prenatală,
iar depresia postpartum poate avea urmări mult mai grave, asupra întregii vieţi psihice, cât şi
asupra familiei, în general.
Efectele tuturor acestor tipuri de reacții pot fi de-a dreptul devastatoare şi pot
influenţa, de cele mai multe în rău, atât viața mamei cât și viaţa copilului.
 Îmi doresc ca această lucrare să aducă un plus de valoare informaţiilor existente în
prezent, efortul depus constând în mare parte în îmbinarea şi aşezarea într-o formă cât mai
cuprinzătoare şi mai pe înţelesul tuturor a părerilor şi cercetărilor unor specialişti recunoscuţi
în domeniu.
Pornind de la aceste consideraţii se justifică interesul, precum şi motivaţia mea în
alegerea cestei teme atât de importantă şi de actuală pentru timpurile noastre, pentru femeie
dar și pentru familia care o înconjoară.
 CAPITOLUL 1.
CADRU CONCEPTUAL DE ABORDARE A NOŢIUNII DE
DEPRESIE POSTPARTUM

1.1. Depresia: definire și caraterizare

Depresia reprezintă o tulburare a stării afective, care conduce la apariţia unor trăiri de
tristeţe sau de pierdere a speranţei pentru o perioadă îndelungată de timp. Fiind mai serioasă
decât un simplu episod de tristeţe, de supărare sau decât o trăire temporară de scădere a
energiei, depresia poateavea un impact semnificativ asupra bucuriei de a-ţi trăi viaţa, asupra
capacităţii de muncă, asupra starii generale de sănătate şi asupra persoanelor apropiate.
În momentul de față, depresia a devenit o tulburare din ce in ce mai frecvenţa, atât la
bărbaţi cât şi la femei, indiferent de vârstă. Se manifestă așadar printr-o deprimare şi tristeţe
exagerată, o explozie necontrolată de plâns, o scădere a tonusului general precum şi o pierdere
a orientării pentru activităţile viitoare.
Conceptul cunoscut sub denumirea de depresie depresie este utilizată în mod foarte
frecvent, incluzând astfel o întreagă fenomenologie clinică extrem de variată, de la absolut
toate schimbările de dispoziţie compatibile cu o viaţă relativ normală, până la absolut toate
manifestări psihotice, ce evoluează în acest mod atât cu perturbarea întregii stări afective, cât
şi cu diminuarea absolut frapantă a tuturor posibilităţilor cognitive, psihomotorii precum şi
cognitive.
În momentul de față există insa un consens al marii majoritati a clinicienilor şi a
cercetătorilor potrivit căruia „boala depresivă constituie cea mai frecventă afecţiune
psihiatrică”1, ea fiind „de 10 ori mai frecventă decât schizofrenia”.2
În ceea ce privește interesul pentru măsurarea depresiei a fost şi este și în continuare
foarte crescut ca urmare a răspândirii sale în populația generală cât și a heterogenității și a
neclarităților conceptuale a tuturor formelor clinice din această clasă,. Agregarea absolut
familială a tuturor tulburãrilor anxioase a fost însă remarcată anterior apariției primelor seturi
de criterii diagnostice operaționalizate.

1
Rouillon, 1983, p. 368.
2
Lehmann, H.E., 1985, p.786.
 Depresia este aşadar una dintre cele mai invalidante afecţiuni şi produce astfel o
povară absolut semnificativă atât individului cât şi societăţii în general. Datele OMS
sugerează faptul că depresia este responsabilă pentru 6% din povara tuturor bolilor în Europa
în termeni de disabilitate ajustată în ani de viaţă.
Mihai Golu3 este de părere că întreaga dinamică, a sistemului personalităţii umane
(formarea, manifestarea şi realizarea) este circumscisă şi condiţionată în mod nemijlocit de
dialectica raportului dintre solicitările interne (stările de motivaţie proprii individului) şi
solicitările externe (existenţele şi stările de motivaţie proprii mediului existenţial, în primul
rând celui social).
Depresia analiztă ca drept fenomen divers apare așadar la maea majoritate a
tulburărilor de ordin psihic, mai exact ca simptom de primplan ori de plan secund. În cadrul
acestui subcapitol se tratează doar acele tipuri de tulburări în care tot acest simptom este
absolut central însă dispun şi de o anumită intensitate.
În mod absolut paradoxul putem sesiza faptul că deşi toate acestea au depresia ca drept
punct central totuşi unele dintre nevroze pot să dezvolte astfel diverse simptome depresive
mult mai puternice decât atât. Acesta este motivul pentru care în cadrul acestei categorii au
fost intotdeauna incluse toate acele tipuri de tulburări psihice cu un grad foarte sporit de
severitate depresivă.
Depresia reprezintă de asemenea şi un anumit tip de fenomen universal care se poate
întâlni în diferite tipuri de forme acolo unde există de fapt excitaţie energetică. În funcţie de
intensitatea reală a acestei întregi excitaţii se poate stabili astfel forma finală a depresiei.
Analiza de tip dinamic va găsi astfel întotdeauna mai întâi că mecanismul de tip
depresiv este unul complet unic prin intermediul faptului că dispune de principiul dictat de
către legea autoreglării energetice.

1.1.1. Depresia postpartum

Freud a considerat întotdeauna că depresia este activată iniţial de către evenimentele

externe, care declanşează de fapt anxietatea internă, legată de dorinţele inconştiente de natură
libidinală ori agresivă, sau, mai frecvent, de combinaţia lor. În acest mod, într-o reprezentare
de tip simbolic, toate simptomele anxietăţii sunt distorsiuni ale dorinţelor inconştiente
inacceptabile.

3
Golu, M., 1993, p. 23.
 În timpul sarcinii, atât anxietatea cât şi depresia pot afecta pe absolut orice femeie,
indiferent de vârstă, de pregătire intelectuală sau de nivelul socio-economic, însă nu fiecare
dintre acestea răspunde în aceeași măsură la toți aceşti factori declanşatori, chiar favorizanţi.
De regulă, reacţia afectivă și emoțională a femeii după naștere depinde într-o foarte
mare măsură de terenul pe care se grefează de fapt toși aceşti factori, şi atunci când spunem
teren, ne referim așadar la existenţa în cadrul istoricului medical al pacientei gravide care
prezintă tulburări de personalitate, tulburări anxioase, prezenţa acestora reprezentând factor de
prognostic nefavorabil.
Femeia care suferă de depresie postpartum poate așadar să zâmbească ori chiar să nege
întreaga schimbarea de dispoziţie, însă poate și să acuze în același timp mai multe tipuri de
dureri persistente (cele mai frecvente fiind cele de spate) care nu cedează foarte ușor la
analgezice şi care de cele mai multe ori nu sunt provicate de o cauză fiziologică ori de alte
tipuri de suferinţe somatice. În mod similar însă, poate să prezinte și o serie de accese de plâns
oro dimpotrivă să acuze incapacitatea efectivă de a putea simţi emoţiile.
Absolut toate manifestările psihologice asociate stărilor depresive ale femeii după
naștere sunt adesea exprimate de către femeie prin intermediul lipsei de încredere în ceea ce
privește propria persoană, cu o stimă de sine foarte scăzută, incapacitate decizională, scăderea
efectivă a capacităţii de concentrare, retracţie socială etc. După cum am mai amintit deja, pot
să apară însă chiar și senzaţia efectivă de oboseală, de agitaţie, nejustificată diverse modificări
de greutate, insomnii etc.
Ca în oricare alt tip de afecţiune psihologică, intervenţia terapeutică precoce în
perioada de travaliu este absolut ideală. Cu cât vizita la un medic psiholog ori la psihiatru este
întârziată mai mult cu atât și rezultatul benefic al tratamentului va fi cu mult mai dificil de
obţinut.
Conform lui De Chassey4, terapia de grup este absolut benefică în diminuarea
simptomelor de anxietate sau depresie, reprezentând un cadru care susține exersarea tuturor
abilităților sociale.
Teoriile psihologice non-freudiene au contestat faptul că noţiunea de stare internă
inconştienta. Acestea au scos în evidenţă relaţiile sociale timpurii, propunând ca și prototip
relaţia mamă-copil.
Tuturor caracteristicilor organice ale depresiei li s-a acordat întreaga atenţie prin
teoriile învăţării. Cu toate că unii dintre autori, cum ar fi Pavlov, au susţinut întotdeauna
faptul că diferenţele individuale în ceea ce privește vulnerabilitatea la anxietate sunt
4
De Chassey, 2008, p.21.
controlate de tuturor caracteristicile biologice codificate genetic, teoriile învăţării au postulat
ca și principiile condiţionării clasice, care sunt suficiente pentru a explica orice status de tip
anxios.
Temerile şi fricile iraționale ale femeii după naștere blocheazã viața și activitatea
oamenilor, indiferent de vârstã, împiedicându-i sã învețe, sã lucreze, sã cãlãtoreascã, într-un
cuvânt, sã trãiascã normal.
Din cauza anxietãții (teamã fãrã obiect bine precizat) sau a fricilor de tip fobic, femeia
după naștere poate renunța la o serie de obiective dezirabile, cum ar fi stabilirea unor relații
interpersonale apropiate, alegerea unor profesii dorite sau de a trãi o viațã agreabilã, plinã de
satisfacții. Cu alte cuvinte, fricile iraționale pot face dintr-o femeie inteligentã o persoanã
infirmã.
Mihai Golu5 este de părere că întreaga dinamică, a sistemului personalităţii umane
(formarea, manifestarea şi realizarea) este circumscisă şi condiţionată în mod nemijlocit de
dialectica raportului dintre solicitările interne (stările de motivaţie proprii individului) şi
solicitările externe (existenţele şi stările de motivaţie proprii mediului existenţial, în primul
rând celui social).
Marea majoritate a studiilor familiale au indicat că prezenţa tulburărilor de tip anxios
conferă un risc foarte crescut rudelor pentru aceste tulburări. S-a notat astfel agregarea
familială pentru tulburarea de panică, fobiile simple, fobia socială şi pentru anxietatea
generalizată. Foarte multe femei se confruntă cu depresia postpartum, precum și cu anxietate,
mai exact de teama inexplicabilă ca fătul sa nu-i fie răpit.

1.1.2. Simptomatologia depresiei postpartum

Depresia generalizată a femeii după naștere se manifestă ca o stare de nelinişte

aproape continua, inundată de frică, tensiune psihică şi fizică de intensitate redusă, dar
persistentă. De obicei, este acompaniată de următoarele simptome:6
 tensiune motorie: tremurat, tensiune musculară, cârcei şi spasme în muşchi,
oboseala, faţa crispată, sprâncene încruntate, oboseală fizică disproporţionată etc.,
 tulburări neurovegetative: transpiraţie, palpitaţii, tahicardie, mâini reci, gura
uscată, ameţeli, nevoia de a urină, diaree, gol în stomac, nod în gât etc.

5
Golu, M., 1993, p. 23.
6
Cosnier, J., 2007, p. 132.
  stare de anxietate: teama, nelinişte, îngrijorare şi anticiparea a fel de fel de
nenorociri,
 vigilenta crescută: atenţie încordată excesiv, nerăbdare, irascibilitate, dificultăţi de
concentrare, insomnii, senzaţia de a fi gata, gata să cedeze nervos.
Atunci când gândurile interzise cu conţinut sexual sau agresiv, care pot fi aspru
pedepsite, ameninţă să iasă din inconştient, anxietatea de semnal este activată, ceea ce
conduce la dezvoltarea a trei mecanisme de apărare: deplasare, proiecţie şi evitare.7
Depresia postpartum, ca fenomen complex apare la marea majoritatea a tulburărilor
psihice ca simptom de primplan sau de plan secund.
Femeia care suferă de depresie postpartum tinde aşadar să devină evitantă şi ocoleşte
sistematic situaţiile sociale. Rutina vieţii cotidiene este perturbată. Cu cât este mai preocupată
de ele, cu atât mai mare este disconfortul şi suferinţa.
Atunci când femeia nu poate evita situaţiile sociale, există pericolul ca ea să apelze la:
alcool, tutun, sedative, anxiolitice şi droguri. La început, ocazional şi dependenta vine pas cu
pas.
Enăchescu8 vorbeşte despre  comportamentele pe care le adoptă individul pentru a se
proteja de situaţia anxioasă, comportamente ce urmăresc evitarea stărilor anxiogene. Este
vorba despre conduite de evitare (individul îşi organizează comportamentul şi viaţa pentru a
evita confruntarea cu situaţia/stimulul fobic), conduite de asigurare (individul caută prezența
unei persoane  apropiate pentru a avea siguranţă în cazul unei situaţii fobogene) şi conduite de
fugă (cu hiperactivitate ca adoptare a unui atitudini de bravură sau de sfidare a situaţiei
traumatizante).
Studiul agenţilor de tip anxiolitici, în special a benzodiazepinelor, a stimulat în mod
special teoriile neurofiziologice ale reglării anxietăţii. Gay, principalul protagonist în acest
sens, argumentează prezenţa unui întreg sistem neuronal inhibitor al comportamentului, care
cauzează de fapt anxietate subiectivă când este activat de experienţe specifice
Consecinţele și urmările vor consta în reducerea comportamentului motor, creşterea
fenomenelor vegetative şi a vigilenţei.
În mod absolut specific se consideră astfel că inhibiţia comportamentală este de fapt
rezultatul pragurilor scăzute ale activităţii limbice (în amigdala şi hipotalamus) şi a activităţii
crescute a sistemului nervos parasimpatic.

7
Nemiah, 1981, p. 4.
8
Enăchescu C., 2001, p. 48.
1.2. Evaluarea și diagnosticarea depresiei postpartum

După  Minulescu9, evaluarea psihologica este activitatea specifică în care examinatorul

foloseşte diferite tipuri de instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura,
dinamica psihică şi personalitatea unei persoane.
În acest context, evaluarea psihologică se referă deci la un anumit tip de procedeu de
investigaţie de tip standardizat care este așadar utilizat în mod special pentru a se putea evalua
şi determina maniera efectivă de funcţionare psihică a subiectului în cauză, bazându-exclusiv
se pe aplicarea unei întregi serii de probe – itemi şi utilizându-se de toate răspunsurile date
tuturor acestora se culeg astfel mai multe tipuri de informaţii despre individ care contribuie în
mod semnificativ la evaluarea, la stabilirea corectă a unui diagnostic şi la formularea unor
diverse predicţii.
În psihologie, metoda nu reprezintă o simplă structură dată şi imuabilă, aşa încât, în
decursul timpului a înregistrat o serie de modificări, corecţii, perfecţionări, devenind tot mai
adecvată şi mai eficientă obiectului.
Cu toate acestea însă, niciuna dintre metodele de cercetare psihologică, oricât ar fi de
elaborată şi de complexă, nu poate fi suficientă pentru o cunoaştere psihologică şi ştiinţifică a
individului uman, ceea ce face ca experimentatorul să aibă nevoie de o strategie de cercetare.
Aşadar, fără strategie, metoda nu poate fi pusă în aplicare.
Ca plan de acţiune ordonată în vederea atingerii obiectivului propus propus, strategia de
cercetare psihologică a depresiei presupune parcurgerea următoarelor etape importante:
documentarea; stabilirea scopului şi a obiectivelor; stabilirea ipotezelor de lucru; alegerea şi
precizarea metodelor, mijloacelor şi subiecţilor; specificarea condiţiilor în care se va derula
demersul de cercetare; identificarea modalităţilor de prelucrare şi interpretare a datelor,
precum şi validarea acestora.
Mariana Roşca 10 defineşte testul psihologic în vederea evalării depresiei, inclusiv a
celei postpartum ca fiind o situaţie standardizată, ce permite o măsurare obiectivă a unui
eşantion din manifestările psihice.
O foarte eficientă evaluare de tip diagnostic pentru depresia postpartum include
așadar istoria completă a tuturor simptomelor pacientului: când anume au început să se
declanșeze, de cât timp durează, cat de grave și de severe sunt, dacă în trecut pacientul s-a mai
confruntat cu astfel de simptome, daca toate aceste simptome au mai fost vreodată tratate etc.

9
Minulescu, M., 2003, p.10.
10
Roşca, M., 1972.
 Pentru a putea deține astfel cât mai multe tipuri de informații cu privire la starea
generală a femeii după naștere, specialistul se va interesa intotdeauna și de întreaga istorie a
familiei – mai exact, dacă s-au mai inregistrat în trecut cazuri de depresie în familia persoanei
în cauză.
Evaluarea diagnostică obiectivă și corectă a femeii după naștere trebuie să includă
întotdeauna și o întreagă examinare a stării generale mentale și psihice pentru a putea astfel
afla dacă memoria ori gândirea pacientului au fost și ele deja afectate.
Selecția tratamentului adecvat și corespunzător pentru femeia care suferă de depresie
postpartum se stabileste așadar întotdeauna doar în urma unei evaluări foarte precise. Există
deci o foarte importantă varietate de medicamente antidepresive precum si de psihoterapii
care pot fi astfel utilizate pentru tratarea anumitor tulburari depresive.
Absolut toate persoanele care prezintă anumite forme ceva mai ușoare pot fi deci
vindecate doar prin aplicarea unei anumite psihoterapii, fără a se mai recurge astfel și la
medicația antidepresivă.
Din acest punct de vedere, toți cei care prezintă tulburare depresivă moderata ori
severă beneficiază astfel de antidepresive.
Cei mai mulți dintre acești pacienți au însă foarte mare nevoie de un anumit tip de
tratament combinat: medicația antidepresivă pentru a putea astfel scapa cu adevărat de
anumite genuri de simptome și psihoterapia în sine pentru a putea învăța astfel cum anume să
se poată descurca cel mai bine cu depresia.
În funcție de diagnosticul propriu-zis deja acordat, precum și de gradul efectiv de
severitate al depresiei, specialistul poate așadar prescrie o serie cu adevărat semnificativă de
medicamente antidepresive ori îi poate chiar aplica pacientului anumite tipuri de metode
psihoterapeutice.

1.3. Cauzele apariției depresiei postpartum

Cauzele reale ale depresiei nu au putut însă fi elucidate pe deplin, în ciuda tuturor
eforturilor depuse.
Viziunea unanimă actuală a tuturor studiilor și cercetarilor impune un model
important de tip bio-psiho-social în cadrul căruia, la instalarea depresiei, contribuie în mod
semnificativ la perturbări biochimice ale nivelului creierului cat si la cauze psihologice
(personalitati fragile) ori sociale (stresul cotidian, evenimente de viata negative etc.). În
aproximativ un sfert dintre cazuri, primul episod depresiv se produce astfel ca o reacție la un
anumit eveniment negativ de viață. Ulterior însă, toate episoadele se pot repeta fără nicio
cauza aparentă.
În cazul femeilor însă, menopauza, sindromul de tip premenstrual dar și nasterea
recentă reprezintă deci cauze posibile suplimentare pentru depresie.
Unele dintre medicamente pot și ele să inducă o serie de fenomene depresive apărute
la femei după naștere, precum: antihipertensive, contraceptive orale, diverse stimulante ori
supresoare ale apetitului alimentar, analgezicele sau antiinflamatoarele, antibacterienele,
antboticele etc.
Dintre toate afecțiunile medicale generale care pot astfel să favorizeze apariția unor
diverse tipuri de stări de depresie postpartum, cele mai frecvente fiind de fapt cele neurologice
(boli de tip cerebrovascular, epilepsia), endocrinologice (tulburari tiroidiene și ale altor tipuri
de glande endocrine), cele infecțioase (infecția de tip HIV, mononucleoza, pneumonia virală
precum și bacteriană, tuberculoza) și inflamatorii.
Riscul este însă mai mare în cazul femeilor după naștere, care au anumite antecedente
de tulburări afective ori un întreg istoric de afecțiuni psihice în familie, de consum de alcool
ori de substanțe psihoactive.
Depresia postpartum instalată în această întreagă perioadă absolut critică a vieții poate
avea astfel o serie de consecințe absolut nefaste de foarte mare amploare pe termen foarte
scurt - cuprinzând aici deteriorarea tuturor relațiilor interpersonale, funcționarea absolut
deficitară a vieții socioprofesionale precum și riscul de adicție ori de consum de substanțe
psihoactive însă și pe termen lung afectând astfel întreaga dezvoltare neuropsihică.
Există mai multe tipuri de modele care caută astfel să explice toate mecanismele
tuturor tulburărilor din spectrul depresiv.
Modelul de tip biologic este absolut fundamentat de semnificaţia reala a testului de
supresie la dextametazonă, demonstrează astfel o disfuncţie a hipotalamusului şi a intregului
sistem limbic; contribuţiile substanţiale sunt intotdeauna ocazionate de studiul tuturor
mecanismelor de acţiune ale tuturor medicamentelor antidepresive, care acţionează astfel prin
blocarea efectiva a receptorilor pentru norepinefrină, serotonină, dopamină şi a altor tipuri de
neurotransmiţători.
Modelul de tip psihanalitic, creat de către teoria psihanalitică, susţine astfel că
depresia constituie un adevarat răspuns la o anumita pierdere semnificativă pentru persoana în
cauză - a unei anumite persoane care a fost astfel „învestită" cu foarte multă afecţiune, a
status-ului de tip personal, a suportului de tip social oferit de catre alte persoane etc., pierdere
care poate fi astfel perfect reală ori imaginară, iar acest intreg răspuns este intotdeauna însoţit
de catre o autodirecţionare a tuturor sentimentelor de ostilitate, inclusiv a sentimentelor de tip
punitiv.
Modelul de tip comportamental, susţinut de catre teoria invăţării, avansează astfel
ideea potrivit căreia depresia, respectiv starea efectiva de mâhnire, inactivitatea etc, au astfel
la bază incidenţa relativ scăzută a tuturor factorilor ambientali de întărire pozitivă şi, implicit,
un indice foarte crescut de experienţe personale absolut neplăcute; modelul de tip cognitiv -
fundamentat de teoria cognitivă, interpretează astfel depresia din două tipuri de perspective:
una care îi aparţine lui Aaron Beck, potrivit căreia persoanele depresiv percep astfel ambianţa
în diverse tipuri de nuanţe absolut negative, având astfel, în plus, un foarte semnificativ
demers autocritic pentru toate eşecurile personale, şi o alta elaborată de catre Martin
Seligman, care se bazează doar pe aplicarea termenului neajutorării învăţate - learned
helplessness -, persoana aflată astfel în stare depresivă apreciază faptul că, prin intermediul
tuturor acţiunilor sale, nu îşi poate ameliora astfel situaţia, iar. pentru viitor, anticipează doar
eşecuri individuale.

1.4. Prevenţia depresiei postpartum

Raportându-mă la cele mai sus prezentate, pot afirma faptul că intervenţia unui
consilier în prevenirea depresiei postaprtum este extrem de benefică. Un femeie însărcinată,
pe lângă afecţiune, are nevoie şi de sprijin, iar consilierul este cel mai îndreptăţit să-l ajute în
acest sens.
La baza practicilor consilierii de tip preventiv stă abilitarea oamenilor de a-şi rezolva
singuri problemele prin învăţarea modului de a-şi adapta comportamentele cerinţelor venite
din partea societăţii, precum şi de a-şi gestiona trăirile afective şi de a-şi rezolva conflictele
interne, de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu ceilalţi, de a lua decizii şi de a-şi asuma
responsabilităţi.11
Aşadar, scopul acesteia este de a-l învăţa pe individ practicile necesare adaptării sale
permanente la societatea din care face parte.
Nevoia efectivă de consiliere preventivă în ceea ce priveşte depresia postpartum a
femeii care a născut este de cele mai multe ori generată de către schimbarea tuturor modelelor
culturale tradiţionale.

11
Dumitru, I.Al., 2008, p.14.
 În cadrul şedinţelor de consiliere, consilierul va crea o relaţie bazată pe încredere,
responsabilitate, confidenţialitate şi respect. De asemenea vă crea o atmosferă care să confere
siguranţă copilului prin acceptarea necondiţionată a acestuia, arătarea interesului faţă de
problema prezentată, prin empatie şi congruenta. El va identifica problemele cu care se
confruntă copilul şi va realiza lista de probleme după care le va alege pe cele mai uşoare
pentru început pentru asigurarea succesului şi motivarea implicării clientei în procesul de
consiliere.
Gândirea pozitivă poate ajuta şi ea, reprezentând acel tip de gândire care îl ajută pe
individ să se autoîncurajeze, automotiveze şi să-şi îmbunătăţească imaginea despre sine.
Indivizii cu o gândire pozitivă se vor descurca intotdeauan mai bine în situaţii dificile,
vor avea o capacitate de efort fizic şi psihic mai mare şi vor fi mai rezilienţi.
Gândirea pozitivă şi reziliența sunt oarecum interdependente şi nu pot exista una în
absenţa celeilalte, aşa încât, cu cât o persoană este mai optimistă şi crede cu tărie că va reuşi
să depăşească diverse situaţii stresante şi dificile, cu atât va fi mai rezilientă, și cu cât este mai
rezilientă, cu atât îşi sporeşte mai mult imaginea despre sine şi devine astfel mai pozitivă şi
mai optimistă.
Consilierea preventivă pentru femeile însărcinate ar trebui să reprezinte cu adevărat o
prioritate. O astfel de intervenție poate ușura perioada de travaliu și poate reduce aproape
complet apariția unor diverse tulburări care apar foarte frecvent după naștere.
Este clar că ideea de consiliere preventivă este mai mult decît utilă în zilele noastre,
într-o perioadă în care gravida este expusă la situații stresante, mai ales dacă ne gândim la
faptul că foarte multe dintre femeile însărcinate muncesc până în ultima zi de sarcină.
 CAPITOLUL 2.
SUPORTUL PSIHOLOGIC DIN
TIMPUL SARCINII ȘI DUPĂ

2.1. Rolul şi importanţa terapiei în perioada de travaliu

Terapia psihologică reprezintă o manieră de intervenţie în afecţiunile psihologice dar

şi o modalitate de optimizare a resurselor şi de echilibrare emoţionalǎ în formă de dezvoltare
personală.
Mulţi autori au subliniat ideea că, independent de modelele teoretice asupra terapiei
psihologice, în toate sistemele de psihoterapie condiţia fundamentală o constituie comunicarea
apropiată, interactivă, într-un context optim, cooperant psihoterapeut - pacient.
În perioada de travaliu, psihoterapeutul are rolul de a adopta întotdeauna o atitudine
pozitivă, necondiţionatǎ faţă de gravidă.
Apropierea caldă, sinceritatea, naturaleţea comunicării vor contribui la eliminare
reţinerilor sau blocajelor interioare.
În cazul femeilor însărcinate, se recomandă așadar să se insiste asupra libertăţii depline
pe care gravida o va avea în legătură subiectele abordate. Se recomandă de asemenea şi ca
psihoterapeutul să manifeste o acceptanţă totală, necondiţionată şi să-o asculte cu răbdare, să
depăşească momentele de tăcere, făcându-o pe gravidă să înţeleagă că este liberă să spună
absolut orice despre sine şi că nu va fi constrâns să vorbească despre subiecte pe care nu
doreşte să le abordeze.
Terapeutul trebuie să ajute întotdeauna femeia însărcinată să-şi analizeze propriile
probleme şi să-şi proiecteze situaţiile ameliorative. Psihoterapeutul îl poate învăţa pe cel
consiliat să abordeze demersul de rezolvare pornind de la înţelegerea situaţiilor care au
contribuit la geneza problemelor.
În cadrul activității psihoterapeutice, autori precum Strupp şi Hadley au demonstrat în
anul 1977 faptul că succesul intervenţiei propriu-zise poate fi evaluat după trei tipuri de
criterii principale:12

12
Holdevici, I., 1996, p. 3.
  trăirile subiective ale gravidei(reducerea ori chiar dispariţia tuturor
simptomelor, sentimentul că îi este mult mai bine, este mai mulţumită, mai
fericită și mai împăcat cu sine);
 recunoaşterea de tip social (toți cei din anturaj: membrii familiei, prieteni ai
gravidei, medicul de familie, observă şi recunosc întotdeauna toate progresele
realizate de către gravidă în profesie, în familie etc.)
 materializarea tuturor expectaţiilor.
Şedinţele de terapie în perioada de travaliu sunt adesea provocative, uneori
inconsistente, pline de rezistenţă care o determină pe femeie să renunțe dar în acelaşi timp se
întâmplă ceva nou şi interesant.
Psihoterapia se referă aşadar la stabilirea unei relații de comunicare de tip special (în
special verbală), în virtutea unor teorii ale psihologiei normalității, patologicului și socialului
în influențarea sistematică a unui client pentru tratarea unor tulburări sau boli în etiologia
cărora pot fi presuspuși sau recunoscuți factori psihologici.
Scopul psihoterapiei în cazul femeilor însărcinate este de fapt insight-ul personal,mai
exact, descoperirea personală de sine.
Acest mod de învăţare este adesea dificil, motiv pentru care psihoterapia durează mai
mult decât câteva şedinţe.
Insight-ul personal nu înseamnă neapărat învăţare în sens intelectual. Insight-ul
reprezintă o experienţă intensă şi energizanta care trebuie să fie în centrul fiecărei
psihoterapii.
Singurul mod de a înţelege ceea ce se întâmplă este să se analizeze corect faptele.
Faptele nu sunt doar externe, ele includ sentimentele, reacţiile, percepţiile.
Terpia psihologică în perioada de travaliu dar și în general constă deci într-o serie de
tehnici bazate pe dialog, comunicare şi schimbare comportamentală care au ca scop
îmbunatăţirea sănătăţii mentale a clientului sau pacientului său îmbunatăţirea unor relaţii de
grup.
Procesul terapeutic reprezintă așadar un spaţiu cu adevărat sigur şi confidenţial, în care
subiectul se simte acceptat şi în care poţi explora forţele conştiente şi inconştiente care îţi
motivează comportamentele şi conduitele.
Într-o psihoterapie eficientă persoana poate deveni conştientă de lumea ta interioară şi
vei dobândi o privire mai obiectivă asupra dificultăţilor tale.
 Cei mai mulți dintre autori13 sunt de părere că psihoterapia ar putea fi mult mai bine
definită utilizându-se termenul de psihoterapii, ca urmare a multiplelor tipuri de orientări
teoretice existente la ora actuală în întreaga lume.
Tocmai din acest punct de vedere în momentul de față se încearcă astfel integrarea în
procesul de psihoterapie, pornind de la tot ceea ce implică factorii comuni. Conceptul real de
"psihoterapii" este așadar utilizat întrucât fiecare tehnică în parte se revendică deci din punct
de vedere strict teoretic de la una dintre numeroasele tipuri de școli și de orientări din
psihologie.
Ca demers ştiinţific terapia psihologică trebuie să aibă la bază nişte ipoteze clar
formulate şi un sistem de reguli bine stabilîte, ce derivă din concepţia teoretică a şcolii
psihoterapeutice - asupra personalităţii umane şi a tulburărilor psihopatologice din sfera
acesteia.14
Punând întrebările potrivite, îl stimulează gravida să găsească răspunsurile potrivite,
adică să îşi regăsească resursele interioare. Împreună, gravida şi psihoterapeutul său, formează
o echipă care lucrează împreună la identificarea şi rezolvarea problemelor şi dificultăţilor
clientei.
Terapia psihologicaeste, aşadar, un tratament al tulburărilor emoţionale şi al celor
mentale implicit apărute în perioada de travaliu. Persoanele care urmează o psihoterapie o pot
face din foarte multe motive, dar au în comun faptul că sunt nemulţumiţi de anumite aspecte
ale vieţii lor.
Este important de precizat faptul că există mai multe tipuri de psihoterapii: cognitiv-
comportamentala, psihanaliza, analiza tranzacţională, gesthalt, psihodrama etc.
Dar ingredientul de bază îl reprezintă relaţia terapeutică, în cadrul căreia gravida
învaţă sau reînvăţa să se conecteze, să dezvolte ataşamente în relaţiile lui viitoare.
Relaţia dintre psihoterapeut şi gravidă urmărește deci reducerea disconfortului
emoțional prin intermediul încurajării catharsisului, furnizând informații care să poată umple
golurile existențiale și prin care să se corecteze taote distorsiunile în vederea înțelegerii și
autocunoașterii clientului.
Acest principu se aplică mai mult în cazul abordărilor dinamic-psihanalitice decât în
cazul celor cognitiv-comportamentale.

13
Dafinoiu, I, 2000, p. 34-37.
14
Holdevici, I. şi Neacşu, V., 2008, p. 11.
 Aşadar, întrucât interacțiunea psihoterapeutică este în mare parte verbală, maniera în
care se realizează comunicarea joacă un rol deosebit de important în eficientizarea terapiei și
obținerea rezultatelor.

2.1.1. Terapia rațional-emotivă la femeile însărcinate

Principiul de bază al psihoterapiei care abordează tehnici rațional-emotive se

fundamentează pe conceptul de „insight”.
Acest tip de tearpie consideră că clienții nu au fost în stare să poată urma perceptul lui
Socrate (Cunoaşte-te pe tine însuți!). 15
Pe scurt, terapia raţional-emotivă reprezintă un model terapeutic activ şi directiv de
scurtă durată, ce înglobează şi elemente filosofice.
S-a pornit de la ideea că problemele oamenilor sunt o consecinţă a modului în care
aceştia gândesc; cu alte cuvinte, tulburările psihice sunt rezultatul convingerilor iraţionale.
Prin urmare, terapia raţional-emotivă se axează pe modul de gândire şi nu pe emoţii, acestea
din urmă fiind doar consecinţa judecaţilor eronate.
Cel mai important asect pentru un psihoterapeut care aplică tehnici cognitiv-
comportamentale este acela de a încerca să stimuleze gravida, aşa încât să îşi expună
problema, să îi asculte suferinţele, să utilizeze numai cuvinte potrivite şi să îl ajute şi să
descopere soluţia cea mai potrivită pentru rezolvarea problemeaticilor cu care se confruntă.
Eficiența în relaţiile psihoterapeutice, atât în cazul abordării cognitiv-comportamentele cât şi
în cazul celor rațional-emotive este determinată în special de către capacitatea
psihoterapeutului de a putea fi empatic, obiectiv, neutru, primitor, prietenos, autentic și foarte
specific în comunicare.
Empatia este si ea de asemenea o condiţie esenţială în cosolidarea unei realații
psihoterapeutice eficiente şi presupune acea capacitate de conținere a pacentului prin situarea
„Eu-lui” de tip observator al psihoterapeutului într-o manieră optimă față de sine și faţă de
pacient.
Aceasta situare optimă în preajma propriului „Eu” de tip observator, poate facilita
obținerea de diverse informații absolut esențiale demersului, empatia devenind astfel acea
atitudine de a fi împreună cu persoana clientului, respctiv, a gravidei.

2.1.2. Terapia centrată pe realitate la femeile însărcinate

15
Holdevci, I., 1998, p. 29.
 Psihoterapia centrată pe realitate are în vederea soluţionarea suferinţelor psihologice,
fundamentându-se pe analiza detaliată a trecutului personal la femeia însărcinată. Aşadar, un
prim minus al psihoterapiei bazate pe abordarea dinamic-psihanalitică, în comparaţie cu cea
cognitiv-comportamentala se referă la faptul că se axează prea mult pe trecut şi prea puţin pe
prezent şi pe viitor.
Tot în cazul acestei abordări, psihoterapeutul are datoria de fapt de a evalua
personalitate clientului încercând să evidenţieze problematicile principale și particularitățile
psihice ale sale, demers psihoterapeutic care va avea ca şi sarcină principală să elibereze
clientu; de anxietate, depresie sau de alte trăir de tipi afectiv, ce implică adaptarea optimă a sa
la mediu, trăiri care îi pot perturba de fapt comportamentul şi conduită.
Relaţia dintre psihoterapeut şi client urmărește deci reducerea disconfortului emoțional
prin intermediul încurajării catharsisului, furnizând informații care să poată umple golurile
existențiale și prin care să se corecteze taote distorsiunile în vederea înțelegerii și
autocunoașterii clientului.
Acest principu se aplică mai mult în cazul abordărilor dinamic-psihanalitice decât în
cazul celor cognitiv-comportamentale.
Aşadar, întrucât interacțiunea psihoterapeutică este în mare parte verbală, maniera în
care se realizează comunicarea joacă un rol deosebit de important în eficientizarea terapiei și
obținerea rezultatelor.
În cadrul abordării centrate pe realitate, relaţia psihoterapeutică trebuie să fie
concepută ca un întreg proces dinamic în cadrul căruia relaţia se construieşte între două tipuri
de structuri psihice totale, cuprinzând în diferite proporţii, conştient saui inconştient, verbal
sau nonverbal, atât comportamente normale cât şi comportamente perturbate.
Relaţia psihoterapeutică în acest sens presupune un spaţiu intersubiectiv şi o realitate
cât mai comună, împărtăşită, într-o continuă evoluţie, principu perfect valabil şi în cazul
psihoterapiei cognitiv-comprtamentale.

2.1.3. Terapia cognitiv-comportamentală la femeile însărcinate

În ceea ce priveşte abordarea cognitiv-comportamentală putem spune despre aceasta

că leagă de fapt cogniţia individului de comportamentul său, considerând că modul de a se
comporta al unei persoane, într-o anumită situaţie problematică depinde în foarte mare parte
de toate caracteristicile situaţiei respective precum şi de maniera în care individul o
interepretează.16
Principiul de bază al abordării cognitiv-comportamentale stabileşte că modul în care
individul se comporta este determinat de situaţiile imediate şi de felul în care el le
interpretează.
Pe parcursul procesului de consiliere subiectul trebuie să se simtă securizat pentru a
putea fi capabil să furnizeze informaţii despre evenimente şi situaţii stresante.
Acest lucru se realizează prin crearea unei atmosfere de încredere reciprocă,
consilierul fiind empatic şi gata să-l ajute pe subiect să depăşească dificultăţile existente.17
Terapeutul comportamentalist are scopuri asemănătoare cu ale celorlalţi: să ajute
clienţii să se adapteze cât mai bine la circumstanţele vieţii şi să împlinească obiectivele
personale şi profesionale.
Astfel, se concentrează asupra modificării şi eliminării comportamentelor de
neadaptare pe care clientul le afişează, în timp ce îl ajută să dobândească modalităţi
constructive şi sănătoase de acţiune.
Doar eliminarea unui comportament nu este suficientă. Acţiunile neproductive se
impun înlocuite cu modalităţi productive de răspuns.
În cazul persoanelor care suferă de singurătate socială, terapia cognitiv-
comportamentală poate avea efecte extrem de benefice.
Terapia cognitiv-comportamentală abordează problematica singurătăţii sociale în două
contexte: comportamental şi cognitiv.
În plan comportamental urmăreşte desensibilizarea gravidei cu privire la confruntarea
cu situaţia sau contextul provocator prin expunerea acesteia treptată, mai întâi în imaginar şi
apoi în realitate, la temerile sale.
În plan cognitiv, terapia vizează evidenţierea gândurilor automate ale gravidei, ce apar
în contextul atacului de panică şi învăţarea gestionarii lor prin metode specifice. Persoana cu
atacuri de panică este învăţată să îşi monitorizeze gândurile negre, să găsească distorsiunea
cognitivă din spatele acestora.
Relaţia psihoterapeutică, în ceea ce priveşte abordarae cognitiv-comporatmentală
trebuie să se bazeze în primul rând pe obiectivitate. Clienții trebuie să înţeleagă că
psihoterapeutul nu are soluţii stabilite în prealabil, cu succes garantat necondiţionat, ci, din
contră, într-o situaţie problematică, psihoterapeutul ajută pacientul în cauză că, pe tot

16
Mitrofan, I., 2008, p. 164.
17
Tomşa, Gh., 2011, p.30.
parcursul procesului de psihoterapie, să descopere singur soluţia cea mai eficientă pentru
soluţionarea propriilor problematici.18

2.1.4. Metode terapeutice de relaxare

Metodele şi tehnicile de relaxare sunt reprezentate de orice procedură sau activitate

care îl ajută pe individ să se destindă, pentru a ajunge la o stare de calm, lipsită de stres şi
tensiune.
În continuare voi prezenta un model care cuprinde cinci moduri practice de relaxare
instantaneee, în viaţa de zi cu zi:19

1. Imaginea periferică
Priveşte pe peretele din faţa ta şi găseşte un punct fix la care să priveşti, situat cu puţin
deasupra nivelului ochilor.
După un timp vei constata că ceea ce este în încăpere nu mai contează, este întunecat,
vag sau estompat. Poţi crea în acest mod un fel de imagine-tunel. Acest gen de imagine-tunel
este folosită în viaţa cotidiană atunci când privim la TV sau când folosim un computer (vedem
numai ecranul).
Atunci când scriem sau citim suntem concentraţi asupra cuvintelor. Chiar şi atunci
când vorbim cu cineva, privim în ochii interlocutorului său la figura acestuia, ignorând orice
altceva.
Având ochii aţintiţi în acel punct de pe perete, încearcă să-ţi extinzi câmpul vizual,
astfel încât, în cele din urmă, să fii atent şi asupra a ceea ce este dincolo de coada ochilor, de
fiecare parte.
Desigur că nu poţi vedea ceea ce este în spate, dar te poţi folosi de simţuri pentru a fi
atent şi la ceea ce se întâmplă în spate.
Aflându-te în această stare, vei observa că ritmul respirator a devenit mai scăzut,
muşchii feţei sunt relaxaţi şi poţi extinde starea de relaxare asupra întregului corp.
Ceea ce este interesant în această tehnică, este faptul că intrând în imaginea periferică
sistemul nervos parasimpatic se va activa.
O parte a acestuia va determina instalarea unei stări de calm, de linişte şi va permite
minţii, corpului şi emoţiilor tale să reintre în echilibru.

18
Dumitru, I.Al., 2008, p. 16.
19
Tat, C., 2007, p.221-224.
2. Concentrarea pe propria respiraţie
Pentru că respiraţia este o funcţie care poate fi controlată conştient şi pentru că e
considerată o punte între luciditate şi funcţionarea autonomă a corpului, poate fi folosită în
mod deliberat pentru a schimba starea fiziologică a organismului.
Exemplul cel mai cunoscut este “respiraţia într-o pungă de hârtie” recomandată celor
care suferă de atacuri de panică sau “respiraţia abdominală” utilizată în tehnicile yoga sau în
multe alte forme de relaxare.
În orice caz, numai concentrându-ţi atenţia asupra respiraţiei, fără a face nici o
încercare de a o schimba sau controla, poţi obţine un efect de relaxare.
Trebuie să închizi doar ochii, să te concentrezi asupra respiraţiei tale şi ori de câte ori
simţi că atenţia iţi este distrasa, întoarce-te la ceea ce ai de făcut şi concentrează-ţi din nou
atenţia asupra respiraţiei.
Dacă simţi vreo tensiune în vreuna din părţile corpului, imaginează-ţi că respiri cu
acea parte. În cele din urmă stresul şi tensiunea dispar din întreg corpul.

3. Centrarea
Faptul că îţi concentrezi atenţia asupra corpului are un mare efect asupra felului în care
te simţi şi a cât de puternic eşti. Acest lucru e recunoscut mai ales în vechile tradiţii ale artelor
marţiale şi yoga.
Fii atent la un punct situat la câţiva centimetri sub ombilic şi la jumătatea distanţei
dintre faţa şi spatele corpului tău (în centrul acestuia). În acelaşi timp priveşte drept înainte şi
intră în imaginea periferică.
Lasă-ţi corpul să se relaxeze şi asigură-te că nu ai genunchii lipiţi, strânşi. Poţi menţine
tot timpul această concentrare asupra punctului central, indiferent de ceea ce faci în acel
moment.
“Mesajul ascuns” al acestei tehnici este că nu trebuie să fii încordat pentru a fi
puternic, că veţi putea singuri şi foarte uşor să vă schimbaţi starea şi că a te relaxa nu
înseamnă “a lăsa garda jos".

4. Proiectează o “bulă de energie"

Încearcă să îţi imaginezi că din punctul tău central proiectezi o bulă de energie şi că
aceasta te înconjoară ca un fel de câmp de forţă.
 Orice tip de eveniment stresant care se întâmplă rămâne “afară", lăsându-te calm şi
încă “înăuntrul” câmpului. Şi atunci, cu cât mai stresant este „afară", cu atât mai calm şi
linişte este „înăuntru".
Nu înseamnă că această “bulă de energie” chiar există în jurul tău, dar inconştientul nu
poate distinge între imaginaţie şi realitate. Aceasta înseamnă că dacă îţi imaginezi că eşti
protejat împotriva stresului, atunci cu siguranţă vei fi!

5. Navighează dincolo de tine

Uneori, în situaţiile încărcate emoţional, îţi poate fi util să cunoşti cum să te detaşezi
de acestea. Imaginaza-ţi că navighezi înafara corpului, mai sus, din ce în ce mai sus şi priveşti
spre tine însuţi.
Navighezi atât de departe, până te simţi confortabil; vei vedea că cu cât eşti mai
departe, cu atât te vei simţi mai confortabil, mai detaşat.
Poţi face acelaşi lucru cu amintirile sau chiar cu posibilele situaţii viitoare. Dacă
acestea implică şi alte persoane, priveşte scenă ca pe un sistem şi observă cum reacţionează
acestea la ceea ce spui tu. Vei vedea cât de multe lucruri poţi învăţa din această nouă
perspectivă!
Cu puţină practică şi voinţă, vei fi capabil să exersezi în situaţiile stresante toate cele
cinci tehnici prezentate.
Alte tipuri de metode de relaxare şi de combatere a stresului in cazul femeilor
insarcinate au în vedere exerciţiile de respiraţie.
În acest context, inspirat din tehnicile de autohipnoză propuse de către Oskar Vogt,
Schultz20 a dezvoltat metodă de relaxare care se bazează pe o serie de exerciţii prin
intermediul cărora se obţine o aşa-numită „deconcentrare concentrativă "care vizează
sistemul muscular, respirator precum şi abdominal.
Însuşirea fiecărei serii de exerciţii în parte permiteastfel trecerea la exerciţiul
următor. Regulile în acest sens sunt foarte bine puse la punct, metoda efectivă fiind îndelung
studiată atât în laborator, precum şi experimental.
Toate exerciţiile individuale durează undeva între 4-13 minute, apreciindu-se astfel că
timpul efectiv poate fi scurtat pe măsura însuşirii reale a tehnicii. Intervalul dintre şedinţe este
variabil, acestea având loc astfel de aproximativ trei-patru ori pe zi în cazul acelor pacienţi
internaţi.

20
Schultz, O.V., 1920.
 Schultz recomandă astfel faptul că relaxarea trebuie să se realizeze întotdeauna într-o
cameră lipsită de excitanţi senzoriali, cu o luminozitate foarte slabă şi cu un anumit confort
termic, subiectul putând astfel adopta una dintre următoarele trei poziţii:
1. culcat pe spate;
2. şezut în fotoliu;
3. aşezat pe scaun.
În timpul perioadei de învăţare a tehnicii este însă indicată practicarea acesteia doar
sub îndrumarea unui psiholog sau a unui medic.
Toţi subiecţii sunt astfel instruiţi să lucreze şi acasă, de aproximativ două ori pe zi, în
jur de 7-10 minute.
După însuşirea cu adeavrat temeinică a tehnicii, se poate prelungi durata efectivă a
relaxării individuale până la aproximativ 15 minute. în absenţa psihoterapeutului, este
întotdeauna recomandabilă utilizarea unor diverse înregistrări audio cu textul.
În ceea ce indicaţiile nosografice se aminteşte faptul că spaţiul efectiv de aplicare al
antrenamentului autogen este neobişnuit de variat.
Antrenamentul de tip autogen poate fi utilizat atât în cadrul psihoterapiei, precum şi
preventiv, în ceea ce priveşte pregătirea psihologică a sportivilor (spre exemplu), în
amortizareaefectiva a rezonanţei tuturor stărilor afective negative, în creşterea concretă a
capacităţii de concentrare şi de autoreglare atuturor stărilor psihice.