Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești

Curs: Românitate și romanitate

Fondul latin al limbii române

Anghel Oana-Georgiana
S.C.R.C.E
An II, Sem. I

1
 2020
Fondul latin al limbii române

Poporul român și limba română au apărut după ce poporul dacilor a fost cucerit de cel al
romanilor. Etnogeneza românească a fost un proces complex, al cărui rezultat a fost apariţia unui
popor neolatin, singurul moştenitor al romanităţii orientale.
În ansamblul cercetărilor privind perioada primului mileniu al erei creştine, problema
etnogenezei româneşti prezintă, fără îndoială, o importanţă de prim ordin. Această importanţă nu
este evidenţiată numai de ampla dezbatere ştiinţifică, continuată mai bine de un secol, referitoare
în principal la epoca şi locul de formare a uneia din cele mai vechi popoare din sud-estul
Europei1.
Problema romanizării Daciei din poziția lui Robert Roesler (1871) apare sub următoarea
formă: ,,Dacia era provincie imperială în frunte cu un legat de rang pretorian la început, apoi, din
vremea lui Marcus Aurelius, cu rang consular. Țara, care și-a pierdut cea mai bună și cea mai
mare parte a puterii sale demografice de-a lungul unui război îndârjit și sângeros care a durat mai
mulți ani, ca și prin emigrare, primi o nouă populație prin coloniștii romani care s-au revărsat aici
din toate provinciile Imperiului roman, dar în mare măsură din Italia de Jos”2.
Limba română face parte, prin stratul fundamental de origine latină (circal 60% din fondul
lexical de bază), din familia limbilor neolatine, alături de portugheză, franceză, spaniolă, italiană,
provensala(vorbită în sud-estul Franței), sarda(vorbită în Sardinia), catalana(vorbită în estul
Spaniei), reto-romana(vorbită în estul Elveției).
Limba română s-a format de-a lungul unui întreg proces. Procesul de formare a limbii
române a durat mai multe secole, timp în care s-au conturat trăsăturile caracteristice limbii
române ca limbă romanică. Transformarea latinei populare a prezentat anumite particularități în
nordul și sudul Dunării, impuse de rusticitatea vieții economice și sociale.
Poporul român este singurul care păstrează numele de Romanus, atât pentru popor, cât și
pentru limba vorbită. Cuvântul latinesc romanus desemna inițial pe locuitorul Romei, apoi pe
cetățeanul imperiului, indiferent de etnie.
În limba română există două categorii de cuvinte de origine latină:

1
N. Stoicescu, Continuitatea românilor, Bucureşti, 1980, p. 9–86; N. Stoicescu, I. Hurdubeţiu, Continuitatea
Daco-Romanilor în istoriografia română şi străină, Bucureşti, 1984, p.7–76.
2
Antal Lukacs, Problema romanizării Daciei, Poziția lui Robert Roesler (1871),p.57, în Murgescu, Bogdan
(coordonator), Istoria României în texte, Corint, București, 2001.
2
a) Cuvintele moștenite din limba latină, păstrate din generație în generație, de la vechii
locuitori ai Daciei până astăzi, au suferit în timp modificări(ex.căderea consoanelor finale) și de
înțeles. Cuvintele moștenite din latină, aparținând unor domenii diferite, fac parte din vocabularul
fundamental al limbii române.
Ex. Lat. Homo>rom. Om, fr.homme, it.uomo
b) Cuvintele împrumutate din celelalte limbi romanice sau din latina medievală, pe cale
cultă, preluate, mai ales în ultimele două secole, de cărturari, au fost de multe ori supuse unui
proces de adaptare după modelul cuvintelor moștenite din latină.
Ex. Rom.glorie<fr.gloire<lat.gloria
În general, cuvintele moștenite au suferit mai multe modificări decât cele împrumutate.
Uneori, același cuvânt latin a pătruns în limba română inițial pe cale populară, prin moștenire,
apoi ca împrumut literar, creându-se astfel dublete etimologice.
Ex.
Latină Română
moștenit împrumutat
Densus Des Dens
Directus Drept Direct
Hora Oară Oră
Subtilis Subțire Subtil
Deus Zău (interjecție) Zeu

 Substantivul filia, filiae(=fiică) s-a moștenit sub forma învechită și populară fie. Ea este
păstrată în forma fie-sa.
 Adjectivul clarus, clara, clarum (vestit, clar) s-a moștenit în limba română sub forma
chiar și în expresia apă chioară, deformare din apă chiară, apă limpede, curată.
 Adjectivul omnis, omne (=tot, toată) este un cuvânt împrumutat sub prefixoidului omni-
(omniscient, omniprezent etc.)
 Prepoziția trans (=peste) este un cuvânt împrumutat sub forma prefixoidului trans- în
Transilvania, transalpin etc.
 Subtantivul salus, salutis = salutare, sănătate este de asemenea împrumutat.
Cronicarul Grigore Ureche formulează și argumentează latinitatea limbii române în
Letopisețul Țării Moldovei aducând la cunoștință faptul că: ,, : de la râmléni, céle ce zicem latină,

3
pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zicu galena, muieria, mulier, fămeia, femina,
părinte pater al nostru, noster, și altile multe din limba latinească că de ne-am socoti pre
amăruntul, toate cuvintile le-am înțeleage”3. Așadar, încă din cele mi vechi timpuri este
cunoscută latinitatea poporului român, însă nu se poate afirma că poporul român este unul pur
latin, căci influența dacă și cea a popoarelor migratoare este una considerabilă.
Sistemul fonetic al limbii române este esențial latin. În cuvintele latine, accentul se află,
de cele mai multe ori, pe aceeași silabă ca în cuvintele corespunzătoare românești.
În limba latină sunt cinci părți de vorbire flexibile, iar în română au fost șase, articolul
fiind considerat parte de vorbire independentă, însă a fost exclus de noua gramatică, astfel
rămânând tot cinci părți de vorbire flexibile. Sistemul flexionar al substantivelor este organizat în
limba latină, în cinci declinări, iar în limba română în trei. În română, verbul are cele patru
conjugări ca în latină, cu aceleași vocale tematice. Se păstrează cele trei moduri verbale personale
(indicativ, conjunctiv, imperativ) și trei moduri nepersonale (infinitiv, gerunziu, participiu),
pronume și numerale, adverbe și prepoziții.
Esența vocabularului limbii române este de origine latină, fondul principal lexical
cuprinzând peste 60% cuvinte de origine latină. Criteriul de evaluare este reprezentat de frecvența
utilizării cuvintelor de către vorbitori, de puterea lor de circulație. Dintre miile de cuvinte cu
etimologii diferite care formează inventarul lexical al limbii române, numai cele latine sunt
indispensabile formulării adecvate și eficiente a unor diverse tipuri de enunțuri. Fondul lexical
transmis limbii române din latină are, la nivelul limbii comune, ponderea cea mai mare: cele mai
multe prepoziții, conuncții, adverbe, pronume, numerale, cuvintele cel mai des folosite în
comunicarea de zi cu zi, cu semantismul și frazeologia cele mai bogate și capacitatea derivativă
cea mai mare. Cuvintele latine aparțin seriilor semantice de circulație, care acoperă majoritatea
domeniilor vieții materiale și spirituale: acțiuni cotidiene, om, părțile corpului, familie, locuință,
obiecte casnice, alimente de bază, natură, vegetație, animale domestice și animale sălbatice,
fenomene ale naturii, noțiuni de timp, culori etc. Izolată de celelalte limbi romanice, limba
română este cea mai conservatoare în privința fondului popular de cuvinte. În timp, tendința
dominantă a lexicului limbii române moderne a constat în creșterea numărului neologismelor de
origine romanică.
O altă dovadă a latinității limbii române este următorul fragment din Istoria literaturii
române de la origini până în prezent din 1941 a lui George Călinescu:

3
Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche, Ev Scriptorium, 2017, p.7
4
 Românul crede în Dumnezeu, în îngeri, în zâne și a fost botezat de preot la biserică, unde
dumineca, mai ales bătrân, își face cruce și se roagă. El nu e păgân, căci vede deasupra
lui, pe cer, soarele, luna și stelele, și nici sălbatic. E domn, om vechiu de cetate și țăran,
având o lege, ascultând de un împarat. Având pământ, lucrează, face aratură,
semănătură, mânuiește sapa, secera, împinge boii. Seamănă secară, trifoi, cânepă. La
pădure, la munte, la șes, încalecă pe cal, sau se duce pedestru ori cu carul. Toamna pe
ploaie, vânt, ceață, fulger, iarna pe ger de crapă pietrele stă la adăpost. Are casă cu
scoarțe pe pereți, cu ușă, o curte, un staul, un câine, vacă cu lapte, scroafă, oi, găini. De
la fântână aduce apa cu ulciorul ori cu găleata. De-i e foame stă la masă pe scaun și
prânzește ori cinează, mâncând pâine, ceapă cu sare, ai, caș, carne fiartă în oală sau
friptă pe tăciuni. Se slujește de lingură, mestecă și înghite îmbucatura încet. Toamna
pune curechi în bute ale cărei doage le astupă cu papură, iar mai târziu taie și afumă
porcul. Seara își așterne, se culcă, se acoperă și doarme. Umblă desculț sau încălțat, se
purecă, se scarpină, se scaldă, se îmbăiază, se tunde, pune camașa, se îmbracă. Are
simțire, cuget, și-i place când păsările cântă în arbori, când înfloresc și înverzesc pomii,
merii, cireșii. Dacă e înăcrit, amărât, zice din frunză și din ceteră. În tinereță merge în
pețit și-și alege muiere, făcând nuntă. Are socru, soacră, părinți, frate, soră, nepoți,
feciori, cumnați, fini. Mortul se pune în mormânt și femeile îl bocesc. Corpul are oase,
sânge, cap, frunte, tâmple, ochi, urechi, rost, dinți, limbă, barbă, mustăți, piept, spinare,
șale, mațe, buric, pulpe, genunchi și insul e gras, vârtos, păros, pântecos, subțire, întreg
după cum e cazul. Bărbatul se face luntre și punte toate zilele săptămânii (luni, marți
etc.), aleargă, înșeauă și închingă calul, încarcă carul, bate fierul, arama, e păcurar,
vinde, cumpără, împrumută. Femeia coase având ac, ață, foarfece, scarmănă lâna,
toarce, mulge, scutură, șterge, merge prin vecini. Aceste fraze, prin vechimea lexicului au
o demnitate abstractă.4

George Călinescu își începe opera despre istoria literaturii române cu fragmentul
Formarea limbii române pentru a evidenția modul în care a apărut această unealtă atât de utilă
scriitorilor de beletristică. Originea cuvintelor deține de asemenea un rol semnificativ în
conceperea unor texte de valoare. Se observă în fragment numeroase cuvinte moștenite din limba
latină pe care românii le utilizează frecvent.
În concluzie, fondul latin al limbii române deține o proporție însemnată a cuvintelor, însă
fără celelalte influențe, limba română nu ar mai avea aceeași expresivitate.

4
George, Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed.Minerva, 1982
5
Bibliografie
1. Petolescu, Constantin C., Formarea poporului român și a limbii române, editura
Enciclopedică, 2019.
2. Stoicescu, Nicolae, Continuitatea românilor, editura Științifică și Enciclopedică,
Bucureşti, 1980.
3. Murgescu, Bogdan (coordonator), Istoria României în texte, Corint, București, 2001.
4. Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Ev Scriptorium, 2017.
5. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Minerva,
1982.