Sunteți pe pagina 1din 1343

KIERA CASS

ALEGEREA

COLECTIE

ALEGEREA
ELITA
ALEASA
MOSTENITOAREA
COROANA
1
KIERA CASS

ALEGEREA
Volumul 1

ALEGEREA

Traducere din limba engleză de


SHAUKI AL-GAREEB

Leda, 2014
Kiera Cass a absolvit Universitatea Radford, unde a studiat
muzica, teatrul, comunicarea şi istoria. A început să scrie ca o formă
de terapie în urma unei tragedii petrecute în oraşul ei, dar a avut
surpriza de a descoperi că scrisul este adevărata ei vocaţie. În
prezent locuieşte în Blacksburg, Virginia, împreună cu familia. În
timpul liber îi place să citească, să danseze, să posteze filmuleţe pe
Youtube şi să mănânce cantităţi uriaşe de prăjituri.
Pentru mai multe informaţii despre autoare şi cărţile ei, puteţi
accesa site-ul: www.kieracass.com

3
Bună, tată! (fluturări din mână)

4
Capitolul 1

Când scrisoarea a sosit în cutia poştală, mama a fost în extaz.


Hotărâse deja că toate problemele noastre se terminaseră, dispărând
pentru totdeauna. Eu eram singurul mare impediment din planul ei.
Nu mă consideram o fiică neascultătoare, dar pentru mine, aceea a
fost picătura care a umplut paharul.
Nu voiam să fac parte din familia regală. Nu voiam să fac parte
din Unu. Nici măcar nu voiam să încerc.
M-am ascuns în camera mea – singurul loc unde puteam evita
pălăvrăgeala din casă –, încercând să născocesc un argument care să
îi mai taie din avânt. Aveam deja o colecţie impresionantă de păreri
sincere… dar nu credeam că e dispusă să asculte vreuna.
N-o mai puteam evita pentru mult timp. Ora cinei se apropia şi,
având în vedere că eram cea mai mare dintre copiii care mai
rămăseseră acasă, gătitul mesei cădea pe umerii mei. M-am ridicat
din pat şi m-am dus în gura şarpelui.
Mama s-a uitat urât la mine, dar n-a spus nimic.
M-am învârtit, tăcută, prin bucătărie şi prin sufragerie în timp ce
am gătit împreună puiul, pastele şi am tăiat feliile de măr, pregătind
masa pentru cinci persoane. Dacă îmi ridicam ochii de la treabă, ea
afişa o expresie cumplită, ca şi când se aştepta să mă simt ruşinată de
faptul că nu-mi doream aceleaşi lucruri ca şi ea. Încerca asta adesea.
Ca atunci când nu voisem să accept să lucrez deoarece familia care
ne găzduia era foarte nepoliticoasă. Sau când îmi cerea ca eu să fac
curat în toată casa pentru că nu ne puteam permite să chemăm pe
cineva din Şase să ne ajute.
Uneori funcţiona. Alteori, nu. Iar acum mă aflam în acel punct în
care nu puteam fi convinsă sub nicio formă.
Nu mă suporta când eram încăpăţânată. Dar moştenisem asta de
la ea, aşa că n-ar fi trebuit să fie surprinsă. Cu toate că acest lucru nu
mă viza doar pe mine. În ultima vreme, mama fusese cam agitată.
5
Vara era pe sfârşite şi, curând, urma să înfruntăm frigul. Şi grijile.
A trântit furioasă carafa cu ceai în mijlocul mesei. Salivam la
gândul unei porţii de ceai cu lămâie. Dar trebuia să aştept; nu ar fi
fost înţelept să beau acum paharul care mi se cuvenea şi apoi să fiu
nevoită să mă mulţumesc doar cu apă.
— Ai muri dacă mi-ai face şi mie pe plac şi-ai completa
formularul? m-a întrebat, nemaifiind în stare să se abţină. Alegerea
ar fi o şansă minunată pentru tine, pentru noi toţi.
Am oftat adânc, gândindu-mă că acea completare a formularului
era aproape sinonimă cu moartea.
Nu era niciun secret că rebelii – coloniile subpământene care urau
Illéa, naţiunea noastră mare şi relativ tânără – atacau palatul cu
violenţă, şi încă destul de frecvent. Îi mai văzuserăm în acţiune şi în
Carolina. Una dintre casele magistraţilor arsese din temelii, iar
câtorva oameni din Doi le fuseseră vandalizate maşinile. Odată au
pus la cale chiar şi o evadare din închisoare, dar luând în considerare
că eliberaseră doar o adolescentă care reuşise să rămână însărcinată
şi un bărbat din Şapte, care avea nouă copii, n-am avut cum să nu fiu
de partea lor.
Dar, în afară de pericolul iminent, numai ideea de a mă înscrie
pentru Alegere mă făcea să mă simt rău. Nu m-am putut abţine să
nu zâmbesc trecând în revistă toate motivele pe care le aveam pentru
a rămâne unde eram.
— În ultimii ani, tatălui tău i-a fost foarte greu, a sâsâit mama.
Dacă ai avea măcar un pic de milă, te-ai gândi şi la el.
Tata. Mda! Chiar voiam să-l ajut. Şi pe May, şi pe Gerad. Şi chiar şi
pe mama. Când îmi vorbea aşa, nu mai aveam motive pentru a
zâmbi. De la o vreme nu stăteam tocmai pe roze. Mă întrebam dacă
tata vedea înscrierea mea ca pe o întoarcere la normal, dacă o sumă
de bani, cât de mică, putea îmbunătăţi lucrurile.
Situaţia noastră nu era atât de disperată încât să trăim cu teama că
nu vom supravieţui sau ceva de genul ăsta. Nu eram nevoiaşi. Dar
bănuiesc că nu eram nici prea departe de asta.
6
Casta noastră se afla la doar trei nivele de treapta de jos. Noi eram
artişti. Iar artiştii şi interpreţii de muzică clasică erau la doar trei paşi
de mizerie. Literalmente. Banii noştri erau din ce în ce mai puţini şi
mai greu de chivernisit, iar veniturile depindeau foarte mult de
sezoanele lucrătoare.
Cândva am citit într-o carte veche de istorie că înainte toate
sărbătorile importante erau îngrămădite în lunile de iarnă. Una
numită Halloween, urmată de Ziua Recunoştinţei, apoi Crăciunul şi
Anul Nou. Toate, una după alta.
Crăciunul a rămas la fel. Nu era ca şi cum ai fi putut schimba data
de naştere a unei zeităţi. Dar de când Illéa a încheiat acel mare tratat
de pace cu China, Anul Nou a început să fie sărbătorit în ianuarie
sau în februarie, în funcţie de fazele Lunii. Toate sărbătorile de
recunoştinţă sau independenţă din partea asta a lumii erau acum
numite, pur şi simplu, Ospăţul Recunoştinţei. Acesta era vara.
Atunci se sărbătorea formarea Ileei, pentru a ne bucura de faptul că
eram încă în viaţă.
Nu ştiam ce anume fusese Halloweenul. Nu mai reapăruse
niciodată.
Aşadar, cel puţin de trei ori pe an, întreaga familie era angajată cu
normă întreagă. Tata şi May pictau tablouri, iar clienţii le cumpărau
pentru a le oferi ca daruri. Eu şi mama mergeam la petreceri – eu
cântam, iar ea mă acompania la pian – şi, dacă puteam, nu refuzam
nicio ofertă de lucru. Când eram mai mică, gândul de a cânta în faţa
unui public mă îngrozea. Acum încercam să mă orientez spre
muzica de atmosferă. Asta eram în ochii angajatorilor noştri: nişte
persoane menite a fi ascultate, nu văzute.
Gerad nu-şi descoperise încă vocaţia. Dar avea doar şapte ani.
Dispunea de suficient timp pentru asta.
Curând, frunzele aveau să-şi schimbe culoarea, iar micuţa noastră
lume urma să fie din nou ameninţată de instabilitate. Cinci guri de
hrănit, dar numai patru munceam. Şi nu exista nicio garanţie că ne
puteam angaja înainte de Crăciun.
7
Când gândeam aşa, Alegerea semăna cu o frânghie, ceva sigur de
care mă puteam agăţa. Acea scrisoare tâmpită mă putea scoate din
întuneric, cu familia mea cu tot.
M-am uitat la mama. Pentru cineva din Cinci, era plinuţă, ceea ce
era ciudat. Nu era gurmandă şi, oricum, nu avea prea multă
mâncare la dispoziţie. Probabil că aşa arată un corp după ce naşti
cinci copii. Părul îi era roşcat, ca al meu, dar brăzdat de şuviţe de un
alb strălucitor. Acestea apăruseră deodată şi din abundenţă, cam cu
doi ani în urmă. Avea riduri adânci la colţurile ochilor, cu toate că
era încă tânără, şi vedeam, în timp ce se mişca prin bucătărie, că era
adusă de spate de parcă o greutate invizibilă o apăsa pe umeri.
Ştiam că avea multe de suportat. Şi mai ştiam că ăsta era motivul
pentru care începuse să mă manipuleze în halul acela. Ne certam şi
fără problemele suplimentare, dar, pe măsură ce toamna grea se
apropia cu paşi rapizi, devenea din ce în ce mai irascibilă. Acum mă
considera lipsită de logică, pentru că nu voiam nici măcar să
completez un afurisit de formular.
Dar în această lume existau anumite lucruri – lucruri importante –
pe care le iubeam. Iar acea bucată de hârtie părea un zid de cărămidă
care mă ţinea departe de ceea ce-mi doream. Poate că, într-adevăr,
ceea ce voiam era un lucru nesăbuit. Poate că nici măcar nu-l puteam
avea. Dar, cu toate astea, era al meu. Nu credeam că-mi puteam
sacrifica visele, oricât de mult însemna familia mea pentru mine. În
plus, le oferisem deja suficient.
Eram cea mai mare, având în vedere că sora mea Kenna se
căsătorise, iar Kona plecase, şi încercam să contribui pe cât de mult
puteam. Îmi programasem orele de învăţat după repetiţii, ceea ce-mi
ocupa aproape toată ziua, de vreme ce încercam să cânt şi la câteva
instrumente.
Dar, din cauza acestei scrisori, munca mea nu mai conta în niciun
fel. În viziunea mamei mele, eram deja regină.
Dacă aş fi fost isteaţă, aş fi ascuns acea înştiinţare idioată înainte
ca tata, May şi Gerad să intre. Nu mi-am dat seama că mama o
8
dosise în hainele ei ca s-o poată scoate în timpul mesei.
— „Casei Singer”, a citit ea.
Am încercat să înşfac hârtia, dar mama a fost mai rapidă decât
mine. Oricum aveau să afle mai devreme sau mai târziu, dar, dacă ea
proceda în felul ăsta, erau mari şanse să-i atragă pe toţi de partea ei.
— Mamă, te rog! am implorat-o.
— Vreau s-aud! a chiţăit May
Nu am fost deloc surprinsă. Surioara mea îmi semăna la perfecţie,
numai că era cu trei ani mai mică. Dar în vreme ce chipurile noastre
erau identice, personalităţile ne erau complet opuse. Spre deosebire
de mine, ea era prietenoasă şi optimistă. Şi, în prezent, înnebunită
după băieţi. Toată chestia asta avea să i se pară foarte romantică.
Am simţit cum mă înroşesc. Tata asculta, atent, iar May pur şi
simplu sărea în sus de bucurie. Gerad, dragul de el, îşi vedea liniştit
de mâncare. Mama şi-a dres vocea şi a continuat:
— „Ultimul recensământ a confirmat că o femeie cu vârsta
cuprinsă între şaisprezece şi douăzeci de ani locuieşte în prezent în
locuinţa dumneavoastră. Dorim să vă aducem la cunoştinţă şansa pe
care o aveţi de a onora măreaţa naţiune Illéa.”
May a icnit din nou şi m-a apucat de încheietura mâinii:
— Asta eşti tu!
— Ştiu, maimuţico. Opreşte-te înainte să-mi rupi mâna. Dar ea
pur şi simplu a continuat să mă ţină strâns, sărind într-una ca o
minge.
— „Preaiubitul nostru prinţ, Maxon Schreave”, a continuat
mama, „va împlini vârsta majoratului luna aceasta. Speră să
păşească în această nouă etapă a vieţii sale alături de o parteneră,
căsătorindu-se cu o adevărată Fiică a Ileei. Dacă fiica, sora sau
persoana din grija dumneavoastră este interesată să devină soţia
prinţului Maxon şi prinţesa adorată a Ileei, vă rugăm să completaţi
formularul ataşat şi să-l returnaţi la Oficiul de Servicii Provinciale. O
singură tânără din fiecare provincie va fi aleasă prin tragere la sorţi
pentru a se întâlni cu prinţul. Participantele vor fi găzduite în
9
minunatul palat Illéa din Angeles pe toată durata şederii. Familiile
tuturor participantelor vor fi generos recompensate” – a lungit
cuvintele pentru efect – „pentru serviciul adus de ele familiei
regale.”
Mi-am dat ochii peste cap în timp ce a continuat. Aşa făceau ei cu
fiii. Prinţesele născute în familia regală erau date în căsătorie într-o
încercare de a consolida proaspetele noastre relaţii cu celelalte ţări.
Înţelegeam de ce – aveam nevoie de aliaţi. Dar nu-mi plăcea. Nu
voiam să văd un asemenea lucru şi speram să nu fiu nevoită să fac
asta. Familia regală nu mai avusese de trei generaţii o prinţesă. În
schimb, prinţii se căsătoreau cu femei din popor pentru a ridica
moralul schimbătoarei noastre naţiuni. Cred că Alegerea era menită
să ne adune laolaltă şi să le amintească tuturor că Illéa se născuse
aproape din nimic.
Ideea de a intra într-o competiţie pentru ca întreaga ţară să
urmărească cum acest puştiulică arogant o alege pe cea mai drăguţă
şi superficială dintre fetele frumoase şi tăcute pentru a sta lângă el la
TV… era suficientă să mă facă să urlu. Ar fi putut exista ceva mai
înjositor de-atât?
În plus, fusesem în destule case din Doi şi din Trei ca să mă asigur
că n-aş fi vrut să locuiesc vreodată printre acei oameni, ca să nu mai
vorbim de faptul că refuzam cu desăvârşire să fiu din Unu.
Exceptând vremurile când ne era foame, eram destul de fericită să
fac parte din Cinci. Mama era cea care voia să urce pe scara castelor,
nu eu.
— Şi bineînţeles că-i va plăcea America! E atât de frumoasă, m-a
linguşit ea.
— Te rog, mamă. Arăt ca orice fată.
— Ba nu! a spus May. Pentru că eu semăn cu tine, iar eu sunt
frumoasă!
Zâmbetul îi era atât de larg, că nu m-am putut abţine să nu râd. Şi
avea dreptate. Era cu adevărat frumoasă.
Dar era ceva mai mult decât faţa ei, ceva mai mult decât zâmbetul
10
cuceritor şi ochii luminoşi. May radia o energie, un entuziasm care te
făcea să-ţi doreşti ceea ce-şi dorea şi ea. Era precum un magnet, iar
eu, sincer, nu eram.
— Gerad, tu ce zici? Crezi că sunt drăguţă? l-am întrebat. Toţi
ochii s-au îndreptat spre cel mai tânăr membru al familiei noastre.
— Nu! Fetele sunt scârboase!
— Gerad, te rog…
Mama a oftat exasperată, dar nu punea la inimă. Era imposibil să
te superi pe Gerad.
— America, trebuie să ştii că eşti o fată foarte drăguţă.
— Dacă sunt atât de drăguţă, cum se face că nimeni nu vine să mă
invite în oraş?
— Oh, vin destui băieţi, dar îi alung eu. Fetele mele sunt prea
frumoase pentru a se mărita cu cineva din Cinci. Kenna a pus mâna
pe-un băiat din Patru, dar sunt sigură că tu poţi mai mult.
Mama a luat o gură de ceai.
— Numele lui e James. Nu-i mai spune pe număr. Şi de când vin
băieţii pe-aici? am întrebat cu o voce care era din ce în ce mai
piţigăiată.
— De ceva timp, a spus tata pe un ton trist, făcând primul
comentariu de când începuse toată această discuţie.
Îşi privea lung cana. Încercam să-mi dau seama ce anume îl
supăra atât de mult. Băieţii care veneau pe la noi? Faptul că eu şi
mama ne certam din nou? Ideea că nu voiam să intru în competiţie?
Cât de departe aş ajunge dacă m-aş înscrie? m-am gândit.
Tata a ridicat privirea preţ de o secundă, şi am înţeles numaidecât.
Nu voia să-mi ceară asta. Nu voia ca eu să mă duc acolo. Dar nu
putea nega c-am fi avut o grămadă de beneficii dacă reuşeam să
intru, chiar şi pentru o zi numai.
— America, fii rezonabilă! a spus mama. Probabil că noi suntem
singurii părinţi din ţara asta care încearcă să-şi convingă fiica să
participe. Gândeşte-te la şansa care ţi se oferă! Într-o zi ai putea fi
regină!
11
— Mamă! Chiar dacă mi-aş dori să fiu regină, ceea ce nu vreau
câtuşi de puţin, în provincia asta sunt sute de fete care se vor înscrie.
Mii. Şi, dacă într-un fel sau altul aş fi aleasă, acolo ar mai fi alte
treizeci şi patru de fete, fără îndoială mult mai bune la capitolul
seducţie decât aş putea eu pretinde că sunt.
Gerad a ciulit urechile:
— Ce e aia seducţie?
— Nimic, am răspuns cu toţii în cor.
Mama şi-a împins scaunul în timp ce s-a ridicat şi s-a aplecat spre
mine peste masă.
— Cineva o va face, America. Ai la fel de multe şanse ca toate
celelalte fete. Şi-a trântit şervetul pe masă şi a dat să plece. Gerad,
când termini, te duci şi faci baie.
Gerad a mârâit.
Sora mea mai mică a mâncat în tăcere. Gerad a cerut felul doi, dar
nu exista aşa ceva. După ce s-au ridicat, am început să strâng masa
în timp ce tata a rămas acolo, bându-şi ceaiul. Avea din nou vopsea
în păr, o pată galbenă care mă făcea să zâmbesc. S-a ridicat,
scuturându-şi firimiturile de pe cămaşă.
— Scuze, tată, am murmurat în timp ce adunam farfuriile.
— Nu fi prostuţă, pisicuţo! Nu sunt supărat.
A zâmbit uşor şi şi-a petrecut un braţ în jurul meu.
— Eu doar…
— Scumpo, nu trebuie să-mi dai explicaţii. Ştiu. M-a sărutat pe
frunte: Mă întorc la lucru.
Apoi m-am dus în bucătărie pentru a spăla vasele. Am învelit
într-un şerveţel porţia mea de mâncare aproape neatinsă şi am
ascuns-o în frigider. Ceilalţi n-au lăsat altceva decât nişte firimituri.
Am oftat, îndreptându-mă spre dormitor ca să mă pregătesc de
culcare. Toată chestiunea mă înfuria.
De ce mă împingea mama atât de mult să fac asta? Nu era fericită?
Nu-l iubea pe tata? De ce acest lucru nu era suficient de bun pentru
ea?
12
M-am întins pe salteaua mea cu cocoloaşe, încercând să mă
gândesc la Alegere. Probabil că avea şi avantajele ei.
Ar fi fost frumos să mâncăm bine măcar pentru o perioadă. Dar
nu avea rost să-mi bat capul. Nu aveam de gând să mă îndrăgostesc
de prinţul Maxon. Din ceea ce văzusem la Actualităţile din Illéa, nici
măcar nu mi-ar fi plăcut tipul ăla.
A părut o eternitate până s-a făcut miezul nopţii. Lângă uşa mea
se afla o oglindă, aşa că m-am oprit să mă asigur că părul meu arăta
la fel de bine ca de dimineaţă şi ca să mă dau cu puţin ruj. Faţa mea
avea nevoie de un strop de culoare. Mama era destul de strictă şi ne
cerea să economisim cosmeticele pentru concerte sau ieşitul în oraş,
dar, de obicei, în nopţi ca asta, tot foloseam puţin machiaj.
M-am furişat în bucătărie pe cât de încet am putut. Mi-am luat
mâncarea, un colţ de pâine care stătea să se învechească şi un măr şi
le-am adunat pe toate într-o legăturică. Pentru că era târziu, îmi era
greu să mă întorc în camera mea fără să fac zgomot. Dar, dacă aş fi
făcut asta mai devreme, n-aş fi avut linişte.
Am deschis fereastra şi am aruncat o privire spre micuţa noastră
grădină din spatele casei. Luna de-abia se vedea, aşa că a trebui să
aştept o vreme să mă obişnuiesc cu întunericul înainte să fac vreo
mişcare. Dincolo de pajişte, căsuţa din copac se distingea cu greu în
lumina nopţii. Când eram mai mici, Kota lega cearşafuri de crengi,
făcând-o să arate ca o corabie. El era căpitanul, iar eu, ofiţerul
secund. Îndatoririle mele constau în măturatul podelei şi gătitul
mâncării din pământ şi rămurele amestecate în tigăile mamei. Kota
lua o lingură de pământ şi o „mânca” aruncând-o peste umăr. Asta
însemna că trebuia să mătur din nou, dar nu-mi păsa. Eram pur şi
simplu fericită să mă aflu pe corabie alături de el.
M-am uitat în jur. Toate casele învecinate erau cufundate în
întuneric. Nu mă vedea nimeni. Am ieşit cu grijă pe fereastră. Pe
vremuri mă alegeam cu vânătăi, dar acum îmi era uşor, cu toată
îndemânarea pe care o dobândisem de-a lungul anilor. Şi nu voiam
să scap pe jos mâncarea.
13
Am traversat pajiştea în cele mai frumoase pijamale ale mele. Aş fi
putut rămâne în hainele de zi, dar aşa mă simţeam mai bine. Nu-mi
păsa prea mult de haine, dar eram drăguţă în pantalonii scurţi maro
şi în tricoul alb mulat.
Demult nu-mi mai era greu să mă caţăr în copac folosind o
singură mână, ajutându-mă de găurile făcute cu unghiile. Îmi
dezvoltasem şi această abilitate. Fiecare pas era o uşurare. Nu mă
îndepărtasem prea mult, dar toată agitaţia din casa mea părea acum
la kilometri depărtare. Aici nu trebuia să fiu prinţesa nimănui.
În timp ce mă căţăram în cutiuţa care era refugiul meu, ştiam că
nu aveam să fiu singură. În cel mai îndepărtat colţ al căsuţei, cineva
stătea ascuns în întuneric. Respiraţia mi s-a accelerat; nu mă puteam
abţine. Am pus mâncarea jos şi am mijit ochii. Silueta şi-a schimbat
poziţia, aprinzând o lumânare nu prea folositoare. Nu oferea prea
multă lumină – cei din casă n-o puteau vedea –, dar era suficientă.
Intrusul a vorbit în cele din urmă, un zâmbet şugubăţ lăţindu-i-se pe
chip:
— Bună, frumoaso!

14
Capitolul 2

Am pătruns în căsuţa din copac. Nu era decât un cub de un metru


cincizeci pe un metru cincizeci; nici măcar Gerad nu putea sta în
picioare aici. Dar îmi plăcea. Exista o crăpătură pe unde puteai intra
târându-te şi, pe peretele opus, o ferestruică. În colţ pusesem un
taburet vechi pe post de birou pentru lumânări şi un covoraş care era
atât de uzat, încât dacă stăteai pe el sau pe scânduri era cam acelaşi
lucru. Nu era mult, dar era raiul meu. Raiul nostru.
— Te rog să nu-mi spui şi tu că sunt frumoasă. Mai întâi mama,
apoi May iar acum tu. Începe să mă enerveze.
După felul în care Aspen mă privea, mi-am dat seama că nu
făceam niciun progres în problema mea cu „nu sunt frumoasă”. A
zâmbit.
— Nu mă pot abţine. Eşti cel mai frumos lucru pe care l-am văzut
vreodată. Nu te poţi supăra pe mine pentru că spun asta singura
dată când îmi este permis.
S-a întins şi mi-a luat faţa în mâini, iar eu l-am privit adânc în
ochi.
Atât a trebuit. Curând, buzele lui le acopereau pe ale mele şi nu
mă mai puteam gândi la nimic altceva. Nu mai exista nicio Alegere,
nicio familie nefericită, nicio Illéa. Nu existau decât mâinile lui
Aspen care mă trăgeau mai aproape de el, respiraţia lui pe obrajii
mei. Mi-am trecut degetele prin părul lui negru, încă umed de la duş
– mereu îşi făcea duş seara –, împletindu-le într-un nod perfect.
Mirosea a săpun de casă făcut de mama lui. Acel parfum apărea
mereu în visele mele. Ne-am dezlipit şi nu m-am putut abţine să nu
zâmbesc.

15
Ţinea picioarele depărtate, aşa că m-am aşezat între ele, precum
un copilaş care are nevoie să fie legănat.
— Îmi cer scuze că nu sunt într-o dispoziţie prea bună. Doar că…
azi am primit prin poştă o înştiinţare tâmpită.
— A, da, scrisoarea. Aspen a oftat: Şi noi am primit două.
Desigur. Gemenele tocmai împliniseră şaisprezece ani. Aspen îmi
studia faţa în timp ce vorbea. Făcea asta deseori când eram
împreună, de parcă încerca să o memoreze. Amândoi deveneam
nerăbdători când nu ne vedeam câteva zile, iar acum trecuse mai
bine de-o săptămână de la ultima întâlnire.
Şi eu l-am privit lung. Dacă făceai abstracţie de castă, Aspen era
de departe cel mai atrăgător băiat din oraş. Avea păr negru, ochi
verzi şi un zâmbet care te făcea să crezi că deţine un secret. Era înalt,
dar nu prea înalt. Era slab, dar nu prea slab. În lumina slabă am
observat că avea cearcăne; fără îndoială că muncise până târziu toată
săptămâna. Tricoul lui negru era rupt în câteva locuri, la fel şi blugii
ponosiţi pe care-i purta aproape în fiecare zi.
Mi-aş fi dorit să-i pot cârpi. Asta era ambiţia mea cea mai mare.
Nu să fiu prinţesa Ileei. Ci doar a lui Aspen.
Mă durea să fiu departe de el. În unele zile o luam razna
întrebându-mă ce făcea. Şi, când nu mai puteam suporta, repetam la
vreun instrument. Trebuia să-i mulţumesc lui Aspen pentru că
devenisem muziciana de acum. El îmi distrăgea atenţia.
Şi asta nu era bine.
Aspen era din Şase. Din acea castă erau servitorii, cu o treaptă mai
sus decât Şapte datorită faptului că erau mai bine educaţi şi pregătiţi
pentru munca în interior. Aspen era mai inteligent decât credeau
oamenii şi extrem de chipeş, dar nu se cuvenea ca o femeie să se
mărite cu un bărbat dintr-o castă inferioară. Un astfel de bărbat îţi
putea cere mâna, dar rareori primea un răspuns afirmativ. Şi când
cineva se căsătorea cu o persoană dintr-o castă diferită, trebuia să
completeze nişte hârtii şi să aştepte aproximativ nouăzeci de zile
înainte ca alte proceduri legale să poată fi puse în aplicare. Auzisem
16
pe cineva spunând că asta le oferea oamenilor şansa de a se
răzgândi. Aşa că noi, fiind acum atât de intimi, stând împreună cu
mult după ora stingerii din Illéa… puteam să dăm de belea.
Nemaivorbind de săpuneala pe care aş fi primit-o de la mama.
Dar îl iubeam pe Aspen. Şi asta dura de aproape doi ani. Iar el mă
iubea la rândul lui. În timp ce stătea acolo, mângâindu-mi părul, nu
mă puteam vedea înscriindu-mă la Alegere.
— Ce crezi despre asta? Mă refer la Alegere, l-am întrebat.
— E în regulă. Bietul de el, trebuie să-şi găsească cumva o fată.
Am simţit sarcasmul din vocea lui Aspen. Dar chiar voiam să ştiu
ce părere avea.
— Aspen…
— Bine, bine. Păi, o parte din mine crede că toată treaba asta e
cam tristă. Prinţul nu iese şi el la întâlniri cu fetele? Vreau să zic,
chiar nu poate pune mâna pe cineva? Dacă familia regală încearcă
să-şi mărite prinţesele cu alţi prinţi, de ce nu face acelaşi lucru şi în
cazul lui? Trebuie să existe pe undeva vreo alteţă suficient de bună
pentru el. Nu pricep. Asta cred. Şi totuşi…
A oftat:
— Cealaltă parte din mine crede că e o idee bună. E foarte
interesant. O să se îndrăgostească în faţa tuturor. Şi îmi place şi ideea
că cineva o să aibă parte de „fericiţi până la adânci bătrâneţi” şi toate
alea. Oricine ar putea fi următoarea noastră regină. Cumva, e un
lucru care îmi dă speranţă. Mă face să cred că şi eu aş putea trăi
„fericit până la adânci bătrâneţi”.
Degetele lui se plimbau de-a lungul buzelor mele. Ochii aceia
verzi căutau să îmi pătrundă adânc în suflet şi îndată am simţit acea
legătură unică dintre noi. Şi eu voiam să trăim fericiţi până la adânci
bătrâneţi.
— Asta înseamnă că le încurajezi pe gemene să se înscrie? l-am
întrebat.
— Da. Vreau să zic, cu toţii l-am văzut pe prinţ din când în când;
pare de treabă. Fără-ndoială că e cam cu nasul pe sus, dar e
17
prietenos. Şi fetele sunt atât de nerăbdătoare; e amuzant să le
priveşti. Azi, când am ajuns acasă, dansau. Şi nimeni nu poate nega
că va fi ceva bun pentru întreaga familie. Mama e optimistă, pentru
că avem două înscrieri în loc de una.
Asta era prima veste bună în privinţa acestei competiţii
îngrozitoare. Nu puteam să cred că fusesem atât de adâncită în
propriile gânduri încât nu mă gândisem la surorile lui Aspen. Dacă
una dintre ele se ducea, dacă una dintre ele câştiga…
— Aspen, îţi dai seama ce ar însemna asta? Dacă Celia sau
Kamber ar câştiga?
M-a strâns şi mai tare în braţe, buzele lui mângâindu-mi fruntea.
Cu o mână îmi dezmierda spatele.
— M-am gândit toată ziua la asta, a spus el.
Vocea lui hotărâtă a înlăturat oricare alt gând. Nu voiam decât să
mă atingă, să mă sărute. Şi exact asta s-ar fi întâmplat toată noaptea
dacă stomacul lui n-ar fi chiorăit şi nu m-ar fi trezit din reverie.
— Hei, am adus o gustare, am spus pe un ton blând.
— Ah, da?
Mi-am dat seama că încerca să ascundă că se bucură, dar pofta lui
tot se simţea.
— O să-ţi placă le nebunie puiul; eu l-am gătit.
Am luat legăturica în care era mâncarea şi i-am dat-o lui Aspen,
care, încercând să nu pară flămând, a mâncat încet. Am luat o gură
din măr ca el să simtă că masa era pentru noi, dar apoi l-am pus jos.
Dacă la mine acasă mâncarea era doar o grijă, la Aspen era un
dezastru. Muncea mai mult decât noi, dar era plătit cu mult mai
puţin. Pentru familia lui nu exista niciodată destulă mâncare. Aspen
era cel mai mare dintre cei şapte copii, şi aşa cum eu, de-ndată ce
putusem, sărisem să ajut, Aspen făcuse tot ce-i stătuse în putinţă
pentru cei de acasă. Renunţase la minuscula lui porţie şi o împărţise
cu fraţii şi mama lui, care era mereu obosită din cauza serviciului.
Tatăl său murise cu trei ani în urmă, iar familia lui depindea de el
aproape în întregime.
18
Priveam satisfăcută cum îşi lingea degetele şi cum şi le vâra în
pâine. Nici nu voiam să mă gândesc când mâncase ultima oară.
— Eşti o bucătăreasă foarte bună. Într-o zi ai să faci pe cineva
foarte gras şi fericit, a spus, cu gura aproape plină.
— Pe tine am să te fac gras şi fericit. Ştii asta.
— Ah, să fiu gras!
Am râs, iar el mi-a povestit ce mai făcuse de când nu ne
văzuserăm. Lucrase la biroul uneia dintre fabrici şi avea să meargă
acolo şi săptămâna următoare. Mama lui reuşise într-un târziu să
găsească ceva cât de cât stabil şi acum făcea curăţenie la nişte familii
din Doi, undeva, prin zona noastră. Gemenele erau supărate pentru
că mama lor le ceruse să renunţe la atelierul de teatru de după şcoală
pentru a munci mai mult.
— Am să văd dacă pot găsi ceva de lucru şi duminicile, ca să mai
strâng nişte bani. Nu-mi place deloc faptul că ele sunt obligate să
renunţe la ceva ce le place atât de mult.
A spus asta pe un ton optimist, ca şi când ar fi putut cu adevărat
face ceva în această privinţă.
— Aspen Leger, să nu-ndrăzneşti! Lucrezi şi-aşa prea mult.
— Oh, Mer, mi-a şoptit el la ureche, în timp ce mie mi se făcea
pielea ca de găină. Ştii cum sunt Kamber şi Celia. Trebuie să stea
prin preajma oamenilor. Nu pot să scrie şi să cureţe tot timpul. Nu e
în firea lor.
— Dar nu e corect din partea lor să se aştepte ca tu să faci totul,
Aspen. Ştiu că ţii la surorile tale, dar trebuie să te gândeşti şi la tine.
Dacă le iubeşti cu adevărat, trebuie să ai mai multă grijă de propria
persoană.
— Nu-ţi face griji pentru nimic, Mer! Se întrevăd lucruri bune la
orizont. N-am să fac asta pentru totdeauna.
Dar nu-l credeam. Pentru că familia lui avea mereu nevoie de
bani.
— Aspen, ştiu de ce eşti capabil. Dar nu eşti un super-erou. Nu
poţi să oferi totul oamenilor la care ţii. Pur şi simplu… Nu le poţi
19
face pe toate.
Am tăcut amândoi pentru o clipă. Speram să ia aminte la
cuvintele mele şi să-şi dea seama că, dacă nu o lăsa mai moale, avea
s-o sfârşească rău. Nu era neobişnuit ca un Şase, un Şapte sau vreun
Opt să moară de epuizare. N-aş fi putut suporta asta. M-am lipit mai
tare de pieptul lui, încercând să alung asemenea gânduri.
— America?
— Da? am răspuns în şoaptă.
— O să participi la Alegere?
— Nu! Bineînţeles că nu! Nu vreau să se creadă că iau în
considerare o posibilă căsătorie cu un străin. Pe tine te iubesc, i-am
spus pe un ton serios.
— Vrei să faci parte din Şase? Să-ţi fie mereu foame? Să fii mereu
îngrijorată? m-a întrebat.
Îi simţeam durerea din glas, dar, de asemenea, şi adevărata
întrebare: dacă aş avea de-ales între a dormi într-un palat, cu
servitori la dispoziţia mea, sau într-un apartament de trei camere,
împreună cu familia lui, ce aş alege?
— Aspen, o s-o scoatem noi cumva la capăt. Suntem isteţi. Ne va
fi bine.
Speram să fie adevărat.
— Ştii prea bine că n-o să fie aşa, Mer. Va trebuie să-mi întreţin în
continuare familia; nu sunt genul care lasă totul baltă.
M-am foit puţin în braţele lui.
— Şi dac-am avea copii…
— Când vom avea copii. Tot ce trebuie să facem e să avem grijă.
Cine spune că trebuie să ai mai mult de doi?
— Ştii prea bine că nu e ceva ce putem controla!
Auzeam cum în voce îi creştea furia.
Nu-l învinuiam. Dacă erai suficient de bogat, îţi puteai planifica
numărul de copii. Dacă erai un Patru sau mai rău, pur şi simplu te
lăsau să-ţi rezolvi singur problemele. Ăsta fusese subiectul multor
discuţii aprinse între noi de-a lungul ultimelor şase luni, când
20
începuserăm cu adevărat să încercăm să găsim o soluţie pentru a
putea fi împreună. Copiii erau partea cea mai dificilă. Cu cât aveai
mai mulţi, cu atât creştea numărul celor care aduceau bani în casă.
Dar asta însemna automat şi mai multe guri de hrănit…
Am tăcut din nou, neştiind ce să spunem. Aspen era o persoană
pătimaşă; avea tendinţa să se lase dus de val într-o discuţie. În
ultima vreme începuse să înveţe să se controleze, şi ştiam că exact
asta făcea acum.
Nu voiam să se îngrijoreze sau să se supere; eram convinsă că ne
puteam descurca. Dacă plănuiam cât mai multe lucruri, aveam să
reuşim în toate. Poate că eram prea optimistă, poate că eram mult
prea îndrăgostită, dar credeam cu adevărat că, dacă eu şi Aspen ne
doream ceva cu ardoare, în cele din urmă aveam să reuşim.
— Cred că ar trebui s-o faci, a spus el deodată.
— Ce anume?
— Să intri în Alegere. Cred că ar trebui să completezi formularul.
M-am uitat urât la el:
— Ţi-ai pierdut minţile?
— Mer, ascultă-mă.
Gura îi era aproape de urechea mea. Nu era corect; ştia cum să-mi
distragă atenţia. Când i-am auzit din nou vocea, vorbea rar, de parcă
îmi spunea cuvinte de dragoste, cu toate că tot ce-mi sugera nu era
deloc romantic.
— Dacă ai avea o şansă la ceva mai bun şi nu ai încerca din cauza
mea, nu mi-aş putea-o ierta niciodată. N-aş putea suporta.
Am expirat, pufnind uşor:
— E ridicol. Gândeşte-te la miile de fete care se înscriu. Eu nu voi
fi nici măcar trasă la sorţi.
— Dacă nu vei fi trasă la sorţi, atunci ce mai contează?
Mâinile lui urcau şi coborau pe braţele mele. Nu mă puteam certa
cu el când făcea asta.
— Nu vreau decât să te înscrii. Încearcă doar. Şi dacă pleci, pleci şi
gata. Iar dacă nu, măcar nu va trebui să mă dau cu capul de pereţi
21
pentru că te-am reţinut aici.
— Dar, Aspen, nu-l iubesc. Nici măcar nu-l plac. Nici măcar nu-l
cunosc.
— Nimeni nu-l cunoaşte. Şi totuşi, vezi, tocmai asta-i chestia –
poate că-ţi va plăcea de el.
— Aspen, termină! Eu pe tine te iubesc.
— Şi eu te iubesc.
M-a sărutat, încet, pentru a-şi întări spusele:
— Şi dacă tu mă iubeşti, vei face asta, ca să nu înnebunesc pe
urmă, întrebându-mă mereu: „Ce-ar fi fost dacă”.
Când aducea discuţia în acest punct, pierdeam inevitabil.
Deoarece nu puteam să-l rănesc. Făceam tot ce-mi stătea în putinţă
pentru a-i uşura viaţa. Şi aveam dreptate. Nu exista nicio şansă să fiu
aleasă. Aşa că ar fi fost mai bine să particip şi să mulţumesc în felul
ăsta pe toată lumea, iar când aveau să vadă că nu fusesem aleasă, ar
fi încetat să mă mai bată la cap.
— Te rog! mi-a şoptit la ureche.
Fiori mi-au cuprins tot corpul.
— Bine, i-am răspuns în şoaptă. Am s-o fac. Dar vreau să ştii că
nu-mi doresc să fiu prinţesa nimănui. Tot ceea ce-mi doresc este să
fiu soţia ta.
M-a mângâiat pe păr:
— Şi vei fi.
Probabil că de vină a fost lumina. Sau lipsa ei. Deoarece puteam
să jur că ochii îi erau umezi când a spus asta. Aspen trecuse prin
multe, dar îl văzusem plângând doar o singură dată, atunci când îi
biciuiseră fratele. Micuţul Jemmy furase un fruct dintr-un cărucior
din piaţă. Un adult ar fi fost supus unui proces scurt şi apoi, în
funcţie de valoarea obiectului furat, ar fi fost băgat la închisoare sau
condamnat la moarte. Jemmy avea doar nouă ani, aşa c-a fost bătut.
Mama lui Aspen nu avea banii necesari ca să-l ducă la medic, prin
urmare Jemmy a rămas cu nişte cicatrice care i se întindeau pe tot
spatele.
22
În noaptea aceea aşteptasem lângă fereastra mea ca să văd dacă
Aspen o să se caţăre în căsuţa din copac. După ce venise, mă
furişasem şi mă dusesem după el. Timp de o oră plânsese în braţele
mele, spunându-mi că, dacă ar fi muncit mai mult, dacă s-ar fi
străduit mai tare, Jemmy n-ar fi fost nevoit să fure. Nu era corect ca
Jemmy să ajungă să fie rănit doar pentru că el nu izbutise în ceea ce
îşi propusese.
Era chinuitor, deoarece nu era adevărat. Dar nu îi puteam spune
asta; nu m-ar fi luat în seamă. Aspen ducea pe umerii săi toate
problemele celor pe care îi iubea. Cumva, în mod miraculos, eu
devenisem una dintre acele persoane. Aşa că încercam să nu-i
îngreunez situaţia prea mult.
— Vrei să-mi cânţi, te rog? Dă-mi ceva bun să mă adoarmă.
Am zâmbit. Îmi plăcea mult să-i cânt. Aşa că m-am aşezat cât mai
comod şi am început un cântec de leagăn.
M-a lăsat să cânt câteva minute bune înainte ca degetele lui să
înceapă să se mişte absente în spatele urechii mele. M-a tras de
gulerul tricoului şi m-a sărutat pe gât şi pe urechi. Apoi mi-a ridicat
mânecile scurte şi mi-a sărutat braţul. M-a făcut să respir sacadat.
Făcea asta aproape de fiecare dată când îi cântam. Cred că îi plăcea
mai mult sunetul respiraţiei mele întretăiate decât melodiile pe care i
le cântam.
Nu după mult timp, ne îmbrăţişam pe covoraşul murdar şi
subţire. Aspen m-a tras deasupra lui, iar eu i-am mângâiat cu
degetele părul răvăşit, hipnotizată de această senzaţie. M-a sărutat
cu pasiune. I-am simţit degetele înfigându-se în talia mea, în spatele
meu, în şoldurile şi coapsele mele. Eram mereu surprinsă că nu-mi
lăsa pe trup mici vânătăi de forma degetelor sale.
Eram grijulii, mereu abţinându-ne, ruşinându-ne să facem
lucrurile pe care ni le doream cu adevărat. Ca şi cum încălcarea orei
de stingere nu ar fi fost suficient de gravă. Totuşi, indiferent de
restricţii, nu cred că exista în Illéa un cuplu mai pasional decât noi.
— Te iubesc, America Singer. Te voi iubi cât voi trăi.
23
Din vocea lui răzbătea un sentiment profund care m-a prins cu
garda jos.
— Te iubesc, Aspen. Tu vei fi mereu prinţul meu.
Şi m-a sărutat până ce lumânarea a ars de tot.
Probabil că trecuseră câteva ore bune, fiindcă îmi simţeam
pleoapele grele. Lui Aspen nu-i păsa niciodată de somn, dar eu eram
mereu îngrijorată în privinţa asta. Aşa că am coborât obosită scara,
luându-mi farfuria şi moneda.
Când cântam, Aspen mă mânca pur şi simplu din priviri.
Din când în când, când avea ceva bani, îmi dădea câte o monedă
pentru cântecul meu, deşi eu voiam să o păstreze pentru familia lui.
Fără îndoială că aveau nevoie de fiecare bănuţ. Cu toate astea, fiind
în posesia acestor monede – de vreme ce nu puteam să le cheltuiesc –
mă simţeam sigură în legătură cu tot ceea ce era dispus Aspen să
facă pentru mine, cu tot ceea ce însemnam pentru el.
Când m-am întors în cameră, am scos borcănaşul de monede din
ascunzătoarea lui şi am ascultat sunetul fericit pe care l-a scos
moneda când s-a alăturat celorlalte. Am aşteptat zece minute,
privind pe fereastră, până când am văzut umbra lui Aspen coborând
şi alergând pe drumul din spate.
Am mai stat trează încă puţin, gândindu-mă la Aspen şi la cât de
mult îl iubeam, şi cum era să fiu iubită de el. Mă simţeam specială,
nepreţuită, de neînlocuit. Nicio regină din lume nu se putea simţi
mai importantă decât mă simţeam eu.
Am adormit cu acest gând întipărit în siguranţă în inima mea.

24
Capitolul 3

Aspen era îmbrăcat în alb. Arăta ca un înger. Eram tot în Carolina,


dar nu mai era nimeni prin preajmă. Eram singuri, însă nu simţeam
lipsa nimănui. Aspen împletea nişte rămurele pentru a-mi face o
coroniţă. Eram împreună.
— America, a spus mama pe un ton melodios, scoţându-mă din
visare.
A aprins lumina, arzându-mi ochii, iar eu mi-am frecat faţa cu
mâinile, încercând să mă dezmeticesc.
— America, trezeşte-te, vreau să-ţi propun ceva.
Am aruncat o privire spre ceasul deşteptător. Era de-abia şapte
dimineaţa. Asta însemna… că dormisem doar cinci ore.
— Ce propunere? Mai mult somn? am bombănit.
— Nu, scumpo, ridică-te! Trebuie să discutăm ceva serios. M-am
ridicat în capul oaselor, cu hainele boţite şi cu părul răvăşit. Mama
bătea într-una din palme, de parcă astfel ar fi putut grăbi procesul.
— Haide, America, trebuie să te trezeşti.
Am căscat. De două ori.
— Ce doreşti? am întrebat-o.
— Să te înscrii pentru Alegere. Cred că vei fi o prinţesă de nota
zece.
Era mult prea devreme pentru asta.
— Mamă, zău, eu vreau doar…
Am oftat, când mi-am amintit ce îi promisesem lui Aspen cu o
noapte în urmă: că voi încerca cel puţin. Dar acum, în lumina zilei,
nu mai eram sigură că puteam face asta.
— Ştiu că te opui, dar m-am gândit să facem o înţelegere. Am

25
ciulit urechile. Ce-ar fi putut să-mi ofere?
— Eu şi tatăl tău am vorbit aseară şi am ajuns la concluzia că eşti
suficient de mare să te duci singură la muncă. Cânţi la pian la fel de
bine ca mine şi, dacă ţi-ai da silinţa un pic mai mult, ai cânta
impecabil şi la vioară. Şi vocea ta, ei bine, dacă mă-ntrebi pe mine,
nu există una mai bună în toată provincia.
Am zâmbit obosită:
— Îţi mulţumesc, mamă. Sincer.
Totuşi, nu îmi păsa foarte mult dacă mergeam să cânt singură.
Aşa că nu vedeam cum mă putea ademeni cu propunerea asta.
— Ei bine, asta nu-i tot. De-acum poţi să-ţi alegi locul de muncă,
te poţi duce singură şi… şi poţi păstra jumătate din suma pe care o
câştigi.
S-a strâmbat când a spus asta.
Am făcut ochii mari.
— Dar numai dacă te înscrii în Alegere.
Un zâmbet îi apăruse pe faţă. Ştia că asta avea să mă facă să cedez,
deşi probabil că se aştepta la o ceartă. Dar cum să mă cert cu ea?
Oricum aveam de gând să mă înscriu, iar acum puteam câştiga şi
câţiva bani pentru mine!
— Ştii că tot ce pot face eu e să mă înscriu, nu? Nu-i pot obliga să
mă aleagă.
— Da, ştiu. Dar merită să-ncercăm.
— Uau!
Am clătinat din cap, încă şocată.
— Bine, voi completa azi formularul. Vorbeşti serios în legătură
cu banii?
— Bineînţeles. Oricum, mai devreme sau mai târziu o să
trebuiască să te descurci pe cont propriu. Iar să fii responsabilă
pentru banii tăi o să fie un lucru bun pentru tine. Doar că te rog să
nu-ţi uiţi familia. Încă avem nevoie de tine.
— N-am să vă uit, mamă. Cum aş putea, cu toată cicăleala asta?
I-am făcut cu ochiul, a râs, şi cu asta târgul a fost încheiat.
26
Am făcut un duş în timp ce treceam în revistă tot ceea ce
se-ntâmplase în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Prin
completarea formularului obţineam aprobarea familiei, îl făceam pe
Aspen fericit şi câştigam şi nişte bani care ne puteau ajuta pe mine şi
pe Aspen să ne căsătorim!
Nu-mi păsa foarte mult de bani, dar Aspen insista să avem ceva
pus deoparte mai întâi. Costa destul de mult să treci prin toate
procedurile legale, iar după nuntă voiam să organizăm şi o mică
petrecere pentru familiile noastre. Mi-am dat seama că, odată ce
hotărâm că eram pregătiţi, în scurt timp am fi strâns şi banii, dar
Aspen voia mai mult. Poate că într-un târziu avea să înţeleagă că
puteam depăşi problemele financiare dacă eu lucram cu adevărat.
După duş, mi-am aranjat părul şi m-am machiat puţin pentru a
sărbători, apoi m-am dus la dulap şi m-am îmbrăcat. Nu aveam prea
multe opţiuni. Aproape toate hainele mele erau bej, maro sau verzi.
Aveam câteva rochii mai drăguţe pe care le purtam la muncă, dar
erau extrem de demodate. Dar asta era situaţia. Alde Şase şi Şapte
erau mereu îmbrăcaţi în dril sau în ţesături rezistente. Cei din Cinci
purtau mai tot timpul haine simple, deoarece artiştii împroşcau totul
cu pete de vopsea, iar cântăreţii şi dansatorii nu trebuiau să arate
frumos decât atunci când aveau spectacole. Castele superioare
purtau din când în când dril sau kaki pentru variaţie, dar într-un
mod care înnobila întotdeauna materialul. Nu era suficient că aveau
tot ce-şi doreau, îşi mai şi transformau necesităţile în articole de lux.
Mi-am pus pantalonii scurţi kaki şi bluza verde cu tunică – cele
mai frumoase haine pe care le aveam – şi m-am privit în oglindă
înainte să mă duc în camera de zi. Astăzi mă simţeam drăguţă. Poate
că asta se datora emoţiei dinlăuntrul meu.
Mama stătea cu tata la masa din bucătărie, vorbind încet. S-au
uitat la mine de câteva ori, dar nici măcar privirile lor nu mă puteau
enerva.
Când am ridicat scrisoarea, am rămas puţin surprinsă. Hârtia era
de cea mai bună calitate. Nu mai pusesem niciodată mâna pe aşa
27
ceva. Groasă şi uşor filigranată. Pentru o clipă, greutatea foii m-a
năucit, aducându-mi aminte de importanţa lucrului pe care-l
făceam. În minte mi-a apărut întrebarea: Ce-ar fi dacă?
Dar am alungat gândul şi am luat un stilou.
Am încercat să fiu concisă. Mi-am scris numele, vârsta, casta şi
datele de contact. A trebuit să-mi trec şi înălţimea, greutatea,
culoarea pielii, a părului şi a ochilor. Am fost încântată să menţionez
că vorbeam trei limbi străine. Mulţi oameni ştiau doar două, dar
mama insistase să învăţăm franceza şi spaniola, de vreme ce aceste
limbi erau încă folosite în anumite zone din ţară. Asta m-a ajutat şi la
cântat. Existau foarte multe cântece frumoase în franceză. Trebuia să
precizăm şi cele mai mari note pe care le obţinusem, ceea ce putea
varia, de vreme ce copiii din Şase şi Şapte mergeau la şcoli publice şi
erau notaţi în funcţie de performanţele reale. Eu aproape că-mi
terminasem studiile.
La secţiunea Aptitudini speciale, am trecut cântatul, înşirând
toate instrumentele.
— Crezi că abilitatea de a dormi până târziu poate fi trecută la
aptitudini speciale? l-am întrebat pe tata, încercând să par chinuită
de incertitudine.
— Da, trece şi asta. Şi nu uita să scrii că poţi termina un fel de
mâncare în mai puţin de cinci minute, mi-a răspuns.
Am râs. Era adevărat; chiar aveam tendinţa de a devora
mâncarea.
— Of, încetaţi! De ce nu scrii că eşti o sălbatică?
Mama a ieşit val vârtej din încăpere. Nu puteam să cred că era atât
de nervoasă – la urma urmei, primea exact ceea ce-şi dorea.
I-am aruncat tatei o privire întrebătoare:
— Vrea tot ce-i mai bun pentru tine, asta-i tot.
S-a lăsat pe spătar, relaxându-se puţin înainte să înceapă să
lucreze la tabloul ce trebuia predat la sfârşitul lunii.
— Acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, numai că tu nu eşti
niciodată atât de furios, am observat.
28
— Aşa este, dar eu şi mama ta avem păreri diferite în legătură cu
ceea ce e mai bine pentru tine.
Mi-a zâmbit. Gura o moştenisem de la el – atât forma, cât şi
tendinţa de a spune lucruri nevinovate care mă băgau în belele.
Temperamentul îl aveam de la mama, numai că ea ştia să-şi ţină
gura atunci când trebuia. Eu nu. Ca şi acum…
— Tată, dacă aş vrea să mă căsătoresc cu cineva din Şase sau chiar
din Şapte, iar el ar fi o persoană pe care aş iubi-o cu adevărat, m-ai
lăsa?
Tata şi-a pus jos cana, privindu-mă lung. Am afişat o expresie
neutră, încercând să nu mă dau de gol. A oftat adânc, nemulţumit.
— America, dacă ai iubi chiar şi pe cineva din Opt, mi-aş dori să
te căsătoreşti cu el. Dar ar trebui să ştii că dragostea poate fi strivită
de greutăţile căsniciei. Chit că acum iubeşti pe cineva, ai putea
ajunge să-l urăşti când o să-ţi dai seama că visurile tale nu au şanse
să se împlinească. Iar dacă n-o să poţi avea grijă de copii, va fi şi mai
rău. Iubirea nu supravieţuieşte întotdeauna în astfel de
circumstanţe.
Tata şi-a pus mâna peste a mea, făcându-mă să-l privesc în ochi.
Am încercat să-mi ascund grijile.
— Dar, indiferent de situaţie, vreau să fii iubită. Meriţi să fii
iubită. Şi sper să te căsătoreşti din iubire şi nu pentru un număr.
Nu putea spune ceea ce voiam să ştiu – că mă voi mărita din iubire
şi nu pentru un număr –, dar era tot ce puteam spera.
— Mulţumesc, tată.
— Nu te supăra pe mama ta. Încearcă doar să facă şi ea ceea ce
trebuie.
M-a sărutat pe creştet şi s-a întors la muncă.
Am oftat şi m-am întors la completatul formularului, începeam să
cred că în ochii familiei mele nu aveam vreun drept să-mi doresc
ceva pentru mine. Mă enerva, dar ştiam că, în cele din urmă, nu mă
puteam supăra pe ei. Nu ne puteam oferi luxul dorinţelor. Aveam
doar necesităţi.
29
După ce am terminat de completat formularul, m-am dus s-o caut
pe mama în grădina din spatele casei. Şedea acolo, cosând un tiv, în
timp ce May îşi făcea temele la umbra căsuţei din copac. Aspen
obişnuia să se plângă de exigenţa profesorilor din şcolile publice. Mă
îndoiam că vreunul dintre ei putea ţine pasul cu mama.
Dumnezeule, era vară!
— Chiar o să te înscrii? a întrebat May şi s-a pus pe ţopăit.
— Bineînţeles.
— Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
— Mama poate fi foarte convingătoare, am spus pe un ton aspru,
cu toate că era evident că mama nu se simţea deloc ruşinată de faptul
că mă mituise. Mamă, putem merge la Oficiul de Servicii imediat ce
termini.
A zâmbit uşor:
— Aşa te vreau. Du-te şi ia-ţi lucrurile, plecăm imediat. Trebuie să
te înscrii cât mai repede posibil.
Aşa cum îmi ceruse, m-am dus să-mi iau pantofii şi geanta, dar
m-am oprit la uşa fratelui meu. Gerad se uita lung la o pânză albă,
părând frustrat. Încercam tot felul de lucruri cu Gerad, dar nu se
lipea nimic de el. O singură privire aruncată vechii mingi de fotbal
din colţ sau microscopului la mâna a doua pe care îl primisem în loc
de plată la un Crăciun, şi era evident că pur şi simplu n-avea nici în
clin, nici în mânecă cu artele.
— Nu te simţi prea inspirat azi, nu? l-am întrebat, intrând în
cameră.
S-a uitat la mine şi a clătinat din cap.
— Ai putea încerca să sculptezi ceva, precum Kota. Ai nişte mâini
minunate. Pun pariu că ai fi bun la asta.
— Nu vreau să sculptez. Sau să pictez ori să cânt la pian. Vreau să
mă joc cu mingea.
A lovit cu piciorul covorul vechi.
— Ştiu. Şi poţi, ca distracţie, dar ca să faci nişte bani trebuie să
găseşti un meşteşug la care să te pricepi. Le poţi face pe-amândouă.
30
— De ce? s-a smiorcăit el.
— Ştii de ce. Ne obligă legea.
— Dar nu e corect!
Gerad a izbit pânza albă de podea, ridicând tot praful, care se
vedea în lumina ce se strecura pe fereastră.
— Nu e vina noastră că străbunicul nostru sau cine-o fi fost era
sărac.
— Ştiu.
Nu părea logic să limitezi alegerile de viaţă ale unor oameni
bazându-te pe felul în care strămoşii tăi ajutaseră guvernul, dar aşa
funcţionau lucrurile. Şi presupun că trebuia să fiu recunoscătoare că
noi eram bine.
— Bănuiesc că ăsta era singurul fel în care mergeau lucrurile pe
vremea aia.
Apoi n-am mai zis nimic. Am oftat şi am ridicat pânza, punând-o
la loc. Asta era viaţa lui şi nu-i putea da cu şutul.
— Puştiule, nu trebuie să renunţi la pasiunile tale. Dar vrei să-i
ajuţi pe mama şi tata, să creşti şi să te căsătoreşti, nu? l-am întrebat,
înghiontindu-l.
A scos limba dezgustat, dar într-un mod jucăuş, şi am chicotit
amândoi.
— America! m-a strigat mama de pe hol. De ce durează atât?
— Vin imediat! i-am răspuns, iar apoi m-am întors spre Gerad.
Ştiu că e greu. Dar aşa trebuie să fie, OK?
Dar ştiam că nu era OK. Nu era deloc OK.
Eu şi mama am mers pe jos până la Oficiul local. Uneori, dacă ne
duceam mai departe sau dacă lucram, luam autobuzul. Nu dădea
bine să apari transpirat în faţa unuia din Doi. Erau şi aşa amuzaţi
când ne vedeau. Dar afară era o vreme frumoasă, iar drumul, nu
foarte lung.
În mod evident, nu eram singurele care încercau să trimită
formularele imediat. Când am ajuns acolo, strada din faţa Oficiului
de Servicii Provinciale din Carolina era plină de femei.
31
Stând la coadă, am văzut în faţa mea câteva fete din cartierul
nostru. Coada era de aproape patru oameni lăţime şi ajungea până în
spatele clădirii. Toate fetele din provincie se înscriau. Nu ştiam dacă
trebuia să mă simt îngrozită sau uşurată.
— Magda! a strigat cineva.
Auzind numele, eu şi mama ne-am întors în acelaşi timp. Celia şi
Kamber mergeau în spatele nostru, împreună cu mama lui Aspen.
Probabil că-şi luaseră liber pentru înscriere. Fetele erau îmbrăcate
elegant, părând foarte îngrijite. Nu era cine ştie ce, dar, indiferent de
hainele pe care le purtau, erau la fel de frumoase ca Aspen; Kamber
şi Celia aveau un păr la fel de negru şi zâmbete la fel de strălucitoare.
Mama lui Aspen mi-a zâmbit, iar eu i-am zâmbit la rândul meu. O
adoram. Vorbeam cu ea din când în când, iar ea era mereu drăguţă
cu mine. Şi ştiam că motivul nu era casta mea superioară; o văzusem
dând de pomană hainele care nu le mai veneau copiilor ei unor
familii care nu aveau mai nimic. Era pur şi simplu o persoană bună.
— Bună, Lena. Kamber, Celia, ce mai faceţi? le-a salutat mama.
— Bine! au răspuns ele în cor.
— Fetelor, arătaţi minunat, le-am spus, aranjându-i Celiei o buclă
după umăr.
— Vrem să ieşim bine în poză, a spus Kamber.
— În poză? am întrebat eu.
— Da, mi-a răspuns în şoaptă mama lui Aspen. Ieri am făcut curat
în casa unuia dintre magistraţi. Tragerea asta la sorţi nu e, de fapt, o
tragere la sorţi. De-asta fac poze şi cer o mulţime de informaţii. De ce
ar conta câte limbi vorbeşti dacă alegerea ar fi aleatorie?
Asta m-a amuzat peste măsură, eu credeam că informaţiile erau
pentru post-alegeri.
— Se pare că zvonul s-a răspândit; priveşte în jurul nostru. Multe
dintre fete sunt prea elegante.
Am cercetat fetele din rând. Mama lui Aspen avea dreptate. Şi era
o mare diferenţă între cele care ştiau şi cele care nu. În spatele nostru
era o fată, în mod clar din Şapte, îmbrăcată în hainele de muncă.
32
Poate că cizmele ei murdare de noroi nu aveau să intre în poză, dar
praful de pe haine o va face în mod sigur. Câţiva metri mai în spate,
o altă fată din Şapte îşi făcea de lucru cu o centură de scule. Tot ce
puteam spune despre ea era că avea faţa curată.
La polul opus, o fată din faţa mea avea părul ridicat şi răsucit,
câteva şuviţe încadrându-i chipul. Fata de lângă ea, în mod sigur din
Doi, judecând după haine, părea că încearcă să înece toată lumea în
decolteul ei foarte adânc. Câteva dintre ele erau atât de machiate,
încât semănau cu nişte clovni. Dar cel puţin încercau.
Eu arătam decent, dar nu exagerasem. Asemenea celor din Şapte,
nu ştiusem, aşa că nu-mi bătusem capul cu asta. Am început să-mi
fac griji.
Dar de ce? M-am oprit şi mi-am pus în ordine gândurile.
Nu voiam asta. Dacă nu eram suficient de frumoasă, ăsta era un
lucru bun. Aveam să fiu măcar cu un nivel sub surorile lui Aspen.
Ele erau pur şi simplu frumoase şi păreau şi mai drăguţe ajutate de
un machiaj discret. Dacă gemenele câştigau, familia lui Aspen avea
să fie ridicată în rang. În mod sigur, mama nu avea să mă împiedice
să mă căsătoresc cu cineva din Unu din simplul motiv că el nu era un
prinţ din naştere. Faptul că nu ştiusem că nu era o simplă tragere la
sorţi era o binecuvântare.
— Cred că ai dreptate, a spus mama. Fata aia pare că se pregăteşte
pentru o petrecere de Crăciun.
A râs, dar mi-am dat seama că nu-i convenea faptul că eram în
dezavantaj.
— Nu înţeleg de ce unele fete sar calul. Uită-te la America. E atât
de drăguţă! Mă bucur mult că n-ai procedat la fel ca ele, a spus
doamna Leger.
— Nu sunt deloc specială. Cine m-ar alege pe mine când am o
asemenea concurenţă? am zis arătând spre Kamber şi Celia.
Le-am făcut cu ochiul, iar ele mi-au zâmbit. La fel şi mama, dar
era un zâmbet forţat. Probabil că încerca să decidă dacă era mai bine
să rămânem în rând sau să dăm fuga înapoi acasă pentru a mă
33
schimba.
— Nu fi prostuţă! De fiecare dată când Aspen vine acasă după ce
l-a ajutat pe fratele tău, spune că cei din familia Singer au moştenit
mult mai mult decât talentul şi frumuseţea, a zis mama lui Aspen.
— Chiar aşa spune? Ce băiat drăguţ! a gângurit mama.
— Da. O mamă nu şi-ar putea dori un băiat mai bun. E de
încredere şi munceşte din greu.
— Într-o bună zi o să facă o fată foarte fericită, a spus mama.
Era doar pe jumătate atentă la conversaţie, pentru că în acelaşi
timp încerca să evalueze concurenţa.
Doamna Leger a aruncat o privire prin jur.
— Între noi fie vorba, cred că are deja pe cineva.
Am înlemnit. Nu ştiam dacă ar fi trebuit să comentez sau nu,
nefiind sigură dacă un răspuns din partea mea avea sau nu să mă
dea de gol.
— Cum arată? a întrebat-o mama.
Chiar şi în timp ce-mi plănuia căsătoria, tot avea timp de o mică
bârfă.
— Nu sunt sigură! N-am întâlnit-o până acum. Bănuiesc doar că
se vede cu cineva, pentru că în ultima vreme pare foarte fericit, a
răspuns ea, radiind toată.
În ultima vreme? Ne vedeam de mai bine de doi ani. De ce doar în
ultima vreme?
— Fredonează, s-a băgat Celia în conversaţie.
— Da, şi cântă, a fost de-acord Kamber.
— Cântă? am întrebat, uimită.
— O, da, au răspuns ele în cor.
— În mod sigur, se vede cu cineva! a decretat mama. Mă întreb
cine-o fi.
— Şi eu. Dar bănuiesc că trebuie să fie o fată minunată. În ultimele
luni a muncit foarte mult – mai mult decât de-obicei. Şi a început să
pună bani deoparte. Cred că îi adună pentru o posibilă căsătorie.
Am icnit fără să-mi dau seama. Din fericire, ele au pus asta pe
34
seama bucuriei provocate de noutăţi.
— Şi n-aş putea fi mai fericită de-atât, a continuat ea. Chiar dacă
nu e pregătit să ne spună cine e, deja o iubesc. Zâmbeşte tot timpul şi
pur şi simplu pare mulţumit. Ne-a fost greu de când Herrick s-a dus,
dar Aspen a luat pe umerii lui cea mai mare parte din povară. Fata
care îl face atât de fericit e deja o fiică pentru mine.
— Va fi foarte norocoasă! Aspen e un băiat nemaipomenit, i-a
răspuns mama.
Nu-mi venea să cred! Familia lui încerca să afle cât mai multe
despre misterioasa lui iubită, iar el aduna bani pentru mine! Nu
ştiam dacă trebuia să-l cert sau să-l sărut. Rămăsesem fără cuvinte.
Aspen chiar avea de gând să mă ceară în căsătorie!
Nu mă gândeam decât la asta. Aspen, Aspen, Aspen. Mi-am
aşteptat rândul, am semnat la ghişeu declarând că toate informaţiile
din formular era adevărate şi am mers să-mi facă poză. M-am aşezat
pe scaun, mi-am înfoiat părul o dată sau de două ori ca să-i dau ceva
viaţă, şi m-am întors spre fotograf.
Nu cred că era în Illéa vreo fată care să fi zâmbit mai mult decât
mine.

35
Capitolul 4

Era vineri, aşa că Actualităţile din Illéa aveau să înceapă la ora opt.
Nu eram obligaţi să urmărim emisiunea, dar nu era înţelept s-o
ratezi. Chiar şi cei din Opt – cei fără adăpost, rătăcitorii – găseau un
magazin sau o biserică unde să poată vedea Actualităţile. Şi pentru că
Alegerea avea să înceapă curând, Actualităţile erau mai mult decât o
seminecesitate. Toată lumea voia să ştie ce se va întâmpla.
— Crezi că vor anunţa câştigătoarele în seara asta? a întrebat May
luând o porţie zdravănă de piure de cartofi şi mestecând-o.
— Nu, draga mea. Mai sunt încă nouă zile pentru a trimite
formularele. Probabil că va mai dura două săptămâni până când
vom afla.
N-o mai văzusem pe mama de mulţi ani atât de calmă. Era
complet împăcată, mulţumită că primise ceea ce îşi dorise cu
adevărat.
— Of! Nu mai suport aşteptarea, s-a plâns May.
Ea nu mai putea suporta aşteptarea? Numele meu era în urnă!
— Maică-ta mi-a spus că ai aşteptat destul de mult la rând.
Eram surprinsă că tata se băgase în această conversaţie.
— Da, am spus. Nu mă aşteptam să văd atâtea fete. Nu înţeleg de
ce durează încă nouă zile; pot să jur că toată provincia s-a înscris
deja.
Tata a chicotit:
— Te-ai distrat evaluând concurenţa?
— Nu mi-am bătut capul cu asta, am spus cu sinceritate. Am
lăsat-o pe mama s-o facă în locul meu.
Ea a scuturat din cap a încuviinţare:

36
— Da, chiar aşa am făcut. Nu m-am putut abţine. Dar cred că
America a ieşit bine. Elegantă, dar naturală. Scumpo, eşti atât de
frumoasă! Dacă e adevărat că au să aleagă prin alte metode decât
tragerea la sorţi, ai o şansă mai mare decât am crezut iniţial.
— Nu ştiu, am ezitat. Ai văzut-o pe fata aia care se dăduse cu atât
de mult ruj roşu, încât părea că sângerează? Poate că prinţul asta
caută.
Toată lumea a râs, iar eu şi mama am continuat să bârfim ţinutele
pe care le văzuserăm. May ne sorbea fiecare cuvânt, iar Gerad pur şi
simplu zâmbea printre înghiţituri. Uneori era uşor să uiţi că, de când
Gerad începuse să înţeleagă lumea din jurul lui, lucrurile fuseseră
destul de stresante în casa noastră.
La ora opt ne-am adunat în camera de zi – tata în scaunul lui, May
pe canapea, lângă mama, care-l ţinea pe Gerad în poală, iar eu
întinsă pe podea – şi am deschis televizorul pe canalul public. Era
singurul pe care nu trebuia să-l plăteşti, aşa că şi cei din Opt îl
puteau avea dacă deţineau un televizor.
S-a cântat imnul. Poate că pare ciudat, dar mie întotdeauna mi-a
plăcut imnul nostru naţional. Era unul dintre cântecele pe care le
interpretam cu mare plăcere.
Apoi în cadru a apărut familia regală. Regele Clarkson stătea pe
un podium. Consilierii săi, care ofereau noutăţi legate de
infrastructură şi de problemele cu mediul înconjurător, stăteau într-o
parte, iar camera de filmat ni i-a arătat imediat. Se părea că în seara
asta aveau să fie nişte anunţuri de făcut. Pe ecran, în stânga, regina şi
prinţul Maxon stăteau pe scaunele lor obişnuite care semănau cu
nişte tronuri, îmbrăcaţi în haine elegante, cu un aer important.
— Uite-ţi iubitul, America, a zis May şi toată lumea a râs.
L-am privit mai atent pe Maxon. Bănuiesc că era chipeş în felul
lui. Cu toate astea, nu semăna deloc cu Aspen. Avea părul de
culoarea mierii, iar ochii căprui. Arăta cumva văratic, şi bănuiesc că
unora li se părea atrăgător. Părul îi era tuns scurt şi bine pieptănat,
iar costumul gri îi venea perfect.
37
Dar stătea mult prea ţeapăn în scaun. Părea foarte înfumurat.
Părul lui îngrijit era enervant de perfect, iar costumul făcut la
comandă, prea apretat. Arăta mai degrabă ca un tablou, nu ca un
om. Aproape că-mi părea rău pentru fata care avea să se
căsătorească cu el. Probabil că o aştepta o viaţă foarte plictisitoare.
Mi-am îndreptat atenţia spre mama lui. Părea calmă. Şi ea stătea
dreaptă în scaun, dar nu era ţeapănă. Mi-am dat seama că, spre
deosebire de rege şi de prinţul Maxon, ea nu crescuse la palat. Era o
renumită Fiică a Ileei. Ar fi putut fi cineva ca mine.
Regele vorbea deja, dar trebuia să aflu.
— Mamă? am şoptit, încercând să nu-i distrag atenţia tatei.
— Da?
— Regina… ce a fost? Mă refer la castă. Mama a zâmbit auzind
întrebarea mea:
— Patru.
Făcuse parte din Patru! îşi petrecuse primii ani din tinereţe
lucrând într-o fabrică, într-un magazin sau, poate, chiar la o fermă.
Am început să mă gândesc la viaţa ei de atunci. Oare avea o familie
numeroasă? Probabil că nu trebuise să-şi facă griji în legătură cu
mâncarea. Oare prietenele ei o invidiaseră când fusese aleasă? Dacă
aş fi avut nişte prietene apropiate, oare ar fi fost geloase pe mine?
Era o idee tâmpită. Oricum n-aveam să fiu aleasă.
Mi-am îndreptat din nou atenţia spre ceea ce spunea regele.
— Chiar azi-dimineaţă, un alt atac în Noua Asie ne-a zguduit din
temelii. Trupele noastre au suferit pierderi, dar suntem încrezători
că, alături de noul detaşament, luna viitoare ne vom reveni, mai ales
că vom beneficia de forţe proaspete.
Uram războiul. Din nefericire, eram o ţară tânără care trebuia să
se protejeze mereu. Nu prea credeam că acest stat avea să
supravieţuiască altei invazii.
După ce regele ne-a oferit informaţii legate de un raid efectuat
recent într-o tabără rebelă, Echipa Financiară ne-a pus la curent cu
situaţia datoriilor noastre, iar şeful Comitetului de Infrastructură a
38
anunţat că în doi ani plănuiau să înceapă lucrul la reconstrucţia
câtorva şosele, dintre care unele nu mai fuseseră atinse de la cel de-al
Patrulea Război Mondial. Într-un sfârşit, ultimul vorbitor, Maestrul
de Ceremonii, a venit la pupitru:
— Bună seara, doamnelor şi domnilor din Illéa. După cum ştiţi,
înştiinţările pentru participarea la Alegere au fost de curând
distribuite în cutiile poştale. Am primit deja primul număr de
formulare şi am plăcerea să vă anunţ că mii de femei frumoase din
Illéa au fost deja admise pentru tragerea la sorţi a Alegerii!
Într-un colţ, Maxon şi-a schimbat poziţia. Transpira?
— În numele familiei regale, doresc să vă mulţumesc pentru
entuziasm şi patriotism. Cu puţin noroc, până la Anul Nou vom
sărbători logodna dintre iubitul nostru prinţ Maxon şi una dintre
încântătoarele, talentatele şi inteligentele Fiice ale Ileei!
Cei câţiva consilieri aşezaţi acolo au început să aplaude. Maxon
zâmbea, dar nu părea în largul lui. Când aplauzele au încetat,
Maestrul de Ceremonii a început să vorbească din nou:
— Desigur, vom avea multe emisiuni la dispoziţie pentru a face
cunoştinţă cu tinerele participante la Alegere, fără să mai menţionez
transmisiunile speciale care vă vor arăta momente din viaţa lor de la
palat. Nu puteam găsi pe cineva mai potrivit pentru a ne conduce pe
parcursul acestei minunate perioade decât Gavril Fadaye!
Au început alte ropote de aplauze, dar, de data asta, ele
proveneau de la mama şi May. Gavril Fadaye era o legendă. Vreme
de douăzeci de ani comentase paradele de Ospăţul Recunoştinţei,
emisiunile de Crăciun şi toate sărbătorile de la palat. Nu văzusem în
viaţa mea vreun interviu cu familia regală sau cu prietenii apropiaţi
şi membrii familiilor acestora care să nu fie făcut de el.
— Oh, America, ai putea să-l întâlneşti pe Gavril! a fredonat
mama.
— Vine! a spus May, dând din braţele ei micuţe.
Şi iată-l pe Gavril, păşind în studio în costumul lui albastru. Era în
vârstă, probabil că avea în jur de patruzeci de ani, dar părea foarte
39
vioi. În timp ce mergea de-a lungul scenei, lumina i-a făcut broşa de
pe rever să strălucească, o licărire aurie ce semăna cu unul dintre
simbolurile de pe partiturile mele muzicale.
— Bună searaaaaa, Illéa! a spus. Trebuie să vă spun că sunt onorat
să fac parte din Alegere. Sunt extrem de norocos că voi face
cunoştinţă cu treizeci şi cinci de femei frumoase! Ce bărbat nu şi-ar
dori să fie în locul meu?
A făcut cu ochiul spre camera de filmat.
— Dar, înainte de a face cunoştinţă cu aceste domnişoare
minunate, dintre care una va fi noua noastră prinţesă, am plăcerea să
vorbesc cu omul pentru care ne-am adunat cu toţii aici – prinţul
Maxon!
Auzindu-şi numele, Maxon a păşit pe scenă, înaintând spre
scaunele pregătite pentru el şi Gavril. Şi-a îndreptat cravata şi şi-a
aranjat costumul, de parcă mai era nevoie. A dat mâna cu Gavril şi
s-a aşezat faţă-n faţă cu el, ridicând un microfon. Scaunul era
suficient de înalt, aşa că Maxon şi-a pus picioarele pe o bară. Aşa
părea mult mai neoficial.
— Alteţa Voastră, mă bucur să vă revăd.
— Îţi mulţumesc, Gavril. Plăcerea e de partea mea.
La fel ca şi înfăţişarea, vocea îi era cumpătată. Radia conformism.
Am strâmbat din nas la gândul de a mă afla în aceeaşi încăpere cu el.
— În mai puţin de-o lună, treizeci şi cinci de tinere se vor afla în
preajma Maiestăţii Voastre. Cum vă simţiţi în legătură cu acest
lucru?
Maxon a râs:
— Sincer, e puţin enervant. Îmi închipui că va fi multă gălăgie cu
atâţia musafiri. Dar în acelaşi timp, de-abia aştept.
— I-aţi cerut dragului dumneavoastră tată sfaturi în legătură cu
cea mai bună metodă de a pune mâna pe o soţie frumoasă, aşa cum a
făcut el când i-a venit rândul?
Atât Maxon, cât şi Gavril s-au uitat spre rege şi regină, iar camera
de filmat i-a arătat pe aceştia privind unul la celălalt, zâmbind şi
40
ţinându-se de mână. Păreau nişte gesturi sincere, dar cum ai fi putut
spune dacă era aşa?
— De fapt, nu. După cum ştii, conflictul din Noua Asie s-a extins
cu repeziciune şi am discutat mai mult despre lucrurile ce ţin de
armată. N-am avut prea mult timp la dispoziţie ca să discutăm
despre fete.
Mama şi May au râs. Bănuiesc că, într-un fel, era amuzant.
— Nu mai avem prea mult timp, aşa că am să vă pun doar o
singură întrebare. Cum vă imaginaţi fata perfectă?
Maxon părea luat prin surprindere. Era greu de spus, dar mi se
părea că se-nroşise:
— Sincer, nu ştiu. Cred că asta este partea frumoasă a Alegerii.
Nu vor fi două fete la fel – nu în ceea ce priveşte aspectul fizic,
preferinţele sau caracterul. Şi prin tot acest proces de a le cunoaşte şi
de a vorbi cu ele sper să descopăr ceea ce-mi doresc, să aflu asta pe
parcurs.
Maxon a zâmbit:
— Alteţa Voastră, vă mulţumesc. A fost foarte bine spus. Şi cred
că vorbesc în numele tuturor cetăţenilor din Illéa când vă urez mult
noroc.
Gavril s-a întins pentru a da din nou mâna cu el.
— Vă mulţumesc, domnule, a spus Maxon.
Camera de filmat a rămas nemişcată pentru un moment, aşa că
am putut să-l vedem pe prinţ privind spre părinţi, întrebându-se
dacă spusese ceea ce trebuia. Următorul cadru a fost un prim-plan
cu faţa lui Gavril, aşa că n-am mai aflat răspunsul.
— Mi-e teamă că timpul alocat pentru această seară s-a scurs. Vă
mulţumim că aţi urmărit Actualităţile din Illéa şi ne revedem
săptămâna viitoare.
Imediat genericul a început să se desfăşoare pe ecran.
— „America şi Maxon stau într-un copac…”, a cântat May.
Am înşfăcat o pernă şi am aruncat-o spre ea, dar nu m-am putut
abţine să nu râd la acest gând. Maxon era atât de ţeapăn şi de liniştit!
41
Era greu de închipuit că cineva putea fi fericit alături de un
asemenea popândău.
Mi-am petrecut restul serii încercând să o ignor pe May, şi într-un
sfârşit m-am dus în camera mea pentru a fi singură. Chiar şi gândul
de a mă afla în apropierea lui Maxon Schreave mă făcea să nu mă
simt în largul meu. Împunsăturile lui May mi-au sunat în minte
toată noaptea, împiedicându-mă să mă odihnesc cum trebuie.
Era greu de localizat cu precizie sunetul care m-a trezit, dar, odată
ce am fost conştientă de el, am încercat să rămân nemişcată, ca să
descopăr dacă era cineva acolo.
Ţac, ţac, ţac.
Mi-am întors uşor privirea spre fereastră, iar acolo l-am văzut pe
Aspen, care zâmbea. M-am dat jos din pat, m-am dus în vârful
degetelor spre uşă şi am încuiat-o. M-am întors în pat, deblocând şi
deschizând cu grijă fereastra.
Un val de căldură care n-avea nimic de-a face cu faptul că era vară
m-a străbătut din cap până în picioare, în timp ce Aspen se căţăra pe
geam şi cobora în patul meu.
— Ce faci aici? am şoptit, zâmbind pe întuneric.
— Trebuia să te văd, a spus el, respirând aproape de obrazul meu
în timp ce mă lua în braţe, trăgându-mă în jos.
— Am atât de multe să-ţi spun, Aspen!
— Şşşş, nu spune niciun cuvânt. Dacă ne-aude cineva, o să se
dezlănţuie iadul. Lasă-mă să te privesc.
Aşa că l-am ascultat. Stăteam acolo, tăcută şi nemişcată, în timp ce
Aspen mă privea în ochi. După ce a terminat, a început să mă
mângâie pe gât şi să-şi bage nasul prin părul meu. Iar apoi, mâinile
lui au început să se plimbe într-una în sus şi-n jos, de pe talie pe şold.
A început să respire mai greu, lucru care m-a tulburat.
Buzele lui, ascunse în curbura gâtului meu, au început să mă
sărute. Eu respiram sacadat. Nu mă puteam abţine. Buzele i-au ajuns
pe bărbia mea şi mi-au acoperit gura, înăbuşindu-mi gâfâiala. L-am
luat pe Aspen în braţe, mişcările noastre bruşte şi umiditatea nopţii
42
acoperindu-ne de sudoare.
Era un moment magic.
Aspen a dat în cele din urmă să se retragă, cu toate că eu nu eram
deloc pregătită să mă opresc. Dar trebuia s-avem grijă. Dacă săream
calul şi existau şi dovezi în legătură cu asta, aveam să fim aruncaţi în
închisoare.
Un alt motiv pentru care oamenii se căsătoreau de tineri:
aşteptarea era o tortură.
— Ar trebui să plec, a şoptit el.
— Dar eu vreau să mai rămâi.
Buzele mele erau lipite de urechea lui. Simţeam din nou mirosul
săpunului.
— America Singer, cândva vei adormi în braţele mele în fiecare
noapte. Şi în fiecare dimineaţă vei fi trezită de sărutările mele. Şi de
alte lucruri.
Mi-am muşcat buzele auzind asta.
— Dar acum trebuie să plec. Ne forţăm norocul.
Am oftat şi i-am dat drumul. Avea dreptate.
— Te iubesc, America.
— Şi eu te iubesc, Aspen.
Aceste momente secrete aveau să fie suficiente pentru a mă ajuta
să trec cu bine peste tot ce ne aştepta: dezamăgirea mamei când nu
aveam să fiu aleasă, munca grea pentru a-l ajuta pe Aspen să pună
bani deoparte, scandalul când Aspen avea să-i ceară tatei mâna mea
şi celelalte probleme ce urmau după căsătorie. Nimic nu conta. Nu şi
dacă-l aveam pe Aspen alături de mine.

43
Capitolul 5

O săptămână mai târziu, am ajuns înaintea lui Aspen în căsuţa


din copac.
Am avut puţin de furcă încercând să urc fără zgomot cu toate
lucrurile pe care le aveam, dar am reuşit. Rearanjam farfuriile, când
am auzit pe cineva căţărându-se în copac.
— Bau! am zis.
Aspen a tresărit şi a început să râdă. Am aprins noua lumânare pe
care o cumpărasem doar pentru noi. A traversat mica încăpere
pentru a mă săruta şi, după o clipă, am început să-i povestesc tot
ceea ce se mai întâmplase în timpul săptămânii.
— N-am mai apucat să-ţi spun despre înscrieri, am spus,
încântată de veşti.
— Cum a fost? Mama a spus că era îngrămădeală.
— Aspen, era o nebunie! Ar fi trebuit să vezi cu ce erau îmbrăcate!
Ştii probabil că nu e chiar o tragere la sorţi, aşa cum pretind ei. Ceea
ce demonstrează că am avut dreptate. În Carolina există fete mult
mai interesante decât mine care pot fi alese, aşa că ne-am făcut griji
degeaba.
— În orice caz, îţi mulţumesc c-ai acceptat să te înscrii, înseamnă
mult pentru mine.
Încă mă privea atent. Nici măcar nu se deranjase s-arunce o
privire prin căsuţă. Ca-ntotdeauna, mă sorbea din priviri.
— Ei bine, cea mai tare chestie e că, de vreme ce mama habar
n-avea că deja îţi promisesem c-o să mă-nscriu, m-a mituit ca să
merg să depun formularul.
Nu-mi puteam înăbuşi râsul. Săptămâna asta, familiile începuseră

44
deja să organizeze petreceri pentru fiicele lor, fiind sigure că acestea
vor fi selecţionate pentru Alegere. Cântasem la peste şapte festivităţi,
programând câte două pe noapte pentru a mă bucura de propriii
bani. Iar mama se ţinuse de cuvânt. Mă simţeam uşurată să am banii
mei.
— Te-a mituit? Cu ce?
Radia de încântare.
— Cu bani, desigur. Uite, ţi-am pregătit un adevărat festin!
M-am dezlipit de el şi am început să aşez farfuriile. Gătisem
intenţionat mai multă mâncare pentru cină, pentru a-i aduce şi lui
câte ceva, şi zile la rând copsesem produse de patiserie. Oricum, eu
şi May ne dădeam în vânt după dulciuri, ca să nu mai spun că ea era
încântată că alesesem să-mi cheltui banii în acest fel.
— Ce e cu toate astea?
— E mâncare. Eu am gătit-o.
Eram foarte mândră de strădaniile mele. În seara asta, Aspen
putea pleca, în sfârşit, cu stomacul plin. Dar zâmbetul a început să-i
dispară în timp ce studia fiecare farfurie.
— Aspen, s-a întâmplat ceva?
— Asta nu-i bine.
A scuturat din cap şi şi-a luat privirea de la mâncare.
— Ce vrei să spui?
— America, se presupune că eu trebuie să-ţi ofer asemenea
lucruri. E umilitor să vin aici şi să văd c-ai făcut toate astea pentru
mine.
— Dar ţi-am dat de mâncare tot timpul!
— Ce-a mai rămas de la tine. Crezi că nu ştiu? Nu mă simt prost
să mănânc ceva ce tu nu vrei. Dar tu să… Eu trebuie să…
— Aspen, îmi dai tot timpul câte ceva. Ai grijă de mine. Am
adunat toate mone…
— Monedele? Crezi că e o idee bună să aduci acum în discuţie aşa
ceva? Nu ştii cât de mult urăsc asta? Să te-aud cântând şi să nu pot să
te plătesc ca toţi ceilalţi?
45
— N-ar trebui să mă plăteşti deloc! E un dar. Poţi avea de la mine
orice vrei!
Ştiam că nu trebuia să ţipăm. Dar nu-mi mai păsa.
— Nu sunt un milog, America! Sunt un bărbat. Se presupune că
eu trebuie să am grijă de tine şi să-ţi ofer cele necesare.
Aspen şi-a trecut mâinile prin păr. A început să respire precipitat.
Ca întotdeauna, avea părerile lui. Dar de data asta vedeam ceva
diferit în privirea lui. În loc să devin atentă, eram din ce în ce mai
nedumerită. Furia mea s-a evaporat instantaneu când l-am văzut
atât de nefericit. Mă simţeam vinovată. Doream să-l răsfăţ, nu să-l
umilesc.
— Te iubesc, i-am şoptit.
A scuturat din cap:
— Şi eu te iubesc, America.
Dar tot nu voia să se uite la mine. Am ridicat o felie din pâinea pe
care o făcusem şi i-am pus-o în mână. Îi era prea foame ca să nu
mănânce.
— N-am vrut să te rănesc. Credeam că te voi face fericit.
— Nu, Mer, îmi place. Nu pot să cred c-ai făcut toate astea pentru
mine. Doar că… într-o anumită măsură mă deranjează că nu pot face
acelaşi lucru pentru tine. Meriţi ceva mai bun.
Nefericit, a continuat să mănânce în timp ce vorbea.
— Nu te mai gândi la mine aşa. Când suntem doar noi doi, eu nu
sunt din Cinci şi tu nu eşti din Şase. Suntem doar Aspen şi America.
Nu te vreau decât pe tine.
— Dar nu pot să nu mă gândesc la asta.
S-a uitat la mine:
— Aşa am fost crescut. De când eram mic, nu am auzit decât „Cei
din Şase trebuie să servească” şi „Cei din Şase nu trebuie să fie
văzuţi”. Toată viaţa am fost învăţat să rămân în umbră.
Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu putere.
— Mer, dacă vom fi împreună, şi tu va trebuie să rămâi în umbră.
Nu am cum să-mi doresc asta pentru tine.
46
— Aspen, am mai discutat în legătură cu asta. Sunt conştientă că
lucrurile se vor schimba şi sunt pregătită. Nu ştiu ce să mai spun ca
să mă fac mai bine înţeleasă.
I-am pus mâna în dreptul inimii:
— În momentul în care vei fi pregătit să mă ceri, voi fi pregătită să
spun da.
Era îngrozitor să îmi dezvălui cele mai profunde sentimente pe
care le nutream pentru el. Ştia ce spuneam. Dar dacă vulnerabilitatea
mea îl ajuta pe el să fie curajos, aveam să suport asta. Ochii lui îi
căutau pe-ai mei. Dacă se uita după urme de îndoială, îşi pierdea
timpul. Eram foarte sigură în privinţa asta.
— Nu.
— Poftim?
— Nu.
Cuvântul m-a plesnit precum o palmă peste faţă.
— Aspen?
— Nu ştiu cum de m-am amăgit singur crezând că asta va
funcţiona vreodată.
Şi-a trecut din nou degetele prin păr, dar parcă încerca să-şi scoată
din minte toate gândurile pe care le avusese vreodată în legătură cu
mine.
— Dar tocmai ai spus că mă iubeşti.
— Te iubesc, Mer. Aici e problema. Nu te pot forţa să devii ca
mine. Nu suport gândul de a te vedea flămândă, înfrigurată sau
speriată. Nu te pot face să devii Şase.
Am simţit cum lacrimile îmi curgeau pe obraji. Nu vorbea serios.
Nu putea. Dar înainte să-i cer să-şi retragă cuvintele, Aspen o luase
deja târâş spre ieşirea din căsuţă.
— Unde… unde te duci?
— Plec. Mă duc acasă. Îmi pare rău că ţi-am făcut asta, America.
Dar s-a terminat.
— Poftim?
— S-a terminat. Nu voi mai veni aici. Nu aşa.
47
Am început să plâng:
— Aspen, te rog! Haide să vorbim despre asta. Acum eşti doar
supărat.
— Sunt mult mai supărat decât îţi imaginezi. Dar nu sunt supărat
pe tine. Pur şi simplu nu pot face asta, Mer. Nu pot.
— Aspen, te rog…
M-a strâns tare în braţe şi m-a sărutat – cu adevărat – pentru
ultima oară. Apoi s-a făcut nevăzut în noapte. Şi pentru că ţara asta e
cum e, iar toate regulile ne obligau să ne ascundem, nu puteam nici
măcar să strig după el. Nu-i mai puteam spune nici măcar o singură
dată cât de mult îl iubeam.

În următoarele zile, cei din familia mea şi-au dat seama că ceva nu
era în ordine, dar probabil că au pus totul pe seama emoţiilor
provocate de Alegere. Îmi venea să plâng tot timpul, dar mă
abţineam. Am tras de mine până vineri, tot sperând că totul avea să
revină la normal după anunţarea numelor la Actualităţile din Illéa.
În mintea mea îşi făcuse deja loc un vis. Şi anume că aveau să o
nominalizeze pe Celia sau pe Kamber, iar mama avea să fie
dezamăgită, dar nu la fel de dezamăgită cum ar fi fost dacă ar fi fost
aleasă o străină. Tata şi May aveau să se bucure pentru ele; familiile
noastre erau apropiate. Ştiam că Aspen se gândea la mine aşa cum
mă gândeam şi eu la el. Aş fi pariat că avea să fie aici înainte ca
emisiunea să se sfârşească, implorându-mă să-l iert şi cerându-mi
mâna. Ar fi fost puţin nechibzuit, de vreme ce nu exista vreo
garanţie că fetele aveau să fie câştigătoarele, dar puteam profita de
ocazie. Bucuria momentului probabil că avea să mai calmeze
anumite lucruri.
În mintea mea, totul mergea de minune. În mintea mea, toată
lumea era fericită…
Mai erau zece minute până la începerea Actualităţilor şi ne
aşezaserăm cu toţii în faţa televizorului. Probabil că nu eram singurii
care nu doreau să rateze nici măcar o secundă din anunţ.
48
— Îmi aduc aminte când a fost aleasă regina Amberly! Oh, am
ştiut de la început că va reuşi.
Mama pregătea nişte popcorn, de parcă Alegerea ar fi fost un soi
de film.
— Mami, şi tu ai participat la tragerea la sorţi? a întrebat Gerad.
— Nu, scumpule, mămica era cu doi ani prea tânără pentru a fi
eligibilă. Dar, spre norocul meu, m-am căsătorit cu tatăl vostru.
A zâmbit şi ne-a făcut cu ochiul.
Uau! Probabil că era binedispusă. Nu-mi aduceam aminte când
vorbise cu afecţiune despre tata ultima oară.
— Regina Amberly e cea mai bună de până acum. E foarte
frumoasă şi inteligentă. De fiecare dată când o văd la televizor mi-aş
dori să fiu ca ea, a spus May oftând.
— E o regină bună, am adăugat eu pe un ton scăzut.
Într-un sfârşit, s-a făcut ora opt, iar stema naţională a apărut pe
ecran acompaniată de varianta instrumentală a imnului nostru.
Tremuram? De-abia aşteptam ca toată treaba asta să se termine.
Regele a apărut pe ecran şi ne-a vorbit pe scurt despre situaţia de
pe câmpul de luptă. Celelalte anunţuri au fost, de asemenea,
succinte. Se părea că toată lumea era într-o dispoziţie bună. Bănuiesc
că şi pentru ei era o bucurie.
În cele din urmă, Maestrul de Ceremonii a venit pe scenă şi l-a
prezentat pe Gavril, care s-a dus direct spre familia regală:
— Bună seara, Maiestatea Voastră, i-a spus regelui.
— Gavril, ca-ntotdeauna, e o plăcere să te revăd.
Regele era fericit peste măsură.
— Aşteptaţi cu nerăbdare anunţul?
— Oh, da! Ieri am fost în sală când s-au făcut câteva dintre
extrageri; toate sunt nişte fete minunate.
— Aşadar, ştiţi deja cine sunt? l-a întrebat Gavril, uimit.
— Doar câteva, doar câteva.
Gavril s-a întors spre Maxon:
— Domnule, v-a împărtăşit aceste informaţii şi dumneavoastră?
49
— Deloc. Le voi vedea odată cu toată lumea, i-a răspuns Maxon.
Era evident că încerca să-şi ascundă agitaţia.
Mi-am dat seama că palmele îmi transpirau.
— Maiestatea Voastră, i s-a adresat Gavril reginei. Vreun sfat
pentru Alese?
A zâmbit cu surâsul ei senin. Nu ştiu cum erau celelalte femei
când trecuse ea prin Alegere, dar nu-mi puteam închipui că exista
vreuna care să fi fost la fel de drăguţă şi plină de graţie ca ea.
— Bucuraţi-vă de ultima voastră seară în calitate de fete normale.
Mâine, viaţa voastră se va schimba pentru totdeauna. Şi un sfat
străvechi, dar bun: fiţi voi însevă.
— Nişte cuvinte înţelepte, Maiestate, nişte cuvinte foarte
înţelepte. Şi, cu acestea, haideţi să dezvăluim identitatea celor
treizeci şi cinci de tinere domnişoare Alese. Doamnelor şi domnilor,
să le felicităm pe următoarele Fiice ale Ileei!
Pe ecran a apărut din nou stema naţională. În colţul din dreapta
sus se afla un pătrat micuţ cu chipul lui Maxon, pentru a-i vedea
reacţia când imaginile urmau să apară pe ecran. El avea să ia decizii
pe baza lor, aşa cum aveam să facem cu toţii.
Gavril avea un teanc de cartonaşe în mână, pregătit să citească
numele fetelor a căror lume, conform spuselor reginei, avea să se
schimbe pentru totdeauna.
— Domnişoara Elayna Stoles din Hansport, Trei.
Pe ecran a apărut o fotografie cu o fată micuţă, cu pielea ca de
porţelan. Arăta ca o adevărată lady. Maxon radia.
— Domnişoara Tuesday Keeper din Waverly, Patru.
A apărut o fată pistruiată. Părea mai în vârstă, mai matură.
Maxon i-a şoptit ceva regelui.
— Domnişoara Fiona Castley din Paloma, Trei.
De data asta a apărut o brunetă cu nişte ochi remarcabili. Probabil
că era de vârsta mea, dar părea mult mai… experimentată.
M-am întors spre mama şi May, care stăteau pe canapea.
— Nu pare îngrozitor de…
50
— Domnişoara America Singer din Carolina, Cinci.
Am întors imediat capul şi am văzut-o. Poza mea făcută imediat
după ce aflasem că Aspen strângea bani pentru a mă lua de soţie.
Păream strălucitoare, optimistă, frumoasă.
Arătam de parcă eram îndrăgostită. Şi vreun idiot crezuse că acea
dragoste era menită prinţului Maxon.
Mama mi-a ţipat în urechi, iar May a sărit în sus, împrăştiind
pop-corn peste tot. Gerad s-a entuziasmat şi el şi a început să
danseze. Tata… era greu de spus, dar cred că zâmbea în taină din
spatele cărţii lui.
Am ratat expresia lui Maxon.
Telefonul a început să sune.
Şi nu s-a mai oprit zile la rând.

51
Capitolul 6

În săptămâna care a urmat, casa noastră a fost invadată de oficiali


care urmau să mă pregătească pentru Alegere. Printre ei se afla o
femeie enervantă care credea că minţisem în legătură cu o bună
parte din informaţiile menţionate în formular, urmată de un soldat
de la palat care a venit pentru a discuta cu soldaţii din oraş despre
măsurile de securitate care trebuiau luate şi pentru a ne examina cu
de-amănuntul casa. Aparent, nu trebuia să aştept să ajung la palat
pentru a-mi face griji în legătură cu posibilele atacuri ale rebelilor.
Minunat!
Am primit două telefoane de la o femeie numită Silvia – care
părea veselă şi oficială în acelaşi timp – care dorea să ştie dacă aveam
nevoie de ceva. Vizitatorul meu preferat a fost un bărbat slab, cu
barbişon, care a venit pentru a-mi lua măsurile necesare noii mele
garderobe. Nu prea ştiam ce să simt la gândul de a purta rochii la fel
de protocolare ca ale reginei, dar acceptam cu inima deschisă această
schimbare.
Aceşti ultimi vizitatori au venit miercuri după-amiază, cu două
zile înainte de plecarea mea. Bărbatul se ocupa de trecerea în revistă,
alături de mine, a regulilor oficiale. Era extrem de slab, cu păr negru,
slinos, dat pe spate, şi transpira într-una. Când a intrat în casă, m-a
întrebat dacă aveam vreun loc în care să putem vorbi între patru
ochi. A fost primul indiciu că, totuşi, ceva nu era în regulă.
— Păi, dacă vreţi, putem merge în bucătărie, a sugerat mama.
Oficialul şi-a tamponat fruntea cu o batistă şi s-a uitat la May:
— De fapt, orice loc e bun. Doar că ar fi bine să-i cereţi fetiţei să
părăsească încăperea.

52
Ce anume avea de spus de nu putea fi şi May de faţă?
— Mamă? a întrebat ea, tristă că trebuia să plece.
— May, scumpo, du-te şi lucrează la tabloul tău. În ultima
săptămână ţi-ai cam neglijat munca.
— Dar…
— Te conduc eu, May, m-am oferit, privindu-i lacrimile care i se
adunau în ochi.
Când am ajuns pe hol şi nimeni nu ne putea auzi, am strâns-o
într-o îmbrăţişare puternică.
— Nu-ţi face griji, i-am şoptit. Am să-ţi spun diseară totul. Îţi
promit.
Spre norocul nostru, nu ne-a dat în vileag prin binecunoscutele ei
sărituri. Pur şi simplu a dat din cap posomorâtă şi a dispărut în
colţişorul ei din biroul tatei.
Mama a făcut ceai pentru Skinny, şi ne-am aşezat la masă pentru a
vorbi. Lângă dosarul pe care era inscripţionat numele meu se aflau
un teanc de foi şi un stilou. El şi-a aranjat documentele şi a început să
vorbească:
— Îmi pare rău că trebuie să fiu atât de secretos, dar anumite
lucruri despre care trebuie să întreb nu sunt potrivite pentru urechile
celor mai mici.
Eu şi mama ne-am uitat una la alta.
— Domnişoară Singer, ceea ce vă spun va părea supărător, dar,
începând de vinerea trecută, sunteţi considerată o proprietate a Ileei.
De-acum înainte trebuie să aveţi grijă de corpul dumneavoastră. Vă
voi da să semnaţi câteva formulare în timp ce vom parcurge toate
aceste informaţii. Orice abatere din partea dumneavoastră va avea ca
rezultat excluderea imediată din Alegere. Înţelegeţi?
— Da, am spus pe un ton precaut.
— Prea bine. Să-ncepem cu lucrurile uşoare. Acestea sunt
vitamine. De vreme ce sunteţi din Cinci, bănuiesc că nu aveţi
întotdeauna acces la nutriţia necesară. Trebuie să înghiţiţi câte una în
fiecare zi. Acum sunteţi pe cont propriu, dar la palat va fi cineva care
53
să vă ajute.
S-a întins peste masă şi mi-a dat un flacon mare, împreună cu un
formular pe care trebuia să-l semnez şi pe care trebuia să scriu că
l-am primit.
A trebuit să mă abţin să nu râd. Cine are nevoie de ajutor la
înghiţirea unei pastile?
— Am la mine dosarul medical primit de la doctorul
dumneavoastră. Nu prea există motive de îngrijorare. Se pare că staţi
foarte bine cu sănătatea, cu toate că mi s-a spus că n-aţi dormit prea
bine în ultima vreme?
— Ăăă, adică… din pricina emoţiilor, mi-a fost puţin cam greu să
adorm.
Era aproape adevărat. Zilele erau nişte vâltori cu pregătirile
pentru palat, dar noaptea, când eram în pat, mă gândeam la Aspen.
Era singurul moment când nu puteam evita să nu mă gândesc la el,
şi se părea că nu eram în stare să mi-l scot din minte.
— Înţeleg. Ei bine, dacă doriţi, în seara asta vă pot oferi nişte
somnifere care să vă ajute cu această problemă. Ne dorim să fiţi
foarte bine odihnită.
— Nu, nu am…
— Da, ne-a întrerupt mama. Scuză-mă, scumpo, dar arăţi
epuizată. Vă rog să îi daţi somniferele.
— Da, doamnă.
Skinny a notat ceva în dosarul meu:
— Bun. Acum, ştiu că e ceva personal, dar va trebui să discut asta
cu fiecare participantă, aşa că vă rog să nu vă sfiiţi.
S-a oprit, apoi a continuat:
— Am nevoie de confirmarea că sunteţi, în fapt, virgină.
Mamei aproape că i-au ieşit ochii din orbite. De aia a trebuit May
să plece.
— Vorbiţi serios?
Nu-mi venea să cred că puneau pe cineva să facă asta. Măcar
de-ar fi trimis o femeie…
54
— Mă tem că da. Dacă nu sunteţi, trebuie să ştim asta numaidecât.
Câhh! Şi cu mama în încăpere.
— Cunosc legea, domnule. Nu sunt proastă. Bineînţeles că sunt.
— Vă rog să vă gândiţi bine la asta. Dacă se dovedeşte că minţiţi…
— Doamne Dumnezeule, dar America n-a avut niciodată un iubit!
a intervenit mama.
— Corect.
M-am apucat de această frânghie, sperând să punem punct
discuţiei.
— Prea bine. Va trebuie să semnaţi acest formular pentru a
confirma cele spuse.
Mi-am dat ochii peste cap, dar am făcut ce mi-a cerut. Eram
fericită că Illéa exista, luând în considerare că, nu cu mult timp în
urmă, aproape că fusese transformată în cenuşă, însă aceste
reglementări începeau să mă sufoce, de parcă nişte lanţuri invizibile
mă trăgeau în jos. Legi în legătură cu persoana pe care o puteai iubi,
formulare despre păstrarea virginităţii; era revoltător.
— Trebuie să discutăm regulile. Sunt foarte simple şi n-ar trebui
să vă dea bătăi de cap. Dacă aveţi întrebări, vă rog să mi le adresaţi.
Şi-a ridicat ochii din teancul de hârtii şi m-a privit fix.
— Aşa voi face, am mormăit.
— Nu aveţi voie să plecaţi din palat când vreţi. Pentru asta trebuie
să aveţi acordul prinţului. Nici măcar regele şi regina nu vă pot
constrânge să plecaţi. Ei îi pot spune prinţului că nu le sunteţi pe
plac, însă el ia toate deciziile în legătură cu cine rămâne şi cine
pleacă. Alegerea nu are o perioadă determinată. Se poate sfârşi în
decurs de câteva zile sau se poate întinde pe o perioadă de câţiva
ani.
— Ani? am întrebat îngrozită.
Gândul de a fi plecată atât de mult mă făcea să şovăi.
— N-aveţi nicio grijă. Nu cred că prinţul îşi doreşte să dureze atât
de mult. E momentul ca el să-şi arate hotărârea, şi nu ar da prea bine
dacă Alegerea s-ar lungi. Însă, dacă va decide să se întâmple astfel,
55
vi se va cere să rămâneţi atât timp cât prinţul are nevoie pentru a
face alegerea.
Probabil că faţa îmi trăda temerea, deoarece mama s-a întins şi
m-a mângâiat pe mână. În orice caz, Skinny nu era deranjat de acest
lucru:
— Nu stabiliţi dumneavoastră când să vă petreceţi timpul cu
prinţul. El vă va căuta pentru întâlniri, dacă va dori. Dacă vă aflaţi
într-un anturaj social mai mare, atunci lucrurile vor sta altfel. Dar nu
vă duceţi la el fără să fi fost invitată. Deşi nimeni nu se aşteaptă să vă
înţelegeţi cu celelalte treizeci şi patru de concurente, nu aveţi voie,
totuşi, să vă bateţi cu ele sau să le sabotaţi. Dacă sunteţi surprinsă
luându-vă de o altă participantă, hărţuind-o, furând de la ea sau
făcând orice altceva pentru a-i periclita relaţia cu prinţul, rămâne la
latitudinea dânsului dacă vă trimite acasă sau nu. Singura relaţie
romantică va fi cu prinţul Maxon. Dacă sunteţi surprinsă scriind
scrisori cuiva de-aici sau dacă se descoperă că aţi intrat într-o relaţie
cu o altă persoană din palat, acest lucru este considerat trădare şi va
fi pedepsit cu moartea.
Mama şi-a dat ochii peste cap, cu toate că asta era, poate, singura
regulă care mă îngrijora.
— Dacă sunteţi prinsă încălcând orice regulă scrisă a Ileei, veţi
primi pedeapsa cuvenită acelei ofense. Statutul de Aleasă nu vă
pune mai presus de lege. Nu trebuie să purtaţi alte haine sau să
mâncaţi alte mâncăruri în afară de cele oferite de către palat. Aceasta
este o măsură de siguranţă şi trebuie respectată cu stricteţe. În zilele
de vineri veţi fi prezentă la toate transmisiunile Actualităţilor.
Ocazional, dar mereu cu avertisment prealabil, în palat vor veni
cameramani sau fotografi, iar dumneavoastră veţi fi curtenitoare şi
le veţi permite să se documenteze în legătură cu stilul
dumneavoastră de viaţă alături de prinţ. Pentru fiecare săptămână la
palat, familia dumneavoastră va fi recompensată. Am să vă dau
primul cec înainte să plec. De asemenea, dacă nu veţi rămâne la
palat, un consilier vă va ajuta să vă acomodaţi vieţii de după
56
Alegere. Consilierul dumneavoastră vă va ajuta cu pregătirile finale
înainte de plecarea de la palat şi cu găsirea unei noi locuinţe şi slujbe.
Dacă veţi ajunge printre primele zece, veţi fi considerată ca făcând
parte din Elită. Odată ce aţi obţinut acest statut, vi se va cere să vă
însuşiţi cerinţele inerente acestui trai şi obligaţiile pe care le veţi avea
ca prinţesă. Nu aveţi permisiunea de a vă informa asupra acestor
detalii înainte de vreme. Din acest moment faceţi parte din Trei.
— Din Trei? am exclamat eu şi mama.
— Da. După Alegere este greu pentru fete să se întoarcă la fostele
lor vieţi. Cele din Doi şi din Trei se acomodează uşor, dar cele din
Patru şi din castele inferioare au, de obicei, probleme. Acum faceţi
parte din Trei, dar restul familiei dumneavoastră rămâne Cinci. Dacă
veţi câştiga, dumneavoastră şi întreaga familie veţi deveni Unu, ca
membri ai familiei regale.
— Unu, a şoptit mama.
— Dacă veţi ajunge până în faza finală, vă veţi mărita cu prinţul
Maxon şi veţi deveni prinţesa încoronată a Ileei, preluând toate
drepturile şi responsabilităţile acelui titlu, înţelegeţi?
— Da.
Acea parte, oricât de măreaţă părea, era cea mai uşor de suportat.
— Prea bine. Domnişoară Singer, vă rog să semnaţi acest formular
care spune că aţi luat cunoştinţă de toate regulile oficiale, şi acest
formular care spune că aţi primit cecul.
N-am văzut suma, dar pe mama a făcut-o să lăcrimeze. Mă
simţeam nefericită la gândul de a pleca, dar eram sigură că, dacă mă
duceam acolo şi eram trimisă acasă în următoarea zi, cecul ăsta avea
să acopere cheltuielile noastre pe un an. La întoarcere, toţi oamenii
aveau să-mi ceară să le cânt. Urma să am suficient de muncă. Dar,
dacă de-acum făceam parte din Trei, mai aveam oare voie să cânt?
Dacă mi s-ar fi cerut să aleg una dintre carierele celor din Trei, cred
că aş fi ales predatul. Cel puţin i-aş fi putut învăţa muzică pe alţii.
Skinny şi-a adunat hârtiile şi s-a ridicat, mulţumindu-ne pentru
timpul acordat şi pentru ceai. Trebuia să mă mai întâlnesc cu un
57
singur oficial înainte de a pleca, iar acela era consilierul meu,
persoana care urma să mă conducă de-acasă până la aeroport. Şi
apoi… aveam să fiu pe cont propriu.
Musafirul nostru ne-a rugat să-l conducem, aşa că mama a
încuviinţat, deoarece voia să pregătească cina. Nu voiam să rămân
singură cu el, dar drumul până la uşă era scurt.
— Încă un lucru, a spus Skinny cu mâna pe clanţă. Nu e chiar o
regulă, dar nu ar fi înţelept s-o ignoraţi. Când prinţul Maxon vă va
invita să petreceţi timpul împreună, nu refuzaţi. Indiferent ce o fi.
Cină, plimbări, săruturi – mai mult decât săruturi –, orice. Nu-l
refuzaţi.
— Poftim?
Acelaşi om care mă pusese să semnez un act prin care-mi
confirmam fecioria, îmi sugera acum să-l las pe Maxon să o aibă
dac-ar fi vrut-o?
— Ştiu că pare… indecent. Dar nu se cuvine deloc să-l refuzaţi pe
prinţ. O seară bună, domnişoară Singer.
Eram dezgustată, revoltată. Legea, legea illéană, spunea că trebuie
să te abţii până la căsătorie. Era o metodă eficientă de a ţine bolile la
distanţă şi ajuta la menţinerea intactă a castelor. Nelegitimii erau
aruncaţi pe străzi pentru a deveni Opt, iar pedeapsa, în caz că erai
descoperit de o persoană sau printr-o sarcină, era închisoarea. Dacă
existau doar suspiciuni, îţi puteai petrece câteva nopţi într-o celulă.
Adevărat, mă împiedicase să am relaţii intime cu persoana pe care o
iubeam, iar asta mă enervase cumplit. Dar acum, când eu şi Aspen
ne despărţiserăm, eram fericită că fusesem constrânsă să mă salvez.
Eram furioasă. Nu semnasem ceva mai devreme un act în care
scria că voi fi pedepsită dacă încalc legea illéană? Nu eram mai
presus de lege; asta spusese el. Dar, aparent, prinţul era. Şi, deodată,
mă simţeam murdară, mai prejos decât cei din Opt.

— America, scumpo, e pentru tine, a strigat mama. Auzisem şi eu


soneria, dar nu voisem să răspund. Dacă era altă persoană care
58
dorea autograful meu, nu credeam că mai eram în stare să fac faţă.
Am traversat holul şi am cotit. Era Aspen, cu un buchet mare de
flori sălbatice în braţe.
— Bună, America!
Vocea îi era reţinută, aproape profesională.
— Bună, Aspen!
A mea era slabă.
— Astea sunt de la Kamber şi Celia. Voiau să-ţi ureze succes.
S-a apropiat de mine şi mi-a oferit florile. Flori de la surorile lui,
nu de la el.
— Ce drăguţ! a exclamat mama.
Aproape uitasem că se afla şi ea în încăpere.
— Aspen, mă bucur că eşti aici.
Încercam să par la fel de rezervată ca şi el.
— Am întors camera pe dos încercând să-mi pregătesc bagajul.
Poţi să mă ajuţi să fac curat?
Cu mama acolo, trebuia să accepte. Ca o regulă generală, cei din
Şase nu refuzau niciodată munca. În această privinţă eram la fel.
A expirat şi a încuviinţat din cap.
Apoi m-a urmat pe hol. Mă gândeam de câte ori visasem la asta:
ca Aspen să intre în casa mea şi să vină la mine-n cameră. Se putea
oare ca împrejurările să fi fost mai nefericite de-atât?
Am deschis uşa dormitorului meu, iar Aspen a râs cu poftă:
— Ţi-ai lăsat câinele să împacheteze?
— Taci! Mi-a fost greu să găsesc ceea ce căutam. Am zâmbit, cu
toate că nu voiam s-o fac.
El s-a pus pe treabă, ridicând lucrurile şi împăturind tricourile.
Desigur, l-am ajutat.
— Nu iei niciuna dintre hainele astea? a şoptit.
— Nu. Începând de mâine numai ei mă vor îmbrăca.
— Uau!
— Surorile tale sunt dezamăgite?
— De fapt, nu prea. A scuturat din cap a neîncredere: În clipa în
59
care ţi-au văzut faţa, casa noastră a explodat. Se bucură foarte mult
pentru tine. În special mama.
— Îmi place mama ta. E întotdeauna drăguţă cu mine.
Câteva minute au trecut în tăcere în timp ce camera mea revenea,
încetul cu încetul, la normal.
— Arătai… a început el, incredibil de frumoasă în poza pe care
ţi-au făcut-o.
Mă durea să-l aud spunându-mi că eram frumoasă. Nu era corect.
Nu după tot ceea ce făcuse.
— Era pentru tine, am şoptit eu.
— Poftim?
— Mă gândeam că aveai să mă ceri în curând de soţie, am spus pe
un ton coborât.
Aspen a tăcut o vreme, alegându-şi cuvintele:
— Mă gândisem la asta, dar acum nu mai contează.
— Ba da. De ce nu mi-ai spus?
Şi-a frecat ceafa, gândindu-se:
— Aşteptam.
— Ce anume?
Oare ce Dumnezeu aştepta?
— Alegerile pentru detaşament.
Asta era o problemă. Era greu să-ţi dai seama dacă voiai să fii ales
în detaşament sau nu. În Illéa, fiecare băiat de nouăsprezece ani era
eligibil. Soldaţii erau aleşi aleatoriu de două ori pe an, pentru a
prinde pe toată lumea în primele şase luni de la aniversare. Erai în
slujba lor de la nouăsprezece la douăzeci şi trei de ani. Noua
recrutare urma curând.
Vorbiserăm despre asta, desigur, dar nu în mod serios. Bănuiesc
că amândoi speram că, dacă ignoram detaşamentul, şi el avea să ne
ignore pe noi.
Era o binecuvântare, în sensul că un soldat devenea automat Doi.
Guvernul te antrena şi te plătea pentru tot restul vieţii. Dezavantajul
era că nu ştiai niciodată unde vei merge. De obicei, te trimiteau
60
departe de provincia ta, pentru că presupuneau că oamenii
deveneau indulgenţi cu cei cunoscuţi. Puteai ajunge la palat sau în
forţele de poliţie locale dintr-o altă provincie. Sau puteai ajunge în
armată, fiind trimis la război. Nu foarte mulţi dintre bărbaţii trimişi
la luptă se mai întorceau acasă.
Dacă un bărbat nu se căsătorea înainte să se înroleze, probabil că
avea să aştepte pe vecie. În cel mai bun caz, erai despărţit patru ani
de soţia ta. În cel mai rău, ea rămânea văduvă de tânără.
— Nu… nu voiam să-ţi fac asta, a şoptit el.
— Înţeleg.
S-a îndreptat, încercând să schimbe subiectul.
— Şi ce iei cu tine la palat?
— Haine de schimb, pentru a le purta când mă dau afară. Câteva
poze şi nişte cărţi. Mi s-a spus că nu voi avea nevoie de instrumente.
Acolo voi găsi tot ce doresc. Aşa că nu-mi iau decât bagajul ăla.
Asta-i tot.
Camera era acum curată, iar rucsacul părea imens dintr-un motiv
sau altul. Florile pe care le adusese străluceau pe biroul meu în
comparaţie cu lucrurile lipsite de culoare pe care le deţineam. Sau
poate că totul părea mai palid… acum că se terminase.
— Nu ai multe bagaje, a observat.
— N-am avut niciodată nevoie de prea multe pentru a fi fericită.
Credeam că ştii asta.
A închis ochii:
— America, încetează! Am făcut ce trebuia.
— Ce trebuia? Aspen, m-ai făcut să cred că puteam reuşi. M-ai
făcut să mă îndrăgostesc de tine. Şi apoi m-ai făcut să particip la
acest concurs blestemat. Ştii că, practic, mă trimit acolo ca să fiu una
dintre jucăriile lui Maxon?
A întors imediat capul pentru a mă privi:
— Poftim?
— Nu am voie să-l refuz. În nicio privinţă.
Aspen părea enervat, furios. A strâns pumnii:
61
— Chiar… chiar dacă nu vrea să se căsătorească cu tine… el poate
să…?
— Da.
— Îmi pare rău. Nu ştiam.
A respirat de câteva ori:
— Dar dacă te alege… ăsta va fi un lucru bun. Meriţi să fii fericită.
Până aici mi-a fost! I-am tras o palmă:
— Tâmpitule! m-am răstit la el în şoaptă. Pe el îl urăsc. Pe tine te
iubesc! Pe tine te voiam; tot timpul mi-am dorit să fiu doar cu tine!
Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu-mi mai păsa. Mă rănise
destul, iar acum era rândul lui să sufere.
— Ar trebui să plec, a spus şi a pornit spre uşă.
— Aşteaptă, nu te-am plătit.
— America, nu trebuie să mă plăteşti.
A dat din nou să plece.
— Aspen Leger, să nu îndrăzneşti să mai faci un pas! Vocea mea
era dură. S-a oprit, acordându-mi atenţie într-un sfârşit:
— Ăsta e un antrenament bun pentru momentul când vei face
parte din Unu.
Dacă n-ar fi fost ochii lui, m-aş fi gândit c-a fost o glumă, nu o
insultă.
Dar am scuturat din cap şi m-am dus spre biroul meu, scoţând toţi
banii pe care-i câştigasem singură. I-am pus pe toţi în mâinile lui.
— America, n-am să-i iau.
— Pe dracu’ n-ai să-i iei. Eu n-am nevoie de ei, iar tu ai. Dacă m-ai
iubit vreodată, îi vei lua. Nu ne-a făcut destul rău mândria ta?
Simţeam cum o parte din el începea să se dea bătută. A cedat:
— Bine.
— Şi asta.
M-am dus la capul patului meu şi am scos de sub el un borcan de
monede, pe care i l-am vărsat în mână. O monedă rebelă, care
probabil fusese lipicioasă, a rămas pe fund.
— Astea au fost întotdeauna ale tale. Ar trebui să le foloseşti.
62
Acum nu mai aveam nimic de-al lui. Şi de-ndată ce cheltuia acele
monede din pricina disperării, nici el nu avea să deţină ceva de-al
meu. Am simţit o durere care creştea în mine. Ochii mi s-au umplut
de lacrimi şi am respirat profund pentru a opri suspinele.
— Îmi pare rău, Mer. Mult noroc!
Şi-a vârât banii şi monedele în buzunar şi a plecat.
Nu aşa credeam că voi plânge. Mă aşteptam la suspine ascuţite,
nu la nişte lacrimi mici şi lente.
Am dat să pun borcanul pe un raft, dar am observat din nou
moneda. Am băgat un deget în borcan şi am dezlipit-o. Am
învârtit-o prin borcan. Scotea un sunet dogit, pe care l-am auzit
reverberând în pieptul meu. Ştiam, de bine, de rău, că nu eram
eliberată de Aspen, nu încă. Poate că n-aveam să fiu niciodată. Am
deschis rucsacul, am băgat borcanul în el şi l-am închis la loc.
May s-a strecurat în cameră, iar eu am luat una dintre pastilele
alea tâmpite. Am adormit îmbrăţişând-o, simţindu-mă, într-un
sfârşit, amorţită.

63
Capitolul 7

Dimineaţa următoare m-am îmbrăcat în uniforma Aleselor:


pantaloni negri, cămaşă albă şi floarea specifică provinciei – un crin
– în păr. Pantofii i-am ales singură – nişte balerini roşii pe care voiam
să-i port până când se rupeau. Mi-am dat seama că trebuia să clarific
încă de la început că nu aveam aere de prinţesă.
Trebuia să plecăm în câteva minute spre piaţă. Fiecare Aleasă era
astăzi plimbată prin provincia natală, aşa că nu puteam spune că
aşteptam cu nerăbdare ieşirea. Toţi acei oameni care se holbau în
timp ce eu nu făceam nimic altceva decât să stau! Treaba asta părea
oricum ridicolă, deoarece, din motive de siguranţă, trebuia să fiu
condusă cu maşina pe o distanţă de doar trei kilometri.
Ziua a început într-un mod neplăcut. Kenna a venit cu James
special să mă vadă, ceea ce era drăguţ din partea ei, luând în
considerare că era însărcinată şi obosită. Şi Kota a venit, cu toate că
prezenţa lui a însemnat mai mult tensiune decât uşurare. În timp ce
ieşeam din casă, îndreptându-mă spre maşina care ne fusese pusă la
dispoziţie, Kota a fost cel care a mers cel mai încet, permiţându-le
fotografilor şi simpatizanţilor care erau acolo să-l privească bine şi
să-i facă poze. Tata a clătinat din cap.
May era singura mea consolare. Mă ţinea de mână şi încerca să-mi
transmită puţin din entuziasmul ei. Când am ajuns în piaţa
aglomerată, eram încă lipite una de alta. Se părea că toată populaţia
Carolinei venise să-şi ia rămas-bun. Sau erau aici doar pentru a
vedea cât de importantă era treaba asta.
Stând pe scenă, puteam vedea diferenţele dintre caste. Margareta
Stines era din Trei, iar ea şi părinţii ei mă priveau încruntaţi. Tenile

64
Digger era din Şapte şi îmi trimitea bezele. Cei din castele superioare
mă priveau de parcă le furasem ceva ce la aparţinea. Cei din Patru
sau mai jos se bucurau şi ovaţionau pentru mine – o fată normală
care fusese ridicată în rang. Devenisem conştientă de ceea ce
însemnam pentru toţi cei de-aici, de parcă reprezentam ceva în
numele lor.
Am încercat să privesc toate acele chipuri, ţinându-mi capul sus.
Eram hotărâtă să fac asta cum trebuie. Aveam să fiu cea mai bună
dintre noi, cea mai înaltă dintre Inferiori. Acest gând m-a motivat.
America Singer: campioana castelor inferioare.
Primarul a vorbit cu emfază.
— Iar Carolina se va bucura pentru frumoasa fiică a Magdei şi a
lui Shalom Singer, noua Lady America Singer!
Mulţimea a aplaudat şi a ovaţionat. Unii au aruncat flori. Am
ascultat zgomotele pentru o clipă, zâmbind şi făcând cu mâna, iar
apoi m-am întors să analizez mulţimea, de data asta cu un alt scop.
Dacă era posibil, voiam să-i mai văd faţa încă o dată. Nu ştiam
dacă venise. Cu o zi în urmă îmi spusese că eram frumoasă, dar
fusese mai distant şi mai rezervat decât în căsuţa din copac. Se
terminase şi ştiam asta. Dar nu iubeşti pe cineva aproape doi ani, iar
apoi, peste noapte, ştergi totul din memorie.
Mi-a luat ceva până să-l găsesc. Şi mi-am dorit imediat să n-o fi
făcut. Aspen stătea acolo, cu Brenna Butler în faţa lui, cu braţele
petrecute în jurul taliei fetei, zâmbind.
Se părea că unii oameni puteau şterge totul din memorie peste
noapte.
Brenna era din Şase şi era cam de vârsta mea. Destul de drăguţă,
cu toate că nu semăna deloc cu mine. Bănuiam că ea avea să
primească nunta şi viaţa pe care Aspen le pregătise pentru mine. Şi,
aparent, detaşamentul nu prea îi mai dădea bătăi de cap. Ea i-a
zâmbit şi s-a îndreptat spre familia ei.
O plăcuse dintotdeauna? Era, oare, fata pe care o vedea zilnic, iar
eu eram cea care-l hrănea şi-l umplea de sărutări o dată pe
65
săptămână? Mi-a trecut prin minte că poate toate acele goluri din
conversaţiile noastre nu reprezentau doar ore lungi şi plictisitoare de
introspecţie.
Eram prea furioasă pentru a plânge.
În plus, acum aveam admiratori care îmi cereau atenţia. Aşadar,
fără ca Aspen să ştie măcar că îl văzusem, m-am întors spre acele
chipuri care mă adorau. Am zâmbit din nou, de data asta mai larg, şi
am început să fac cu mâna. Nu voiam să-i dau lui Aspen satisfacţia
de a-mi frânge încă o dată inima. El mă adusese aici, iar eu pur şi
simplu trebuia să profit de asta.
— Doamnelor şi domnilor, haideţi să-i urăm mult succes
Americăi Singer, Fiica noastră, preferata Ileei! a strigat primarul.
În spatele meu, o mică formaţie a început să cânte imnul naţional.
Mai multe ovaţii, mai multe flori. Brusc, primarul a venit lângă
mine:
— Draga mea, doreşti să spui ceva? mi-a şoptit.
Nu ştiam cum să-l refuz fără să fiu nepoliticoasă:
— Vă mulţumesc, dar sunt copleşită, nu cred c-aş putea.
Mi-a luat faţa în mâini:
— Desigur, scumpo. Nu-ţi face griji, mă voi ocupa eu de tot. Te
vor pregăti la palat pentru astfel de lucruri. Vei avea nevoie.
Apoi primarul le-a vorbit celor din mulţime despre calităţile mele,
adăugând că eram prea inteligentă şi atractivă pentru o persoană din
Cinci. Nu părea a fi un tip rău, dar uneori chiar şi cei mai de treabă
membri ai castelor superioare te tratau de sus.
Îmi timp ce scrutam mulţimea, l-am zărit din nou pe Aspen. Părea
îndurerat. O expresie complet opusă celei pe care o arborase alături
de Brenna în urmă cu câteva minute. Un alt joc? M-am uitat în altă
parte.
Primarul a terminat de vorbit, iar eu am zâmbit şi toată lumea a
ovaţionat, de parcă tocmai ţinuse cel mai înălţător discurs cunoscut
de omenire.
Venise timpul să-mi iau rămas-bun. Mitsy, consilierul meu, m-a
66
sfătuit să-mi iau repede la revedere, urmând să mă escorteze înapoi
la maşina care avea să mă ducă la aeroport.
Kota m-a îmbrăţişat, spunându-mi că era mândru de mine. Apoi,
nu foarte subtil, mi-a cerut să-i povestesc lui Maxon despre talentele
sale artistice. M-am retras din strânsoare pe cât de graţios am putut.
Kenna plângea:
— Şi-aşa te văd foarte rar! Ce-o să mă fac când vei fi plecată? se
tânguia.
— Nu-ţi face griji. Mă voi întoarce acasă curând.
— Da, sigur! Eşti cea mai frumoasă fată din Illéa. Maxon o să te
iubească!
Oare de ce credea toată lumea că numai frumuseţea conta? Poate
că aşa era. Poate că prinţul Maxon nu avea nevoie de o soţie cu care
să vorbească, ci de una care să fie frumoasă. De fapt, m-am înfiorat,
gândindu-mă că acesta va fi viitorul meu. Dar mai erau şi alte fete,
mai atrăgătoare decât mine, care participau.
Pe Kenna era greu s-o îmbrăţişezi peste burtica de femeie
însărcinată, dar am reuşit. James, pe care nu-l cunoşteam prea bine,
m-a îmbrăţişat şi el. Apoi a venit rândul lui Gerad.
— Să fii băiat cuminte, bine? Încearcă să cânţi la pian. Fac pariu că
te descurci de minune. Când mă-ntorc acasă, mă aştept să-mi cânţi
ceva.
Gerad pur şi simplu a încuviinţat dând din cap, întristându-se
subit. Şi-a aruncat braţele micuţe în jurul gâtului meu:
— Te iubesc, America.
— Şi eu te iubesc. Nu fi trist! Mă voi întoarce cât de curând.
A dat din nou din cap, dar şi-a încrucişat braţele pe piept,
bosumflându-se. Nu-mi imaginasem că avea să se poarte aşa la
plecarea mea. Era exact opusul lui May. Ea sărea în sus, extrem de
neastâmpărată:
— America, ai să devii prinţesă! Ştiu sigur!
— Oh, taci! Mai degrabă aş fi din Opt şi aş sta cu tine toată ziua.
Să fii cuminte şi să munceşti.
67
A dat din cap şi a mai sărit de câteva ori, iar apoi a venit rândul
tatei, care mai avea puţin şi plângea.
— Tati! Nu plânge!
L-am strâns în braţe.
— Ascultă-mă, pisicuţo. Indiferent dacă pierzi sau câştigi, tu vei fi
mereu o prinţesă pentru mine.
— Of, tati!
Am început să plâng. A rostit acele cuvinte pentru a mă elibera de
frică, tristeţe, îngrijorare, agitaţie – o singură frază care spunea că
nimic din toate astea nu conta.
Dacă mă întorceam acasă folosită şi nedorită, el avea să fie
mândru de mine, la fel ca până atunci.
Era prea mult pentru mine să înţeleg că eram iubită atât de mult!
M-am dat înapoi şi m-am întors s-o îmbrăţişez pe mama.
— Să faci orice ţi se spune. Încetează să mai fii îmbufnată; fii
fericită! Ai grijă cum te porţi. Zâmbeşte! Să ne scrii! Oh! Ştiam că
aveai să devii specială.
Intenţionase să fie drăguţă, dar nu de asemenea cuvinte aveam
nevoie în acele momente. Mi-aş fi dorit să-mi spună că eram deja
specială pentru ea, aşa cum eram pentru tata. Dar probabil că
niciodată nu avea să înceteze a-şi dori mai multe pentru mine, mai
multe de la mine. Poate că ăsta e rolul mamelor.
— Lady America, sunteţi pregătită? m-a întrebat Mitsy
Eram cu spatele spre mulţime, aşa că mi-am şters repede
lacrimile:
— Da. Foarte pregătită.
Bagajul meu mă aştepta în maşina albă strălucitoare. Asta era! Am
pornit către marginea scenei, acolo unde erau scările.
— Mer!
M-am întors. Aş fi recunoscut vocea aia oriunde.
— America!
Am scrutat mulţimea şi am văzut cum Aspen dădea din mâini.
Împingea mulţimea la o parte, oamenii protestând din cauza acestor
68
înghionteli deloc blânde.
Privirile ni s-au întâlnit.
S-a oprit şi m-a privit lung. Nu-i puteam descifra expresia.
Îngrijorare? Regret? Orice-ar fi fost era prea târziu. Am dat din cap.
Terminasem cu jocurile lui Aspen.
— Pe-aici, Lady America, m-a instruit Mitsy de la baza scărilor.
Mi-am acordat o secundă pentru a mă obişnui cu noul meu nume.
— La revedere, scumpo! a strigat mama.
Şi am fost condusă departe de ei.

69
Capitolul 8

Am fost prima care a ajuns la aeroport şi eram extrem de speriată.


Entuziasmul îmbătător al mulţimii se evaporase, iar acum trebuia să
fac faţă îngrozitoarei experienţe a zborului. Aveam să călătoresc cu
încă trei Alese şi încercam să-mi controlez emoţiile. Chiar nu voiam
să fac un atac de panică de faţă cu ele.
Învăţasem deja numele, feţele şi castele tuturor Aleselor. Începuse
ca un exerciţiu terapeutic, ceva care să mă calmeze. Memorasem, de
asemenea, partituri muzicale şi lucruri fără importanţă. Dar, de fapt,
căutasem feţe prietenoase, fete cu care mi-aş fi putut petrece timpul
acolo. Nu avusesem niciodată o prietenă. Aproape toată copilăria
mă jucasem doar cu Kenna şi Kota. Învăţam acasă cu mama, iar ea
era singura persoană cu care lucram. Când fraţii mai mari se
mutaseră, mă ocupasem în întregime de May şi Gerad. Şi de
Aspen…
Dar eu şi Aspen nu fuseserăm niciodată prieteni. Mă
îndrăgostisem de el din clipa în care îl văzusem.
Acum ţinea de mână pe altcineva.
Slavă Domnului că eram singură! Nu m-aş fi putut abţine să nu
plâng în faţa celorlalte fete. Durea îngrozitor. Mă durea sufletul. Şi nu
puteam face nimic.
Cum naiba ajunsesem aici? Cu o lună în urmă eram sigură de
toate lucrurile din viaţa mea, iar acum orice urmă de familiaritate
dispăruse. O nouă casă, o nouă castă, o nouă viaţă. Toate din cauza
unei poze şi a unei bucăţi de hârtie. Voiam să mă aşez şi să plâng, să
jelesc tot ceea ce pierdusem.
Mă întrebam dacă vreuna dintre celelalte fete era tristă azi. Îmi

70
închipuiam că toată lumea, cu excepţia mea, sărbătorea. Iar eu
trebuia să încerc măcar să mă prefac, deoarece toată lumea avea să
fie cu ochii pe noi.
Eram pregătită pentru ceea ce urma să vină şi mi-am impus să fiu
curajoasă. Cât despre ceea ce lăsam în urmă, luasem hotărârea să fac
asta: trebuia să-l las în urmă. Palatul avea să fie sanctuarul meu. Nu
aveam să mă mai gândesc la el sau să-i rostesc numele vreodată. Nu
avea voie să meargă cu mine acolo – asta era regula mea pentru
această mică aventură.
Se terminase.
Adio, Aspen!

O jumătate de oră mai târziu, două fete în cămăşi albe şi pantaloni


negri ca ai mei au intrat pe uşă împreună cu consilierii lor, care le
cărau bagajele. Zâmbeau amândouă, confirmându-mi ipoteza că eu
eram singura Aleasă care era deprimată.
Era timpul să încep să mă ţin de cuvânt. Am arborat un zâmbet
vesel şi m-am ridicat pentru a da mâna cu ele.
— Salutare, am spus. Eu sunt America.
— Ştiu! a spus fata din dreapta.
Era blondă cu ochi căprui. Am recunoscut-o imediat ca fiind
Marlee Tames din Kent. Patru. Mi-a ignorat mâna întinsă; a trecut
direct la îmbrăţişare.
— Oh! am spus, încercând să respir.
Nu mă aşteptasem la asta. Cu toate că Marlee era una dintre fetele
care păreau sincere şi prietenoase, mama îmi tot spusese în ultimele
zile să le privesc pe Alese ca pe nişte duşmani, iar felul ei ofensiv de
a gândi mă contaminase şi pe mine. Aşa că mă aşteptasem doar la un
salut cordial din partea fetelor care erau pregătite să se lupte cu mine
pe viaţă şi pe moarte pentru o persoană pe care eu n-o doream. În
schimb, am fost îmbrăţişată.
— Eu sunt Marlee, iar ea e Ashley.
Da, Ashley Brouillette din Allens, Trei. Şi ea avea părul blond, dar
71
mult mai deschis decât al lui Marlee. Iar ochii ei erau albaştri, părând
delicaţi pe chipul paşnic. În comparaţie cu Marlee, părea fragilă.
Amândouă erau din Nord; bănuiesc că de asta veniseră împreună.
Ashley mi-a făcut uşor semn cu mâna şi a zâmbit, dar asta a fost tot.
Nu eram sigură dacă era timidă sau încerca deja să ne analizeze.
Poate că era Trei din naştere şi ştia să se comporte mai civilizat.
— Îmi place părul tău! a izbucnit Marlee. Mi-aş fi dorit să mă nasc
cu părul roşu. Te face să pari atât de vie. Am auzit că roşcaţii au un
temperament nestăpânit. E adevărat?
În pofida zilei mele proaste, atitudinea vioaie a lui Marlee m-a
făcut să zâmbesc larg.
— Nu prea cred. Vreau să spun, uneori mă port nepotrivit, dar
sora mea e roşcată şi cu toate astea e mereu drăguţă.
Am început imediat să vorbim despre ce anume ne enerva şi ce
anume ne făcea să ne simţim mai bine. Lui Marlee îi plăceau filmele,
şi mie la fel, cu toate că nu vedeam filme decât arareori. Am vorbit
despre actorii care erau incredibil de atrăgători, ceea ce părea ciudat,
de vreme ce urma să facem parte din grupul de prietene ale lui
Maxon. Ashley chicotea din când în când, dar nu spunea nimic. Dacă
îi era adresată o întrebare directă, oferea un răspuns scurt şi continua
să zâmbească precaut.
Eu şi Marlee ne înţelegeam bine şi speram că îmi va deveni
prietenă. Cu toate că probabil vorbeam de o jumătate de oră, nici nu
mi-am dat seama când a trecut timpul. Nu ne-am fi oprit din vorbit
dacă nu am fi auzit sunetul unor tocuri ţăcănind pe podea. Ne-am
întors capetele la unison şi am auzit-o pe Marlee scoţând un sunet;
rămăsese cu gura căscată.
Spre noi se îndrepta o brunetă care purta ochelari de soare. În păr
avea o margaretă ce fusese vopsită în roşu pentru a i se asorta cu
rujul. Şoldurile i se unduiau în timp ce păşea, şi fiecare bătaie a
tocurilor ei de şapte centimetri îi accentua mersul semeţ. Spre
deosebire de Marlee şi Ashley, ea nu zâmbea.
Dar nu pentru că era nefericită. Nu, era concentrată. Intrarea ei
72
era menită să intimideze. Şi a funcţionat în cazul lui Ashley, pe care
am auzit-o murmurând: „Oh, nu!”, când fata s-a apropiat de noi.
Această persoană, pe care am recunoscut-o ca fiind Celeste
Newsome din Clermont, Doi, nu-mi dădea bătăi de cap. Ea
presupunea că ne luptam pentru acelaşi lucru. Dar nu poţi fi împins
de la spate dacă e ceva ce nu-ţi doreşti.
Celeste ne-a ajuns în cele din urmă, iar Marlee a chiţcăit un
„Salut”, încercând să fie prietenoasă chiar şi în aceste condiţii.
Celeste de-abia s-a uitat la ea, după care a oftat.
— Când plecăm? a întrebat.
— Nu ştim, i-am răspuns fără frică. Ne-ai cam ţinut în loc.
Nu i-a plăcut deloc răspunsul şi am primit o privire scurtă. Nu era
impresionată.
— Scuze, dar au fost mulţi oameni care au vrut să-şi ia rămas-bun.
N-am avut de-ales.
A zâmbit larg, de parcă era evident că trebuia să fie divinizată.
Urma să fiu înconjurată de astfel de fete. Minunat!
Tocmai atunci, un bărbat a apărut pe uşa din stânga noastră:
— Am auzit că cele patru Alese sunt aici?
— Sigur că da, i-a răspuns Celeste pe un ton dulce.
Bărbatul s-a topit puţin – se vedea asta în ochii lui. Aha! Vasăzică,
ăsta era jocul ei.
Căpitanul a tăcut o clipă, apoi a spus repede:
— Bun. Doamnelor, vă rog să mă urmaţi, vom urca în avion şi
vom merge spre noul vostru cămin.

Zborul, care a fost înspăimântător doar la decolare şi la aterizare,


a durat doar câteva ore. Ni s-au oferit filme şi mâncare, dar eu n-am
vrut decât să privesc pe geam. Am văzut ţara de sus, uimită de cât
de mare era.
Celeste a ales să doarmă pe durata zborului, ceea ce a fost o mică
binecuvântare. Ashley era instalată la un birou pliabil şi scria de zor
scrisori despre aventura ei. A fost isteaţă că şi-a luat foi de hârtie cu
73
ea. Mai mult ca sigur că May şi-ar fi dorit să audă despre această
parte a călătoriei, cu toate că nu-l includea pe prinţ.
— E atât de elegantă! mi-a şoptit Marlee, dând din cap spre
Ashley.
Stăteam faţă-n faţă în scaunele de pluş ale micului avion.
— Din clipa în care am făcut cunoştinţă, mi-am dat seama că e
perfectă din toate punctele de vedere. Va fi o adversară de temut, a
spus oftând.
— Nu o poţi considera aşa, i-am răspuns. Da, încerci să ajungi la
final, dar nu bătând pe cineva. Trebuie să fii tu însăţi. Cine ştie?
Poate că lui Maxon îi plac fetele mai relaxate.
Marlee s-a gândit puţin la asta:
— E o sugestie bună. E greu să n-o placi. E extrem de amabilă. Şi
atât de frumoasă!
Am scuturat din cap a încuviinţare.
— Pe de altă parte, Celeste… a şoptit ea.
Am privit-o sugestiv şi am scuturat încă o dată din cap.
— Ştiu. N-a trecut decât o oră, dar de-abia aştept să plece acasă.
Marlee şi-a acoperit gura pentru a-şi înăbuşi un hohot de râs.
— Nu vreau să vorbesc pe nimeni de rău, dar e atât de agresivă!
Iar Maxon nici măcar nu e prin preajmă. Mă face să mă simt prost.
— Nu trebuie, am sfătuit-o. Fetele ca ea se vor scoate singure din
competiţie.
Marlee a oftat:
— Sper. Uneori îmi doresc…
— Ce anume?
— Ei bine, uneori îmi doresc ca locuitorii din Doi să vadă şi ei cum
e când eşti tratat cu dispreţ.
Am încuviinţat. Nu m-am gândit niciodată la mine ca fiind egală
cu cineva din Patru, dar bănuiesc că ne aflam cam în aceeaşi situaţie.
Dacă nu erai din Doi sau din Trei, restul era doar o gamă variată de
lucruri rele.
— Îţi mulţumesc că vorbeşti cu mine, a spus ea. Eram îngrijorată
74
că toate fetele se vor concentra pe ele însele, dar tu şi Ashley sunteţi
amabile. Poate că va fi distractiv
Vocea îi era plină de speranţă.
Nu eram atât de sigură, dar i-am întors zâmbetul. Nu aveam
niciun motiv să o evit pe Marlee sau să fiu nepoliticoasă cu Ashley.
Era posibil ca fetele pe care nu le cunoscusem încă să fie mai puţin
abordabile.

Când am aterizat şi ne-am deplasat de la avion spre aeroport


însoţite de paznici, a fost linişte. Dar în momentul în care uşile s-au
deschis, am fost întâmpinate cu ţipete care-ţi spărgeau timpanele.
Aeroportul era plin de oameni care ovaţionau şi săreau. Fusese
pregătit pentru noi un covor auriu mărginit de balustrade din sfoară.
La intervale regulate pe acest culoar se aflau gardieni, privind prin
jur nerăbdători şi pregătiţi să tragă la primul semn de pericol. Oare
n-aveau de făcut lucruri mai importante?
Din fericire, Celeste mergea în faţa noastră, făcând cu mâna. Am
ştiut imediat că asta era reacţia potrivită, şi nu fuga, aşa cum mă
gândisem eu. Şi, de vreme ce camerele de filmat erau acolo pentru a
ne surprinde fiecare mişcare, eram de două ori mai fericită că nu eu
conduceam grupul.
Mulţimea era entuziasmată. Aceştia erau oamenii lângă care
aveam să locuim de acum încolo, aşa că de-abia aşteptau să le vadă
pe fetele care veneau în oraş. Într-o zi, una dintre noi avea să fie
regina lor.
Am întors capul dintr-o parte într-alta în timp ce oamenii îmi
strigau numele din toate colţurile aeroportului. Existau şi pancarte
cu numele meu pe ele. Eram uimită. Aici existau deja oameni – care
nu erau din casta sau din provincia mea – care sperau ca eu să fiu
aleasă. Am simţit un junghi de vină în stomac la gândul că îi voi
dezamăgi.
Mi-am lăsat mâna jos pentru o clipă şi am văzut o fetiţă lipită de
balustradă. Probabil că nu avea mai mult de doisprezece ani. În
75
mână avea o pancartă pe care scria „Roşcatele sunt cele mai tari!”, cu
o coroniţă pictată într-un colţ şi steluţe peste tot. Ştiam că eram
singura roşcată din concurs şi am observat că părul ei avea aproape
aceeaşi nuanţă ca al meu.
Fata voia un autograf. Lângă ea, cineva voia o fotografie, iar
imediat în apropiere altcineva voia să dea mâna cu mine. Aşa că,
practic, am trecut pe la toţi, întorcându-mă o dată sau de două ori
pentru a vorbi şi cu oamenii aflaţi de cealaltă parte a covorului.
Am fost ultima care a plecat, făcându-le pe celelalte fete să mă
aştepte cel puţin douăzeci de minute. Sinceră să fiu, probabil că n-aş
fi plecat atât de repede dacă n-ar fi fost următorul avion cu Alese
care tocmai aterizase; era nepoliticos să abuzez de timpul lor.
Intrând în maşină, am văzut-o pe Celeste dându-şi ochii peste
cap, dar nu-mi păsa. Încă eram copleşită la gândul că mă
acomodasem foarte rapid cu ceva care mă îngrozea cu numai câteva
clipe înainte. Reuşisem să trec prin despărţirea de provincie,
întâlnirea cu primele fete, zborul şi contactul cu fanii. Şi nu făcusem
nimic stânjenitor.
Gândul mi-a zburat la camerele de filmat care se ţinuseră după
mine prin aeroport şi mi-am imaginat familia urmărindu-mi intrarea
la televizor. Speram că fuseseră mândri.

76
Capitolul 9

Chiar şi după uimitoarea petrecere de primire de la aeroport,


drumurile care duceau la palat erau înţesate de oameni care ne urau
tot binele din lume. Partea tristă era că nu aveam voie să dăm
geamurile jos pentru a le mulţumi. Gardianul din faţă ne-a spus să
ne considerăm nişte extensii ale familiei regale. Eram adorate de
mulţi, dar existau şi oameni care nu s-ar fi dat în lături să ne facă rău
pentru a-l răni astfel pe prinţ. Sau pentru a face rău monarhiei.
În maşină – una specială, care în spate avea două rânduri de
banchete puse faţă în faţă şi geamuri fumurii – a trebuit să mă aşez
lângă Celeste; Ashley şi Marlee stăteau în faţa noastră. Marlee
strălucea în timp ce privea pe geam, şi era evident de ce. Numele ei
era scris pe multe pancarte. Era imposibil să-i numeri pe admiratorii
ei.
Şi numele lui Ashley apărea, aproape în aceeaşi măsură ca al lui
Celeste, şi de mult mai multe ori decât al meu.
Ashley, mereu manierată, nu a părut afectată de faptul că nu era
favorita publicului. Celeste, în schimb, era iritată.
— Ce crezi că a făcut? mi-a şoptit Celeste la ureche, în timp ce
Marlee şi Ashley vorbeau despre familiile lor.
— La ce te referi? am întrebat-o eu.
— Ce a făcut ca să fie atât de populară? Crezi că a mituit pe
cineva?
Şi-a aţintit privirea rece asupra lui Marlee, cântărind-o din ochi.
— Ea e din Patru, am spus eu. Nu are posibilitatea financiară de a
mitui pe cineva.
Celeste a inspirat adânc.

77
— Te rog! O fată are mai multe metode de a plăti ceea ce-şi
doreşte, a spus, iar eu mi-am mutat privirea pe geam.
Mi-a luat o clipă să înţeleg ce anume sugera, şi nu prea îmi plăcea.
Nu pentru că era evident că o persoană atât de inocentă ca Marlee nu
s-ar fi gândit vreodată să se culce cu cineva pentru o favoare – sau să
încalce legea –, ci din cauză că devenea din ce în ce mai clar că viaţa
la palat se putea dovedi mult mai rea decât îmi imaginasem eu.
Ne apropiam de palat, dar nu l-am putut vedea prea bine. Am
observat în schimb zidurile. Erau de culoare gălbuie şi păreau foarte,
foarte înalte. Soldaţii stăteau sus, de fiecare parte a marii porţi care
s-a deschis în timp ce ne apropiam. Am înaintat pe o alee lungă
acoperită cu pietriş, care înconjura o fântână şi care dădea spre uşile
principale, unde funcţionarii ne aşteptau.
De-abia salutându-mă, două femei m-au apucat de mâini şi mi-au
făcut vânt înăuntru.
— Ne cerem scuze pentru grabă, domnişoară, dar grupul
dumneavoastră a întârziat, a spus una dintre ele.
— O, mi-e teamă că e din vina mea. Am fost un pic cam prea
prietenoasă la aeroport.
— Aţi vorbit cu oamenii din mulţime? a întrebat cealaltă,
surprinsă.
Au făcut un schimb de priviri al căror înţeles mi-a scăpat, apoi au
început să îmi dea tot felul de informaţii în timp ce ne deplasam.
Mi-au spus că sufrageria era pe dreapta, iar Sala Mare, pe stânga.
Am apucat să văd nişte grădini imense prin uşile de sticlă în faţa
cărora aş fi vrut să mă opresc. Înainte să-mi pot da seama încotro ne
îndreptam, m-au băgat într-o încăpere imensă plină de oameni.
Mulţimea s-a dat la o parte şi am văzut şiruri de oglinzi şi o
armată de stilişti aranjându-le fetelor părul şi vopsindu-le unghiile.
Hainele erau puse pe umeraşe şi se auzeau strigăte de genul „Am
găsit vopseaua!” sau „Asta o face să pară mică şi îndesată”.
— Uite-le!
Am văzut o femeie venind spre noi, în mod evident persoana care
78
coordona toate astea.
— Eu sunt Silvia. Am vorbit la telefon, a spus ea, prezentându-se
rapid, trecând apoi la subiect. Să începem cu începutul. Avem
nevoie de poze înainte de transformare. Veniţi aici, ne-a ordonat ea,
arătând spre un scaun din colţ, aşezat în faţa unui decor. Doamnelor,
nu vă lăsaţi intimidate de camerele de filmat! Vom face o emisiune
despre transformările prin care o să treceţi, din moment ce toate
fetele din Illéa vor dori să arate ca voi după ce vom fi terminat aici.
Evident, prin încăpere mişunau echipe de profesionişti cu aparate
de fotografiat, pozând pantofii fetelor şi luându-le interviuri. Odată
ce pozele au fost făcute, Silvia a început să latre ordine:
— Duceţi-o pe Lady Celeste la numărul patru, pe Lady Ashley la
cinci… şi se pare că tocmai au terminat la zece. Duceţi-o pe Lady
Marlee acolo, iar pe Lady America la şase.
— Uite cum stau lucrurile, mi-a spus un bărbat brunet şi scund,
conducându-mă spre un scaun pe care era scris şase. Trebuie să
vorbim despre imaginea ta.
Părea extrem de preocupat de asta.
— Imaginea mea?
Nu eram eu însămi? Nu de asta mă aduseseră aici?
— Vom vorbi despre cum vrei să arăţi. Cu părul ăsta roşcat îţi
putem da un aer seducător, dar, dacă doreşti ceva diferit, ne putem
ocupa şi de asta, a spus el imediat.
— Nu am de gând să schimb nimic doar pentru a satisface un tip
pe care nici măcar nu-l cunosc. Sau pentru a-i plăcea, am adăugat în
sinea mea.
— Măi să fie! Avem cumva aici o personalitate puternică? a cântat
el, de parcă ar fi avut de-a face cu o puştoaică.
— Nu avem cu toţii aşa ceva?
Bărbatul mi-a zâmbit.
— Bine, atunci. Nu îţi vom schimba imaginea, ci o vom
îmbunătăţi. Trebuie să te şlefuiesc puţin, iar aversiunea ta faţă de
lucrurile false s-ar putea să fie cel mai mare ajutor al tău aici. Aşa că
79
ţine-te tare de asta, scumpo.
M-a bătut pe spate şi a plecat, trimiţând spre mine o echipă de
cosmeticiene.
Nu îmi dădusem seama că atunci când spusese „şlefuiesc”, se
referise literalmente la asta. Nişte femei mi-au curăţat trupul
deoarece, aparent, nu aveau încredere în mine că puteam să mă
descurc şi singură. Apoi, fiecare centimetru de piele mi-a fost
acoperit cu loţiuni şi uleiuri care m-au făcut să miros ca vanilia, ceea
ce, conform fetei care mi-a aplicat cremele, era unul dintre
mirosurile preferate ale lui Maxon.
După ce au încercat să mă facă suplă şi catifelată, au trecut la
unghii. Acestea au fost tăiate şi lustruite, iar pieliţele din jurul lor au
fost în mod miraculos îndepărtate. Le-am spus că aş vrea să nu-mi
fie date cu ojă, dar când am văzut cât de dezamăgite erau, le-am dat
voie să-mi facă unghiile de la picioare. Cea mai tânără membră a
echipei a ales o nuanţă neutră, aşa că, până la urmă, n-a fost prea
rău.
Echipa care mi-a îngrijit unghiile s-a dus să se ocupe de altă fată,
aşa că am rămas tăcută în scaun, aşteptând următoarea etapă a
procesului de înfrumuseţare. O echipă cu aparate de fotografiat a
venit şi a îndreptat obiectivele spre mâinile mele.
— Nu te mişca, mi-a ordonat o femeie.
A mijit ochii:
— Măcar ţi-ai dat cu ceva pe unghii?
— Nu.
A oftat, a făcut poza, iar apoi s-a îndepărtat.
Am oftat şi eu. Cu coada ochiului am surprins o mişcare chiar în
dreapta mea. Am întors capul şi am văzut o fată privind în gol în
timp ce îşi legăna un picior sub pelerina pe care i-o puseseră.
— Eşti bine? am întrebat-o.
Vocea mea a scos-o din reverie. A oftat:
— Vor să mă facă blondă. Mi-au spus că datorită culorii pielii aş
arăta mai bine. Bănuiesc că sunt doar agitată.
80
A schiţat un zâmbet, iar eu i-am zâmbit la rândul meu.
— Tu eşti Sosie, nu?
— Da, a spus, zâmbind de data asta larg. Iar tu eşti America?
Am dat din cap.
— Am auzit că ai venit împreună cu fata aia, Celeste. E
îngrozitoare!
Mi-am dat ochii peste cap. De când ajunsesem, la fiecare câteva
minute, o auzeam pe Celeste zbierând la vreo biată slujnică să-i ofere
ceva sau să se dea din calea ei.
— Că bine zici, am murmurat, şi amândouă am chicotit. Uite, eu
cred că părul tău e foarte drăguţ.
Chiar era. Nu prea închis, nu prea deschis, şi foarte des.
— Mulţumesc!
— Dacă nu vrei să-l schimbi, atunci nu eşti obligată să accepţi.
Sosie mi-a zâmbit, dar mi-am dat seama că nu era foarte sigură
dacă încercam să fiu prietenoasă sau voiam doar să o fac să se simtă
prost. Înainte să poată spune ceva, am fost luate în primire de
echipele de profesionişti care dădeau instrucţiuni în stânga şi-n
dreapta, astfel încât ne-a fost imposibil să continuăm discuţia.
Părul mi-a fost spălat, dat cu balsam, hidratat şi netezit.
Când am venit, era lung, tuns simplu – mama era cea care de
obicei mi-l aranja, iar asta era tot ce putea face –, dar când stiliştii au
terminat, era cu câţiva centimetri mai scurt şi tuns în scări. Îmi
plăcea; reflecta razele de lumină într-un mod interesant. Unele fete
căpătaseră ceea ce ei numeau „şuviţe”, iar altele, cum era cazul lui
Sosie, îşi schimbaseră culoarea. Dar eu şi echipa mea hotărâserăm că,
în această privinţă, părul meu trebuia să rămâne neatins.
O fată foarte frumoasă m-a machiat. Am rugat-o să aplice un
machiaj simplu, iar rezultatul a fost drăguţ. Multe dintre fete arătau
puţin mai în vârstă sau mai tinere sau chiar mai drăguţe după ce
fuseseră machiate. Când fata a terminat cu mine, arătam exact la fel.
Desigur, aşa arăta şi Celeste, de vreme ce insistase să fie machiată
puternic.
81
Trecusem prin cea mai mare parte din proces îmbrăcată într-o
pelerină, iar când au terminat cu aranjatul, am fost condusă spre
locul unde ţineau hainele. Numele meu era scris pe o etichetă care
atârna de o bară cu rochii. Bănuiesc că „Prinţesele în devenire” nu
aveau voie să poarte pantaloni.
Cea pe care am ales-o era crem. Îmi cădea pe umeri, îmi venea de
minune la talie, ajungându-mi până la genunchi. Fata care m-a ajutat
s-o îmbrac o numea „rochie de zi”. Mi-a spus că „rochiile de seară”
erau deja în camera mea, iar cele de pe bară aveau să ajungă în
acelaşi loc. Apoi mi-a prins o broşă de argint aproape de decolteu. Pe
ea strălucea numele meu. Într-un final, m-a încălţat cu nişte pantofi
pe care ea i-a numit „tocuri joase” şi m-a trimis înapoi la colţ pentru
poza de „după”. De acolo, mi s-a ordonat să mă duc spre unul dintre
cele patru studiouri improvizate lângă perete. Fiecare avea un scaun
cu un decor în spate şi un aparat foto în faţă.
M-am aşezat, aşa cum mi s-a spus, şi am aşteptat. O femeie cu un
clipboard a venit şi m-a rugat să am răbdare cât timp îmi caută
hârtiile.
— Ce facem acum? am întrebat-o.
— Pregătim emisiunea cu transformările voastre. În seara asta
vom difuza un material cu venirea la palat. Transformările sunt
programate pentru miercuri, iar vineri vei apărea pentru prima dată
la Actualităţi. Oamenii ţi-au văzut pozele, dar ştiu foarte puţine
lucruri despre tine, a spus ea când a găsit hârtiile pe care le-a pus pe
clipboard. Apoi şi-a împreunat mâinile şi a continuat: Dar vrem să îi
facem să te îndrăgească. Iar asta nu se va întâmpla dacă nu te
cunosc. Aşa că îţi vom lua un mic interviu, iar tu vei da tot ce-i mai
bun la Actualităţi; să nu fii timidă când ne vei vedea prin palat. Nu
suntem aici în fiecare zi, dar o să ne mai întâlnim din când în când.
— În regulă, am spus cu sfială.
Nu prea voiam să vorbesc în faţa camerelor de filmat. Părea foarte
stresant.
— America Singer, da? a întrebat ea după ce un bec roşu s-a
82
aprins pe o cameră de filmat.
— Da.
Am încercat să-mi ascund emoţiile.
— Ca să fiu sinceră, nu arăţi prea schimbată. Poţi să ne povesteşti
ce s-a întâmplat astăzi la transformare?
M-am gândit înainte să răspund:
— Mi-au tuns părul în scări. Îmi place.
Mi-am trecut degetele prin şuviţele roşcate, simţind cât de moale
era părul după îngrijirea profesională.
— Şi m-au dat cu loţiune de vanilie. Miros ca o prăjitură, am spus,
adulmecându-mi braţul.
Femeia a râs.
— Adorabil. Iar rochia îţi vine ca turnată.
— Mulţumesc, am spus, privind în jos şi admirându-mi noile
haine. De obicei, nu port rochii, aşa că va dura un timp până mă voi
obişnui.
— Adevărat, a spus femeia-reporter. Eşti una dintre cele trei fete
din Cinci. Cum ţi s-a părut această experienţă până acum?
Am scormonit prin minte după ceva ce ar fi putut descrie cum
anume mă simţisem în acea zi. De la dezamăgirea din piaţă şi
experienţa zborului, până la faptul că o aveam alături pe Marlee.
— Surprinzătoare, am spus.
— Bănuiesc că vor mai fi zile surprinzătoare, a comentat ea.
— Sper doar că vor fi puţin mai liniştite decât cea de azi, am spus
eu, oftând.
— Ce părere ai despre celelalte concurente?
Am înghiţit:
— Toate fetele sunt extrem de drăguţe. Cu o singură excepţie
înfiorătoare.
— Îmm-hâmm, a spus ea, intuind cum stăteau de fapt lucrurile.
Deci ce părere ai despre transformarea ta? Te îngrijorează modul în
care arată acum vreuna dintre fete?
M-am gândit la asta. Dacă aş fi spus nu, aş fi părut obraznică, iar
83
dacă aş fi spus da, ar fi putut părea că mă simt ameninţată.
— Cred că echipa a făcut o treabă minunată, scoţând în evidenţă
frumuseţea interioară a fiecărei fete.
Femeia a zâmbit şi a spus:
— Bun, cred că e suficient.
— Asta-i tot?
— Trebuie să înghesuim treizeci şi cinci de fete într-o oră şi
jumătate, aşa că e bine cât am tras.
— OK.
N-a fost chiar atât de rău.
— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat. Te poţi aşeza pe
canapeaua de-acolo, iar cineva va avea grijă de tine.
M-am ridicat şi m-am dus spre canapeaua mare şi rotundă din
colţ. Două fete cu care încă nu făcusem cunoştinţă erau deja acolo,
vorbind în şoaptă. Am privit de jur împrejur şi am auzit pe cineva
spunând că ultimele fete se apropiau de palat. Un nou val de agitaţie
a cuprins zona din apropierea studiourilor. Eram atât de atentă la ce
se petrecea acolo, că aproape că n-am observat-o pe Marlee
aşezându-se lângă mine.
— Marlee! Ce păr ai!
— Ştiu. Mi-au pus extensii. Crezi că-i vor plăcea lui Maxon?
Părea cu adevărat îngrijorată.
— Bineînţeles! Cărui băiat nu i-ar plăcea o blondă superbă? am
spus cu un zâmbet.
— America, eşti atât de drăguţă! Toţi oamenii aceia de la aeroport
te adorau.
— Oh, eram, pur şi simplu, amabilă cu ei. Şi tu ai vorbit cu câţiva
oameni, am sărit eu.
— Da, dar nici măcar pe jumătate cât tine.
Am lăsat capul în jos, uşor ruşinată de faptul că eram
complimentată pentru ceva ce părea atât de evident. Când mi-am
ridicat privirea, m-am întors spre celelalte două fete ce stăteau cu
noi. Nu făcusem cunoştinţă cu Emmica Brass şi Samantha Lowell,
84
dar ştiam cine erau. M-am uitat la ele mai bine. Mă priveau într-un
mod ciudat. Înainte să pot ghici de ce, Silvia, coordonatoarea, s-a
apropiat de noi.
— Bine, fetelor, sunteţi gata?
Şi-a verificat ceasul, apoi ne-a privit lung.
— Am să vă fac un mic tur, iar după aia vă voi duce în camerele
voastre.
Marlee a bătut din palme, iar noi ne-am ridicat, pregătindu-ne să
plecăm. Silvia ne-a spus că încăperea pe care o folosisem pentru a ne
înfrumuseţa era Salonul Doamnelor. De obicei, regina, slujnicele ei şi
alte câteva membre ale familiei îşi petreceau timpul liber aici.
— Obişnuiţi-vă cu această încăpere – veţi petrece mult timp aici.
Când aţi venit, aţi trecut pe lângă Sala Mare, care e, de obicei,
folosită pentru petreceri şi banchete. Dacă aţi fi fost mai multe, aţi fi
ocupat-o voi. Dar sufrageria este suficient de încăpătoare pentru
lucrurile de care aveţi nevoie. Haideţi să aruncăm o privire acolo.
Ne-a arătat unde mânca familia regală, la o singură masă. Noi
aveam să stăm la nişte mese lungi, aşezate de-o parte şi de alta, aşa
că tot aranjamentul arăta ca un U. Locurile noastre erau deja marcate
cu nişte semne elegante. Aveam să stau alături de Ashley şi Tiny
Lee, pe care o văzusem intrând în Salonul Doamnelor mai devreme,
şi faţă-n faţă cu Kriss Ambers.
Am părăsit sufrageria şi ne-am continuat drumul pe nişte scări,
trecând şi prin încăperea care era folosită pentru a difuza
Actualităţile din Illéa. Sus, ghidul nostru ne-a arătat o sală unde regele
şi Maxon îşi petreceau timpul lucrând. Nu aveam acces în acea zonă.
— Alt lucru interzis: etajul al treilea. Acolo sunt apartamentele
regale, şi niciun fel de intruziune nu va fi tolerată. Camerele voastre
sunt la etajul al doilea. Veţi ocupa cele mai multe dintre camerele
pentru musafiri. Dar să nu vă faceţi griji; există suficient spaţiu.
Aceste uşi duc spre grădina din spate. Bună, Hector, Markson!
Cei doi soldaţi de lângă intrare au dat uşor din cap. Mi-a luat o
clipă până mi-am dat seama că marea arcadă din dreapta noastră era
85
uşa laterală a Sălii Mari, ceea ce însemna că imediat după colţ se afla
Salonul Doamnelor. Eram mândră de descoperirea mea. Palatul era
un fel de labirint luxos.
— Nu aveţi voie să ieşiţi afară în nicio împrejurare, a continuat
Silvia. Pe timpul zilei vor exista perioade de timp când veţi putea
merge în grădină, dar numai după ce aţi cerut permisiunea. Această
restricţie este pentru siguranţa voastră. Din nefericire, rebelii au mai
pătruns şi altădată pe domeniile palatului.
Am simţit cum mă străbate un fior.
Am cotit şi am început să urcăm uriaşele scări ce duceau la etajul
al doilea. Mochetele păreau extrem de moi sub pantofii mei şi aveam
senzaţia că mă cufundam cu câte un centimetru de fiecare dată când
păşeam. Soarele pătrundea prin nişte ferestre înalte, iar în aer se
simţea un miros de flori proaspete. Tablouri mari atârnau pe pereţi,
înfăţişându-i pe regii din trecut, alături de câteva desene cu foştii
conducători americani şi canadieni. Cel puţin asta credeam eu că
fuseseră. Nu purtau niciun fel de coroane.
— Lucrurile voastre sunt deja în camere. Dacă decoraţiunile nu vi
se potrivesc, spuneţi-le slujnicelor. Fiecare are trei slujnice, care se
află, de asemenea, în camere. Vă vor ajuta să despachetaţi şi să vă
îmbrăcaţi pentru cină. Înainte de cina din seara asta, ne vom întâlni
în Salonul Doamnelor pentru o transmisiune specială a Actualităţilor
din Illéa. Săptămâna viitoare veţi participa toate la emisiune! În seara
asta veţi urmări nişte materiale video cu plecarea voastră şi sosirea la
palat. Se pare că va fi ceva special. Ar trebui să ştiţi că prinţul Maxon
n-a văzut încă nimic. În seara asta el va urmări împreună cu restul
Illéei transmisiunea, iar întâlnirea oficială dintre voi şi Maiestatea Sa
va fi mâine. Veţi lua cina împreună, numai voi, fetele, aşa încât veţi
avea posibilitatea să vă cunoaşteţi, iar mâine va începe jocul!
Am înghiţit în sec. Prea multe reguli, prea multă organizare, prea
mulţi oameni. Nu-mi doream decât să fiu singură cu o vioară.
Am mers pe coridorul de la etajul doi, lăsându-le pe Alese în
camerele lor. A mea era după un colţ, pe un coridor mic, alături de
86
camerele lui Bariel, Tiny şi a Jennei. Am răsuflat uşurată că nu
stăteam chiar în mijloc, ca Marlee. Poate că în felul ăsta aveam să mă
bucur de mai multă linişte.
De-ndată ce Silvia a plecat, am deschis uşa şi am dat peste trei
femei care au icnit când m-au văzut. Una cosea într-un colţ, iar
celelalte făceau curat într-o cameră care arăta deja impecabil. Au
venit imediat spre mine şi s-au prezentat ca fiind Lucy, Anne şi
Mary. Mi-a luat ceva timp ca să le conving să plece. Nu voiam să fiu
nepoliticoasă de vreme ce ele erau atât de dornice să-şi facă treaba,
dar voiam să fiu singură.
— Vreau doar să trag un pui de somn. Sunt sigură că şi voi aţi
avut o zi grea, cu toate pregătirile astea. Cel mai bine este să mă
lăsaţi să mă odihnesc şi să vă trageţi şi voi puţin sufletul. Şi vă rog să
veniţi să mă treziţi când e timpul să merg la cină.
Au urmat nişte mulţumiri şi reverenţe, pe care am încercat să le
descurajez, apoi am rămas singură. Contrar aşteptărilor, asta nu m-a
ajutat. Am încercat să mă întind pe pat, dar fiecare părticică din
trupul meu protesta, refuzând să mă lase să mă relaxez într-un loc
care în mod evident nu era pentru mine.
În colţ erau o vioară, o chitară şi un pian superb, dar nu aveam
dispoziţia necesară pentru a cânta. Rucsacul meu era bine legat,
aşteptând la picioarele patului, dar şi despachetarea lui părea să
ceară prea mult efort. Ştiam că puseseră lucruri speciale în dulap, în
sertare şi în baie, dar nu mă simţeam în stare să mă ridic şi să
explorez.
Pur şi simplu am rămas întinsă pe pat. După un timp, care mie mi
s-a părut foarte scurt, slujnicele au bătut încetişor la uşă. Le-am
invitat înăuntru, şi, oricât de ciudat ar suna, le-am lăsat să mă
îmbrace. Păreau atât de încântate să fie de ajutor, încât nu le puteam
cere să plece din nou.
Cu nişte agrafe delicate mi-au prins la loc câteva şuviţe de păr
rebele şi mi-au refăcut machiajul. Rochia – care fusese cusută de ele,
ca şi celelalte haine din şifonier – era de un verde-închis şi lungă
87
până la podea. M-aş fi împiedicat în ea dacă nu aş fi purtat acele
tocuri joase. Silvia a bătut la uşă la şase fix şi m-a luat împreună cu
cele trei vecine de pe coridor. Am aşteptat în foaier, lângă scări, ca
toată lumea să apară, iar apoi ne-am îndreptat spre Salonul
Doamnelor. Marlee m-a zărit şi a venit lângă mine.
Sunetul scos de cele treizeci şi cinci de perechi de tocuri care
loveau scările din marmură era melodios. Se auzeau câteva
murmure, dar cele mai multe fete păstrau tăcerea. În timp ce treceam
pe lângă sufragerie, am observat că uşile erau închise. M-am întrebat
dacă familia regală se afla acolo în acel moment, luând ultima masă
în familie. Era ciudat că eram musafirii lor, dar că nu făcuserăm
cunoştinţă încă.
Salonul Doamnelor îşi schimbase înfăţişarea între timp. Oglinzile
şi hainele dispăruseră, fiind înlocuite de nişte mese, scaune şi nişte
canapele ce păreau extrem de confortabile. Marlee s-a uitat la mine, a
dat din cap spre una dintre canapele, aşa că ne-am aşezat acolo.
Când toată lumea şi-a găsit un loc, televizorul a fost pornit şi am
urmărit Actualităţile. Au fost aceleaşi anunţuri ca de obicei –
actualizări ale bugetului de proiecte, situaţia de pe front, o ştire
despre un alt atac în est –, iar apoi, în ultima jumătate de oră, Gavril
a făcut comentarii despre filmările din acea zi.
— Aici, domnişoara Celeste Newsome îşi ia rămas-bun de la
mulţimea de admiratori din Clermont. Acestei tinere drăguţe i-a luat
mai bine de o oră ca să se despartă de fani.
Am văzut-o pe Celeste zâmbind superior în timp ce privea
ecranul. Stătea lângă Bariel Pratt, care avea un păr extrem de drept,
de un blond palid, care îi ajungea până la talie. N- aş putea să mă
exprim mai elegant de-atât: sânii ei erau imenşi. Îi ieşeau pur şi
simplu din rochia fără bretele şi toată lumea încerca fără succes să nu
se holbeze la ei.
Bariel era frumoasă, dar într-un fel comun. Frumuseţea ei era
precum stilul lui Celeste. Privindu-le pe amândouă una lângă
cealaltă, am fost lovită, nu ştiu cum, de o revelaţie: Ţine-ţi duşmanii
88
aproape, păreau să spună. Cred că amândouă înţeleseseră că lupta
cea mai aprigă avea să se dea între ele.
— Celelalte fete din Est au fost la fel de populare.
Comportamentul rezervat, rafinat, al lui Ashley Brouillette o face să
fie o adevărată lady. În timp ce merge prin mulţime, arborează o
expresie modestă, frumoasă, nu foarte diferită de cea a reginei
noastre. Şi Marlee Tames din Kent şi-a luat cu greu rămas-bun când
a plecat azi, cântând imnul naţional împreună cu fanii ei.
Pe ecran au apărut poze cu Marlee zâmbind şi îmbrăţişând
oameni din provincia de unde venea.
— E una dintre favoritele celor cărora le-am luat interviu azi.
Marlee s-a întins spre mine şi m-a strâns de mână. Asta m-a făcut
să fiu sigură; aveam să o sprijin pe Marlee.
— De asemenea, cu domnişoara Tames a călătorit America Singer,
una dintre cele trei fete din Cinci care au ajuns în Alegere.
Mă făcuseră să arăt mai bine decât în realitate. Nu-mi aminteam
decât faptul că scrutam tristă mulţimea. Dar, datorită montajului,
păream matură şi grijulie. Imaginile cu mine îmbrăţişându-mi tatăl
erau înduioşătoare şi frumoase.
Cu toate astea, erau nimic în comparaţie cu imaginile de la
aeroport.
— Dar noi ştim că în Alegere castele nu contează, şi se pare că
Lady America nu trebuie să fie trecută cu vederea. Când a aterizat în
Angeles, Lady Singer a fost favorita publicului la aeroport,
oprindu-se pentru a face poze, a da autografe şi a vorbi cu toţi cei
prezenţi. Domnişoarei America Singer nu îi este teamă să-şi
murdărească mâinile, o calitate pe care mulţi o consideră absolut
necesară unei viitoare prinţese.
Aproape toată lumea s-a întors spre mine. Era aceeaşi privire pe
care mi-o aruncaseră Emmica şi Samantha. Deodată, totul avea sens.
Intenţiile mele nu contau. Alesele nu ştiau că eu nu-mi doream asta.
În ochii lor, eram deja o ameninţare. Şi eram conştientă că voiau să
mă vadă plecată cât mai curând.
89
Capitolul 10

La cină am stat cu capul plecat. În Salonul Doamnelor puteam fi


curajoasă deoarece o aveam alături pe Marlee, iar ea mă considera de
treabă. Dar aici, îngrămădită între două fete a căror ură o simţeam
venind în valuri, eram o laşă. Mi-am ridicat privirea din farfurie o
singură dată şi am văzut-o pe Kriss Ambers învârtindu-şi
ameninţător furculiţa în farfurie. Iar Ashley, pe care toţi o
considerau o adevărată lady, strângea din buze şi nu vorbea cu
mine. Tot ce voiam era să dispar în camera mea.
Nu înţelegeam de ce totul era atât de important. Ce era în
neregulă dacă le plăceam oamenilor? Aici admiraţia lor nu mai avea
niciun rost; pancartele şi aclamaţiile nu mai contau.
Într-un cuvânt, nu ştiam dacă trebuia să mă simt onorată sau
enervată.
Mi-am văzut de mâncarea din farfurie. Ultima oară când
avusesem friptură la cină fusese acum câţiva ani, de un Crăciun.
Ştiam că mama se străduise din răsputeri să prepare ceva bun, dar
nu se putea compara cu friptura din faţa mea. Era extrem de
suculentă, moale şi condimentată. Voiam să întreb pe cineva dacă nu
era cea mai bună friptură pe care o mâncase vreodată. Dacă Marlee
ar fi fost mai aproape, aş fi întrebat-o. Am aruncat o privire prin
încăpere. Marlee vorbea în şoaptă cu fetele din jurul ei.
Cum de reuşea să facă asta? Oare acea filmare nu o declarase ca
fiind una dintre favorite? Cum de le făcea pe celelalte fete să
vorbească, totuşi, cu ea?
Desertul era un amestec de fructe cu îngheţată de vanilie. Era ca şi
când nu mai mâncasem niciodată aşa ceva. Dacă asta era mâncare,

90
oare cu ce îmi umplusem stomacul până acum? M-am gândit la May
şi la pasiunea noastră pentru dulciuri. I-ar fi plăcut la nebunie
desertul ăsta. Puteam să fac pariu că ea s-ar fi făcut remarcată aici.
Nu aveam voie să plecăm până ce nu termina toată lumea de
mâncat, iar după aceea aveam un ordin strict de a merge direct la
culcare.
— Mâine-dimineaţă vă veţi întâlni cu prinţul Maxon şi veţi dori să
arătaţi cât mai bine, ne-a povăţuit Silvia. La urma urmelor, el va fi la
un moment dat soţul unei persoane din această încăpere.
Câteva fete au oftat la auzul acestor cuvinte.
De data asta, zgomotul scos de pantofi pe scări a fost mai slab.
De-abia aşteptam să scap de-ai mei. Şi de rochie. În rucsac aveam
nişte haine de acasă, şi în mine se dădea o luptă – era cazul să le
îmbrac câteva momente pentru a mă simţi în pielea mea din nou sau
nu?
Când am ajuns în capul scărilor, ne-am împrăştiat, fiecare
îndreptându-se spre camera ei. Marlee m-a tras deoparte.
— Eşti bine? m-a întrebat ea.
— Da. Chestia e că unele fete s-au uitat ciudat la mine în timpul
cinei.
Am încercat să nu par o plângăcioasă.
— Sunt puţin agitate din cauza faptului că toată lumea te place
atât de mult, a spus ea, dând din mână.
— Dar oamenii te-au îndrăgit şi pe tine. Am văzut pancartele. Cu
tine de ce nu s-au purtat urât?
— Nu ai petrecut prea mult timp în compania fetelor, nu-i aşa? a
întrebat ea, zâmbind cu viclenie, de parcă ar fi trebuit să ştiu ce
se-ntâmpla.
— Nu. În cea mai mare parte a timpului am stat doar cu surorile
mele, am recunoscut.
— Ai făcut şcoala acasă?
— Da.
— Ei bine, eu mergeam la şcoală cu un grup de fete din Patru, iar
91
ele au toate felul lor de a se băga pe sub pielea cuiva. Vezi tu, trebuie
să cunoşti omul, să-ţi dai seama ce anume îl calcă pe nervi cel mai
mult. Multe fete îmi fac complimente răutăcioase sau lucruri de
genul ăsta. Ştiu că sunt considerată sigură pe mine, dar de fapt sunt
timidă, iar ele cred că mă pot doborî cu nişte cuvinte.
M-am încruntat. Oare făceau asta dinadins?
— Dar tu, o persoană misterioasă şi cumva tăcută…
— Nu sunt misterioasă, am întrerupt-o eu.
— Ba eşti puţin. Şi uneori oamenii nu ştiu dacă să interpreteze
tăcerea ta drept încredere sau frică. Te privesc ca şi cum ai fi un
gândac, dar trebuie să ai grijă pentru că la un moment dat ai putea
ajunge să te simţi aşa.
— Ha!
Asta avea noimă. M-am întrebat ce aş fi făcut eu dacă aş fi
descoperit că cineva nu era sigur pe sine.
— Ce anume faci când vrei să scoţi tot ce-i mai bun din ele?
A zâmbit:
— Le ignor. Acasă cunosc o fată care devine extrem de nervoasă
când nu te poate călca pe coadă, aşa că sfârşeşte prin a se supăra.
Aşadar, nu-ţi face griji, a spus ea. Tot ce trebuie să faci este să nu le
laşi să-şi dea seama că te-au prins în capcană.
— Dar nu m-au prins.
— Aproape că te cred… dar nu chiar.
A râs puţin, un sunet cald, care s-a evaporat pe coridorul tăcut.
— Îţi vine să crezi că-l vom întâlni mâine-dimineaţă? m-a întrebat,
trecând la lucruri considerate de ea mai importante.
— Nu, chiar nu-mi vine să cred.
Maxon părea o fantomă care bântuia palatul – se ştia de existenţa
lui, dar nimeni nu-l văzuse niciodată.
— Ei bine, mult succes mâine!
Şi mi-am dat seama că aceste cuvinte erau spuse din inimă.
— Mult noroc şi ţie, Marlee! Sunt sigură că prinţul Maxon va fi
mai mult decât încântat să te cunoască.
92
Am strâns-o de mână.
A zâmbit într-un fel care trăda atât încântare, cât şi timiditate, iar
apoi a intrat în camera ei.
Când am ajuns la camera mea, uşa lui Bariel era larg deschisă, aşa
că am auzit-o murmurând ceva unei slujnice. M-a văzut şi mi-a
trântit uşa în faţă.
Mersi pentru asta.
Slujnicele mele erau acolo, desigur, aşteptându-mă să mă spăl şi
să mă dezbrac. Cămaşa mea de noapte, o chestie verde, subţire şi
mică, fusese întinsă pe pat pentru mine. Fiind bine educate, niciuna
dintre ele nu mi-a atins rucsacul.
Erau eficiente şi bine intenţionate. În mod evident, desfăşurau
rutina de sfârşit de zi, dar nu păreau să se grăbească. Bănuiesc că
efectul trebuia să fie revigorant şi liniştitor, dar voiam să le spun să
plece. N-am putut să le zoresc în timp ce-mi spălau mâinile, îmi
desfăceau rochia şi-mi prindeau broşa de cămaşa de noapte. Şi în
timp ce îndeplineau toate aceste îndatoriri care mă intimidau, îmi
puneau întrebări. Am încercat să le răspund fără să fiu nepoliticoasă.
Da, le-am văzut în cele din urmă şi pe celelalte fete. Nu, n-au fost
deloc vorbăreţe. Da, cina a fost fantastică.
Nu, abia a doua zi aveam să îl întâlnesc pe prinţ. Da, eram extrem
de obosită.
— Şi chiar mi-ar face bine să fiu puţin singură, am adăugat în cele
din urmă, sperând să priceapă.
Păreau dezamăgite, aşa că am încercat să repar situaţia:
— Îmi sunteţi de mare ajutor. Numai că eu sunt obişnuită să-mi
petrec timpul liber singură. Iar astăzi am întâlnit atâţia oameni!
— Dar, Lady Singer, noi trebuie să vă ajutăm. Asta e treaba
noastră, a spus slujnica-şefă.
Mi-am dat seama că ea era Anne. Lui Anne îi plăcea să fie peste
tot, Mary era lentă, iar Lucy bănuiesc că era, pur şi simplu, timidă.
— Vă sunt cu adevărat recunoscătoare, şi în mod sigur
mâine-dimineaţă voi avea nevoie de ajutorul vostru. Dar în seara
93
asta simt nevoia să mă liniştesc. Dacă vreţi să-mi fiţi de ajutor,
lăsaţi-mă puţin singură. Iar dacă dimineaţă veţi fi odihnite, sunt
sigură că lucrurile vor merge strună, corect?
S-au uitat unele la altele.
— Ei bine, bănuim că aveţi dreptate, a consimţit Anne.
— Una dintre noi trebuie să rămână aici până adormiţi, în caz că
aveţi nevoie de ceva.
Lucy părea agitată, de parcă îi era teamă de decizia pe care aveam
să o iau. Din când în când tremura uşor, ceea ce probabil că era un
acces de timiditate.
— Dacă voi avea nevoie de ceva, voi suna din clopoţel. O să fiu
bine. În plus, nu mă voi putea odihni ştiind că cineva mă veghează.
S-au privit din nou, uşor sceptice. Ştiam o metodă rapidă de a
pune capăt situaţiei, dar uram s-o folosesc.
— Se presupune că trebuie să-mi ascultaţi ordinele, nu?
Au scuturat din cap, pline de speranţă.
— Atunci vă ordon să mergeţi la culcare. Şi să veniţi dimineaţă să
mă ajutaţi. Vă rog.
Anne a zâmbit. Mi-am dat seama că începea să mă înţeleagă:
— Da, Lady Singer. Ne vedem dimineaţă.
Au făcut reverenţe şi au părăsit camera în tăcere. Anne mi-a
aruncat o ultimă privire. Bănuiesc că nu eram tocmai cum se
aşteptase ea. Dar nu părea prea supărată din această cauză.
Odată plecate, mi-am scos papucii de casă eleganţi şi mi-am lipit
tălpile de podea. Faptul de a fi în picioarele goale mi se părea
minunat, natural. Mi-am despachetat bagajul, lucru care nu a durat
prea mult. Mi-am lăsat hainele de schimb în rucsacul pe care l-am
băgat în şifonier. În timp ce făceam asta am aruncat o privire asupra
rochiilor. Nu erau foarte multe. Suficiente pentru o săptămână. Am
bănuit că era aşa pentru toată lumea. De ce să faci zeci de rochii
pentru o fată care ar putea pleca ziua următoare?
Am luat cele câteva fotografii cu familia mea şi le-am vârât în
rama oglinzii. Era atât de înaltă şi de lată, încât puteam privi pozele
94
şi mă puteam oglindi fără probleme.
Aveam o cutiuţă cu mărunţişuri – cercei, panglici şi bentiţe pe
care le adoram. Probabil că aici păreau incredibil de comune, dar
erau atât de personale, încât trebuise să le iau cu mine. Cele câteva
cărţi pe care le adusesem şi-au găsit loc pe raftul de lângă uşile ce
dădeau spre balcon.
Am deschis uşa puţin şi am admirat grădina. Am văzut un
labirint de cărări cu fântâni şi bănci. Florile creşteau peste tot, iar
gardul viu era perfect tuns. Dincolo de această bucată de pământ
îngrijit era un câmp deschis, iar apoi o pădure imensă. Era atât de
mare, că nu-mi puteam da seama dacă era străjuită de zidurile
palatului. M-am întrebat preţ de o clipă de ce exista acolo, dar apoi
mi-am adus aminte de ultimul obiect de-acasă pe care îl ţineam în
mână.
Borcănaşul cu o singură monedă. L-am scuturat de câteva ori,
ascultând moneda cum se lovea de pereţii din sticlă. Oare de ce îl
adusesem? Să-mi amintească de ceva ce nu puteam avea?
Gândul că această dragoste pe care o clădisem ani de zile într-un
loc liniştit, secret, era acum inaccesibilă – m-a făcut să plâng. Dacă
adăugam asta la tensiunea şi agitaţia zilei, era deja prea mult. Nu
ştiam unde aveam să pun acest borcan, dar deocamdată l-am aşezat
pe noptiera de lângă patul meu.
Am stins luminile, m-am vârât în aşternuturile luxoase şi am
privit îndelung borcanul. Mi-am permis să fiu tristă. Mi-am permis
să mă gândesc la el.
Cum de pierdusem atât de multe lucruri într-o perioadă atât de
scurtă? Ai zice că despărţirea de familie, locuitul într-un loc străin şi
separarea de persoana pe care o iubeşti ar trebui să fie evenimente cu
care te obişnuieşti în câţiva ani, nu într-o singură zi.
Mă întrebam ce anume dorise să-mi spună înainte să plec.
Singurul lucru pe care l-am putut deduce era că nu se simţea în
largul lui să vorbească despre asta cu toţi oamenii de faţă. Oare era
vorba despre ea?
95
Am privit lung spre borcan.
Încercase oare să-şi ceară scuze? Cu o noapte în urmă îl
mustrasem zdravăn. Poate că asta era.
Scuze că era deja cu altcineva? Ei bine, vedeam asta şi singură,
mulţumesc frumos.
Că nu era cu altcineva? Că încă mă iubea?
Am alungat acel gând. Nu-mi puteam permite să sper. Acum
trebuia să-l urăsc. Acea furie mă făcea să merg mai departe. Să stau
cât mai departe de el era unul dintre motivele pentru care mă aflam
aici.
Dar speranţa mă făcea să sufăr. Iar odată cu ea a venit şi dorul de
casă, iar tot ce voiam era ca May să se furişeze în patul meu aşa cum
făcea uneori. Apoi am fost invadată de teama că toate celelalte fete
intenţionau să mă saboteze, din dorinţa de a mă vedea plecată. Şi de
stresul că atât timp cât locuiam în palat, aveam să apar la televizor în
faţa întregii ţări. Şi mai era şi groaza că teroriştii ar fi putut încerca să
mă omoare doar pentru a face o declaraţie politică. Toate au venit
prea repede şi nu puteam gândi limpede pentru că eram ameţită
după o asemenea zi.
Vederea mi s-a înceţoşat. Nici măcar nu mi-am dat seama că
începusem să plâng. Nu puteam respira. Tremuram. M-am dat jos
din pat şi am fugit pe balcon. Eram atât de panicată, încât mi-a luat
ceva timp să descui uşa, dar în cele din urmă am reuşit. Am crezut că
aerul proaspăt avea să mă ajute, dar n-a fost aşa. Încă respiram
sacadat.
Aici nu aveam libertate. Gratiile balconului mă ţineau ca într-o
cuşcă. Puteam vedea zidurile înalte din jurul palatului care erau
păzite de mulţi bărbaţi. Voiam să ies din palat şi nimeni nu avea
să-mi permită asta. Disperarea m-a făcut să mă simt şi mai slabă. Am
privit spre pădure. Puteam să fac pariu că de-aici nu se vedea decât o
întindere vastă de vegetaţie.
M-am răsucit pe călcâie şi am luat-o la fugă. Din pricina
lacrimilor, nu eram foarte sigură pe picioare, dar am reuşit să ajung
96
la uşă. Am alergat pe culoarul pe care-l ştiam, neobservând obiectele
de artă, draperia sau ornamentele aurii. De-abia i-am observat pe
soldaţi. Nu cunoşteam drumul, dar eram sigură că, dacă ajungeam
jos şi coteam la dreapta, aveam să văd masivele uşi de sticlă care
dădeau spre grădină. Trebuia să ajung la uşile acelea.
Am alergat pe scări, picioarele mele goale lipăind pe marmură.
Prin palat mai erau câţiva soldaţi, dar nu m-a oprit nimeni. Asta
până când am găsit locul pe care-l căutam.
Exact ca mai devreme, doi bărbaţi stăteau de-o parte şi de alta a
uşilor, şi când am încercat să trec de ei, unul s-a postat în faţa mea,
bastonul din mâna lui, asemănător cu o suliţă, blocându-mi calea.
— Mă scuzaţi, domnişoară, dar trebuie să vă întoarceţi în camera
dumneavoastră, a spus el pe un ton autoritar.
Cu toate că nu vorbea tare, vocea lui părea să bubuie pe holul
elegant şi tăcut.
— Nu… nu. Vreau… să ies afară.
Limba mi se împleticea în gură; nu puteam respira cum trebuie.
— Domnişoară, trebuie să vă întoarceţi în camera dumneavoastră
în acest moment, a spus al doilea soldat, venind spre mine.
— Vă rog, am spus eu, gâfâind. Mai aveam puţin şi leşinam.
— Îmi pare rău… Lady America, nu?
Soldatul îmi văzuse broşa.
— Trebuie să vă întoarceţi în camera dumneavoastră.
— Nu… nu pot respira, m-am bâlbâit eu, căzând în braţele lui
când s-a apropiat suficient cât să mă împingă.
Bastonul i-a căzut pe jos. L-am prins de mână, simţind cum
ameţesc.
— Dă-i drumul!
Asta era o voce necunoscută, una tânără, dar foarte autoritară.
Am întors capul pe jumătate, apoi l-am lăsat moale. Era prinţul
Maxon. Arăta puţin ciudat, din cauza unghiului în care atârna capul
meu, dar i-am recunoscut părul şi felul băţos în care stătea.
— A căzut, Maiestatea Voastră. Voia să iasă afară.
97
Primul soldat părea agitat în timp ce explica. Dacă îmi făcea rău,
avea să dea de belea. Acum eu eram proprietatea Ileei.
— Deschide uşile!
— Dar… Maiestatea Voastră…
— Deschide uşile şi las-o să iasă. Acum!
— Imediat, Maiestatea Voastră.
Primul soldat a trecut la treabă, scoţând o cheie. Din locul unde
mă aflam, am auzit cheile lovindu-se una de cealaltă, apoi una
intrând în încuietoare. Prinţul m-a privit îngrijorat în timp ce
încercam să mă ridic. Apoi, mirosul dulce al aerului proaspăt m-a
învăluit, oferindu-mi motivaţia de care aveam nevoie. M-am smuls
din mâinile soldatului şi am luat-o la goană, ca un beţiv, spre
grădină.
Mă cam împiedicam, dar nu-mi păsa dacă nu eram graţioasă.
Trebuia să ajung afară. Am simţit aerul cald pe piele, iarba sub
picioare. Se părea că până şi lucrurile din natură erau transformate la
palat în ceva extravagant. Voiam să ajung la copaci, dar picioarele
nu m-au mai ascultat. M-am prăbuşit în faţa unei băncuţe de piatră
şi m-am aşezat pe pământ, sprijinindu-mă de ea.
Nu mai aveam suficientă energie pentru a suspina, aşa că
lacrimile care au năvălit erau calme. A fost însă suficient pentru a mă
ajuta să mă adun. Cum de ajunsesem aici? Cum de permisesem să se
întâmple aşa ceva? Ce avea să se aleagă de mine de acum încolo?
Aveam să primesc înapoi măcar o parte din viaţa pe care o dusesem
înainte de a fi ajuns aici? Habar n-aveam. Şi nu puteam face nimic în
legătură cu asta.
Eram atât de adâncită în gânduri, că nici măcar nu mi-am dat
seama că nu eram singură până când prinţul Maxon nu a vorbit.
— Draga mea, eşti bine? m-a întrebat el.
— Nu sunt draga ta.
Mi-am înălţat capul şi m-am uitat urât. Nu cred că cineva putea să
ia dispreţul din vocea şi privirea mea drept altceva.
— Te-am jignit cu ceva? Ţi-am oferit ceea ce-ţi doreai cel mai
98
mult, nu?
Părea sincer nedumerit. Bănuiesc că se aştepta ca noi să-l adorăm
şi să mulţumim cerului că există.
L-am privit lung, fără frică, cu toate că efectul era probabil atenuat
de lacrimile care îmi brăzdau obrajii.
— Scuză-mă, dragă, dar ai de gând să continui să plângi? m-a
întrebat el, părând foarte tulburat la acest gând.
— Nu-mi spune aşa! Îţi sunt dragă aşa cum îţi sunt şi celelalte
treizeci şi patru de fete străine pe care le ţii aici în cuşcă.
S-a apropiat de mine, nepărând a fi ofensat de discursul meu
dezlănţuit. Părea doar… îngrijorat. Expresia de pe chipul lui era
interesantă.
Avea un mers graţios pentru un băiat şi părea extrem de liniştit în
timp ce venea spre mine. Curajul meu s-a topit puţin când am
priceput caraghioslâcul situaţiei. Era îmbrăcat în costumul lui
apretat, iar eu mă făceam de râs şi eram şi pe jumătate dezbrăcată.
Dacă rangul prinţului nu mă intimidase îndeajuns, comportamentul
lui o făcea. Probabil că avea multă experienţă cu oamenii nefericiţi;
când mi-a răspuns, era incredibil de calm:
— Aceasta este o afirmaţie nedreaptă. Toate îmi sunteţi dragi.
Trebuie doar să descopăr cine are să-mi fie cea mai dragă.
— Nu-mi spune că mereu vorbeşti atât de pompos.
A chicotit:
— Mi-e teamă că da. Îmi cer scuze, este produsul educaţiei mele.
— Educaţie, am bombănit eu, dându-mi ochii peste cap. Ridicol.
— Pardon?
— E ridicol! am strigat, recăpătându-mi o parte din curaj.
— Ce anume e ridicol?
— Această competiţie! Toată chestia asta. Nu ai iubit niciodată pe
nimeni? Ăsta e felul în care vrei să-ţi alegi soţia? Chiar eşti atât de
superficial?
Mi-am schimbat poziţia puţin. Maxon s-a aşezat pe bancă pentru
ca eu să nu fiu nevoită să mă răsucesc. Eram prea supărată pentru a
99
fi recunoscătoare.
— Înţeleg că în ochii tăi toată această chestiune nu pare a fi nimic
altceva decât un divertisment de doi bani. Dar eu trăiesc într-o lume
unde sunt păzit tot timpul. Nu mă întâlnesc cu prea multe femei. Îmi
petrec uneori timpul cu fiicele unor diplomaţi, dar de obicei nu
avem prea multe subiecte de discuţie. E totuşi singurul moment
când reuşim să vorbim aceeaşi limbă.
Maxon părea să creadă că făcuse o glumă bună şi a râs. Eu nu
eram amuzată. Şi-a dres vocea.
— Având în vedere această situaţie, n-am avut niciodată şansa de
a mă îndrăgosti. Tu ai avut-o?
— Da, am spus pe negândite.
De îndată ce am rostit aceste cuvinte, mi-am dorit să le fi putut lua
înapoi. Era un lucru personal şi nu trebuia să-l las să-şi vâre nasul.
— Atunci înseamnă că ai fost norocoasă.
Părea gelos.
Imaginaţi-vă! Singurul lucru care îmi oferea un avantaj în faţa
prinţului din Illéa era exact ceea ce încercam să uit venind aici.
— Părinţii mei s-au căsătorit în acest fel şi sunt fericiţi. Sper să
găsesc şi eu fericirea într-o bună zi. Sper, de asemenea, să găsesc o
femeie pe care toţi cei din Illéa să o poată iubi, cineva care să-mi fie
alături şi care să poată purta o conversaţie cu ceilalţi şefi de stat.
Cineva care se va împrieteni cu apropiaţii mei şi care-mi va fi
confidentă. Sunt pregătit să-mi găsesc soţia.
Tonul vocii lui m-a năucit. Nici urmă de sarcasm. Ceea ce pentru
mine era doar o emisiune de divertisment însemna pentru el o şansă
la fericire. Nu-şi putea permite luxul de a rata ocazia. Ei bine, poate
că putea, dar ar fi fost jenant. Era disperat, dar optimist. Dispreţul
meu pentru el începuse să scadă. Puţin.
— Chiar crezi că asta e o cuşcă? m-a întrebat. Avea o privire
compătimitoare.
— Da, aşa cred. Vocea mi-era liniştită. Am adăugat repede:
Maiestatea Voastră.
100
— Şi eu am simţit acest lucru de câteva ori. Dar trebuie să
recunoşti, e o cuşcă foarte frumoasă.
— Pentru dumneavoastră. Umpleţi această cuşcă frumoasă cu
treizeci şi patru de bărbaţi care trebuie să se lupte pentru acelaşi
lucru. Atunci veţi vedea cât e de drăguţ.
A ridicat din sprâncene:
— Au existat dispute în legătură cu mine? Voi chiar nu înţelegeţi
că eu voi fi cel care va face alegerea? a zis el, râzând.
— De fapt, nu m-am exprimat corect. Se bat pentru două lucruri.
Unele se luptă pentru Maiestatea Voastră, iar altele pentru coroană.
Şi deja ştiu ce să spună şi ce să facă, astfel încât să vă determine să le
alegeţi.
— A, da. Bărbatul sau coroana. Mi-e teamă că unii nu pot face
diferenţa.
A clătinat din cap.
— Mult noroc în această privinţă, am spus pe un ton sec.
A tăcut pentru o clipă din cauza sarcasmului din vocea mea. L-am
privit cu coada ochiului, aşteptând să vorbească. Fixa iarba din faţa
lui, cu o expresie îngrijorată.
Se părea că acest gând îl necăjea. A respirat adânc şi s-a întors spre
mine:
— Tu pentru ce lupţi?
— Eu sunt aici din greşeală.
— Din greşeală?
— Da. Într-un fel. Ei bine, e o poveste lungă. Iar acum… sunt aici.
Şi nu mă lupt. Planul meu este să mă bucur de mâncare până când
mă daţi afară.
Auzind asta a râs cu poftă, încovoindu-se şi lovindu-şi genunchii
cu palma. Era un amestec bizar de rigiditate şi calm.
— Ce eşti? m-a întrebat.
— Poftim?
— Doi? Trei?
Oare nu era atent chiar deloc?
101
— Cinci.
— A, da. În cazul acesta, probabil că mâncarea e un bun motiv
pentru a rămâne. A râs din nou: Scuze, nu-ţi pot citi broşa pe
întuneric.
— Eu sunt America.
— Ei bine, asta-i perfect.
Maxon a privit în jur şi a zâmbit. Ceva îl amuza.
— America, draga mea, sper din toată inima că vei găsi în cuşca
asta ceva pentru care să merite să lupţi. După toate astea, nu-mi pot
decât imagina cum ar fi să te văd că încerci cu adevărat.
S-a ridicat de pe bancă şi s-a ghemuit lângă mine. Era prea
aproape. Nu puteam gândi clar. Poate că eram puţin ameţită de
faptul că eram lângă el sau poate că eram încă slăbită din cauza
plânsului. În orice caz, eram prea şocată pentru a protesta când m-a
luat de mână.
— Dacă acest lucru te face fericită, le-aş putea spune celor din
palat că preferi să te plimbi prin grădină. Atunci vei putea veni aici
noaptea fără ca vreun soldat să-ţi interzică. Deşi aş prefera să ai unul
prin apropiere.
Voiam asta. Libertatea de orice fel părea divină, dar trebuia să-i
spun foarte clar care erau sentimentele mele.
— Nu cred… nu cred că vreau, totuşi, ceva de la dumneavoastră.
Mi-am retras degetele din strânsoarea lui lejeră.
A fost luat puţin prin surprindere, rănit:
— Cum doreşti.
Simţeam mai mult regret. Doar pentru că nu-mi plăcea de tipul
ăsta nu însemna că voiam să-l rănesc.
— Vei intra curând înăuntru?
— Da, am spus, privind în pământ.
— Atunci te voi lăsa împreună cu gândurile tale. Lângă uşă se va
afla un soldat care te va aştepta.
— Vă mulţumesc, ăăă… Maiestatea Voastră.
Am dat din cap. Oare de câte ori mă adresasem greşit în
102
conversaţia asta?
— Dragă America, vrei să-mi faci o favoare?
M-a luat din nou de mână. Era insistent.
L-am privit cu ochii mijiţi, nefiind sigură ce să spun:
— Poate.
Zâmbetul i-a revenit.
— Nu le menţiona acest incident celorlalte fete. Teoretic, eu voi
face cunoştinţă cu voi mâine şi nu vreau ca vreuna dintre ele să se
supere. Cu toate că nu cred că te voi auzi strigând în gura mare că
am avut o întâlnire romantică, nu-i aşa?
Era rândul meu să zâmbesc:
— Deloc!
Am respirat adânc:
— Nu voi spune nimănui.
— Îţi mulţumesc.
Mi-a luat mâna şi a sărutat-o. Când a ridicat capul, mi-a aşezat-o
cu grijă înapoi în poală:
— Noapte bună.
Am privit spre punctul cald de pe mâna mea, împietrită pe
moment. Apoi m-am întors şi l-am văzut pe Maxon
îndepărtându-se, oferindu-mi intimitatea pe care mi-o dorisem toată
ziua.

103
Capitolul 11

A doua zi de dimineaţă, nici slujnicele care intrau în cameră şi nici


zgomotul apei care umplea cada nu m-au făcut să mă ridic din pat.
M-am trezit datorită luminii care s-a strecurat pe geam când Anne a
tras cu grijă perdelele grele şi bogate, fredonând în şoaptă un cântec,
fiind incredibil de fericită că făcea acest lucru.
Nu eram pregătită să mă dau jos din pat. Îmi luase mult timp să
mă calmez, şi chiar mai mult să mă relaxez după ce îmi dădusem
seama ce avea să însemne pentru mine conversaţia din grădină.
Dacă aş mai fi avut vreo şansă, i-aş fi cerut scuze lui Maxon. Ar fi
fost un miracol dacă m-ar fi lăsat să ajung atât de departe.
— Domnişoară? V-aţi trezit?
— Nuuuu, am mormăit eu cu faţa îngropată în pernă. Nu
dormisem suficient, iar patul era mult prea comod.
Dar Anne, Mary şi Lucy au râs când au auzit mârâitul meu, ceea
ce a fost suficient pentru a mă face să zâmbesc şi să mă hotărăsc să
mă mişc.
Probabil că fetele astea erau singurele persoane din palat cu care
m-aş fi putut înţelege. Mă întrebam dacă puteau deveni confidentele
mele sau dacă pregătirea şi protocolul le interziceau cu desăvârşire
să bea o ceaşcă de ceai cu mine. Cu toate că eram din Cinci, acum
purtam o mantie de Trei. Şi dacă ele erau servitoare, asta însemna că
erau din Şase. Dar pentru mine nu era o problemă. Îmi făcea plăcere
să mă aflu în compania celor din Şase.
M-am învârtit leneşă prin baie, fiecare pas reverberând în imensul
spaţiu de faianţă şi sticlă. În oglinzile mari am văzut-o pe Lucy
privind lung la petele de pământ de pe cămaşa mea de noapte. Apoi

104
le-a studiat şi Anne, cu atenţie. Şi apoi Mary. Slavă Domnului,
niciuna nu a zis nimic. Ieri, după toate acele întrebări pe care mi le
adresaseră, le considerasem băgăcioase, dar mă înşelasem. Erau, în
mod evident, extrem de îngrijorate cu privire la confortul meu.
Întrebări despre ceea ce făceam în afara camerei mele – ca să nu mai
vorbim de palat – nu ar fi fost decât stânjenitoare.
S-au mulţumit să-mi scoată cămaşa de noapte şi să mă conducă
spre cadă.
Nu eram obişnuită să fiu goală în prezenţa cuiva – nu mă
dezbrăcăm nici măcar de faţă cu May sau cu mama –, dar se părea că
acum n-aveam de ales. Aceste femei aveau să mă îmbrace pe timpul
şederii mele la palat, aşa că trebuia să suport asta până la capăt.
M-am întrebat ce avea să se întâmple cu ele după plecarea mea.
Urmau să fie trimise să ajute la pregătirea altor fete, odată ce
competiţia se apropia de final? Aveau oare alte îndatoriri în palat de
care erau temporar scutite? Părea nepoliticos să le întreb cu ce
anume se ocupau înainte sau să sugerez că aveam să plec în curând,
aşa că am tăcut.
După baie, Anne mi-a uscat părul, ridicând o parte din el cu
ajutorul panglicilor pe care le adusesem de-acasă. Acestea erau
albastre, ceea ce scotea în evidenţă florile de pe una dintre rochiile de
zi pe care le creaseră pentru mine, aşa că m-am îmbrăcat cu ea. Mary
m-a machiat, la fel de simplu ca în ziua precedentă, iar Lucy m-a dat
cu loţiune pe braţe şi pe picioare.
La capitolul bijuterii, aveam la dispoziţie o ofertă generoasă, dar
le-am cerut slujnicelor să-mi dea cutia mea.
Acolo era un colier subţire din argint cu o pasăre cântătoare pe
care mi-l dăduse tata şi care se potrivea cu broşa ce-mi purta numele.
Am luat, totuşi, o pereche de cercei din colecţia regală, deşi probabil
că erau cei mai mici.
Anne, Mary şi Lucy m-au privit şi au zâmbit. Am luat asta ca pe o
confirmare că eram suficient de decentă pentru a coborî la micul
dejun. Cu plecăciuni şi zâmbete, mi-au urat toate cele bune şi am
105
plecat. Mâinile lui Lucy tremurau din nou.
Am mers către foaierul unde ne întâlniserăm cu o zi în urmă. Am
fost prima care a ajuns acolo, aşa că m-am aşezat pe o canapea
pentru a le aştepta şi pe celelalte fete, care au început să sosească pe
rând. Am observat imediat numitorul comun. Toate arătau
fenomenal. Aveau părul prins în cosiţe sau pieptănat în bucle, care
încadrau frumos feţele. Machiajul era foarte îngrijit, iar rochiile
perfect călcate.
Probabil că eu alesesem cea mai simplă rochie pentru această
primă zi, deoarece restul fetelor aveau câte ceva sclipitor pe ele. Am
văzut două Alese care, odată ajunse în foaier, şi-au dat seama că
purtau rochii asemănătoare. Amândouă s-au întors în camerele lor
pentru a se schimba. Fetele voiau să iasă în evidenţă şi reuşiseră în
felul lor. Chiar şi eu.
Toate arătau ca şi cum ar fi făcut parte din Unu. Eu arătam ca o
fată din Cinci îmbrăcată într-o rochie drăguţă.
Credeam că mie îmi luase o veşnicie ca să mă pregătesc, dar
celorlalte le luase mult mai mult. Când Silvia a venit să ne conducă, a
trebuit să le aşteptăm pe Celeste şi pe Tiny, căreia, în mod sugestiv1,
a trebuit să i se ajusteze rochia.
Odată ce ne-am strâns toate, am pornit spre scări. Pe perete era o
oglindă cu ramă de aur şi, în timp ce coboram, am aruncat o ultimă
privire. Eram însoţită de Marlee şi Tiny. Arătam, în mod cert,
simplu.
Dar cel puţin eram eu însămi, iar asta era cât de cât o consolare.
Am coborât, crezând că vom fi conduse în sufragerie, acolo unde
ni se spusese că vom mânca. În schimb, am fost duse în Sala Mare,
unde mai multe mese şi scaune fuseseră aşezate în şiruri. Cu toate că
pe mese erau aranjate farfurii, pahare şi tacâmuri de argint, nu se
vedea niciun fel de mâncare. Nu se simţea niciun miros. În faţă,

1
În limba engleză, tiny înseamnă „mic" (n. tr.).

106
înghesuite într-un ungher, am observat mai multe canapele. Câţiva
cameramani, postaţi de jur-împrejurul încăperii, ne-au filmat
sosirea.
Am intrat în şir indian, aşezându-ne unde voiam de vreme ce nu
existau cartonaşe cu numele nostru. Marlee a ales rândul din faţa
mea, iar Ashley s-a postat în dreapta. Nu mi-am bătut capul să mă
uit şi la celelalte fete. Se părea că unele dintre ele îşi făcuseră cel
puţin o aliată, exact aşa cum eram eu şi Marlee. Ashley alesese locul
de lângă mine, aşa că am bănuit că dorea să fim prietene. Cu toate
astea, nu mi-a vorbit. Poate că era supărată din pricina emisiunii din
seara trecută. Oricum, când făcuserăm cunoştinţă nu vorbise prea
mult. Poate că aşa era firea ei. Mi-am dat seama că lucrul cel mai rău
pe care-l putea face era să nu răspundă, aşa că am decis să îi fac un
compliment.
— Ashley arăţi minunat.
— O, mulţumesc, a spus ea.
Ne-am asigurat amândouă că echipele de filmare nu ne urmăreau.
Nu aveam ceva de ascuns, dar cine îi voia peste tot?
— Nu e amuzant să purtăm toate bijuteriile astea? Unde sunt alte
tale?
— Ăăă… erau prea grele pentru mine. Am decis să port ceva mai
uşor.
— Chiar sunt grele! Simt că am zece kilograme pe cap. Dar tot
n-am putut să renunţ la ele. Cine ştie cât timp vom rămâne aici?
Asta chiar era amuzant. Ashley păruse sigură pe sine de la
început. După felul în care arăta şi se comporta, o puteai considera
deja o prinţesă. Părea ciudat că-şi făcea griji.
— Dar ce, nu crezi că vei câştiga? am întrebat-o.
— Ba da, a şoptit ea. Dar e nepoliticos să spui asta!
Mi-a făcut cu ochiul, iar eu am chicotit.
Altă greşeală. Chicotitul i-a atras atenţia Silviei, care tocmai intra
pe uşă.
— Nţ-nţ! O lady nu foloseşte niciodată un ton mai ridicat decât o
107
şoaptă.
Toate murmurele s-au stins imediat. Mă întrebam dacă greşeala
mea fusese surprinsă de camere, iar obrajii mi-au luat foc
instantaneu.
— Bună ziua din nou, doamnelor. Sper că aţi avut o noapte tihnită
la palat, deoarece acum începe cu adevărat munca noastră. Astăzi
voi încerca să vă vorbesc despre conduită şi protocol, un proces care
va continua pe toată durata şederii voastre. Vreau să vă informez că
orice pas greşit din partea voastră va fi raportat familiei regale. Pare
o exagerare, dar această competiţie nu trebuie tratată superficial. O
persoană din această încăpere va fi următoarea prinţesă a Ileei. Nu e
un lucru uşor. Trebuie să vă străduiţi să vă ridicaţi singure în rang,
indiferent de statutul vostru anterior. Aici veţi deveni nişte doamne.
Şi în această dimineaţă veţi lua parte la prima voastră lecţie.
Manierele la masă sunt foarte importante, iar înainte să puteţi
mânca alături de familia regală, trebuie să fiţi conştiente de câteva
norme de comportare. Cu cât mai bine învăţaţi această lecţie, cu atât
mai repede veţi putea merge la masă, aşa că, vă rog, fiţi atente.
A început să ne explice că vom fi servite pe partea dreaptă, care
pahar e pentru care băutură, şi că niciodată, dar niciodată, să nu
întindem mâinile după un produs de patiserie. Pentru asta trebuia să
folosim cleştele. Când nu făceam nimic cu mâinile, acestea trebuiau
să stea în poală, pe şervet. Nu aveam voie să vorbim neîntrebate.
Desigur, puteam vorbi în şoaptă cu vecinii de masă, dar mereu la un
nivel tolerabil. Când a anunţat această ultimă regulă, m-a privit
drept în ochi.
Silvia a continuat pe tonul ei elegant, în timp ce stomacul meu
protesta. Chiar dacă erau sărăcăcioase, acasă eram obişnuită să
mănânc cele trei mese zilnice. Aveam nevoie de mâncare. Eram din
ce în ce mai nervoasă, când la un moment dat am auzit un ciocănit la
uşă. Doi soldaţi s-au dat la o parte, făcându-i loc prinţului Maxon.
— Bună dimineaţa, doamnelor! a strigat el.
Agitaţia a cuprins încăperea. Spatele îndreptat, şuviţele de păr
108
date pe după umeri, rochiile rearanjate. Eu nu m-am uitat la Maxon,
ci la Ashley, al cărei piept se mişca repede. Se holba pur şi simplu,
făcându-mă să mă simt ruşinată.
— Maiestatea Voastră, a spus Silvia, făcând o mică reverenţă.
— Bună, Silvia. Dacă nu te deranjează, aş dori să mă prezint
acestor tinere doamne.
— Bineînţeles, a spus ea, făcând din nou o plecăciune.
Prinţul Maxon a scrutat încăperea şi m-a găsit. Ochii ni s-au
întâlnit pentru o clipă, iar el a zâmbit. Nu mă aşteptam la asta.
Credeam că îşi schimbase în cursul nopţii părerea cu privire la
modul cum trebuia să mă trateze şi că aveam să fiu chemată în faţa
tuturor din pricina comportamentului meu. Dar poate că nu era
deloc supărat. Poate că mă găsea amuzantă. Probabil că se plictisea
teribil la palat. Indiferent de motiv, acel zâmbet scurt m-a făcut să
cred că poate, la urma urmelor, acest concurs nu avea să fie până la
urmă o experienţă atât de îngrozitoare. Am luat această decizie pe
care cu o zi în urmă nu reuşisem s-o iau, sperând să am şansa de
a-mi cere scuze.
— Doamnelor, dacă nu vă este cu supărare, vă voi striga pe rând
pentru a veni să facem cunoştinţă. Sunt sigur că toate sunteţi
nerăbdătoare să luaţi micul dejun, la fel ca mine. Aşa că nu vă voi
răpi prea mult din timp. Îmi cer iertare dacă vă voi încurca numele;
sunteţi destul de multe.
S-au auzit câteva chicote înfundate. S-a dus repede la fata din
dreapta de pe primul rând şi a condus-o către canapele. Au vorbit
câteva minute, apoi s-au ridicat amândoi. El şi-a înclinat uşor capul,
iar ea a făcut o reverenţă. Fata s-a întors la masa ei, a vorbit cu vecina
ei, şi altă Aleasă s-a dus să vorbească cu Maxon. Aceste conversaţii
durau doar câteva minute şi erau purtate pe un ton coborât. Prinţul
încerca să le descoasă pe toate în mai puţin de cinci minute.
— Mă întreb ce vrea să ştie, a spus Marlee, întorcându-se spre
mine.
— Poate că vrea să ştie care actori crezi că sunt cei mai frumoşi.
109
Pregăteşte-ţi o listă, i-am şoptit eu.
Marlee şi Ashley au chicotit la unison.
Nu eram singurele care vorbeau. În încăpere, vocile se ridicau ca
nişte zumzete gingaşe, în timp ce încercam să pierdem vremea până
când ne venea rândul. Fără să mai pun la socoteală că prin sală se
plimbau cameramani, întrebându-le pe fete despre prima lor zi la
palat, cum li se păreau slujnicele şi lucruri de genul ăsta. Când s-au
oprit lângă mine şi Ashley, am lăsat-o pe ea să vorbească.
Mă tot uitam spre canapele, în timp ce fiecare Aleasă era
intervievată. Unele erau calme şi aveau un comportament manierat,
iar altele debordau de entuziasm. Marlee s-a înroşit toată când s-a
îndreptat spre prinţul Maxon, radiind de fericire când s-a întors.
Ashley şi-a îndreptat rochia de câteva ori, ca şi când ar fi avut un tic
nervos.
Când s-a întors, ceea ce însemna că era rândul meu, aproape că
am transpirat. Am inspirat adânc şi m-am calmat. Eram pe cale să
cer o favoare monumentală.
Prinţul s-a ridicat şi, când m-am apropiat, mi-a citit numele de pe
broşă.
— America, nu? a spus el cu un zâmbet jucăuş pe buze.
— Da, aşa e. Şi ştiu sigur c-am mai auzit numele dumneavoastră
înainte, dar aţi putea, vă rog, să mi-l reamintiţi?
Mă întrebam dacă era o idee bună să încep cu o glumă, dar Maxon
a râs şi mi-a făcut semn să mă aşez.
S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:
— Ai dormit bine, draga mea?
Nu ştiu cum arăta faţa mea la auzul acestui apelativ, dar ochii lui
Maxon străluceau de amuzament.
— Tot nu sunt draga ta, i-am răspuns, zâmbind. Dar da. Odată ce
m-am calmat, am dormit foarte bine. Patul este atât de comod, încât
slujnicele au trebuit să mă scoată cu forţa din el.
— Mă bucur să aud că ţi-e bine, dra… America, s-a corectat el.
— Îţi mulţumesc, am spus.
110
Mă jucam cu tivul rochiei, încercând să găsesc o formulă elegantă
de a-mi cere scuze:
— Îmi cer mii de scuze pentru comportamentul meu. Când mă
străduiam să adorm, mi-am dat seama că, oricât de ciudată ar fi
situaţia asta pentru mine, n-ar trebui să te învinovăţesc. Nu tu eşti
cel care m-a vârât în asta şi nu tu ai inventat conceptul Alegerii. Mai
mult decât atât, când mă simţeam îngrozitor, n-ai făcut altceva decât
să fii amabil cu mine, iar eu am fost deosebit de nepoliticoasă. M-ai fi
putut da afară seara trecută, dar n-ai făcut-o. Îţi mulţumesc.
Ochii lui Maxon erau blânzi. Puteam face pariu că toate fetele
dinainte mea se topiseră când el se uitase în felul ăsta la ele. Aş fi fost
deranjată de o astfel de privire dacă n-ar fi fost evident că era
sinceră. Şi-a înclinat capul preţ de o clipă. Când m-a privit din nou,
s-a aplecat în faţă, sprijinindu-şi coatele pe genunchi de parcă ar fi
vrut ca eu să înţeleg importanţa lucrurilor pe care urma să mi le
spună.
— America, până acum ai fost foarte sinceră cu mine. Asta e o
calitate pe care o admir din toată inima şi te voi ruga să ai
amabilitatea de a-mi răspunde la o întrebare.
Am dat din cap, puţin speriată, căci habar n-aveam ce anume voia
să ştie. S-a apropiat şi mai mult şi mi-a şoptit:
— Mi-ai spus că ai venit aici din greşeală, aşadar, bănuiesc că nu
vrei să fii în Alegere. Există vreo posibilitate ca tu să ai vreun…
sentiment de iubire faţă de mine, cât de mic?
Mi-am făcut din nou de lucru cu rochia. Chiar nu doream să-i
rănesc sentimentele, dar nu mă puteam ascunde pe după deget:
— Maiestatea Voastră, sunteţi foarte amabil, atrăgător şi grijuliu.
Auzind aceste cuvinte, a zâmbit. Pe un ton scăzut, am adăugat:
— Dar, din motive destul de serioase, nu cred c-aş putea avea.
— Vrei, te rog, să-mi explici?
Faţa nu-l trăda, dar îi simţeam în voce dezamăgirea cauzată de
refuzul meu spontan. Bănuiesc că nu era obişnuit cu astfel de
lucruri.
111
Nu aş fi vrut să împărtăşesc cu el asemenea intimităţi, dar nu
ştiam ce altceva l-ar fi putut face să înţeleagă. Pe un ton şi mai
scăzut, i-am spus adevărul:
— Mi-e… mi-e teamă că inima mea aparţine altcuiva. Simţeam că
ochii mi se umezesc.
— O, te rog, nu plânge!
Şoaptele lui Maxon trădau îngrijorare:
— Nu ştiu niciodată ce să fac când o femeie plânge!
Asta m-a făcut să râd, iar lacrimile au dispărut. Uşurarea de pe
chipul lui era evidentă.
— Vrei să te las să pleci azi acasă la persoana iubită? m-a întrebat
el.
Era evident că preferinţa mea pentru altcineva îl deranja, dar în
loc să fie furios, îmi arăta compasiune. Acest lucru m-a făcut să am
încredere în el.
— Asta-i problema… Nu vreau să merg acasă.
— Vorbeşti serios?
Şi-a trecut degetele prin păr şi a trebuit să râd din nou când am
văzut cât de pierdut părea.
— Pot să fiu sinceră cu tine?
A încuviinţat cu o mişcare a capului.
— Trebuie să rămân în competiţie. Cei de acasă se bazează pe
prezenţa mea aici. Chiar dacă mi-ai permite să stau numai o
săptămână, tot ar fi o binecuvântare pentru ei.
— Vrei să spui că aveţi nevoie de bani?
— Da.
Mă simţeam prost fiindcă recunoscusem asta. Probabil că părea că
mă folosesc de el. Probabil că aşa şi era. Dar era mai mult decât atât.
— Acasă sunt… nişte oameni… – m-am uitat la el – pe care nu aş
suporta să îi văd în acest moment.
Maxon a dat din cap a încuviinţare, dar n-a spus nimic.
Eu am şovăit. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla era să fiu
trimisă acasă, aşa că am continuat:
112
— Dacă m-ai putea lăsa să stau, chiar şi pentru o scurtă vreme, aş
fi dispusă să fac un târg cu tine, m-am oferit eu.
El a ridicat din sprâncene:
— Un târg?
Mi-am muşcat buzele:
— Dacă mă laşi să stau…
Avea să sune tâmpit.
— În regulă, ei bine, să analizăm puţin situaţia. Eşti prinţ. Trebuie
să ai grijă de bunul mers al ţării şi toate alea şi pe deasupra se
presupune că trebuie să-ţi găseşti timp şi pentru treizeci şi cinci de
fete, mă rog, treizeci şi patru? Prea multe pentru un om, nu crezi?
A dat din cap. Părea epuizat doar gândindu-se la asta.
— Nu ţi-ar fi mai uşor dacă ai avea pe cineva în interior? Cineva
care să te ajute? Un fel de prieten?
— Prieten? m-a întrebat el.
— Da. Lasă-mă să stau şi te voi ajuta. Voi fi prietena ta.
Auzind asta, a zâmbit.
— Nu trebuie să-ţi mai baţi capul cum să mă cucereşti. Ştii deja că
nu am sentimente faţă de tine. Dar poţi vorbi cu mine oricând
doreşti, iar eu voi încerca să te ajut. Seara trecută spuneai că-ţi
doreşti un confident. Ei bine, până găseşti unul, aş putea fi eu acea
persoană. Dacă vrei.
Avea o expresie afectuoasă, dar rezervată:
— Am făcut cunoştinţă cu aproape toate fetele din această
încăpere şi nu cred că vreuna dintre ele ar fi un prieten mai bun. Voi
fi încântat să te am aici.
Uşurarea mea nu putea fi exprimată în cuvinte.
— Crezi, a spus Maxon, că ţi-aş putea spune în continuare „draga
mea”?
— Sub nicio formă, i-am şoptit eu.
— Am să încerc oricum. Nu sunt genul care se dă bătut aşa uşor.
Nu mă îndoiam. Eram enervată la gândul că va insista cu asta.
— Aşa le-ai spus tuturor fetelor?
113
Am făcut un semn din cap către cele treizeci şi patru de Alese.
— Da, şi toate au părut încântate.
— E exact motivul pentru care eu nu vreau.
Şi m-am ridicat.
Maxon a chicotit când s-a ridicat odată cu mine. În mod normal
m-aş fi supărat, dar într-un fel era amuzant. A înclinat capul, iar eu
am făcut o reverenţă şi m-am întors la locul meu.
Mi-era atât de foame, încât mi s-a părut o eternitate până ce a
terminat cu ultimele rânduri. Dar, într-un sfârşit, ultima fată s-a
întors la locul ei, iar eu am aşteptat cu nerăbdare primul meu mic
dejun la palat.
Maxon a venit în mijlocul încăperii:
— Dacă v-am cerut să mai rămâneţi, vă rog să nu vă ridicaţi de pe
scaune. Dacă nu, vă rog să mergeţi cu Silvia în sufragerie. Voi veni şi
eu în scurt timp.
Le ceruse să rămână? Era oare un lucru bun?
M-am ridicat, ca mai toată lumea, şi m-am îndreptat spre uşă.
Probabil că prinţul îşi dorea să petreacă puţin timp cu acele fete. Am
văzut că Ashley era una dintre ele. Fără îndoială că era specială, o
adevărată prinţesă, dacă te uitai bine la ea. Cu celelalte nu făcusem
încă cunoştinţă. Ceea ce nu însemna că ele şi-ar fi dorit să mă
cunoască. Camerele de filmat au rămas în urmă pentru a surprinde
cine ştie ce moment deosebit, iar noi ne-am continuat drumul.
Am intrat în sala de banchete unde ne aşteptau, mai impunători
decât îmi imaginasem, regele Clarkson şi regina Amberly. În sală
erau şi nişte cameramani, pregătiţi să surprindă prima noastră
întâlnire. Am şovăit, întrebându-mă dacă trebuia să ne întoarcem la
uşă, aşteptând să fim invitate. Dar aproape toate fetele – chiar dacă
unele dintre ele ezitau – au continuat să meargă. M-am dus repede la
scaunul meu, sperând să nu atrag atenţia.
Silvia a intrat imediat în urma noastră şi s-a uitat lung la noi:
— Doamnelor, a spus ea, mi-e teamă că n-am apucat să ajungem
la acest capitol. Când intraţi într-o încăpere unde sunt prezenţi
114
regele şi regina sau când ei intră într-o încăpere unde vă aflaţi voi,
trebuie să faceţi o reverenţă. Iar apoi, când vi se vorbeşte, puteţi să
vă ridicaţi şi să vă aşezaţi pe scaun. Facem asta împreună, da?
Şi am făcut toate reverenţe în direcţia mesei principale.
— Fetelor, vă urăm bun venit, a spus regina. Vă rog să vă aşezaţi.
Bine aţi venit la palat. Suntem fericiţi să vă avem alături de noi.
Avea o voce plăcută. Era la fel de calmă ca expresia ei, dar plină
de viaţă.
Aşa cum spusese şi Silvia, servitorii au venit pe partea dreaptă şi
ne-au turnat suc de portocale în pahare. Farfurii acoperite au fost
aduse pe nişte tăvi imense. Majordomii le-au ridicat capacele chiar în
faţa noastră. Un nor de aburi s-a ridicat din clătitele mele şi m-a
plesnit peste faţă. Din fericire, murmurele de fericire ale fetelor au
acoperit zgomotele scoase de stomacul meu.
Regele Clarkson a binecuvântat mâncarea, iar apoi am început să
mâncăm. Câteva minute mai târziu, Maxon a intrat şi s-a aşezat, dar
înainte să putem face vreo mişcare, a strigat:
— Doamnelor, vă rog, nu vă ridicaţi! Bucuraţi-vă de micul dejun.
S-a îndreptat spre masa principală, şi-a sărutat mama pe obraz, l-a
bătut pe spate pe tatăl său şi s-a aşezat pe scaunul lui, în stânga
regelui. A schimbat câteva cuvinte cu cel mai apropiat majordom,
care a râs pe înfundate, iar apoi a început să mănânce.
Ashley nu se întorsese încă. Şi nici celelalte fete. Am privit în jur,
confuză, numărând să văd câte lipseau. Opt. Opt fete nu erau în sala
de banchete.
Kriss, care stătea în faţa mea, mi-a răspuns la întrebarea care mi se
citea în ochi.
— Au plecat, a zis ea.
Au plecat? Oh. Au plecat…
Nu-mi puteam da seama ce anume făcuseră în mai puţin de cinci
minute pentru a nu fi pe placul lui Maxon, dar eram deodată uşurată
că alesesem să fiu corectă.
Şi, uite-aşa, am rămas doar douăzeci şi şapte.
115
Capitolul 12

Camerele de filmat au mai tras câteva cadre, iar apoi ne-au lăsat
să savurăm micul dejun în linişte, filmând o ultimă secvenţă cu
prinţul înainte să plece.
Eram puţin şocată de eliminarea atât de rapidă a celor opt fete,
dar Maxon nu prea părea să sufere. Mânca liniştit şi, în timp ce-l
priveam, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-mi văd de farfuria mea,
înainte ca mâncarea să se răcească. Din nou, am constatat că totul era
extrem de gustos. Sucul de portocale era atât de bun, încât a trebuit
să-l beau în înghiţituri mici pentru a-l putea savura. Ouăle şi şunca
erau dumnezeieşti, iar clătitele perfect făcute, nu prea subţiri, exact
aşa cum îmi plăcea.
Am auzit oftaturi în jurul meu ceea ce însemna că nu eram
singura care savura micul dejun. Aducându-mi aminte să folosesc
cleştele, am luat o tartă cu căpşuni din coşul pus în mijlocul mesei.
Când am făcut asta, am încercat să trag cu ochiul la modul cum
mâncau celelalte fete din Cinci. Abia atunci mi-am dat seama că
eram singura fată din Cinci rămasă în competiţie.
Nu-mi puteam da seama dacă Maxon era conştient de acest lucru
– de-abia părea să ştie cum ne cheamă –, dar mi se părea ciudat că
plecaseră amândouă. Dacă aş fi fost o străină pentru Maxon atunci
când intrasem în acea încăpere, aş fi fost şi eu dată afară? Am
rumegat acest gând, muşcând din tarta cu căpşuni. Era foarte dulce,
iar aluatul extrem de pufos, o adevărată desfătare pentru papilele
mele gustative. Fără voia mea am suspinat, pentru că era, de
departe, cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Am muşcat
încă o dată din tartă, înainte de a înghiţi ce aveam în gură.

116
— Lady America? a strigat o voce.
Toate capetele din încăpere s-au întors spre voce, care îi aparţinea
prinţului Maxon. Eram şocată că mi se adresa, mie sau altcuiva, atât
de neprotocolar şi de faţă cu ceilalţi.
Ceea ce era mai rău decât faptul că fusesem strigată atât de brusc
era gura mea plină de mâncare. Am acoperit-o cu mâna, înghiţind
cât de repede am putut. Probabil că nu trecuseră mai mult de câteva
secunde, dar cu atâţia ochi aţintiţi asupra mea, mi s-a părut o
eternitate. Am observat expresia îngâmfată de pe faţa lui Celeste în
timp ce mă privea. Probabil că, în ochii ei, eram un obstacol de care
trebuia să scape rapid.
— Da, Maiestatea Voastră? am răspuns imediat după ce am
înghiţit.
— Cum ţi se pare mâncarea?
Maxon mai avea puţin şi râdea, fie din cauza expresiei mele
surprinse, fie pentru că adusese în discuţie un detaliu din prima şi
extrem de neautorizata noastră conversaţie.
Am încercat să rămân calmă:
— Este excelentă, Maiestatea Voastră. Această tartă cu căpşuni…
ei bine, am o soră căreia îi plac dulciurile chiar mai mult decât mie.
Cred că, dacă ar mânca aşa ceva, ar plânge. E perfectă.
Maxon a înghiţit mâncarea şi s-a rezemat de spătarul scaunului:
— Chiar crezi că ar plânge?
Părea mult prea amuzat la acest gând. Nu minţise când îmi
spusese că era sensibil la femeile care plângeau.
M-am gândit puţin înainte să-i răspund:
— Da. Când vine vorba de emoţii, nu prea ştie cum să şi le
stăpânească.
— Ai paria pe asta? a întrebat el imediat.
Am observat că fetele întorceau capetele dintr-o parte într-alta, ca
şi când ar fi urmărit un meci de tenis.
— Dacă aş avea bani de pariat, aş face-o cu siguranţă.
Am zâmbit la gândul de a paria pe lacrimile de fericire ale cuiva.
117
— Pe ce altceva ai paria? Pari foarte bună la încheiat târguri.
Părea că se delectează cu acest joculeţ. Bun. Aveam să-i cânt în
strună.
— Ei bine, pe ce v-aţi dori? l-am întrebat eu.
Apoi, m-am întrebat ce Dumnezeu aş putea oferi eu cuiva care are
totul.
— Tu ce vrei? a contracarat el.
Asta da întrebare fascinantă! Aproape la fel de interesantă ca
ideea că i-aş fi putut oferi lui Maxon ceea ce ar fi putut el să-mi dea
mie. Avea întreaga lume la dispoziţia lui. Aşa că, de fapt, ce îmi
doream?
Nu făceam parte din Unu, dar trăiam ca şi cum aş fi făcut. Aveam
mai multă mâncare decât puteam înghiţi şi cel mai confortabil pat pe
care mi-l puteam imagina. Nişte fete îmi erau devotate trup şi suflet,
indiferent că voiam sau nu. Şi, dacă aveam nevoie de ceva, tot ce
trebuia să fac era să cer.
Singurul lucru pe care îl doream era ceva care să facă acest loc să
semene cât mai puţin cu un palat. Dacă familia mea ar fi putut locui
aici sau dacă n-aş mai fi fost atât de gătită… Nu-i puteam cere ca
familia să mă viziteze. Mă aflam aici de-o zi.
— Dacă va plânge, aş dori să port pantaloni timp de o săptămână,
am spus eu.
Toată lumea a râs, dar într-un mod politicos. Până şi regele şi
regina păreau să găsească amuzantă cererea mea. Îmi plăcea felul în
care mă privea regina, ca şi când acum nu mai eram chiar o străină.
— S-a făcut, a spus Maxon. Şi dacă nu va plânge, îmi rămâi
datoare cu o plimbare prin împrejurimile palatului mâine
după-amiază.
O plimbare prin împrejurimi? Asta era tot? Nu mi se părea ceva
special. Mi-am amintit ce-mi spusese Maxon cu o seară în urmă, că
era păzit. Poate că nu ştia cum să invite o fată la întâlnire. Poate că
ăsta era felul lui de a se descurca singur cu ceva complet necunoscut.
Cineva de lângă mine a scos un sunet dezaprobator. Oh! Mi-am
118
dat seama că, dacă pierdeam, aveam să fiu prima persoană care
urma să se întâlnească în privat cu prinţul. O parte din mine voia să
renegocieze, dar, dacă aveam să-i fiu de ajutor – aşa cum îi
promisesem –, nu puteam descuraja aceste prime încercări de a
invita pe cineva la o întâlnire.
— E un târg dificil, domnule, dar accept.
— Justin?
Majordomul cu care vorbise cu puţin timp în urmă a înaintat.
— Pregăteşte un pachet cu tarte şi trimite-l familiei lui Lady
America. Roagă pe cineva să aştepte până ce sora ei le gustă, apoi
informează-ne dacă, într-adevăr, a plâns. Sunt foarte curios în
legătură cu acest lucru.
Justin a încuviinţat şi a plecat.
— Ar trebui să scrii un bilet care să însoţească pachetul, în care să
le spui celor din familia ta că eşti bine. De fapt, toate ar trebui să
faceţi asta. După micul dejun, scrieţi-le familiilor voastre, iar noi ne
vom asigura că vor primi mesajele astăzi.
Toate fetele au zâmbit şi au oftat, fericite că în sfârşit erau şi ele
băgate în seamă. Ne-am terminat micul dejun şi ne-am dus să ne
scriem scrisorile. Anne mi-a găsit nişte coli de hârtie, şi am început
să le scriu alor mei. Chiar dacă începutul fusese cam ciudat, ultimul
lucru pe care-l voiam era ca ei să-şi facă griji. Am încercat să par
veselă.

Dragă mamă, tată, May şi Gerad,

Mi-e foarte dor de voi! Prinţul a vrut să scriem acasă şi să vă


spunem că suntem bine şi în siguranţă. În cazul meu, ambele sunt
adevărate. Călătoria cu avionul a fost puţin înspăimântătoare, dar şi
amuzantă într-un fel. Lumea pare atât de mică văzută de sus!
Mi-au dat multe haine şi lucruri minunate şi am trei slujnice
extrem de amabile care mă ajută să mă îmbrac şi care fac curat pentru
mine şi îmi spun unde să merg. Aşa că, dacă sunt încurcată în

119
privinţa unor lucruri, ele ştiu mereu unde trebuie să fiu şi mă ajută să
ajung acolo la timp.
Celelalte fete sunt în mare parte timide, dar cred că s-ar putea
să-mi fi făcut deja o prietenă. Vă aduceţi aminte de Marlee din Kent?
Am făcut cunoştinţă în drum spre Angeles. E foarte inteligentă şi
prietenoasă. Dacă va trebui să mă întorc acasă la un moment dat, sper
că ea va câştiga.
L-am cunoscut pe prinţ. Şi pe rege şi pe regină. În realitate sunt
mai impunători. Încă n-am apucat să vorbesc cu ei, dar am vorbit cu
prinţul Maxon. E o persoană surprinzător de generoasă… cred.
Trebuie să închei, dar vă iubesc şi mi-e dor de voi. Vă voi scrie din
nou de îndată ce voi putea.
Cu dragoste,
America

Nu credeam că era ceva şocant în scrisoare, dar mă puteam înşela.


Mi-o imaginam pe May citind-o iar şi iar, găsind în cuvinte detalii
ascunse în legătură cu viaţa mea de aici. Mă întrebam dacă avea să
citească scrisoarea înainte să mănânce tartele.
P.S. May, tartele astea nu te fac să plângi?
Gata. Era cel mai bun lucru pe care-l puteam face.
Se pare însă că n-a fost suficient de bun. În acea seară, un
majordom a bătut la uşa mea, cu un plic de la ai mei şi cu un mesaj:
— Domnişoară, n-a plâns. A spus că sunt cele mai bune lucruri pe
care le-a mâncat vreodată – aşa cum aţi sugerat şi dumneavoastră –,
dar n-a plâns. Maiestatea Sa va veni să vă ia din camera
dumneavoastră mâine, în jurul orei şaptesprezece. Vă rog să fiţi gata.
Nu eram supărată pentru că pierdusem, ci pentru că mi-ar fi făcut
cu adevărat plăcere să port pantaloni. Dar cel puţin aveam scrisorile.
Mi-am dat seama că asta era prima oară când eram plecată de lângă
familia mea pentru mai mult de câteva ore. Nu eram suficient de
înstăriţi pentru a merge în călătorii şi, de vreme ce n-aveam prieteni,

120
nu rămăsesem niciodată peste noapte la cineva. Ar fi fost minunat să
existe o cale prin care să fi putut trimite scrisori în fiecare zi. Probabil
că nu era imposibil, dar ar fi foarte costisitor.
Mai întâi, am citit scrisoarea tatei. Nu contenea să mă asigure cât
de frumoasă arătam la televizor şi cât de mândru era de mine. Mai
zicea că n-ar fi trebuit să trimit trei cutii de tarte, deoarece May avea
să devină o răsfăţată. Trei cutii!
Doamne Dumnezeule!
Continua informându-mă că Aspen fusese acasă la noi pentru a-i
ajuta la organizarea actelor şi îi dăduseră şi lui o cutie. Nu ştiam ce
trebuia să simt în legătură cu asta. Pe de-o parte, eram fericită că
aveau să mănânce ceva atât de bun. Pe de altă parte, mi-l imaginam
împărţind o tartă cu noua lui prietenă. O persoană pe care o putea
alinta. M-am întrebat dacă era gelos din cauza cadoului de la Maxon
sau dacă era fericit că scăpase de mine.
Am zăbovit asupra acelor cuvinte mai mult decât aş fi vrut.
Tata încheia spunându-mi că era fericit că-mi făcusem o prietenă.
A adăugat că fusesem mereu varză la acest capitol. Am împăturit
scrisoarea şi mi-am trecut degetul peste semnătura de pe partea
cealaltă. Nu observasem niciodată cât de amuzantă era.
Scrisoarea lui Gerad era scurtă şi la obiect. Îi era dor de mine, mă
iubea şi mă ruga să-i trimit mai multă mâncare.
Am râs cu poftă citind-o.
Mama era autoritară chiar şi în scris. Mă felicita şi spunea că este
mândră că reuşisem să câştig afecţiunea prinţului – fusese informată
că eu eram singura care trimitea cadouri acasă – şi îmi cerea cu
fermitate să continui în acelaşi fel.
Mda, mamă, am zis în sinea mea, voi continua să-i spun prinţului că
n-are nicio şansă cu mine şi să-l jignesc ori de câte ori am ocazia. Minunat
plan!
Eram fericită că păstrasem la sfârşit scrisoarea lui May.
Misiva ei era absolut îmbătătoare. Recunoştea că e extrem de
geloasă că eu mâneam aşa ceva tot timpul. De asemenea, se plângea
121
că mama era mult mai autoritară cu ea. Cunoşteam sentimentul.
Restul scrisorii consta într-o serie de întrebări. Era Maxon la fel de
drăguţ în persoană aşa cum era şi la TV? Cu ce eram îmbrăcată?
Putea veni să viziteze palatul? Avea Maxon vreun frate secret care
şi-ar fi dorit ca într-o bună zi să se însoare cu ea?
Am chicotit şi am strâns la piept colecţia de scrisori. Curând
trebuia să fac efortul de a le răspunde. Probabil că pe undeva exista
vreun telefon, dar până în acel moment nimeni nu ne spusese nimic
în legătură cu asta. Chiar dacă aş fi avut unul în cameră, probabil că
aş fi întrecut măsura dacă aş fi sunat zilnic acasă. În plus, ar fi fost
amuzant să continuu cu scrisorile. Ar fi fost o dovadă a prezenţei
mele în palat când locul ăsta avea să fie numai o amintire.
M-am băgat în pat, alinată de gândul că familia era în ordine, iar
acea stare de bine m-a făcut să cad într-un somn adânc care a fost
tulburat doar de un junghi de emoţie la gândul că voi fi din nou
singură cu Maxon. Nu prea înţelegeam motivul, dar mi-am spus că
îmi făceam griji degeaba.

— De dragul aparenţelor, vrei, te rog, să mă iei de braţ? m-a


întrebat Maxon când, în ziua următoare, m-a condus din camera
mea.
Am şovăit puţin, dar i-am dat ascultare.
Slujnicele mă îmbrăcaseră deja cu rochia de seară: o chestie mică
şi albastră, cu talia înaltă, tăiată sub sâni şi fără mâneci. Pentru că
braţele mi-erau goale, simţeam materialul apretat al costumului lui
Maxon. Ceva în legătură cu asta mă făcea să nu mă simt în largul
meu. Probabil că a observat, deoarece a încercat să-mi distragă
atenţia.
— Îmi pare rău că n-a plâns, a spus el.
— Ba nu, nu-ţi pare.
Tonul meu jucăuş i-a dat de înţeles că nu eram prea supărată că
pierdusem.
— N-am mai jucat niciodată un joc de noroc. A fost drăguţ să
122
câştig.
În tonul lui simţeam o uşoară scuză.
— Norocul începătorului.
A zâmbit.
— Probabil. Data viitoare vom încerca s-o facem să râdă.
Imediat am început să derulez scenarii în minte. Oare ce anume
din palat ar fi făcut-o pe May să moară de râs?
Maxon şi-a dat seama că mă gândeam la ea.
— Cum e familia ta?
— La ce te referi?
— Exact la asta. Probabil că e foarte diferită de a mea.
— Aşa zic şi eu. Am râs: Pentru început, nimeni nu poartă
coroane la micul dejun.
Maxon a zâmbit.
— E mai mult un fel de dineu în casa Singer?
— Bineînţeles.
A chicotit. Începeam să cred că Maxon nu era atât de snob cum
crezusem la început.
— Ei bine, eu sunt mijlocia din cei cinci copii.
— Cinci!
— Da, cinci. Cele mai multe familii au mulţi copii. Dacă ar fi
posibil, şi eu aş vrea o familie numeroasă.
— Serios? a întrebat Maxon, ridicând din sprâncene.
— Da, i-am răspuns.
Coborâsem tonul. Nu puteam spune exact de ce, dar îi vorbeam
despre un detaliu intim legat de viaţa mea. Numai o singură
persoană mai ştia asta.
Am simţit un val de tristeţe, dar l-am alungat:
— În orice caz, sora mea cea mai mare, Kenna, e căsătorită cu
cineva din Patru. Acum lucrează într-o fabrică. Mama speră să mă
căsătoresc cu o persoană care să fie măcar din Patru, dar eu nu vreau
să renunţ la cântat. Îmi place prea mult. Acum fac parte din Trei ceea
ce e cu adevărat ciudat. Dacă voi putea, voi încerca să rămân în
123
domeniul muzicii. Kota e următorul. El e artist. Nu ne întâlnim prea
des zilele astea. A venit să mă vadă când am plecat, dar asta a fost
tot. Apoi urmez eu.
Maxon a zâmbit.
— America Singer, a zis el, cea mai bună prietenă a mea.
— Corect.
Mi-am dat ochii peste cap. Nu era cu putinţă să fiu cea mai
apropiată prietenă a lui. Cel puţin, nu încă. Dar trebuia să recunosc
că era singura persoană în care aveam încredere, nefiind persoana
iubită sau vreun membru al familiei. Ei bine, mai era şi Marlee. Oare
pentru el era la fel?
Am străbătut holul şi am pornit pe scări. Nu părea să se
grăbească.
— După mine e May. Ea e cea care m-a trădat şi nu a plâns. Sincer,
am fost distrusă; nu pot să cred că n-a plâns! Dar, da, şi ea e artistă.
Pictează. O… o ador.
Maxon mi-a examinat chipul. M-am înmuiat puţin vorbind
despre May. Îl simpatizam pe Maxon, dar nu ştiam cât de multe îi
puteam spune.
— Iar apoi e Gerad. El e mezinul; are doar şapte ani. Încă nu şi-a
dat seama dacă are înclinaţii spre muzică sau pictură. Cel mai mult îi
place să se joace cu mingea şi să studieze gândaci, ceea ce e în ordine,
numai că nu poate câştiga bani în felul ăsta. Încercăm să-l facem să
experimenteze mai mult. În orice caz, ăştia sunt toţi.
— Şi părinţii? a continuat el.
— Şi cu părinţii tăi cum rămâne? i-am răspuns eu.
— Îi cunoşti.
— Nu, nu-i cunosc. Le cunosc imaginea publică. În realitate cum
sunt?
L-am tras de mână, ceea ce a fost o faptă vitejească. Braţele lui
Maxon erau imense. Chiar şi pe sub haine puteam să-i simt muşchii
puternici şi fermi. Maxon a oftat, dar mi-am dat seama că nu era
exasperat. Se părea că îi făcea plăcere să fie bătut la cap. Probabil că
124
era trist să creşti într-un loc ca acela fără să ai un frate.
Se gândea ce să spună când am intrat în grădină. Soldaţii
arboraseră pe chipuri nişte zâmbete vagi. Dincolo de ei ne aştepta o
cameră de filmat. Bineînţeles că voiau să fie prezenţi la prima
întâlnire a prinţului. Maxon a scuturat din cap, iar ei s-au retras
imediat înăuntru. Am auzit pe cineva înjurând. Nu voiam să fiu
urmărită peste tot de camerele de filmat, dar părea ciudat să le faci
semn să plece.
— Eşti bine? Pari încordată, a observat Maxon.
— Tu eşti confuz în privinţa femeilor plângăcioase, iar eu sunt
confuză în privinţa plimbărilor cu prinţii, am spus, ridicând din
umeri.
Auzind aceste cuvinte, Maxon a râs uşor, dar n-a spus nimic. În
timp ce ne plimbam, am observat că soarele nu se vedea din cauza
pădurii uriaşe de lângă palat, cu toate că era încă devreme. Umbra se
ridica deasupra noastră, creând o mantie de întuneric. Cu o noapte
în urmă, când căutasem un loc unde să fiu singură, aici îmi dorisem
să ajung. Se părea că acum eram cu adevărat singuri. Am continuat
să mergem, îndepărtându-ne de palat şi de soldaţii care ne puteau
auzi conversaţia.
— Ce e confuz în legătură cu mine?
Am şovăit, dar i-am spus ce simţeam.
— Personalitatea ta. Intenţiile tale. Nu sunt sigură la ce să mă
aştept de la această plimbărică.
— Ah!
S-a oprit şi s-a întors spre mine. Eram foarte aproape unul de
celălalt şi, în pofida aerului cald de vară, am fost străbătută de un
fior rece.
— Cred că de-acum ţi-ai dat deja seama că nu sunt genul de om
care să se ascundă pe după deget. Am să-ţi spun exact ce vreau de la
tine.
Maxon a mai făcut un pas spre mine.
Mi se pusese un nod în gât. Tocmai intrasem în situaţia de care mă
125
temeam. Fără soldaţi, fără camere de filmat, fără cineva care să-l
oprească din ceea ce voia să facă.
A reacţionat în urma loviturii cu genunchiul. L-am lovit pe
Maiestatea Sa în interiorul coapsei. Cu forţă.
Maxon a scos un strigăt de durere şi s-a aplecat în faţă,
prinzându-se de picior când m-am îndepărtat de el.
— Asta pentru ce-a fost?
— Dacă mă atingi doar cu un deget, o să te lovesc şi mai rău! i-am
promis.
— Poftim?
— Am spus, dacă…
— Nu, nu, fată nebună, te-am auzit de prima dată, a spus Maxon,
făcând o grimasă. Dar la ce Dumnezeu te referi?
Am simţit cum roşeam. Sărisem direct la cea mai groaznică
concluzie şi eram pregătită să mă lupt cu o ameninţare care întârzia
să apară.
Soldaţii au venit în fugă, alertaţi de mica noastră încăierare.
Maxon, aflat într-o poziţie ciudată, pe jumătate aplecat, le-a făcut
semn să plece.
Am rămas în tăcere pentru o clipă, iar când durerea i-a mai trecut,
Maxon m-a privit drept în ochi.
— Ce credeai că vreau? m-a întrebat.
Am lăsat capul în jos şi m-am îmbujorat.
— America, ce credeai că vreau?
Părea supărat. Mai mult decât supărat. Jignit. Ghicise ce anume
presupusesem, şi nu-i plăcuse deloc.
— În public? Credeai… Doamne Dumnezeule! Sunt un
gentleman!
A dat să plece, dar s-a întors:
— De ce te-ai mai oferit să mă ajuţi dacă mă consideri josnic?
Nici măcar nu-l puteam privi în ochi. Nu ştiam cum să-i explic că
mă pregătisem să înfrunt un animal, că întunericul şi intimitatea mă
făceau să mă simt ciudat, că nu mai fusesem singură decât cu un alt
126
băiat şi că aşa ne comportam noi.
— În seara asta vei lua cina în camera ta. Voi rezolva problema
asta mâine-dimineaţă.
Am aşteptat în grădină până când toţi ceilalţi s-au dus în
sufragerie, iar apoi m-am plimbat pe hol înainte să intru în cameră.
Când am intrat, Anne, Mary şi Lucy nu mai puteau de fericire. Nu
aveam curajul să le spun că nu îmi petrecusem decât o parte din
seară cu prinţul.
Mâncarea îmi fusese deja adusă şi mă aştepta pe masa de lângă
balcon. Mi-era foame acum că sentimentul de ruşine se mai
atenuase. Dar nu lunga mea absenţă era motivul pentru care
slujnicele radiau de fericire. Pe pat se afla o cutie foarte mare, care
implora să fie deschisă.
— Putem să vedem? a întrebat Lucy
— Lucy, eşti nepoliticoasă! a dojenit-o Anne.
— Au adus-o aici când aţi plecat! De atunci nu mai avem stare! a
exclamat Mary.
— Mary! Unde-ţi sunt manierele? a întrebat-o Anne,
încruntându-se.
— Nu, nu vă faceţi griji, fetelor. Nu am secrete.
A doua zi, când urma să fiu dată afară, aveam să le spun de ce.
Le-am oferit un zâmbet vag în timp ce desfăceam funda cutiei
roşii. Înăuntru erau trei perechi de pantaloni. O pereche din olandă,
o alta, mai elegantă, dar moale la atingere, şi una splendidă din
denim. Deasupra lor se afla un cartonaş care purta emblema Ileei:

Îmi ceri nişte lucruri atât de simple, încât nu ţi le pot refuza. Dar,
de dragul meu, doar în zilele de sâmbătă, te rog. Îţi mulţumesc pentru
momentele petrecute împreună.
Prietenul tău, Maxon

127
Capitolul 13

Ținând seama de toate, nu prea avem timp să fiu jenată sau


îngrijorată. În dimineaţa următoare, când slujnicele m-au îmbrăcat
fără să dea semne de nelinişte, am presupus că prezenţa mea în
sufragerie va fi bine-venită. Chiar şi faptul că mi se permitea să
cobor la micul dejun demonstra că Maxon nu era o persoană rea,
lucru la care nu mă aşteptasem: primeam o ultimă masă, un ultim
moment ca una dintre frumoasele Alese.
Eram pe la jumătatea mesei, când Kriss şi-a făcut curaj şi m-a
întrebat despre întâlnire.
— Cum a fost? a întrebat ea pe un ton scăzut, aşa cum trebuia să
vorbim în timpul mesei.
Dar cele trei cuvinte le-au determinat pe fetele care ne auziseră
vorbind să ciulească urechile.
Am respirat profund:
— De nedescris.
Alesele s-au privit una pe cealaltă, aşteptând în mod evident mai
multe informaţii.
— Cum s-a purtat? a întrebat Tiny
— Ăăă…
Am încercat să-mi aleg cuvintele cu grijă:
— Deloc cum mă aşteptam.
De data asta, la masă s-au auzit nişte murmure.
— Faci asta dinadins? s-a băgat Zoe. Dacă da, atunci eşti
îngrozitor de răutăcioasă.
Am scuturat din cap. Cum aş fi putut explica?
— Nu, doar că…

128
Dar am fost scutită de chinul de a răspunde de nişte strigăte
ciudate care veneau de pe coridor.
În scurta şedere la palat, nu mai auzisem niciun zgomot atât de
puternic. Mai mult decât atât, încălţămintea soldaţilor scotea nişte
sunete ca un soi de muzică, în timp ce uşile masive se deschideau şi
se închideau, iar furculiţele zăngăneau pe farfurii. Era un haos
absolut.
Familia regală a părut să priceapă înaintea noastră.
— Doamnelor, mergeţi în fundul sălii! a strigat regele Clarkson,
dând fuga la fereastră.
Fetele, zăpăcite, dar ascultătoare, s-au îndreptat în linişte spre
masa principală. Regele trăgea de un stor, care s-a dovedit a fi unul
neobişnuit. Era din metal şi scârţâia în timp ce era lăsat în jos. Maxon
s-a dus lângă el şi a tras altul. Iar lângă Maxon, minunata şi delicata
regină s-a grăbit să-l tragă pe următorul.
Asta s-a întâmplat când şuvoiul de soldaţi a năvălit în sufragerie.
Am văzut câţiva dintre ei aliniindu-se în faţa încăperii, chiar înainte
ca imensele uşi să fie închise, încuiate şi securizate cu bare de metal.
— Au pătruns dincolo de ziduri, Maiestate, dar putem să îi oprim.
Doamnele ar trebui să plece, dar suntem atât de aproape de uşă… a
zis un soldat.
— Am înţeles, Markson, i-a răspuns regele, întrerupându-l.
Mie nu mi-a trebuit mai mult pentru a înţelege. Rebelii
pătrunseseră pe domeniile regale.
Bănuisem că asta avea să se întâmple la un moment dat. Prea
mulţi musafiri la palat, prea multe pregătiri, în mod sigur cineva
trecuse cu vederea ceva, făcând ca siguranţa noastră să fie
ameninţată. Şi chiar dacă nu se putea intra atât de uşor în palat, era
cel mai potrivit moment pentru a iniţia un protest. La urma urmelor,
Alegerea era, într-un fel, un motiv de îngrijorare. Eram sigură că
rebelii o urau, la fel cum urau toate lucrurile care aveau de-a face cu
Illéa.
Dar, indiferent de ceea ce credeau ei, eu n-aveam să mă las
129
doborâtă atât de uşor.
Am împins în spate scaunul pe care stăteam atât de repede, încât
a căzut, şi am alergat către cea mai apropiată fereastră pentru a
coborî apărătoarea metalică. Vreo câteva fete care înţelegeau
ameninţarea au procedat la fel.
Mi-a luat numai o clipă să o las în jos, dar s-a dovedit dificil să o
blochez. Tocmai reuşisem să acţionez sistemul de închidere, când
ceva a izbit transperantul metalic din afară, făcându-mă să mă retrag
urlând, până când m-am împiedicat de scaunul meu răsturnat şi am
căzut la podea.
Maxon a venit imediat lângă mine:
— Te-ai rănit?
Am făcut o scurtă evaluare. Probabil că aveam să mă aleg cu o
vânătaie la şold, plus o sperietură zdravănă, dar asta era tot.
— Nu, sunt bine.
— În fundul încăperii. Acum! a ordonat el, ajutându-mă să mă
ridic.
A alergat prin sală, ducându-se la fetele îngheţate de frică,
trimiţându-le către colţul din spate.
L-am ascultat, îndreptându-mă spre Alesele cuibărite la un loc.
Unele dintre ele plângeau; altele erau pur şi simplu şocate şi priveau
în gol. Tiny leşinase. Regele Clarkson vorbea pe un ton serios cu un
soldat de lângă peretele din spate, dar era suficient de departe încât
fetele să nu audă ce spunea. Cu un braţ o ţinea protector de talie pe
regină, care stătea calmă şi mândră lângă el.
Oare de câte ori trecuseră prin asta? Ştiam de la buletinele de ştiri
că astfel de atacuri aveau loc de câteva ori pe an. Probabil că era un
lucru care îţi submina încrederea în viitor. Şansele de supravieţuire
scădeau vertiginos pentru ea… pentru soţul ei… şi pentru singurul
lor copil. Era evident că, la un moment dat, rebelii aveau să găsească
o cale de a primi ceea ce-şi doreau. Cu toate astea, ea stătea acolo, cu
fruntea sus, arborând o expresie calmă.
A aruncat o privire spre fete. Are vreuna dintre ele puterea necesară
130
pentru a deveni regină? părea să spună. Tiny zăcea inconştientă în
braţele cuiva. Celeste şi Bariel vorbeau încontinuu. Ştiam cum arăta
Celeste când nimic nu o deranja şi puteam să-mi dau seama că acum
era tulburată, deşi, în comparaţie cu celelalte fete, îşi ascundea
emoţiile destul de bine. Unele dintre ele erau în pragul isteriei, stând
în genunchi şi scâncind. Altele refuzau pur şi simplu să accepte ce se
întâmpla, retrăgându-se într-o lume numai a lor. Erau livide şi îşi
răsuceau mâinile duse pe gânduri, aşteptând ca totul să se termine.
Marlee plângea, dar nu atât cât să pară devastată. Am luat-o de
mână şi am ridicat-o în picioare.
— Şterge-ţi lacrimile şi stai dreaptă, i-am lătrat la ureche.
— Poftim? a chiţcăit ea.
— Ai încredere în mine şi fă ce-ţi spun!
Marlee şi-a şters lacrimile cu rochia şi şi-a îndreptat spatele. Şi-a
atins faţa, încercând probabil să-şi şteargă urmele de machiaj. Apoi
s-a întors şi m-a privit pentru a vedea dacă totul e în regulă.
— Bun. Scuze că sunt atât de autoritară, dar ai încredere în mine,
OK?
Mă simţeam prost că-i dădeam ordine în toiul evenimentelor, dar
trebuia să arate la fel de calmă precum regina Amberly. În mod sigur
Maxon şi-ar fi dorit ca regina lui să fie aşa, iar Marlee trebuia să
câştige.
Marlee a încuviinţat din cap.
— Nu, ai dreptate. Vreau să zic, deocamdată toată lumea e în
siguranţă. N-ar trebui să fiu atât de îngrijorată.
Am dat din cap spre ea, cu toate că se înşela complet. Nimeni nu
era în siguranţă.
Soldaţii aşteptau pe poziţii lângă uşile masive în timp ce rebelii
aruncau cu obiecte grele în ziduri şi în ferestre. În încăpere nu era
niciun ceas. Nu ştiam de cât timp eram sub asediu, ceea ce mă
neliniştea. Cum puteam afla dacă pătrunseseră în palat? Atunci când
aveau să bată cu putere în uşi? Erau cumva deja înăuntru, iar noi nu
ştiam?
131
Nu-mi puteam trăda îngrijorarea. M-am uitat la o vază cu flori –
ale căror denumiri nu le ştiam – şi am început să-mi rod una dintre
unghiile perfect şlefuite. Mă prefăceam că acele flori erau tot ceea ce
conta în lume.
În cele din urmă, Maxon a venit să vadă ce fac, aşa cum procedase
şi cu celelalte fete. Stătea lângă mine, privind florile. Niciunul dintre
noi nu prea ştia ce să spună.
— Eşti bine? m-a întrebat într-un sfârşit.
— Da, i-am şoptit.
El a tăcut o clipă, apoi a spus:
— Nu pari.
— Ce se va întâmpla cu slujnicele mele? am zis, dând glas celei
mai mari griji.
Eu eram în siguranţă. Dar oare ele erau? Dacă vreuna dintre ele se
hotărâse să coboare exact când intraseră rebelii?
— Slujnicele tale? m-a întrebat el pe un ton care sugera că eram o
proastă.
— Da, slujnicele mele.
M-am uitat în ochii lui, făcându-l să înţeleagă că numai o
minoritate aleasă dintre ocupanţii palatului era cu adevărat
protejată. Lacrimile începuseră să mi se adune în ochi. Nu voiam să
plâng, aşa că respiram repede, încercând să-mi stăpânesc emoţiile.
El m-a privit în ochi, părând să priceapă că nu eram prea departe
de o servitoare. Nu asta mă îngrijora, dar părea ciudat că o tragere la
sorţi să constituie diferenţa dintre mine şi cineva ca Anne.
— Probabil că s-au ascuns pe undeva. Ajutoarele au propriile
adăposturi în care se pot refugia. Soldaţii sunt foarte buni când vine
vorba de asedii şi alertează pe toată lumea. În mod sigur vor fi bine.
De obicei, avem un sistem de alarmă, dar rebelii l-au distrus ultima
oară când au venit. Oamenii au tot încercat să-l repare, dar…
Maxon a oftat.
Am privit în jos, încercând să-mi potolesc toate grijile.
— America! m-a implorat el.
132
M-am întors spre Maxon.
— Fetele sunt bine. Rebelii s-au mişcat încet şi toată lumea de-aici
ştie ce să facă în astfel de situaţii.
Am încuviinţat. Am rămas în tăcere timp de un minut, şi mi-am
dat seama că era pe cale să plece.
— Maxon, am şoptit.
El s-a întors, puţin surprins că îl strigasem atât de neprotocolar de
faţă cu toţi ceilalţi.
— În legătură cu ce s-a întâmplat aseară. Lasă-mă să-ţi explic.
Când au venit să ne pregătească pentru sosirea noastră aici, un
bărbat mi-a spus să nu te refuz niciodată. Indiferent de lucrurile pe
care mi le-ai cere. Niciodată.
Maxon a împietrit:
— Poftim?
— Mi-a dat de înţeles că ţi-ai putea dori anumite lucruri. Iar tu
mi-ai spus că nu ai fost în compania multor femei. După optsprezece
ani… şi le-ai mai şi făcut vânt cameramanilor. Pur şi simplu m-am
speriat când te-ai apropiat de mine.
Maxon a clătinat din cap, încercând să priceapă totul. Pe faţa lui,
de obicei calmă, se strecuraseră acum umilinţa, furia şi neîncrederea.
— Aceste lucruri le-au fost spuse tuturor fetelor? m-a întrebat el,
părând şocat.
— Nu ştiu. Nu cred că multe fete ar avea nevoie de un asemenea
avertisment. Probabil că de-abia aşteaptă să sară pe tine, am spus,
dând din cap spre ele.
El a chicotit.
— Dar tu nu aştepţi acest lucru şi de asta n-ai avut nicio problemă
când m-ai lovit sub centură, nu?
— Te-am lovit în coapsă!
— Oh, te rog! Un bărbat n-are nevoie de atâta timp ca să se
recupereze după un şut în coapsă, mi-a zis el pe un ton sceptic.
Fără voia mea, am început să râd. Din fericire, Maxon mi s-a
alăturat. Apoi un alt obiect s-a izbit de ferestre şi ne-am oprit în
133
acelaşi timp. Preţ de o clipă uitasem unde mă aflam.
— Iar acum ai de-a face cu o încăpere plină de femei care plâng,
nu-i aşa? l-am întrebat.
Expresia de pe faţa lui trăda o zăpăceală comică.
— Nimic pe lumea asta nu mă zăpăceşte mai tare! mi-a şoptit el.
N-am nici cea mai vagă idee cum să le fac să înceteze.
Acesta era bărbatul care urma să conducă ţara: tipul care nu ştia
ce să facă în faţa unor lacrimi. Era prea amuzant.
— Încearcă să le baţi uşor pe spate sau pe umăr şi să le spui că
totul va fi bine. De cele mai multe ori când fetele plâng, ele nu vor
neapărat să le rezolvi problema, ci doar să le consolezi, l-am povăţuit
eu.
— Serios?
— Da.
— Nu poate fi atât de simplu.
Curiozitatea şi îndoiala i se citeau în voce.
— Am spus că de cele mai multe ori, nu tot timpul. Dar probabil
că va funcţiona pentru majoritatea fetelor de-aici.
El a pufnit:
— Nu sunt atât de sigur. Două dintre ele m-au întrebat deja dacă
le voi lăsa să plece când toate astea se vor termina.
— Credeam că nu avem voie să cerem aşa ceva.
Dar n-ar fi trebuit să fiu surprinsă. Având în vedere că fusese de
acord ca eu să rămân, probabil că nu-i păsa foarte tare de reguli.
— Ce-ai de gând să faci?
— Ce altceva pot face? Nu pot ţine o persoană aici împotriva
voinţei ei.
— Poate că se vor răzgândi, am spus eu pe un ton plin de
optimism.
— Poate. A tăcut o clipă. Eşti bine? Nu te-ai speriat şi tu? a
întrebat, aproape cu veselie.
— Sincer? Eram convinsă că mă vei trimite acasă după micul
dejun, am recunoscut.
134
— Da? Şi eu mă gândisem la asta.
Am făcut un schimb de zâmbete. Prietenia noastră – dacă o
puteam numi aşa – era ciudată şi imperfectă, dar cel puţin nu
duceam lipsă de sinceritate.
— Nu mi-ai răspuns. Vrei să pleci?
Zidul a fost lovit din nou, iar ideea părea atrăgătoare. Cel mai
groaznic atac de-acasă fusese tentativa lui Gerad de a-mi fura
mâncarea. Fetele de-aici nu mă băgau în seamă, hainele erau
sufocante, oamenii încercau să mă rănească, iar toată afacerea mă
făcea să nu mă simt în largul meu. Dar era bine pentru familia mea şi
mă simţeam minunat cu stomacul plin. Maxon părea puţin pierdut,
dar aveam să fiu departe de el pentru încă puţin timp. Şi, cine ştie,
poate că puteam fi de ajutor în alegerea viitoarei prinţese.
L-am privit pe Maxon în ochi:
— Dacă nu mă dai afară, nu plec.
El a zâmbit:
— Bun. Va trebui să mă mai înveţi trucuri din astea cu bătutul pe
umăr.
I-am întors zâmbetul. Da, era cu totul anapoda, dar ceva bun tot
avea să iasă din toată treaba asta.
— America, poţi să-mi faci o favoare?
Am încuviinţat.
— Toată lumea ştie că ieri după-amiază am petrecut mult timp
împreună. Dacă te întreabă cineva, ai putea să le spui, te rog, că eu
nu… că n-aş…
— Desigur. Şi îmi cer scuze pentru tot.
— Ar fi trebuit să ştiu că, dacă vreo fată are să nesocotească vreun
ordin, aceea vei fi tu.
Mai multe obiecte grele au lovit din nou zidul, făcându-le pe
câteva fete să ţipe.
— Cine sunt? Ce vor? l-am întrebat.
— Cine? Rebelii?
Am încuviinţat.
135
— Depinde pe cine întrebi. Şi despre care grup vorbeşti, mi-a
răspuns el.
— Vrei să spui că sunt mai multe?
Asta făcea ca totul să fie şi mai periculos. Dacă ăsta era doar un
grup, atunci ce puteau face două sau mai multe? Din câte ştiam eu,
un rebel era un rebel, iar Maxon îmi dăduse de înţeles că unii puteau
fi mai răi decât alţii.
— Câte grupări există?
— În principiu două, nordicii şi sudicii. Nordicii atacă mai
frecvent, pentru că sunt mai aproape. Vin dintr-o regiune ploioasă
din Likely aproape de Bellingham, de undeva din nord. Nimeni nu
vrea să trăiască acolo – sunt numai ruine –, aşa că şi-au făcut un fel
de tabără, cu toate că eu bănuiesc că sunt mereu pe drumuri. Asta
este doar o teorie – una pe care nimeni n-o ia în seamă. Nu prea au
şanse să pătrundă în palat, iar dacă vor reuşi, pierderile vor fi…
minime. Bănuiesc că ceea ce se întâmplă acum e uneltirea nordicilor,
a spus el, ridicând vocea din cauza zgomotului.
— De ce? Ce îi deosebeşte atât de mult de sudici?
Maxon părea să ezite, nefiind sigur dacă această informaţie
trebuia să ajungă la urechile mele. S-a uitat în jur ca să vadă dacă ne
putea auzi cineva. M-am uitat şi eu şi am observat câteva fete care
stăteau cu ochii pe noi. Celeste arăta ca şi cum mai avea puţin şi-mi
dădea foc. Nu am zăbovit prea mult asupra ei. Dar chiar şi aşa,
nimeni nu era suficient de aproape pentru a ne auzi. Când Maxon
şi-a dat seama de asta, s-a aplecat şi mi-a şoptit:
— Atacurile lor sunt mult mai… letale.
Am fost străbătută de un fior.
— Letale?
A încuviinţat cu o mişcare a capului:
— Ei nu vin decât o dată sau de două ori pe an, din câte-mi pot da
seama. Am senzaţia că toată lumea încearcă să mă ţină departe de
statistici, dar nu sunt idiot. Când sudicii atacă, mor mulţi oameni.
Problema e că ambele grupări arată la fel în ochii noştri – murdari, în
136
mare parte bărbaţi, slabi, dar puternici, fără niciun soi de însemn –
aşa că până când încăierarea nu se termină, nu prea ştim la ce să ne
aşteptăm.
Am aruncat o privire prin încăpere. O mulţime de oameni erau în
pericol dacă Maxon se înşela şi cei de-afară erau sudicii. M-am
gândit din nou la bietele mele slujnice.
— Dar tot nu înţeleg. Ce vor, de fapt?
Maxon a ridicat din umeri:
— Se pare că sudicii vor să ne distrugă. Nu ştiu de ce, dar
bănuiesc că sunt nemulţumiţi sau ceva de genul ăsta, s-au săturat să
fie marginalizaţi. Nici măcar nu fac parte din Opt, de vreme ce sunt
în afara reţelei sociale. Iar nordicii sunt o enigmă. Tata spune că vor
doar să ne enerveze, să ne submineze autoritatea, dar eu nu sunt de
acord.
Pentru o clipă a părut încrezător:
— Am o teorie şi în cazul lor.
— Îmi spui şi mie?
Maxon şovăia din nou. Probabil că de data asta nu se temea că
m-aş putea speria, ci că nu l-aş lua în serios.
S-a apropiat din nou de mine şi mi-a şoptit:
— Caută ceva.
— Ce anume?
— Nu ştiu. Dar se întâmplă mereu acelaşi lucru când ne asediază.
Soldaţii sunt imobilizaţi, răniţi sau legaţi, dar niciodată omorâţi. Ca
şi cum nu ar vrea să fie stingheriţi de nimeni în timp ce umblă prin
palat. Deşi câteodată iau prizonieri, iar asta e destul de tulburător.
Apoi, camerele – mă rog, alea în care pot pătrunde – sunt întoarse pe
dos. Fiecare sertar e scos, rafturile sunt golite, covoarele date la o
parte. Multe lucruri sunt stricate. N-o să-ţi vină să crezi câte aparate
de fotografiat am schimbat de-a lungul anilor.
— Aparate de fotografiat?
— Oh, a spus el înroşindu-se. Îmi place să fac fotografii. Cu toate
astea, nordicii nu iau prea multe cu ei. Tata crede că teoria mea e o
137
aberaţie, desigur. Ce ar putea căuta o adunătură de barbari
analfabeţi? Dar eu cred că trebuie să fie ceva.
Era uluitor. Dacă aş fi fost săracă şi aş fi ştiut cum să intru în palat,
cred că aş fi luat toate bijuteriile pe care le-aş fi găsit, orice putea fi
vândut. Aceşti rebeli probabil că aveau şi altceva în minte în afară de
declaraţii politice sau de supravieţuirea de zi cu zi atunci când
veneau aici.
— Crezi că e o prostie ideea mea? m-a întrebat Maxon,
trezindu-mă din reverie.
— Nu, nu e o prostie. E neclară, dar nu tâmpită.
Am zâmbit amândoi. Mi-am dat deodată seama că, dacă Maxon
ar fi fost pur şi simplu Maxon Schreave, şi nu Maxon, viitorul rege al
Iléei, ar fi fost genul de om pe care mi l-aş fi dorit ca vecin, cineva cu
care puteam schimba o vorbă.
Şi-a dres vocea:
— Bănuiesc că ar trebui să-mi termin rondul.
— Da, îmi imaginez că sunt câteva domnişoare care se întreabă de
ce îţi ia atât de mult.
— Deci, prieteno, ceva sugestii în legătură cu cine ar trebui să
vorbesc?
Am zâmbit şi m-am uitat în spate, asigurându-mă că preferata
mea la titlul de prinţesă era liniştită. Era.
— O vezi pe fata aceea blondă, îmbrăcată în roz? E Marlee.
Drăguţă, foarte de treabă, îi plac filmele. Du-te!
Maxon a chicotit şi s-a îndreptat spre ea.

*
Mi s-a părut că aşteptasem în sufragerie o veşnicie, însă atacul
durase aproximativ o oră. Mai târziu am aflat că rebelii nu intraseră
în palat. Soldaţii trăseseră doar când aceştia încercaseră să deschidă
uşile principale, după ce mai întâi aruncaseră în ferestre cu nişte
cărămizi – scoase din zidurile palatului – şi cu mâncare stricată.
La un moment dat, doi bărbaţi se apropiaseră prea mult de uşi, se
138
deschisese focul asupra lor, iar aceştia o luaseră la fugă. Dacă
presupunerile lui Maxon erau corecte, aveam de-a face cu nordicii.
Ne-au mai ţinut o vreme în sufragerie, timp în care palatul a mai
fost o dată controlat. Când s-a confirmat că era sigur, ni s-a permis să
mergem în camere. Am mers braţ la braţ cu Marlee. În pofida
faptului că nu mă pierdusem cu firea în timpul asediului, eram
obosită, dar şi fericită că aveam pe cineva care să-mi distragă atenţia.
— Te-a lăsat să porţi pantaloni, chiar dacă ai pierdut? m-a întrebat
ea.
Începusem să vorbesc despre Maxon imediat ce fusese posibil,
curioasă să aflu cum decursese conversaţia lor.
— Da. A fost foarte generos în legătură cu asta.
— Cred că bunătatea lui e fermecătoare.
— E un om tare bun. E amabil chiar şi când se află într-o
dispoziţie mai proastă.
De exemplu, atunci când primeşte un şut în bijuteriile regale.
— La ce te referi?
— La nimic.
Nu voiam să-i vorbesc despre incident.
— Despre ce aţi vorbit azi? am întrebat-o pe Marlee.
— Ei bine, m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să-l văd săptămâna asta,
a spus ea, înroşindu-se.
— Marlee! Ăsta e un lucru minunat!
— Şşş! a spus ea, privind prin jur, cu toate că celelalte fete
urcaseră deja scările. Încerc să nu-mi fac speranţe prea mari.
Am tăcut amândouă preţ de un minut, apoi ea a explodat de
fericire:
— Pe cine păcălesc? Sunt atât de entuziasmată, că nici nu-mi vine
să cred! Sper că nu va dura mult până să mă invite.
— Dacă deja ţi-a cerut asta, sunt sigură că foarte curând vei primi
veşti. Vreau să spun, atunci când se eliberează de îndatoririle
oficiale.
Ea a râs:
139
— Nu-mi vine să cred! Ştiam că e chipeş, dar nu eram sigură cum
se va comporta. Am fost atât de îngrijorată că ar fi… nu ştiu, înţepat
sau ceva de genul ăsta.
— Şi eu. Dar el e…
Cum era Maxon, de fapt? Era infatuat, într-o oarecare măsură, dar
nu în sensul rău al cuvântului, aşa cum îmi imaginasem eu. Se purta
ca un prinţ, dar era atât de… de…
— Normal.
Marlee nu se mai uita la mine. Păşea visătoare înainte. Speram ca
imaginea pe care şi-o făcuse despre Maxon să fie una care să
coincidă cu realitatea. Îmi doream, de asemenea, ca ea să fie fata pe
care el o aştepta. Am lăsat-o la uşa ei, făcându-i cu mâna, apoi m-am
dus în camera mea.
Gândurile cu privire la Marlee şi Maxon s-au risipit de îndată ce
am deschis uşa. Anne şi Mary stăteau în genunchi lângă Lucy, care
părea foarte tulburată. Faţa îi era roşie, iar lacrimile îi curgeau pe
obraji; tremurul de-abia perceptibil se transformase într-o mişcare
dezordonată care îi zguduia tot trupul.
— Lucy calmează-te, totul e bine, îi şoptea Anne în timp ce-i
mângâia părul ciufulit.
— Totul s-a terminat. Nimeni n-a fost rănit. Draga mea, eşti în
siguranţă, a adăugat Mary ţinând-o de mâna care îi zvâcnea.
Eram prea şocată să vorbesc. Scena era atât de intimă, încât am
considerat că e mai bine să plec, dar Lucy m-a zărit înainte să ies din
cameră.
— Î-î-îmi cer scuze, Lady Lady Lady… s-a bâlbâit ea.
Anne şi Mary şi-au ridicat privirile îngrijorate.
— Nu-ţi face griji. Eşti bine? am întrebat-o, închizând uşa ca să nu
ne vadă cineva.
Lucy a dat să vorbească din nou, dar n-a putut articula niciun
cuvânt. Lacrimile şi tremuratul puseseră din nou stăpânire pe
trupşorul ei.
— Va fi bine, domnişoară, a intervenit Anne. Durează câteva ore,
140
dar până la urmă se calmează. Dacă tremuratul persistă, o s-o ducem
la infirmerie. Anne a coborât tonul: Numai că Lucy nu vrea să
meargă acolo. Dacă superiorii află că nu eşti bine, te trimit la
spălătorie sau la bucătărie. Iar lui Lucy îi place să fie servitoare.
Nu ştiam de ce Anne vorbea în şoaptă. Ne strânseserăm în jurul
lui Lucy, iar ea auzea tot, chiar şi în starea în care se afla.
— V-v-vă rog, domnişoară. Eu nu… eu nu… eu… a spus ea.
— Şşt! N-o să te pârască nimeni, i-am spus. M-am uitat la Anne şi
la Mary: Ajutaţi-mă s-o pun pe pat.
Ar fi trebuit să fie uşor, dar Lucy se zvârcolea atât de puternic,
încât mâinile şi picioarele îi tot alunecau din strânsoarea noastră.
Ne-a luat ceva timp până am întins-o pe pat. Odată ce am învelit-o,
moliciunea patului a făcut ceea ce cuvintele noastre nu putuseră.
Tremuratul lui Lucy s-a mai potolit, iar ea a rămas cu privirea
agăţată de baldachin.
Mary s-a aşezat pe marginea patului şi a început să fredoneze un
cântecel, amintindu-mi de felul în care aveam grijă de May când era
bolnavă. Am tras-o pe Anne într-un colţ, departe de urechile lui
Lucy.
— Ce s-a întâmplat? A intrat cineva aici? am întrebat-o.
Dacă se întâmplase aşa ceva, mă aşteptam să mi se spună.
— Nu, nu, m-a asigurat Anne. Lucy intră mereu în criză când vin
rebelii. Începe să plângă numai când aude de ei. Ea…
Anne a privit în jos, spre papucii ei negri lustruiţi, încercând să
hotărască dacă să continue sau nu. Nu doream să mă bag în viaţa lui
Lucy, dar voiam să înţeleg. Anne a tras adânc aer în piept şi a zis:.
— Unii dintre noi s-au născut pe domeniile regale. Mary s-a
născut în castel, iar părinţii ei sunt încă aici. Eu am fost orfană, adusă
în palat pentru că era nevoie de personal.
Şi-a netezit rochia, ca şi cum ar fi vrut să înlăture această latură
neplăcută a vieţii ei.
— Lucy a fost vândută palatului.
— Vândută? Cum aşa? Aici nu sunt sclavi.
141
— Teoretic nu, dar asta nu înseamnă că nu se poate întâmpla.
Mama lui Lucy avea nevoie de o operaţie. Şi-au oferit serviciile unei
familii din Trei în schimbul banilor. Mama ei nu şi-a mai revenit, iar
ei au rămas cu datoria, aşa că Lucy şi tatăl ei au locuit cu acea familie
vreme îndelungată. Din câte am înţeles, au fost trataţi foarte dur.
Fiul acelei familii s-a îndrăgostit de Lucy şi, cu toate că uneori nu
contează din ce castă faci parte, de la Şase la Trei e totuşi un salt
destul de mare. Când mama lui a descoperit legătura, a vândut-o pe
Lucy împreună cu tatăl ei celor de la palat. Îmi amintesc când a
venit. A plâns zile întregi. Probabil că se iubeau foarte mult.
M-am uitat la Lucy. Cel puţin, în cazul meu unul dintre noi luase
decizia de a ieşi din relaţie. Ea nu avusese de ales.
— Tatăl lui Lucy lucrează la grajduri. Nu e foarte puternic sau
eficient, dar e foarte devotat. Iar Lucy e servitoare. Ştiu că poate
părea aiurea, dar e o onoare să fii servitoare la palat. Noi ne aflăm în
linia întâi – suntem considerate suficient de inteligente, pregătite şi
atractive pentru a fi văzute în timp ce ne facem treaba. Ne luăm
slujbele foarte în serios şi ne ţinem de ele. Dacă o dai în bară, eşti
trimisă la bucătărie, unde lucrezi pe brânci şi stai în zdrenţe. Sau tai
lemne şi prăşeşti pământul. Nu e uşor să fii servitoare.
Mă simţeam ca o proastă. În mintea mea, ele erau din Şase şi atât.
Dar chiar şi-aici existau ierarhii şi diferenţe pe care nu le înţelegeam.
— Acum doi ani, palatul a fost atacat în toiul nopţii. Rebelii au
pus mâna pe nişte uniforme de soldaţi şi nu-i mai puteai deosebi de
personalul palatului. Era aşa un haos, că nimeni nu mai ştia pe cine
să atace şi pe cine să apere, oamenii se furişau peste tot… a fost
groaznic.
Am tremurat numai gândindu-mă la asta. Întunericul, confuzia,
coridoarele ca un labirint ale palatului. În comparaţie cu ce se
întâmplase de dimineaţă, acel atac părea să poarte semnătura
sudicilor.
— Unul dintre rebeli a prins-o pe Lucy.
Anne a coborât privirea preţ de un minut. Când a vorbit din nou,
142
a fost aproape în şoaptă:
— Nu sunt sigură dacă ei au multe femei acolo, dacă înţelegeţi ce
vreau să spun.
— Oh…
— N-am fost martoră, dar Lucy mi-a povestit că bărbatul era plin
de funingine. A spus că i-a lins faţa într-una.
Anne s-a cutremurat. Stomacul mi s-a zvârcolit, ameninţând să
dea afară micul dejun. Era revoltător şi înţelegeam de ce Lucy cedase
nervos în faţa unui atac ca acela de mai devreme.
— A târât-o într-un colţ, iar ea a ţipat cât au ţinut-o puterile. În
toată zarva aia, era greu s-o auzi. Dar un soldat de la palat a apărut
după un colţ. A ţintit şi l-a împuşcat în cap pe bărbat. Rebelul a căzut
la pământ, prinzând-o pe Lucy dedesubt şi acoperind-o cu sânge.
Am dus o mână la gură. Nu mi-o puteam imagina pe Lucy cea
delicată trecând prin toate astea. Nu era de mirare că reacţiona aşa.
— Unele răni i-au fost tratate, dar nimeni nu i-a putut coase
mintea. A rămas cu traume, dar încearcă, pe cât posibil, să ascundă
asta, mai mult de dragul tatălui ei. E foarte mândru că fata lui e
suficient de bună pentru a fi servitoare, iar Lucy nu vrea să-l
dezamăgească. Noi încercăm s-o calmăm, dar, de fiecare dată când
vin rebelii, intră în stare de şoc. E convinsă că cineva o va prinde, îi
va face rău şi o va omorî. Îşi dă toată silinţa, domnişoară, dar nu ştiu
cât o să mai suporte.
Am încuviinţat, privind-o pe Lucy. Adormise, cu toate că încă era
devreme.
Mi-am petrecut restul zilei citind. Anne şi Mary au curăţat lucruri
care nu erau murdare. Am păstrat tăcerea până când Lucy şi-a
revenit.
Mi-am promis că, dacă îmi stătea în putinţă, aveam să o ajut pe
Lucy să nu mai treacă niciodată prin aşa ceva.

143
Capitolul 14

Aşa cum anticipasem, fetele care ceruseră să fie lăsate să plece


acasă s-au răzgândit de îndată ce lucrurile s-au potolit. Nimeni nu
ştia cine erau, dar unele dintre Alese – în special Celeste – erau
hotărâte să afle. Deocamdată mai eram douăzeci şi şapte.
Regele susţinea că atacul fusese atât de neînsemnat, încât nu era
nevoie să fie menţionat. Dar, pentru că în timpul dimineţii camerele
de filmat fuseseră alături de noi, unele transmiseseră imagini în
direct. Aparent, regele n-a fost deloc încântat de acest fapt. Asta mă
făcea să mă întreb câte atacuri suferise palatul şi noi nu aflaserăm.
M-am întrebat cât de sigur era acest loc.
Silvia ne-a explicat că, dacă situaţia ar fi fost mai gravă, ni s-ar fi
dat voie să ne sunăm familiile ca să le spunem că suntem bine. Dar,
având în vedere că nu se întâmplase mai nimic, ni s-a cerut să
trimitem doar nişte scrisori.
Eu le-am scris alor mei că sunt bine, că, probabil, atacul păruse
mult mai violent decât fusese în realitate şi că regele ne protejase pe
toate. Le-am spus să nu-şi facă griji în privinţa mea şi că mi-e dor de
ei. Apoi, am înmânat scrisoarea unei slujnice binevoitoare.

A doua zi a trecut fără niciun incident. Plănuisem să mă duc în


Salonul Doamnelor pentru a vorbi cu Maxon şi cu celelalte fete, dar,
după ce am văzut-o pe Lucy atât de tulburată, am hotărât să rămân
în camera mea.
Nu prea ştiam cu ce se îndeletniceau slujnicele mele cât timp eram
plecată, dar în timpul petrecut alături de ele am jucat cărţi, iar în
conversaţie s-au mai strecurat şi câteva bârfe.

144
Am aflat că pentru fiecare zece oameni pe care îi vedeam în palat,
undeva, în spate, o sută sau mai mulţi stăteau la dispoziţia lor.
Despre bucătari şi spălătorese ştiam, dar mai erau şi oameni care se
ocupau numai de geamuri. Echipei îi lua o săptămână să le cureţe pe
toate, iar când terminau, constatau că praful se depusese din nou,
aşa că trebuiau s-o ia de la capăt. De asemenea, în palat erau şi
bijutieri care lucrau pentru familie şi făceau daruri pentru musafiri,
şi echipe de croitorese şi consilieri vestimentari care îmbrăcau
familia regală – şi acum şi pe noi – frumos şi impecabil.
Am mai aflat şi alte lucruri, cum ar fi pasiunea lor pentru soldaţi,
pe care îi considerau deosebit de drăguţi, sau faptul că ţinuta pe care
şefa lor le obliga să o poarte la petreceri li se părea oribilă; mi-au
spus că unele persoane din palat făceau pariuri în legătură cu
Alegerea şi că eu figuram în topul primelor zece, dar şi că bebeluşul
uneia dintre bucătărese erau extrem de bolnav, ceea ce a făcut-o pe
Anne să lăcrimeze puţin. Această fată era o prietenă de-a ei, iar
cuplul îşi dorise foarte mult un copil.
Ascultându-le şi intervenind în discuţie atunci când aveam ceva
de spus, m-am binedispus, ceea ce nu se întâmpla jos, cu Alesele.
M-am bucurat cu adevărat de compania lor. Atmosfera din cameră
era una liniştită şi fericită.
Timpul trecuse atât de plăcut, încât am rămas acolo şi a doua zi.
De data asta am deschis uşa camerei şi uşa balconului, iar aerul cald
s-a strecurat înăuntru, învăluindu-ne. Lucy se simţea mult mai bine,
aşa că m-am întrebat de câte ori ieşise cu adevărat din palat.
Anne a plasat un comentariu, sugerând că nu era un
comportament adecvat – să stau cu ele, jucând cărţi cu uşile deschise
–, dar a lăsat-o baltă aproape imediat. Am observat că începuse să se
mai relaxeze în strădania ei de a mă transforma în acea lady care se
presupunea că trebuie să fiu.
Eram în toiul unui joc când, cu coada ochiului, am observat o
siluetă în cadrul uşii. Maxon se uita la noi, părând amuzat. Când
privirile ni s-au întâlnit, am văzut că se întreba ce Dumnezeu
145
făceam. M-am ridicat, zâmbind, şi m-am dus spre el.
— Oh, Doamne Dumnezeule, a murmurat Anne când şi-a dat
seama că prinţul era la uşă.
A pus repede cărţile într-un coşuleţ împletit şi s-a ridicat, Mary şi
Lucy urmându-i imediat exemplul.
— Doamnelor, a spus Maxon.
— Maiestatea Voastră, a spus ea, făcând o reverenţă. E o onoare,
sire!
— Şi pentru mine, a răspuns el cu un zâmbet.
Slujnicele se uitau una la cealaltă, flatate. S-a lăsat tăcerea pentru o
clipă, nimeni neştiind ce să facă.
— Noi tocmai plecam, a ciripit Mary deodată.
— Da! Adevărat, a adăugat Lucy. Noi… ăăă… voiam… S-a uitat
la Anne, cerându-i ajutorul.
— Să ne ducem să terminăm rochia de vineri pentru Lady
America, a încheiat Anne.
— Corect, a spus Mary. Au mai rămas doar două zile. Ne-au
înconjurat pentru a ieşi din cameră, toate numai zâmbet.
— Nu dorim să vă reţinem de la treabă, a spus Maxon,
urmărindu-le, cu totul fascinat de comportamentul lor.
Odată ajunse în hol, au făcut nişte reverenţe şi s-au răsucit pe
călcâie. Imediat ce au dispărut după colţ, s-au auzit chicotele lui
Lucy, urmate de admonestările lui Anne, care încerca să o facă să
tacă.
— Ce mai grup ai, a spus Maxon, plimbându-se prin cameră,
inspectând locul.
— Mă ţin în puf, i-am răspuns cu un zâmbet.
— E clar că ţin la tine. E greu să găseşti aşa ceva.
S-a uitat la mine:
— Nu aşa mi-am imaginat camera ta.
Am ridicat un braţ şi l-am lăsat să cadă.
— Nu e camera mea, nu-i aşa? Îţi aparţine, iar eu pur şi simplu am
împrumutat-o.
146
S-a uitat lung la mine.
— Ţi-au spus că poţi aduce unele modificări, nu-i aşa? Un alt pat,
o nouă culoare.
Am ridicat din umeri:
— O găleată de vopsea nu ar face ca această cameră să-mi
aparţină. Fetele ca mine nu locuiesc în case cu podele de marmură,
am spus pe un ton glumeţ.
Maxon mi-a zâmbit:
— Cum arată camera ta de-acasă?
— Ăăă… pentru ce anume ai venit? i-am tăiat-o.
— A! Mi-a venit o idee.
— În legătură cu ce?
— Ei bine, a început el, continuând să se plimbe prin cameră,
mi-am zis că, de vreme ce nu avem relaţia pe care o încurajez în mod
normal cu celelalte fete, poate că ar trebui să avem… o metodă
alternativă de comunicare.
S-a oprit în faţa oglinzii şi s-a uitat la pozele cu familia mea.
— Surioara ta seamănă leit cu tine, a spus amuzat.
M-am apropiat de el:
— Ni s-a mai spus. Care e treaba cu metoda alternativă de
comunicare?
Maxon a terminat cu pozele şi s-a îndreptat spre pianul din spate:
— De vreme ce se presupune că tu mă ajuţi, fiind prietena mea şi
toate alea, a continuat el aruncându-mi o privire tăioasă, poate că nu
ar trebui să recurgem la bileţele trimise prin slujnice şi invitaţii
formale pentru întâlniri. Mă gândeam la ceva mai neconvenţional.
A ridicat partitura de pe pian:
— Tu ai adus astea?
— Nu, erau aici. Pot să cânt din memorie.
A ridicat din sprâncene:
— Impresionant.
S-a apropiat din nou de mine, fără să termine ce avea de spus.
— Vrei, te rog, să termini cu cotrobăitul şi să-ţi duci ideea până la
147
capăt?
Maxon a oftat:
— Prea bine. Mă gândeam că am putea folosi un semnal secret,
atunci când vrem să vorbim, fără să ştie cineva. Ce zici dacă ne-am
freca nasul?
Maxon şi-a pus un deget deasupra buzei superioare şi l-a mişcat
de la stânga la dreapta.
— Arăţi de parcă îţi curge nasul. Deloc atrăgător.
S-a uitat la mine cu o expresie perplexă şi a încuviinţat.
— Prea bine. Poate că pur şi simplu ar trebui să ne trecem mâinile
prin păr?
Am clătinat din cap imediat.
— Părul meu e aproape tot timpul prins cu agrafe. E imposibil
să-mi trec degetele prin el. În plus, ce s-ar întâmpla dacă ai purta
coroana? I-ai face vânt una-două.
A arătat cu degetul spre mine:
— Bine zis. Hmmm.
A trecut pe lângă mine, continuând să se gândească, şi s-a oprit
aproape de noptieră.
— Ce-ai zice dacă ne-am trage uşor de ureche?
— Îmi place, am spus. Suficient de simplu pentru a fi ascuns, dar
nu atât de obişnuit pentru a-l confunda cu altceva. Rămânem la
trasul de ureche.
Maxon studia ceva, dar s-a întors să-mi zâmbească:
— Mă bucur că eşti de acord. Data viitoare când vrei să mă vezi,
pur şi simplu trage-te de ureche, iar eu voi veni de îndată ce pot.
Probabil după cină, a concluzionat el, ridicând din umeri.
Înainte să-l pot întreba cum să procedez când trebuie să mă duc la
el, Maxon a traversat încăperea cu borcanul meu în mână:
— Ce Dumnezeu e cu ăsta aici?
Am oftat:
— Mi-e teamă că nu-ţi pot explica.

148
A venit şi ziua de vineri, şi, odată cu ea, debutul nostru la
Actualităţile din Illéa. Era o obligaţie, dar săptămâna aceea pur şi
simplu aveam să stăm acolo, fără să spunem sau să facem ceva. Din
pricina orei de vară, aveam să intrăm în direct la ora cinci, timp de o
oră, urmând ca apoi să luăm cina.
Anne, Mary şi Lucy au fost foarte grijulii când m-au îmbrăcat.
Rochia era de un albastru-închis, bătând spre purpuriu. Era mulată
până la şolduri, iar de acolo se răsfira în valuri satinate. Nu-mi venea
să cred că atingeam ceva atât de frumos. Au închis-o la spate nasture
cu nasture, apoi mi-au prins părul cu agrafe împodobite cu perle. Au
adăugat o pereche de cercei mici cu perle şi un colier făcut dintr-un
fir atât de subţire şi cu perle atât de îndepărtate una de cealaltă, încât
arătau ca şi cum ar fi plutit pe pielea mea. Eram gata.
M-am privit în oglindă. Aceeaşi faţă. Era cea mai drăguţă
versiune a mea, dar recunoşteam acel chip. Când fusesem aleasă, mă
temusem că voi deveni de nerecunoscut – acoperită de straturi de
machiaj şi îngropată sub atâtea bijuterii, încât ar fi trebuit să sap
săptămâni întregi pentru a mă regăsi. Deocamdată, eram tot
America.
Şi, pentru a nu mă dezminţi, în timp ce mă îndreptam spre
încăperea în care se filmau materialele de la palat, mi-am dat seama
că eram acoperită de un strat fin de sudoare. Ne spuseseră să fim
acolo cu zece minute mai devreme. Pentru mine, zece minute au
însemnat cincisprezece. Pentru cineva cum era Celeste au însemnat
trei. Aşa că, până s-au strâns toate fetele, a trecut ceva timp.
O groază de oameni mişunau în jurul nostru, făcând ultimele
retuşuri în studio – în care se aranjaseră mai multe şiruri de scaune
pentru Alese. Membrii consiliului, pe care i-am recunoscut după
atâţia ani în care urmărisem Actualităţile, erau acolo, repetându-şi
replicile şi potrivindu-şi cravatele. Alesele făceau ultimele verificări
în oglindă şi îşi ajustau rochiile extravagante. Toată lumea se agita.
M-am întors şi am surprins o scenă între Maxon şi mama lui.
Frumoasa regină Amberly îşi prindea câteva fire de păr rebele. El
149
şi-a îndreptat sacoul şi i-a spus ceva.
Ea a dat din cap, încuviinţând, iar Maxon a zâmbit. I-aş fi privit în
continuare, dar Silvia, în toată splendoarea ei, a venit să mă conducă
la locul meu.
— Îndreaptă-te spre scaune, Lady America, a spus ea. Te poţi
aşeza unde doreşti. Să ştii că primul rând a fost deja revendicat.
Părea a-şi cere scuze, de parcă îmi dădea nişte veşti proaste.
— Oh, mulţumesc, i-am spus, şi m-am îndreptat fericită spre
locurile din spate.
Nu-mi plăcea să urc micile trepte purtând pantofi strânşi cu
barete. (Chiar erau necesari? Nimeni nu avea să-mi vadă picioarele.)
Dar am reuşit. Am văzut-o pe Marlee intrând. Mi-a zâmbit, mi-a
făcut cu mâna şi a venit să se aşeze lângă mine. Însemna mult pentru
mine că alesese să stea cu mine şi nu în rândul al doilea. Îmi era
loială. Avea să fie o regină minunată.
Purta o rochie de un galben strălucitor. Cu părul ei blond şi cu
pielea uşor bronzată, arată de parcă emana lumină.
— Marlee, îmi place la nebunie rochia ta. Arăţi fantastic!
— Oh, mulţumesc, a spus, roşind. Credeam că am sărit calul.
— Deloc! Crede-mă, e perfectă pentru tine.
— Voiam să vorbesc cu tine, dar ai lipsit. Crezi că mâine ne putem
vedea? a întrebat ea în şoaptă.
— Desigur. În Salonul Doamnelor, nu? E sâmbătă, am spus, tot în
şoaptă.
— OK, a răspuns, entuziasmată.
În faţa noastră, Amy s-a întors spre noi.
— Simt că agrafele stau să-mi cadă. Fetelor, vreţi, vă rog, să mă
ajutaţi?
Fără să spună ceva, Marlee şi-a trecut degetele subţiri prin buclele
lui Amy şi i-a verificat agrafele.
— Mai bine?
Amy a oftat.
— Da, mulţumesc mult.
150
— America, am ruj pe dinţi? m-a întrebat Zoe.
M-am întors la stânga şi am văzut-o zâmbind maniacal,
dezvelindu-şi toţi dinţii albi ca perlele.
— Nu, e OK, i-am răspuns, văzând cu coada ochiului că Marlee
aproba dând din cap.
— Mersi. Cum de e atât de calm? a întrebat Zoe, arătând spre
Maxon, care vorbea cu un membru al echipei de filmare.
Apoi, Zoe s-a aplecat în faţă şi şi-a pus capul pe genunchi,
controlându-şi respiraţia.
Eu şi Marlee ne-am privit, făcând ochii mari şi încercând să nu
izbucnim în râs. Era greu să ne abţinem dacă ne uitam la ea, aşa că
am scrutat încăperea şi am început să discutăm despre toaletele
celorlalte fete. Câteva dintre ele erau îmbrăcate în roşu seducător sau
în verde aprins, dar nimeni nu era în albastru. Olivia se îmbrăcase cu
o rochie portocalie. Nu eram expertă într-ale modei, dar am căzut de
acord cu Marlee că cineva ar fi trebuit să-i atragă atenţia. Portocaliul
îi făcea pielea să pară verde.
Cu două minute înainte ca echipa să dea drumul camerelor de
filmat, ne-am dat seama că nu rochia o făcea să pară verde. Olivia a
vomitat în cel mai apropiat coş de gunoi, apoi s-a prăbuşit la
pământ. Silvia a intervenit, şi un val de agitaţie s-a stârnit în
încercarea de a-i şterge sudoarea şi a o aşeza pe un scaun. A fost
dusă în ultimul rând, cu un recipient la picioare, în caz de nevoie.
Bariel stătea pe locul din faţa ei. De unde eram n-am auzit ce i-a
murmurat bietei fete, dar se părea că era pregătită s-o înjunghie dacă
avea să vomite din nou în apropierea ei.
Bănuiam că Maxon văzuse sau auzise ceea ce se întâmplase, aşa
că m-am uitat să-i văd reacţia. Dar el nu privea spre fetele agitate; se
uita la mine. Repede – atât de repede încât oricine altcineva ar fi
considerat că se scarpină – Maxon şi-a întins mâna şi s-a tras de
ureche. Eu l-am imitat, apoi am privit în altă parte.
Eram entuziasmată să ştiu că în seara aceea, după cină, Maxon
avea să treacă pe la mine.
151
Imnul a început brusc, iar pe micuţele ecrane din sală am văzut
stema naţională. Mi-am îndreptat spatele. Singurul meu gând era că
familia avea să mă vadă în seara asta, şi voiam să fie mândri.
Regele Clarkson era la pupitru, vorbind despre atacul scurt, dar
eşuat asupra palatului. Eu nu l-aş fi numit eşuat.
Reuşise să ne bage în sperieţi pe cele mai multe dintre noi. Au
urmat anunţuri peste anunţuri, iar eu încercam să fiu atentă la tot ce
spuneau, deşi era greu. Eram obişnuită să urmăresc acest spectacol
aşezată pe o canapea confortabilă, cu un castron de pop-corn la
îndemână, comentând împreună cu ai mei.
Multe dintre anunţuri aveau legătură cu rebelii, care erau făcuţi
responsabili pentru anumite probleme din ţară. Drumurile care se
construiau în Sumner nu putuseră fi terminate la timp din cauza lor,
iar foarte mulţi ofiţeri din Atlin fuseseră trimişi să ajute la calmarea
unor incidente provocate de rebeli în St. George. Habar n-aveam că
aceste lucruri se întâmplaseră. Pentru că era o discordanţă între ceea
ce auzisem eu despre rebeli de-a lungul vieţii şi ceea ce aflasem de
când venisem la palat, începusem să mă întreb cât de multe ştiam
noi despre ei. Poate că pur şi simplu nu înţelegeam eu, dar mă
îndoiam că rebelii erau de vină pentru tot ceea ce era în neregulă în
Illéa.
Apoi, de parcă ar fi apărut din neant, Gavril a păşit în studio după
ce fusese anunţat de către Maestrul de Ceremonii.
— Doamnelor şi domnilor, bine v-am regăsit! În seara asta am de
făcut un anunţ special. Alegerea se desfăşoară de mai bine de-o
săptămână, iar opt domnişoare au plecat deja acasă, lăsând în
competiţie douăzeci şi şapte de frumoase Alese. Săptămâna viitoare,
indiferent ce s-ar întâmpla, emisiunea Actualităţile din Illéa va fi
dedicată acestor minunate domnişoare, pentru a vă face cunoştinţă
cu ele.
Am simţit nişte broboane de sudoare care îmi alunecau pe la
tâmple. Să stau aici şi să arăt frumos… Puteam să fac asta. Dar să
răspund la întrebări? Ştiam că nu aveam să câştig acest joc; nu asta
152
era problema. Dar nu voiam să par o fraieră în faţa întregii naţiuni.
— Dar, înainte să trecem la ele, haideţi să petrecem câteva clipe în
compania celui care în curând îşi va alege consoarta. Cum vă simţi în
seara asta, Alteţa Voastră? l-a întrebat Gavril pe prinţ, mergând de-a
lungul scenei.
Maxon fusese prins la înghesuială. Nu avea vreun microfon sau
vreun răspuns pregătit.
Chiar înainte ca Gavril să ajungă în faţa lui cu microfonul, Maxon
s-a uitat la mine, iar eu i-am făcut cu ochiul. Acest gest a fost
suficient pentru a-l face să zâmbească.
— Sunt foarte bine, Gavril, îţi mulţumesc.
— Sunteţi încântat de compania în care vă aflaţi?
— Da! A fost o plăcere să fac cunoştinţă cu aceste domnişoare.
— Sunt atât de minunate şi delicate precum par? l-a întrebat
Gavril.
Până să dea Maxon replica, am zâmbit. Deoarece ştiam că
răspunsul era „da”… într-un fel.
— Ăăă…
Maxon şi-a mutat privirea de la Gavril la mine:
— Aproape.
— Aproape? l-a întrebat Gavril, surprins. S-a întors spre noi.
Cineva de-acolo e tare obraznică?
Toate fetele au chicotit; eu la fel. Trădătorul!
— Ce anume au făcut acele fete de nu au fost pe placul Maiestăţii
Voastre? l-a întrebat Gavril pe Maxon.
— Oh, să-ţi povestesc.
Maxon s-a aşezat picior peste picior şi s-a făcut comod. Probabil
că era pentru prima dată când îl vedeam aşa de relaxat, stând acolo
şi râzând de mine. Îmi plăcea această latură a lui. Mi-aş fi dorit s-o
văd mai des.
— Una dintre ele a avut tupeul să ţipe la mine, destul de tare,
prima oară când ne-am întâlnit. Ba chiar mi-a aruncat o privire
extrem de urâtă.
153
Deasupra capului lui Maxon, regele şi regina au făcut un schimb
de priviri. Se părea că şi ei auzeau povestea asta pentru prima oară.
Lângă mine, fetele se uitau una la cealaltă, buimăcite. Nu m-am
prins până când Marlee nu a vorbit.
— Nu-mi aduc aminte ca vreo fată să fi ţipat la el în Sala Mare. Tu
îţi aminteşti?
Se părea că Maxon uitase că prima noastră întâlnire trebuia să
rămână secretă.
— Cred că spune asta pentru a face situaţia să pară mai amuzantă.
I-am spus câteva lucruri serioase. Probabil că se referă la mine.
— S-a uitat urât la dumneavoastră? De ce? a continuat Gavril.
— Sincer, nu sunt foarte sigur. Cred că îi era dor de casă. Şi,
desigur, am iertat-o.
Maxon era extrem de detaşat acum, vorbind cu Gavril ca şi când
ar fi fost singura persoană din sală. Mai târziu, intenţionam să-i spun
cât de bine s-a descurcat.
— Aşadar, ea se află alături de noi acum?
Gavril s-a uitat spre fete, rânjind, apoi s-a întors spre prinţ.
— Oh, da. E încă aici, a spus Maxon, fără să-şi ia privirea de la
Gavril. Şi plănuiesc s-o ţin ceva timp.

154
Capitolul 15

Cina a fost o dezamăgire. Trebuia să le spun slujnicelor să-mi


lărgească rochiile pentru a putea mânca la cina festivă din
săptămâna ce urma.
Anne, Mary şi Lucy mă aşteptau în cameră pentru a mă ajuta să
mă dezbrac, dar le-am explicat că vreau să mai zăbovesc puţin. Anne
şi-a dat seama prima că Maxon va veni să mă vadă, deoarece în mod
normal eram nerăbdătoare să scap de hainele elegante.
— Doriţi să rămânem până mai târziu? Nu e nicio problemă, a
spus Mary pe un ton optimist.
După ce pacostea de Maxon mă vizitase la începutul săptămânii,
hotărâsem că, în fond, cel mai bun lucru era să le rog să iasă din
cameră cât mai repede posibil. În plus, nu suportam să le văd
uitându-se insistent la mine până când el avea să-şi facă apariţia.
— Nu, nu. Sunt bine. Dacă mai târziu voi avea probleme cu
rochia, o să sun din clopoţel.
Şovăind, au plecat, lăsându-mă să-l aştept pe Maxon. Nu ştiam
cât avea să întârzie şi nu voiam să încep să citesc o carte ca după
aceea să fiu nevoită să mă opresc sau să mă aşez la pian doar ca să
mă ridic imediat. În cele din urmă, m-am întins pe pat, aşteptând.
Gândurile mele erau departe. M-am gândit la Marlee şi la bunătatea
ei. Mi-am dat seama că, în afară de câteva detalii insignifiante, nu
ştiam prea multe despre ea. Cu toate astea, eram încredinţată că
gesturile şi comportamentul ei erau autentice. Apoi, m-am gândit la
fetele care erau mult prea false. Mă întrebam dacă Maxon putea
vedea diferenţa.
Se părea că experienţa lui Maxon cu femeile era în acelaşi timp

155
măreaţă şi limitată. Era manierat, dar, când se apropia prea mult, îşi
dădea cu stângul în dreptul. Ştia cum să trateze o lady, dar nu avea
nici cea mai vagă idee cum să se comporte la o întâlnire.
Diferenţa dintre el şi Aspen era izbitoare.
Aspen!
Numele, chipul şi amintirea lui m-au lovit atât de brusc, încât
m-au luat pe nepregătite. Aspen! Oare ce făcea în acel moment? În
Carolina era aproape ora stingerii. Probabil că era la muncă, dacă
avea de lucru în ziua aceea. Sau poate că ieşise cu Brenna sau cu altă
fată cu care se hotărâse să-şi petreacă timpul de vreme ce noi ne
despărţiserăm. O parte din mine tânjea să ştie… Iar alta voia să se
facă fărâmiţe numai gândindu-se la asta.
M-am uitat spre borcan. L-am agitat şi am urmărit moneda
rostogolindu-se pe fundul lui, atât de singură.
— Şi eu, i-am şoptit. Şi eu.
Era prostesc din partea mea să-l păstrez? Îi înapoiasem totul, aşa
că de ce păstrasem moneda? Asta era tot ce-mi mai rămăsese? O
monedă într-un borcan pentru a i-o arăta fiicei mele într-o bună zi,
pentru a-i povesti despre primul meu iubit secret?
Nu aveam timp să mă gândesc la problemele mele. Bătaia lui
Maxon în uşă a venit un minut mai târziu, iar eu am alergat să
deschid.
Maxon a fost surprins să mă vadă.
— Unde Dumnezeu simt slujnicele tale? m-a întrebat, scrutând
încăperea.
— Au plecat. Le trimit jos când mă întorc de la cină.
— În fiecare zi?
— Da, bineînţeles. Să ştii că rochiile mi le pot da jos şi singură.
Maxon a ridicat din sprâncene şi a zâmbit. Eu m-am îmbujorat.
Nu voisem să sune aşa.
— Ia-ţi o mantie! Afară e frig.
Am mers pe hol, încă distrasă de gândurile mele. De-acum ştiam
că Maxon nu se descurca să înceapă o conversaţie, dar cu toate astea
156
l-am luat imediat de braţ. Eram fericită că între noi exista un soi de
familiaritate.
— Dacă insişti să nu-ţi mai ţii slujnicele alături, voi fi nevoit să-ţi
pun un soldat la uşă, a spus el.
— Nu! Nu-mi place să fiu supravegheată ca un bebeluş.
A chicotit:
— Va fi afară. Nici măcar nu vei şti că e acolo.
— Ba da, m-am plâns eu. I-aş simţi prezenţa.
Maxon s-a prefăcut că oftează obosit. Eram atât de ocupată să mă
cert cu el, încât n-am auzit şoaptele de pe coridor până când Celeste,
Emmica şi Tiny nu au răsărit practic în faţa noastră. Se întorceau în
camerele lor.
— Doamnelor, a spus Maxon şi a înclinat uşor din cap. Bănuiesc
că fusese o prostie să cred că nu ne va vedea nimeni.
Mi-am simţit faţa încălzindu-se, şi nu eram sigură de ce.
Fetele au făcut reverenţe şi şi-au continuat drumul. Le-am privit
peste umăr. Emmica şi Tiny ne priveau curioase. În câteva minute şi
alte fete aveau să afle de întâlnirea mea cu prinţul. A doua zi sigur
aveam să fiu încolţită. Celeste se uita la mine urât. Îşi spunea mai
mult ca sigur că îi făcusem o nedreptate.
M-am întors şi am spus primul lucru care mi-a venit în minte:
— Ţi-am zis eu că fetele cărora le-a fost frică în timpul atacului
vor dori să rămână până la urmă.
Nu ştiam cine anume ceruse să plece, dar se zvonea că Tiny era
una dintre ele. Toată lumea ştia că leşinase. Bariel era, de asemenea,
suspectată, dar în mod sigur asta era o minciună. Mai întâi trebuia să
i se smulgă coroana din mâinile reci şi moarte.
— Nu-ţi poţi imagina ce uşurat am fost când am aflat.
Părea sincer.
Mi-a luat o clipă să mă gândesc la răspuns, de vreme ce nu mă
aşteptasem la aşa ceva, fiind în acelaşi timp foarte atentă să nu cad.
Nu prea ştiam cum să merg în timp ce ţineam pe cineva de braţ.
Tocurile nu mă ajutau deloc. Măcar avea să mă prindă dacă aş fi
157
alunecat.
— M-am gândit că ultimele evenimente au să te ajute într-un fel,
am spus când am ajuns la primul etaj şi mi-am găsit din nou
echilibrul. Probabil că e complicat să alegi o singură fată dintre
atâtea pretendente. Dacă din cauza circumstanţelor unele dintre ele
ar fi eliminate în mod natural, n-ar trebui ca asta să-ţi uşureze
alegerea?
Maxon a ridicat din umeri:
— Bănuiesc că da. Dar pentru mine nu a fost deloc aşa, te asigur.
Părea rănit: Seara bună, domnilor, i-a salutat el pe soldaţi, care au
deschis uşile către grădină fără să stea pe gânduri.
Poate că aveam să accept oferta lui Maxon – de a le spune
soldaţilor că îmi plăcea să ies în grădină. Gândul că puteam evada
atât de uşor era atrăgător.
— Nu înţeleg, am spus în timp ce mă conducea spre o bancă –
banca noastră – ajutându-mă să mă aşez cu faţa spre palatul luminat.
El s-a aşezat pe partea cealaltă, aşa că eram aproape spate în spate.
Ne era foarte uşor să vorbim aşa.
A părut să ezite puţin înainte de a continua discuţia pe această
temă, dar a respirat adânc şi a spus:
— Poate că pur şi simplu mă flatam singur gândindu-mă că merit
înfruntarea unor riscuri. Asta nu înseamnă că mi-aş dori aşa ceva! a
clarificat el. Nu la asta mă refer. E doar… nu ştiu. Voi chiar nu vedeţi
tot ce eu risc?
— Ăăă… nu. Eşti aici cu familia, care te poate sfătui, iar noi trăim
şi ne conformăm orarului tău. Viaţa ta este aceeaşi, în vreme ce a
noastră s-a schimbat peste noapte. Ce Dumnezeu ai putea risca?
Maxon părea şocat:
— America, e adevărat că am familia alături, dar imaginează-ţi ce
ruşinos e ca părinţii să te privească în timp ce tu încerci să ieşi cu o
fată pentru prima oară. Şi nu doar părinţii – toată ţara! Ba mai mult
decât atât, nici măcar nu e un mod normal de a-ţi da întâlniri. Te
plângi că trăiţi şi vă conformaţi orarului meu? Când nu sunt cu voi,
158
organizez trupe, fac legi, perfecţionez bugetul… iar zilele astea
trebuie să mă descurc singur, sub atenta supraveghere a tatălui meu
care se uită la mine cum mă fac de râs deoarece n-am experienţa lui.
Iar când, inevitabil, iau nişte decizii, diferite de ale lui, îmi corectează
greşelile. Şi în timp ce mă lupt cu toate astea, tu… vreau să spun,
voi… numai la voi mă gândesc. Sunt încântat şi îngrozit de voi toate!
Gesticula mai des decât de obicei, agitându-şi mâinile prin aer şi
trecându-şi-le prin păr:
— Şi ai impresia că viaţa mea nu se schimbă? Ce şanse crezi că am
să-mi găsesc sufletul-pereche în grupul vostru? Voi fi norocos dacă
voi găsi pe cineva care să stea alături de mine pentru tot restul vieţii.
Dar dacă am trimis-o deja acasă, deoarece aşteptam să apară un soi
de scânteie pe care n-am simţit-o? Dacă mă părăseşte la primul semn
că am dat de necaz? Dacă nu voi găsi pe nimeni? Ce voi face atunci,
America?
Îşi începuse discursul furios şi înflăcărat, dar spre sfârşit,
întrebările lui nu mai erau retorice. Voia cu adevărat să ştie: ce avea
să facă dacă niciuna dintre Alese nu se dovedea a fi fata pe care o
aştepta? Cu toate că nu asta părea să fie principala lui grijă; era
preocupat mai mult de gândul că nimeni nu-l va iubi.
— De fapt, Maxon, cred că îţi vei găsi sufletul-pereche aici. Zău.
— Sincer?
I se simţea speranţa în voce.
— Absolut.
Am pus o mână pe umărul lui. Părea să fie alinat de acea atingere.
M-am întrebat cât de des îl atingeau de fapt oamenii.
— Dacă viaţa ta e chiar atât de dată peste cap, asta înseamnă că ea
trebuie să fie pe-aici, pe undeva. Din experienţa mea, dragostea
adevărată este, de obicei, cea mai nepotrivită, i-am spus, zâmbindu-i.
Maxon părea fericit să audă acele cuvinte. Adevărul este că mă
consolau şi pe mine, deoarece le credeam. Iar dacă eu nu puteam
găsi dragostea adevărată, cel mai bun lucru pe care-l puteam face era
să-l ajut pe Maxon s-o găsească.
159
— Sper să te înţelegi cu Marlee. E extrem de drăguţă.
Maxon a făcut o mutră ciudată:
— Aşa pare.
— Poftim? E ceva în neregulă cu „drăguţă”?
— Nu, nu. „Drăguţă” e OK.
N-a intrat în detalii.
— Cauţi ceva? m-a întrebat deodată.
— Poftim?
— Am observat că îţi fug ochii în toate direcţiile. Eşti atentă la
conversaţie, dar se pare că te uiţi după ceva.
A trebuit să-i dau dreptate. De când ajunseserăm afară, scrutasem
neîncetat grădina, ferestrele şi chiar şi turnurile de pe ziduri. În mod
clar, devenisem paranoică.
— Oameni… camere de filmat…
A clătinat din cap în timp ce priveam în întuneric:
— Suntem singuri. E doar soldatul de lângă uşă.
Maxon a arătat spre singura siluetă care se vedea în lumină. Aşa
era, nimeni nu ne urmărise, iar ferestrele erau toate luminate, dar
goale. Ştiam asta, dar mă simţeam mai bine dacă îmi confirma
cineva.
M-am relaxat puţin.
— Nu-ţi place ca oamenii să fie cu ochii pe tine, nu-i aşa? m-a
întrebat el.
— Nu prea. Prefer să fiu în afara razei lor vizuale. Aşa m-am
obişnuit.
Urmăream cu degetul conturul modelelor sculptate în lespedea
de piatră de sub mine, fără să mă uit la el.
— Va trebui să te obişnuieşti. Când vei pleca de-aici, oamenii vor
sta cu ochii pe tine pentru tot restul vieţii. Mama a păstrat legătura
cu unele dintre doamnele alături de care a trecut prin Alegere. Toate
sunt considerate importante. Deocamdată.
— Minunat, am mormăit eu. Încă un lucru nemaipomenit care mă
aşteaptă când mă voi întoarce acasă.
160
Maxon părea că-şi cere scuze, dar a trebuit să-mi feresc privirea.
Mi se reamintea cât de mult mă costa această competiţie tâmpită,
cum viaţa mea, aşa cum o ştiam, nu avea să mai revină vreodată. Nu
părea corect…
Dar m-am temperat. N-avea rost să mă răzbun pe Maxon. În toată
treaba asta el era doar o victimă, la fel ca noi, cu toate că într-un fel
foarte diferit. Am oftat şi m-am uitat din nou la el. Mi-am dat seama
după expresia chipului său că hotărâse ceva.
— America, pot să te întreb ceva?
— Poate, am şovăit eu.
Mi-a oferit un zâmbet palid:
— Ei bine, e clar că nu-ţi place să fii aici. Urăşti regulile,
competiţia, atenţia, hainele şi… ăăă… nu, mâncarea îţi place.
A zâmbit. Şi eu la fel.
— Îţi este foarte, foarte dor de casă şi de familie… şi bănuiesc că şi
de alţi oameni. Sentimentele tale sunt extrem de transparente.
— Mda. Mi-am dat ochii peste cap: Ştiu.
— Dar eşti dispusă să te simţi nefericită şi să-ţi fie dor de ai tăi aici,
în loc să te duci acasă. De ce?
Simţeam un nod în gât şi mi-era greu să scap de el:
— Nu mă simt nefericită… şi ştii de ce.
— Păi, uneori pari să fii în regulă. Te văd zâmbind când vorbeşti
cu unele dintre fete, şi pari foarte fericită la masă, recunosc. Dar
alteori eşti tristă. Poţi să-mi spui de ce? Toată povestea?
— E doar o altă poveste de dragoste nefericită. Nimic măreţ sau
extraordinar. Crede-mă.
Te rog, nu forţa lucrurile. Nu vreau să plâng.
— De bine sau de rău, aş vrea să aud şi o altă poveste de dragoste
adevărată în afară de povestea părinţilor mei, una care s-a petrecut
dincolo de aceste ziduri şi reguli… Vrei, te rog?
Pentru că ţinusem totul secret mult timp, acum mi-era greu să
pun totul în cuvinte. Şi mă durea foarte mult să mă gândesc la
Aspen. Oare îi puteam rosti numele cu voce tare? Am respirat adânc.
161
Acum Maxon era prietenul meu. El încerca din răsputeri să se poarte
frumos cu mine. Şi fusese atât de sincer…
— În lumea de acolo – am arătat dincolo de zidurile groase –
castele au grijă unele de altele. Uneori. Ce vreau să spun cu asta: tata
are trei familii care cumpără măcar un tablou pe an, iar eu am familii
care mă invită să cânt la petrecerile lor de Crăciun. Îi considerăm
clienţii noştri, înţelegi? Ei bine, noi suntem într-un fel clienţii familiei
lui, care face parte din casta a Şasea. Îi chemăm când ne putem
permite să plătim ajutoare la curăţenie sau când trebuie să facem
inventarul. Îl cunosc din copilărie, dar, pentru că era mai mare, mai
apropiat de vârstă de fratele meu, cu care se juca foarte violent, îl
evitam. Fratele meu mai mare, Kota, e artist, ca şi tata. Cu ceva ani în
urmă, sculptura din metal la care a lucrat foarte mult timp a fost
vândută pentru o sumă fabuloasă. E posibil să fi auzit de el.
Maxon a rostit numele lui Kota. Secundele au trecut, apoi am
văzut cum faţa i s-a luminat. Făcuse legătura dintre noi.
Mi-am netezit părul şi mi-am pus braţele în jurul corpului.
— Ne-am bucurat foarte mult pentru Kota; lucrase din greu la
sculptura aia. Iar atunci chiar aveam nevoie de nişte bani, aşa că
toată familia era fericită. Numai că fratele meu mai mare a păstrat
aproape toţi banii pentru el. Acea sculptură l-a propulsat în carieră;
oamenii au început să-l sune zilnic. Acum are o listă de aşteptare
lungă de un kilometru şi cere foarte mulţi bani, pentru că-şi permite.
Cred că faima i-a sucit puţin minţile. Cei din Cinci arareori primesc
asemenea atenţii.
Privirile ni s-au întâlnit în acest moment al povestirii; m-am
gândit la cum fusesem încă o dată neluată în seamă, indiferent de
voinţa mea.
— În orice caz, după ce telefoanele au început să sune, Kota a
hotărât să se separe de familie. Sora mea mai mare tocmai se
căsătorise, aşa că pierduserăm banii pe care ea îi aducea în casă.
Apoi, surpriză: Kota începe să facă bani cu toptanul şi ne părăseşte.
Mi-am pus mâinile pe pieptul lui Maxon pentru a sublinia cele
162
spuse.
— Nu se face aşa ceva. Nu-ţi părăseşti familia. Singurul mod de a
supravieţui… este ca membrii familiei să rămână împreună.
Vedeam în ochii lui că înţelegea:
— A ţinut totul pentru el. Voia să-şi facă un rost în viaţă?
Am încuviinţat.
— S-a hotărât să facă parte din Doi. Dacă s-ar fi mulţumit cu Trei
sau Patru, ar fi cumpărat titlul acela şi ne-ar fi ajutat şi pe noi, dar e
obsedat. E o tâmpenie, zău aşa. Trăieşte mai mult decât confortabil,
dar tot ce-şi doreşte este eticheta aia blestemată. Nu se va opri până
n-o va căpăta.
Maxon a scuturat din cap:
— I-ar putea lua o viaţă întreagă.
— Atât timp cât va avea un Doi pe piatra de mormânt, bănuiesc
că nu-i pasă.
— Presupun că nu mai sunteţi apropiaţi?
Am oftat:
— Acum nu. La început, mi-am zis că nu înţelesesem bine. Am
crezut că se muta pentru a fi independent, nu pentru a se separa de
noi. I-am ţinut partea. Când şi-a cumpărat apartamentul şi atelierul,
m-am dus să-l ajut. A sunat aceeaşi familie din Şase pe care o
chemam mereu, iar fiul lor cel mai mare era disponibil şi curios, aşa
că a lucrat acasă la Kota câteva zile, ajutându-l să-şi aranjeze
lucrurile.
M-am oprit, aducându-mi aminte:
— Şi iată-mă, scoţând lucruri din cutii… iar el era acolo. Privirile
ni s-au întâlnit şi deodată am realizat că nu mai părea atât de mare
sau de sălbatic. Trecuse ceva timp de când nu ne mai văzuserăm. Nu
mai eram copii. Toată ziua ne-am atins din greşeală în timp ce mutam
lucrurile. El se uita la mine şi zâmbea, făcându-mă să mă simt vie
pentru prima oară în viaţa mea. Eram… înnebunită după el.
Vocea mi s-a stins, iar câteva lacrimi pe care încercasem să le ţin în
frâu au început să curgă pe obraji.
163
— Locuiam foarte aproape unul de celălalt, aşa că pe timpul zilei
ieşeam la plimbare, sperând să-l pot vedea. Uneori venea la noi
acasă cu mama lui, când era chemată să ne ajute. Ne priveam, pur şi
simplu – asta era tot ce puteam face.
Am suspinat:
— El e din Şase, iar eu sunt din Cinci, şi există legi… iar mama
mea! Oh, ar fi fost furioasă dacă ar fi aflat. Nimeni nu trebuia să ştie.
Mâinile mi se mişcau aproape spasmodic, în timp ce mă eliberam
de presiunea acestui secret:
— Curând au început să apară bileţele anonime la fereastra mea
în care mi se spunea că sunt frumoasă sau că am o voce de înger.
Ştiam că sunt de la el. Când am împlinit cincisprezece ani, mama a
dat o petrecere, iar familia lui a fost invitată. M-a prins singură şi
mi-a dat o felicitare, spunându-mi s-o citesc fără să mă vadă nimeni.
Când în cele din urmă am ajuns în camera mea, am văzut că nu-şi
trecuse numele şi nu-mi urase „La mulţi ani!”. Lăsase doar un mesaj
scurt: „Căsuţa din copac. La miezul nopţii.”
Maxon a făcut ochii mari:
— Miezul nopţii? Dar…
— Ar trebui să ştii că încalc destul de des ora stingerii din Illéa.
— Ai fi putut ajunge la închisoare, America, a spus el, scuturând
din cap.
Am ridicat din umeri:
— Pe vremea aia părea neimportant. Prima oară am simţit că
zbor. Încerca să găsească o modalitate de a fi singuri. Pur şi simplu
nu-mi venea să cred că voia să fie singur cu mine. În noaptea aceea
am aşteptat în camera mea şi am privit căsuţa. Aproape de miezul
nopţii, am văzut pe cineva suindu-se în copac. Îmi aduc aminte că
m-am dus din nou să mă spăl pe dinţi, doar aşa, ca să mai treacă
timpul. M- am furişat pe fereastră şi m-am suit în copac. Iar el era
acolo. Nu… nu-mi venea să cred. Nu-mi amintesc cum a început,
dar curând, ne mărturiseam ce simţeam unul pentru celălalt şi nu ne
puteam opri din râs, deoarece eram atât de fericiţi că sentimentele
164
erau reciproce. Şi nu voiam să-mi bat capul cu faptul că încălcăm ora
stingerii sau că-mi minţeam părinţii. Şi nu-mi păsa că eram din Cinci
şi că el era din Şase. Nu-mi păsa de viitor. Deoarece nimic nu conta
mai mult decât iubirea pentru el… Iar lui îi păsa, Maxon, lui îi
păsa…
Şi mai multe lacrimi. Mi-am strâns şi mai puternic braţele în jurul
corpului, simţind absenţa lui Aspen mai acut decât înainte. Vorbind
despre ea o făceam să pară şi mai reală. Nu aveam altceva de făcut
decât să termin povestea:
— Am fost iubiţi timp de doi ani. Eram fericiţi, dar el era mereu
îngrijorat că ne furişam şi că nu-mi putea oferi lucrurile de care
aveam nevoie. Când am primit formularul pentru Alegere, a insistat
să mă înscriu.
Maxon a rămas cu gura căscată.
— Ştiu. A fost o idee tâmpită. Mi-a spus că dacă nu o să încerc, o
să se simtă vinovat toată viaţa. Iar eu am crezut că nu voi fi
niciodată, dar niciodată, aleasă. Cum aş fi putut fi?
Mi-am ridicat mâinile în aer şi le-am lăsat să cadă. Încă eram
zăpăcită de toate astea:
— Am aflat de la mama lui că adunase nişte bani pentru a se
căsători cu o fată pe care nu o prezentase nimănui. Eram atât de
entuziasmată! Ba chiar i-am gătit şi o cină-surpriză, gândindu-mă că
l-aş putea convinge să-şi deconspire planurile. Eram atât de
pregătită! Dar când şi-a dat seama că mâncarea costase o mică avere,
s-a supărat. E foarte mândru. Voia ca eu să fiu răsfăţata, nu invers, şi
bănuiesc că atunci şi-a dat seama că nu va putea niciodată să-mi
ofere un trai decent. Aşa că a hotărât să ne despărţim… O săptămână
mai târziu, numele meu a fost anunţat.
L-am auzit pe Maxon şoptind ceva neinteligibil.
— Ultima oară când l-am văzut a fost la plecarea mea, am spus,
înecându-mă. Era cu o altă fată…
— POFTIM? a urlat Maxon.
Mi-am îngropat faţa în mâini.
165
— Chestia e că o iau razna deoarece ştiu că alte fete se ţin după el,
aşa cum au făcut-o dintotdeauna, iar acum n-are niciun motiv să le
refuze. Poate că e tot cu fata cu care s-a afişat la plecarea mea. Nu
ştiu. Şi nu pot face nimic în privinţa asta. Dar gândul de a mă duce
acasă şi de a-l vedea… Pur şi simplu nu pot, Maxon…
Am plâns un timp, iar Maxon a aşteptat răbdător. Când lacrimile
au început în cele din urmă să se oprească, am vorbit din nou.
— Maxon, sper să găseşti pe cineva fără de care să nu poţi trăi.
Chiar îmi doresc asta. Şi sper să nu afli niciodată ce înseamnă să fii
obligat să-ţi duci viaţa fără acea persoană.
Chipul lui Maxon era o oglindire a durerii mele. Părea să sufere
alături de mine. Mai mult decât atât, părea furios.
— America, îmi pare rău. Eu nu…
Şi-a ridicat faţa puţin:
— Crezi că e momentul potrivit să te bat uşor pe umăr?
Nesiguranţa lui m-a făcut să zâmbesc:
— Da. Ar fi minunat.
Părea în continuare sceptic, dar, în loc să mă bată pe umăr, s-a
aplecat şi m-a luat în braţe.
— Până acum nu mi-am îmbrăţişat decât mama. E bine ce fac?
m-a întrebat.
Am râs:
— E greu să oferi o îmbrăţişare greşită.
După un minut, am vorbit din nou:
— Dar ştiu la ce te referi. Nici eu nu îmbrăţişez decât membrii
familiei.
Mă simţeam istovită după acea zi lungă în care mă îmbrăcasem
extrem de elegant, participasem la Actualităţi, luasem cina cu familia
regală şi-mi dezvăluisem secretul. Mă simţeam bine în braţele lui
Maxon, care mă mângâia din când în când pe păr. Nu era atât de
pierdut pe cât părea. A aşteptat răbdător ca respiraţia să mi se
potolească, şi după asta, s-a dat înapoi şi s-a uitat la mine:
— America, îţi promit că te voi ţine aici cât mai mult posibil. Din
166
câte ştiu eu, consiliul vrea ca Elita să fie formată numai din trei fete,
urmând apoi să-mi aleg soţia. Dar îţi jur că o voi restrânge la două şi
te voi ţine la palat până în ultimul moment. Nu vei pleca nici măcar
cu o clipă mai devreme decât am stabilit. Sau înainte de a fi
pregătită. Indiferent care va fi situaţia.
Am încuviinţat cu o mişcare a capului.
— Ştiu că de-abia ne-am cunoscut, dar cred că eşti o fiinţă
minunată. Şi mă deranjează cumplit să te văd tristă. Dacă el ar fi aici,
l-aş… l-aş…
Maxon a scuturat frustrat din cap, apoi a oftat:
— Îmi pare rău, America.
M-a îmbrăţişat din nou, iar eu mi-am sprijinit capul de umărul lui
puternic. Ştiam că Maxon avea să-şi ţină promisiunea. Îmi găsisem
consolarea probabil în ultimul loc în care mă gândeam că e posibil să
dau peste aşa ceva.

167
Capitolul 16

Când m-am trezit a doua zi, aveam pleoapele umflate. În timp ce


mă frecam la ochi, m-am gândit că fusese o idee bună să îi spun totul
lui Maxon. Părea amuzant că palatul – această cuşcă frumoasă – era
singurul loc în care puteam vorbi deschis despre ce simţeam.
Începusem să mă obişnuiesc cu promisiunea lui Maxon, ştiind că
aici voi fi în siguranţă. Procesul în urma căruia Maxon ajungea să
aleagă o fată din treizeci şi cinci de concurente avea să dureze
săptămâni, poate chiar luni întregi. Nu aveam nevoie decât de timp
şi spaţiu. Nu eram sigură că puteam să-l uit pe Aspen. O auzisem de
multe ori pe mama spunând că prima dragoste nu se uită niciodată.
Dar poate că aveam să fiu din nou eu însămi mai curând decât
speram, dacă lăsam timpul să se aştearnă între noi.
Slujnicele nu mi-au pus întrebări despre ochii mei umflaţi, ci pur
şi simplu au avut grijă să-i facă să arate bine. Nu s-au luat de părul
meu vâlvoi, ci s-au mulţumit doar să-l perie. Iar eu eram
recunoscătoare pentru asta. Nu era ca acasă, unde toţi vedeau că
sunt supărată şi nu făceau nimic în legătură cu asta. Simţeam că
acele trei femei îşi făceau griji pentru mine. În consecinţă, mă tratau
cu o atenţie deosebită.
Pe la mijlocul dimineţii, eram pregătită să-mi încep ziua. Era
sâmbătă, aşa că n-aveam nimic în program, deşi era singura zi din
săptămână în care ni se cerea să stăm în Salonul Doamnelor. Palatul
primea oaspeţi în zilele de sâmbătă şi fuseserăm avertizate că s-ar
putea să fie oameni dornici să ne cunoască. Nu eram foarte
entuziasmată în legătură cu acest lucru, dar cel puţin puteam purta
pentru prima oară blugii pe care îi primisem. Desigur, erau cei mai

168
buni pe care îi avusesem vreodată. Pentru că eu şi Maxon ne
înţelegeam atât de bine, speram că mă va lăsa să-i păstrez după ce
voi pleca.
M-am dus jos mergând încet, puţin obosită din cauza
evenimentelor din seara precedentă. Le-am auzit pe fete sporovăind
înainte de a ajunge în Salonul Doamnelor, iar când am păşit
înăuntru, Marlee m-a apucat de mână şi m-a tras către două scaune
din fundul încăperii.
— În sfârşit, ai venit! Te aşteptam, a spus ea.
— Scuze, Marlee. Am avut o noapte proastă şi n-am dormit prea
bine.
S-a întors brusc spre mine, sesizând probabil tristeţea din vocea
mea, dar s-a hotărât că era mai bine să-şi concentreze atenţia asupra
blugilor pe care îi purtam.
— Pantalonii ăştia sunt fantastici!
— Ştiu. N-am mai avut niciodată ceva făcut dintr-un asemenea
material.
Ridicasem puţin vocea. M-am hotărât să revin la vechea mea
regulă: Aspen n-avea voie aici. L-am dat la o parte şi am devenit
atentă la cea de-a doua persoană preferată din palat.
— Scuze că te-am făcut să aştepţi. Despre ce voiai să vorbim?
Marlee şovăia. Şi-a muşcat buzele şi m-a invitat să ne aşezăm. Nu
era nimeni prin preajmă. Probabil că avea un secret.
— De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că n-ar trebui
să-ţi spun. Uneori uit că noi concurăm pentru acelaşi lucru.
Oh! Avea secrete în legătură cu Maxon. Trebuia să le aflu.
— Ştiu ce simţi, Marlee. Dar cred că am putea deveni bune
prietene. Nu te pot considera adversara mea.
— Da. Şi tu eşti super de treabă. Iar oamenii te adoră. Vreau să
spun, probabil că vei câştiga…
Părea puţin abătută la acest gând.
Trebuia să mă forţez să nu tresar sau să râd la aceste cuvinte.
— Marlee, pot să-ţi spun un secret?
169
Vorbeam pe un ton blând şi sincer. Speram să mă creadă.
— Desigur, America. Orice.
— Nu ştiu cine va câştiga chestia asta. Zău, ar putea fi oricine din
sală. Bănuiesc că toate fetele cred în reuşita lor, dar eu ştiu de acum
că, dacă nu pot fi eu, mi-aş dori să te aleagă pe tine. Pari generoasă şi
onestă. Cred că vei fi o prinţesă minunată. Sincer.
Era aproape tot adevărul.
— Iar eu cred că eşti inteligentă şi frumoasă, a şoptit Marlee. Şi tu
vei fi minunată.
Mi-am lăsat capul în jos. Era drăguţ din partea ei să mă considere
aşa. Mă simţeam puţin nelalocul meu când oamenii vorbeau aşa
despre mine… May, Kenna, slujnicele mele… era incredibil cât de
mulţi oameni considerau că aş fi o prinţesă bună. Eram, oare,
singura care vedea câte defecte aveam? Eram lipsită de rafinament.
Nu puteam fi autoritară sau extrem de organizată. Eram egoistă,
aveam un temperament îngrozitor şi nu-mi plăcea să stau în faţa
oamenilor. Şi nu eram curajoasă. Pentru acest post trebuia să fii
curajos. Pentru că ăsta era adevărul: nu era un mariaj, ci o poziţie.
— Cred asta despre multe fete, a recunoscut ea. E ca şi cum toate
au o calitate pe care eu n-o am, iar asta le face mai bune decât mine.
— Asta e chestia, Marlee. Probabil că poţi găsi la fiecare persoană
din sala asta ceva special. Dar cine ştie ce anume caută Maxon?
Ea a scuturat din cap.
— Aşa că hai să nu ne facem griji în legătură cu asta. Poţi să-mi
spui orice doreşti. Am să-ţi păstrez secretele dacă şi tu le vei păstra
pe-ale mele. Putem să ne sprijinim una pe cealaltă, dacă vrei. E
frumos să ai prieteni aici.
A zâmbit, apoi a aruncat o privire prin încăpere, asigurându-se că
nimeni nu ne putea auzi.
— Eu şi Maxon am avut deja o întâlnire, a şoptit ea.
— Da? am întrebat-o.
Eram extrem de curioasă şi nu mă puteam abţine. Voiam să ştiu
dacă reuşise să fie mai puţin băţos în compania ei. Şi voiam să aflu
170
dacă o plăcea.
— A trimis o scrisoare prin slujnicele mele şi m-a întrebat dacă ne
putem vedea joi.
Am zâmbit în timp ce Marlee vorbea, amintindu-mi că în ziua de
dinainte să-i trimită scrisoarea eu şi Maxon hotărâserăm să eliminăm
aceste formalisme.
— I-am scris că acceptam invitaţia, de parcă l-aş putea refuza
vreodată! A venit să mă ia şi ne-am plimbat pe lângă palat. Am
vorbit despre pasiunile noastre şi am descoperit că ne plac acelaşi
gen de filme. Aşa că am coborât la demisol. Ai văzut sala de cinema
de-aici?
— Nu.
Nu fusesem niciodată la cinema şi de-abia aşteptam să mi-o
descrie.
— Oh, e perfectă! Scaunele sunt confortabile şi se pot da pe spate,
şi poţi să faci şi pop-corn – au un aparat special! Maxon s-a dus şi a
făcut un castron! A fost atât de drăguţ, America! A pus prea mult
ulei, şi prima porţie s-a ars. A trebuit să cheme pe cineva ca să cureţe
şi să încerce din nou.
Mi-am dat ochii peste cap. Bravo, Maxon, bravo… Cel puţin,
Marlee părea să creadă că fusese adorabil.
— Apoi, ne-am uitat la film, iar la sfârşit, la partea romantică, m-a
luat de mână! Credeam c-o să leşin. Vreau să spun, îl luasem de braţ
când ne-am plimbat, dar asta e eticheta. El însă m-a luat de mână la
film…
A oftat şi s-a rezemat de spătarul scaunului.
Am chicotit. Marlee părea cu totul fermecată. Da, da, da!
— De-abia aştept să mă viziteze din nou. E atât de chipeş, nu? a
întrebat ea.
— Da, e drăguţ.
— Haide, America! Sigur ai observat ochii aceia şi vocea…
— Exceptând partea când râde!
Mă amuza teribil felul lui Maxon de a râde. Era adorabil, dar
171
ciudat. Evacua aerul din plămâni, apoi scotea un sunet întretăiat
când inhala, ca un soi de râs în râs.
— Bine, admit, are un fel amuzant de a râde, dar e simpatic.
— Sigur, dacă de fiecare dată când râde îţi place să-ţi susure în
ureche minunatul sunet al unui atac de astm.
Marlee nu s-a mai putut abţine şi s-a aplecat, pradă unei crize de
râs.
— Bine, bine, a spus ea, ridicându-se să ia o gură de aer. Trebuie
totuşi să găseşti ceva atrăgător la el.
Am deschis gura, iar apoi am închis-o de două sau trei ori. Eram
tentată să mai râd puţin de Maxon, dar nu voiam ca Marlee să-l vadă
într-o lumină proastă. Aşa că m-am gândit mai bine.
Ce era atractiv la Maxon?
— Ei bine, când lasă garda jos, e OK. În momentul în care pur şi
simplu vorbeşte fără să caute cuvinte pompoase sau când îl prinzi
uitându-se la ceva ca şi când… ar căuta frumuseţea acelui lucru.
Marlee a zâmbit, şi am înţeles că ştia despre ce vorbesc.
— Şi, vezi tu, îmi place că el pare cu adevărat implicat când e
acolo. Cu toate că are o ţară de condus şi o mie de lucruri de făcut, e
ca şi cum uită de toate când e cu tine. Se dedică întru totul fetei pe
care o are în faţă. Îmi place asta. Şi… ei bine, nu spune nimănui, dar
braţele lui! Îmi plac braţele lui.
M-am îmbujorat. Ce proastă eram… de ce nu mă limitasem la
lucrurile simple? Din fericire, Marlee era fericită să continue
conversaţia.
— Da! Chiar le poţi simţi pe sub acele costume groase, nu-i aşa?
Probabil că e foarte puternic, a izbucnit Marlee.
— Mă întreb de ce. Vreau să zic, ce rost are să fie atât de puternic?
Face muncă de birou. E ciudat.
— Poate că îi place să facă exerciţii în faţa oglinzii, a spus Marlee,
flexându-şi braţele micuţe.
— Ha, ha! Pun pariu că asta e. Te provoc să-l întrebi!
— În niciun caz!
172
Se părea că Marlee avusese parte de o întâlnire minunată. Mă
întrebam de ce cu o seară în urmă Maxon nu menţionase nimic.
Judecând după reacţia lui, ai fi zis că nici măcar nu fuseseră
împreună. Din timiditate oare?
M-am uitat prin sală şi am văzut că mai bine de jumătate dintre
fete păreau încordate sau nefericite. Janelle, Emmica şi Zoe ascultau
cu atenţie ce spunea Kriss. Aceasta zâmbea şi era însufleţită, dar
Janelle era agitată, iar Zoe îşi rodea unghiile. Emmica se freca
absentă sub ureche, ca şi când o durea ceva. Lângă ele stăteau
Celeste şi Anna, o pereche nepotrivită purtând o conversaţie
aprinsă. Ca de obicei, Celeste părea extrem de îngâmfată. Marlee
mi-a urmărit privirea şi mi-a dat lămuriri:
— Fetele care sunt bosumflate nu au fost invitate încă la întâlnire.
Maxon mi-a spus că eram a doua fată cu care ieşea în ziua respectivă.
Încearcă să petreacă timp cu toate fetele.
— Pe bune? Crezi că asta e?
— Da. Adică, uită-te la noi două. Suntem OK, şi asta pentru că
ne-a văzut în particular. Ştim că ne-a plăcut suficient de mult cât să
nu ne dea afară. Au început să discute cu cine s-a întâlnit şi cu cine
nu. Fetele sunt îngrijorate că le face să aştepte deoarece nu e interesat
şi că, odată ce le va vedea, pur şi simplu le va spune să plece acasă.
De ce nu-mi spusese nimic din toate astea? Nu eram prieteni? Un
prieten ar fi vorbit despre astfel de lucruri. Luându-mă după
zâmbetele lor, se întâlnise cu cel puţin douăsprezece fete.
Petrecuserăm cea mai mare parte a serii împreună, şi tot ce făcuse
Maxon fusese să mă determine să plâng. Ce fel de prieten ar fi ţinut
asemenea secrete în timp ce scotea totul de la mine?
Tuesday, care o ascultase pe Camille cu o expresie nerăbdătoare
pe chip, s-a ridicat de pe scaunul ei şi a aruncat o privire prin
încăpere. Ne-a găsit pe mine şi pe Marlee în colţ şi a venit degrabă
spre noi.
— Cum s-a desfăşurat întâlnirea voastră? a întrebat ea brusc.
— Bună, Tuesday, a spus Marlee pe un ton vesel.
173
— Oh, taci! a strigat ea, iar apoi s-a întors spre mine. Haide,
America, varsă tot.
— Ţi-am spus.
— Nu. Seara trecută!
O slujnică a venit şi ne-a oferit ceai, pe care eram pregătită să-l
accept, dar Tuesday i-a făcut vânt.
— Cum…?
— Tiny v-a văzut împreună şi a povestit tuturor, a spus Marlee,
încercând să explice comportamentul lui Tuesday. Eşti singura care
s-a văzut cu el de două ori. Multe fete care nu au fost invitate la
întâlnire se plâng, spunând că nu e corect. Dar nu e vina ta că te
place.
— Nu e deloc cinstit, a început Tuesday cu văicăreala. Eu nu l-am
văzut în afara orelor de masă, nici măcar în trecere. Ce Dumnezeu aţi
făcut?
— Noi… ăăă… ne-am dus în grădină. Ştie că-mi place să ies afară.
Şi pur şi simplu am vorbit.
Eram puţin agitată, ca şi când dădusem de belea. Tuesday era atât
de încordată, încât a trebuit să mă uit în altă parte. Când am făcut
asta, am văzut că fetele din apropiere ne ascultau cu atenţie.
— Pur şi simplu aţi vorbit? m-a întrebat, ea, sceptică.
Am ridicat din umeri:
— Asta-i tot.
Tuesday a pufnit şi s-a dus la masa lui Kriss, îndemnând-o să-şi
spună din nou povestea. Împietrisem.
— Eşti bine, America? m-a întrebat Marlee, făcându-mă să revin
la realitate.
— Da. De ce?
— Pari supărată.
Marlee părea îngrijorată.
— Nu. Nu am nimic. Totul e minunat.
Deodată, atât de repede, încât nu aş fi observat dacă fetele n-ar fi
fost atât de aproape, Anna Farmer – o fată din Patru a cărei familie
174
trăia din cultivarea pământului – s-a întins şi i-a tras o palmă lui
Celeste.
Câteva fete au icnit, inclusiv eu. Cele care rataseră scena s-au
întors şi au întrebat ce se întâmplase, cea mai sonoră fiind Tiny, care
cu vocea ei piţigăiată a spart bruma de linişte care mai rămăsese în
sală.
— Oh, Anna, nu! a spus Emmica oftând.
Imediat după incident, Anna a priceput ce făcuse. Probabil că
avea să fie trimisă acasă; nu aveam voie să ne luăm la bătaie cu alte
Alese. Emmica a început să plângă, în timp ce Anna s-a aşezat într-o
tăcere deplină. Amândouă erau fete de fermieri şi se împrieteniseră
de la bun început. Nu îmi puteam imagina cum m-aş fi simţit dacă
Marlee ar fi trebuit să plece.
Anna, pe care o cunoscusem în treacăt, îmi păruse o fiinţă liniştită.
Ştiam că nu-i stătea în fire să atace pe cineva. Pe durata asediului, se
aşezase în genunchi şi se rugase.
Fără îndoială că fusese provocată, dar nimeni nu se aflase prin
apropiere pentru a servi drept martor. Ar fi fost cuvântul Annei
împotriva cuvântului lui Celeste, iar Celeste avea de partea ei o
încăpere plină de oameni care văzuseră că fusese lovită. Mai mult ca
sigur că Maxon avea să fie nevoit să o trimită pe Anna acasă pentru a
da o lecţie celorlalte fete.
Ochii Annei s-au umplut de lacrimi când Celeste i-a şoptit ceva şi
a ieşit iute din sală.
Anna a plecat înainte de cină.

175
Capitolul 17

— Cine a fost preşedintele Statelor Unite în timpul celui de-al


Treilea Război Mondial? ne-a întrebat Silvia.
Pe asta n-o ştiam, aşa că m-am uitat în altă parte, sperând ca Silvia
să nu mă strige. Din fericire, Amy a ridicat mâna şi a răspuns.
— Preşedintele Wallis.
Ne aflam din nou în Sala Mare, începând săptămâna cu o lecţie de
istorie. De fapt, era mai mult un test de cunoştinţe. Se părea că în
acest domeniu existau multe diferenţe, atât în privinţa faptelor, cât şi
a nivelului de informaţie. Când trebuia să studiem istoria, mama
prefera să ne vorbească liber. Aveam manuale şi caiete de exerciţii
pentru engleză şi matematică, dar, când venea vorba de poveştile
care formau trecutul nostru, erau foarte puţine lucruri despre care
ştiam sigur că sunt adevărate.
— Corect. Preşedintele Wallis a condus ţara înainte de asediul
chinezilor, dar şi pe toată durata războiului, a confirmat Silvia.
Repetam într-una acel nume. Wallis, Wallis, Wallis.
Voiam să-i povestesc asta lui May şi lui Gerad când aveam să
ajung acasă, dar în ultimul timp învăţam atât de multe lucruri, încât
era aproape imposibil să reţin totul.
— Care a fost motivul invaziei? Celeste?
Tânăra a zâmbit:
— Banii. Americanii le datorau o mulţime de bani şi nu îi puteau
plăti.
— Excelent, Celeste.
Silvia i-a oferit un zâmbet larg. Cum reuşea Celeste să joace pe
toată lumea pe degete? Era extrem de enervant.

176
— Când Statele Unite n-au putut să-şi plătească datoria imensă,
chinezii au invadat ţara. Din nefericire pentru ei, acest lucru nu le-a
adus banii înapoi, pentru că Statele Unite se aflau în faliment. Le-a
oferit în schimb mână de lucru americană. Şi când chinezii au
preluat frâiele, cum au redenumit ei Statele Unite?
Am ridicat mâna împreună cu alte fete.
— Jenna? a strigat Silvia.
— Statul American al Chinei.
— Da. Statul American al Chinei semăna cu fosta ţară, dar doar în
aparenţă. Chinezii trăgeau toate sforile, influenţând orice mişcare
politică importantă şi modificând legislaţia în avantajul lor.
Am aruncat o privire prin sală. Unele fete păreau buimăcite.
Credeam că toată lumea ştia asta.
— Are cineva ceva de adăugat? a întrebat Silvia.
Bariel a început să vorbească pe un glas subţire:
— Invazia chinezilor a determinat unele ţări, în special pe cele din
Europa, să se alieze.
— Da, a răspuns Silvia. Dar, la acea vreme, Statul American al
Chinei nu avea prieteni. Le-a luat cinci ani să se regrupeze, şi de-abia
puteau face faţă situaţiei, aşa că nici nu intra în discuţie să formeze
alianţe.
A încercat să sublinieze toate astea printr-o privire obosită.
— Statul American al Chinei plănuia să se revolte împotriva
Chinei, dar a fost din nou invadat. Ce ţară a iniţiat acel atac?
De data asta s-au ridicat mai multe mâini.
— Rusia, a spus cineva, înainte de a primi permisiunea de a vorbi.
Silvia a scrutat sala, dar n-a reuşit să depisteze infractorul.
— Corect, a spus ea, uşor iritată. Rusia a încercat să se extindă în
ambele direcţii, dar a eşuat, dându-i astfel Statului American al
Chinei şansa de a riposta. Cum?
Kriss a ridicat mâna şi a răspuns:
— Ţările de pe continentul nord-american şi-au unit forţele
împotriva Rusiei, iar lupta lor a fost încununată de succes, deoarece
177
chinezii îi atacaseră la rândul lor pe ruşi când aceştia încercaseră să
le ocupe teritoriul.
Silvia a zâmbit mândră:
— Da. Şi cine a condus asaltul împotriva Rusiei?
Întreaga sală a strigat răspunsul:
— Gregory Illéa!
Unele fete au şi bătut din palme.
Silvia a încuviinţat cu o mişcare a capului:
— Şi aşa a luat fiinţă ţara noastră. Statul American al Chinei a
făcut front comun cu aliatele sale, dar, pentru că reputaţia Statelor
Unite era compromisă, nimeni n-a mai vrut să preia acel nume. Aşa
că o nouă naţiune a apărut sub numele şi conducerea lui Gregory
Illéa. El a salvat ţara.
Emmica a ridicat mâna, iar Silvia i-a dat voie să vorbească.
— Avem foarte multe motive să fim mândri de el. Pentru noi e
ceva firesc să ne servim ţara, dar Illéa era un simplu cetăţean atunci
când şi-a donat banii şi şi-a pus cunoştinţele la dispoziţia tuturor. Şi
din acel moment a schimbat totul, a spus ea pe un ton plin de zel.
— Bine zis, a încuviinţat Silvia. Şi exact ca el, una dintre voi va
ajunge să facă parte din casa regală. Gregory Illéa a devenit rege, iar
membrii familiei lui s-au înrudit cu o altă casă regală. Curând,
cineva din această încăpere va deveni regină şi va intra în această
familie.
Silvia părea copleşită de emoţie, iar când Tuesday a ridicat mâna,
i-a luat ceva timp până să-i dea permisiunea de a vorbi.
— Ăăă… care este motivul pentru care toate aceste informaţii nu
apar într-o carte de istorie? Ne-ar ajuta să învăţăm ceva despre
trecutul nostru.
Glasul îi era străbătut de o undă de mânie.
Silvia a scuturat din cap:
— Dragele mele, istoria nu e ceva ce învăţaţi, ci ceva ce ar trebui
să ştiţi.
Marlee s-a întors spre mine şi a şoptit:
178
— Dar e clar că nu ştim.
S-a amuzat de propria glumă, apoi s-a întors din nou spremSilvia.
M-am întrebat atunci de ce existau atâtea versiuni şi de ce trebuia
să ghicim adevărul. Care era motivul pentru care nu ni se dădeau
cărţi de istorie?
Mi-am amintit o întâmplare petrecută cu ceva ani în urmă. Mă
dusesem în camera părinţilor deoarece mama îmi spusese că puteam
alege singură o carte pentru ora de engleză. În timp ce căutam, o
carte groasă, veche, dosită într-un colţ, îmi atrăsese atenţia. Era o
istorie a Statelor Unite. Tata intrase câteva minute mai târziu, văzuse
ce citeam şi îmi spusese că era în regulă atât timp cât nu spuneam
nimic nimănui.
Când tata mă rugase să ţin secretul, acceptasem fără să-l întreb de
ce. Apoi răsfoisem cartea cu plăcere. Mă rog, paginile care se mai
puteau citi. Multe dintre ele fuseseră rupte, iar marginile arătau de
parcă fuseseră arse, dar tot reuşisem să dau peste o fotografie cu
vechea Casă Albă şi să citesc despre cum erau sărbătorile în trecut.
Nu mă gândisem niciodată să pun totul sub semnul întrebării
înainte de acel moment când ne fusese înfăţişat tot adevărul. De ce
ne lăsa regele să-l bănuim doar?

Bliţurile au clipit din nou, imortalizându-i pe Maxon şi pe Natalie


zâmbind.
— Lady Natalie, vă rog să lăsaţi bărbia puţin mai jos. Perfect.
Fotograful a făcut o altă poză, iluminând încăperea.
— Cred că asta e bună. Cine e următoarea? a strigat el.
Celeste a păşit înainte, un grup de slujnice roind în jurul ei înainte
ca fotograful să se apuce de treabă. Natalie, care stătea încă lângă
Maxon, a spus ceva şi a ridicat un picior la spate, flirtând fără ruşine.
Prinţul i-a răspuns aproape în şoaptă, iar ea a chicotit în timp ce se
îndepărta.
Cu o zi în urmă, după lecţia de istorie, ni se spusese că această
şedinţă foto era doar pentru public, dar îmi venea greu să cred că nu
179
exista un motiv ascuns. Cineva scrisese un articol într-o revistă
despre cum trebuie să arate o prinţesă. Nu citisem articolul, dar
Emmica şi alte fete reuşiseră să pună mâna pe el. După spusele lor,
era vorba despre Maxon şi despre faptul că trebuia să găsească pe
cineva cu o înfăţişare aristocratică şi care ieşea bine în fotografii
alături de el, cineva care ar fi dat bine pe un timbru.
Aşa că acum eram aliniate toate în rochii crem, identice, fără
mâneci, largi în talie, cu o eşarfă roşie, grea, pusă pe umeri, şi făceam
poze cu Maxon. Fotografiile aveau să fie tipărite în aceeaşi revistă,
iar echipa editorială avea să facă un clasament. Nu mă simţeam prea
bine în legătură cu asta. Ideea că Maxon nu căuta decât un chip
drăguţ mă deranjase încă de la început. Pentru că între timp aflasem
mai multe despre el, ştiam că nu era adevărat, dar mi-am dat seama
că asta era percepţia publică despre prinţ.
Am oftat. Unele fete se plimbau prin încăpere, sporovăind şi
gustând din mâncăruri cu care nu se puteau murdări, dar
majoritatea, inclusiv eu, stăteam în jurul studioului amenajat în Sala
Mare. O tapiserie mare şi aurie, care îmi amintea de pânzele pe care
tata le folosea acasă când picta, atârna de un perete şi se revărsa pe
podea. De-o parte era aşezată o canapea, iar de cealaltă, o coloană. În
mijloc era stema Illéei, ceea ce dădea întregii scene un aer patriotic.
Alesele mergeau pe rând pentru a fi fotografiate, iar fetele care
stăteau pe margine discutau în şoaptă despre lucrurile care le
plăceau sau nu le plăceau, şi despre ce aveau ele de gând să facă.
Celeste s-a îndreptat spre Maxon cu ochi strălucitori şi i-a zâmbit.
Când a ajuns lângă, şi-a lipit buzele de urechea lui şi i-a şoptit ceva.
Oricare ar fi fost mesajul, Maxon a lăsat capul pe spate, a râs, apoi a
încuviinţat, fiind de acord cu micul ei secret. Era ciudat să-l văd în
ipostaza asta. Cum putea cineva care se înţelegea atât de bine cu
mine să se poarte la fel cu o persoană ca ea?
— În regulă, domnişoară, uitaţi-vă la cameră şi zâmbiţi, vă rog, i-a
spus fotograful, iar Celeste a făcut întocmai.
S-a întors spre Maxon şi şi-a pus mâna pe pieptul lui, şi-a înclinat
180
capul şi a zâmbit profesionist. Părea să ştie cum să folosească lumina
în avantajul ei şi îi tot cerea lui Maxon să-şi schimbe poziţia. În timp
ce unele fete nu se grăbeau, trăgând cât mai mult de timp – în special
cele cu care el încă nu se întâlnise –, se părea că Celeste voia să arate
cât de eficientă era.
A terminat cât ai zice peşte, iar fotograful a strigat-o pe
următoarea fată. Eram atât de preocupată să o urmăresc pe Celeste
trecându-şi degetele peste braţul lui Maxon la sfârşitul şedinţei lor
foto, încât o slujnică a trebuit să-mi atragă atenţia pe un ton amabil
că era rândul meu.
Am dat uşor din cap şi m-am concentrat asupra următoarelor
mişcări. Mi-am strâns rochia şi m-am îndreptat spre Maxon. Privirea
i-a zburat de la Celeste la mine şi, poate că mi s-a părut mie, faţa i s-a
luminat puţin.
— Bună, draga mea, a cântat.
— Nu începe, l-am avertizat, dar el a chicotit şi a întins mâinile.
— Stai puţin. Eşarfa ta e strâmbă.
— Nu mă surprinde.
Chestia aia blestemată era atât de grea, încât îmi aluneca de pe
umeri la fiecare pas.
— Presupun că acum e mai bine, a spus el pe un ton glumeţ.
— În schimb, tu eşti numai bun de agăţat de tavan, i-am servit-o,
glumind pe seama medaliilor strălucitoare pe care le purta pe piept.
Costumul lui, o versiune mai elegantă a uniformei purtate de
soldaţi, avea nişte chestii aurii pe umeri, iar o sabie îi atârna la şold.
Era un pic prea mult.
— Priviţi spre aparat, vă rog, a strigat fotograful.
Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut nu numai pe el, dar şi pe
celelalte fete care mă urmăreau, iar asta m-a făcut să devin nervoasă.
Mi-am şters mâinile umede de rochie şi am expirat.
— Nu fi emoţionată, mi-a şoptit Maxon.
— Nu-mi place ca toată lumea să stea cu ochii pe mine.
M-a tras foarte aproape şi mi-a pus o mână pe talie. Am vrut să
181
mă retrag, dar Maxon mă ţinea lipită de el.
— Uită-te la mine ca şi cum nu m-ai putea suporta, a spus el,
îngustându-şi ochii şi ţuguindu-şi buzele, ceea ce m-a făcut să
izbucnesc în râs.
Bliţul s-a declanşat exact în acel moment, surprinzându-ne
râzând.
— Vezi, a spus Maxon. Nu e atât de rău.
— Bănuiesc că nu.
După câteva minute, timp în care fotograful striga instrucţiuni, iar
Maxon îşi schimba poziţia, îmbrăţişându-mă uşor sau lipindu-mă cu
spatele de pieptul lui, m-am relaxat.
— Perfect, a spus fotograful. Putem face câteva pe canapea?
Pe la jumătatea şedinţei am început să mă simt mai bine şi m-am
aşezat lângă Maxon în cel mai firesc mod. Din când în când râdea de
mine sau mă gâdila, făcându-mă mai întâi să zâmbesc, apoi să
izbucnesc în râs. Speram ca fotograful să surprindă momentele când
eram liniştită, altminteri şedinţa avea să fie un dezastru.
Cu coada ochiului am observat pe cineva de pe margine făcând
un semn cu mâna, încercând să-i atragă atenţia lui Maxon. Era un
bărbat în costum care în mod clar voia să stea de vorbă cu prinţul.
Maxon a încuviinţat, dar bărbatul a ezitat pentru că eram încă acolo.
— Nu e nicio problemă, a spus Maxon, iar bărbatul a venit şi a
îngenuncheat în faţa lui.
— Maiestatea Voastră, în Midston s-a înregistrat un atac al
rebelilor, a spus el.
Maxon a oftat şi şi-a plecat obosit capul.
— Au ars hectare întregi de lanuri şi au omorât douăsprezece
persoane.
— Unde anume în Midston?
— În vest, domnule, aproape de frontieră.
Maxon a dat uşor din cap, ca şi cum ar fi adăugat încă o piesă
într-un puzzle:
— Ce a spus tatăl meu?
182
— Maiestatea Voastră, regele doreşte să audă de fapt părerea
dumneavoastră.
Maxon a fost luat prin surprindere, dar după o secundă a spus:
— Mobilizaţi trupele din sud-estul Sotei şi din Tammins. Nu
înaintaţi prea mult spre sudul Midstonului, pentru că ar fi o pierdere
de timp. Vedeţi dacă le putem da de urmă.
Bărbatul s-a ridicat şi a făcut o plecăciune:
— Prea bine, domnule.
Şi, la fel de iute cum venise, a şi plecat.
Ştiam că trebuia să ne întoarcem la fotografii, dar Maxon nu mai
părea interesat.
— Eşti bine? l-am întrebat.
Prinţul a făcut posomorât un semn cu capul:
— Mă gândeam la oamenii ăia.
— Poate că ar trebui să ne oprim, am sugerat.
A scuturat din cap, s-a îndreptat şi a zâmbit, luându-mă de mână:
— Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le stăpâneşti în această
profesie este capacitatea de a părea calm în orice împrejurare.
America, te rog să zâmbeşti.
M-am ridicat şi am zâmbit timid spre cameră în timp ce fotograful
apăsa într-una pe declanşator. Pe timpul acestor ultime cadre,
Maxon m-a strâns de mână, iar eu i-am răspuns la fel. Între noi s-a
creat o legătură, ceva profund şi adevărat.
— Vă mulţumesc foarte mult. Următoarea, vă rog, a strigat
fotograful.
Când ne-am ridicat, Maxon încă mă ţinea de mână:
— Te rog să nu spui nimic. E absolut necesar să păstrezi tăcerea.
— Desigur.
Am auzit ţăcănitul unor tocuri în apropiere şi mi-am adus aminte
că nu eram singuri şi că trebuia să plec, deşi, într-un fel, voiam să
mai rămân. Maxon m-a strâns de mână încă o dată şi mi-a dat
drumul, iar în timp ce mă îndepărtam, m-am gândit la câteva
lucruri. Era frumos să ştiu că Maxon avea suficientă încredere în
183
mine încât să mă lase să aflu un secret de stat, iar pentru o clipă
simţisem că fuseserăm singuri. Apoi m-am gândit la rebeli şi la
faptul că regele afla imediat de revoltele lor, în timp ce eu trebuia să
ţin pentru mine informaţiile de acest fel. Nu prea avea noimă.
— Janelle, draga mea, a spus Maxon când următoarea fată s-a
apropiat.
Am zâmbit în sinea mea la auzul acestei dezmierdări obosite. A
coborât tonul, dar tot l-am auzit spunând:
— Înainte să uit, spune-mi, eşti liberă în după-amiaza asta?
Am simţit un nod în stomac. Bănuiesc că era din cauza agitaţiei şi
a emoţiilor.

— Probabil că a făcut ceva îngrozitor, a insistat Amy.


— Nu asta reiese din ceea ce a spus ea, a contracarat Kriss.
Tuesday a tras-o de braţ pe Kriss:
— Mai spune o dată – ce anume a zis?
Janelle fusese trimisă acasă.
Era crucial să înţelegem această eliminare specială, deoarece era
prima care nu era cauzată de încălcarea vreunei reguli. Făcuse ceva
greşit, iar noi voiam să aflăm ce anume.
Kriss, care stătea vizavi de Janelle, o văzuse intrând şi fusese
singura persoană cu care vorbise înainte de a pleca. Kriss a oftat şi a
reluat pentru a treia oară povestea:
— Ea şi Maxon au ieşit să vâneze, dar ştiţi deja asta, a spus ea,
fluturând din mână de parcă încerca să-şi limpezească gândurile.
Toate fetele ştiau de întâlnirea lui Janelle. După şedinţa foto, ea
povestise despre planurile ei şi ale prinţului oricui voise s-o asculte.
— Asta a fost a doua ei întâlnire cu Maxon. E singura care a
beneficiat de două întâlniri, a spus Bariel.
— Nu, nu e singura, am murmurat eu.
Câteva fete s-au întors spre mine, confirmând spusele mele. Era
cât se poate de adevărat. Janelle era singura fată care avusese parte
de două întâlniri cu Maxon, cu excepţia mea. Nu că eu aş fi contat.
184
Kriss a continuat:
— Când s-a întors, plângea. Am întrebat-o ce are, iar ea mi-a spus
că trebuie să îşi facă bagajele, pentru că Maxon i-a cerut să plece. Am
îmbrăţişat-o, deoarece era foarte supărată, şi am vrut să ştiu ce s-a
întâmplat. Mi-a zis că nu poate să-mi spună. Nu înţeleg. Nu avem
voie să spunem de ce am fost eliminate?
— Asta nu era una dintre reguli, nu? a întrebat Tuesday.
— Mie nu mi-a spus nimeni nimic în legătură cu asta, a replicat
Amy, iar câteva fete au aprobat-o.
— A mai spus ceva? a întrebat-o Celeste.
Kriss a oftat din nou.
— A zis că aş face mai bine să am grijă ce spun. Apoi a plecat şi a
trântit uşa.
În sală s-a aşternut tăcerea, toate fetele încercând să ghicească ce
putea însemna asta.
— Probabil că l-a insultat, a spus Elayna.
— Ei bine, dacă ăsta e motivul pentru care a plecat, atunci nu e
corect, de vreme ce Maxon a spus că cineva din încăperea asta l-a
insultat prima oară când au făcut cunoştinţă, s-a plâns Celeste.
Fetele au început să iscodească în jur, încercând să descopere
vinovata, plănuind poate să o dea şi pe ea afară – adică pe mine. Am
aruncat o privire agitată spre Marlee, iar ea a salvat situaţia.
— Să fi spus ceva în legătură cu ţara? Cu politica sau ceva de
genul ăsta?
Bariel a inspirat printre dinţii încleştaţi:
— Te rog! Cât de plictisitoare să fi fost întâlnirea lor dacă au ajuns
să vorbească despre politică? A discutat cineva de aici cu Maxon
despre probleme de stat?
N-a răspuns nimeni.
— Bineînţeles că nu, a spus Bariel. Maxon nu-şi caută un coleg de
muncă, ci o soţie.
— Nu crezi că-l subestimezi? a obiectat Kriss. Nu crezi că Maxon
îşi doreşte să aibă pe cineva care să aibă idei şi păreri?
185
Celeste şi-a dat capul pe spate şi a râs.
— Maxon poate conduce ţara foarte bine. E pregătit pentru asta.
În plus, are echipe de oameni care-l ajută să ia decizii, aşa că de ce
şi-ar dori ca altcineva să-i spună ce să facă? Dacă aş fi în locul tău, aş
începe să învăţ să tac. Cel puţin până când se căsătoreşte cu tine.
Bariel s-a apropiat sfioasă de Celeste.
— Ceea ce nu se va întâmpla.
— Exact, a spus Celeste, zâmbind. De ce şi-ar bate capul Maxon cu
o zăludă din Trei când ar putea avea alături o fată din Doi?
— Hei! a strigat Tuesday. Lui Maxon nu-i pasă de numere.
— Bineînţeles că-i pasă, i-a răspuns Celeste ca şi cum ar fi vorbit
cu un copil. De ce crezi că toate fetele sub Patru au plecat?
— Eu sunt încă aici, am spus, ridicând mâna. Aşa că dacă tu crezi
că ţi-ai dat seama ce fel de om e, te înşeli.
— Oh, e fata care nu ştie când să tacă, a spus Celeste pe un ton
batjocoritor.
Am strâns pumnii, încercând să mă hotărăsc dacă s-o pocnesc sau
nu. Oare asta făcea parte din planul ei? Dar înainte să fac vreo
mişcare, Silvia a dat buzna pe uşă.
— Doamnelor, a sosit poşta! a strigat ea, iar atmosfera tensionată
din încăpere s-a destins.
Eram nerăbdătoare să luăm în primire ce ne aducea. Ne aflam la
palat de mai bine de două săptămâni, şi, exceptând cea de-a doua zi
după venire, când primisem acele scrisori de la familii, ăsta era
primul contact adevărat cu cei de-acasă.
— Să vedem, a spus Silvia, verificând teancul de scrisori, fără să
aibă nici cea mai mică idee despre cearta de mai devreme. Lady
Tiny? a strigat ea în timp ce privea prin sală.
Tiny a ridicat mâna şi a făcut un pas în faţă.
— Lady Elizabeth? Lady America?
Am alergat literalmente şi am înşfăcat scrisoarea din mâna ei.
Eram disperată să primesc veşti de la ai mei. De îndată ce am pus
mâna pe plic, m-am retras într-un colţ pentru a fi singură câteva
186
clipe.

Dragă America,
De-abia aştept ziua de vineri! Nu pot să cred că vei vorbi cu Gavril
Fadaye! Ce norocoasă eşti!

Nu mă simţeam deloc norocoasă. A doua zi aveam să fim faţă în


faţă cu Gavril şi nu ştiam ce urma să ne întrebe. Eram sigură că
aveam să mă fac de râs în ultimul hal.

De-abia aştept să-ţi aud vocea din nou. Mi-e dor să te aud cântând
prin casă. Mama nu mai cântă, aşa că e prea linişte de când ai plecat.
Îmi vei face cu mâna în emisiune?
Cum e Alegerea? Ai multe prietene acolo? Ai vorbit cu fetele care
au plecat? Mama spune că de-acum nu mai e nicio problemă dacă
pierzi. Jumătate dintre fetele care au fost trimise acasă sunt deja
logodite cu fiii unor primari sau ai unor celebrităţi. Zice că cineva te
va lua de soţie dacă Maxon n-o va face. Gerad speră să te căsătoreşti
mai degrabă cu un jucător de baseball decât cu un prinţ plictisitor.
Dar mie nu-mi pasă ce spune lumea. Maxon e superb!
L-ai sărutat?

Dacă l-am sărutat? De-abia făcuserăm cunoştinţă. Şi, oricum,


Maxon nu avea niciun motiv să mă sărute.

Fac pariu că sărutările lui sunt cele mai dulci din univers. Mă
gândesc că, dacă e prinţ, atunci nu poate fi altfel!
Am atât de multe lucruri să-ţi povestesc, dar mama vrea să mă duc
să pictez. Să-mi trimiţi o scrisoare adevărată cât mai repede. Una
lungă! Cu foarte multe detalii!
Te iubesc! Cu toţii te iubim.
May

Aşadar, bărbaţii bogaţi puseseră deja ochii pe fetele eliminate. Nu


187
ştiusem că, dacă erai izgonită de un viitor rege, te transformai
automat într-un lucru dorit. Mă plimbam prin sală, gândindu-mă la
cuvintele lui May.
Voiam să ştiu ce se întâmplă. Mă întrebam ce anume păţise Janelle
şi eram curioasă dacă Maxon avea să se întâlnească în acea seară cu o
altă fată. Voiam neapărat să-l văd.
Scotoceam prin minte, căutând o metodă simplă de a-i vorbi. În
timp ce mă gândeam, m-am uitat lung la hârtia din mâinile mele.
A doua pagină a scrisorii lui May era aproape goală. În timp ce
mergeam, am rupt o bucăţică din ea. Unele fete erau adâncite în
lectura scrisorilor primite, iar altele împărtăşeau veştile de acasă.
După puţin timp de gândire, m-am oprit lângă registrul de oaspeţi
din Salonul Doamnelor şi am ridicat stiloul.
Am mâzgălit iute pe bucăţica mea de hârtie:

Maiestatea Voastră…
Mă trag de ureche. Oricând.

Am ieşit din sală ca şi cum voiam să mă duc la baie şi am aruncat


o privire de-a lungul holului. Era gol. Am stat acolo, aşteptând, până
ce o slujnică a apărut după colţ cu o tavă de ceai în mâini.
— Mă scuzi! am strigat-o.
Vocea mi-a răsunat pe holurile înalte. Fata a făcut o reverenţă în
faţa mea:
— Da, domnişoară?
— Te duci la prinţ?
A zâmbit:
— Da, domnişoară.
— Vrei, te rog, să-i duci asta din partea mea?
I-am întins bileţelul împăturit.
— Sigur că da, domnişoară!
L-a luat nerăbdătoare şi s-a îndepărtat, cu un pas dintr-odată mai
sprinten. N-aveam nicio îndoială că avea să-l citească îndată ce ieşea

188
din raza mea vizuală, dar mă simţeam în siguranţă la gândul că
scrisesem un mesaj codat.
Holurile mi se păreau captivante, oricare dintre ele fiind mai
împodobit decât toată casa mea. Tapetul, oglinzile cu rame de aur,
vazele uriaşe cu flori proaspete – toate erau extrem de frumoase.
Covoarele erau mari şi imaculate, ferestrele străluceau, iar tablourile
de pe pereţi erau incredibil de frumoase.
Unele dintre ele erau pictate de artişti pe care îi cunoşteam – ca
van Gogh şi Picasso. Mai erau acolo şi fotografii ce înfăţişau clădiri
pe care le mai văzusem şi înainte. Una era cu legendara Casă Albă.
Îmi doream să o văd, chiar dacă prin comparaţie, bazându-mă pe
ceea ce citisem şi văzusem în vechea carte de istorie, palatul regelui
era mult mai mare şi mai luxos.
Am mai făcut câţiva paşi şi am dat de un portret al familiei regale.
Părea vechi; Maxon era mai scund decât mama lui. Acum o întrecea
cu mult în înălţime.
De când mă aflam aici, nu-i văzusem împreună decât seara, la
cină, şi la transmisiunile Actualităţilor din Illéa.
Erau nişte persoane foarte rezervate? Le displăcea oare prezenţa
acestor fete străine care se aflau în casa lor? Formau o familie doar
din pricina sângelui şi a îndatoririlor? Nu ştiam ce să cred despre
această familie invizibilă.
— America?
M-am întors. Maxon venea spre mine în pas alergător. Parcă îl
vedeam pentru prima oară.
Îşi dăduse jos sacoul şi îşi suflecase mânecile cămăşii albe. Nodul
cravatei albastre era lărgit, iar părul care îi era mereu pieptănat pe
spate sălta uşor în timp ce se apropia de mine. În comparaţie cu
persoana în uniformă de la şedinţa foto, părea mai copilăros, mai
real.
Am înlemnit. Maxon a venit lângă mine şi m-a apucat de
încheieturile mâinilor.
— Eşti bine? Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
189
Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Sunt bine, i-am răspuns.
Maxon a expirat. Mi-am dat seama că îşi ţinuse respiraţia.
— Slavă Domnului! Când am primit biletul tău, am crezut că ţi-e
rău sau că familiei tale i s-a întâmplat ceva.
— Oh! Nu. Maxon, îmi cer scuze. Acum îmi dau seama că n-a fost
o idee bună. Doar că nu ştiam dacă vei veni la cină şi voiam să te
văd.
— Da? De ce? m-a întrebat.
Mă privea cercetător, ca şi cum ar fi încercat să se asigure că eram
teafără şi nevătămată.
— Pur şi simplu voiam să te văd.
Maxon s-a oprit. Pe faţă i se citea uimirea:
— Pur şi simplu voiai să mă vezi?
Părea fericit şi surprins.
— Nu fi şocat. De obicei, prietenii petrec destul de mult timp
împreună.
Tonul meu sugera că era un lucru normal.
— Ah! Eşti supărată pe mine pentru că am fost ocupat toată
săptămâna, nu? Nu voiam să neglijez prietenia noastră, America.
Acum trecuse la tonul oficial.
— Nu, nu simt supărată. Pur şi simplu îţi explicam. Pari ocupat.
Întoarce-te la treabă, ne vedem când eşti liber.
Am observat că încă mă ţinea de încheieturi.
— De fapt, te superi dacă mai stau câteva minute? Sus are loc o
întrunire în care se discută bugetul, iar eu urăsc astfel de reuniuni.
Fără să aştepte să-i răspund, Maxon m-a condus spre o canapea
mică şi pluşată de sub o fereastră, iar eu am chicotit când ne-am
aşezat.
— Ce e aşa de amuzant?
— Tu, am spus, zâmbind. E drăguţ să te văd sâcâit de îndatoririle
tale. În orice caz, ce e atât de rău cu şedinţele alea?
— Oh, America! a spus el, uitându-se din nou la mine. Se învârt în
190
jurul cozii. Tata face o treabă bună calmându-i pe consilieri, dar e
foarte greu să îndrumi comitetele în direcţii precise. Mama îi spune
mereu tatei să ofere mai mult şcolilor – crede că şansele de a deveni
infractor sunt mult mai mici dacă ai o educaţie adecvată, iar eu sunt
de acord cu ea –, dar tata nu are niciodată suficientă putere pentru
a-i determina să ia din alte sectoare unde s-ar putea descurca foarte
bine cu fonduri mai mici. Chestia asta mă înfurie! Şi pentru că nu
sunt eu cel care conduce, părerea mea e dată la o parte cu foarte
mare uşurinţă.
Maxon şi-a pus coatele pe genunchi, sprijinindu-şi capul în mâini.
Părea obosit.
Puteam întrezări acum o parte din lumea lui Maxon, cu toate că
era la fel greu de înţeles ca întotdeauna. Cum să respingi cererea
viitorului tău suveran?
— Îmi pare rău. Dar priveşte partea bună a lucrurilor – pe viitor,
părerea ta va conta mai mult, i-am spus, mângâindu-l pe spate în
încercarea de a-l încuraja.
— Ştiu. Mereu îmi spun asta. Dar e atât de frustrant! Am putea
schimba lucrurile acum dacă m-ar asculta.
Nu-l auzeam prea bine pentru că lăsase capul în jos.
— Ei bine, nu te descuraja prea tare. Intuiţia mamei tale e corectă,
dar nu cred că educaţia va rezolva toate problemele.
Maxon a înălţat capul:
— Ce vrei să spui?
Suna mai mult ca o acuzaţie. Şi avea dreptate. Îşi susţinea ideea
din toată inima, iar eu tocmai o demolasem. Am dat înapoi:
— Păi, în comparaţie cu lecţiile tale private, cei din Şase şi Şapte
au parte de un sistem educaţional groaznic. Cred că nişte profesori
mai buni sau nişte condiţii mai bune i-ar ajuta mult. Ce să mai spun
de cei din Opt? Nu sunt ei responsabili pentru cele mai multe dintre
infracţiuni? Nu primesc niciun fel de educaţie. Cred că, dacă ar simţi
că au ceva, orice, asta i-ar încuraja. În plus…
M-am oprit. Nu ştiam dacă cineva care crescuse în puf putea
191
înţelege ce avem să spun mai departe.
— Maxon, ţi-a fost vreodată foame? Nu mă refer la pofta de
mâncare dinaintea uneia dintre cele trei mese – ai flămânzit vreodată?
Dacă n-ai avea nimic de mâncare, pentru tine sau părinţi, şi ai şti că
ai putea mânca numai dacă ai putea lua de la alţi oameni care au
zilnic mai mult decât ai putea avea tu în toată viaţa… ce ai face?
Dacă familia s-ar baza pe tine, ce ai face pentru persoanele iubite?
A tăcut pentru o clipă. Înainte – când vorbiserăm despre slujnicele
mele pe durata atacului – căzuserăm oarecum de acord asupra
diferenţelor dintre noi. Ăsta era un subiect de discuţie mult prea
delicat, şi-mi dădeam seama că dorea să-l evite.
— America, nu spun că unii oameni nu trec prin perioade dificile,
dar furtul e…
— Maxon, închide ochii.
— Poftim?
— Închide ochii.
S-a încruntat, dar mi-a dat ascultare. Am aşteptat până i-a închis,
iar faţa i s-a relaxat. Apoi i-am spus:
— Undeva în palat se află o femeie care va fi soţia ta.
Am văzut apărându-i pe chip un zâmbet plin de speranţă.
— Poate că încă nu ştii cine e, dar gândeşte-te la fetele din sala aia.
Imaginează-ţi-o pe cea care te iubeşte cel mai mult. Imaginează-ţi-o
pe „draga ta”.
Îşi ţinea una dintre mâini pe canapea lângă a mea şi mi-a atins
degetele preţ de o clipă. M-am ferit de atingere.
— Scuze, a murmurat el, privind spre mine.
— Ţine ochii închişi!
A chicotit, dar s-a conformat.
— Imaginează-ţi că fata asta depinde de tine. Vrea să o preţuieşti
şi să o faci să se simtă ca şi cum Alegerea nici măcar n-a avut loc. Ca
şi cum dac-ai fi fost lăsat de unul singur în mijlocul ţării pentru a
bate din uşă-n uşă, şi tot ea ar fi fost cea pe care ai fi găsit-o. Ea va fi
mereu cea pe care ai alege-o.
192
Zâmbetul lui optimist a început să pălească.
— Are nevoie de mâncare şi protecţie. Şi dacă veţi ajunge până
într-acolo încât să nu mai aveţi nimic de mâncare şi n-ai putea nici
măcar să dormi din cauza stomacului ei care chiorăie…
— Opreşte-te!
Maxon s-a ridicat imediat. A făcut câţiva paşi, apoi a încremenit,
fără să mă privească.
Mă simţeam puţin ciudat. Nu îmi dădusem seama că mica mea
demonstraţie avea să-l supere atât de tare.
— Scuze, am şoptit.
A clătinat din cap, dar a continuat să privească peretele. După o
clipă, s-a întors. Ochii lui îi căutau pe ai mei, trişti şi întrebători.
— Chiar aşa e? m-a întrebat.
— Ce anume?
— Acolo, afară… chiar se întâmplă lucruri de genul ăsta? Există
oameni care flămânzesc?
— Maxon, eu…
— Spune-mi adevărul!
Făcuse gura pungă.
— Da. Se întâmplă. Ştiu familii unde oamenii renunţă la porţia lor
pentru copii sau pentru fraţi. Ştiu un băiat care a fost biciuit în piaţă
pentru că a furat mâncare. Uneori, când eşti disperat, faci lucruri
necugetate.
— Un băiat? Câţi ani avea?
— Nouă, am spus, înfiorându-mă.
Încă îmi aminteam cicatricele de pe spatele micuţ al lui Jemmy, iar
Maxon s-a îndreptat de parcă le-ar fi simţit el însuşi.
— Tu – şi-a dres vocea – ai flămânzit vreodată?
Mi-am plecat capul, fapt care m-a dat de gol. Nu voiam să vorbesc
despre asta.
— Cât de rău?
— Maxon, răspunsul la întrebarea asta nu va face decât să te
supere şi mai tare.
193
— Probabil, a spus el, scuturând din cap şi privindu-mă serios.
Dar de-abia acum încep să-mi dau seama cât de puţine lucruri ştiu
despre ţara mea. Te rog.
Am oftat:
— Au fost perioade când nu aveam ce să mâncăm. De cele mai
multe ori când trebuia să alegem, păstram mâncarea şi renunţam la
curentul electric. Cea mai rea situaţie prin care am trecut a avut loc
acum câţiva ani, de Crăciun. Era foarte frig în casă, aşa că ne-am pus
mai multe haine pe noi, dar tot scoteam aburi în timp ce vorbeam.
May nu înţelegea de ce nu făceam schimb de cadouri. Ca o regulă
generală, la mine acasă nu există niciodată resturi de mâncare.
Cineva întotdeauna doreşte o a doua porţie.
L-am văzut cum se albeşte, şi, pentru că nu voiam să-l supăr şi
mai mult, m-am gândit să-i prezint lucrurile într-o lumină pozitivă:
— Ştiu că cecurile pe care le-am primit în ultimele săptămâni
ne-au ajutat cu adevărat, iar familia mea ştie cum să economisească
banii. Sunt sigură că i-au pus deoparte ca să le ajungă pentru o
perioadă lungă de timp. Ai făcut foarte multe lucruri pentru noi,
Maxon.
Am încercat să-i zâmbesc din nou, dar expresia lui a rămas
neschimbată.
— Doamne Dumnezeule! Când ai spus că eşti aici doar pentru
mâncare, nu glumeai, nu? m-a întrebat el, clătinând din cap.
— Zău, Maxon, în ultima vreme ne-am descurcat destul de
binişor. Eu…
Dar nu am putut să termin propoziţia. Maxon s-a apropiat şi m-a
sărutat pe creştet:
— Ne vedem la cină.
În timp ce se îndepărta, şi-a îndreptat cravata.

194
Capitolul 18

Maxon spusese că ne vom vedea la cină, dar nu a apărut la masă.


Regina a intrat singură. Când s-a aşezat, noi am făcut nişte
plecăciuni graţioase, iar apoi ne-am aşezat.
Am aruncat o privire prin sală şi am văzut scaunul lui Maxon gol.
Atunci am presupus că era la o întâlnire romantică, dar nu lipsea
nicio fată.
Îmi petrecusem după-amiaza gândindu-mă la ce îi spusesem lui
Maxon. Nu era de mirare că până acum nu avusesem prieteni. Nu
stăteam deloc bine la capitolul ăsta.
Tocmai atunci, Maxon şi regele au intrat în sală. Maxon îmbrăcase
din nou sacoul, dar părul îi era răvăşit într-un mod drăguţ. Era prins
într-o conversaţie cu tatăl său. Ne-am grăbit să ne ridicăm. Discuţia
lor era animată. Prinţul gesticula pentru a sublinia anumite lucruri,
iar regele dădea din cap, aprobând cuvintele fiului său, cu toate că
părea puţin supărat. Când au ajuns la masa principală, regele
Clarkson l-a bătut uşor pe spate, având o expresie fermă.
Dar în momentul în care s-a întors cu faţa spre noi, regele a fost
deodată cuprins de entuziasm:
— Oh, Dumnezeule! Vă rog să vă aşezaţi, doamnelor.
A sărutat-o pe regină pe creştet şi s-a aşezat. Maxon a rămas în
picioare:
— Doamnelor, am un anunţ de făcut.
Toţi ochii erau pe el. Oare ce avea să ne spună?
— Ştiu că pentru participarea voastră în Alegere vi s-a promis că
veţi fi recompensate.
Vocea îi era extrem de autoritară, aşa cum o mai auzisem doar o

195
singură dată – în noaptea când mă lăsase în grădină. Era mult mai
atractiv când îşi folosea poziţia pentru ceva important.
— În orice caz, au fost efectuate câteva schimbări monetare. Dacă
v-aţi născut în Doi sau în Trei, nu veţi mai fi finanţate. Fetele din
Patru şi Cinci vor continua să primească recompensele, cu singura
diferenţă că sumele vor fi ceva mai mici decât până acum.
Am văzut că unele fete erau şocate de această veste. Banii
reprezentau, de asemenea, o miză în această competiţie.
Celeste, de pildă, scotea flăcări pe nas. Bănuiesc că atunci când ai
mulţi bani eşti obişnuit să îi aduni. Iar gândul că cineva ca mine tot
avea să primească ceva probabil că o enerva groaznic.
— Îmi cer scuze pentru această situaţie, dar voi explica mâine pe
larg la Actualităţi despre ce este vorba. Vreau să mai ştiţi că nu este
negociabilă. Dacă are cineva o problemă cu acest nou aranjament şi
nu mai doreşte să participe, poate pleca imediat după cină.
S-a aşezat şi a început să vorbească din nou cu regele, care părea
mult mai interesat de mâncarea din faţă decât de cuvintele lui. Eram
puţin tristă la gândul că ai mei vor avea mai puţini bani, dar cel
puţin aveam să primim ceva. Am încercat să-mi văd de mâncare, dar
doream să aflu mai multe, şi nu eram singura. În sală era rumoare.
— Ce crezi că înseamnă asta? a întrebat Tiny în şoaptă.
— Poate că e un test, s-a băgat Kriss. Fac pariu că unele fete s-au
înscris doar pentru bani.
În timp ce o ascultam, am văzut-o pe Fiona înghiontind-o pe
Olivia şi dând din cap în direcţia mea. M-am întors iute, ca să nu
creadă că le-am văzut.
Fetele elaborau teorii peste teorii, dar eu nu-l slăbeam din ochi pe
Maxon. Am încercat să-i captez atenţia pentru a mă trage de ureche,
dar nu s-a uitat deloc la mine.

Eu şi Mary eram singure în camera mea. În seara asta aveam să-l


înfrunt pe Gavril – şi restul naţiunii – la Actualităţile din Illéa. Fără să
le mai pun la socoteală pe celelalte fete care aveau să fie prezente pe
196
toată durata emisiunii, făcând schimburi de priviri şi criticând în
sinea lor totul. Eram foarte agitată. Mă foiam enervată în timp ce
Mary mă bombarda cu întrebări, lucruri pe care ea credea că
publicul ar dori să le ştie.
Îmi plăcea viaţa la palat? Care era cel mai romantic lucru pe care-l
făcuse Maxon pentru mine? Îmi era dor de familia mea? Îl sărutasem
deja pe Maxon?
Am privit-o lung pe Mary după ultima întrebare. Până atunci
răspunsesem fără să mă gândesc prea mult. Dar mi-am dat seama că
acum era doar curioasă. O dovedea zâmbetul de pe faţa ei.
— Doamne Dumnezeule, nu!
Am încercat să par supărată, dar era prea amuzant. Am sfârşit
prin a zâmbi încurcată. Iar asta a făcut-o pe Mary să chicotească.
— Oh, ce-ar fi… să mergi şi să cureţi ceva?
A început imediat să râdă, dar înainte să-i pot spune să se
oprească, Anne şi Lucy au dat buzna pe uşă, aducând cu ele o husă
de haine.
Lucy era mai însufleţită decât o văzusem vreodată, iar Anne
încerca să-şi astâmpere entuziasmul.
— Ce-i cu asta? am întrebat în timp ce Lucy s-a oprit în faţa mea
pentru a face o reverenţă veselă.
— Domnişoară, am terminat rochia dumneavoastră pentru
Actualităţi, a răspuns ea.
Am ridicat din sprâncene:
— Una nouă? Cea albastră din şifonier ce are? Din câte ştiu,
tocmai aţi terminat-o. Îmi place foarte mult.
Fetele au făcut un schimb de priviri.
— Ce-aţi făcut? le-am întrebat, arătând spre husa pe care Anne
tocmai o atârna pe cuierul de lângă oglindă.
— Domnişoară, mai vorbim şi noi cu celelalte slujnice. Auzim o
mulţime de lucruri, a început Anne. Am aflat că dumneavoastră şi
Lady Janelle sunteţi singurele care s-au întâlnit de mai multe ori cu
Majestatea Sa, şi, din câte am înţeles, între dumneavoastră şi prinţ ar
197
putea exista o legătură.
— Cum aşa? am întrebat.
— Din câte-am auzit, a continuat Anne, motivul pentru care i s-a
cerut lui Lady Janelle să plece e faptul că a spus anumite lucruri
urâte despre dumneavoastră. Prinţul n-a fost de acord cu ea şi a
trimis-o acasă imediat.
— Poftim?
Mi-am dus mâna la gură, încercând să-mi ascund şocul.
— În mod cert sunteţi preferata dânsului, domnişoară. Aproape
toată lumea crede asta.
Lucy a oftat fericită.
— Cred că nu aţi auzit bine, le-am spus.
Anne a ridicat din umeri zâmbind, fără să mă ia în seamă. Apoi
mi-am amintit de unde pornise discuţia:
— Şi ce are asta de-a face cu rochia mea?
Mary s-a dus lângă Anne şi a început să tragă de fermoarul husei,
scoţând la iveală o minunată rochie roşie care sclipea în lumina slabă
ce se strecura pe fereastră.
— Oh, Anne! am spus, captivată de-a dreptul. Te-ai întrecut pe
tine însăţi.
— Vă mulţumesc, domnişoară, a spus ea, înclinând capul. Dar să
ştiţi că am lucrat toate la ea.
— E frumoasă. Dar tot nu înţeleg ce are asta de-a face cu ceea ce
mi-aţi spus.
Mary a scos rochia din husă, a scuturat-o, iar Anne a continuat:
— Aşa cum am spus, multă lume din palat crede că
dumneavoastră sunteţi preferata prinţului. El vorbeşte frumos
despre dumneavoastră şi vă caută compania. Şi se pare că şi celelalte
fete au observat asta.
— Ce vrei să spui?
— Mergem să coasem rochiile în atelierul de jos, care e prevăzut
cu un depozit de materiale şi cu un loc unde se face încălţămintea.
Ne întâlnim acolo cu celelalte slujnice şi de la ele ştim că pentru
198
seara asta toate fetele au cerut rochii albastre. Cum dumneavoastră
purtaţi zilnic această culoare, se pare că celelalte concurente încearcă
să vă copieze.
— E adevărat, a intervenit Lucy. Lady Tuesday şi Lady Natalie nu
şi-au pus deloc bijuterii azi. La fel ca dumneavoastră.
— Şi cele mai multe fete cer rochii mai simple, ca acelea care vă
plac dumneavoastră, a spus Mary.
— Asta tot nu explică de ce mi-aţi făcut o rochie roşie.
— Pentru a vă scoate în evidenţă, desigur, a răspuns Mary. Oh,
Lady America, dacă dânsul chiar vă place, trebuie să fiţi diferită. Aţi
fost atât de generoasă cu noi, în special cu Lucy!
Am privit-o pe Lucy, care a scuturat din cap, aprobând. Apoi a
continuat:
— Dumneavoastră… dumneavoastră sunteţi suficient de bună
pentru a fi prinţesă. Veţi fi minunată.
Căutam o modalitate de a ieşi din asta. Nu-mi plăcea să fiu în
centrul atenţiei.
— Dacă e adevărat? Dacă Maxon mă place pentru că nu mă
consideră la fel de importantă precum celelalte fete, iar voi mă
îmbrăcaţi cu aşa ceva şi stricaţi totul?
— Fiecare fată trebuie să strălucească din când în când. Îl
cunoaştem pe Maxon aproape de când s-a născut şi ştim că i-ar
plăcea rochia asta.
Anne vorbea cu atâta convingere, încât mi-am dat seama că nu
mai puteam face nimic.
Nu ştiam cum să le explic că biletele trimise de el, că timpul
petrecut împreună nu însemnau mai mult de o simplă prietenie. Nu
le puteam spune. Le-aş fi distrus fericirea, şi, în plus, dacă voiam să
rămân la palat, trebuia să continuu cu acest spectacol. Şi chiar voiam
să stau aici. Voiam cu adevărat.
— Bine, haideţi s-o probăm, am capitulat cu un oftat.
Lucy sărea în sus de bucurie, până când Anne i-a reamintit că nu
se cuvenea. Mi-am tras rochia mătăsoasă pe mine, iar ele au cusut-o
199
în câteva locuri în care nu reuşiseră să termine. Mary mi-a aranjat cu
mâini dibace părul în mai multe feluri pentru a vedea care s-ar
potrivi mai bine cu rochia, şi într-o jumătate de oră eram gata.

În acea seară, studioul fusese amenajat puţin diferit pentru


emisiune. Tronurile familiei regale erau puse într-o parte, ca
întotdeauna, iar scaunele noastre se aflau în partea opusă. Pupitrul
fusese scos din mijloc, creând loc pentru două scaune înalte. Pe unul
dintre ele se afla un microfon pe care trebuia să îl folosim atunci
când vorbeam cu Gavril. Mi s-a făcut rău numai gândindu-mă la el.
După cum mi se spusese, sala era plină de rochii în diferite nuanţe
de albastru. Unele dintre ele se apropiau mai mult de verde, altele de
violet, dar era clar că exista o temă. Mă simţeam nelalocul meu. Am
văzut-o pe Celeste şi m-am decis să stau departe de ea până când
aveam să ne aşezăm.
Kriss şi Natalie au trecut pe lângă mine, verificându-şi machiajul
pentru ultima oară. Păreau puţin nefericite, cu toate că uneori era
greu să spui care era starea de spirit a lui Natalie. Kriss arăta puţin
diferit faţă de celelalte fete. Rochia ei albastră bătea în alb, ca şi cum
nişte ţurţuri de gheaţă s-ar fi aplecat spre podea.
— America, arăţi uimitor, a spus ea pe un ton care mai mult mă
acuza decât mă complimenta.
— Mersi. Rochia ta e superbă.
Şi-a trecut mâna peste piept, îndreptând nişte cute imaginare:
— Da, şi mie îmi place.
Natalie şi-a trecut degetele peste una dintre mânecile scurte ale
rochiei mele:
— Din ce material e făcută? Va străluci cu adevărat în lumină.
— Habar nu am. Noi, cei din Cinci, nu primim prea multe lucruri
drăguţe, am spus, ridicând din umeri.
Am aruncat o privire materialului. Mai avusesem cel puţin o
rochie făcută din acelaşi tip de material, dar nu-mi bătusem capul
să-i aflu numele.
200
— America!
Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Celeste stând lângă mine.
Zâmbind.
— Celeste.
— Poţi veni cu mine pentru o clipă? Am nevoie de puţin ajutor.
Fără să aştepte vreun răspuns, m-a tras de lângă Kriss şi Natalie şi
m-a dus după cortina albastră şi grea care reprezenta decorul
studioului.
— Scoate-ţi rochia! mi-a ordonat ea în timp ce îşi desfăcea
fermoarul rochiei sale.
— Poftim?
— Vreau rochia ta. Dă-ţi-o jos. Ahh! Dracu’ să te ia de fermoar! a
spus ea, încercând să-şi scoată rochia.
— N-am să-mi scot rochia, am spus, dând să plec.
Dar n-am reuşit să ajung prea departe, pentru că Celeste şi-a vârât
unghiile în braţul meu şi m-a tras înapoi.
— Au! am ţipat eu, apucându-mă de braţul rănit.
Se părea că aveam să rămân cu semne, dar fără sânge.
— Taci! Scoate-ţi rochia! Acum!
Am rămas acolo, uitându-mă urât, dar refuzând să-i fac pe plac.
Celeste trebuia să treacă peste faptul că nu era buricul pământului.
— Aş putea să ţi-o scot eu, dacă vrei, a spus ea pe un ton rece.
— Nu mi-e frică de tine, Celeste, am spus, încrucişându-mi
braţele peste piept. Rochia asta a fost făcută pentru mine, şi o voi
purta. Data viitoare când îţi alegi hainele, poate că ar trebui să
încerci să fii tu însăţi, nu să mă imiţi pe mine. Ah, stai, dar poate că
atunci Maxon va vedea cât de îngâmfată eşti şi te va trimite acasă,
nu?
Fără să şovăie, s-a întins spre mine şi mi-a rupt o mânecă, după
care a plecat. Am icnit de furie, dar eram prea împietrită ca să mai
fac ceva. M-am uitat în jos şi am văzut o bucată de material atârnând
patetic în faţa mea. Am auzit-o pe Silvia strigând să ne aşezăm, aşa
că am ieşit de după cortină cât de demn am putut.
201
Marlee îmi păstrase un loc lângă ea, şi când m-am apropiat i-am
văzut privirea şocată.
— Ce s-a întâmplat cu rochia ta? a şoptit ea.
— Celeste, i-am explicat, dezgustată.
Emmica şi Samantha, care stăteau în faţa noastră, s-au întors spre
noi.
— Ţi-a rupt rochia? a întrebat Emmica.
— Da.
— Du-te şi spune-i lui Maxon, a stăruit ea. Fata aia e un coşmar.
— Ştiu, i-am spus oftând. Data viitoare când îl văd, îi voi spune.
Samantha părea tristă.
— Cine ştie când se va întâmpla asta? Credeam că vom petrece
mai mult timp cu el.
— America, ridică mâna, mi-a cerut Marlee.
Cu pricepere, mi-a aranjat mâneca sfâşiată prinzând-o sub rochie,
în timp ce Emmica rupea câteva fire care se vedeau urât. După ce au
terminat, nu-ţi mai puteai da seama că i se întâmplase ceva. Cât
despre urmele lăsate de unghiile lui Celeste, ei bine, erau pe braţul
stâng, departe de camera de filmat.
Venise timpul să începem. Gavril îşi răsfoia notiţele în momentul
în care familia regală a intrat în cele din urmă în studio. Maxon era
îmbrăcat într-un costum albastru-închis, purtând pe rever o insignă
cu stema naţională. Părea calm.
— Bună seara, doamnelor, a spus el pe un ton vesel,
zâmbindu-ne.
Imediat s-a auzit un cor de „Maiestate” şi „Alteţă”.
— Vreau să ştiţi că mai întâi voi face un scurt anunţ, iar apoi îl voi
prezenta pe Gavril. Va fi o schimbare interesantă; întotdeauna mă
prezintă el pe mine.
A chicotit, şi noi la fel.
— Ştiu că unele dintre voi sunteţi, probabil, nervoase, dar n-aveţi
de ce. Vă rog, pur şi simplu fiţi voi însevă. Oamenii vor să vă
cunoască aşa cum sunteţi.
202
S-a uitat la mine de câteva ori în timp ce vorbea, dar niciodată
suficient de mult cât să-l citesc. N-a părut să observe rochia.
Slujnicele mele aveau să fi dezamăgite.
S-a îndreptat spre pupitru, strigând peste umăr:
— Succes!
Mi-am dat seama că se întâmpla ceva. Bănuiam că anunţul lui era
legat de ceea ce ne spusese cu o zi în urmă, dar tot nu-mi puteam da
seama ce anume. Micul lui secret mi-a captat toată atenţia, aşa că nu
mai eram deloc emoţionată. M-am simţit bine când a început imnul,
iar camera de filmat a fost îndreptată spre Maxon. Urmărisem
Actualităţile de mică. Maxon nu se mai adresase niciodată cetăţenilor,
nu aşa. Mi-aş fi dorit să-i spun şi eu „Succes”.
— Bună seara, doamnelor şi domnilor din Illéa. Ştiu că e o seară
emoţionantă pentru noi toţi, deoarece vom face în sfârşit cunoştinţă
cu cele douăzeci şi cinci de tinere care au rămas în Alegere. Nu vă
pot spune cât de entuziasmat sunt că le veţi cunoaşte. Sunt sigur că
veţi fi de acord cu mine că una dintre aceste tinere minunate va fi
într-o zi o conducătoare şi o prinţesă perfectă. Dar, înainte să trecem
la asta, aş dori să fac public un nou proiect foarte important pentru
mine, proiect la care lucrez în prezent. Cunoscându-le pe aceste
domnişoare, am aflat multe lucruri despre lumea de dincolo de
palat, o lume pe care arareori reuşesc să o văd. Mi s-au spus multe
lucruri frumoase care se petrec, dar, de asemenea, am aflat şi despre
lucrurile neplăcute, de neimaginat. Vorbind cu aceste tinere, am
ajuns să înţeleg importanţa oamenilor de dincolo de aceste ziduri.
Am aflat despre suferinţele unor oameni din castele inferioare şi
intenţia mea este să fac ceva în legătură cu acest lucru.
Poftim?
— Va dura cel puţin trei luni până ce voi reuşi să pun pe picioare
acest proiect, dar în preajma noului an, în fiecare Oficiu Local de
Servicii Provinciale vor fi trimise ajutoare constând în alimente. Toţi
cetăţenii din Cinci, Şase, Şapte şi Opt vor putea merge acolo în
fiecare seară pentru o masă hrănitoare gratuită. Vă rog să ţineţi cont
203
că aceste tinere doamne din faţa dumneavoastră şi-au sacrificat toată
recompensa sau o parte din ea pentru a susţine acest program
important. Poate că acest ajutor nu va dura pentru totdeauna, dar
vom încerca să-l oferim atât timp cât va fi posibil.
Am încercat să-mi reprim recunoştinţa şi emoţia copleşitoare din
piept, dar câteva lacrimi tot au curs. Eram conştientă că aveam să-mi
stric machiajul, dar asta nu mai era o prioritate.
— Niciun bun conducător nu-şi poate lăsa oamenii să
flămânzească. Cea mai mare parte din Illéa e compusă din castele
inferioare, iar noi i-am neglijat prea mult timp pe aceşti oameni. De
aceea am iniţiat acest proiect şi vă cer tuturor să fiţi alături de mine.
Cei din Doi, Trei, Patru… vreau să vă spun că drumurile pe care
mergeţi nu se asfaltează singure. Casele voastre nu sunt curăţate
prin magie. Asta este şansa dumneavoastră de a accepta adevărul
printr-o donaţie făcută la Oficiul Local de Servicii Provinciale.
A tăcut preţ de o clipă, după care a continuat:
— Aţi fost binecuvântaţi prin naştere şi e timpul să mulţumiţi
pentru acest dar. Voi reveni cu noutăţi pe măsură ce proiectul
avansează şi vă mulţumesc tuturor pentru atenţie. Dar acum, haideţi
să trecem la adevăratul motiv pentru care aţi deschis televizoarele în
această seară. Doamnelor şi domnilor, Gavril Fadaye!
Spectatorii din sală au aplaudat, cu toate că nu toată lumea era
entuziasmată în legătură cu anunţul lui Maxon. De pildă, regele
aplauda, dar nu părea încântat, cu toate că regina strălucea de
mulţumire. Consilierii nu ştiau încă dacă ajutorul era o idee bună
sau proastă.
— Maiestatea Voastră, vă mulţumesc foarte mult! a anunţat
Gavril când a intrat în studio. V-aţi descurcat de minune. Dacă toată
treaba asta cu monarhia nu merge, ar trebui să vă gândiţi la o carieră
în televiziune.
Maxon a râs cu poftă în timp ce se îndrepta spre scaunul lui.
Camerele de filmat erau acum fixate pe Gavril, dar eu mă uitam la
Maxon şi la părinţii lui. Nu înţelegeam de ce reacţiile lor erau
204
diferite.
— Doamnelor şi domnilor, v-am pregătit ceva frumos! În această
seară vom sta de vorbă, pe rând, cu toate aceste domnişoare. Ştim că
sunteţi nerăbdători se faceţi cunoştinţă cu ele şi să aflaţi cum stau
lucrurile, aşa că în seara asta… pur şi simplu vom pune întrebări! Să
începem cu – Gavril s-a uitat la foile din mâna lui – domnişoara
Celeste Newsome din Clermont!
Celeste s-a ridicat de pe scaunul ei din primul rând şi a coborât cu
un mers şerpuit treptele. Înainte să se aşeze pe scaun, l-a sărutat pe
Gavril pe ambii obraji. Interviul ei a fost previzibil, la fel şi cel al lui
Bariel. Au încercat să fie sexy, aplecându-se în faţă de cât mai multe
ori, astfel încât cameramanii să ia prim-planuri cu decolteurile lor.
Totul părea fals. Le-am urmărit feţele pe monitoare în timp ce îl
priveau într-una pe Maxon şi-i făceau ochi dulci. Uneori, de pildă
când Bariel încercase să-şi umezească uşor buzele, eu şi Marlee ne
uitam una la alta, apoi trebuia să ne mutăm privirile, ca să nu
izbucnim în râs.
Unele fete au fost mult mai calme. Vocea lui Tiny era pe potriva
numelui şi părea să se facă tot mai mică pe măsură ce interviul
progresa. Dar ştiam că era drăguţă şi speram că Maxon n-avea s-o
dea afară doar pentru că nu era o bună oratoare. Emmica a fost
dezinvoltă, la fel şi Marlee, singura diferenţă constând în faptul că
Marlee vorbea din ce în ce mai tare când se entuziasma.
Gavril punea o mulţime de întrebări, însă existau două pe care le
adresa tuturor: „Ce părere ai despre prinţul Maxon?” şi „Tu eşti fata
care a ţipat la el?”. Nu eram nerăbdătoare să spun întregii ţări că eu
eram cea care îl făcuse cu ou şi cu oţet pe viitorul rege. Slavă
Domnului că toată lumea ştia că mă comportasem în felul ăsta doar
o singură dată.
Toate fetele erau mândre când spuneau că nu ele erau cele care
ţipaseră la el. Apoi spuneau că Maxon era drăguţ. Cam ăsta era
cuvântul rostit de toată lumea: drăguţ. Celeste a spus că era superb.
Bariel a spus că era puternic în mod discret, ceea ce mie mi s-a părut
205
înfiorător. Câteva fete au fost întrebate dacă au fost sărutate de
Maxon. Toate s-au îmbujorat şi au spus că nu. După cel de-al treilea
sau al patrulea nu, Gavril s-a întors spre Maxon.
— Nu aţi sărutat-o pe niciuna? a întrebat el, şocat.
— Sunt aici doar de două săptămâni! Ce fel de bărbat crezi că
sunt? i-a răspuns Maxon.
A spus-o pe un ton vesel, dar părea puţin jenat. Mă întrebam dacă
sărutase vreodată pe cineva.
Samantha tocmai spusese că se simţea de minune aici, când Gavril
m-a chemat. Celelalte fete au aplaudat când m-am ridicat, aşa cum
procedaserăm pentru toate celelalte. I-am oferit lui Marlee un
zâmbet nervos. Eram atentă la picioare în timp ce mergeam, dar
când m-am aşezat pe scaun, mi-a fost uşor să-l privesc pe Maxon
peste umărul lui Gavril.
Mi-a făcut cu ochiul când am luat microfonul. M-am simţit
imediat mai liniştită. Nu trebuia să concurez cu nimeni, deoarece nu
voiam să câştig nimic.
Am dat mâna cu Gavril şi m-am aşezat faţă în faţă cu el.
De-aproape am putut vedea insigna de pe reverul său.
Evident că la televizor nu o puteai vedea prea bine, dar cu această
ocazie am observat că pe lângă liniile şi curbele unui f, era şi un mic x
gravat în mijloc, făcând ca totul să semene foarte mult cu o stea. Era
minunat.
— America Singer. Ai un nume interesant. Există vreo poveste în
spatele lui? m-a întrebat Gavril.
Am oftat uşurată. Asta era o întrebare uşoară:
— Da, există una. Când mama era însărcinată cu mine, o loveam
des. A spus că avea în pântecele ei o luptătoare, aşa că m-a numit
după ţara care s-a luptat din răsputeri pentru a-şi proteja teritoriul. E
ciudat, dar a avut dreptate – de-atunci ne războim într-una.
Gavril a râs:
— Din descrierea ta pare a fi o femeie certăreaţă.
— Da, aşa e. De la ea am moştenit încăpăţânarea.
206
— Aşadar, şi tu eşti încăpăţânată? Eşti un pic temperamentală,
nu?
L-am văzut pe Maxon acoperindu-şi gura cu mâinile, râzând.
— Uneori.
— Dacă eşti aşa cum spui, să fii tu oare cea care a ţipat la prinţul
nostru?
Am oftat:
— Da, eu sunt vinovata. Şi, în acest moment, mama are un atac de
inimă.
Maxon a strigat spre Gavril:
— Cere-i să-ţi spună toată povestea!
Gavril s-a întors imediat spre mine.
— Oho! Care-i toată povestea?
Am încercat să mă uit urât la Maxon, dar fiindcă toată situaţia era
stupidă, nu prea a funcţionat.
— În prima noapte m-am simţit puţin… sufocată şi voiam cu
disperare să ies afară. Soldaţii nu m-au lăsat să trec dincolo de uşă.
Când eram pe cale să leşin în braţele unuia dintre ei, prinţul Maxon
tocmai trecea pe-acolo şi le-a cerut să-mi deschidă uşile ca să pot ieşi.
— Oh, ce drăguţ, a spus Gavril, lăsându-şi capul într-o parte.
— Da, şi a ieşit cu mine ca să se asigure că sunt bine… Dar eu
eram atât de stresată, încât atunci când mi-a vorbit am sfârşit prin a-l
acuza de aroganţă şi superficialitate.
Gavril a chicotit. Privind peste umărul lui, am văzut că Maxon
murea de râs. Dar cel mai jenant a fost să văd că regele şi regina
râdeau. Nu m-am întors spre fete, dar le-am auzit pe unele dintre ele
chicotind. Ei, asta este. Poate că acum aveau să vadă că nu
reprezentam niciun fel de ameninţare. Eram pur şi simplu o
persoană pe care Maxon o găsea amuzantă.
— Şi te-a iertat? m-a întrebat Gavril pe un ton uşor mai sobru.
— În mod ciudat, da.
Am ridicat din umeri.
— Ei bine, de vreme ce vă înţelegeţi bine din nou, ce fel de
207
activităţi aţi făcut împreună? m-a întrebat Gavril, întorcându-se la
lucruri mai serioase.
— De obicei ne plimbăm prin grădină. Prinţul Maxon ştie că îmi
place să ies afară. Şi vorbim.
Părea patetic în comparaţie cu ceea ce spuseseră celelalte fete că
făceau. Ieşiri la cinema, la vânătoare, la călărit – toate asta erau mai
impresionante decât povestea mea.
Deodată am înţeles de ce în ultima săptămână Maxon se grăbise
să se întâlnească cu celelalte fete – Alesele trebuiau să-i povestească
lui Gavril anumite lucruri, iar el se asigurase că exact aşa avea să se
întâmple. Era ciudat că nu-mi spusese nimic din toate astea, dar cel
puţin ştiam de ce nu ne văzuserăm.
— Pare foarte relaxant ceea ce-mi povesteşti. Vrei să spui că lucrul
care-ţi place cel mai mult la palat e grădina?
Am zâmbit:
— Poate. Dar şi mâncarea e delicioasă, aşa că…
Gavril a râs din nou:
— Tu eşti singura din Cinci rămasă în competiţie, nu? Crezi că
acest lucru poate periclita şansele tale de a deveni prinţesă?
Cuvântul mi-a ieşit de pe buze fără să-l gândesc.
— Nu!
— Oh, ce temperament!
Gavril părea încântat să primească un răspuns atât de înflăcărat.
— Crezi că le vei bate pe celelalte fete? Că vei ajunge la final?
M-am gândit puţin înainte să răspund:
— Nu, nu. Nu e aşa. Nu mă consider mai bună decât celelalte fete;
toate sunt drăguţe. Doar că… nu cred că Maxon ar face aşa ceva, să
desconsidere pe cineva numai din cauza castei.
Imediat s-a auzit un icnet colectiv. Am repetat fraza în minte. Mi-a
luat un minut ca să depistez greşeala: îi spusesem pe nume. Să
vorbesc despre el aşa într-o conversaţie privată era una, dar să-i
rostesc numele în public fără să menţionez rangul princiar era
extrem de nepoliticos. Şi făcusem asta în direct, pe postul naţional.
208
M-am uitat să văd dacă Maxon era furios, dar el zâmbea liniştit.
Vasăzică, nu era supărat… eu eram, în schimb, moartă de ruşine.
Am simţit că mă fac roşie din cap până în picioare.
— Ah, deci se pare că ai apucat să-l cunoşti cu adevărat pe prinţul
nostru. Spune-mi, ce crezi despre Maxon?
Cât timp aşteptasem să-mi vină rândul mă gândisem la câteva
răspunsuri. Plănuisem să-mi bat joc de felul lui de a râde sau să
vorbesc despre numele de animal de casă cu care voia ca soţia lui să-l
strige. Se părea că singura modalitate de a salva situaţia era să mă
întorc la umor. Dar când am ridicat privirea pentru a vorbi, am
văzut expresia de pe faţa lui Maxon.
Părea nerăbdător să ştie.
Nu-mi puteam bate joc de el, nu când aveam şansa de a spune
ceea ce începusem cu adevărat să cred de când devenise prietenul
meu. Nu puteam glumi în legătură cu persoana care mă salvase de la
un dezastru sentimental permiţându-mi să rămân la palat, care îmi
hrănise familia cu dulciuri şi care, atunci când o chemasem, venise
într-un suflet la mine, crezând că mi se întâmplase ceva rău.
Cu o lună în urmă mă uitasem la televizor şi văzusem o persoană
arogantă, rece, plictisitoare – un om pe care nu credeam că cineva îl
putea iubi. Şi de vreme ce prinţul nu semăna câtuşi de puţin cu cel
pe care eu îl iubeam, merita cu adevărat să aibă pe cineva în viaţa lui
care să-l iubească.
— Maxon Schreave este suma tuturor lucrurilor bune. Va fi un
rege extraordinar. Le permite fetelor să poarte blugi, deşi eticheta
cere rochii, şi nu se supără când cineva care nu-l cunoaşte îl judecă
greşit.
I-am aruncat o privire lungă lui Gavril, iar apoi i-am zâmbit. În
spatele lui, Maxon părea intrigat.
— Fata care se va căsători cu el va fi foarte norocoasă. Şi indiferent
ce se va întâmpla cu mine, sunt onorată să fiu supusa lui.
L-am văzut pe Maxon înghiţind şi mi-am coborât privirea.
— America Singer, îţi mulţumesc foarte mult.
209
Gavril a dat mâna cu mine:
— În continuare, domnişoara Tallulah Bell.
Nu am auzit ce au spus fetele care au urmat, cu toate că am privit
lung cele două scaune. Interviul devenise mult mai personal decât
intenţionasem. Nu mă puteam uita la Maxon. În schimb am stat
acolo, repetând într-una cuvintele pe care le spusesem.

În jurul orei zece s-a auzit un ciocănit în uşă. Am deschis, iar


Maxon şi-a dat ochii peste cap:
— Ar trebui să ai seara o slujnică aici.
— Maxon! Oh, îmi pare atât de rău! N-am vrut să-ţi spun pe nume
în faţa tuturor. Am fost atât de proastă!
— Crezi că sunt supărat pe tine? m-a întrebat el când a intrat şi a
închis uşa. America, îmi spui pe nume atât de des, încât era normal
să-ţi scape. Mi-aş fi dorit să fi fost într-un cadru mai privat, a spus el
zâmbind, dar nu e un capăt de ţară.
— Pe bune?
— Bineînţeles.
— Ahh! M-am simţit îngrozitor în seara asta. Nu pot să cred că
m-ai făcut să spun povestea aia!
I-am tras o palmă blândă peste mână.
— A fost cea mai tare parte a serii! Mama s-a amuzat teribil. Pe
vremea ei, fetele erau chiar mai rezervate decât Tiny şi deodată apari
tu şi mă faci superficial… n-a putut să reziste.
Minunat. Acum şi regina mă considera nepotrivită. Am făcut
câţiva paşi prin cameră şi am ajuns pe balcon. Briza caldă a nopţii
aducea cu ea mirosul miilor de flori din grădină. Era lună plină.
Razele ei şi luminile palatului ne învăluiau, ţesând o aură
misterioasă în jurul lui Maxon.
— Ei bine, mă bucur că te amuză, i-am spus, trecându-mi degetele
peste balustrada balconului.
Maxon s-a urcat pe balustradă, părând foarte relaxat.
— Mereu eşti amuzantă. Obişnuieşte-te cu asta.
210
Hmm! El era aproape întotdeauna amuzant.
— Aşadar… în legătură cu ce ai spus… a zis el într-o doară.
— Care parte? Partea în care ţi-am spus pe nume, cea în care am
spus că mă războiesc cu mama sau cea în care am susţinut că
mâncarea e cea care mă motivează?
Mi-am dat ochii peste cap.
El a râs:
— Cea în care ai spus că sunt bun…
— Ah! Ce e cu ea?
Brusc, acele propoziţii păreau mult mai stânjenitoare decât orice
altceva mai spusesem. Am plecat capul şi m-am jucat cu rochia.
— Îţi sunt recunoscător că ai încercat să faci lucrurile să pară
autentice, dar nu trebuia să mergi până acolo.
Am ridicat imediat capul. Cum de putea să creadă aşa ceva?
— Maxon, ce am spus n-a fost de dragul emisiunii. Dacă m-ai fi
întrebat acum o lună ce părere am despre tine, să ştii că ar fi fost
foarte diferită. Dar acum te cunosc şi ştiu că eşti aşa cum am spus
mai devreme. Ba chiar mai mult de-atât.
Nu spunea nimic, dar zâmbea.
— Îţi mulţumesc, a spus în cele din urmă.
— Cu plăcere.
Maxon şi-a dres vocea:
— Şi el va fi norocos.
S-a dat jos de pe balustradă şi a venit lângă mine.
— Poftim?
— Prietenul tău. Când îşi va veni în fire şi te va implora să-l ierţi şi
să vă împăcaţi, a spus Maxon.
Îmi venea să râd. În lumea mea nu avea să se întâmple niciodată
aşa ceva.
— Nu mai e prietenul meu. Mi-a dat de înţeles că a terminat-o cu
mine.
Până şi eu auzeam fărâma de speranţă din glasul meu.
— Aşa ceva nu e posibil. De-acum probabil că te-a văzut la
211
televizor şi s-a îndrăgostit din nou de tine. Cu toate că eşti prea bună
pentru câinele ăla.
Maxon vorbea de parcă era plictisit, ca şi cum văzuse asta
petrecându-se de multe ori.
— Apropo! a spus el un pic cam prea tare. Dacă nu vrei să mă
îndrăgostesc de tine, ar trebui să încetezi să mai arăţi atât de drăguţ.
Primul lucru pe care îl voi face mâine-dimineaţă este să le spun
slujnicelor să-ţi facă o rochie din saci de cartofi.
L-am lovit peste mână:
— Maxon, taci din gură!
— Nu glumesc. Eşti prea frumoasă pentru binele tău. Când vei
pleca, va trebui să trimitem câţiva soldaţi cu tine. Nu vei supravieţui
de una singură, biata de tine.
A spus toate astea cu o milă prefăcută.
— E inutil, am spus oftând. Ce să fac dacă m-am născut perfectă?
Am fluturat din mână, de parcă faptul de a fi frumoasă era
obositor.
— Bănuiesc că e inutil, a zis el.
Am chicotit. Pentru o clipă nu mi-am dat seama că Maxon vorbea
serios.
Am privit spre grădină, iar cu coada ochiului l-am văzut pe
Maxon uitându-se la mine. Faţa lui era incredibil de aproape de-a
mea. Când m-am întors să-l întreb la ce anume se uita, am fost
surprinsă să văd că era suficient de aproape să mă sărute.
Am fost şi mai surprinsă când a făcut-o.
M-am dat repede înapoi, făcând un pas în spate. Maxon s-a retras
şi el.
— Scuze, a murmurat el, înroşindu-se.
— Ce faci? l-am întrebat în şoaptă, şocată.
— Scuze.
Stătea într-o parte, în mod evident, stânjenit.
— De ce ai făcut asta?
Mi-am dus mâna la gură.
212
— Pentru că… ai spus ceva mai devreme, iar ieri m-ai căutat… şi
după felul în care te purtai… am crezut că sentimentele tale s-au
schimbat. Şi am crezut că ţi-ai dat seama că te plac.
S-a întors cu faţa spre mine.
— Şi… Oh, a fost îngrozitor? Nu pari deloc fericită.
Am încercat să-mi alung orice expresie de pe faţă.
Maxon părea umilit.
— Îmi cer mii de scuze. N-am mai sărutat pe nimeni, niciodată.
Nu ştiu ce fac. Eu doar… America, îmi cer scuze.
A oftat adânc şi şi-a trecut mâna prin păr de câteva ori,
rezemându-se de balustradă.
Nu m-am aşteptat la asta, dar am fost cuprinsă de o stare de bine.
Îşi dorise ca primul lui sărut să fie cu mine.
M-am gândit la acel Maxon pe care îl ştiam acum – bărbatul
galant, pregătit să-mi ofere câştigul unui pariu pe care-l pierdusem,
bărbatul care m-a iertat când l-am rănit atât fizic, cât şi psihic – şi am
descoperit că niciunul dintre aceste gesturi nu mă deranja.
Da, încă aveam anumite sentimente faţă de Aspen. Nu puteam
face nimic în privinţa asta. Dar, dacă nu puteam fi cu el, atunci ce mă
împiedica să fiu cu Maxon? Nimic altceva decât ideile mele
preconcepute, care n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu adevărata
lui personalitate.
M-am apropiat de el şi i-am pus o mână pe frunte, mişcând-o
uşor.
— Ce faci?
— Îţi şterg acea amintire. Cred că te poţi descurca mai bine
de-atât.
Mi-am lăsat mâna jos şi m-am aşezat lângă el, stând cu faţa spre
camera mea. Maxon nu s-a mişcat… dar a zâmbit.
— America, nu cred că poţi schimba trecutul.
În acelaşi timp, expresia lui părea optimistă.
— Ba sigur că pot să-l schimb. În plus, cine va şti în afară de noi
doi?
213
Maxon s-a uitat la mine preţ de o clipă, întrebându-se în mod
evident dacă toată treaba asta era OK. În timp ce-l priveam, am
văzut cum pe chipul lui s-a strecurat o undă de încredere precaută.
Am rămas aşa pentru o clipă, înainte să repet ce spusesem mai
devreme.
— Ce să fac dacă m-am născut perfectă, i-am şoptit.
S-a apropiat de mine, punându-şi un braţ în jurul taliei mele ca să
ne putem uita unul la celălalt. Nasul lui mă gâdila. Şi-a trecut
degetele peste obrazul meu, foarte delicat, ca şi cum îi era frică să nu
mă spargă.
— Bănuiesc că nu poţi face nimic, a spus el.
Ţinându-mă de bărbie, mi-a ridicat faţa spre el, lipindu-şi buzele
de ale mele şi oferindu-mi cel mai fin sărut de care avusesem parte
vreodată.
Ceva în legătură cu încercarea lui m-a făcut să mă simt frumoasă.
Am înţeles cât de fericit, dar şi de speriat era în acest moment. Şi
undeva, în sinea mea, am ştiut că mă adora.
Vasăzică, aşa se simţea o lady.
După o clipă, s-a dat înapoi şi m-a întrebat:
— A fost mai bine?
N-am putut decât să-mi clatin uşor capul. Maxon mai avea puţin
şi sărea în sus de bucurie. Simţeam la fel. Era ceva neaşteptat. Se
întâmplase prea repede. Era prea ciudat. Probabil că pe chip mi se
citea confuzia, deoarece Maxon a devenit serios:
— Pot să-ţi spun ceva?
Am încuviinţat din nou.
— Nu sunt atât de idiot încât să cred că l-ai uitat de tot pe fostul
tău prieten. Ştiu prin ce-ai trecut şi mai ştiu că pentru tine nu e cel
mai bun moment să fii aici. Sunt conştient că în opinia ta în
competiţie se află fete mult mai potrivite pentru mine şi pentru acest
tip de viaţă şi n-aş vrea să te grăbesc să accepţi lucrurile astea. Dar…
vreau doar să ştiu dacă e posibil…
Era o întrebare grea. Puteam să duc o viaţă pe care nu mi-o
214
dorisem niciodată? Puteam să-l urmăresc în timp ce încerca să se
întâlnească şi cu alte fete pentru a se asigura că nu făcea nicio
greşeală? Puteam să preiau responsabilităţile pe care le avea ca
prinţ? Puteam să-l iubesc?
— Da, Maxon, am şoptit. E posibil.

215
Capitolul 19

Nu povestisem nimănui despre ceea ce se întâmplase între mine şi


Maxon, nici măcar lui Marlee sau slujnicelor. Era un secret minunat
la care mă puteam gândi în timpul uneia dintre plictisitoarele lecţii
ale Silviei sau într-o zi nesfârşită petrecută în Salonul Doamnelor. Şi,
ca să fiu sinceră, începusem să mă gândesc la săruturile noastre – şi
la cel ciudat, dar şi la cel drăguţ – mai des decât mă aşteptasem.
Ştiam că nu aveam să mă îndrăgostesc peste noapte de Maxon.
Ştiam că inima mea nu mă va lăsa. Dar m-am trezit deodată într-un
loc în care acest lucru era ceva ce-mi puteam dori. Aşa că m-am
gândit în tăcere la această posibilitate, cu toate că am fost tentată de
mai multe ori să divulg secretul.
În special trei zile mai târziu, când Olivia a anunţat în Salonul
Doamnelor, care era pe jumătate plin, că Maxon o sărutase.
Nu-mi venea să cred cât de tristă eram! M-am uitat la Olivia şi
m-am întrebat ce era atât de special în legătură cu ea.
— Spune-ne tot! a insistat Marlee.
Majoritatea fetelor erau, de asemenea, curioase, dar Marlee era
cea mai entuziasmată. De când avusese ultima întâlnire cu Maxon,
interesul ei faţă de relaţiile celorlalte fete cu prinţul era în creştere.
Nu-mi dădeam seama ce anume se afla dincolo de această
schimbare, şi nu eram suficient de curajoasă ca s-o întreb.
Olivia nu a avut nevoie de încurajări. S-a aşezat pe una dintre
canapele şi şi-a aranjat graţios rochia pe genunchi. Şi-a îndreptat
spatele, aşezându-şi mâinile în poală. Arăta de parcă exersa o
postură princiară. Simţeam nevoia să-i spun că un singur sărut nu
însemna că o să câştige.

216
— Nu vreau să intru în detalii, dar a fost destul de romantic, a
spus ea, coborând capul. M-a dus pe acoperiş. Acolo e un loc care
arată ca un balcon, dar care se pare că e folosit de către soldaţi. N-aş
putea spune care e diferenţa. Puteam să vedem dincolo de ziduri, iar
întregul oraş strălucea cât vedeai cu ochii. N-a spus prea multe. Pur
şi simplu m-a tras aproape de el şi m-a sărutat.
Întregul corp îi fremăta de bucurie.
Marlee a oftat. Celeste arăta ca şi cum voia să spargă ceva. Eu
stăteam nemişcată.
Îmi spuneam într-una că n-ar trebui să-mi pese atât de mult, că
făcea parte din Alegere. Şi cine spunea că îmi doream cu adevărat să
devin soţia lui Maxon? Ca să fiu sinceră, trebuia să mă consider
norocoasă. Era clar că invidia lui Celeste avea acum o nouă ţintă, iar
după episodul cu rochia mea – pe care mi-am dat seama că uitasem
să i-l relatez lui Maxon – eram fericită s-o văd trecând mai departe.
— Crezi că e singura pe care a sărutat-o? mi-a şoptit Tuesday la
ureche.
Kriss, care stătea lângă mine, a auzit-o pe Tuesday şi şi-a dat cu
părerea.
— Nu sărută pe oricine. Probabil că Olivia a făcut ce trebuie, s-a
plâns ea.
— Dacă a sărutat jumătate din fete, iar ele nu spun nimic? Poate
că face parte din strategia lor, a zis Tuesday
— Nu cred că toate fetele care tac consideră asta o strategie, am
contracarat eu. Poate că pur şi simplu doresc să păstreze acele
momente pentru ele.
Kriss a inspirat profund.
— Ce-ar fi dacă ăsta e un joc de-al Oliviei? Am început să ne
facem griji, mai ales că nu putem să mergem la Maxon să-l întrebăm
dacă a sărutat-o. N-avem cum să ştim dacă minte sau nu.
— Crezi că ar face una ca asta? am întrebat-o.
— Dacă a minţit, îmi doresc să mă fi gândit eu prima la o
asemenea mişcare, a spus Tuesday pe un ton melancolic.
217
Kriss a oftat:
— E mai complicat decât credeam.
— Mie-mi spui, am murmurat eu.
— Îmi plac aproape toate fetele din sala asta, dar, când aud că
Maxon a făcut ceva cu una dintre ele, îmi doresc brusc să ştiu cum
pot să fiu mai bună decât fata respectivă, a recunoscut ea. Nu vreau
să mă consideraţi competitivă.
— Exact asta îi spuneam şi eu lui Tiny zilele trecute, a spus
Tuesday. Ştiu că e puţin timidă, dar e foarte manierată şi cred că va fi
o prinţesă minunată. Nu mă pot supăra pe ea dacă primeşte mai
multe invitaţii de la Maxon, chiar dacă şi eu îmi doresc coroana.
Eu şi Kriss am făcut un schimb de priviri, şi mi-am dat seama că
amândouă ne gândeam la acelaşi lucru. A spus coroana, nu pe el. Dar
am renunţat la critici, deoarece partea a doua a micului ei discurs a
atins o temă comună.
— Vorbesc cu Marlee tot timpul despre asta. Suntem foarte
conştiente de marile calităţi pe care le au celelalte fete.
Ne-am uitat unele la altele şi ceva părea diferit. Brusc, nu mai
eram atât de geloasă pe Olivia sau enervată pe Celeste.
Fiecare fată trecea prin această experienţă în felul ei, din motive
diferite, după toate probabilităţile, dar măcar treceam împreună.
— Poate că regina Amberly avea dreptate, am spus. Singurul
lucru pe care trebuie să-l facem este să fim noi însene. Mi-aş dori ca
Maxon să mă trimită mai degrabă acasă decât să mă ţină aici şi să fiu
altcineva.
— Adevărat, a spus Kriss. Şi, la sfârşit, treizeci şi patru de fete
trebuie să plece. Dacă aş fi ultima care rămâne, mi-aş dori să ştiu că
am avut susţinerea tuturor. Cred că ar trebui să ne sprijinim
reciproc.
Am încuviinţat, ştiind că avea dreptate. Eram sigură că puteam
face asta.
Tocmai atunci, Elise a dat buzna în sală, urmată de Zoe şi
Emmica. De obicei era foarte calmă şi nu ridica niciodată vocea.
218
Acum, în schimb, şi-a întors capul şi a strigat:
— Uitaţi-vă la părul meu! Arăta cu degetul spre două ornamente
de păr frumoase care erau acoperite de ceea ce păreau a fi pietre
preţioase în valoare de mii de dolari. Maxon mi le-a dat, a zis. Nu-i
aşa că sunt frumoase?
Unele fete erau entuziasmate, altele dezamăgite. Încrederea mea
proaspăt dobândită a dispărut complet.
Încercam să nu fiu dezamăgită. La urma urmelor, eu nu primisem
cadouri? Nu fusesem sărutată? Dar când în sala au venit mai multe
fete, iar noutăţile au fost spuse încă o dată, tot ce voiam era să mă
ascund. Poate că trebuia să-mi petrec ziua cu slujnicele mele.
Când mă hotărâsem să plec, Silvia a intrat în sală, părând istovită
şi entuziasmată în acelaşi timp.
— Doamnelor! a strigat ea, încercând să ne facă să tăcem.
Doamnelor, sunteţi toate aici?
Am răspuns da în cor.
— Slavă Domnului, a spus, liniştindu-se. Ştiu că e un anunţ de
ultimă oră, dar tocmai am aflat că regele şi regina din Swendway vor
veni să ne viziteze peste trei zile. După cum ştiţi, suntem înrudiţi cu
familia lor. De asemenea, familia reginei va veni să vă cunoască în
acelaşi timp cu ei, aşa că palatul va fi plin. Nu avem mult timp
pentru pregătiri, aşa că anulaţi-vă planurile din această
după-amiază. Lecţiile din Sala Mare vor începe imediat după masa
de prânz, a spus ea, iar după asta a plecat.
Ai fi crezut că personalul palatului avusese la dispoziţie luni
întregi pentru a se pregăti. Pavilioane uriaşe fuseseră ridicate în
grădină, toată pajiştea fiind ocupată de mese cu mâncare şi vin.
Soldaţii erau mai mulţi decât de obicei, având alături gărzile regelui
şi reginei din Swendway. Bănuiesc că până şi ei ştiau la ce pericole se
expuneau venind la palat.
Într-un cort se aflau tronurile pentru rege, regină şi Maxon, dar şi
pentru regele şi regina din Swendway. Regina din Swendway – al
cărei nume nu-l puteam pronunţa sub nicio formă – era aproape la
219
fel de frumoasă ca regina Amberly şi părea să fie o bună prietenă
de-a ei. Toţi stăteau comozi, cu excepţia lui Maxon, care se plimba cu
fetele şi cu membrii familiei regale.
Prinţul părea încântat să-şi vadă verişorii, chiar şi pe cei mici, care
îl trăgeau de sacou şi fugeau prin grădină. Îşi adusese unul dintre
aparatele de fotografiat şi alerga după copii, făcând multe poze.
Aproape toate Alesele îl priveau cu adoraţie.
— America! a strigat cineva.
M-am întors şi le-am văzut pe Elayna şi Leah vorbind cu o femeie
care semăna izbitor cu regina.
— Vino să faci cunoştinţă cu sora reginei!
Era ceva în vocea Elaynei, care a făcut să mă cuprindă agitaţia.
M-am dus într-acolo şi am făcut o reverenţă, iar sora reginei a râs:
— Scumpo, nu-ţi face griji. Nu eu sunt regina aici. Sunt Adele,
sora mai mare a lui Amberly.
Mi-a întins mâna şi a sughiţat. Vorbea cu un uşor accent, fiind o
prezenţă mângâietoare – îmi dădea sentimentul că mă întorsesem
acasă. Era voluptuoasă şi se înarmase cu un pahar, care, judecând
după privirea ei greoaie, nu era primul.
— De unde sunteţi? Îmi place accentul dumneavoastră, am spus.
Unele fete din sud aveau un accent asemănător, care mi se părea
incredibil de romantic.
— Honduragua. Chiar de lângă coastă. Am crescut în cea mai
mică dintre case, a spus ea. Şi uită-te la sora mea acum. Uită-te la
mine, a continuat, arătând spre rochia cu care era îmbrăcată. Ce mai
schimbare!
— Eu locuiesc în Carolina, dar părinţii mei m-au dus odată pe
coastă. Mi-a plăcut mult, i-am spus.
— O, nu, nu, nu, copilă, a spus ea, dând din mână.
Elayna şi Leah se abţineau cu greu să nu râdă. În mod evident, nu
credeau că sora reginei ar trebui să fie atât de familiară.
— Plajele din mijlocul Illéei sunt nimic în comparaţie cu cele din
sud. Trebuie să le vezi într-o bună zi.
220
Am zâmbit şi am dat din cap, gândindu-mă că mi-ar fi plăcut să
văd mai multe oraşe din ţară, dar mă îndoiam că acest vis avea să se
realizeze vreodată. La scurt timp, unul dintre copiii lui Adele a venit
şi a luat-o de-acolo, iar Elayna şi Leah au explodat în hohote de râs.
— Nu e amuzantă? a întrebat Leah.
— Nu ştiu. Pare prietenoasă, i-am răspuns, ridicând din umeri.
— E vulgară, a zis Elayna. Ar fi trebuit să auzi ce-a spus înainte să
vii tu.
— De ce nu-ţi place?
— Ai zice că nu s-a şlefuit prea mult de-a lungul anilor. Cum de a
scăpat de ochiul vigilent al Silviei? a spus Leah pe un ton
batjocoritor.
— Dacă vrei să-ţi aduc aminte, s-a născut în Patru. La fel ca tine,
i-am trântit-o eu.
Expresia îngâmfată i s-a şters de pe chip şi dădea semne că
pricepe că ea şi Adele nu erau chiar atât de diferite. În schimb
Elayna, care era din Trei, a continuat să vorbească:
— Poţi fi sigură că, dacă eu voi câştiga, ai mei vor fi ori educaţi,
ori deportaţi. Nu i-aş permite vreunuia dintre ei să mă facă de râs în
halul ăsta.
— Ce e atât de stânjenitor? am întrebat-o.
Elayna a inspirat profund:
— E beată. Regele şi regina din Swendway sunt aici. Ar trebui să
fie băgată într-o cuşcă.
Hotărâsem că era suficient şi m-am îndepărtat pentru a căuta un
pahar de vin. Când am pus mâna pe unul, am privit prin jur şi n-am
găsit niciun loc în care să mă pot duce. Toată recepţia asta era
frumoasă, interesantă şi complet plictisitoare.
M-am gândit la ceea ce spusese Elayna. Dacă urma să trăiesc la
palat, aveam să-i cer familiei mele să se schimbe? M-am uitat la
copiii care alergau de colo-colo, la oamenii care stăteau de vorbă.
Oare nu voiam că sora mea, Kenna, să fie exact cine era, iar copiii ei
să se bucure de toate astea indiferent de felul în care se comportau?
221
Cât de mult avea să mă schimbe viaţa de la palat?
Oare Maxon îşi dorea să mă schimb? De aceea le săruta şi pe
celelalte fete? Pentru că anumite lucruri nu erau în regulă cu mine?
Alegerea avea să fie la fel de iritantă şi de aici înainte?
— Zâmbeşte!
M-am întors, iar Maxon mi-a făcut o poză. M-am dat înapoi de
uimire. Poza asta făcută pe neaşteptate a umplut paharul, iar eu
m-am întors cu spatele.
— S-a întâmplat ceva? m-a întrebat Maxon, lăsând aparatul jos.
Am ridicat din umeri.
— Ce s-a întâmplat?
— Pur şi simplu azi nu vreau să fac parte din Alegere, i-am
răspuns scurt.
Zăpăcit, Maxon s-a apropiat de mine şi a coborât tonul.
— Vrei să vorbim? Aş putea să mă trag de ureche chiar acum, s-a
oferit el.
Am oftat şi am încercat să zâmbesc.
— Nu, am nevoie de puţin timp să mă gândesc. Am dat să plec.
— America, a spus el.
M-am oprit şi m-am întors.
— Am făcut ceva?
Am şovăit. Era o idee bună să-l întreb de ce o sărutase pe Olivia?
Trebuia oare să-i mărturisesc cât de încordată mă simţeam în
preajma fetelor, de când lucrurile se schimbaseră între noi? Sau că nu
doream să mă schimb sau să le cer membrilor familiei mele să o facă?
Eram pe punctul de a da totul afară, când o voce stridentă s-a auzit
din spatele nostru.
— Maiestatea Voastră?
Ne-am întors şi am văzut-o pe Celeste, vorbind cu regina din
Swendway. Era clar că voia să poarte această conversaţie cu Maxon
lipit de braţul ei. I-a făcut semn, invitându-l acolo.
— De ce nu dai fuga? am spus, enervarea făcându-se simţită în
tonul meu.
222
Maxon s-a uitat la mine. Expresia de pe faţa lui mi-a reamintit că
asta făcea parte din aranjament. Trebuia să-l împart.
— Ai grijă cu fata aceea!
Am făcut o mică reverenţă şi am plecat.
M-am îndreptat spre palat, dar, în timp ce mergeam, am văzut-o
pe Marlee. Nu voiam să vorbesc cu ea, dar am observat că stătea în
soarele arzător pe o bancă din apropierea zidului din spate, cea mai
apropiată fiinţă umană fiind un tânăr soldat aflat la câteva sute de
metri.
— Marlee, ce faci? Treci sub un cort înainte să-ţi arzi pielea.
Mi-a oferit un zâmbet politicos:
— Sunt fericită aici.
— Nu, zău, am spus, luând-o de braţ. Arăţi ca părul meu. Ar
trebui…
Marlee şi-a smuls mâna din strânsoarea mea, dar a vorbit pe un
ton blând:
— America, vreau să stau aici. Aşa-mi place.
Am observat că încerca să-şi ascundă iritarea. Eram sigură că nu
era supărată pe mine, dar ceva tot se întâmpla.
— Bine. Încearcă măcar să te protejezi. Arsurile provocate de
soare ustură, i-am spus, încercând să-mi maschez frustrarea, şi am
pornit spre palat.
Odată ajunsă înăuntru, m-am hotărât să mă duc în Salonul
Doamnelor. Nu puteam să lipsesc prea mult timp, dar cel puţin
aveam la dispoziţie o încăpere goală. Dar, când am intrat, am dat de
Adele care se uita pe fereastră. S-a întors spre mine şi mi-a zâmbit.
M-am dus şi m-am aşezat lângă ea.
— Vă ascundeţi?
A zâmbit:
— Oarecum. Voiam să vă cunosc şi să-mi revăd sora, dar nu-mi
place când lucrurile astea devin prea oficiale. Mă fac să nu mă simt
în largul meu.
— Nici eu nu sunt o mare fană a lor. Nu m-aş vedea făcând tot
223
timpul aşa ceva.
— Te cred, a spus ea pe un ton plictisit. Tu eşti cea din Cinci, nu?
Nu a spus-o ca pe o insultă. Mă întrebase mai mult pentru a afla
dacă eram în aceeaşi situaţie ca şi ea.
— Da, eu sunt aceea.
— Îmi amintesc faţa ta. Ai fost amabilă la aeroport. Este exact ce
ar fi făcut şi ea, a spus, dând din cap spre regină, care se afla afară. A
oftat: Nu ştiu cum reuşeşte. E mai puternică decât ştie lumea.
Am văzut-o ridicându-şi sticla de vin şi luând o înghiţitură.
— Pare puternică, dar şi manierată.
Adele radia:
— Da, dar e mai mult decât atât. Uită-te la ea acum!
M-am uitat la regină. Am observat că privea de-a lungul pajiştii.
Mi-am dat seama că-l urmărea pe Maxon. Fiul ei stătea lângă Celeste
şi vorbea cu regina din Swendway în timp ce unul dintre verişorii săi
era agăţat de piciorul lui.
— Ar fi fost un frate minunat, a spus ea. Amberly a suferit trei
avorturi. Două înaintea lui, unul după el. O macină gândul ăsta. Iar
eu am şase copii. Mă simt vinovată de fiecare dată când vin aici.
— Sunt sigură că nu vă consideră vinovată. Pun pariu că e fericită
de fiecare dată când veniţi s-o vizitaţi, am asigurat-o eu.
S-a întors spre mine:
— Ştii ce o face fericită? Voi. Ştii ce vede acolo? O fiică. Ştie că
atunci când toate astea se vor termina, va avea doi copii.
M-am uitat din nou la regină.
— Credeţi? Pare un pic distantă. Nici măcar n-am vorbit cu ea
până acum.
Adele a încuviinţat.
— Ai puţină răbdare. E îngrozită de gândul că se va ataşa de voi,
iar pe urmă va trebui să vă vadă plecând. Când grupul se va mai
micşora, îmi vei da dreptate.
M-am uitat din nou la regină. Iar apoi la Maxon. Înapoi la rege. Şi
pe urmă la Adele.
224
Îmi treceau multe lucruri prin cap. În primul rând, mi-am zis,
familiile sunt familii, indiferent de caste. Apoi, mamele au grijile lor de dus
pe umeri. Nu vreau să urăsc nicio fată de-aici, indiferent cât de rea ar fi.
M-am gândit că toată lumea de-aici trebuia să afişeze o expresie
neînfricată, dintr-un motiv sau altul. Şi că Maxon îmi făcuse o
promisiune.
— Scuzaţi-mă. Trebuie să vorbesc cu cineva.
A mai luat o gură de vin şi mi-a făcut cu mâna. Am zbughit-o din
sală, ieşind din nou în soarele orbitor. L-am căutat din priviri preţ de
o clipă şi am descoperit că verişorul lui mai mic începuse să-l
fugărească în jurul unui arbust. Am zâmbit şi m-am apropiat
încetişor.
În cele din urmă, Maxon s-a oprit, ridicându-şi mâinile în aer,
recunoscând că fusese înfrânt. În timp ce râdea, s-a întors şi m-a
văzut, încă zâmbind. Când privirile ni s-au întâlnit, zâmbetul i s-a
evaporat. S-a uitat lung la mine, încercând să-şi dea seama în ce stare
mă aflam.
Mi-am muşcat buzele şi am privit în jos. Era clar că asumându-mi
rolul de Aleasă acceptasem să fac faţă unor emoţii şi sentimente
pentru care nu eram pregătită. Indiferent cât de greu era, încercam
să nu dau vina pe alţii, în special pe Maxon.
M-am gândit la regină – gazdă perfectă pentru capete încoronate,
rude, o adunătură de fete, toate în acelaşi timp.
Organiza evenimente şi susţinea cauze. Îşi sfătuia soţul, fiul, ţara.
Şi, pe deasupra, se născuse în Patru şi avusese de înfruntat multe
obstacole, dar nu permisese niciodată castei din care provenea sau
problemelor din prezent să-i stea în cale.
Am mijit ochii şi am zâmbit. Mi-a zâmbit la rândul lui şi i-a şoptit
ceva băieţelului, care s-a întors imediat şi a luat-o la fugă. Maxon a
ridicat o mână şi s-a tras de o ureche. Eu am procedat la fel.

225
Capitolul 20

Familia reginei a mai stat câteva zile, iar oaspeţii din Swendway, o
săptămână întreagă. Au apărut şi la Actualităţi, vorbind despre
relaţiile internaţionale şi despre acţiunile prin care îşi doreau să
aducă pacea în sânul ambelor naţiuni.
Mă aflam la palat de o lună, dar mă simţeam ca acasă. Mă
acomodasem cu noul climat. Atmosfera din palat era extraordinară,
ca şi cum ar fi fost tot timpul sărbătoare. Septembrie era pe sfârşite şi
serile deveniseră friguroase, dar era mult mai cald decât acasă. Acest
loc imens nu mai reprezenta un mister pentru mine. Sunetele de
tocuri pe marmură, clinchetul paharelor de cristal, soldaţii patrulând
– toate astea începeau să devină la fel de normale ca bâzâitul
frigiderului sau bătăile de minge ale lui Gerad.
Timpul petrecut în Salonul Doamnelor şi mesele cu familia regală
deveniseră deja o rutină pentru mine, dar ceea ce se întâmpla de
obicei la mijlocul zilei era o noutate.
Petreceam mult timp cântând; instrumentele din palat erau mult
mai bune decât cele pe care le aveam acasă. Trebuia să recunosc: aici
eram răsfăţată. Calitatea sunetului era net superioară. Iar Salonul
Doamnelor devenise ceva mai interesant, deoarece regina ne vizitase
de vreo două ori până acum. Încă nu vorbise cu vreuna dintre noi,
dar, când venea, se aşeza pe fotoliu, înconjurată de slujnicele ei,
privindu-ne în timp ce citeam sau conversam.
Iar animozitatea dintre noi dispăruse în mare parte.
Începeam să ne obişnuim unele cu celelalte. Într-un final, am aflat
care era topul fotografiilor făcute de acea revistă. Am rămas şocată
să văd că eram printre fruntaşe. Marlee era pe primul loc, urmată de

226
Kriss, Tallulah şi Bariel. Celeste n-a vorbit cu Bariel zile întregi când
a aflat, dar în cele din urmă toate am dat uitării revista.
Informaţiile care circulau de colo-acolo erau singura sursă de
tensiune. Fetele care se întâlniseră recent cu Maxon nu puteau
rezista tentaţiei de a povesti despre micul lor interludiu. După felul
în care toată lumea vorbea, ai fi zis că Maxon avea să aleagă vreo
şase sau şapte soţii. Dar nu toate fetele erau potrivite pentru asta.
De exemplu, Marlee se întâlnise de foarte multe ori cu Maxon,
ceea ce enervase pe toată lumea. Cu toate astea, nu mai era la fel de
entuziasmată ca la prima întâlnire.
— America, trebuie să-mi promiţi că nu vei spune nimănui ce
urmează să afli, a zis ea în timp ce ne plimbam prin grădină.
Ştiam că era ceva serios. Aşteptase până ce ne îndepărtasem de
Salonul Doamnelor şi de soldaţi.
— Desigur, Marlee. Eşti bine?
— Da, sunt bine. Doar că… am nevoie de părerea ta. Părea
neliniştită.
— Ce s-a întâmplat?
Şi-a muşcat buzele:
— E vorba de Maxon. Nu sunt sigură că va funcţiona.
Şi-a lăsat privirea în jos.
— De ce crezi asta? am întrebat-o îngrijorată.
— Ei bine, pentru început, eu nu… nu simt nimic, înţelegi? Nicio
scânteie, nicio legătură.
— Maxon poate fi un pic timid. Trebuie să-i acorzi timp.
Era adevărat. Eram surprinsă că nu ştia asta.
— Nu, vreau să spun, cred că eu nu-l plac pe el.
— Aaa!
Asta era ceva diferit.
— Ai încercat?
Ce întrebare tâmpită!
— Da! Din răsputeri! Tot aştept acel moment când el va face sau
va spune ceva care să mă facă să simt că avem ceva în comun, dar nu
227
se întâmplă niciodată. E chipeş, dar asta nu e de ajuns pentru a clădi
o relaţie. Nici măcar nu ştiu dacă e atras de mine. Tu ştii ce fel de fete
îi plac?
M-am gândit puţin:
— Nu. N-am vorbit niciodată despre ce anume caută din punct de
vedere fizic.
— Iar asta-i altă chestie! Nu comunicăm niciodată, deşi turuie
într-una. Se pare că nu prea avem ce să ne spunem. Petrecem mult
timp în tăcere, uitându-ne la lucruri sau jucând cărţi.
Părea din ce în ce mai îngrijorată:
— Uneori nici nu vorbim. Stăm pur şi simplu şi nu spunem nimic.
Ştii, sentimentele de dragoste nu apar peste noapte.
— Poate că în cazul vostru lucrurile se mişcă mai lent. Încercam să
o liniştesc – mai avea puţin şi plângea.
— Zău, America, cred că singurul motiv pentru care sunt încă aici
e faptul că oamenii mă plac. Cred că părerea lor contează cel mai
mult pentru el.
La asta nu mă gândisem, dar părea plauzibil. Cu ceva timp în
urmă hotărâsem să ignor ce spuneau oamenii, dar Maxon îşi iubea
poporul. Opinia lor conta mai mult decât îşi dădeau seama.
— Şi în plus, a şoptit ea, între noi totul pare atât de… pustiu.
A început să plângă.
Am oftat şi am îmbrăţişat-o. Adevărul e că îmi doream din toată
inima să rămână, să fie aici cu mine, dar, dacă nu-l iubea pe
Maxon…
— Marlee, dacă nu vrei să fii cu Maxon, cred că trebuie să-i spui.
— Oh, nu, nu cred că pot.
— Trebuie. Maxon nu vrea să se căsătorească cu cineva care nu-l
iubeşte. Dacă nu simţi nimic pentru el, trebuie să-i spui.
Ea a clătinat din cap:
— Nu pot pur şi simplu să-i cer să plec! Trebuie să stau aici. N-aş
putea să mă duc acasă… nu acum.
— De ce, Marlee? Ce te ţine aici?
228
Pentru o clipă m-am întrebat dacă eu şi Marlee împărtăşeam
acelaşi secret întunecat. Poate că exista cineva de care ea trebuia să
stea departe. Singura diferenţă era că Maxon ştia despre secretul
meu. Voiam ca ea să-i spună! Voiam să ştiu că nu eram singura care
ajunsese aici din cauza unor împrejurări ridicole.
Dar lacrimile lui Marlee s-au oprit la fel de brusc cum apăruseră.
A suspinat de câteva ori şi s-a ridicat. Şi-a netezit rochia, şi-a
îndreptat spatele şi s-a întors cu faţa spre mine. A arborat un zâmbet
larg şi călduros şi mi-a spus:
— Ştii ce? Ai mare dreptate.
A început să meargă cu spatele:
— Sunt sigură că, dacă îi voi acorda suficient timp, lucrurile vor
merge ca pe roate. Trebuie să plec. Tiny mă aşteaptă.
Marlee aproape că a gonit spre palat. Ce Dumnezeu o apucase?
A doua zi, Marlee m-a evitat. Şi următoarea. I-am dat de înţeles că
o înţeleg, aşezându-mă în Salonul Doamnelor la o distanţă
apreciabilă şi salutând-o ori de câte ori ne întâlneam.
Voiam să ştie că putea avea încredere în mine; nu aveam de gând
s-o forţez să vorbească.
I-a luat patru zile să-mi ofere un zâmbet trist, recunoscător. Am
încuviinţat cu o simplă mişcare a capului. Se părea că asta era tot
ce-avea să-mi spună în legătură cu ce se petrecerea în sufletul ei.

În aceeaşi zi, în timp ce stăteam în Salonul Doamnelor, am fost


chemată de Maxon. Ar fi o minciună să spun că nu m-am simţit
extrem de fericită când am tăiat-o pe uşă şi am sărit în braţele lui.
— Maxon! am spus, îmbrăţişându-l.
Când m-am retras, el părea puţin încurcat, şi ştiam de ce. În ziua
în care părăsisem petrecerea organizată în cinstea familiei regale din
Swendway şi vorbisem cu el între patru ochi, recunoscusem că
aveam dificultăţi în a face faţă emoţiilor. Şi îl rugasem să nu mă
sărute până când nu eram mai sigură. Ştiam că îl rănisem, dar el se
mulţumise să dea din cap şi nu îşi încălcase promisiunea. Îmi era
229
foarte greu să descifrez acele sentimente când el se purta ca şi când
era iubitul meu, dar, de fapt, lucrurile nu stăteau aşa.
Camille, Mikaela şi Laila fuseseră trimise acasă, aşa că mai
rămăseseră douăzeci şi două de fete. Camille şi Laila erau, pur şi
simplu, incompatibile cu el şi plecaseră fără să facă prea mare zarvă.
Două zile mai târziu, Mikaelei i se făcuse dor de casă şi izbucnise în
hohote de plâns în timpul micului dejun. Maxon o condusese afară
din sală, bătând-o pe umăr. Părea să nu se opună plecării lor, fiind
fericit să se ocupe de alte lucruri, inclusiv de mine. Dar amândoi
eram conştienţi că era un lucru prostesc să mi se dedice trup şi suflet
când eu nu ştiam prea bine pentru cine bătea inima mea.
— Cum te simţi? m-a întrebat el, făcând un pas înapoi.
— Perfect. Ce faci aici? Nu trebuia să lucrezi?
— Preşedintele Comitetului de Infrastructură s-a îmbolnăvit, aşa
că întrunirea a fost amânată. Sunt liber ca pasărea cerului toată
după-amiaza.
Ochii îi străluceau de fericire.
— Ce vrei să facem? m-a întrebat, oferindu-mi braţul drept.
— Orice! Există multe lucruri în palat pe care nu le-am văzut.
Aveţi şi cai, nu-i aşa? Şi un cinematograf. Nu m-ai dus niciodată
acolo.
— Hai să mergem! Mi-ar prinde bine puţină distracţie. Ce filme îţi
plac? m-a întrebat în timp ce ne îndreptam spre ceea ce credeam a fi
scara ce ducea la demisol.
— Sinceră să fiu, habar n-am. N-am văzut prea multe filme la
viaţa mea. Dar îmi plac cărţile romantice. Şi comediile!
— Romantice, zici?
A ridicat din sprâncene şi mi-a aruncat o privire sugestivă. Nu
m-am putut abţine să nu râd.
Am cotit şi am continuat să vorbim. Când ne-am apropiat de uşă,
soldaţii s-au dat la o parte şi ne-au salutat. Erau peste doisprezece
bărbaţi. Mă obişnuisem cu ei. Nici măcar faptul că erau atât de mulţi
nu mă putea distrage de la gândul că mă voi distra de minune cu
230
Maxon.
Ceea ce m-a distras, totuşi, a fost icnetul care i-a scăpat unuia
dintre ei atunci când am trecut pe hol. Eu şi Maxon ne-am întors în
acelaşi timp.
În faţa mea era Aspen. Am tresărit.
În urmă cu câteva săptămâni, îl auzisem din întâmplare pe un
administrator din palat vorbind despre detaşament. Mă gândisem la
Aspen, dar, pentru că nu voiam să întârzii la lecţiile Silviei, îmi
văzusem mai departe de drum şi uitasem discuţia.
Până la urmă fusese luat la detaşament. Dintre toate locurile unde
ar fi putut ajunge…
Maxon a intervenit:
— America, îl cunoşti pe acest tânăr?
Trecuse mai bine de-o lună de când îl văzusem pe Aspen, dar el
era, cel cu care îmi imaginasem ani de zile că mă voi căsători, cel care
apărea încă în visele mele. L-aş fi recunoscut oriunde. Părea mai
mare, ca şi când fusese bine hrănit şi făcuse mult sport. Părul lui
răvăşit fusese tuns scurt, aproape zero. Şi dacă înainte purta haine la
mâna a doua care mai aveau puţin şi se desfăceau la cusături, acum
era îmbrăcat într-o uniformă curată de soldat din Garda regală.
Era diferit şi, în acelaşi timp, acelaşi. Multe lucruri din jurul lui
păreau nelalocul lor. Dar ochii aceia… erau ochii lui Aspen.
Privirea mi-a căzut pe ecusonul de pe pieptul lui: „Ofiţerul
Leger”. Totul s-a petrecut foarte repede.
Mi-am păstrat calmul, ca oamenii să nu vadă furia care clocotea în
mine – un adevărat miracol. Voiam să-l ating, să-l sărut, să urlu la el,
să-i cer să plece din sanctuarul meu. Voiam să mă topesc şi să dispar,
dar, de asemenea, voiam să stau aici. Nimic n-avea vreun sens.
Mi-am dres vocea:
— Da. Domnul ofiţer Leger e din Carolina. E din oraşul meu.
I-am zâmbit lui Maxon.
Fără îndoială că Aspen ne auzise râzând şi observase că braţul
meu era lipit de al prinţului. Putea să creadă ce voia.
231
Maxon părea că se bucură pentru mine:
— Ei bine, ce surpriză! Bine ai venit, ofiţer Leger! Probabil că eşti
foarte fericit s-o revezi pe campioana oraşului.
Maxon a dat mâna cu el. Faţa lui Aspen era ca de piatră.
— Da, Maiestatea Voastră. Foarte mult.
Ce voia să spună cu asta?
— Sunt sigur că şi tu ţii cu ea, l-a încurajat Maxon, făcându-mi cu
ochiul.
— Desigur, Maiestatea Voastră.
Aspen a înclinat puţin capul. Asta ce voia să mai însemne?
— Perfect. De vreme ce America e din provincia ta, nu mă pot
gândi la altcineva în grija căruia s-o las. Am să mă asigur că vei fi
pus în serviciul ei. Fata asta refuză să ţină o slujnică cu ea noaptea.
Am încercat de atâtea ori să-i spun…
Maxon a clătinat din cap spre mine.
Aspen a părut în cele din urmă să se mai relaxeze:
— Nu sunt deloc surprins, Maiestatea Voastră.
Maxon a zâmbit:
— Ei bine, sunt sigur că aveţi multe de făcut. Noi o să plecăm. Să
aveţi o zi bună, domnilor ofiţeri!
Maxon a dat uşor din cap şi am pornit.
Am avut nevoie de toată voinţa pentru a nu privi înapoi.
În întunericul cinematografului am încercat să-mi dau seama ce
trebuia să fac. Maxon îmi spusese foarte clar încă din noaptea în care
îi povestisem despre Aspen că n-ar fi avut niciun fel de milă pentru
cei care s-ar fi purtat urât cu mine. Dacă i-aş fi spus că bărbatul pe
care tocmai îl desemnase pentru protecţia mea era cel care mă rănise,
avea să-l pedepsească? Nu-i puteam face asta lui Maxon. Pusese la
punct un întreg sistem de ajutoare pentru ţară bazându-se pe
poveştile mele despre oamenii flămânzi.
Aşa că nu-i puteam spune. Nu aveam să-i spun. Oricât de
supărată aş fi fost, îl iubeam încă pe Aspen. N-aş fi suportat să fie
rănit.
232
Era, aşadar, mai bine să plec? Situaţia în care eram mă depăşea, în
mod clar. Puteam scăpa de Aspen, refuzând să-i mai văd chipul – un
chip care avea să mă tortureze în fiecare zi şi care nu îmi mai
aparţinea. Dar, dacă aveam să plec, asta însemna să-l părăsesc şi pe
Maxon.
Iar Maxon era cel mai bun prieten al meu, poate chiar mai mult
de-atât. Nu puteam să plec pur şi simplu. În plus, cum aş fi putut să-i
explic asta fără să-i spun că Aspen era în palat?
Şi mai era şi familia mea. Poate că cecurile pe care le primeau în
ultimul timp erau mai mici, dar tot se alegeau cu ceva. May îmi
spusese într-o scrisoare că tata promitea să organizeze cea mai
frumoasă petrecere de Crăciun de până atunci, dar eram sigură că
această promisiune venea odată cu menţiunea că un alt Crăciun n-ar
fi putut fi niciodată la fel de frumos. Dacă plecam, cine putea spune
câţi bani ar fi adus fosta mea faimă familiei? Ar fi însemnat să
economisim din nou la sânge.

— Nu prea ţi-a plăcut, nu-i aşa? m-a întrebat Maxon aproape


două ore mai târziu.
— Poftim?
— Filmul. N-ai râs deloc.
— Ah!
Am încercat să-mi amintesc ceva, măcar o scenă care îmi plăcuse.
Nu îmi aminteam nimic.
— Cred că sunt puţin obosită azi. Îmi cer scuze că ţi-am irosit
după-amiaza.
— Prostii, a spus Maxon, dând din mână ca pentru a alunga lipsa
mea de dispoziţie. Îmi face plăcere să mă aflu în compania ta. Cu
toate că n-ar strica dacă ai trage un pui de somn înainte de cină. Eşti
puţin cam palidă.
Am încuviinţat. Mă gândeam să mă duc în camera mea şi să nu
mai ies niciodată de-acolo.

233
Capitolul 21

Într-un sfârşit, am hotărât că nu era cea mai bună idee să mă


ascund în camera mea. Aşa că am coborât în Salonul Doamnelor
unde îmi plăcea să stau de obicei, atunci când nu vizitam bibliotecile,
nu mă plimbam cu Marlee sau nu mă duceam în camera mea pentru
a petrece timpul în compania slujnicelor. Dar acum foloseam Salonul
pe post de peşteră. Niciun bărbat, nici măcar soldaţii, nu aveau voie
să intre fără acordul scris al reginei. Era perfect.
Ei bine, a fost perfect timp de trei zile. Fiind atât de multe, era
doar o chestiune de timp până când se anunţa ziua de naştere a
cuiva. A lui Kriss era joi. Probabil că spusese ceva în timpul unei
întâlniri cu Maxon – care nu rata niciodată ocazia de a oferi fetelor
mici surprize –, iar asta însemna că petrecerea era obligatorie pentru
toate Alesele. În consecinţă, joi dimineaţa a început agitaţia, fetele
trecând dintr-o cameră în alta, consultându-se în privinţa rochiilor
sau încercând să anticipeze proporţiile petrecerii.
Aparent, nu trebuia să venim cu daruri, dar eu am pregătit ceva
drăguţ pentru sărbătorită.
În ziua petrecerii, m-am îmbrăcat cu una dintre rochiile mele
preferate şi am luat vioara cu mine. M-am furişat spre Sala Mare,
asigurându-mă că nu mă vede nimeni în timp ce înaintam pe holuri.
Când am ajuns în încăpere, m-am uitat în jur, studiindu-i pe soldaţii
care erau aliniaţi lângă perete. Din fericire, Aspen nu era printre ei.
Nu m-am putut abţine să nu chicotesc când am văzut atât de mulţi
bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă. Se aşteptau oare la vreo răzmeriţă?
Sala Mare era frumos decorată. Uriaşe aranjamente de flori
galbene şi albe împodobeau pereţii, în vaze atârnate de aceştia şi

234
buchete de flori în aceleaşi culori erau presărate prin toată încăperea.
Ferestrele, pereţii şi cam tot ce era nemişcat fusese împodobit cu
ghirlande. Am observat că acestea erau confecţionate dintr-un
material iridescent, nu din hârtie şi că pe ele scânteiau nestemate
false. Cel puţin, eu, una, nădăjduiam că erau false. Fuseseră aduse şi
câteva măsuţe, care erau acoperite cu feţe de masă strălucitoare.
Bucăţi de confetti sclipeau pe mese. De spătarele scaunelor fuseseră
legate funde bogat ornamentate.
Într-un colţ, un tort imens alb cu galben aştepta să fie tăiat. Lângă
el, pe o măsuţă, se aflau câteva cadouri pentru sărbătorită.
Un cvartet de coarde fusese instalat lângă perete, ceea ce făcea
inutil cadoul meu, iar un fotograf se plimba prin sală, imortalizând
momentele pentru public.
Atmosfera din sală era jucăuşă. Tiny – care până acum nu reuşise
să se apropie de nimeni, cu excepţia lui Marlee – vorbea cu Emmica
şi Jenna şi părea mult mai însufleţită decât o văzusem vreodată.
Marlee stătea lângă o fereastră, semănând cu unul dintre soldaţii
de-afară. Nu părea dispusă să plece de acolo, dar oprea pe toată
lumea care trecea pe lângă ea pentru a sta de vorbă. Un grup de fete
din Trei – Kayleigh, Elizabeth şi Emily – s-au întors spre mine, mi-au
făcut semne cu mâna şi mi-au zâmbit. Le-am salutat la rândul meu.
Toată lumea părea prietenoasă şi fericită.
Exceptându-le pe Celeste şi Bariel. De obicei erau inseparabile,
dar acum una se dusese într-un capăt al sălii, cealaltă, în altul. Bariel
vorbea cu Samantha, iar Celeste stătea singură la o masă, ţinând în
mână un pahar plin cu un lichid roşu-închis. În mod evident,
ratasem ceva între cină şi după-amiaza aceea.
Am strâns mai bine cutia viorii şi m-am dus în capătul sălii pentru
a vorbi cu Marlee.
— Bună, Marlee. E frumos, nu-i aşa? am întrebat-o, punând
vioara jos.
— Aşa e.
M-a îmbrăţişat.
235
— Am auzit că Maxon va veni mai târziu pentru a o felicita
personal pe Kriss. Nu e drăguţ? Pariez că-i va aduce şi un cadou.
Marlee a continuat cu entuziasmul ei tipic. Mă tot întrebam care
era secretul ei, dar ştiam că, dacă va dori vreodată să vorbească
despre asta, îmi va spune singură.
Preţ de câteva minute am discutat despre nimicuri până când am
auzit zarvă la intrarea în sală.
Ne-am întors. Marlee a rămas calmă, dar eu m-am dezumflat
complet.
Kriss îşi alesese rochia cu deosebită grijă, trădând o strategie
incredibilă. Celelalte fete erau îmbrăcate în rochii de zi – scurte, ca de
domnişoare – ea purta una lungă până în pământ. Lungimea conta
însă cel mai puţin. Rochia avea culoarea smântânii, bătând în alb. În
păr îi scânteia un şir de bijuterii galbene, prinse în linie dreaptă, care
trimiteau în mod subtil la o coroană. Avea un aer matur, regal,
arătând ca o mireasă.
Cu toate că nu ştiam foarte sigur cui îi aparţinea inima mea, am
simţit un junghi de gelozie. Niciuna dintre noi nu avea să trăiască o
experienţă similară. Indiferent la câte petreceri sau dineuri aveam să
participăm, ar fi fost patetic să încercăm să copiem această înfăţişare.
Am văzut mâna lui Celeste – cea fără pahar – strângându-se în
pumn.
— Arată foarte drăguţ, a comentat Marlee.
— Drăguţ e puţin spus, i-am zis eu.
Petrecerea a continuat, iar eu şi Marlee urmăream atente ce se
întâmpla în sală. În mod surprinzător – şi dubios –, Celeste s-a lipit
de Kriss, vorbind într-una cu ea în timp ce sărbătorita făcea turul
sălii, mulţumind tuturor fetelor c-au venit, cu toate că nu avusesem
de-ales.
Într-un final au ajuns şi în colţul în care ne aflam eu şi Marlee,
absorbind razele calde ale soarelui care se strecurau pe fereastră.
Marlee a îmbrăţişat-o pe Kriss.
— La mulţi ani! a spus ea.
236
— Mulţumesc! i-a răspuns Kriss cu aceeaşi afecţiune şi entuziasm.
— Azi ai împlinit nouăsprezece ani, nu? a întrebat-o Marlee.
— Da. Nu m-aş fi putut gândi la un mod mai bun de a sărbători.
Mă bucur că se fac poze. Mamei îi va plăcea la nebunie! Cu toate că
ne descurcăm binişor, n-am avut niciodată bani pentru a organiza
aşa ceva. E atât de frumos!
Kriss era din Patru, ca şi Marlee. Nu aveau chiar atâtea limitări ca
mine, dar nimic nu se putea compara cu acest eveniment.
— E impresionant, a comentat Celeste. Petrecerea mea de anul
trecut a avut ca tematică albul şi negrul. Orice urmă de culoare şi nu
aveai voie să intri pe uşă.
— Uau! a şoptit Marlee, invidioasă.
— A fost minunat. Mâncăruri fine, reflectoare şi muzică! Ei bine,
am avut-o şi pe Tessa Tamble. Aţi auzit de ea?
Era imposibil să nu fi auzit de Tessa Tamble. Lansase cel puţin
douăsprezece hituri. Uneori urmăream videoclipuri cu ea la
televizor, cu toate că mama nu prea era de acord.
Considera că eram cu mult mai talentate decât Tessa şi o enerva la
culme faptul că ea era faimoasă şi avea bani, făcând acelaşi lucru ca
noi.
— E preferata mea! a exclamat Kriss.
— Ei bine, a continuat Celeste, Tessa e o prietenă bună de-a
familiei, aşa că a venit la petrecerea mea şi a dat un concert. Vă daţi
seama, am fi putut avea în schimb o şleahtă de cântăreţi plictisitori
din Cinci care să ne omoare cheful!
Marlee mi-a aruncat o privire scurtă. Mi-am dat seama că se
simţea jenată.
— Vai! a adăugat Celeste, privindu-mă. Am uitat. N-a fost cu
intenţie.
Vocea ei dulce ca mierea mă scotea din pepeni. Eram din nou
tentată s-o iau la bătaie… Era mai bine să mă abţin.
— Stai liniştită, i-am răspuns, cât de calm am putut. Şi tu, Celeste,
ca Doi, ce anume faci? N-am auzit niciodată muzica ta la radio.
237
— Eu sunt fotomodel, mi-a răspuns pe un ton care sugera că ar fi
trebuit să ştiu asta deja. Nu mi-ai văzut reclamele?
— Nu prea cred.
— Oh, păi, eşti din Cinci. Bănuiesc că nu vă puteţi permite să
cumpăraţi reviste.
Mă durea deoarece era adevărat. Lui May îi plăcea să răsfoiască
reviste când mergeam la magazin, dar nu aveam absolut niciun
motiv să le cumpărăm.
Kriss, preluând din nou rolul de gazdă, a schimbat subiectul:
— Ştii, America, voiam să te întreb care e domeniul principal de
activitate al unui locuitor din Cinci.
— Muzica.
— Ar trebui să ne cânţi într-o zi!
Am oftat.
— De fapt, mi-am adus vioara ca să îţi cânt azi. Mă gândeam că ar
fi un cadou drăguţ, dar ai deja un cvartet, aşa că…
— Oh, cântă-ne! m-a implorat Marlee.
— Te rog, America, e ziua mea! a adăugat şi Kriss.
— Dar ei ţi-au oferit deja o…
Nu conta că protestam. Kriss şi Marlee le spuseseră deja celor din
cvartet să se oprească şi le-au chemat pe toate fetele în fundul sălii.
Unele dintre ele s-au aşezat pe jos, în timp ce altele au tras câteva
scaune aproape de colţ. Kriss stătea în mijlocul adunării, ţinându-şi
mâinile împreunate, foarte bucuroasă, în timp ce Celeste stătea pur
şi simplu lângă ea, cu paharul din care încă nu luase nicio
înghiţitură, în mână.
În timp ce fetele se aşezau, mi-am pregătit vioara. Membrii
cvartetului s-au apropiat pentru a mă susţine, iar cele câteva slujnice
care serveau s-au oprit din treabă.
Am respirat adânc, am ridicat vioara şi am aşezat-o sub bărbie.
— Pentru tine, am spus, arătând-o pe Kriss cu arcuşul.
Am ţinut o clipă arcuşul deasupra coardelor, am închis ochii şi
apoi am început să cânt.
238
Preţ de câteva minute, din mintea mea au dispărut şi Celeste cea
răutăcioasă, şi Aspen care mişuna pe undeva prin palat, şi rebelii
care încercau să ne atace. Totul se rezuma la câteva note perfecte
care curgeau unele după altele, atât de închegate încât ai fi zis că le
era frică să nu se piardă. Dar s-au ţinut strâns legate, şi, în timp ce
pluteau, acest dar pentru Kriss s-a transformat într-un dar pentru
mine.
Poate că eram din Cinci, dar nu eram inutilă.
Am cântat melodia – la fel de familiară ca vocea tatălui meu sau ca
mirosul camerei mele – preţ de câteva clipe minunate. Am tras
arcuşul pentru ultima oară peste coarde, iar apoi l-am ridicat în aer.
M-am întors spre Kriss, sperând că-i plăcuse darul meu, dar nu
i-am mai văzut chipul. În spatele micii adunării stătea Maxon. Era
îmbrăcat într-un costum gri şi ţinea sub braţ o cutie pentru
sărbătorită. Fetele aplaudau, dar eu n-am băgat de seamă. Nu
vedeam decât expresia de extaz şi veneraţie de pe faţa lui Maxon,
care s-a transformat într-un zâmbet destinat doar mie.
— Maiestatea Voastră, am spus, făcând o reverenţă.
Celelalte fete s-au ridicat în picioare pentru a-l saluta pe Maxon.
Imediat s-a auzit un ţipăt:
— Oh, nu! Kriss, îmi pare atât de rău, a zis Celeste.
Alesele s-au uitat în aceeaşi direcţie, iar când Kriss s-a întors spre
mine, am văzut de ce. Minunata ei rochie era pătată de sus până jos
cu punciul din paharul lui Celeste. Arăta ca şi cum fusese
înjunghiată.
— Îmi cer scuze, m-am întors prea repede. Kriss, n-am vrut.
Lasă-mă să te ajut, se scuza Celeste.
În mod normal, aş fi crezut că este vorba doar de un accident, dar,
pentru că era implicată Celeste, mi-am dat seama ce se întâmplase.
Kriss şi-a dus mâna la gură şi a început să plângă, iar apoi a plecat
în fugă din sală. Petrecerea se terminase. Maxon s-a dus după ea, cu
toate că mi-aş fi dorit să mai rămână.
Celeste îşi susţinea nevinovăţia în faţa oricui dorea s-o asculte,
239
spunând că fusese o simplă greşeală. Tuesday o aproba, pretinzând
că văzuse toată scena, dar fetele nu mai aveau încredere în ea, aşa că
totul era în zadar. Mi-am pus vioara în cutie şi am vrut să plec.
Marlee m-a apucat de mână.
— Cineva ar trebui să facă, totuşi, ceva în legătură cu ea.
Dacă, într-adevăr, Celeste putea determina pe cineva ca Anna să
recurgă la violenţă sau dacă îşi imagina că avea tot dreptul din lume
să încerce să-mi scoată rochia sau să facă pe cineva atât de bun ca
Marlee să se înfurie, atunci nu avea ce căuta în Alegere.
Trebuia s-o scot cât mai repede pe fata aia din palat.

240
Capitolul 22

— Crede-mă, Maxon, n-a fost niciun accident.


Eram din nou în grădină, pierzând vremea până la Actualităţi. Îmi
luase două zile ca să vorbesc cu el.
— Dar chiar părea că se simte prost. Îşi cerea scuze într-una, a
contracarat el. Cum să nu fie un accident?
Am oftat:
— Crede-mă. O văd pe Celeste în fiecare zi şi ştiu că nu a vrut
decât să compromită petrecerea lui Kriss. E foarte competitivă.
— Ei bine, dacă tot ce a urmărit a fost să n-o mai bag în seamă pe
Kriss, a dat greş. Am petrecut aproape o oră cu ea. De fapt, am avut
parte de nişte momente foarte plăcute.
Nu voiam să aud mai multe. Ştiam că legătura dintre noi era
fragilă, dar nu eram pregătită să am de-a face cu ceva care putea să
schimbe acest lucru. Cel puţin până aflam ce anume voiam.
— Şi cu Anna cum rămâne? l-am întrebat.
— Cu cine?
— Anna Farmer? A lovit-o pe Celeste, iar tu ai dat-o afară, îţi
aminteşti? Anna a fost, cel mai probabil, provocată.
— Ai auzit-o pe Celeste spunând ceva? Părea sceptic.
— Ei bine… nu. Dar o ştiam pe Anna şi o ştiu pe Celeste.
Crede-mă când îţi spun, Anna nu e genul de persoană care să
recurgă la violenţă. Celeste probabil că a jignit-o rău de tot dacă a
reacţionat aşa.
— America, sunt conştient de faptul că tu petreci mai mult timp
cu fetele decât mine, dar crezi că le cunoşti cu adevărat? Ţie îţi place
să te ascunzi în camera ta sau în biblioteci. Îndrăznesc să spun că ştii

241
mai multe despre slujnicele tale decât despre Alese.
Probabil că avea dreptate, dar n-aveam de gând să recunosc:
— Nu e corect. Am avut dreptate în privinţa lui Marlee, nu-i aşa?
Nu crezi că e drăguţă?
A făcut o faţă lungă.
— Da… se poate spune că e drăguţă.
— Atunci de ce nu vrei să mă crezi când îţi spun că Celeste a
vărsat băutura intenţionat?
— America, să nu crezi că te consider mincinoasă. Sunt sigur că
ţie aşa ţi s-a părut. Dar lui Celeste i-a părut rău. Iar cu mine s-a
purtat mereu foarte frumos.
— Nu mă-ndoiesc, am bombănit printre dinţi.
— Suficient, a spus Maxon, oftând. Nu mai vreau să vorbesc
despre celelalte fete.
— A încercat să-mi ia rochia, Maxon! m-am plâns eu.
— Am spus că nu mai vreau să vorbesc despre ea! a spus el pe un
ton furios.
Atât mi-a fost! Am pufnit şi am ridicat braţele în aer, apoi le-am
izbit zgomotos de picioare. Eram atât de frustrată, încât îmi venea să
urlu.
— Dacă ai de gând să te porţi aşa, voi găsi pe altcineva care
agreează compania mea, a ameninţat el.
A vrut să plece.
— Hei! l-am strigat.
— Ba nu!
S-a întors cu spatele la mine şi mi-a vorbit pe un ton îndârjit, aşa
cum nu-mi imaginasem niciodată că o va face:
— Cred că uiţi care ţi-e locul, Lady America. Ar fi bine dacă ţi-ai
aminti că eu sunt prinţul încoronat al Illéei. Sunt domnul şi stăpânul
acestei ţări din toate punctele de vedere, şi să fiu al naibii dacă o să-ţi
permit să mă tratezi aşa în propria casă. Nu trebuie să fii de acord cu
deciziile mele, dar le vei tolera.
S-a întors şi a plecat, nevăzând sau nepăsându-i de lacrimile din
242
ochii mei.

În timpul cinei nu m-am uitat la el, dar mi-a fost dificil să nu fac
acest lucru şi în timpul Actualităţilor. L-am văzut privindu-mă de
două ori, şi de fiecare dată s-a tras de ureche. Nu i-am întors gestul.
Nu voiam să vorbesc cu el. Bănuiam că dorea să mă facă din nou cu
ou şi cu oţet, şi nu aveam nevoie de asta.
După emisiune, m-am dus în camera mea, fiind atât de supărată
pe Maxon, încât nu puteam gândi limpede. De ce nu mă asculta? Mă
considera o mincinoasă? Sau şi mai grav, credea că Celeste nu putea
să mintă niciodată?
Poate că până la urmă Maxon era un băiat ca toţi băieţii, iar
Celeste o fată frumoasă, şi asta era tot ce conta. Chiar dacă vorbise
despre suflete-pereche, poate că tot ceea ce-şi dorea era o parteneră
de pat.
Iar dacă el era acel gen de bărbat, de ce îmi mai băteam capul cu
asta? Eram o proastă, proastă, proastă! Îl sărutasem! Îi spusesem să
aibă răbdare! Şi pentru ce? Eu doar…
Am cotit spre camera mea şi am dat peste Aspen, care aştepta
lângă uşă. Toată furia mea s-a topit, transformându-se într-un
sentiment bizar de nesiguranţă. Regulamentul cerea ca soldaţii să
privească fix în faţă, dar el se uita la mine cu o expresie de
nepătruns.
— Lady America, a şoptit.
— Domnule ofiţer Leger.
Cu toate că nu era treaba lui, mi-a deschis uşa. Am trecut încet pe
lângă el, fiindu-mi aproape teamă să mă întorc cu spatele şi
întrebându-mă dacă era cu adevărat acolo. Oricât de mult
încercasem să mi-l scot din minte şi din inimă, în acest moment
voiam să fie cu mine. Când am trecut pe lângă el, l-am auzit
inspirând. Un fior mi-a străbătut corpul.
M-a privit lung şi a închis uşor uşa.
Nu avea niciun sens să dorm. M-am gândit ore întregi la prostiile
243
pe care le credea Maxon şi la cât de aproape se afla Aspen. Habar
n-aveam ce să fac. Eram atât de pierdută în gânduri, încât nu mi-am
dat seama că se făcuse două dimineaţa.
Am oftat. Slujnicele mele aveau să muncească dublu pentru a mă
face să arăt bine.
Deodată am văzut o lumină care venea de pe hol. Atât de încet,
încât am crezut că visez, Aspen a deschis uşa, a intrat, apoi a închis-o
în urma lui.
— Aspen, ce faci? am şoptit în timp ce el traversa camera. O să dai
de belea dacă vei fi prins aici!
A continuat să meargă în tăcere.
— Aspen?
S-a oprit în faţa patului meu şi a pus bastonul jos.
— Îl iubeşti?
L-am privit lung în ochii care de-abia i se vedeau pe întuneric.
Preţ de o secundă, habar n-aveam ce să-i răspund.
— Nu.
A dat la o parte pătura cu o mişcare atât graţioasă, cât şi violentă.
Ar fi trebuit să protestez, dar n-am făcut-o. M-a prins de ceafă,
forţându-mă să mă întorc spre el. M-a sărutat cu ardoare, iar toate
lucrurile bune din lume s-au aşezat la loc. Nu mai mirosea a săpun
de casă şi era mai puternic decât îmi aminteam, însă fiecare mişcare,
fiecare atingere îmi era familiară.
— Te vor omorî pentru asta, am spus eu, gâfâind în timp ce
buzele lui călătoreau pe gâtul meu.
— Dacă nu fac asta, voi muri oricum.
Am încercat să mă adun şi să-i cer să se oprească, dar ştiam că
avea să fie de prisos, pentru că şi eu doream asta. Multe lucruri
păreau greşite în legătură cu acest moment – încălcăm o groază de
reguli, Aspen avea o altă prietenă, iar între mine şi Maxon se
înfiripase o idilă –, dar nu-mi păsa. Eram atât de furioasă pe Maxon,
iar Aspen părea să-mi aline aşa de bine toate durerile, încât i-am
permis să-şi treacă mâinile peste picioarele mele.
244
M-am minunat cât de diferit era. Nu mai avusesem niciodată atât
de mult spaţiu la dispoziţie.
Dar chiar şi aşa, mintea mea era frământată de gânduri. Eram
furioasă pe Maxon, furioasă pe Celeste şi pe Aspen. La naiba, eram
furioasă până şi pe Illéa. În timp ce ne sărutam încontinuu, am
început să plâng.
Arunci Aspen a început să mă sărute nebuneşte, şi, curând, i-au
dat şi lui lacrimile.
— Te urăsc, ştii asta, nu? am spus.
— Ştiu, Mer. Ştiu.
Mer. Când mă atingea în felul ăsta, când îmi pronunţa numele
aşa, simţeam că pluteam prin univers. Indiferent cât de supărată
eram, Aspen îmi amintea de căminul meu.
Am continuat aşa vreun sfert de oră, până când el s-a potolit.
— Trebuie să mă întorc. Soldatul care face rondul de noapte se va
aştepta să fiu acolo.
— Poftim?
— Există soldaţi care fac rondul la întâmplare. Aş putea avea
douăzeci de minute, aş putea avea o oră. Dacă e un rond scurt, am
mai puţin de cinci minute.
— Grăbeşte-te! l-am îndemnat, ridicându-mă ca să-l ajut să-şi
netezească părul.
Şi-a luat bastonul şi am alergat împreună spre ieşirea din cameră.
Înainte să deschidă uşă, m-a prins în braţe şi m-a sărutat din nou.
Simţeam cum raze de soare călătoreau prin venele mele.
— Nu pot să cred că eşti aici, am spus. Cum de-ai ajuns să fii
soldat la palat?
A ridicat din umeri:
— Se pare că sunt făcut pentru asta. Îi trimit pe toţi recruţii într-o
bază de antrenament din Whites. America, oraşul ăla e complet
acoperit de zăpadă! Nu se compară cu fulgii pe care-i avem noi
acasă. Toţi soldaţii sunt hrăniţi, antrenaţi şi testaţi. Ne-au făcut şi
nişte injecţii. Nu ştiu ce anume conţineau, dar am crescut foarte
245
repede. Se pare că sunt un luptător solid şi inteligent. Am avut cel
mai mare punctaj din grupa mea.
Am zâmbit cu mândrie:
— Nu sunt deloc surprinsă.
L-am sărutat din nou. Aspen fusese mereu prea bun pentru casta
în care se născuse.
A deschis uşa şi a verificat culoarul. Părea pustiu.
— Am atât de multe lucruri să-ţi spun! Trebuie să vorbim, i-am
şoptit.
— Ştiu. O să vorbim. Va dura ceva timp, dar mă voi întoarce. Nu
în seara asta. Nu ştiu când, dar curând.
M-a sărutat din nou, atât de apăsat, încât aproape că mă durea.
— Mi-a fost dor de tine, a şoptit el, apoi s-a întors la post.
M-am întors în pat ameţită. Nu-mi venea să cred ce făcusem. O
parte din mine – o parte foarte supărată – simţea că Maxon merita
asta cu vârf şi îndesat. Dacă voia să-i dea crezare lui Celeste şi să mă
umilească, atunci în mod clar nu aveam să mai stau prea mult în
Alegere. Dacă ea se putea sustrage regulilor, atunci nu mai era nimic
care să mă ţină. Fiind epuizată, am adormit în câteva secunde.

246
Capitolul 23

Dimineaţa următoare m-am trezit simţindu-mă puţin vinovată.


Înspăimântată, de fapt. Faptul că nu răspunsesem la semnalul lui
Maxon nu însemna că el nu putea să vină în camera mea oricând
dorea. Eu şi Aspen am fi putut fi prinşi foarte uşor. Dacă îl
prinseseră deja, iar eu nu ştiam nimic…
Era un act de înaltă trădare. Iar palatul nu avea decât o singură
pedeapsă când venea vorba de trădări.
Pe de altă parte însă, nu-mi păsa. Înainte de a mă trezi de-a
binelea, am retrăit fiecare moment petrecut alături de Aspen, fiecare
atingere, fiecare sărut. Îmi fusese foarte dor de el.
Îmi doream să fi avut mai mult timp să vorbim. Voiam să ştiu ce
era în mintea lui, cu toate că acum aveam câteva indicii. Era de
necrezut – după ce încercasem din răsputeri să nu-l mai doresc – că
el încă mă voia.
Era sâmbătă, aşa că trebuia să merg în Salonul Doamnelor, dar nu
mai puteam suporta. Aveam nevoie de timp ca să mă gândesc şi
ştiam că mi-ar fi fost imposibil să fac acest lucru în larma de jos.
Când slujnicele au intrat în cameră, le-am spus că mă doare capul şi
că vreau să rămân în pat.
Au fost atât de săritoare, aducându-mi de mâncare şi curăţând
camera în linişte, încât m-am simţit prost că le minţisem. Dar nu
aveam de ales. Nu mă puteam întâlni cu regina, cu fetele şi, probabil,
cu Maxon când singurul lucru la care mă gândeam era Aspen.
Am închis ochii, dar nu am dormit. Am încercat să-mi dau seama
ce simţeam. Înainte să ajung la vreo concluzie, cineva a bătut la uşă.
M-am întors pe-o parte şi am văzut-o pe Anne întrebându-mă în

247
şoaptă dacă să răspundă sau nu. M-am ridicat imediat, netezindu-mi
părul, apoi am încuviinţat cu o mişcare a capului.
Mă rugam să nu fie Maxon – mi-era teamă că-mi putea citi pe chip
infracţiunile comise –, dar am fost şocată să-l văd pe Aspen intrând
pe uşă. Mi-am dat seama că mi-am îndreptat spatele, dar speram că
slujnicele nu observaseră acest lucru.
— Îmi cer scuze, domnişoară, i-a spus el lui Anne. Sunt ofiţerul
Leger. Am venit aici ca să vorbesc cu Lady America despre câteva
măsuri de siguranţă.
— Sigur că da, a spus ea, zâmbind şi făcându-i semn să intre.
Am văzut cu coada ochiului că Mary a înghiontit-o pe Lucy, care
a chicotit.
Aspen s-a întors spre ele şi şi-a dus o mână la cască:
— Doamnelor!
Lucy a înclinat capul, iar obrajii lui Mary au devenit mai roşii
decât părul meu, dar n-au răspuns. Anne, cu toate că părea captivată
de frumuseţea lui Aspen, s-a adunat suficient cât să vorbească.
— Domnişoară, doriţi să plecăm?
M-am gândit la asta. Nu voiam să fac un gest imprudent, dar
puţină intimitate nu strica.
— Doar pentru câteva minute. Sunt sigură că domnul ofiţer Leger
nu mă va ţine prea mult, am hotărât eu, iar ele au tăiat-o din cameră.
Când uşa s-a închis, Aspen a spus:
— Mi-e teamă că te înşeli. Voi avea nevoie de tine mult timp.
Mi-a făcut cu ochiul.
Eu am clătinat din cap.
— Tot nu-mi vine să cred că eşti aici.
Fără să mai piardă vremea, Aspen şi-a scos casca şi s-a aşezat pe
marginea patului meu, punând o mână pe aşternut, suficient de
aproape încât degetele noastre să se atingă.
— Nu m-aş fi gândit niciodată că detaşamentul ar fi o
binecuvântare, dar, dacă îmi oferă şansa de a-mi cere scuze faţă de
tine, voi fi veşnic recunoscător.
248
Am împietrit.
Aspen m-a privit adânc în ochi:
— Mer, te rog să mă ierţi. Am fost foarte, foarte prost, şi am
regretat acea noapte din căsuţă de îndată ce am început să cobor pe
scară. Eram prea orgolios ca să spun ceva, iar pe urmă tu ai fost
aleasă… Nu ştiam ce să fac.
S-a oprit pentru o clipă. Avea lacrimi în ochi. Oare era posibil ca
Aspen să fi plâns pentru mine aşa cum eu plânsesem pentru el?
— Eu încă te iubesc.
Mi-am muşcat buzele, ţinându-mi lacrimile în frâu. Înainte să mă
pot gândi la asta, trebuia să fiu sigură de un lucru:
— Şi cu Brenna cum rămâne?
Expresia feţei i s-a schimbat:
— Poftim?
Am respirat adânc:
— V-am văzut împreună în piaţă când am plecat. V-aţi despărţit?
Aspen a mijit ochii, apoi a izbucnit în râs. Şi-a acoperit gura cu
mâinile şi a căzut pe spate în pat, după care s-a ridicat înapoi şi a
întrebat:
— Asta crezi tu? Oh, Mer! Căzuse. S-a împiedicat, iar eu am
prins-o.
— S-a împiedicat?
— Da, piaţa era plină, iar oamenii se împingeau. Brenna a căzut
peste mine, iar eu am făcut o glumă spunându-i că e o împiedicată,
ceea ce ştii că e adevărat. Nu a fost niciodată prea agilă.
Mi-am adus aminte că Brenna păruse într-adevăr să-şi piardă
echilibrul fără niciun motiv aparent. De ce nu mă gândisem la asta?
— De îndată ce m-am eliberat, am luat-o la fugă spre scenă.
Mi-am amintit acele momente, încercarea disperată a lui Aspen de
a se apropia de mine. Nu se prefăcuse deloc. Am zâmbit:
— Şi ce anume plănuiai să faci?
A ridicat din umeri:
— Ca să fiu sincer, nu prea m-am gândit la asta. Probabil că voiam
249
să te implor să rămâi. Eram pregătit să mă fac de râs dacă asta
însemna că nu aveai să te urci în maşina care te aştepta. Dar am
văzut că erai foarte supărată… iar acum înţeleg de ce.
A oftat:
— Nu am putut să merg până la capăt. În plus, m-am gândit că
poate o să fii fericită la palat.
A aruncat o privire prin cameră, uitându-se la toate lucrurile
frumoase care se presupunea că-mi aparţineau pentru o vreme.
Înţelegeam de ce credea asta.
— Apoi, a continuat el, m-am gândit că ne vom împăca atunci
când vei reveni acasă.
Părea deodată îngrijorat:
— Eram sigur că vei dori să ieşi din competiţie de îndată ce era
posibil. Dar… n-ai făcut-o.
S-a oprit şi s-a uitat la mine, fără să mă întrebe însă cât de
apropiaţi eram eu şi Maxon. Ne văzuse deja împreună, dar nu ştia că
ne sărutaserăm sau că aveam semnale secrete, iar eu nu voiam să-i
spun nimic.
— Apoi am fost luat la detaşament şi mi-am dat seama că nu ar fi
fost corect să-ţi scriu. Aş fi putut muri aici. Nu voiam să încerc să te
fac să mă iubeşti din nou şi apoi…
— Să te iubesc din nou? l-am întrebat pe un ton sceptic. Aspen,
n-am încetat niciodată să te iubesc.
Cu o mişcare bruscă, dar tandră, Aspen s-a aplecat şi m-a sărutat.
Mi-a atins obrazul, lipindu-l de-al lui, şi amintirile frumoase din
ultimii doi ani mi-au invadat mintea. Eram recunoscătoare pentru că
nu se pierduseră.
— Îmi cer scuze, a murmurat el printre sărutări. Mer, îmi cer mii
de scuze.
S-a retras ca să mă privească, afişând un zâmbet pe chipul lui
perfect. Părea să se întrebe exact ce gândeam şi eu: Ce ne facem acum?
Tocmai atunci, uşa s-a deschis, iar slujnicele au observat cât de
aproape se afla Aspen. Eram îngrozită.
250
— Slavă Domnului că v-aţi întors! le-a spus el, apucându-mi mai
bine obrazul înainte să-mi pună mâna pe frunte. Domnişoară, nu
cred că aveţi febră.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Anne speriată, în timp ce se
îndrepta iute spre mine.
Aspen s-a ridicat:
— A început să-mi spună că nu se simte bine, că o doare capul.
— Domnişoară, vi s-a agravat durerea de cap? a întrebat Mary
Sunteţi atât de palidă!
Normal că eram. Din clipa în care ne văzuseră împreună, sângele
mi se scursese din obraji. Dar Aspen, reacţionând imediat, salvase
situaţia într-o secundă.
— Voi aduce medicamentul, a spus Lucy, grăbindu-se spre baie.
— Domnişoară, vă rog să mă iertaţi, a spus Aspen când slujnicele
au trecut la treabă. Nu doresc să vă mai deranjez. Voi reveni când vă
veţi simţi mai bine.
Uitându-mă la el, vedeam acelaşi chip pe care îl sărutasem de mii
de ori în căsuţa din copac. Lumea care ne înconjura era cu totul
nouă, dar legătura noastră era aceeaşi dintotdeauna.
— Vă mulţumesc, domnule ofiţer, am spus pe un ton slab.
A plecat, înclinându-şi uşor capul.
Curând, slujnicele se agitau în jurul meu, încercând să vindece o
boală inexistentă.
Nu mă durea capul, ci inima. Dorinţa de a mă afla în braţele lui
Aspen era atât de familiară, de parcă n-o uitasem niciodată.

M-am trezit în toiul nopţii, după ce Anne mă zgâlţâise bine.


— Ce…?
— Vă rog, domnişoară, trebuie să vă treziţi!
Era frenetică, îngrozită.
— Ce s-a întâmplat? Sunteţi bine?
— Suntem din nou atacaţi. Trebuie să vă ducem la demisol.
Eram ameţită; nu eram sigură că auzisem bine. Dar am observat
251
că, în spatele ei, Lucy plângea.
— Au intrat în palat? am întrebat-o cu neîncredere.
Plânsetul de jale al lui Lucy era singura confirmare de care aveam
nevoie.
— Ce facem? am întrebat.
Un val de adrenalină m-a trezit de tot, aşa că am sărit din pat.
Mary m-a ajutat să mă încalţ, iar Anne mi-a pus un halat pe umeri.
Tot ce gândeam era: Nord sau Sud? Nord sau Sud?
— Pe culoar, în colţ, există un pasaj. Vă va duce direct în sala de
refugiu de la demisol. Soldaţii de-acolo vă aşteaptă. Familia regală
probabil că e deja acolo, la fel şi celelalte fete. Grăbiţi-vă,
domnişoară!
Anne m-a scos pe culoar şi a împins într-un perete. Zidul s-a
mişcat, precum intrarea într-un pasaj secret din romanele poliţiste.
Evident, dincolo de perete se afla o scară. Tiny a ieşit în grabă din
camera ei şi a luat-o la fugă prin pasaj.
— În ordine, să mergem, am spus.
Anne şi Mary mă priveau, uimite. Lucy tremura atât de tare, că
de-abia mai putea sta în picioare.
— Să mergem, am repetat eu.
— Nu, domnişoară. Noi o luăm pe altă parte. Trebuie să vă grăbiţi
înainte ca ei să ajungă aici. Vă rog!
Ştiam că, dacă erau găsite, aveau să fie cel puţin rănite, dacă nu
chiar omorâte. Nu suportam acest gând. Poate că eram puţin
obraznică, dar, dacă Maxon renunţase la ideile lui şi luase unele
măsuri, existau şanse ca el să le accepte prezenţa. Chiar dacă aveam
să ne certăm. Poate că mă bazam prea mult pe generozitatea lui, dar
n-aveam de gând să le las în urmă. Frica m-a făcut să mă mişc mai
repede. Am apucat-o pe Anne de mână şi am tras-o înăuntru. S-a
împiedicat, dar nu m-a putut opri, deoarece le-am luat după mine şi
pe Mary şi Lucy.
— Mişcaţi-vă! le-am spus.
Au început să meargă, dar Anne protesta într-una:
252
— Domnişoară, nu ne vor lăsa să intrăm! Locul ăsta e doar pentru
familie… Ne vor spune să plecăm!
Dar nu-mi păsa ce zicea. Indiferent unde era ascunzătoarea lor,
eram sigură că refugiul familiei regale era mai sigur.
Scara era luminată din loc în loc, dar chiar şi-aşa, aproape că am
căzut de câteva ori în graba mea. Îmi făceam griji. Cât de bine
cunoşteau rebelii palatul? Ştiau oare de existenţa acestor pasaje
secrete? Lucy era pe jumătate paralizată, aşa că am luat-o de mână.
Nu mi-am putut da seama cât timp ne-a luat până am ajuns jos,
dar, într-un sfârşit, pasajul a dat într-o încăpere largă. Acolo erau
alte scări, iar celelalte fete alergau spre ceea ce părea a fi o uşă extrem
de groasă. Am luat-o la goană spre refugiu.
— Vă mulţumim că aţi adus-o pe această fată. Puteţi pleca, le-a
spus un soldat slujnicelor mele.
— Nu! Sunt cu mine. Şi vor rămâne aici, am zis pe un ton
autoritar.
— Domnişoară, ele au locurile lor, a sărit el.
— Bine. Dacă ele nu intră, nu voi intra nici eu. Sunt sigură că
prinţul Maxon vă va fi recunoscător când va afla că lipsesc din cauza
voastră. Să mergem, doamnelor.
Le-am luat de mână pe Mary şi Lucy. Anne împietrise.
— Aşteptaţi! Aşteptaţi! În regulă, intraţi. Dar dacă va obiecta
cineva, dumneavoastră veţi răspunde.
— Nicio problemă, am spus.
M-am întors şi am intrat cu capul sus în încăpere. Înăuntru era
agitaţie. Unele fete plângeau, altele se rugau. Regele şi regina erau
înconjuraţi de şi mai mulţi soldaţi. Lângă ei, Maxon o ţinea pe
Elayna de mână. Părea puţin speriată, dar era evident că atingerea
lui o calma. Am observat că familia regală stătea foarte aproape de
uşă. Mă întrebam dacă se aplica aceeaşi regulă ca pe vapoare,
căpitanul fiind cel care nu părăsea puntea în caz de dezastru. Păreau
dispuşi să facă orice pentru a ne menţine la suprafaţă, dar, dacă
aveam să ne scufundăm, ei erau primii care s-ar fi înecat.
253
M-au văzut când am intrat şi au observat că nu eram singură.
M-am uitat la ei, am dat din cap o dată, apoi mi-am văzut de drum
cu capul sus. Mi-am dat seama că, atâta timp cât păream sigură pe
mine, nimeni nu avea să mă ia la întrebări.
Dar m-am înşelat.
Făcusem de-abia trei paşi când Silvia a intrat în cameră. Părea
incredibil de calmă. Era evident că pentru ea era doar o simplă
rutină.
— Bun. Avem ajutoare. Fetelor, vă rog să vă duceţi imediat la
rezervele de apă din spate şi să începeţi să serviţi răcoritoare familiei
regale şi Aleselor. Haideţi, duceţi-vă! a ordonat ea.
— Ba nu!
M-am întors spre Anne şi i-am dat primul meu ordin:
— Anne, te rog să iei nişte băuturi şi să le duci regelui, reginei şi
prinţului, iar apoi mi te vei alătura.
M-am întors spre Silvia:
— Alesele pot avea singure grijă de ele însele. Au ales să-şi
abandoneze slujnicele, aşa că o să ajungă prin forţe proprii la
afurisita aia de apă. Anne, Lucy şi Mary vor sta cu mine. Haideţi,
doamnelor.
Ştiam că fiind atât de aproape de familia regală probabil că
fusesem auzită. În strădania mea de a avea autoritate vorbisem puţin
cam prea tare. Dar nu-mi păsa dacă mă considerau nepoliticoasă.
Lucy era mai înspăimântată decât jumătate dintre Alese. Tremura
toată şi nu aveam de gând să o las să servească în starea în care se
afla.
Poate că de vină era experienţa mea de soră mai mare, dar
simţeam nevoia de a le proteja pe aceste fete.
Am găsit un loc în spatele încăperii. Refugiul nu era pregătit să le
găzduiască şi pe Alese, deoarece nu existau suficiente scaune. Dar
am văzut rezervele de alimente şi de apă şi mi-am dat seama că, în
caz de nevoie, ne-ar fi ajuns pentru câteva luni bune.
Grupul refugiaţilor arăta caraghios. Câţiva oficiali lucraseră până
254
târziu în noapte şi erau îmbrăcaţi în costume. Chiar şi Maxon era
îmbrăcat elegant. În schimb, aproape toate fetele erau înveşmântate
în cămăşile de noapte subţiri care te ajutau să dormi în căldura din
camerele de sus. Câteva dintre ele nu reuşiseră să pună mâna pe un
halat. Mie tot îmi era puţin frig.
Multe dintre Alese se adunaseră în faţă. Ar fi fost primele victime,
dacă ar fi reuşit cineva să treacă de uşă. Dar dacă nu se întâmpla
nimic, timpul petrecut chiar în faţa lui Maxon ar fi fost de nepreţuit!
Câteva stăteau mai aproape de noi şi am constatat că se aflau în
aceeaşi stare ca Lucy – tremurau, plângeau şi erau îngrijorate până la
Dumnezeu şi înapoi.
Am strâns-o pe Lucy cu o mână, iar Mary a îmbrăţişat-o. Nu era
nimic de spus, aşa că am păstrat tăcerea, ascultând zgomotele din
încăpere. Amestecul de voci îmi aducea aminte de prima zi
petrecută aici, când fuseserăm transformate. Am închis ochii şi am
încercat să-mi aduc aminte de acea zi în încercarea de a fi la fel de
calmă precum păream.
— Sunteţi bine?
M-am uitat în sus şi l-am văzut pe Aspen, strălucind în uniforma
lui. Tonul lui era oficial şi nu părea deloc îngrijorat.
Am oftat:
— Da, mulţumesc.
Preţ de câteva clipe n-am spus nimic, privind oamenii care
încercau să se aşeze cât mai comod. Mary era epuizată – deja
adormise, sprijinindu-se de Lucy, care se mai liniştise puţin, în ciuda
celor întâmplate. Se oprise din plâns şi-l privea pe Aspen cu un soi
de uimire.
— A fost frumos din partea dumneavoastră să vă luaţi şi
slujnicele. Nu toată lumea e atât de bună cu oamenii pe care îi
consideră inferiori, a spus el.
— Castele n-au însemnat niciodată prea mare lucru pentru mine,
am răspuns eu şoptit.
El mi-a zâmbit.
255
Lucy a inspirat ca şi când ar fi vrut să-i adreseze o întrebare lui
Aspen, dar un strigăt puternic s-a auzit deodată. Un soldat care se
afla în celălalt capăt al încăperii ne-a rugat să facem linişte.
Aspen s-a îndepărtat, ceea ce era un lucru bun. Mă temeam să nu
ne vadă cineva.
— Dânsul e soldatul de mai devreme, nu? a întrebat Lucy.
— Da, aşa e.
— Am văzut că în ultima vreme vă păzeşte camera. E incredibil
de prietenos, a comentat ea.
Eram sigură că atunci când se întâlnea cu slujnicele mele, Aspen
le vorbea la fel de frumos cum îmi vorbea şi mie. La urma urmelor,
ei toţi făceau parte din Şase.
— E foarte chipeş, a adăugat ea.
Am zâmbit şi mă pregăteam să spun ceva, dar acelaşi soldat ne-a
cerut din nou să facem linişte. După ce şi ultimele murmure s-au
stins, s-a auzit un sâsâit îngrozitor.
Imediat mi-am dat seama ce se întâmpla. La suprafaţă se dădeau
lupte. Am ciulit urechile pentru a auzi focuri de armă sau orice alt
indiciu care mi-ar fi putut spune din ce regiune veneau atacatorii.
Le-am strâns mai tare pe fetele de lângă mine, ca şi cum împreună
ne-am fi putut proteja de pericolele care ne păşteau.
Larma de sus a ţinut ore întregi. Singurul care se mişca prin
încăpere era Maxon, care mergea la fiecare fată pentru a vedea cum
se simte. Când a ajuns la noi, Ann şi Mary dormeau, răpuse de stres
şi oboseală. Lucy era trează şi din când în când vorbeam cu ea în
şoaptă, mai mult citind de pe buze. Pe măsură ce se apropia de noi,
Maxon zâmbea văzând mulţimea de fete rezemate de mine.
Sentimentele mele de vinovăţie au fost înlocuite de un val de
recunoştinţă. Eram aşa de bucuroasă că era bine. Maxon s-a aplecat
şi m-a întrebat la ureche:
— Eşti bine?
Am încuviinţat. S-a uitat la Lucy, după care s-a aplecat peste mine
ca să vorbească cu ea. Am inspirat. Mirosul lui Maxon nu provenea
256
dintr-o sticluţă de parfum. Nu era scorţişoară, vanilie sau, mi-am
amintit eu imediat, săpun de casă. Avea propriul miros, un amestec
de substanţe care emana din el.
— Şi tu? a întrebat-o el pe Lucy.
Fata a dat din cap.
— Eşti surprinsă că te afli aici?
I-a zâmbit lui Lucy, uşurând situaţia, altfel de neînchipuit.
— Nu, Maiestatea Voastră. Nu cu dânsa, a spus Lucy arătând spre
mine.
Maxon s-a întors să mă privească, iar chipul lui era incredibil de
aproape de mine. Nu mă simţeam în largul meu. Ne puteau vedea
prea mulţi oameni; inclusiv Aspen. Dar momentul a trecut, iar el s-a
întors înapoi spre Lucy:
— Ştiu ce vrei să spui.
Maxon a zâmbit din nou. Arăta ca şi când voia să spună mai
multe, dar s-a răzgândit şi a dat să se ridice.
L-am prins repede de mână şi i-am şoptit:
— Nord sau Sud?
— Îţi aduci aminte de şedinţa foto? mi-a şoptit el la rându-i.
Şocată, am dat din cap. Rebelii îşi croiseră drum prin nord-vest,
arzând lanuri şi măcelărind oamenii care le stăteau în cale. „Daţi-le
de urmă”, spusese prinţul. Aceşti ucigaşi înaintaseră uşor-uşor spre
palat în tot acest timp, iar noi nu îi putuserăm opri. Erau asasini.
Erau sudici.
— Să nu spui nimănui!
S-a ridicat, îndreptându-se spre Fiona, care plângea.
Am început să respir normal, încercând să mă gândesc cum am fi
putut scăpa în cazul în care ajungeau în refugiu, dar pe cine
păcăleam? Dacă rebelii reuşeau să ajungă aici, jos, totul avea să se
termine. Nu puteam decât să aşteptăm.
Orele treceau… Habar nu aveam cât era ceasul, dar oamenii care
reuşiseră să doarmă cât de cât s-au trezit, iar noi, cei care
încercaserăm să fim puternici, începeam să dăm semne de epuizare
257
totală.
În cele din urmă, uşa s-a deschis, iar câţiva soldaţi au fost trimişi
să investigheze. A mai trecut ceva timp până când palatul a fost
verificat de sus până jos, dar în cele din urmă s-au întors.
— Doamnelor şi domnilor, a strigat unul dintre soldaţi, rebelii au
fost înfrânţi. Vă rugăm să vă întoarceţi în camerele dumneavoastră
folosind scările din spate. Dincolo e multă mizerie şi sunt mulţi
răniţi. Ar fi mai bine dacă aţi evita sălile şi holurile principale până
ce vor fi curăţate. Dacă sunteţi participante în Alegere, vă rog să vă
îndreptaţi spre camere şi să staţi acolo până la noi înştiinţări. Am
vorbit cu bucătarii, iar mâncarea vă va fi adusă în decurs de o oră.
Rog tot personalul medical să meargă cu mine în aripa destinată
spitalului.
Oamenii s-au ridicat şi au început să meargă de parcă nimic nu se
întâmplase. Unii păreau plictisiţi. Exceptând câteva persoane ca
Lucy, se părea că nimeni nu fusese tulburat de acest atac, ca şi când
s-ar fi aşteptat la aşa ceva.
Camera mea fusese întoarsă cu susul în jos. Salteaua era pe jos,
rochiile erau scoase din dulap, iar pozele cu ai mei erau rupte şi
împrăştiate pe podea. Am căutat borcanul şi l-am găsit sub pat,
întreg, cu moneda la locul ei. Am încercat să nu plâng, dar ochii mi
se umezeau într-una. Ceea ce nu însemna că îmi era teamă, cu toate
că acesta era adevărul. Nu-mi plăcea deloc ideea că cineva pusese
mâinile pe lucrurile mele şi că le stricase.
Ne-a luat ceva timp să punem lucrurile la loc, pentru că eram
foarte obosite. Cu toate astea, am reuşit. Anne a găsit nişte bandă
adezivă, să-mi lipesc pozele rupte. După ce am primit-o, mi-am
trimis slujnicele la culcare. Anne a protestat, dar n-aveam de gând
s-o ascult. Acum, că descoperisem tonul corect pentru a da ordine,
nu îmi mai era teamă să-l folosesc.
Odată ce am rămas singură, am început să plâng. Frica, deşi în
mare parte trecuse, încă mă ţinea prinsă în ghearele ei.
Am scos blugii pe care Maxon mi-i făcuse cadou şi vreunul dintre
258
tricourile de acasă şi m-am îmbrăcat cu ele. Aşa mă simţeam un pic
mai normală. Părul meu era cam neîngrijit, aşa că l-am strâns în coc,
lăsând câteva şuviţe să-mi cadă în jurul feţei.
Am pus bucăţile rupte de hârtie pe pat, încercând să le potrivesc.
Era ca şi cum aveam patru puzzle-uri diferite în aceeaşi cutie.
Reuşisem să reconstitui o poză, când la uşă s-a auzit un ciocănit.
Maxon, am gândit eu. Sper să fie Maxon. Am deschis uşa, plină de
speranţă.
— Bună, scumpo.
Era Silvia. Avea buzele uşor ţuguiate, în încercarea de a mă
consola, probabil. A trecut pe lângă mine, iar apoi s-a întors şi s-a
uitat la hainele pe care le purtam.
— Of, nu-mi spune că şi tu pleci, s-a plâns ea. Zău aşa, a fost o
nimica toată!
A dat din mână, ca şi când era ceva lipsit de importanţă. Eu nu
consideram acel atac o nimica toată. Putea oare să-şi dea seama că
plânsesem?
— Nu plec, i-am spus, dându-mi o şuviţă după ureche. De ce?
Unele fete pleacă?
A oftat:
— Da, până acum trei. Şi Maxon, dragul de el, mi-a spus că oricine
doreşte să plece e liber să o facă. Fetele se pregătesc chiar acum. E
atât de amuzant! Ca şi cum ştia că unele vor pleca. Dacă aş fi în locul
vostru, m-aş gândi de două ori înainte să plec pentru o prostie.
Silvia a început să se plimbe prin cameră, atentă la cum era
decorată. Prostie? Femeia asta era nebună?
— Ţi-au luat ceva? a întrebat ea într-o doară.
— Nu. Au făcut mizerie, dar, din câte îmi dau seama, nu lipseşte
nimic.
— Prea bine.
A venit lângă mine şi mi-a înmânat un telefon portabil:
— E cea mai sigură linie din palat. Sună-i pe-ai tăi şi spune-le că
eşti bine. Dar să nu te lungeşti. Mai am câteva fete de vizitat.
259
M-am minunat privind acel obiect micuţ. Nu mai ţinusem
niciodată în mână un telefon portabil. Îi văzusem pe cei din Doi sau
Trei vorbind la astfel de aparate, dar nu-mi imaginasem niciodată că
o să folosesc şi eu unul. Mâinile îmi tremurau de emoţie. Aveam să
le aud vocile!
Am format nerăbdătoare numărul. După tot ceea ce se
întâmplase, acest gest m-a făcut să zâmbesc. Mama a răspuns după
ce telefonul a sunat de două ori:
— Alo?
— Mamă?
— America! Eşti bine? Ne-a sunat un soldat să ne spună că s-ar
putea să nu dăm de tine câteva zile şi ştiam că nenorociţii ăia de
rebeli au ajuns la palat. Ne-am speriat atât de rău!
A început să plângă.
— Oh, nu plânge, mamă! Sunt bine.
M-am uitat la Silvia. Părea plictisită.
— Aşteaptă puţin.
S-au auzit nişte mişcări.
— America?
Era May, care plângea. Probabil că avusese o zi proastă.
— May! Oh, May, mi-e atât de dor de tine!
Simţeam că ochii mi se umezesc din nou.
— Credeam că ai murit! America, te iubesc. Promite-mi că n-o să
mori, a plâns ea.
— Îţi promit.
A trebuit să zâmbesc la un asemenea jurământ.
— Vii acasă? Nu poţi să vii? Nu vreau să mai stai acolo.
May pur şi simplu mă implora.
— Să vin acasă? am întrebat-o.
Am simţit multe lucruri. Îmi era dor de familie şi eram obosită la
gândul că trebuia să mă ascund de rebeli. Deveneam din ce în ce mai
confuză în ceea ce-i privea pe Maxon şi Aspen şi nu ştiam cum să mă
descurc cu asta. Cel mai uşor lucru pe care îl puteam face era să plec.
260
Cu toate astea…
— Nu, May nu pot să vin acasă. Trebuie să rămân aici.
— De ce? a suspinat sora mea mai mică.
— Pentru că aşa trebuie, am spus.
— De ce trebuie?
— Pur şi simplu… trebuie.
May a tăcut o clipă, rămânând pe gânduri.
— Te-ai îndrăgostit de Maxon?
Preţ de un minut am auzit-o din nou pe May cea înnebunită după
băieţi. Avea să fie bine.
— Ăăă, nu sunt sigură în legătură cu asta, dar…
— America! Te-ai îndrăgostit de Maxon! Oh, Doamne!
L-am auzit pe tata strigând pe fundal:
— Poftim?
Iar apoi pe mama:
— Da, da, da!
— May, n-am spus nicioda…
— Ştiam eu!
May râdea într-una. Şi uite-aşa, toate temerile ei că mă pierdea
s-au evaporat.
— May, trebuie să închid. Şi celelalte fete au nevoie de telefon.
Dar voiam să ştiţi că sunt bine. Vă voi scrie cât de curând, îţi promit.
— Bine, bine. Să-mi spui şi despre Maxon! Şi mai trimite dulciuri!
Te iubesc! a strigat ea.
— Şi eu te iubesc. Pa!
Am închis telefonul înainte să apuce să-mi mai ceară altceva. Dar
când nu i-am mai auzit vocea, mi s-a făcut şi mai dor de ea.
Silvia a acţionat rapid. În câteva secunde mi-a înşfăcat telefonul şi
s-a îndreptat spre uşă.
— Ce fată bună! a spus ea, iar apoi a dispărut pe hol.
În mod sigur nu mă simţeam o fată bună. Dar ştiam că aveam să
fiu de îndată ce rezolvam lucrurile cu Aspen şi Maxon.

261
Capitolul 24

Amy, Fiona şi Tallulah au plecat în câteva ore. Nu eram sigură


dacă viteza era cauzată de eficienţa Silviei sau de agitaţia fetelor.
Rămăseserăm nouăsprezece şi am simţit deodată că ne mişcăm prea
repede. Cu toate astea, nu aş fi putut spune că totul avea să se
petreacă, totuşi, cu repeziciune.
Luni am revenit la programul obişnuit. Micul dejun era la fel de
delicios ca întotdeauna, şi mă întrebam dacă avea să vină vreo zi
când nu mă voi mai bucura de aceste mâncăruri minunate.
— Kriss, nu-i aşa că are un gust dumnezeiesc? am întrebat când
am luat o gură dintr-un fruct în formă de stea.
Nu mai văzusem aşa ceva înainte să vin la palat. Kriss avea gura
plină, dar dădea din cap a încuviinţare. În această dimineaţă trăiam
o stare de comuniune frăţească. Pentru că supravieţuiserăm
împreună unui atac atât de virulent, se părea că legăturile dintre noi
fuseseră pecetluite pentru totdeauna. Lângă Kriss se afla Emily, care
tocmai îmi dădea mierea. Lângă mine, Tiny mă întreba cu admiraţie
de unde aveam lanţul cu pasărea cântătoare. Atmosfera îmi aducea
aminte de familia mea, înainte să o fi pierdut pe Kenna în favoarea
unui soţ şi înainte ca fratele meu, Kota, să fi devenit un măgar: totul
era vesel, strălucitor şi plin de viaţă.
Şi-am ştiut că, aşa cum spusese Maxon că procedase mama lui,
aveam să păstrez legătura cu aceste fete. Mă vedeam
interesându-mă cu cine s-au măritat şi trimiţându-le felicitări de
Crăciun. Iar după douăzeci şi ceva de ani, dacă moştenitorul lui
Maxon era băiat, aveam să le sun ca să le întreb care sunt preferatele
lor în Alegere. Şi aveam să ne aducem aminte de toate lucrurile prin

262
care am trecut şi să râdem de ele de parcă ar fi fost o aventură, nu o
competiţie.
Lucru curios, singura persoană din sală care nu dădea semne de
bucurie era Maxon. Nu se atinsese de mâncare, scrutând în schimb
şirurile de fete. Din când în când se oprea şi părea să se gândească,
apoi continua.
Când a ajuns la rândul meu, m-a surprins uitându-mă la el şi mi-a
oferit un zâmbet vag. Exceptând scurtul moment din noaptea care
trecuse, nu mai vorbiserăm de la cearta noastră, şi existau destule
lucruri pe care trebuia să ni le spunem. De data asta, trebuia să
preiau iniţiativa. Cu o privire care spunea că era o rugăminte, nu un
ordin, m-am tras de ureche. Expresia lui a rămas neschimbată, dar
s-a tras de ureche.
Am oftat uşurată şi mi-am mutat privirea spre uşile uriaşei
încăperi. Aşa cum bănuisem, o altă pereche de ochi mă urmărea. Îl
văzusem pe Aspen de când intrasem, dar încercasem să nu-l bag în
seamă. Cred însă că e imposibil să ignori o persoană la care ai ţinut
foarte mult.
Maxon s-a ridicat. Mişcarea bruscă a făcut ca scaunul lui să
scârţâie suficient de tare cât să atragă atenţia tuturor. Când ne-am
întors spre el, părea că îşi dorea să se poată aşeza înapoi şi să treacă
neobservat. Dându-şi seama că acest lucru era imposibil, a început să
vorbească:
— Doamnelor, a spus el plecându-şi capul. Părea cu adevărat
îndurerat. Mi-e teamă că, după atacul de ieri, am fost obligat să mă
gândesc serios la Alegere. După cum ştiţi, trei Alese au dorit ieri să
plece, iar eu le-am făcut pe plac. Nu-mi doresc să vă ţin aici
împotriva voinţei voastre, în plus, nu mă simt în largul meu să ţin o
persoană în palat, expunând-o unui pericol permanent, când sunt
sigur că nu putem avea niciun fel de viitor împreună.
În sală, confuzia s-a risipit, lăsând loc unei înţelegeri clare, deşi
nefericite.
— Oare el… a şoptit Tiny
263
— Da, asta are de gând să facă, i-am răspuns eu.
— Cu toate că mă mâhneşte să fac asta, am discutat problema cu
familia şi cu cei mai apropiaţi consilieri şi am hotărât să transform
Alegerea în Elită. Dar, în loc de zece fete, am decis să rămână doar
şase, restul urmând să meargă acasă, a spus Maxon pe tonul lui
oficial.
— Şase? a icnit Kriss.
— Nu e corect, a şoptit Tiny, fiind pe punctul de a izbucni în
lacrimi.
Am privit prin încăpere şi am văzut că fetele plângeau. Celeste îşi
strânsese mâinile pe lângă corp, ca şi când se putea lupta pentru
locul ei. Bariel închisese ochii şi încrucişase degetele, sperând
probabil că va atrage simpatia. Marlee, care recunoscuse că nu-i păsa
de Maxon, părea extrem de încordată. De ce îşi dorea atât de mult să
rămână?
— Nu vreau să lungesc asta inutil, aşa că vor rămâne următoarele:
Lady Marlee şi Lady Kriss.
Marlee a oftat uşurată şi şi-a pus mâna pe piept. Kriss a executat
un dans fericit şi vioi în scaunul ei, aruncând o privire prin jur şi
aşteptându-se să fim fericite. Şi am fost, până când mi-am dat seama
că două locuri erau deja ocupate. Având în vedere că ne certaserăm,
avea să mă trimită acasă? Oare îşi închipuia viitorul alături de mine?
Voiam ca el să se gândească la viitorul nostru? Ce aş fi făcut dacă
trebuia să plec?
În tot acest timp, puterea de a pleca stătuse în mâinile mele.
Mi-am dat deodată seama cât de important era să rămân.
— Lady Natalie şi Lady Celeste, a continuat el, privindu-le pe
rând.
Am tresărit când am auzit numele lui Celeste. Nu o putea păstra
pe ea şi pe mine nu. Îmi venea greu să accept că o ţinea în competiţie.
Era ăsta un semn că aveam să plec? Cearta fusese cauzată de
prezenţa ei aici.
— Lady Elise, a spus el, iar întreaga sală a inspirat, aşteptând
264
ultimul nume.
Mi-am dat seama că eu şi Tiny ne ţineam strâns de mână.
— Şi Lady America.
Maxon s-a uitat la mine, iar eu am simţit cum fiecare muşchi din
corp mi se relaxează. Tiny a început să plângă imediat, dar nu era
singura. Maxon a oftat:
— Pentru celelalte fete îmi pare extrem de rău, dar sper să mă
credeţi când vă spun că am făcut asta pentru binele vostru. Nu vreau
să vă faceţi speranţe deşarte şi să vă riscaţi viaţa. Dacă dintre fetele
care pleacă există cineva care doreşte să-mi vorbească, voi fi în
biblioteca de alături şi ne putem vedea de îndată ce terminaţi de
mâncat.
Maxon a ieşit din sală pe cât de repede a putut, fără să alerge.
L-am urmărit până când a ajuns în dreptul lui Aspen, apoi atenţia
mi-a fost distrasă. Aspen părea încurcat şi ştiam de ce. Îi spusesem
că nu-l iubeam pe Maxon, iar el înţelesese din asta că nici Maxon nu
simţea ceva pentru mine. Prin urmare, de ce eram atât de îngrijorată
dacă plecam sau rămâneam? Şi de ce voia Maxon să mă mai ţină?
N-a trecut nici măcar o secundă, iar Emmica şi Tuesday au
început să alerge după Maxon, fără îndoială dorind să-i ceară
explicaţii. Unele fete plângeau, având în mod evident inimile frânte,
şi era datoria noastră, a celor care rămâneam, să le consolăm.
Era îngrozitor de stânjenitor. Tiny a sfârşit prin a-şi desprinde cu
violenţă mâinile din încleştare şi a fugit din încăpere. Speram că nu o
să mă urască.
Fetele au plecat în câteva minute, fără să mai mănânce. Nici eu
n-am zăbovit, deoarece nu-mi doream să fiu martoră la scenă. Când
am trecut de Aspen, mi-a şoptit „Diseară”. Am scuturat uşor din cap
şi mi-am continuat drumul.

Restul dimineţii a fost cam ciudat. Nu avusesem niciodată


prietene de care să-mi fie dor. Toate camerele ocupate de la etajul al
doilea erau deschise, iar fetele intrau şi ieşeau, făcând schimb de
265
scrisori şi adrese. Am plâns şi am râs împreună, dar până
după-amiază palatul se transformase într-un loc mult mai serios
decât era când veniserăm acolo.
În aripa unde se afla coridorul meu nu mai rămăsese nimeni, aşa
că nu se mai auzea nicio slujnică alergând de colo-colo sau uşi
închizându-se. M-am aşezat la masă, citind o carte în timp ce
slujnicele mele ştergeau praful. Mă întrebam dacă palatul părea
mereu atât de gol. Pustietatea mă făcea să-mi fie dor de familie.
Deodată am auzit o bătaie la uşă. Anne a dat fuga s-o deschidă,
privindu-mă ca să se asigure că eram pregătită să primesc musafiri.
Am încuviinţat.
Când Maxon a intrat, am sărit imediat în picioare.
— Doamnelor, a spus el, privindu-mi slujnicele. Ne reîntâlnim.
Ele au făcut reverenţe şi au chicotit. Prinţul a înclinat capul şi s-a
întors spre mine. Nu realizasem cât de nerăbdătoare eram să-l revăd.
Stăteam lângă masă, ameţită.
— Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să vorbesc cu Lady America
între patru ochi.
Au urmat alte reverenţe şi chicote, iar Anne a întrebat – pe un ton
care sugera veneraţie pentru prinţ – dacă îi putea aduce ceva. Maxon
a refuzat-o, apoi am rămas singuri. El îşi ţinea mâinile în buzunare.
Pentru o vreme nimeni n-a spus nimic.
— Mă gândeam că n-o să vrei să mă mai ţii, am recunoscut eu în
cele din urmă.
— De ce? a întrebat el, părând cu adevărat încurcat.
— Deoarece ne-am certat. Deoarece toată situaţia dintre noi este
ciudată. Deoarece…
Cu toate că tu te întâlneşti cu alte cinci femei, tot mă simt ca şi cum te-aş
înşela, am gândit.
Maxon s-a apropiat uşor, cu un aer gânditor. Când a ajuns lângă
mine, m-a luat de mâini şi mi-a explicat totul:
— În primul rând, dă-mi voie să-ţi spun că-mi cer scuze. N-ar fi
trebuit să ţip la tine.
266
Părea sincer.
— Problema e că tata şi unele comitete mă presau deja cu asta, iar
eu voiam cu adevărat să iau decizia de unul singur. A fost frustrant
să mă lovesc de o altă situaţie în care părerea mea n-a fost deloc luată
în serios.
— O altă situaţie? l-am întrebat.
— Ei bine, ai văzut alegerile mele. Marlee e preferata publicului,
iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea. Celeste e o tânără foarte
puternică şi provine dintr-o familie excelentă cu care putem
colabora. Natalie şi Kriss sunt nişte fete încântătoare, foarte potrivite
şi preferate de unii membri ai familiei mele. Elise are legături în
Noua Asie. De vreme ce încercăm să punem capăt războiului, ăsta e
un lucru de luat în considerare. Pentru această decizie s-a discutat
foarte mult şi am fost încolţit din toate părţile.
Pentru alegerea mea nu exista nicio explicaţie şi aproape că n-am
cerut-o. Ştiam că în primul rând eram prieteni şi că eu nu aveam
niciun atu care să poată fi folosit politic. Dar trebuia să aud
cuvintele, ca să pot lua eu însămi o decizie. Nu l-am putut privi în
ochi.
— Eu de ce am rămas?
Vocea mi-era aproape o şoaptă. Eram sigură că asta avea să mă
rănească. În adâncul sufletului ştiam că eram încă în palat deoarece
el era prea bun pentru a-şi încălca promisiunea.
— America, credeam că m-am făcut înţeles, a spus Maxon pe un
ton calm.
A scos un oftat răbdător şi mi-a ridicat bărbia. Când l-am privit în
cele din urmă în ochi, a recunoscut:
— Dacă ar fi fost ceva mai simplu, aş fi eliminat toate fetele până
acum. Ştiu ce simt pentru tine. Poate că e o dovadă de impulsivitate
din partea mea să cred că sunt sigur, dar am certitudinea că noi doi
am putea fi fericiţi.
M-am înroşit. Simţeam cum lacrimile îmi inundau ochii, dar am
clipit de câteva ori pentru a le alunga. Expresia de pe chipul lui era
267
atât de frumoasă, că nu voiam să o ratez.
— Există momente când simt că noi doi am dărâmat toate
zidurile, dar sunt şi altele când cred că tu stai aici fiindcă e în
avantajul tău. Dacă aş şti sigur că eu, şi numai eu, sunt singura ta
motivaţie…
S-a oprit şi a clătinat din cap, de parcă sfârşitul acestei fraze era
ceva ce nu-şi putea permite să spere.
— Mă înşel dacă spun că tu încă nu eşti sigură în privinţa mea?
Nu voiam să-l rănesc, dar trebuia să fiu sinceră:
— Nu.
— Atunci trebuie să pariez, dar şi să mă asigur în caz că voi
pierde. Dacă te hotărăşti să pleci, eu te voi lăsa. Între timp, trebuie
să-mi găsesc o soţie. Încerc să iau cea mai bună decizie în situaţia
dată, dar te rog să nu uiţi nicio clipă că ţin la tine. Cu adevărat.
Nu mi-am mai putut ţine în frâu lacrimile. M-am gândit la Aspen
şi la ceea ce făcusem şi mă simţeam extrem de jenată.
— Maxon? am suspinat eu. Poţi să… îmi vei putea ierta
vreodată…?
N-am reuşit să-mi termin confesiunea. S-a apropiat şi mai mult de
mine şi a început să-mi şteargă lacrimile cu degetele sale puternice.
— Ce să-ţi iert? Mica noastră ceartă tâmpită? Deja am dat-o
uitării. Faptul că sentimentele tale sunt puţin mai lente decât ale
mele? Sunt pregătit să aştept, a spus el, ridicând din umeri. Nu cred
că ai putea face ceva ce eu să nu pot ierta. Trebuie să-ţi reamintesc
lovitura sub centură pe care mi-ai aplicat-o în prima zi?
N-am putut să nu râd. Maxon a chicotit, după care a devenit
serios.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
El a scuturat din cap:
— De data asta au fost foarte rapizi.
Maxon se referea la rebeli. Părea uluit de capacitatea lor de
acţiune. M-am întrebat deodată cât de aproape de dezastru fusesem
încercând să-mi salvez slujnicele.
268
— Sunt din ce în ce mai îngrijorat, America. Indiferent că sunt din
Nord sau din Sud, sunt extrem de hotărâţi. Se pare că nu se vor da în
lături de la nimic până ce nu vor obţine ceea ce-şi doresc, iar eu n-am
nici cea mai vagă idee despre ce este vorba.
Maxon părea confuz şi trist:
— Simt că e doar o chestiune de timp până când vor distruge pe
cineva important pentru mine.
S-a uitat în ochii mei:
— Ştii, încă ai de-ales. Dacă ţi-e teamă să rămâi, ar trebui să-mi
spui.
S-a oprit, gândindu-se.
— Sau dacă nu crezi că mă poţi iubi câtuşi de puţin, ar fi mai bine
dacă mi-ai spune acum. Te voi lăsa să pleci şi putem rămâne
prieteni.
L-am îmbrăţişat, sprijinindu-mi capul de pieptul lui. Maxon părea
alinat şi surprins de acest gest. I-a luat numai o secundă ca să mă
îmbrăţişeze.
— Maxon, nu sunt complet sigură de natura relaţiei dintre noi,
dar în mod sigur suntem mai mult decât prieteni.
A oftat. Cu capul lipit de pieptul lui, de-abia îi puteam auzi inima
prin materialul sacoului. Îi bătea din ce în ce mai repede. La fel de
tandru ca întotdeauna, mi-a atins obrazul. Când l-am privit în ochi,
am simţit acel sentiment care nu putea fi numit, crescând între noi.
Din priviri, Maxon cerea ceva ce amândoi hotărâserăm că putea
aştepta. Eram fericită că el nu mai dorea să aştepte. Am încuviinţat
uşor, iar el m-a sărutat cu o tandreţe de neimaginat.
Am simţit cum buzele lui s-au transformat într-un zâmbet care a
rămas acolo minute în şir.

269
Capitolul 25

Am simţit cum cineva mă înghiontea. Era întuneric şi foarte târziu


ori foarte devreme. Pentru o fracţiune de secundă am crezut că eram
din nou atacaţi. Apoi am ştiut că mă înşelam când am auzit singurul
cuvânt care avea puterea să mă trezească:
— Mer?
Stăteam cu spatele la Aspen şi mi-a luat o clipă pentru a mă calma
înainte de a mă întoarce cu faţa spre el. În mintea mea ştiam că
existau anumite lucruri care trebuiau stabilite. Speram că inima avea
să mă lase să le spun.
M-am întors pe partea cealaltă şi, privindu-l lung pe Aspen în
ochii săi verzi. Știam că avea să fie dificil. Apoi am observat că lăsase
uşa deschisă.
— Aspen, eşti nebun? am şoptit. Închide uşa!
— Nu, m-am gândit la asta. Dacă uşa e deschisă, pot spune că am
auzit zgomote şi am intrat să văd dacă totul e bine. Asta şi e treaba
mea. Nimeni nu va suspecta nimic.
Era simplu şi inteligent. Am dat din cap, aprobând:
— OK.
Am aprins veioza de pe noptieră pentru a da de înţeles unui
posibil martor că nu ascundeam nimic. M-am uitat la ceas şi am
observat că era trecut de trei dimineaţa.
Aspen era, în mod evident, mulţumit de sine. Zâmbetul lui, cel cu
care obişnuia să mă salute în căsuţa din copac, era larg.
— L-ai păstrat, mi-a spus.
— Poftim?
Aspen a arătat către noptieră, unde se afla borcanul cu o singură

270
monedă.
— Da, am spus. Pur şi simplu n-am putut să scap de el.
Expresia lui devenea din ce în ce mai optimistă. A aruncat o
privire spre uşă, asigurându-se că nu era nimeni acolo. Apoi s-a
aplecat şi m-a sărutat.
— Nu, am spus, retrăgându-mă. Nu poţi face asta.
Privirea din ochii lui era un amestec de confuzie şi tristeţe, şi mă
temeam că tot ceea ce urma să spun avea doar să înrăutăţească
lucrurile.
— Am făcut ceva ce nu trebuia?
— Nu, am spus pe un ton hotărât. Ai fost minunat. M-am bucurat
tare mult să te revăd şi să aflu că încă mă iubeşti. Asta a schimbat
totul.
A zâmbit:
— Bun. Deoarece te iubesc şi plănuiesc să mă asigur că nu vei
avea niciodată vreun motiv să te îndoieşti de asta.
Eram jenată.
— Aspen, orice am fi avut sau avem, nu poate continua aici.
— Ce vrei să spui? a întrebat el, mutându-se de pe un picior pe
altul.
— Acum fac parte din Alegere. Sunt aici pentru Maxon şi nu
putem fi iubiţi sau ce suntem cât timp această competiţie e în
desfăşurare.
Am început să mă joc cu o bucată din cuvertura mea.
S-a gândit preţ de câteva clipe.
— Aşadar, m-ai minţit? Ai spus că n-ai încetat niciodată să mă
iubeşti.
— Nu, l-am asigurat eu. Ai fost în inima mea în tot acest timp. Tu
eşti motivul pentru care lucrurile au mers atât de lent. Maxon mă
iubeşte şi ţine la mine, dar eu nu pot răspunde sentimentelor lui, din
cauza ta.
— Păi, e minunat, a spus el pe un ton sarcastic. Mă bucur să aud
că n-ai avut nicio problemă să fii cu el cât timp eu nu m-am aflat
271
pe-aici.
Dincolo de furie mi-am dat seama că îi frânsesem inima, dar nu
era vina mea că lucrurile luaseră o altă întorsătură.
— Aspen? l-am întrebat în şoaptă, făcându-l să se uite la mine.
Când m-ai lăsat singură în căsuţa din copac m-am simţit pur şi
simplu zdrobită.
— Mer, am spus că…
— Lasă-mă să termin!
A pufnit, dar n-a mai zis nimic.
— Mi-ai luat visele, şi mă aflu aici doar pentru că tu ai insistat să
mă înscriu.
A clătinat din cap, enervat să audă acest adevăr.
— Am încercat să-mi revin, iar lui Maxon îi pasă cu adevărat de
mine. Tu însemni mult pentru mine, ştii asta. Dar acum fac parte din
lumea asta şi aş fi o proastă să nu-mi permit să văd ce se va întâmpla
în continuare.
— Vasăzică, îl alegi pe el? m-a întrebat Aspen pe un ton nefericit.
— Nu, nu îl aleg pe el sau pe tine. Mă aleg pe mine.
Acesta era adevărul care se afla la mijloc. Încă nu ştiam ce voiam
şi nu puteam alege varianta cea mai uşoară sau ceea ce altcineva
credea că e corect. Trebuia să-mi acord timp pentru a hotărî ce
anume era cel mai bine pentru mine.
Aspen s-a gândit la acest lucru pentru o clipă, nefiind, în
continuare, de acord cu ceea ce spuneam. În cele din urmă a zâmbit:
— Ştii că nu am de gând să mă dau bătut, nu?
Suna ca o provocare, iar eu, deşi n-am vrut, am zâmbit. Era
adevărat că Aspen nu era genul de om care să recunoască o
înfrângere.
— Ăsta nu este cel mai bun loc în care să încerci să lupţi pentru
mine. Determinarea ta e o trăsătură periculoasă aici.
— Nu mi-e teamă de acel înţepat, a spus el pe un ton batjocoritor.
Mi-am dat ochii peste cap, amuzată să mă aflu în acest punct al
relaţiei. Îmi făcusem întotdeauna griji că cineva mi-l va fura pe
272
Aspen. Acum era rândul lui să fie îngrijorat că cineva mă va fura, şi
mă simţeam puţin vinovată că mă bucuram de acest lucru.
— OK. Ai spus că nu-l iubeşti… dar probabil că-l placi cât de cât
dacă eşti atât de dornică să rămâi, nu?
Am plecat capul.
— Da, am spus, încuviinţând. Maxon e mai mult decât mi-am
imaginat eu.
S-a gândit puţin la asta, absorbind cuvintele.
— Bănuiesc că asta înseamnă că lupta va fi puţin mai grea decât
credeam, a zis el, îndreptându-se spre hol.
Apoi s-a întors şi mi-a făcut cu ochiul:
— Noapte bună, Lady America.
— Noapte bună, domnule ofiţer Leger.
Uşa s-a închis, iar un sentimentul de pace m-a copleşit. De când
începuse Alegerea, îmi făcusem griji că această competiţie avea
să-mi distrugă viaţa. Dar în acea clipă nu mă puteam gândi la o
perioadă în care să mă fi simţit mai bine.
La scurt timp, slujnicele au intrat în cameră. Anne a tras perdelele
şi, în timp ce camera era treptat luminată, am simţit că aceasta era cu
adevărat prima mea zi la palat.
Alegerea nu mai era ceva ce pur şi simplu mi se întâmpla, ci ceva
din care făceam parte în mod activ. Acum eram în Elită. Am dat
păturile la o parte şi am primit cu braţele deschise o nouă dimineaţă
din viaţa mea de la palat.

273
274
KIERA CASS

ALEGEREA
Volumul 2

ELITA

Traducere din limba engleză de


ALEXANDRA BÂRSAN

LEDA, 2015

275
Capitolul 1

Noaptea era liniștită în Angeles și o vreme am rămas nemişcată,


ascultând sunetul respiraţiei lui Maxon. Era din ce în ce mai greu să-l
prind într-un moment de relaxare şi mă bucuram de fiecare clipă,
recunoscătoare că părea să se simtă în largul lui doar atunci când
eram singuri.
De când Alegerea fusese restrânsă la şase fete, devenise mai
neliniştit. Îşi imaginase, bănuiam eu, că va avea mai mult timp la
dispoziţie ca să aleagă. Şi cu toate că mă simţeam vinovată să o
recunosc, ştiam că eu eram motivul pentru care îşi dorea asta.
Prinţul Maxon, moştenitorul tronului Illéei, mă plăcea. Îmi spusese
cu o săptămână în urmă că, dacă aş fi putut pur şi simplu să ţin la el,
la fel cum ţinea el la mine, fără nicio reţinere, întreaga competiţie ar
fi încheiată. Câteodată cochetam cu ideea asta, întrebându-mă cum
ar fi fost să formăm un cuplu.
Dar problema era că, din start, Maxon nu era al meu. Existau alte
cinci fete – pe care le scotea la întâlniri şi cărora le şoptea tot felul de
lucruri –, iar eu nu ştiam ce să mai cred. În plus, odată cu Maxon
acceptam şi o coroană, gând pe care aveam tendinţa să-l ignor, fie şi
doar pentru că nu eram sigură ce ar fi însemnat asta pentru mine.
Şi desigur, mai era şi Aspen.
Totul se terminase între noi – ne despărţiserăm înainte ca numele
meu să fie extras pentru Alegere –, dar când apăruse la palat în
uniformă de soldat, toate sentimentele de care încercasem să scap
până atunci mă copleşiseră. Aspen era prima mea dragoste; când îl
priveam… eram toată a lui.
Maxon nu ştia că Aspen era în palat, dar era conştient că exista
cineva acasă pe care încercam să-l uit, şi îmi dădea, cu bunăvoinţă,
răgaz să îmi revin, încercând între timp să găsească pe altcineva
alături de care ar fi putut fi fericit, în eventualitatea în care eu nu
reuşeam, până la urmă, să-l iubesc.
276
Şi-a mişcat capul, inspirând chiar deasupra creştetului meu, iar eu
m-am gândit: „Cum ar fi, pur şi simplu, să-l iubesc pe Maxon?”
— Ştii când am privit ultima oară cu adevărat stelele? m-a întrebat
el.
M-am apropiat de el pe pătura pe care stăteam, încercând să mă
încălzesc în răcoarea nopţii din Angeles.
— Habar n-am.
— Un profesor m-a pus să învăţ astronomie acum câţiva ani. Dacă te
uiţi cu atenţie, poţi vedea că stelele sunt de fapt de culori diferite.
— Stai aşa, ultima oară când te-ai uitat la stele a fost ca să le studiezi?
Nu să te distrezi?
Maxon a râs înăbuşit.
— Distracţie. Va trebui să o înghesui undeva între discuţiile despre
buget şi întâlnirile comitetului care se ocupă de infrastructură. Ah, şi
stabilirea strategiilor de război, la care, apropo, nu mă pricep deloc.
— La ce altceva nu te pricepi? am întrebat, trecându-mi mâna peste
cămaşa lui apretată.
Încurajat de această atingere, Maxon a început să deseneze cercuri
pe umărul meu, cu mâna cu care-mi cuprinsese spatele.
— De ce ai vrea să ştii asta? a întrebat, prefăcându-se iritat.
— Pentru că în continuare ştiu atât de puţine despre tine. Şi pari
perfect. E plăcut să am dovada că nu-i aşa.
El s-a sprijinit într-un cot, privindu-mă cu atenţie.
— Tu ştii că nu e aşa.
— Eşti pe-aproape, am replicat.
Atingeri timide au pâlpâit între noi. Genunchi, braţe, degete.
A clătinat din cap, surâzând.
— Bine, atunci. Nu ştiu să organizez războaie. La asta sunt un
antitalent. Şi presupun că aş fi un bucătar îngrozitor. Nu am încercat
niciodată, aşa că…
— Niciodată?
— Poate că ai observat echipele de servitori care te servesc cu
produse de patiserie? Tot ei mă hrănesc şi pe mine.
277
Am chicotit. Acasă ajutam la pregătirea fiecărei mese.
— Mai zi-mi, i-am cerut. La ce altceva nu te pricepi? M-a tras mai
aproape de el, în ochii săi căprui scânteind un secret.
— Ar fi o chestie, pe care am descoperit-o recent…
— Spune.
— Se pare că nu sunt deloc în stare să stau departe de tine. E o
problemă foarte serioasă.
Am zâmbit.
— Te-ai străduit?
S-a prefăcut că se gândeşte.
— Ei bine, nu. Şi nu te aştepta să încep să o fac.
Am râs amândoi pe înfundate, ţinându-ne unul de altul. În
asemenea momente era atât de uşor să-mi imaginez că aşa putea
arăta şi restul vieţii mele.
Foşnetul frunzelor era un semn că venea cineva. Deşi întâlnirea
noastră era perfect onorabilă, m-am simţit un pic stânjenită şi m-am
ridicat repede. Maxon mi-a urmat exemplul, în timp ce un soldat îşi
croia drum către noi printre tufişuri.
— Alteţa Voastră, a spus el, făcând o plecăciune. Îmi cer scuze că vă
deranjez, însă nu e deloc înţelept să staţi afară atât de mult, când e
aşa de târziu. Rebelii ar putea…
— Am înţeles, a zis Maxon oftând. Vom intra imediat.
Soldatul ne-a lăsat singuri, iar Maxon s-a întors din nou către mine.
— Un alt defect de-al meu: îmi pierd răbdarea cu rebelii ăştia. M-am
săturat să am de-a face cu ei.
S-a ridicat şi mi-a oferit mâna. I-am luat-o, remarcând frustrarea
posomorâtă din ochii lui. Fuseserăm atacaţi de rebeli de două ori de
când începuse Alegerea – o dată de Nordici, simpli perturbatori, şi o
dată de Sudici, adevăraţii distrugători – şi chiar şi din scurta mea
experienţă, îi puteam înţelege epuizarea.
Maxon strângea pătura şi o scutura, vădit nemulţumit că întâlnirea
noastră fusese întreruptă.
— Hei, am zis, determinându-l să mă privească. M-am distrat.
278
A clătinat din cap.
— Nu, serios, am continuat, ducându-mă lângă el.
A luat pătura într-o mână ca să mă poată cuprinde cu cealaltă.
— Ar trebui să mai facem asta cândva. Îmi poţi spune ce culoare are
fiecare stea, pentru că eu nu-mi dau seama.
Maxon mi-a oferit un zâmbet trist.
— Câteodată îmi doresc ca lucrurile să fi fost mai simple, mai
normale.
Mi-am schimbat poziţia ca să-l pot îmbrăţişa şi, în timp ce făceam
asta, Maxon a dat drumul păturii ca să poată răspunde gestului meu.
— Regret să vă informez, Alteţa Voastră, dar chiar şi fără soldaţi,
sunteţi departe de a fi normal.
S-a destins puţin, dar încă era serios.
— M-ai fi plăcut mai mult dacă eram normal.
— Ştiu că îţi vine greu să crezi, dar te plac aşa cum eşti. Am doar
nevoie de mai mult…
— Timp. Ştiu. Şi sunt pregătit să ţi-l ofer. Mi-aş dori doar să ştiu că
după aceea o să vrei într-adevăr să fii cu mine.
Am privit în altă parte. Asta era ceva ce nu puteam să-i promit. Îi
puneam în balanţă pe Maxon şi Aspen, în inima mea, iar şi iar, însă
niciunul nu ieşea vreodată, cu adevărat, în avantaj. Exceptând,
poate, momentele când eram singură cu unul dintre ei. Fiindcă,
atunci, eram tentată să-i promit lui Maxon că îi voi fi alături în cele
din urmă.
Dar nu am putut.
— Maxon, i-am şoptit, văzând cât de descurajat părea de lipsa unui
răspuns din partea mea. Nu-ţi pot promite asta. Dar ce pot să-ţi spun
este că vreau să fiu aici. Vreau să aflu dacă există o posibilitate
pentru… pentru… m-am bâlbâit, neştiind cum să formulez mai bine
ceea ce voiam să spun.
— Pentru noi? a ghicit Maxon.
Am zâmbit, fericită că mă înţelege cu atâta uşurinţă.
— Da. Vreau să ştiu dacă există posibilitatea să devenim noi.
279
Mi-a dat o şuviţă de păr pe spate.
— Cred că sunt şanse foarte mari, a spus el cu convingere.
— Şi eu cred la fel. Doar… timp, bine?
A încuviinţat, părând ceva mai fericit. Aşa am vrut să încheiem
seara, cu speranţă. Ei, şi poate cu ceva în plus. Mi-am muşcat buza şi
m-am apropiat de Maxon, cu ochi rugători.
Fără să ezite o secundă, s-a aplecat să mă sărute. A fost cald şi
delicat, făcându-mă să mă simt adorată şi cumva dorind mai mult.
Aş fi putut rămâne acolo ore întregi, doar ca să văd dacă m-aş putea
sătura de acea senzaţie, însă, mult prea curând, Maxon s-a retras.
— Hai să mergem, a zis el, pe un ton jucăuş, trăgându-mă în direcţia
palatului. Mai bine intrăm înăuntru, înainte să vină soldaţii călare
după noi, cu suliţele scoase.
Când Maxon m-a lăsat lângă trepte, oboseala m-a lovit ca un pietroi.
M-am târât, practic, până la etajul al doilea şi apoi după colţ, spre
camera mea, când, brusc, am devenit din nou energică.
— Oh, a spus Aspen, şi el surprins să mă vadă. Faptul că am
presupus tot timpul ăsta că erai în camera ta mă face cel mai prost
soldat din lume.
Am chicotit. Se presupunea că Elita trebuia să doarmă cu cel puţin
una dintre slujnicele lor pe timpul nopţii. Mie chiar nu-mi plăcea
asta, aşa că Maxon insistase să posteze un soldat la uşa mea, în caz
de urgenţă. Iar în cea mai mare parte a timpului, acel soldat era
Aspen. Era o combinaţie ciudată de euforie şi groază să-l ştiu,
aproape în fiecare seară, chiar lângă uşă.
Voioşia momentului a dispărut rapid, pe măsură ce Aspen îşi dădea
seama ce însemna faptul că nu fusesem în siguranţă, cuibărită în
patul meu. Şi-a dres stânjenit vocea.
— Te-ai simţit bine?
— Aspen, am şoptit, asigurându-mă că nu era nimeni prin preajmă.
Nu te necăji. Fac parte din Alegere şi pur şi simplu aşa stau lucrurile.
— Cum aş putea să am vreo şansă, Mer? Cum pot să câştig dacă tu
vorbeşti doar cu unul dintre noi?
280
Îi înţelegeam punctul de vedere, dar ce puteam să fac?
— Te rog, Aspen, nu fi supărat pe mine. Încerc să-i dau de capăt.
— Nu, Mer, a zis el, cu glasul înmuiat din nou de blândeţe. Nu sunt
supărat pe tine. Mi-e dor de tine.
Nu a îndrăznit să spună cuvintele cu voce tare, dar i le-am citit pe
buze. Te iubesc.
M-am topit.
— Ştiu, am răspuns, punându-mi mâna pe pieptul lui,
permiţându-mi să uit pentru o clipă tot ceea ce riscam. Dar asta nu
schimbă faptul că acum fac parte din Elită. Am nevoie de timp,
Aspen.
A întins mâna după a mea şi a încuviinţat.
— Îţi pot da asta. Doar că… încearcă să-ţi găseşti timp şi pentru
mine.
Nu voiam să aduc în discuţie cât de complicat era să fac asta, aşa că
am schiţat un zâmbet înainte să-mi retrag uşor mâna.
— Trebuie să plec.
M-a urmărit cu privirea până am intrat în cameră şi am închis uşa în
urma mea.
Timp. Îl ceream din plin în ultima vreme. Speram că toate aveau să
se aşeze cumva de la sine, dacă dispuneam de suficient timp.

281
Capitolul 2

— Nu, nu, a răspuns regina Amberly râzând. Am avut numai trei


domnişoare de onoare, cu toate că mama lui Clarkson mi-a sugerat
să îmi iau mai multe. Le-am vrut lângă mine doar pe surorile şi pe
prietena mea cea mai bună, pe care s-a întâmplat să o cunosc în
timpul Alegerii.
I-am aruncat o privire lui Marlee şi m-am bucurat să văd că şi ea se
uita la mine. Înainte să ajung la palat, presupusesem că fiind vorba
de o competiţie cu mize atât de mari, nici vorbă ca vreuna dintre fete
să fie prietenoasă. Marlee mă primise cu braţele deschise de când ne
cunoscuserăm şi de atunci ne susţinuserăm reciproc. Cu o singură
semiexcepţie, nu ne certaserăm niciodată.
Cu câteva săptămâni în urmă, Marlee menţionase că nu vrea să fie cu
Maxon. Când o presasem să-mi dea detalii, nu suflase o vorbă. Nu
era supărată pe mine, ştiam asta, dar în acele zile de tăcere, înainte să
depăşim momentul, mă simţisem singură.
— Eu vreau şapte domnişoare de onoare, a zis Kriss. Vreau să spun,
dacă Maxon mă va alege pe mine şi voi avea o nuntă mare.
— Ei bine, eu nu o să am domnişoare de onoare, s-a opus Celeste.
N-ar face decât să distragă atenţia. Şi din moment ce nunta va fi
televizată, vreau toate privirile asupra mea.
Fierbeam. Rar apucam să stăm de vorbă cu regina Amberly, iar
Celeste acum îşi găsise să facă pe răsfăţata şi să strice totul.
— Eu mi-aş dori să includ o parte din tradiţiile culturii mele în
nuntă, a adăugat discret Elise. Fetele din Noua Asie folosesc mult
roşu în ceremoniile lor, iar mirele trebuie să le ofere cadouri
prietenilor miresei, ca să-i recompenseze pentru că îi dau voie

282
acesteia să se mărite cu el.
Kriss a răspuns cu o voce piţigăiată.
— Aminteşte-mi să vin la nunta ta. Ador cadourile!
— Şi eu! a exclamat Marlee.
— Lady America, eşti extrem de tăcută, mi s-a adresat regina
Amberly. Tu ce îţi doreşti să ai la nunta ta?
Am roşit pentru că eram complet nepregătită să dau un răspuns.
Îmi imaginasem o singură nuntă, care urma să aibă loc la Biroul de
Servicii al provinciei Carolina, după ce aveam să completez munţi
de acte.
— Păi, singura mea dorinţă e ca tata să mă încredinţeze viitorului
soţ. Ştiţi, momentul acela când îţi ia mâna şi o pune în mâna celui cu
care te căsătoreşti? Ăsta e singurul lucru pe care mi l-am dorit
vreodată.
Era cam jenant, dar adevărat.
— Dar toată lumea face asta, s-a plâns Celeste. Nici măcar nu e ceva
original.
Ar fi trebuit să fiu furioasă că încerca să mă saboteze, însă m-am
mulţumit să ridic din umeri.
— Vreau să ştiu că tatăl meu e în totalitate de acord cu alegerea mea,
în ziua în care contează cu adevărat.
— Ce drăguţ, a comentat Natalie, sorbindu-şi ceaiul şi privind pe
fereastră.
Regina Amberly a râs uşor.
— Sper din tot sufletul să fie de acord. Oricine va fi mirele.
A adăugat repede ultimele cuvinte, dându-şi seama că vorbele ei ar
fi putut fi interpretate greşit, ca o insinuare că prinţul avea să fie
mirele meu.
M-am întrebat dacă asta gândea, dacă Maxon îi spusese despre noi.
La scurt timp după, discuţia despre nuntă s-a stins şi regina ne-a
părăsit pentru a se duce să lucreze în camera ei. Celeste s-a instalat în
faţa televizorului gigantic încorporat în perete, iar celelalte fete au
început un joc de cărţi.
283
— A fost distractiv, mi-a spus Marlee în timp ce ne aşezam la masă.
Nu cred că am mai auzit-o până acum pe Regină vorbind atât de
mult.
— E entuziasmată, cred.
Nu menţionasem nimănui ce îmi spusese sora Reginei Amberly
despre tentativele acesteia de a mai avea un copil. Adele prevăzuse
că sora ei avea să se apropie de noi odată ce grupul se va restrânge şi
nu se înşelase.
— Acum trebuie să-mi spui. Chiar nu ai alte planuri pentru nunta ta
sau doar vrei să le ţii pentru tine?
— Chiar nu am. Îmi vine greu să-mi imaginez o nuntă mare, ştii?
Sunt din Cinci.
Marlee a scuturat din cap.
— Erai din Cinci. Acum eşti din Trei.
— Aşa e, i-am spus, amintindu-mi de noul meu statut.
În familia mea toţi erau din Cinci – artişti şi muzicieni, de obicei
prost plătiţi – şi, deşi detestam sistemul de caste în general, îmi
plăcea profesia mea. Era ciudat ca deodată să fac parte din Trei şi să
îmbrăţişez meseria de profesoară sau de scriitoare.
— Nu te mai stresa, m-a sfătuit Marlee, ghicindu-mi gândurile. Nu
ai de ce să-ţi faci griji deocamdată.
Eram pe cale să protestez, dar am fost întreruptă de ţipătul lui
Celeste.
— Hai odată! a zbierat ea, trântind telecomanda de canapea înainte
să o îndrepte din nou către televizor. Of!
— Mi se pare mie sau atitudinea lui Celeste se înrăutăţeşte pe zi ce
trece? i-am şoptit lui Marlee.
Am urmărit-o pe Celeste lovind într-una telecomanda, înainte să
renunţe şi să se ducă să schimbe canalul manual. Mi-am închipuit că,
dacă aş fi crescut în Doi, ar fi meritat să mă agit pentru aşa ceva.
— Cred că stresul e de vină, a comentat Marlee. Ai observat că
Natalie a devenit, nu ştiu cum să zic… mai distantă?
Am încuviinţat şi ne-am uitat amândouă spre trioul de fete care
284
jucau cărţi. Kriss zâmbea în timp ce făcea cărţile, însă Natalie îşi
examina vârfurile părului, smulgând ocazional câte un fir care părea
să-i displacă. Expresia ei sugera că era cu mintea în altă parte.
— Cred că începe să ne afecteze pe toate, i-am mărturisit. E mai greu
să mă relaxez şi să mă bucur de palat, acum că am rămas aşa puţine.
Celeste a mârâit şi ne-am îndreptat atenţia către ea, dar ne-am ferit
imediat privirea când ne-a surprins uitându-ne.
— Scuză-mă un moment, a spus Marlee, foindu-se în scaun. Cred că
o să mă duc la toaletă.
— Mă gândeam la acelaşi lucru. Vrei să mergem împreună? m-am
oferit eu.
Zâmbind, a clătinat din cap.
— Du-te tu. Vreau să-mi termin ceaiul mai întâi.
— Bine. Mă întorc imediat.
Am părăsit Salonul Doamnelor, luând-o fără grabă pe splendidul
coridor. Probabil că niciodată n-aveam să încetez a mă minuna cât
de spectaculos era acest loc. Eram aşa de absorbită, încât am dat
peste un soldat când am ajuns la colţ.
— Oh! am tresărit.
— Mă scuzaţi, domnişoară. Sper că nu v-am speriat.
Mă ţinea de cot, ajutându-mă să-mi recapăt echilibrul.
— Nu, am spus, chicotind. E în regulă. Ar fi trebuit să fiu atentă pe
unde merg. Vă mulţumesc pentru ajutor, domnule ofiţer…
— Woodwork, mi-a răspuns el, cu o mică plecăciune.
— Eu sunt America.
— Ştiu.
Am zâmbit şi mi-am dat ochii peste cap. Bineînţeles că ştia.
— Păi, sper ca data viitoare când dau peste tine, să nu o mai fac la
propriu, am glumit.
L-a bufnit râsul.
— De acord. O zi bună, domnişoară.
— La fel şi ţie.
I-am povestit lui Marlee despre incidentul jenant cu ofiţerul
285
Woodwork când m-am întors şi am avertizat-o să fie atentă pe unde
merge. A râs de mine şi a clătinat din cap.
Ne-am petrecut restul după-amiezii stând lângă ferestre, sporovăind
despre familiile noastre şi despre celelalte fete, în timp ce ne
savuram băuturile în lumina soarelui.
Era trist să mă gândesc la viitor în acea clipă. În cele din urmă,
Alegerea avea să se termine şi, deşi ştiam că eu şi Marlee vom
rămâne apropiate, mă întrista gândul că nu o să mai vorbim în
fiecare zi. Era prima prietenă adevărată pe care mi-o făcusem şi îmi
doream să o pot ţine lângă mine tot timpul.
În timp ce mă străduiam să mă bucur de moment, Marlee privea
visătoare pe geam. M-am întrebat la ce se gândea, dar era atâta
linişte şi pace, încât nu am zis nimic.

286
Capitolul 3

Uşile mari ale balconului meu erau deschise, la fel şi cea care dădea
spre coridor, iar în cameră pătrundea un val de aer cald şi dulce
venind dinspre grădină. Sperasem ca adierea blândă să fie o
consolare pentru câtă treabă aveam de făcut. În schimb mă distrăgea,
pentru că voiam să fiu oriunde altundeva decât să stau înţepenită la
birou.
Am oftat şi m-am aplecat pe spate, lăsând capul să-mi atârne peste
spătarul scaunului.
— Anne, am spus.
— Da, domnişoară? mi-a răspuns slujnica-şefă din colţul unde cosea.
Fără să mă uit, ştiam că Mary şi Lucy, celelalte două slujnice ale
mele, ridicaseră capetele, aşteptând să vadă dacă mă pot servi şi ele
cu ceva.
— Vă ordon să vă daţi seama ce înseamnă acest raport, am declarat,
arătând leneş către documentul detaliat despre statistici militare ce
stătea în faţa mea.
Era un test la care trebuiau să răspundă toate fetele din Elită, dar nu
reuşeam să mă concentrez asupra lui.
Cele trei slujnice au început să râdă, atât din cauza absurdităţii
cererii mele, cât şi din cauza faptului că nu le mai ordonasem nimic
până atunci. Nu aş numi autoritatea punctul meu forte.
— Îmi pare rău, domnişoară, dar cred că asta mi-ar depăşi
atribuţiile, mi-a răspuns Anne.
Deşi cererea mea era o glumă, iar răspunsul ei la fel, am simţit
regretul din vocea ei pentru că nu putea să mă ajute.
— Bine, am gemut, străduindu-mă să îmi îndrept spatele. Va trebui

287
să mă ocup singură de asta. Toate trei sunteţi complet inutile. Îmi voi
lua nişte slujnice noi chiar de mâine. Şi de data asta vorbesc serios.
Au râs din nou pe înfundate, iar eu m-am concentrat încă o dată
asupra numerelor. Aveam impresia că raportul era unul prost, dar
nu eram sigură. Reciteam paragrafe şi grafice, încruntând din
sprâncene şi rozând capătul pixului în timp ce încercam să mă
concentrez.
Am auzit-o pe Lucy râzând uşor şi am ridicat ochii ca să văd ce o
amuza atât. Se uita spre uşă. Acolo, rezemat de tocul uşii, stătea
Maxon.
— M-ai dat de gol! s-a plâns el lui Lucy, care continua să chicotească.
Mi-am tras în grabă scaunul şi am alergat în braţele lui.
— Mi-ai citit gândurile!
— Chiar aşa?
— Te rog, spune-mi că putem ieşi afară. Măcar un pic?
Mi-a zâmbit.
— Am douăzeci de minute până trebuie să mă întorc.
L-am tras pe coridor, ciripitul frenetic al slujnicelor stingându-se în
urma noastră.
Fără îndoială, grădinile deveniseră locul nostru. Fiecare clipă în care
puteam să fim singuri o petreceam acolo. Era o diferenţă aşa de mare
faţă de întâlnirile cu Aspen: ne furişam în căsuţa strâmtă din copac,
în curtea din spate a casei mele, singurul loc unde puteam fi
împreună în siguranţă.
Deodată m-am întrebat dacă Aspen era pe undeva prin apropiere,
ascuns printre numeroşii soldaţi din palat, privindu-mă în timp ce
Maxon mă ţinea de mână.
— Ce sunt astea? m-a întrebat Maxon, atingându-mi vârfurile
degetelor în timp ce ne plimbam.
— Bătături. Sunt de la apăsatul pe corzile viorii patru ore pe zi.
— Nu le-am observat până acum.
— Te deranjează?
Dintre cele şase fete rămase în competiţie, eu eram singura dintr-o
288
castă inferioară şi mă îndoiam că vreuna dintre ele avea mâini ca ale
mele.
Maxon s-a oprit din mers şi mi-a ridicat degetele la nivelul buzelor,
sărutându-mi buricele mititele cu pielea îngroşată.
— Dimpotrivă. Le consider chiar frumoase.
Am simţit că roşesc.
— Am văzut lumea – ce-i drept, de cele mai multe ori filtrată de un
ecran din sticlă antiglonţ sau dintr-un turn al vreunui castel vechi –,
dar am văzut-o. Şi îmi stau oricând la dispoziţie răspunsurile la o
mie de întrebări. Dar mânuţa asta?
M-a privit adânc în ochi.
— Mâna asta produce sunete care nu se compară cu nimic din ce am
auzit vreodată. Uneori mi se pare că doar te-am visat cântând la
vioară, aşa de minunat a fost. Bătăturile astea sunt dovada că a fost
real.
Uneori, felul în care îmi vorbea era copleşitor, prea romantic pentru
a fi credibil. Deşi preţuiam aceste cuvinte în sufletul meu, nu eram
niciodată complet sigură că pot avea încredere în ele. De unde
puteam să ştiu că nu le spunea astfel de dulcegării şi celorlalte fete?
Trebuia să schimb subiectul.
— Chiar ai răspunsurile la o mie de întrebări?
— Absolut. Întreabă-mă orice şi, dacă nu ştiu răspunsul, ştiu unde îl
putem găsi.
— Orice?
— Orice.
Era greu să formulez o întrebare pe loc, cu atât mai puţin una care
să-l pună în încurcătură, ceea ce şi doream. Am stat un moment să
mă gândesc la lucrurile care îmi stârniseră curiozitatea în copilărie.
Cum zburau avioanele. Cum erau Statele Unite înainte. Cum erau
micuţii muzicieni pe care îi aveau castele superioare. Şi atunci mi-a
venit ideea.
— Ce este Halloweenul? am întrebat.
— Halloweenul?
289
Evident, nu auzise niciodată de el. Nu eram surprinsă. Eu însămi
întâlnisem cuvântul doar o dată, într-o carte veche de istorie de-a
părinţilor mei. Unele pagini ale cărţii lipseau sau erau atât de
zdrenţuite, încât nu se mai înţelegea nimic. Cu toate astea, am fost
mereu fascinată de această sărbătoare despre care nu se ştia nimic.
— Nu mai sunteţi aşa de sigur pe dumneavoastră, Deşteptăciunea
Voastră? l-am tachinat.
S-a strâmbat la mine, deşi era clar că doar se prefăcea deranjat. S-a
uitat la ceas şi a tras aer în piept.
— Vino cu mine. Trebuie să ne grăbim, a spus, apucându-mă de
mână şi luând-o la fugă.
M-am împiedicat puţin din cauza tocurilor micuţe, dar am ţinut
destul de bine pasul în timp ce el mă conducea înapoi la palat, cu un
zâmbet larg pe faţă. Îmi plăcea la nebunie când partea aventuroasă a
lui Maxon ieşea la iveală; adesea era prea serios.
— Domnilor, a salutat în timp ce am trecut în fugă pe lângă soldaţii
de la poartă.
Ajunseserăm la jumătatea holului când pantofii mi-au venit de hac.
— Maxon, opreşte-te! am strigat, gâfâind. Nu pot ţine pasul!
— Haide, haide, o să-ţi placă! s-a plâns el, trăgându-mă de braţ când
încetineam. Într-un final s-a adaptat la ritmul meu, dar era evident
că voia să se mişte mai repede.
Ne-am îndreptat către coridorul de nord, în apropiere de zona unde
se filmaseră Actualităţile, dar am luat-o pe nişte scări înainte să
ajungem până acolo. Am urcat şi am tot urcat, iar eu nu puteam
să-mi stăpânesc curiozitatea.
— Unde mergem mai exact?
S-a întors către mine, dintr-odată serios.
— Trebuie să juri că nu o să vorbeşti niciodată despre această
cămăruţă. Doar câţiva membri ai familiei şi o mână de soldaţi ştiu de
existenţa ei.
Eram mai mult decât interesată.
— Bineînţeles.
290
Am ajuns la capătul scărilor şi Maxon a ţinut uşa deschisă pentru
mine. M-a luat din nou de mână şi m-a tras pe coridor, oprindu-se în
sfârşit în faţa unui perete care era acoperit, în mare parte, de un
tablou magnific.
Maxon s-a uitat împrejur ca să se asigure că nu e nimeni, apoi a
întins mâna în spatele tabloului. Am auzit un clic slab şi tabloul s-a
rotit spre noi.
Am icnit. Maxon a zâmbit larg.
În spatele tabloului era o uşă care nu ajungea chiar până la podea şi
care era prevăzută cu un sistem de acces prin cod. Maxon a tastat
câteva cifre şi apoi s-a auzit un bip. A întors de mâner şi s-a uitat
înapoi spre mine.
— Lasă-mă să te ajut. E o treaptă destul de înaltă.
Mi-a oferit mâna şi mi-a făcut semn să intru prima.
Am rămas şocată.
Pereţii camerei fără ferestre erau acoperiţi de rafturi înţesate cu ceea
ce păreau a fi cărţi vechi. Două dintre rafturi adăposteau volume ce
aveau cotoarele brăzdate de nişte dungi roşii ciudate. Sprijinit de
perete, se afla un atlas masiv, deschis la o pagină pe care se putea
vedea forma unei ţări pe care nu o puteam identifica. În mijlocul
încăperii era o masă, iar pe ea un teanc de cărţi care lăsau impresia că
fuseseră folosite recent şi lăsate la îndemână. Şi, în sfârşit, încastrat
într-unul dintre pereţi, se afla un ecran mare, care după toate
aparenţele era un televizor.
— Ce înseamnă dungile roşii? am întrebat, uluită.
— Acelea sunt cărţi interzise. Din câte ştim, e posibil să fie ultimele
exemplare din toată Illéa.
M-am întors spre el, întrebându-l din priviri ceea ce nu îndrăzneam
să spun cu voce tare.
— Da, te poţi uita prin ele, a zis el, pe un ton care îmi dădea de
înţeles că îmi făcea o favoare, dar cu o expresie care sugera că
sperase că îl voi întreba.,
Am ridicat cu atenţie una dintre cărţi, îngrozită că aş putea distruge,
291
din greşeală, o comoară unică. Am răsfoit-o, dar am aşezat-o la loc
aproape imediat. Eram pur şi simplu năucită.
Întorcându-mă, l-am surprins pe Maxon tastând pe ceva ce semăna
cu o maşină de scris plată, ataşată televizorului.
— Ce e aia? am întrebat.
— Un calculator. Nu ai mai văzut unul până acum?
Am clătinat din cap, iar Maxon nu a părut tocmai surprins.
— Nu mulţi oameni mai au unul. Acesta ne va ajuta să ne orientăm
prin informaţia aflată în această încăpere. Dacă există ceva despre
Halloweenul ăsta al tău, calculatorul ne va spune unde se află.
Nu ştiam prea bine la ce se referă, dar nu i-am cerut să-mi explice. În
câteva secunde, pe ecran a apărut o listă formată din trei puncte.
— O, excelent! a exclamat. Aşteaptă aici.
Am rămas lângă masă, timp în care Maxon a găsit cele trei cărţi care
urmau să scoată la iveală ce era Halloweenul. Speram să nu fie ceva
stupid şi să-l fi pus la treabă degeaba.
Prima carte definea Halloweenul ca pe un festival de origine celtică,
marcând sfârşitul verii. Nevrând să pierdem timpul, nu m-am obosit
să menţionez că n-aveam idee ce însemna celtic. Conform cărţii,
celţii credeau că spiritele circulau libere de Halloween, iar oamenii
se costumau şi purtau măşti pentru a ţine la distanţă spiritele rele.
Mai târziu, sărbătoarea a evoluat într-una seculară, mai mult pentru
copii. Aceştia se deghizau în costume, mergeau prin oraş şi fredonau
cântecele, dând naştere expresiei „ne daţi ori nu ne daţi”, pentru că,
în schimbul recitalurilor, erau recompensaţi cu dulciuri.
A doua carte descria ceva similar, doar că menţiona dovlecii şi
creştinismul.
— Asta va fi interesantă, şi-a dat Maxon cu părerea, răsfoind o carte
mult mai subţire decât celelalte, scrisă de mână.
— Cum aşa? am întrebat, venind lângă el ca să mă uit cu mai multă
atenţie.
— Acesta, Lady America, este unul dintre jurnalele personale ale lui
Gregory Illéa.
292
— Poftim? am exclamat. Pot să o ating?
— Stai să găsesc pagina pe care o căutăm mai întâi. Uite, are chiar şi
o poză!
Şi acolo, ca o fantasmă, o imagine dintr-un trecut necunoscut îl arăta
pe Gregory Illéa cu o expresie rigidă pe chip, într-un costum scrobit
şi cu o postură semeaţă. Era bizar cât de mult îmi amintea ţinuta lui
de cea a regelui şi a lui Maxon. Alături de el, o femeie zâmbea
camerei fără tragere de inimă. Ceva din trăsăturile ei sugera că
fusese foarte frumoasă odată, însă ochii îşi pierduseră strălucirea.
Părea obosită.
De-o parte şi de alta a cuplului se aflau trei persoane. Prima era o
adolescentă, frumoasă şi plină de viaţă, zâmbind larg şi purtând o
coroană şi o rochie cu volănaşe. Ce nostim! Era îmbrăcată ca o
prinţesă. Şi apoi doi băieţi, unul ceva mai înalt decât celălalt,
amândoi îmbrăcaţi ca nişte personaje pe care nu le recunoşteam.
Păreau a fi pe punctul de a face o năzbâtie. Sub imagine era o
însemnare, culmea, scrisă de însuşi Gregory Illéa.

Anul acesta, copiii au sărbătorit Halloweenul cu o petrecere. Presupun


că e şi ăsta un mod de a uita ce se întâmplă în jurul lor, dar mie mi se pare
frivol. Suntem una dintre puţinele familii care mai au suficienţi bani ca
să organizeze într-adevăr ceva festiv, dar acest joc de copii pare o risipă.

— Crezi că de asta nu se mai sărbătoreşte? Pentru că e o risipă? am


întrebat.
— Se poate. Dacă ne luăm după dată, asta s-a întâmplat imediat
după ce Statul American al Chinei a început să se revolte, chiar
înainte de al Patrulea Război Mondial. La momentul respectiv,
majoritatea oamenilor nu mai aveau nimic – imaginează-ţi o naţiune
întreagă formată din oameni din Şapte şi doar câţiva din Doi.
— Uau!
Am încercat să-mi imaginez peisajul ţării noastre în acel moment,
distrusă de război, apoi luptând să se repună pe picioare. Era
293
incredibil.
— Câte astfel de jurnale există? am întrebat.
Maxon a arătat spre un raft pe care se afla un şir de jurnale similare
celui din mâinile noastre.
— Cam o duzină.
Nu-mi venea să cred! Atâta istorie într-o singură cameră.
— Îţi mulţumesc, i-am spus. N-am visat vreodată să pot vedea aşa
ceva. Nu pot să cred că toate astea există.
Maxon radia.
— Ţi-ar plăcea să citeşti şi restul? S-a îndreptat spre raftul cu jurnale.
— Da, bineînţeles! aproape am strigat, înainte să revin cu picioarele
pe pământ. Dar nu pot să rămân, trebuie sa termin de studiat
raportul ăla îngrozitor. Iar tu trebuie să te întorci la lucru.
— Aşa e. Ei, ce zici de asta? Poţi să iei cartea şi să o păstrezi câteva
zile.
— Am voie să fac aşa ceva? am întrebat, uluită.
— Nu, a zis el, zâmbind.
Am ezitat, temându-mă de ce se afla în mâinile mele. Dacă o
pierdeam? Dacă o stricam? În mod sigur, Maxon se gândea la acelaşi
lucru. Dar nu aş mai fi avut niciodată o şansă ca aceea. Aş fi putut să
am suficient de multă grijă, de dragul acelui cadou.
— Bine. Doar o noapte sau două, după care o să ţi-o înapoiez.
— Ascunde-o bine.
Şi aşa am făcut. Era mai mult decât o carte, era încrederea lui Maxon.
Am îndesat-o în interiorul scăunelului de la pian, sub un teanc de
partituri – un loc pe care slujnicele mele nu-l curăţau niciodată.
Singurele mâini care aveau să o atingă erau ale mele.

294
Capitolul 4

— N-am nicio şansă! s-a plâns Marlee.


— Nu, nu, te descurci foarte bine, am minţit eu.
Îi dădeam lecţii de pian lui Marlee în fiecare zi de aproape o
săptămână şi, sincer, suna din ce în ce mai rău. Pentru numele lui
Dumnezeu, încă lucram la arpegii. A luat încă o notă disonantă şi nu
m-am putut abţine să nu tresar.
— Oh, uite ce faţă ai făcut! a exclamat ea. Sunt îngrozitoare. La fel de
bine aş putea să cânt cu coatele.
— Ar trebui să încercăm. Poate coatele tale sunt mai precise.
Marlee a oftat.
— Renunţ. Îmi pare rău, America, ai fost aşa de răbdătoare, dar
detest să mă aud cântând. Sună ca şi cum pianul ar fi bolnav.
— Mai degrabă pe moarte.
Marlee a izbucnit în râs, iar eu i-am urmat exemplul. Habar n-aveam
că, odată ce mă rugase să-i dau lecţii de pian, urechile mele vor fi
supuse unei asemenea dureroase – dar cu toate astea ilare – torturi.
— Poate că te-ai descurca mai bine la vioară? Viorile fac muzică
minunată, am sugerat.
— Nu cred. La ce talent am, aş strica-o.
Marlee s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus la măsuţa mea, unde hârtiile
pe care se presupunea că trebuie să le citim erau date într-o parte.
Slujnicele mele ne lăsaseră ceai şi prăjituri.
— Păi, nu-i nimic. Asta de aici aparţine oricum palatului. Dacă vrei,
ai putea să i-o arunci în cap lui Celeste.
— Nu-mi da idei, a ameninţat ea, turnând ceai în ceşti. Îmi va fi aşa
de dor de tine, America. Nu ştiu ce o să mă fac atunci când nu o să ne

295
mai putem vedea în fiecare zi.
— Ei bine, Maxon e destul de indecis, aşa că deocamdată nu trebuie
să-ţi faci griji în legătură cu asta.
— Nu ştiu, a zis ea, devenind serioasă. Nu mi-a spus-o direct, dar
ştiu că sunt aici pentru că publicul mă place. Acum, când majoritatea
fetelor au plecat, nu va trece mult până să-şi schimbe părerea şi să-şi
aleagă o nouă favorită şi atunci mă va trimite acasă.
Mi-am ales cuvintele cu grijă, sperând să-mi explice motivul pentru
care ea şi Maxon se distanţaseră, fără să se închidă din nou în ea.
— Şi nu te deranjează asta? Să nu mai fii cu Maxon, adică.
A ridicat uşor din umeri.
— Pur şi simplu nu e alesul meu. Nu mă deranjează să ies din
competiţie, dar chiar nu vreau să plec, mi-a explicat ea. În plus,
oricum nu aş vrea să fiu cu un bărbat care e îndrăgostit de altcineva.
Am sărit în picioare.
— De cine…
Expresia lui Marlee era triumfătoare, iar zâmbetul ascuns în spatele
ceştii de ceai spunea: „Te-am prins!”
Aşa era.
Într-o fracţiune de secundă, am realizat că ideea că Maxon ar fi
îndrăgostit de altcineva mă făcea atât de geloasă, încât mă durea. În
clipa următoare – după ce am înţeles că despre mine era vorba – am
simţit un val de uşurare.
Am ridicat zid după zid, glumind pe seama lui Maxon şi lăudând
calităţile celorlalte fete, dar într-o singură propoziţie, a reuşit să
meargă direct la ţintă.
— De ce nu aţi pus capăt chestiei ăsteia, America? m-a întrebat cu
gingăşie în glas. Ştii că te iubeşte.
— Nu mi-a spus-o niciodată, m-am apărat eu, ceea ce era adevărat.
— Sigur că nu, mi-a răspuns ea, ca şi cum era evident de ce. Încearcă
din răsputeri să te prindă şi, de fiecare dată când se apropie de tine,
îl dai la o parte. De ce faci asta?
Puteam oare să-i spun? Puteam să-i mărturisesc că, deşi
296
sentimentele mele pentru Maxon erau profunde – mai profunde
decât îmi dădeam seama, se pare – mai era cineva căruia nu puteam
să-i dau drumul?
— Sunt doar… nesigură, presupun.
Aveam încredere în Marlee; chiar aveam. Dar era mai bine pentru
amândouă să nu ştie.
A clătinat din cap. Părea să-şi dea seama că era mai mult de atât la
mijloc, dar nu m-a presat. Era aproape încurajatoare această
acceptare reciprocă a secretelor noastre.
— Găseşte o cale de a fi sigură. Şi cât mai repede. Doar pentru că
Maxon nu e sufletul meu pereche, nu înseamnă că nu e un tip
grozav. Mi-ar părea rău să-l pierzi pentru că ţi-e teamă.
Avea din nou dreptate. Îmi era teamă. Teamă că sentimentele lui
Maxon nu erau atât de autentice pe cât păreau, teamă de noua viaţă
de prinţesă şi de a-l pierde pe Aspen.
— Ca să schimbăm subiectul, a continuat ea, lăsând jos ceaşca de
ceai, toată vorbăria aia de ieri despre nunţi m-a dus cu gândul la
ceva.
— Da?
— Ai vrea să-mi fii domnişoară de onoare? Dacă mă voi căsători
într-o zi?
— Oh, Marlee, sigur că da! Pot să-ţi cer acelaşi lucru?
I-am luat mâinile între ale mele, iar ea mi le-a strâns bucuroasă.
— Dar ai surori; nu se vor supăra?
— O să înţeleagă. Te rog?
— Bineînţeles! N-aş rata nunta ta pentru nimic în lume.
Tonul ei sugera că nunta mea ar fi evenimentul secolului.
— Promite-mi că, şi dacă mă mărit cu vreun amărât din Opt, în vreo
fundătură, vei fi acolo.
Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare, convinsă că aşa ceva nu s-ar
putea întâmpla niciodată.
— Chiar şi dacă asta va fi situaţia, promit.
Nu mi-a cerut să-i fac o promisiune similară, ceea ce m-a făcut să mă
297
întreb, încă o dată, dacă exista vreun alt Patru acasă în care-şi pusese
speranţele; dar Marlee era prietena mea cea mai bună şi aş fi făcut
orice pentru ea.

În noaptea aceea speram să petrec mai mult timp cu Maxon. Marlee


mă făcuse să-mi pun la îndoială comportamentul. Şi gândurile. Şi
sentimentele.
După cină, în timp ce ne pregăteam să părăsim Sala de Mese, i-am
prins privirea lui Maxon şi m-am tras de ureche. Era semnul nostru
secret pentru a cere să ne vedem şi rareori refuzam o invitaţie. Dar în
seara asta, pe faţa lui Maxon se citea dezamăgirea, în timp ce mima
cuvântul „muncă”. Am afişat, în glumă, o moacă îmbufnată şi i-am
făcut uşor cu mâna înainte să mă retrag pentru restul serii.
Poate că era mai bine aşa. Trebuia neapărat să reflectez la anumite
lucruri în ceea ce-l privea pe Maxon.
Când am luat-o spre camera mea, Aspen era acolo din nou, stând de
pază. M-a privit de sus până jos, admirând rochia verde şi strâmtă,
care făcea minimi pentru formele nu prea generoase pe care le
aveam. Fără vreun cuvânt, am trecut pe lângă el. Înainte să răsucesc
clanţa uşii, mi-a mângâiat uşor braţul.
A fost un gest lent, dar scurt, şi în acele câteva secunde am simţit
acea nevoie, acel dor pe care Aspen avea tendinţa să-l stârnească în
mine. Nu trebuia decât să mă uit o singură dată în ochii lui verzi ca
smaraldele, adânci şi plini de dorinţă, şi simţeam că încep să mi se
înmoaie genunchii.
Am intrat în cameră cât am putut de repede, chinuită de forţa acestei
legături care exista între noi. Slavă Domnului, nu am avut prea mult
timp la dispoziţie să mă gândesc la cum mă făcea Aspen să mă simt,
pentru că din clipa în care s-a închis uşa slujnicele roiau în jurul meu,
pregătindu-mă de culcare. În timp ce sporovăiau şi îmi pieptănau
părul, am încercat să dau totul uitării pentru o clipă.
Era imposibil. Trebuia să decid. Aspen sau Maxon.
Dar cum puteam să aleg între două posibilităţi atrăgătoare? Cum
298
puteam să fac o alegere care, într-un fel sau altul, ar fi devastat o
parte din mine? M-am consolat la gândul că mai aveam timp. Încă
mai aveam timp.

299
Capitolul 5

— Aşadar, Lady Celeste, în opinia ta numărul de soldaţi e prea mic


şi ar trebui recrutaţi mai mulţi oameni data viitoare? a întrebat
Gavril Fadaye, moderatorul discuţiilor la Actualităţile din Illéa şi
singura persoană care îi intervievase vreodată pe membrii familiei
regale.
Dezbaterile noastre din cadrul Actualităţilor erau nişte teste, iar noi
ştiam asta. Deşi Maxon nu avea o limită de timp, publicul îşi dorea
cu ardoare ca grupul să se restrângă, iar eu simţeam că şi regele,
regina şi consilierii lor doreau acelaşi lucru. Dacă voiam să
rămânem, trebuia să prestăm, oricând şi oriunde ne cereau. Mă
bucuram că reuşisem să parcurg raportul acela îngrozitor despre
soldaţi, îmi aminteam unele dintre statistici, aşa că aveam şanse să
fac o impresie bună.
— Întocmai, Gavril. Războiul din Noua Asie durează de ani întregi.
Eu cred că un tur sau două de recrutări extinse ne-ar conferi
numerele de care avem nevoie ca să-i punem capăt.
Chiar nu o puteam suferi pe Celeste. Din cauza ei, o fată fusese dată
afară, tot ea îi stricase petrecerea lui Kriss cu o lună în urmă, ca să nu
mai amintesc de faptul că încercase, literalmente, să-mi smulgă
rochia de pe mine. Pentru că era din Doi se considera cu o treaptă
mai sus decât noi, restul. Personal nu aveam nicio opinie despre
numărul de soldaţi pe care ar fi trebuit să-i aibă Illéa, dar acum, când
ştiam ce crede Celeste despre acest subiect, eram total împotrivă.
— Nu sunt de acord, am spus, cât mai elegant cu putinţă.
Celeste s-a întors spre mine, aruncându-şi părul negru peste umăr.
Fiind cu spatele la cameră, îi venea foarte uşor să-mi arunce, fără

300
rezerve, priviri ucigătoare.
— Ah, Lady America, tu crezi că mărirea numărului de trupe e o
idee rea? m-a întrebat Gavril.
Am simţit un val de căldură cuprinzându-mi obraji.
— Cei din Doi îşi pot permite să plătească pentru a se eschiva de la
recrutare, aşa că sunt sigură că Lady Celeste nu a văzut niciodată ce
înseamnă pentru o familie să îşi piardă fiii. Să fie recrutaţi şi mai
mulţi tineri ar fi devastator, mai ales pentru castele inferioare, care
au de obicei familii numeroase şi au nevoie de fiecare membru
pentru a putea supravieţui.
De lângă mine, Marlee mi-a dat un ghiont prietenesc.
Celeste a luat cuvântul.
— Păi, şi atunci, ce ar trebui să facem? Doar nu sugerezi să stăm
deoparte şi să lăsăm războaiele astea să se prelungească la nesfârşit?
— Nu, nu. Bineînţeles că vreau ca Illéa să înceteze războaiele.
Am stat un moment să-mi adun gândurile şi m-am uitat spre Maxon,
căutând un sprijin. Alături de el, regele părea iritat.
Trebuia să schimb cursul discuţiei, aşa că am spus la repezeală
primul lucru care mi-a venit în minte:
— Dacă înrolarea ar fi voluntară?
— Voluntară? a repetat Gavril.
Celeste şi Natalie au râs pe înfundate, ceea ce a înrăutăţit situaţia.
Dar apoi m-am gândit. Oare ar fi o idee aşa de rea?
— Da. Sunt sigură că ar fi necesare anumite condiţii, dar poate că am
obţine mai mult de la o armată de bărbaţi care vor să fie soldaţi,
decât de la nişte băieţi care fac doar atât cât e necesar ca să rămână în
viaţă şi să se întoarcă la viaţa pe care au lăsat-o în urmă.
Tăcerea s-a aşternut în studio, ca efect al vorbelor mele. Se pare că le
dădusem de gândit.
— E o idee bună, a intervenit Elise. În felul ăsta am reuşi să trimitem
soldaţi noi în fiecare lună, sau la două, pe măsură ce oamenii se
înscriu. Asta ar putea să le insufle entuziasm celor care sunt în
serviciul militar de mai multă vreme.
301
— Sunt de acord, a adăugat Marlee, asta fiind de obicei limita
comentariilor ei.
În mod evident nu se simţea confortabil în situaţii de conflict.
— Ei bine, ştiu că sună cam progresist, dar dacă li s-ar permite şi
femeilor să se înroleze? a comentat Kriss.
Celeste a început să râdă în hohote.
— Cine crezi că s-ar înscrie? Tu te-ai duce pe câmpul de luptă?
În vocea ei se simţea o doză puternică de neîncredere răutăcioasă.
Kriss şi-a păstrat cumpătul.
— Nu, eu nu sunt bună de soldat. Dar, a continuat ea, adresându-se
lui Gavril, dacă am învăţat ceva, luând parte la Alegere, acel lucru
este că unele fete au un înfricoşător instinct criminal. Nu vă lăsaţi
păcăliţi de rochiile de bal, a încheiat ea cu un zâmbet.

Înapoi în camera mea, le-am dat voie slujnicelor să rămână cu mine


mai târziu decât de obicei, ca să mă ajute să-mi scot nenumăratele
agrafe din păr.
— Mi-a plăcut ideea ta ca înrolarea în armată să fie voluntară, a spus
Mary, în timp ce degetele ei sprintene lucrau din greu.
— Şi mie, a adăugat Lucy. Îmi amintesc cum i-am privit pe vecinii
mei suferind când fiii lor cei mari au fost recrutaţi. A fost aproape de
nesuportat când atât de mulţi nu s-au mai întors acasă.
Aproape că puteam să văd zecile de amintiri care-i fulgerau prin faţa
ochilor. Aveam şi eu câteva.
Miriam Carrier rămăsese văduvă de tânără; cu toate astea, ea şi fiul
ei, Aiden, se descurcau. Când soldaţii i-au apărut la uşă cu o
scrisoare şi un steag şi condoleanţele lor seci, a cedat nervos. Nu a
putut să o scoată la capăt de una singură. Chiar dacă îi stătea în
puteri, inima ei n-a mai avut tăria necesară.
Câteodată o vedeam cerşind asemenea celor din Opt, în aceeaşi piaţă
în care îmi luasem rămas-bun de la Carolina. Dar nu era ca şi cum
aveam ceva să îi dau.
— Ştiu, am spus compătimitor.
302
— Kriss mi s-a părut că a mers un pic prea departe, a comentat
Anne. Ideea ca femeile să ajungă pe câmpul de luptă mi se pare
îngrozitoare.
I-am zâmbit, în timp ce ea se concentra atentă, cu faţa schimonosită,
asupra părului meu.
— După spusele lui tata, femeile obişnuiau să…
O rafală de ciocănituri s-au auzit dinspre uşă, făcându-ne să
tresărim.
— M-am gândit la ceva, a anunţat Maxon, intrând fără să aştepte un
răspuns.
Se părea că aveam rezervate pentru întâlniri nopţile de vineri de
după Actualităţi.
— Maiestatea Voastră, au rostit femeile în cor, Mary scăpând pe jos
nişte agrafe în timp ce se cufunda într-o reverenţă.
— Dă-mi voie, s-a oferit Maxon, venind în ajutorul lui Mary.
— E în regulă, a insistat ea, roşind puternic şi ieşind afară din
cameră.
Mult mai puţin subtil decât pun pariu că intenţionase, le-a făcut
semne lui Lucy şi Anne, implorându-le să o însoţească.
— Oh, ăă, noapte bună, domnişoară, a spus Lucy, trăgând de poala
uniformei lui Anne ca să o determine să i se alăture.
Odată plecate, eu şi Maxon am izbucnit în râs. M-am întors spre
oglindă şi am continuat să-mi scot agrafele din păr.
— Sunt un grup hazliu, a comentat Maxon.
— Doar te admiră foarte mult.
Modest, a îndepărtat complimentul cu o fluturare a mâinii.
— Scuze că v-am întrerupt, i s-a adresat el reflexiei mele.
— Nicio problemă, i-am răspuns, trăgând de ultima agrafă.
Mi-am trecut degetele prin păr şi l-am lăsat să mi se reverse pe
umeri.
— Arăt bine?
Maxon a încuviinţat, fixându-mă cu privirea un pic mai mult timp
decât era necesar. Şi-a venit în fire şi a început să-mi vorbească:
303
— Oricum, ideea asta pe care o am…
— Spune-mi.
— Îţi aminteşti de treaba cu Halloweenul?
— Da. Oh, încă nu am citit jurnalul. Însă e bine ascuns, am promis
eu.
— E în regulă. Nimeni nu îl caută. Oricum, m-am gândit la ceva. În
toate cărţile alea scria că se sărbătorea în octombrie, nu?
— Da, i-am răspuns cu indiferenţă.
— Acum suntem în octombrie. Ce-ar fi să ţinem o petrecere de
Halloween?
M-am învârtit pe scaun.
— Serios? Oh, Maxon, am putea?
— Ţi-ar plăcea?
— La nebunie!
— Mă gândesc că tuturor Aleselor li s-ar putea confecţiona costume.
Soldaţii ieşiţi din tură ar putea fi parteneri de dans suplimentari, de
vreme ce eu sunt doar unul şi ar fi nedrept ca lumea să stea pe
margine, aşteptându-şi rândul. Şi am putea să ţinem lecţii de dans în
următoarele săptămâni. Tot ai zis că nu prea e nimic de făcut pe aici
în timpul zilei. Şi dulciuri! Vom face şi vom importa cele mai bune
dulciuri! Tu, draga mea, vei fi îndopată cu bomboane până la
sfârşitul serii. Va trebui să te rostogolim pe podea.
Eram fermecată.
— Şi vom da o înştiinţare, vom da de veste întregii ţări să
sărbătorească. Vom lăsa copiii să se costumeze şi să meargă din uşă
în uşă, colindând şi primind bomboane, aşa cum se obişnuia. Surorii
tale îi va plăcea, nu-i aşa?
— Bineînţeles! Tuturor le va plăcea.
A cugetat un moment, ţuguindu-şi buzele.
— Crezi că i-ar plăcea să sărbătorească aici, la palat?
Eram năucită.
— Poftim?
— La un moment dat în timpul competiţiei, trebuie să-i cunosc pe
304
părinţii celor din Elită. Putem la fel de bine să-i invităm şi pe fraţi şi
surori să vină, cu această ocazie, decât să aşteptăm…
N-a mai apucat să termine, pentru că m-am aruncat imediat în
braţele lui. Eram atât de extaziată de posibilitatea de a-i revedea pe
May şi pe părinţii mei, încât nu mi-am putut stăpâni entuziasmul.
Şi-a înfăşurat braţele în jurul taliei mele şi m-a privit îndelung, cu
ochii sclipindu-i de încântare. Cum reuşea această persoană – cineva
care-mi imaginasem că va fi la polul opus – să găsească mereu
lucrurile care mă făceau fericită?
— Vorbeşti serios? Pot într-adevăr să vină?
— Desigur, a răspuns el. Abia aşteptam să-i cunosc şi asta face parte
din competiţie. Oricum, cred că v-ar face tuturor bine să vă revedeţi
familiile.
Îndată ce am fost sigură că nu o să mă apuce plânsul, i-am şoptit:
— Mulţumesc.
— Cu multă plăcere… Ştiu că îi iubeşti.
— Aşa este.
Maxon a râs.
— Şi e evident că ai face practic orice pentru ei. Până la urmă, ai
rămas în Alegere datorită lor.
M-am smucit făcând un pas înapoi, lăsând spaţiu între noi pentru a-i
putea vedea ochii. Nu era urmă de dezaprobare în privirea lui, doar
şoc din cauza mişcării mele bruşte. Nu puteam să las lucrurile aşa.
Trebuia să mă fac perfect înţeleasă.
— Maxon, ei reprezintă unul din motivele pentru care am rămas, la
început, dar acum nu datorită lor sunt aici. Ştii asta, nu-i aşa? Sunt
aici pentru că…
— Pentru că?
L-am privit pe Maxon, a cărui faţă se putea citi o expresie de adoraţie
plină de speranţă. „Spune-o, America. Pur şi simplu, spune-i.”
— Pentru că? a întrebat din nou, de data asta cu un zâmbet
năstruşnic înflorindu-i pe buze, ceea ce m-a făcut să mă înmoi şi mai
tare.
305
M-am gândit la conversaţia mea cu Marlee şi la cum mă simţisem în
urmă cu câteva zile, când vorbiserăm despre Alegere. Era greu să mă
gândesc la Maxon ca la iubitul meu, ştiind că se întâlnea şi cu alte
fete, dar mi-era mai mult decât un prieten. Sentimentul acela
încărcat de speranţă m-a lovit din nou, gândul că ar putea fi ceva
special între noi. Maxon însemna mai mult pentru mine decât îmi
permisesem să cred.
I-am aruncat un zâmbet cochet şi m-am îndreptat spre uşă.
— America Singer, treci înapoi imediat.
Mi-a tăiat calea, prinzându-mă de talie cu braţul. În timp ce stăteam
aşa, lipiţi unul de altul, mi-a şoptit:
— Spune-mi.
Mi-am strâns buzele.
— Bine, atunci va trebui să mă bazez pe alte mijloace de comunicare.
Fără niciun avertisment, m-a sărutat. Am simţit cum sunt dată uşor
pe spate, susţinută în totalitate de braţele lui. Mi-am încolăcit
mâinile de gâtul lui, dorindu-mi să-l ţin aproape… şi ceva s-a
schimbat în mintea mea.
De obicei, când eram singuri, puteam să ignor orice. Dar în acea
seară, m-am gândit la posibilitatea ca altcineva să fie în locul meu.
Doar închipuindu-mi o altă fată în braţele lui Maxon, făcându-l să
râdă, devenind soţia lui… Mi s-a frânt inima. Nu m-am putut stăpâni
şi am început sa plâng.
— Iubito, ce s-a întâmplat?
„Iubito”? Acest cuvânt, atât de tandru şi personal, m-a învăluit. În
acel moment, orice dorinţă de împotrivire faţă de sentimentele pe
care le nutream pentru Maxon a dispărut. Îmi doream să fiu draga
lui, iubita lui. Voiam să fiu doar a lui Maxon.
Asta putea însemna acceptarea unui viitor la care nu mă gândisem
niciodată şi renunţarea la lucruri pe care nu intenţionasem să le
abandonez, dar gândul de a-l părăsi era de neconceput.
Adevărat, nu eram cea mai bună candidată la coroană, dar nu
meritam să fiu în competiţie dacă nu puteam măcar să fiu suficient
306
de curajoasă încât să mărturisesc ce simţeam.
Am oftat, încercând să-mi stăpânesc vocea.
— Nu vreau să părăsesc toate astea.
— Dacă îmi amintesc bine, prima oară când ne-am cunoscut mi-ai
spus că te simţi ca într-o cuşcă aici, mi-a reproşat zâmbind el. Dar,
până la urmă, te cucereşte, nu-i aşa?
Am dat uşor din cap.
— Câteodată poţi fi atât de idiot.
Un râset slab a reuşit să treacă de nodul din gâtul meu.
Maxon m-a lăsat să mă îndepărtez suficient cât să pot privi în ochii
săi căprui.
— Nu vorbesc despre palat, Maxon. Nu-mi pasă câtuşi de puţin de
hainele mele, de patul meu ori, mă crezi sau nu, de mâncare.
Maxon a râs. Nu era niciun secret cât de încântată fusesem de mesele
extravagante de aici.
— E vorba de tine, am spus. Nu vreau să te părăsesc pe tine.
— Pe mine?
Am încuviinţat.
— Mă vrei pe mine?
Am chicotit văzându-i expresia zăpăcită.
— Asta spun.
A ezitat un moment.
— Dar… cum… ce am făcut?
— Nu ştiu, i-am spus, ridicând din umeri. Cred doar că am fi un noi
reuşit.
A surâs.
— Am fi un noi minunat.
Maxon m-a tras spre el, brutal, după standardele lui, şi m-a sărutat
din nou..
— Eşti sigură? m-a întrebat, îndepărtându-se şi privindu-mă intens.
Eşti absolut convinsă?
— Dacă tu eşti sigur, şi eu sunt.
Pentru o fracţiune de secundă, ceva s-a schimbat în expresia lui. Dar
307
a dispărut atât de repede, încât m-am întrebat dacă nu cumva mi se
păruse.
În clipa următoare, m-a condus spre pat şi ne-am aşezat amândoi pe
margine, ţinându-ne de mână în timp ce capul meu se odihnea pe
umărul lui. Mă aşteptam să spună ceva. În fond, asta aşteptase? Dar
nu existau cuvinte. Din când în când ofta prelung şi doar auzind acel
sunet îmi dădeam seama cât de fericit era. Asta mă ajuta să nu mă
mai simt aşa de neliniştită.
După o vreme – poate pentru că niciunul dintre noi nu ştia ce să
spună – Maxon şi-a îndreptat spatele.
— Cred că ar trebui să plec. Dacă vom invita toate familiile la
sărbătoare, trebuie să fac planuri suplimentare.
M-am retras şi am zâmbit, încă beată de bucurie că aveam să-mi
îmbrăţişez în curând mama, tatăl şi pe May.
— Încă o dată, îţi mulţumesc.
Ne-am ridicat împreună, îndreptându-ne spre uşă. Îl ţineam strâns
de mână. Dintr-un motiv oarecare, îmi era teamă să-i dau drumul.
Simţeam că întregul moment era cumva fragil şi, dacă ar fi forţat
prea mult, s-ar fi putut frânge.
— Ne vedem mâine, mi-a promis el în şoaptă, stând foarte aproape
de mine.
M-a privit cu atâta adoraţie, încât m-am simţit prostuţă că îmi
făcusem griji.
— Eşti uimitoare.
Odată ce Maxon a plecat, am închis ochii şi am retrăit fiecare clipă
din timpul scurt petrecut împreună: felul în care îşi fixase privirea
asupra mea, zâmbetele jucăuşe, săruturile tandre. M-am gândit la ele
iar şi iar în timp ce mă pregăteam de culcare, întrebându-mă dacă şi
Maxon făcea acelaşi lucru.

308
Capitolul 6

— Minunat, domnişoară. Continuă să arăţi în direcţia schiţelor, iar


voi restul, încercaţi să nu vă uitaţi la mine, a cerut fotograful.
Era sâmbătă şi Elita fusese scutită de obligaţia de a sta în Salonul
Doamnelor. La micul dejun, Maxon anunţase petrecerea de
Halloween, iar până după-amiază slujnicele noastre începuseră deja
să lucreze la modele de costume, în timp ce fotografii imortalizau
întregul proces.
Încercam să par naturală pe când mă uitam peste desenele lui Anne.
În timpul ăsta, slujnicele mele stăteau în spatele mesei cu bucăţi de
material, cutiuţe cu paiete şi o cantitate absurdă de pene.
Bliţul aparatului foto scăpăra şi ne lumina feţele, în timp ce încercam
mai multe ipostaze. Chiar în momentul în care mă pregăteam să
pozez ţinând ridicat un material auriu, a sosit un vizitator.
— Bună dimineaţa, doamnelor, a spus Maxon, păşind tacticos prin
uşa deschisă.
Nu m-am putut abţine să nu îndrept spatele şi să zâmbesc larg.
Fotograful a surprins momentul înainte să i se adreseze lui Maxon.
— Maiestatea Voastră, este mereu o onoare. V-ar deranja să pozaţi
alături de această domnişoară?
— Ar fi plăcerea mea.
Slujnicele s-au dat la o parte, iar Maxon a luat câteva schiţe şi s-a
postat chiar în spatele meu, cu hârtiile într-o mână şi cu cealaltă
aşezată mai jos, pe talia mea. Acea atingere exprima atât de mult
pentru mine! Spunea: „Vezi, în curând te voi putea atinge aşa în faţa
întregii lumi. Nu ai de ce să-ţi faci griji”.
Au fost făcute câteva poze, iar fotograful s-a îndreptat către

309
următoarea fată de pe lista lui. Am realizat că şi slujnicele mele se
retrăseseră la un moment dat, fără să-mi dau seama.
— Slujnicele tale sunt destul de talentate, a spus Maxon. Modelele
astea sunt splendide.
Am încercat să mă port ca de obicei cu Maxon, dar lucrurile păreau
să se fi schimbat acum, în bine şi în rău deopotrivă.
— Ştiu. Nu aş putea fi pe mâini mai bune.
— Te-ai decis asupra vreunui model? m-a întrebat, răsfirând hârtiile
pe birou.
— Tuturor ne place ideea cu pasărea. Cred că vrea să fie o aluzie la
lănţişorul meu, i-am răspuns, atingând firul subţire de argint.
Lănţişorul meu de care atârna pasărea cântătoare fusese un dar de la
tatăl meu şi îl preferam bijuteriilor greoaie pe care ni le punea la
dispoziţie palatul:.
— Urăsc să-ţi spun asta, dar cred că şi Celeste a ales ceva aviar. Pare
extrem de hotărâtă, a spus el.
— Nu-i nimic, am replicat, ridicând din umeri. Oricum nu mă omor
după pene.
Zâmbetul mi-a pălit.
— Stai puţin. Te-ai întâlnit cu Celeste?
A încuviinţat.
— A fost doar o vizită scurtă, ca să stăm de vorbă. Mi-e teamă că nu
pot rămâne nici aici mult timp. Tata nu e foarte încântat de toate
astea, dar pentru că Alegerea este încă în desfăşurare, a înţeles că ar
fi frumos să avem mai multe festivităţi. Şi a fost de acord că ar fi o
cale mult mai bună de a cunoaşte familiile, având în vedere
circumstanţele.
— Ca de exemplu?
— E nerăbdător să se facă o eliminare şi va trebui să iau această
decizie după ce o să-i cunosc pe părinţii tuturor fetelor. Cu cât sosesc
mai repede, cu atât mai bine, în opinia lui.
Nu realizasem că a trimite pe cineva acasă făcea parte din planul de
Halloween. Credeam că va fi doar o mare petrecere. Am început
310
să-mi fac griji, deşi îmi spuneam că nu aveam niciun motiv. Nu după
conversaţia noastră din seara precedentă. Dintre toate momentele
petrecute cu Maxon, nimic nu îmi părea mai real ca acele clipe.
Încă analizând schiţele, m-a anunţat părând că se gândeşte la
altceva:
— Presupun că ar trebui să-mi termin rondul.
— Pleci deja?
— Nu te îngrijora, iubito. Ne vedem la cină.
„Da”, mi-am spus eu, „dar ne vei vedea pe toate la cină.”
— E totul în regulă? am întrebat.
— Bineînţeles, mi-a răspuns, dându-mi un sărut fugitiv. Pe obraz.
— Trebuie să fug. Vorbim curând.
Şi, la fel de brusc cum apăruse, a şi dispărut.

Petrecerea de Halloween începea peste o săptămână, ceea ce


însemna că palatul fremăta ca un muşuroi.
Luni, Elita a petrecut dimineaţa cu regina Amberly, gustând şi
alegând meniul pentru petrecere. Era de departe cea mai plăcută
sarcină pe care o primisem până atunci. În acea după-amiază însă,
Celeste a lipsit din Salonul Doamnelor câteva ore. Când s-a întors în
jurul orei patru, a declarat tuturor:
— Maxon vă transmite salutări.
Marţi după-amiază le-am întâmpinat pe rudele familiei regale, care
veniseră în oraş pentru festivităţi. Dar în dimineaţa aceea, toate l-am
urmărit pe fereastră pe Maxon cum o învăţa pe Kriss să tragă cu
arcul, în grădină.
Mesele erau pline cu musafiri care sosiseră mai devreme, dar Maxon
lipsea adesea, la fel şi Marlee şi Natalie.
Mă simţeam din ce în ce mai penibil. Făcusem o greşeală
mărturisindu-i sentimentele mele lui Maxon. Cu toată vorbăria lui,
nu avea cum să fie într-adevăr interesat de mine dacă primul lui
instinct era să-şi petreacă timpul cu toate celelalte fete.
Pierdusem aproape orice speranţă până vineri, când m-am trezit
311
după Actualităţi, stând la pian în camera mea, sperând ca Maxon să
vină să mă vadă..
Nu a făcut-o.
Am încercat să-mi scot asta din minte sâmbătă, când Elita era
obligată să întreţină, de dimineaţă, în Salonul Doamnelor, valul de
femei ce sosea la palat şi să participe la încă o repetiţie de dans
după-amiaza.
Slavă Domnului că familia mea, fiind din Cinci, alesese să se
concentreze pe muzică şi artă, fiindcă eram o dansatoare
îngrozitoare. Singura persoană mai nepricepută decât mine era
Natalie. În mod supărător, Celeste era întruchiparea graţiei. Nu o
dată, instructorii îi ceruseră să le ajute pe celelalte fete, rezultatul
fiind un mic incident în urma căruia Natalie aproape că îşi sucise
glezna, din cauza îndrumării intenţionat greşite a lui Celeste.
Cu o viclenie de şarpe, Celeste pusese problemele lui Natalie pe
seama stângăciei acesteia. Instructorii o crezuseră, iar Natalie făcuse
haz de întreaga situaţie. Am admirat-o pe Natalie că nu o lăsa pe
Celeste să o provoace.
Aspen fusese prezent la toate lecţiile. La început l-am evitat, nefiind
sigură dacă voiam să am de-a face cu el. Auzisem zvonuri conform
cărora soldaţii îşi schimbau programul atât de repede că te lua
ameţeala. Unii voiau cu tot dinadinsul să meargă la petrecere, în
timp ce alţii aveau iubite acasă şi ar fi intrat în mare bucluc dacă ar fi
fost văzuţi dansând cu altcineva, mai ales în condiţiile în care cinci
dintre noi aveau să devină curând din nou disponibile şi aveau să fie
la mare căutare.
Dar având în vedere că asta urma să fie ultima noastră repetiţie
oficială, atunci când Aspen s-a apropiat suficient cât să mă invite la
dans, nu l-am refuzat.
— Eşti în regulă? m-a întrebat. Păreai supărată ultima dată când
te-am văzut.
— Doar obosită, am minţit.
Nu puteam să discut cu el probleme amoroase.
312
— Serios? m-a chestionat neîncrezător. Eram sigur că asta anunţa
veşti proaste.
— Ce vrei să spui?
Ştia el oare ceva şi eu nu?
A oftat.
— Dacă te pregăteşti să-mi spui că trebuie să mă opresc şi să nu mai
lupt pentru tine, asta nu e o conversaţie pe care vreau să o port.
Ce-i drept, nici nu mă gândisem la Aspen în ultima săptămână.
Eram atât de măcinată de cuvintele mele deplasate şi de
presupunerile mele greşite, încât nu puteam să mă gândesc la
altceva. Şi iată, în timp ce eu mă frământasem la gândul că Maxon
renunţase la mine, Aspen îşi făcuse griji de acelaşi fel.
— Nu e asta, i-am răspuns vag, simţindu-mă vinovată.
A dat din cap, satisfăcut pe moment de răspunsul meu.
— Au!
— Ups! am exclamat.
Chiar nu intenţionasem să-l calc pe picioare. M-am străduit să mă
concentrez ceva mai mult asupra dansului.
— Îmi pare rău, Mer, dar eşti groaznică.
Râdea pe înfundate, deşi sigur îl rănisem.
— Ştiu, ştiu, am spus, cu răsuflarea tăiată. Îmi dau toată silinţa, jur!
Ţopăiam prin cameră ca o răţuşcă şchioapă, dar compensam lipsa de
graţie prin efort. Aspen, amabil, a încercat să mă pună într-o lumină
bună, rupând ritmul ca să fie în pas cu mine. Era aşa de tipic pentru
el să încerce mereu să fie eroul meu.
Până la sfârşitul acelei ultime lecţii, învăţasem cel puţin toţi paşii. Nu
puteam să promit că nu aveam să trântesc la pământ vreun diplomat
străin, azvârlind energic din picioare, dar eram pregătită să dau
totul. Nu era de mirare că Maxon avea îndoieli. L-aş fi făcut de râs
într-o vizită în altă ţară şi nici nu se punea problema să primesc de
una singură vreun oaspete aici. Pur şi simplu nu aveam stofă de
prinţesă.
Am suspinat şi m-am dus să-mi iau un pahar cu apă. Aspen m-a
313
urmat, în vreme ce fetele părăseau camera.
— Deci, a început el.
Am aruncat o privire prin cameră ca să mă asigur că nu ne privea
nimeni.
— Presupun că, dacă nu eşti îngrijorată din cauza mea, atunci eşti
îngrijorată din cauza lui.
Mi-am coborât privirea şi am roşit. Cât de bine mă cunoştea.
— Departe de mine gândul de a-l susţine sau ceva de genul ăsta, dar
dacă nu îşi dă seama cât de uimitoare eşti, e un idiot.
Am zâmbit, continuând să studiez podeaua.
— Şi dacă nu ajungi să devii prinţesă, ce dacă? Asta nu te face mai
puţin extraordinară. Şi doar ştii că… că…
Nu reuşea să exprime ce voia să spună şi am riscat să-l privesc.
În ochii lui Aspen am văzut o mie de finaluri diferite ale acelei
propoziţii, toate amintindu-mi de legătura dintre noi. De faptul că
încă mă aştepta. Că mă cunoştea mai bine ca oricine. Că eram la fel.
Că acele luni petrecute la palat nu puteau şterge doi ani. Orice s-ar fi
întâmplat, Aspen avea să fie mereu acolo pentru mine.
— Ştiu, Aspen. Ştiu.

314
Capitolul 7

Stăteam în rând cu celelalte fete în foaierul imens al palatului,


bâţâindu-mă pe vârfurile picioarelor.
— Lady America, a şoptit Silvia, şi asta a fost suficient ca să îmi dea
de înţeles că mă purtam inacceptabil.
Ca îndrumătoare principală a Alegerii, ne lua acţiunile foarte în
serios.
Am încercat să mă controlez. O invidiam atât pe Silvia, cât şi
personalul şi pe cei câţiva soldaţi care mişunau prin jur, fie şi numai
pentru că aveau voie să se plimbe. Dacă aş fi putut să fac acelaşi
lucru, m-aş fi simţit mult mai calmă.
Poate că n-ar fi fost aşa de rău dacă Maxon ar fi fost prezent. Pe de
altă parte, poate că aş fi fost şi mai agitată. Încă nu puteam să-mi dau
seama de ce, după tot ce se întâmplase, nu îşi făcuse timp pentru
mine în ultima vreme.
— Au ajuns! s-a auzit din spatele uşilor..
Nu am fost singura care a scos sunete de încântare.
— În regulă, doamnelor! a strigat Silvia. Comportaţi-vă ca nişte
domnişoare! Majordomii şi slujnicele, aliniaţi-vă la perete, vă rog.
Am încercat să fim încântătoarele tinere prinţese pe care le dorea
Silvia, dar în clipa în care părinţii lui Kriss şi ai lui Marlee au intrat
pe uşă, totul s-a dus de râpă. Ambele fete erau doar nişte copile şi
era evident că părinţii le duseseră prea mult dorul ca să se mai
sinchisească de etichetă. Au intrat ţipând, iar Marlee a zbughit-o din
rând, fără să şovăie.
Părinţii lui Celeste au fost mai stăpâniţi, deşi erau vădit entuziasmaţi
să-şi revadă fiica. Şi ea a rupt rândul, dar într-o manieră mult mai

315
civilizată decât Marlee. Nici nu i-am observat pe părinţii lui Natalie
sau pe ai lui Elise, pentru că o siluetă micuţă cu o coamă de păr
roşcat a pătruns în viteză prin uşa deschisă, căutând din ochi pe
cineva.
— May!
Mi-a auzit vocea, mi-a văzut mâna fluturând şi s-a grăbit spre mine,
urmată de mama şi de tata. Am îngenuncheat pe podea, luând-o în
braţe.
— Ames! Nu îmi vine să cred! a ciripit ea, cu admiraţie şi gelozie în
voce. Eşti atât, atât de frumoasă!
Nu puteam să vorbesc. Abia o puteam vedea din cauza lacrimilor.
Un moment mai târziu, am simţit braţele ferme ale tatălui meu,
cuprinzându-ne pe amândouă. Apoi mama, abandonând
buna-cuviinţa ei obişnuită, ni s-a alăturat, aruncându-se în braţele
noastre, pe podeaua palatului.
Am auzit un oftat, care ştiam că era al Silviei, dar chiar nu îmi păsa
în acel moment.
De îndată ce am putut din nou să respir, am zis:
— Mă bucur aşa de mult că sunteţi aici!
— Şi noi, pisicuţo, m-a asigurat tata. Nici nu-ţi pot spune cât de mult
ne-ai lipsit!
I-am simţit buzele pe creştetul capului.
M-am răsucit ca să-l pot strânge în braţe mai bine. Nu mi-am dat
seama, până în acel moment, cât de mult îmi lipsiseră.
Am lăsat-o pe mama la urmă. Eram şocată să o văd aşa tăcută.
Nu-mi venea să cred că nu îmi ceruse încă un raport detaliat al
progresului relaţiei mele cu Maxon. Când m-am retras, i-am
remarcat lacrimile din ochi.
— Eşti atât de frumoasă, iubito. Arăţi ca o prinţesă.
Am zâmbit. Era plăcut că măcar de data asta nu mă critica sau nu-mi
dădea indicaţii. Doar se bucura de moment şi asta însemna totul
pentru mine. Pentru că şi eu făceam acelaşi lucru.
Am observat ochii lui May fixând ceva peste umărul meu.
316
— E el, a murmurat.
— Hm? am întrebat, privind în jos către ea.
Întorcându-mă, l-am văzut pe Maxon urmărindu-ne din spatele
scărilor principale. S-a îndreptat spre noi afişând un zâmbet amuzat,
pentru că eram toţi îngrămădiţi pe podea. Tata s-a ridicat imediat.
— Alteţa Voastră, a spus el, pe un ton plin de admiraţie.
Maxon a venit spre el, cu mâna întinsă.
— Domnule Singer, e o onoare. Am auzit atâtea despre
dumneavoastră. Şi despre dumneavoastră, doamnă Singer.
S-a îndreptat spre mama, care se ridicase şi ea şi îşi netezise părul.
— Maiestatea Voastră, a chiţăit ea, uşor emoţionată. Îmi cer scuze
pentru toate astea.
A gesticulat spre podea, în timp ce eu şi May ne-am ridicat, încă
lipite una de alta.
Pe Maxon îl umfla râsul.
— Nu vă faceţi probleme. Nu mă aştept la mai puţin entuziasm din
partea rudelor domnişoarei America.
Eram sigură că mama dorea o explicaţie pentru asta mai târziu.
— Iar tu trebuie să fii May.
May a roşit, pregătindu-se pentru o strângere de mână, primind în
schimb un sărut.
— Nu am apucat încă să-ţi mulţumesc pentru că nu ai plâns.
— Poftim? a întrebat ea, roşind şi mai tare din cauza confuziei.
— Nu ţi-a spus nimeni? a spus Maxon cu seninătate. Datorită ţie am
câştigat prima întâlnire cu încântătoarea ta soră. Îţi voi fi veşnic
îndatorat.
May i-a răspuns chicotind:
— Păi, cu plăcere, presupun.
Maxon şi-a dus mâinile la spate, reamintindu-şi de bunele maniere.
— Mi-e teamă că trebuie să fac cunoştinţă şi cu ceilalţi, dar vă rog să
rămâneţi aici un moment. Voi face un scurt anunţ. Şi sper să pot sta
mai mult de vorbă cu voi curând. Mă bucur că aţi putut veni.
— E chiar mai drăguţ în persoană, a şoptit May, destul de tare însă,
317
şi mi-am dat seama, după mişcarea uşoară a capului, că Maxon
auzise.
S-a îndreptat spre familia lui Elise, care erau de departe cei mai
rafinaţi dintre toţi. Fraţii ei mai mari aveau o ţinută rigidă de soldaţi,
iar părinţii ei au făcut o plecăciune când Maxon s-a apropiat. M-am
întrebat dacă Elise le spusese să facă asta sau aşa erau ei. Toţi păreau
aşa de distinşi, micile lor siluete elegant îmbrăcate continuându-se
cu creştete asortate, negru-cărbune.
Alături de ei, Natalie şi foarte drăguţa ei soră mai mică şuşoteau
alături de Kriss, în timp ce părinţii lor îşi dădeau mâna. Întreaga
atmosferă era scăldată de energie pozitivă.
— Cum adică se aştepta la entuziasm din partea noastră? mi-a cerut
mama explicaţii, în şoaptă. Să fie din cauza faptului că te-ai răstit la
el când v-aţi cunoscut? Nu ai mai făcut asta, nu-i aşa?
Am oftat.
— De fapt, mamă, ne contrazicem destul de des.
— Poftim!? a exclamat ea, şocată. Păi, încetează!
— Ah, şi i-am dat un genunchi sub centură la un moment dat.
S-a lăsat o clipă de tăcere, până când May a izbucnit în râs. Îşi
acoperea gura încercând să se oprească, dar continua să scoată
hohote stângace şi piţigăiate. Tata stătea cu buzele strânse, dar îmi
dădeam seama că era şi el pe cale să izbucnească în râs.
Mama se făcuse albă ca varul.
— America, spune-mi că glumeşti. Spune-mi că nu l-ai atacat pe
prinţ.
Nu ştiu de ce, dar cuvântul „atacat” ne-a dat gata pe toţi; iar eu, May
şi tata am început să râdem cu lacrimi, în timp ce mama se holba la
noi.
— Scuze, mamă, am izbutit eu să spun.
— Oh, Doamne!
Deodată părea foarte interesată să-i cunoască pe părinţii lui Marlee
şi nu am oprit-o când a pornit spre ei.
— Deci îi place o fată care să-i ţină piept, a spus tata, odată ce ne-am
318
calmat cu toţii. Deja îmi place mai mult de el.
Tata se uita prin cameră, admirând palatul, iar eu stăteam acolo,
încercând să-i sorb cuvintele. De câte ori, de-a lungul anilor în care
eu şi Aspen ne întâlniserăm în secret, el şi tata se aflaseră în aceeaşi
cameră? De vreo douăsprezece ori, cel puţin. Poate mai mult. Şi nu
îmi făcusem niciodată griji că tata nu l-ar accepta pe Aspen. Ştiam că
a-l convinge să mă lase să mă mărit cu un băiat dintr-o castă
inferioară ar fi fost greu, dar presupusesem mereu că voi obţine
consimţământul lui până la urmă.
Dintr-un motiv sau altul, situaţia din acel moment era de o mie de
ori mai stresantă. Chiar dacă Maxon făcea parte din Unu şi avea
posibilitatea să ne susţină pe toţi, am devenit deodată conştientă de
faptul că era posibil ca tata să nu-l placă.
Tata nu era un rebel care să dea foc la case sau lucruri de genul ăsta.
Dar ştiam că nu-i convenea cum era condusă ţara. Dacă
nemulţumirile lui faţă de guvernare aveau să se extindă şi asupra lui
Maxon? Dacă avea să-mi spună că nu ar fi trebuit să fiu cu el?
Înainte să pot ajunge prea departe cu aceste gânduri, Maxon a urcat
câteva trepte mai sus ca să ne poată vedea pe toţi.
— Vreau să vă mulțumesc tuturor că aţi venit. Ne face mare plăcere
să vă avem la palat, nu doar pentru a sărbători primul Halloween
după zeci de ani de absenţă, dar şi pentru a reuşi să vă cunoaştem pe
toţi. Îmi pare rău că părinţii mei nu au putut şi ei să vă întâmpine. Îi
veţi cunoaşte foarte curând.
— Mamele, surorile şi Elita sunt invitate să ia ceaiul cu mama mea în
această după-amiază, în Salonul Doamnelor. Fiicele dumneavoastră
vă vor putea însoţi până acolo. Iar domnii vor savura un trabuc
alături de mine şi de tatăl meu. Vom avea un majordom care să vă
conducă, aşa că nu vă faceţi griji în privinţa orientării. Slujnicele
voastre vă vor escorta spre camerele pe care le veţi folosi pe durata
şederii voastre şi vă vor pregăti corespunzător atât pentru vizita
dumneavoastră, cât şi pentru petrecerea de mâine seară.
Ne-a făcut tuturor un semn scurt cu mâna şi apoi şi-a văzut de drum.
319
Aproape imediat, o slujnică a apărut lângă noi.
— Domnule şi doamnă Singer? Sunt aici ca să vă conduc în camerele
dumneavoastră.
— Dar eu vreau să stau cu America! a protestat May.
— Scumpo, sunt sigură cu regele ne-a dat o cameră la fel de
frumoasă ca a surorii tale. Nu vrei să o vezi? a încurajat-o mama.
Mary s-a întors spre mine.
— Vreau să trăiesc exact aşa cum trăieşti tu. Doar pentru o vreme.
Pot să stau cu tine?
Am oftat. Şi ce dacă trebuia să renunţ la intimitate pentru câteva
zile? Nu aveam cum să spun nu acelei mutriţe.
— Fie. Poate că, fiind două, slujnicele mele chiar vor avea ceva de
făcut.
M-a îmbrăţişat atât de strâns, încât am simţit că micul meu sacrificiu
a fost răsplătit instantaneu.

— Ce altceva ai mai învăţat? m-a întrebat tata.


L-am luat de braţ, încercând să mă obişnuiesc cu el în costum. Dacă
nu l-aş fi văzut de mii de ori îmbrăcat în hainele sale pătate de
vopsea, aş fi putut să jur că se născuse pentru a fi din Unu. Arăta atât
de tânăr şi distins în acele haine elegante! Părea chiar şi mai înalt.
— Cred că ţi-am spus tot ce ne-au învăţat despre istoria noastră, cum
preşedintele Wallis a fost ultimul conducător al Statelor Unite, ca
apoi să conducă Statul American al Chinei. Nu auzisem de el înainte
de a veni aici. Tu?
Tata a dat din cap.
— Bunicul tău mi-a povestit despre el. Se spunea că era un om
cumsecade, dar nu prea a avut ce să facă atunci când lucrurile au
ajuns în halul în care erau.
Ştiam nişte date concrete despre istoria Illéei doar de când
ajunsesem la palat. Dintr-un motiv sau altul, istoria ţării noastre era
transmisă mai mult pe cale orală. Auzisem o mulţime de lucruri, dar
nimic la fel de complet ca educaţia pe care o primisem în ultimele
320
câteva luni.
Statele Unite fuseseră invadate la începutul celui de-al Treilea
Război Mondial, după ce nu reuşiseră să îşi plătească imensa datorie
către China. În loc să primească bani, pe care Statele Unite nu-i
aveau, chinezii înfiinţaseră un guvern aici, formând Statul American
al Chinei şi folosindu-i pe americani ca mână de lucru. Până la urmă,
Statele Unite se revoltaseră – nu doar împotriva Chinei, dar şi
împotriva ruşilor, care încercau să fure forţa de muncă dezvoltată de
chinezi – alăturându-se Canadei, Mexicului şi altor ţări latine, pentru
a forma un singur stat. Avusese loc al Patrulea Război Mondial şi,
deşi îi supravieţuiserăm, devenind o ţară nouă, conflictul avusese un
efect devastator din punct de vedere economic.
— Maxon mi-a spus că, înainte de al Patrulea Război Mondial,
oamenii nu aveau mai nimic.
— Are dreptate. Parţial ăsta este motivul pentru care sistemul de
caste e aşa de nedrept. De la bun început, nimeni nu avea prea mare
lucru cu care să contribuie, de aceea mulţi oameni au sfârşit prin a
ajunge în castele inferioare.
Nu voiam să o iau pe drumul ăsta cu tata, pentru că ştiam că se
aprindea destul de repede. Nu se înşela – castele erau nedrepte –,
dar vizita asta era una veselă şi nu doream să o irosesc vorbind
despre lucruri pe care nu le puteam schimba.
— Pe lângă informaţii despre istorie, primim şi multe lecţii de
etichetă. Acum intrăm un pic mai mult în diplomaţie. Cred că s-ar
putea să trebuiască să o folosim la ceva în curând, de se insistă atât
asupra ei. Fetele care vor rămâne, cel puţin.
— Cum adică?
— Se pare că o fată se va întoarce acasă, împreună cu familia ei.
Maxon trebuie să facă o eliminare după ce vă va cunoaşte pe toţi.
— Pari nefericită. Crezi că te va trimite acasă?
Am ridicat din umeri.
— Ei, haide. Până acum sigur ţi-ai dat seama dacă te place sau nu.
Dacă te place, nu ai de ce să-ţi faci griji. Dacă nu, de ce ai mai vrea să
321
rămâi?
— Presupun că ai dreptate.
S-a oprit din mers.
— Deci, cum e, până la urmă?
Era cam jenant să vorbesc cu tata despre asta, dar nici cu mama nu aş
fi vrut să discut problema. Iar May ar fi fost şi mai nepricepută decât
mine în a descifra comportamentul lui Maxon.
— Cred că mă place. Aşa îmi spune.
Tata a râs.
— Atunci sunt sigur că eşti în regulă.
— Dar a fost cam… distant săptămâna asta.
— America, draga mea, el e prinţul. A fost probabil ocupat cu
aprobarea vreunei legi sau ceva asemănător.
Nu ştiam cum să-i explic că Maxon părea să-şi facă timp pentru toate
celelalte. Era prea umilitor.
— Presupun că ai dreptate.
— Că veni vorba de legislaţie, aţi învăţat ceva despre asta? Despre
cum să redactaţi proiecte de lege?
Nu mă omoram nici după subiectul ăsta, dar cel puţin nu era despre
băieţi.
— Nu încă. Dar am început să citim multe dintre ele. Sunt greu de
înţeles câteodată; norocul nostru că Silvia, femeia pe care ai văzut-o
jos, e un soi de ghid sau îndrumător. Ea încearcă să ne explice cum
stau lucrurile. Şi Maxon e de ajutor dacă îi pun întrebări.
— Chiar aşa?
Tata părea mulţumit de asta.
— Oh, da. Cred că e important pentru el ca toate să simţim că am
putea avea succes, ştii? Se pricepe de minune să explice chestii.
Chiar mi-a… am început eu, dar m-am oprit.
Nu ar fi trebuit să menţionez camera cu cărţi. Dar era tatăl meu.
— Ascultă, trebuie să-mi promiţi că nu vei spune nimănui despre
asta.
Tata a râs.
322
— Singura persoană cu care stau de vorbă e mama ta şi cu toţii ştim
că nu poate să ţină un secret, aşa că promit să nu-i spun.
Am chicotit. Era aproape imposibil să mi-o imaginez pe mama
ţinând ceva pentru ea.
— Poţi să ai încredere în mine, pisicuţo, mi-a zis, luându-mă după
umeri.
— Există o cameră, o cameră secretă, şi e plină de cărţi, tată! i-am
mărturisit în şoaptă, asigurându-mă de două ori că nu era nimeni
prin jur. Sunt acolo cărţi interzise şi nişte hărţi ale lumii, unele vechi,
care arată ţările cum erau ele înainte. Tată, nu ştiam că au fost atât de
multe! Şi mai e şi un calculator înăuntru. Ai văzut vreodată unul în
realitate?
A clătinat din cap, uluit.
— E incredibil. Scrii la tastatură ceea ce te interesează şi el caută prin
toate cărţile din cameră şi îţi găseşte informaţia.
— Cum?
— Nu ştiu, dar aşa a aflat Maxon ce era Halloweenul. Chiar m-a…
Am cercetat din nou, dintr-un capăt în celălalt, holul. Am decis că nu
era chip ca tata să vorbească mai departe despre bibliotecă, dar ar fi
fost prea mult să-i spun că aveam una dintre cărţile acelea secrete la
mine în cameră.
— Chiar te-a…?
— M-a lăsat să împrumut una odată, doar ca să mă uit la ea.
— Oh, ce interesant! Ce ai citit? Îmi poţi spune?
Mi-am muşcat buzele.
— Era unul dintre jurnalele personale ale lui Gregory Illéa.
Tata a rămas cu gura căscată.
— America, e incredibil. Ce scria în el?
— Oh, nu am terminat încă. În principal, mă interesează să aflu ce
era Halloweenul.
S-a gândit o clipă la ce îi spusesem şi a clătinat din cap.
— De ce eşti îngrijorată, America? E clar că Maxon are încredere în
tine.
323
Am oftat, simţindu-mă ridicol.
— Presupun că ai dreptate.
— Extraordinar! Deci există o cameră ascunsă, aici pe undeva? a
întrebat, privind pereţii cu alţi ochi.
— Tată, locul ăsta e o nebunie. Sunt uşi şi pereţi falşi peste tot. Din
câte ştiu eu, dacă aş răsturna vaza asta, s-ar putea să cădem printr-o
uşă-capcană.
— Hmm, a spus el amuzat. Atunci o să fiu foarte atent pe unde merg
când mă întorc în camera mea.
— Ceea ce probabil că ar trebui să faci în curând. Trebuie să mă duc
să o ajut pe May să se pregătească pentru ceaiul cu regina.
— Ah, da, voi şi ceaiurile voastre cu regina, a glumit el. Bine,
pisicuţo. Ne vedem diseară la cină. Şi ce trebuie să fac ca să nu cad
printr-o trapă secretă? s-a întrebat cu voce tare, întinzându-şi braţele
pe post de scut în timp ce mergea.
Odată ce a ajuns la scări, a pus cu atenţie mâna pe balustradă.
— Ca să ştii, balustrada e sigură.
— Mersi, tată.
Am clătinat din cap şi m-am îndreptat spre camera mea.
Îmi venea să sar în sus. Eram aşa de fericită că ai mei veniseră la
palat, încât abia mă puteam stăpâni. Dacă Maxon nu mă trimitea
acasă, avea să-mi fie mai greu ca niciodată să stau departe de ai mei.
Am luat-o după colţ spre camera mea şi am văzut că uşa era
deschisă.
— Cum arăta? am auzit-o pe May întrebând în timp ce mă
apropiam.
— Chipeş. Cel puţin aşa era pentru mine. Părul lui ondulat stătea
mereu ciufulit.
May şi Lucy au chicotit la unison.
— De câteva ori, chiar mi-am trecut degetele prin părul lui. Mă
gândesc la asta câteodată. Nu atât de mult pe cât obişnuiam.
M-am apropiat în vârful picioarelor, nevrând să le deranjez.
— Încă îţi lipseşte? a întrebat May, vrând să ştie cât mai multe
324
despre băieţi, ca întotdeauna.
— Din ce în ce mai puţin, a recunoscut Lucy, cu o notă de speranţă în
voce. Când am ajuns aici, am crezut că o să mor de suferinţă. Îmi
imaginam tot timpul moduri de a evada din palat şi de a mă întoarce
la el, dar asta nu avea să se întâmple niciodată de-adevăratelea. Nu
puteam să-l părăsesc pe tata şi, chiar dacă aş fi reuşit să ajung în
afara zidurilor, nu aş fi avut cum să găsesc drumul înapoi.
Ştiam câte ceva despre trecutul lui Lucy. Ai ei se oferiseră să fie
servitori pentru o familie din Trei în schimbul banilor cu care puteau
să plătească operaţia mamei lui Lucy. Aceasta murise în cele din
urmă şi, când mama tânărului aflase că fiul ei era îndrăgostit de
Lucy, o vânduse pe ea şi pe tatăl ei palatului.
Am tras cu ochiul prin uşa întredeschisă şi le-am văzut pe May şi pe
Lucy stând pe pat. Uşile balconului erau deschise, permiţând aerului
parfumat al Angelesului să intre în cameră. May adoptase foarte
rapid ţinuta de la palat, rochia ei de zi îmbrăcându-i perfect
trupuşorul, în timp ce împletea o parte din părul lui Lucy, lăsând
restul să atârne liber. Nu o văzusem niciodată pe Lucy cu părul altfel
decât strâns într-un coc. Arăta minunat aşa, tânără şi fără griji.
— Cum e să fii îndrăgostită? a întrebat May.
O parte din mine s-a simţit rănită. De ce pe mine nu mă întrebase aşa
ceva? Apoi mi-am amintit că, din câte ştia May, eu nu fusesem
niciodată îndrăgostită.
Zâmbetul lui Lucy era amar.
— E cel mai minunat şi îngrozitor lucru care ţi se poate întâmpla
vreodată, a spus ea cu simplitate. Ştii că ai găsit ceva extraordinar şi
vrei să ţii de acel ceva pentru totdeauna; dar în fiecare clipă, te temi
de momentul în care l-ai putea pierde.
Am oftat uşor. Avea absolută dreptate.
Iubirea e o teroare minunată.
Nu voiam să mă gândesc prea mult la ce înseamnă să pierzi pe
cineva, aşa că am intrat înăuntru.
— Lucy! Ia uită-te la tine!
325
— Vă place?
A dus mâna la spate, atingând împletiturile fine.
— Îţi stă foarte bine. May obişnuia să-mi împletească şi mie părul,
tot timpul. E foarte talentată.
May a ridicat din umeri.
— Ce altceva să fac? Nu ne permiteam să cumpărăm păpuşi, aşa că
exersam pe Ames.
— Păi, a spus Lucy întorcându-se către ea, cât timp eşti aici, tu vei fi
păpuşica noastră. Eu, Anne şi Mary te vom face să arăţi la fel de
frumoasă ca regina.
May şi-a înclinat capul.
— Nimeni nu e la fel de frumoasă ca ea.
Apoi s-a întors repede spre mine.
— Să nu-i spui mamei că am zis asta.
Am râs pe înfundate.
— Nu o să-i spun. Acum însă trebuie să ne pregătim. E aproape ora
ceaiului.
May a bătut din palme entuziasmată şi s-a dus să se aşeze în faţa
oglinzii. Lucy şi-a strâns părul, reuşind să păstreze împletiturile
intacte în timp ce-şi făcea cocul, ascunzând o bună parte din el sub
bonetă. Nu puteam să o condamn că dorea să păstreze aşa ceva mai
mult timp.
— Ah, a sosit o scrisoare pentru dumneavoastră, domnişoară, m-a
anunţat Lucy, înmânându-mi cu grijă un plic.
— Mulţumesc, am răspuns, nereuşind să-mi ascund surpriza din
voce.
Majoritatea persoanelor de la care mă aşteptam să primesc veşti erau
în acel moment cu mine. Am desfăcut plicul şi am citit biletul scurt,
mâzgăleala aceea studiată fiindu-mi foarte familiară.

America,
Am aflat cu întârziere că familiile Elitei au fost recent invitate la palat şi
că tata, mama şi May au plecat să te viziteze. Kenna nu poate călători din
326
cauza sarcinii înaintate, iar Gerad este mult prea mic. Încerc să înţeleg de
ce această invitaţie nu mi-a fast transmisă şi mie. Sunt fratele tău,
America.
Singura mea bănuială este că tata a ales să mă excludă. Sper din tot
sufletul că nu ai fost tu. Suntem pe cale să realizăm lucruri măreţe, noi
doi. Poziţiile noastre ne pot fi foarte folositoare unul altuia. Dacă familiei
tale i se mai oferă orice alte privilegii deosebite, ar trebui să-ţi aminteşti şi
de mine, America. Ne putem ajuta reciproc.
I-ai menţionat cumva prinţului de mine? Doar de curiozitate.
Scrie-mi cât mai curând.
Kota

Am ezitat între a rupe scrisoarea în bucăţele şi a o păstra. Sperasem


că fratele meu mai mare avea să scape de obsesia lui pentru
avansarea pe scara socială, învăţând în felul ăsta să fie mulţumit cu
succesul pe care îl avea. Fără noroc, se pare. Am îndesat scrisoarea
pe fundul sertarului, alegând să uit cu totul de ea. Gelozia lui nu
avea să strice vizita familiei mele.
Lucy a sunat după Anne şi Mary şi toate ne-am distrat de minune
aranjându-ne. Voioşia lui May ne-a molipsit pe toate, iar eu m-am
trezit cântând în timp ce ne îmbrăcam. La scurt timp, mama a trecut
pe la noi, cerându-ne să o asigurăm că arăta bine.
Era frumoasă, într-adevăr. Era mai scundă şi mai rotunjoară decât
regina, dar avea o alură la fel de regală în acea rochie. În timp ce
coboram scările, May m-a apucat de mână, cu un aer trist.
— Ce s-a întâmplat? Nu te bucuri că o vei cunoaşte pe regină?
— Ba da. Doar că…
— Da?
A oftat.
— Cum mă voi putea întoarce la pantalonii kaki după toate astea?

Fetele erau însufleţite şi toată lumea strălucea. Sora lui Natalie,


Lacey, era cam de aceeaşi vârstă cu May şi amândouă stăteau de
327
vorbă într-un colţ. Vedeam asemănarea dintre Lacey şi sora ei. Din
punct de vedere fizic, erau slăbuţe, blonde şi drăguţe. Acolo unde eu
şi May ne situam la poli opuşi, Natalie şi Lacey erau aproape
identice, deşi aş fi descris-o pe cea din urmă ca fiind ceva mai puţin
excentrică decât sora ei mai mare. Nu chiar atât de aiurită.
Regina a făcut un tur, vorbind cu toate mamele, punând întrebări în
stilul ei dulce, de parcă vieţile noastre ar fi fost în vreun fel la fel de
fascinante ca a ei. Eu mă aflam într-un grup mic, ascultând-o pe
mama lui Elise vorbind despre familia ei din Noua Asie, când May
m-a apucat de rochie, trăgându-mă deoparte.
— May! am şuierat eu. Ce crezi că faci? Nu te poţi purta aşa, mai ales
când regina e de faţă!
— Trebuie să vezi! a insistat ea.
Slavă Domnului că Silvia nu se afla acolo! Era în stare să o
admonesteze pe May pentru ceva de genul ăsta, chiar dacă May nu
ştia că greşise.
Ne-am îndreptat spre fereastră, iar May mi-a arătat ceva afară:
— Uite!
Am privit cu atenţie dincolo de tufişuri şi fântâni şi am văzut două
siluete. Una dintre ele era a tatălui meu, care gesticula viguros, fie
explicând, fie întrebând ceva. Cealaltă aparţinea lui Maxon, care se
gândea un timp înainte să răspundă. Mergeau agale şi, din când în
când, tata îşi băga mâinile în buzunare, iar Maxon şi le încrucişa la
spate. Indiferent care era subiectul conversaţiei părea important.
Am aruncat o privire în Salonul Doamnelor. Toată lumea era
absorbită de apariţia reginei şi nimeni nu părea să ne dea atenţie.
Maxon s-a oprit cu faţa la tata şi i-a vorbit. Nu era agresivitate sau
supărare în atitudinea lui, dar părea hotărât. După o pauză, tata i-a
întins mâna. Maxon a zâmbit şi i-a strâns-o viguros. O clipă mai
târziu, amândoi păreau uşuraţi, iar tata l-a bătut pe spate. Maxon a
părut să se crispeze un pic la gestul ăsta. Nu era obişnuit să fie atins.
Dar apoi tata l-a luat după umeri, aşa cum făcea cu mine şi Kota, aşa
cum făcea cu toţi copiii lui. Iar lui Maxon a părut să-i placă mult asta.
328
— Despre ce-o fi fost vorba? am întrebat cu voce tare.
May a ridicat din umeri.
— Părea important.
— Aşa e.
Am aşteptat să vedem dacă Maxon avea să stea de vorbă cu vreun
alt tată; însă dacă a făcut-o, nu au ieşit în grădină.

329
Capitolul 8

Petrecerea de Halloween a fost extraordinară, așa cum promisese


Maxon. Când am intrat în Sala Mare cu May alături de mine, am
rămas uluită de splendoarea din jur. Totul era aurit. Ornamentele de
pe pereţi, nestematele scânteietoare de pe braţele candelabrelor,
ceştile, farfuriile, chiar şi mâncarea – toate erau în nuanţe de auriu.
Era cu adevărat magnific.
Din boxe se auzea muzică uşoară, însă o mică orchestră aştepta în
colţ ca să cânte melodiile pentru dansurile tradiţionale pe care le
învăţaserăm. Camere – atât de fotografiat, cât şi de filmat –
împânzeau încăperea. Fără îndoială, aceasta avea să fie inima
petrecerii. Nu putea exista o sărbătoare mai frumoasă. M-am
întrebat pentru o clipă cum ar fi dacă mi-aş petrece şi Crăciunul aici.
Costumele participanţilor erau superbe. Marlee era costumată în
înger şi dansa cu ofiţerul Woodwork. Avea chiar şi aripi, care păreau
făcute din hârtie cu reflexii iridescente, plutind suav în spatele ei.
Celeste întruchipa un păun: purta o rochie scurtă şi acoperită cu
pene, asemenea celor adunate într-un mănunchi imens în jurul
capului.
Kriss stătea alături de Natalie şi părea că îşi asortaseră costumele.
Corsajul rochiei lui Natalie era împodobit cu boboci de flori, iar fusta
largă era făcută dintr-un vaporos tul albastru. Rochia lui Kriss era
aurie ca şi camera şi era decorată cu o cascadă de frunze. Dacă m-ai fi
întrebat pe mine, aş fi zis că reprezentau primăvara şi toamna. Era o
idee drăguţă.
Moştenirea asiatică a lui Elise era exploatată la maximum. Rochia ei
de mătase era o replică mult mai somptuoasă a celor modeste cu care

330
se îmbrăca de obicei. Mânecile în falduri erau extrem de dramatice şi
admiram modul cum reuşea să se descurce cu podoaba pe care o
purtai pe cap. Elise nu ieşea de obicei în evidenţă, însă în acea seară
arăta minunat, aproape regal.
Rudele şi prietenii care împânzeau sala purtau şi ei costume, iar
soldaţii erau la fel de aranjaţi. Am văzut un jucător de baseball, un
cowboy, pe cineva îmbrăcat într-un costum cu un ecuson pe care
scria GAVRIL FADAYE, iar unul dintre soldaţi fusese într-atât de
curajos încât îmbrăcase o rochie. Câteva fete erau în apropiere,
râzând gălăgios. Dar mulţi dintre soldaţi purtau o variantă elegantă
a uniformelor, care era compusă doar din pantaloni albi apretaţi şi
sacouri albastre. Aveau mănuşi, dar nu şi pălării, iar aceste detalii ne
ajutau să îi distingem de soldaţii care erau la datorie, împrejmuind
perimetrul camerei.
— Deci, ce părere ai? am întrebat-o pe May, dar când m-am întors,
am observat că dispăruse în mulţime, pornită în explorare.
Am râs în sinea mea, uitându-mă prin cameră după rochiţa ei
înfoiată. Când îmi spusese că voia să meargă la petrecere îmbrăcată
în mireasă – „ca fetele de la TV” – crezusem că era o glumă. Cu toate
astea, arăta absolut adorabil cu voalul acela prins în creştetul
capului.
— Bună seara, Lady America, mi-a şoptit cineva la ureche.
Am tresărit şi m-am întors, ca să-l descopăr lângă mine pe Aspen,
îmbrăcat în uniformă de gală.
— M-ai speriat!
Mi-am pus mâna pe piept, ca şi cum mi-aş fi putut încetini bătăile
inimii. Aspen s-a mulţumit să chicotească.
— Îmi place costumul tău, m-a complimentat el jovial.
— Mulţumesc. Şi mie îmi place.
Anne mă transformase într-un fluture. Rochia mea era conică, cu o
trenă dintr-un material vaporos tivit cu negru, şi îmi cădea diafan pe
lângă corp. O mască micuţă, ca o pereche de aripi, îmi acoperea
ochii, dându-mi un aer misterios.
331
— De ce nu te-ai costumat? am întrebat. Nu ţi-a venit nicio idee?
A ridicat din umeri.
— Prefer uniforma.
— Oh.
Mi se părea trist să iroseşti şansa de a fi extravagant. Aspen avea şi
mai puţine ocazii decât mine în privinţa asta. De ce să nu profite?
— Voiam doar să te salut, să văd ce mai faci.
— Bine, am spus repede.
Mă simţeam ciudat.
— Oh, mi-a răspuns, nemulţumit. Bine atunci.
Poate că după micul discurs pe care mi-l ţinuse cu numai câteva zile
în urmă, se aştepta la un răspuns mai elaborat, dar nu eram pregătită
încă să spun nimic. A făcut o plecăciune şi s-a îndreptat către alt
soldat, care l-a îmbrăţişat ca pe un frate. M-am întrebat dacă faptul
de a fi soldat îl făcuse să se simtă că aparţine unei familii, aşa cum mi
se întâmplase mie cu Alegerea.
Marlee şi Elise m-au găsit câteva momente mai târziu şi m-au târât
pe ringul de dans. În timp ce mă legănam, încercând să nu lovesc pe
nimeni, mă uitam la Aspen, care era pe marginea ringului, stând de
vorbă cu mama şi May. Mama şi-a trecut mâna peste mâneca lui, ca
şi cum voia să o netezească, iar May radia de bucurie. Îmi imaginam
că îi spuneau cât de chipeş arăta în uniformă, cât de mândră ar fi fost
mama lui dacă ar fi fost acolo ca să-l vadă. Le-a zâmbit la rândul său
şi am putut să văd cât de mulţumit era. Eu şi Aspen eram nişte
rarităţi, un Cinci şi un Şase smulşi din vieţile noastre monotone şi
aterizaţi în palat. Alegerea îmi schimbase viaţa atât de mult, încât
uneori uitam să apreciez această experienţă.
Am dansat în cerc cu unele dintre fete şi câţiva soldaţi, până când
muzica s-a oprit şi DJ-ul ni s-a adresat.
— Distinse domnişoare participante la selecţie, stimaţi domni din
corpul de gardă, prieteni şi rude ale familiei regale, vă rog să le uraţi
bun venit regelui Clarkson, reginei Amberly şi prinţului Maxon
Schreave!
332
Orchestra a început să cânte furtunos, iar noi toţi ne-am afundat în
plecăciuni şi reverenţe, în timp ce familia regală intra în sală. După
toate aparenţele, regele era costumat în suveran, doar că al altei ţări.
Nu am înţeles aluzia. Rochia reginei era de un albastru atât de închis
încât bătea în negru, fiind acoperită de pietre scânteietoare. Arăta
precum cerul nopţii. Iar Maxon se deghizase, în mod aproape comic,
în pirat. Pantalonii îi erau rupţi din loc în loc şi purta o cămaşă largă,
cu o vestă deasupra şi o bandană pe cap. Pentru a spori efectul, nu se
bărbierise o zi sau două şi o umbră de păr blond-închis îi acoperea
jumătatea de jos a feţei ca un zâmbet.
DJ-ul ne-a cerut să eliberăm ringul, iar regele şi regina au început un
prim dans împreună. Maxon stătea deoparte, lângă Kriss şi Natalie,
şoptindu-le ceva pe rând şi făcându-le să râdă. Până la urmă am
văzut că făcea un tur al camerei. Nu ştiam dacă mă căuta sau nu, dar
nu voiam să fiu prinsă holbându-mă la el. Mi-am înfoiat rochia şi
m-am uitat spre ai mei în schimb. Păreau foarte fericiţi.
M-am gândit la Alegere şi la cât de aiurea părea totul, dar nu puteam
să dezaprob rezultatul. Regele Clarkson şi regina Amberly erau
făcuţi unul pentru altul. El dădea impresia unei personalităţi
puternice, iar ea compensa prin firea ei calmă. Era o ascultătoare
tăcută, pe când el părea să aibă mereu ceva de spus. Deşi
aranjamentul părea învechit şi nedrept, pentru ei funcţiona.
Se îndepărtaseră oare vreodată unul de altul în timpul Alegerii, aşa
cum simţeam că se întâmplă cu mine şi cu Maxon? De ce nu
încercase măcar o dată să mă vadă, în tot timpul în care se întâlnise
cu celelalte fete? Poate că de asta vorbise cu tata, ca să-i explice de ce
va trebui să mă trimită acasă. Maxon era o persoană politicoasă, aşa
că ar fi putut să facă un lucru de felul ăsta.
Am cercetat mulţimea, căutându-l pe Aspen. Între timp, am văzut că
tata ajunsese în sfârşit şi stătea braţ la braţ cu mama, în partea opusă
a sălii. May îşi croise drum către Marlee şi se lipise de ea. Marlee îşi
încrucişase mâinile pe pieptul surorii mele, într-un gest protector, iar
rochiile lor albe străluceau în lumină. Nu mă surprindea că
333
deveniseră aşa de apropiate în numai o zi. Am oftat. Unde era
Aspen?
Cu un ultim efort, am aruncat o privire peste umăr. Era chiar acolo,
în spatele meu, veghindu-mă, ca întotdeauna. Când privirile ni s-au
întâlnit, mi-a făcut discret cu ochiul, ceea ce m-a binedispus imediat.
După ce regele şi regina şi-au terminat dansul, ne-am înghesuit cu
toţii pe ring. Soldaţii mişunau de colo-colo, găsindu-şi uşor
partenere. Maxon era încă la marginea ringului, cu Kriss şi Natalie.
Speram să vină să mă invite la dans. În niciun caz nu voiam să-l invit
eu.
Făcându-mi curaj, mi-am netezit rochia şi m-am îndreptat spre el.
Am decis să îi ofer cel puţin ocazia să mă invite. Mi-am făcut drum
printre oamenii de pe ring, având de gând să mă bag în discuţie.
Când am ajuns suficient de aproape ca să fac asta, Maxon s-a întors
către Natalie.
— Vrei să dansezi? a întrebat-o el.
Fata a râs şi a înclinat capul ei blond, ca şi cum ar fi fost cel mai
evident lucru din lume, iar eu am trecut graţios pe lângă ei, cu ochii
fixaţi asupra unei mese cu deserturi de ciocolată, ca şi cum asta-mi
fusese intenţia de la bun început. Am rămas cu spatele la ringul de
dans în timp ce mâneam delicioasele bunătăţi, sperând ca nimeni să
nu observe cât de tare mă înroşisem.
Vreo şase melodii mai încolo, ofiţerul Woodwork a apărut lângă
mine. Ca şi Aspen, optase să rămână în uniformă.
— Lady America, a spus el cu o plecăciune. Îmi acordaţi acest dans?
Vocea lui era liniştită şi caldă, iar entuziasmul lui m-a molipsit. I-am
întins mâna fără rezerve.
— Desigur, domnule. Dar trebuie să te avertizez, nu mă prea pricep.
— E în regulă. O vom lua încet.
Zâmbetul lui era aşa de binevoitor, încât nu mi-am mai făcut griji şi
l-am urmat veselă pe ringul de dans.
Dansul era unul ritmat, ceea ce se potrivea cu starea lui de spirit. A
vorbit cu mine întreaga melodie şi mi-era greu să ţin pasul. Cam atât
334
despre luatul încet.
— Se pare că ţi-ai revenit complet după ce aproape că te-am trântit la
podea, a glumit el.
— Păcat că nu mi-am rupt nimic, i-am întors-o eu. Dacă eram acum
în ghips, cel puţin nu mai trebuia să dansez.
A râs.
— Mă bucur că eşti la fel de haioasă cum spune toată lumea. Am
auzit că eşti şi una dintre preferatele prinţului.
Suna ca şi cum era ceva de la sine înţeles.
— Nu ştiu ce să spun despre asta.
Pe de o parte, mă săturasem să aud chestia asta. Pe de alta, îmi
doream cu ardoare să fie încă adevărată.
Privind peste umărul ofiţerului Woodwork, l-am văzut pe Aspen
dansând cu Celeste. Am simţit cum mi se pune un nod în gât.
— Se pare că te înţelegi bine cu mai toată lumea. Cineva chiar a spus
că, în timpul ultimului asediu, ţi-ai luat slujnicele cu tine în
ascunzătoarea familiei regale. E adevărat?
Părea uluit. La momentul respectiv, considerasem ca fiind perfect
normal să le protejez pe fetele la care ţineam, dar pentru toţi ceilalţi
păruse îndrăzneţ sau bizar.
— Nu am putut să le abandonez, i-am explicat.
A clătinat din cap, plin de admiraţie.
— Eşti o adevărată lady.
Am roşit.
— Mulţumesc.
Dansul mă lăsase fără suflare, aşa că am luat loc la una dintre
numeroasele mese presărate prin sală. Am băut un punci de
portocale şi mi-am făcut vânt cu un şerveţel, urmărindu-i pe ceilalţi
cum dansau. Maxon şi Elise erau împreună. Păreau fericiţi,
învârtindu-se în cercuri. Prinţul dansase cu Elise de două ori deja şi
încă nu mă căutase.
Mi-a luat ceva timp ca să-l reperez pe Aspen în marea de uniforme
de pe ring, dar până la urmă l-am zărit într-un colţ vorbind cu
335
Celeste. Am urmărit cum ea i-a făcut cu ochiul, în timp ce pe buze îi
înflorea un zâmbet fluşturatic.
„Cine se crede?”
M-am ridicat vrând să mă duc să-i spun să înceteze, dar mi-am dat
seama ce ar fi însemnat asta atât pentru mine, cât şi pentru Aspen.
M-am aşezat la loc şi am continuat să-mi savurez punciul. Până la
sfârşitul melodiei însă mă pusesem în mişcare şi ajunsesem suficient
de aproape de Aspen încât să trebuiască să mă invite la dans.
Asta a şi făcut, ceea ce a fost bine, pentru că nu credeam că aş mai fi
avut răbdare.
— Ce Dumnezeu a fost asta? am întrebat încet, dar cu o indignare
vădită în voce.
— Ce anume?
— Celeste mai avea puţin şi sărea pe tine.
— Cineva suferă de gelozie, mi-a cântat la ureche.
— Oh, termină! Nu ar trebui să se comporte aşa, e împotriva
regulilor!
M-am uitat în jur ca să mă asigur că nu ne vedea nimeni vorbind aşa
de intim, mai ales părinţii mei. Mama stătea de vorbă cu mama lui
Natalie. Tata dispăruse.
— Uite cine vorbeşte! m-a tachinat el, dându-şi glumeţ ochii peste
cap. Dacă nu suntem împreună, nu-mi poţi spune cu cine am voie să
vorbesc.
M-am strâmbat.
— Ştii că nu e aşa.
— Atunci cum e? m-a întrebat el în şoaptă. Nu ştiu dacă ar trebui să
insist sau să mă dau bătut.
A clătinat din cap.
— Nu vreau să renunţ, dar dacă nu mai am pentru ce să sper, atunci
spune-mi-o.
Simţeam efortul pe care-l făcea ca să-şi păstreze calmul şi tristeţea
reţinută din vocea lui. Şi pe mine mă durea. Gândul de a pune capăt
relaţiei noaste îmi provoca o durere ascuţită în piept.
336
Am oftat şi i-am mărturisit:
— Mă tot evită. Mă salută, dar în ultima vreme s-a dedicat în
exclusivitate întâlnirilor cu celelalte fete. Cred că mi-am închipuit că
îi place de mine.
Aspen s-a oprit din-dansat pentru o clipă, şocat de ce auzea. Şi-a
revenit imediat, studiindu-mi expresia feţei pentru câteva momente.
— Nu am realizat că asta era problema, a spus el cu blândeţe. Ştii că
vreau să fim împreună, dar nu mi-am dorit niciodată să suferi.
— Mersi, i-am răspuns, ridicând din umeri. Atâta tot că mă sunt ca o
idioată.
Aspen m-a tras ceva mai aproape, păstrând totuşi o distanţă
respectuoasă între noi, deşi ştiam că nu dorea asta.
— Ai încredere în mine, Mer, tipul care ratează şansa de a fi cu tine e
idiotul.
— Şi tu ai vrut să renunţi la mine, i-am amintit.
— De aia ştiu, mi-a răspuns zâmbind.
Mă bucuram că acum puteam să glumim pe tema asta.
M-am uitat peste umărul lui Aspen şi l-am văzut pe Maxon dansând
cu Kriss. Din nou. Nu avea de gând să mă invite nici măcar o dată?
Aspen s-a aplecat spre mine.
— Ştii de ce îmi aduce aminte dansul ăsta?
— Spune-mi.
— De cea de-a şaisprezecea aniversare a lui Fern Tally.
I-am aruncat o privire ca şi cum ar fi fost dus cu pluta. Îmi aminteam
de ziua când Fern împlinise şaisprezece ani. Fern era din Şase şi
câteodată ne dădea o mână de ajutor, când mama lui Aspen era prea
ocupată să ne poarte de grijă. Petrecerea ei venise cam la şapte luni
după ce eu şi Aspen începuserăm să ieşim împreună. Ne invitase pe
amândoi şi nu fusese cine ştie ce. Tort şi apă, muzică de la radio
pentru că nu avea discuri şi lumini acoperite în subsolul ei
neterminat. Dar era prima petrecere care nu se dădea „în familie”.
Erau doar copiii din vecini singuri într-o cameră şi asta făcuse totul
captivant. Cu toate astea, nu se compara în niciun fel cu splendoarea
337
din jurul nostru.
— Cum Dumnezeu poţi compara petrecerea asta cu cea de-atunci?
am întrebat neîncrezătoare.
Aspen a înghiţit o dată în sec şi mi-a spus:
— Am dansat. Îţi aminteşti? Eram aşa de mândru că erai acolo, în
braţele mele, în faţa altor oameni. Chiar dacă arătai ca şi cum te
apucase o criză de convulsii.
Mi-a făcut cu ochiul.
Cuvintele lui mi-au răscolit sufletul. Într-adevăr, îmi aminteam că
mă hrănisem cu momentul acela săptămâni întregi.
Într-o clipă, miile de secrete pe care eu şi Aspen le clădiserăm şi le
păstraserăm mi-au invadat mintea: numele pe care le aleseserăm
pentru copiii noştri imaginari, căsuţa noastră din copac, locul de pe
ceafă unde se gâdila, bileţelele pe care le puseserăm bine, încercările
mele nereuşite de a face săpun de casă, felul în care jucam X şi 0,
trecându-mi degetele pe stomacul lui… jocuri în care nu ne mai
aminteam mutările invizibile pe care le făcusem… jocuri la care el
mă lăsa mereu să câştig.
— Spune-mi că mă vei aştepta. Dacă m-ai aştepta, aş putea suporta
orice, mi-a susurat el în ureche.
Orchestra a început să cânte o melodie tradiţională şi un ofiţer din
apropiere m-a invitat la dans. Gestul ne-a surprins, lăsându-ne pe
amândoi fără răspunsuri.
Noaptea a continuat, iar eu m-am trezit pândindu-l pe Aspen, nu
doar o dată. Deşi încercam să par naturală, pariez că, dacă m-ar fi
urmărit cineva cu atenţie, în special tata, ar fi observat ce făceam.
Dar el părea mai interesat să facă turul palatului decât să danseze.
Am încercat să mă bucur de petrecere şi am dansat, cred, cu toată
lumea din sală, în afară de Maxon. Stăteam jos, odihnindu-mi
picioarele, când i-am auzit vocea.
— Domnişoară?
M-am întors ca să-l pot vedea.
— Îmi acordaţi acest dans?
338
M-a cuprins un sentiment imposibil de definit. Pe cât de
demoralizată mă simţisem, pe cât de stânjenită fusesem, când mi-a
oferit ocazia, a trebuit să profit de ea.
— Bineînţeles.
Mi-a luat mâna şi m-a condus pe ring, unde orchestra începea o
melodie lentă. Am simţit un fior de bucurie. Maxon nu părea supărat
sau stingherit. Dimpotrivă, mă ţinea atât de aproape, încât îi puteam
simţi parfumul, în timp ce obrazul lui neras îl atingea pe al meu.
— Mă întrebam dacă aveai de gând să mă mai inviţi vreodată la
dans, am comentat, încercând să par glumeaţă.
Maxon a reuşit să se apropie şi mai mult de mine.
— Am lăsat intenţionat acest dans la urmă. Le-am dedicat timp
tuturor celorlalte fete, aşa că mi-am îndeplinit obligaţiile. Acum mă
pot bucura de restul serii alături de tine.
Am roşit ca de fiecare dată când îmi spunea lucruri de genul ăsta.
Câteodată, cuvintele lui erau ca versurile unei poezii. După ultima
săptămână, nu credeam că îl voi mai auzi vorbindu-mi aşa.
Ascultându-l, inima îmi bătea din ce în ce mai tare.
— Arăţi superb, America. Mult prea frumoasă pentru a fi la braţul
unui pirat deşănţat.
Am chicotit.
— În ce ai fi putut să te costumezi ca să ne asortăm? În copac?
— În cel mai rău caz, într-un soi de tufă.
Am râs din nou.
— Aş plăti ca să te văd îmbrăcat în tufă!
— La anul, a promis el.
M-am uitat la el. „La anul?”
— Ţi-ar plăcea? Să avem o petrecere de Halloween şi toamna
viitoare? a întrebat el.
— Măcar voi mai fi aici toamna viitoare?
Maxon s-a oprit din dansat.
— De ce nu ai fi?
Am ridicat din umeri.
339
— M-ai evitat toată săptămâna, întâlnindu-te cu celelalte fete. Şi…
te-am văzut vorbind cu tata. Am crezut că îi spuneai de ce trebuie să
o dai afară pe fiica lui.
Am înghiţit nodul ce mi se pusese în gât. Nu aveam să plâng aici.
— America.
— Înţeleg. Cineva trebuie să plece, iar eu sunt din Cinci şi Marlee e
favorita publicului…
— America, opreşte-te, a spus el cu blândeţe. Sunt un idiot. Nu mi-a
dat prin minte că vei vedea lucrurile în felul ăsta. Credeam că te
simţi sigură pe poziţia ta.
Îmi scăpa ceva.
Maxon a oftat.
— Sincer? Încercam să le acord şi celorlalte fete o şansă. De la
început, doar la tine m-am uitat cu adevărat, doar pe tine te-am vrut.
M-am îmbujorat.
— Când mi-ai spus ce simţeai, am fost atât de uşurat încât o parte
din mine nu te-a crezut. Încă îmi vine greu să accept că a fost real. Ai
fi surprinsă cât de rar obţin ceea ce îmi doresc cu adevărat.
Ochii lui Maxon ascundeau ceva, o tristeţe pe care nu era pregătit să
o împărtăşească. A alungat-o însă imediat şi a continuat să-mi
explice, începând din nou să se legene în ritmul muzicii.
— Mi-era teamă că mă înşelam, că aveai să te răzgândeşti în orice
clipă. Am tot căutat o alternativă, dar adevărul e că…
Maxon m-a privit în ochi, fără urmă de nesiguranţă.
— … eşti numai tu. Poate că nu am căutat cu adevărat, poate că
fetele din Alegere nu sunt potrivite pentru mine. Nu are importanţă.
Ştiu doar că pe tine te vreau. Şi asta mă îngrozeşte. Am tot aşteptat
să îţi retragi cuvintele, să implori să fii lăsată să pleci.
Mi-a luat un moment să-mi recapăt suflul. Dintr-odată, tot timpul
acela în care stătuserăm departe unul de celălalt avea altă
semnificaţie. Înţelegeam acel sentiment – că era prea frumos ca să fie
adevărat, prea frumos ca să fie credibil. Aşa mă simţeam în fiecare zi
cu el.
340
— Maxon, asta nu se va întâmpla, i-am şoptit, apropiindu-mă de
gâtul lui. Poate că vei realiza că nu sunt suficient de bună pentru
tine.
Buzele lui erau lângă urechea mea.
— Iubita mea, eşti perfectă.
Cu braţul pe care-l ţineam pe spatele lui l-am strâns la piept şi el a
făcut la fel, până când am ajuns mai aproape decât fuseserăm
vreodată. Realizam vag că ne aflam într-o cameră plină de oameni,
că pe mama o lua probabil cu leşin văzându-ne, dar nu-mi păsa.
Pentru moment, simţeam că eram singurii oameni din univers.
M-am dat un pic în spate pentru a-l privi pe Maxon, realizând că mai
întâi trebuia să scap de lacrimile ce-mi inundaseră ochii, deşi nu îmi
displăceau.
Maxon mi-a explicat tot.
— Vreau să o luăm încet. Mâine voi anunţa eliminarea, iar asta îi va
linişti şi pe cei din public şi pe tatăl meu, însă nu vreau să te grăbesc.
Aş vrea să vezi dormitorul prinţesei. De fapt, se învecinează cu al
meu.
Ceva din ideea de a fi atât de aproape de el tot timpul făcea să mi se
înmoaie genunchii.
— Cred că ar trebui să începi să te gândeşti cum ai vrea să arate.
Vreau să te simţi ca acasă. Va trebui să-ţi mai alegi câteva slujnice şi
să decizi dacă vrei ca familia ta să stea la palat sau doar prin
apropiere. Te voi ajuta cu toate.
O mică voce mi-a şoptit: „Şi cu Aspen cum rămâne?” Dar eram atât
de fermecată de Maxon, încât abia am auzit-o.
— Curând, când va fi adecvat să închei Alegerea, când îţi voi cere
mâna, vreau să îmi poţi spune „Da” cu inima uşoară. Îţi promit că
voi face tot ce îmi stă în putinţă, de acum şi până la momentul
respectiv, ca să fie aşa. Orice îţi doreşti, orice ai nevoie, doar
spune-mi şi voi face tot ce pot pentru tine.
Eram copleşită. Înţelegea atât de bine cât mă neliniştea acest
angajament, cât mă tulbura ideea de a deveni prinţesă. Avea de gând
341
să îmi lase tot răgazul pe care mi-l putea da şi între timp să mă
răsfeţe cu toate lucrurile posibile. Am avut din nou senzaţia că toate
astea nu se întâmplau cu adevărat.
— Nu e drept, Maxon, am mormăit eu. Ce Dumnezeu se presupune
că ţi-aş putea pot oferi eu?
A zâmbit.
— Tot ce vreau este să-mi promiţi că vei rămâne cu mine, că vei fi a
mea. Câteodată mi se pare că nu ai cum să fii reală. Promite-mi că vei
rămâne.
— Bineînţeles. Îţi promit.
Cu aceste cuvinte, mi-am lăsat capul pe umărul lui şi am dansat mai
departe, melodie după melodie. La un moment dat, am zărit-o pe
May, care părea pe cale să explodeze de fericire. Mama şi tata ne
urmăreau, iar tata dădea din cap ca şi când ar fi spus: „Şi tu credeai
că te va trimite acasă”.
Mai aveam o nelămurire.
— Maxon? am întrebat, întorcându-mă cu faţa spre el.
— Da, iubito?
Am zâmbit la auzul acelui apelativ.
— Despre ce ai vorbit cu tata?
Maxon a râs pe înfundate.
— E conştient de intenţiile mele. Şi trebuie să ştii că e întru totul de
acord, atât timp cât eşti fericită. Asta a părut să fie singura lui
pretenţie. L-am asigurat că voi face tot posibilul să fie aşa şi i-am
spus că deja pari fericită aici.
— Chiar sunt.
Am simţit pieptul lui Maxon umflându-se.
— Atunci şi el, şi eu suntem mulţumiţi.
Maxon şi-a mişcat uşor mâna şi a aşezat-o mai jos pe talia mea,
încurajându-mă să rămân aproape de el. Din acea atingere am înţeles
atât de multe. Am ştiut că totul era real, că se întâmpla într-adevăr şi
că puteam să-mi dau voie să cred. Ştiam că aş fi renunţat la
prieteniile pe care le legasem aici dacă ar fi fost nevoie, deşi eram
342
sigură că pe Marlee nu ar fi deranja-o câtuşi de puţin să piardă. Şi
ştiam că aş fi lăsat flacăra iubirii mele pentru Aspen să se stingă. Ar
fi durat ceva şi ar fi trebuit să-i spun lui Maxon, dar aş fi făcut-o.
Pentru că acum eram a lui. O ştiam. Niciodată nu fusesem atât de
sigură.
Pentru prima dată, am putut să îmi imaginez scena nunţii. Altarul,
invitaţii aşteptându-mă şi Maxon, în fruntea tuturor. Cu acea
atingere, totul avea sens.
Petrecerea a continuat târziu în noapte, când Maxon ne-a târât pe
toate şase pe balconul de pe partea din faţă a palatului, de unde se
vedeau cel mai bine artificiile. Celeste urca împiedicându-se pe
treptele de marmură, iar Natalie şterpelise pălăria unui amărât de
soldat. Cupe de şampanie erau plimbate dintr-o parte în alta, iar
Maxon sărbătorea prematur logodna noastră cu o sticlă pe care o
păstrase doar pentru el.
Când artificiile au început să lumineze cerul, Maxon a ridicat sticla
în aer.
— Un toast! a propus el.
Toate am ridicat paharele, stând în expectativă. Am observat că
paharul lui Elise era mânjit cu rujul închis pe care îl folosise în acea
seară, iar Marlee ţinea tăcută un pahar, preferând să soarbă din el
decât să bea cu lăcomie.
— Pentru voi, frumoase doamne! Şi pentru viitoarea mea soţie! a
strigat Maxon.
Fetele au chiuit, fiecare gândindu-se că toastul ar fi putut să-i fie
dedicat, dar eu ştiam mai bine. În timp ce toată lumea dădea
paharele peste cap, l-am privit pe Maxon – potenţialul meu viitor
logodnic – care mi-a făcut discret cu ochiul înainte să mai ia o gură
de şampanie. Strălucirea şi emoţia întregii seri mă copleşeau, ca şi
cum un val de bucurie mă înghiţea cu totul.
Nu-mi puteam imagina nimic îndeajuns de puternic încât să-mi
poată răpi acea fericire.

343
Capitolul 9

Abia apucasem să dorm. Întorcându-mă aşa de târziu şi


entuziasmată de ce avea să urmeze, mi-a fost imposibil. M-am
cuibărit mai aproape de May, căldura ei liniştindu-mă. Avea să-mi
fie aşa de dor de ea, dar cel puţin acum exista posibilitatea ca ea să
locuiască cu mine la palat.
Mă întrebam cine avea să plece a doua zi. Mi se păruse nepoliticos să
întreb, aşa că mă abţinusem; dar dacă ar fi fost să-mi dau cu părerea,
aş fi zis că Natalie era cea care urma să plece. Marlee şi Kriss erau
populare în rândul publicului – mai populare decât mine –, iar
Celeste şi Elise aveau relaţii. Eu aveam inima lui Maxon, ceea ce
însemna că Natalie nu prea avea mare lucru de care să se agaţe.
Mă simţeam prost, deoarece chiar nu aveam nimic cu Natalie. Mai
curând, mi-aş fi dorit să plece Celeste. Poate că Maxon avea să o
trimită acasă, de vreme ce ştia cât îmi era de antipatică, având în
vedere că îmi spusese că voia să mă simt în largul meu.
Am suspinat, gândindu-mă la declaraţiile lui din acea seară. Nu îmi
imaginasem niciodată că aşa ceva ar fi posibil. Cum ajunsesem eu,
America Singer – o nimeni din Cinci – să mă îndrăgostesc de Maxon
Schreave – însuşi prinţul din Unu? Cum se întâmplase asta, ţinând
cont că îmi petrecusem ultimii doi ani pregătindu-mă pentru o viaţă
de Şase?
O mică parte din sufletul meu a început să se zbată. Cum aveam să-i
explic toate astea lui Aspen? Cum aş fi putut să-i spun că Maxon mă
alesese pe mine şi că eu voiam să fiu cu el? Avea să mă urască? Mi-a
venit să plâng la gândul ăsta. Orice ar fi fost, nu voiam să îl pierd pe
Aspen ca prieten. Nu puteam.

344
Slujnicele mele nu au bătut la uşă când au intrat, cum le era de altfel
obiceiul. Încercau mereu să mă lase să dorm cât mai mult,
gândindu-se că, după petrecere, cu siguranţă aveam nevoie de
odihnă. Dar în loc să înceapă pregătirile, Mary a venit lângă May şi a
scuturat-o uşor de umăr, ca să o trezească.
M-am răsucit spre Anne şi Lucy, care ţineau în mână un umeraş
acoperit cu o husă. O rochie nouă?
— Miss May, a şoptit Mary, e timpul să te trezeşti.
May s-a ridicat alene.
— Nu pot să mai dorm?
— Nu, a spus Mary cu tristeţe. Sunt nişte treburi importante de
rezolvat în dimineaţa asta. Trebuie să te duci la părinţii tăi chiar
acum.
— Treburi importante? am întrebat. Ce se întâmplă?
Mary s-a uitat spre Anne, care s-a mulţumit să clatine din cap.
Confuză, dar optimistă, m-am dat jos din pat, încurajând-o pe May
să facă la fel. Am îmbrăţişat-o strâns înainte să se ducă în camera
alor mei.
După ce a plecat, m-am întors către slujnicele mele.
— Acum îmi puteţi explica şi mie ce se întâmplă? am întrebat-o pe
Anne.
A clătinat iar din cap. Am pufnit, frustrată.
— Ar ajuta dacă ţi-aş ordona să-mi spui?
M-a privit cu o solemnitate intimidantă.
— Ordinele noastre vin de mult mai sus. Va trebui să aşteptaţi.
Stăteam în pragul uşii de la baie şi le urmăream mişcările. Mâinile
lui Lucy tremurau în timp ce smulgea pumni de petale de trandafiri
pentru baia mea, iar sprâncenele lui Mary păreau încremenite într-o
grimasă în timp ce îmi aranja fardurile şi agrafele de păr. Lucy
tremura câteodată fără niciun motiv, iar Mary avea tendinţa să facă
mutra aia când era concentrată. Anne era cea care mă speria mai
mult.
Ea era mereu stăpână pe sine, chiar şi în cele mai tulburătoare şi
345
solicitante situaţii, însă în acea dimineaţă arăta ca şi cum corpul îi era
umplut cu nisip, întreaga ei făptură fiind cuprinsă de nelinişte. Se tot
oprea, frecându-şi fruntea, ca şi cum în felul ăla ar fi putut să-şi
alunge îngrijorarea de pe chip..
Am urmărit-o scoţându-mi rochia din husă. Era modestă, simplă…
şi neagră ca o bucată de cărbune. Privind-o, am ştiut că nu putea
însemna decât un singur lucru. Am început să plâng înainte să ştiu
pe cine jeleam.
— Domnişoară?
May a venit să mă ajute.
— Cine a murit? am întrebat. Cine a murit?
Anne, stăpână pe situaţie ca întotdeauna, m-a ridicat şi mi-a şters
lacrimile de pe obraji.
— Nu a murit nimeni, m-a asigurat ea.
Însă vocea ei nu era liniştitoare, ci autoritară.
— Să fiţi recunoscătoare pentru asta când se va termina totul. Nu a
murit nimeni astăzi.
Nu mi-a dat nicio altă explicaţie şi m-a trimis să fac baie. Lucy a
încercat să îşi menţină calmul; însă când, într-un final, a izbucnit în
lacrimi, Anne i-a cerut să îmi aducă o mâncare uşoară, iar ea s-a
grăbit supusă să execute comanda. Nici măcar nu şi-a făcut
reverenţa înainte de a pleca.
Lucy s-a întors până la urmă cu nişte croasanţi şi nişte felii de măr.
Aş fi vrut să stau şi să mănânc liniştită, trăgând de timp, dar mi-a
ajuns o singură înghiţitură ca să-mi dau seama că mâncarea nu-mi
era prietenă în acea zi.
Într-un final, Anne mi-a prins broşa cu numele meu în piept;
argintul strălucea superb în contrast cu negrul rochiei. Nu-mi
rămânea nimic altceva de făcut decât să îmi înfrunt incerta soartă.
Am deschis uşa, dar am rămas acolo, încremenită. Întorcându-mă
către slujnicele mele, m-am lăsat pradă celor mai negre temeri.
— Mi-e frică.
Anne mi-a pus mâinile pe umeri şi m-a încurajat:
346
— Eşti o lady acum, domnişoară. Trebuie să tratezi situaţia ca o lady.
Am dat uşor din cap când mi-a dat drumul, mi-am descleştat
mâinile de pe clanţă şi am plecat. Aş vrea să pot spune că mi-am
ţinut capul sus; dar, sincer, o lady sau nu, eram îngrozită.
Spre marea mea surpriză, când am ajuns în foaier, restul fetelor erau
acolo aşteptând, cu rochii şi expresii similare. Am răsuflat uşurată.
Nu intrasem în niciun bucluc. Dacă era aşa, toate eram în aceeaşi
situaţie, aşa că, indiferent despre ce era vorba, cel puţin nu aveam să
fiu singură.
— Iat-o şi pe a cincea, i-a spus un soldat camaradului său.
Urmaţi-ne, doamnelor.
A cincea? Nu, ceva nu era în regulă. Eram şase. În timp ce coboram
scările, am aruncat o scurtă privire fetelor din grup. Soldatul avea,
într-adevăr, dreptate. Doar cinci. Marlee lipsea.
Primul meu gând a fost că Maxon o trimisese acasă, dar nu ar fi
trecut şi pe la mine să-şi ia la revedere? Am încercat să găsesc o
legătură între atmosfera asta misterioasă şi absenţa lui Marlee şi
nimic din ce mi-a dat prin minte nu avea sens.
La capătul scărilor, ne aşteptau câţiva soldaţi împreună cu familiile
noastre. Mama, tata şi May păreau agitaţi. De fapt toată lumea era
neliniştită. M-am uitat spre ei, sperând să mă lămurească, dar mama
a clătinat din cap, în timp ce tata a ridicat din umeri. Am cercetat
mulţimea de bărbaţi în uniforme, uitându-mă după Aspen. Nu era
acolo.
Am văzut o pereche de soldaţi escortându-i pe părinţii lui Marlee la
coada rândului nostru. Mama ei arăta împovărată de îngrijorare şi se
sprijinea de soţul ei, al cărui chip tulburat părea că îmbătrânise
câţiva ani peste noapte.
Stai. Dacă Marlee plecase, ai ei de ce mai erau aici?
Am întors capul când o explozie de lumină a invadat foaierul.
Pentru prima oară de când mă aflam la palat, porţile din faţă erau
larg deschise ca să ne permită să defilăm în coloană afară din palat.
Am traversat scurta alee circulară şi am trecut de zidurile care
347
îngrădeau domeniile palatului. Când porţile s-au deschis scârţâind,
ne-a întâmpinat glasul asurzitor al unei mulţimi.
O platformă de mari dimensiuni fusese instalată în stradă. Sute,
poate mii de oameni erau adunaţi acolo, copiii stând cocoţaţi pe
umerii părinţilor. Camere de filmat erau poziţionate în jurul
platformei şi oamenii de la televiziune alergau încolo şi încoace prin
faţa mulţimii, imortalizând scena. Am fost conduşi către o mică
tribună, cu scaune de stadion, în timp ce mulţimea ne ovaţiona. Am
putut să văd umerii fiecărei fete din faţa mea relaxându-se când
oamenii din stradă au început să ne strige numele şi să ne arunce
flori la picioare.
Am început să fac cu mâna mulţimii când îmi striga numele. M-am
simţit ridicol că îmi făcusem griji degeaba. Dacă oamenii erau atât de
fericiţi, nu avea cum să se întâmple ceva rău. Era cazul ca personalul
palatului să-şi reconsidere modul în care se ocupa de Elită. Atâta
agitaţie pentru nimic.
May chicotea, bucuroasă să ia parte la manifestarea de bucurie din
jur, iar eu eram uşurată să o văd iar în apele ei. Am încercat să
urmăresc toate urările mulţimii de fani, dar atenţia mi-a fost distrasă
de cele două construcţii ciudate ce se înălţau pe platformă. Prima era
o chestie care arăta ca o scară în formă de A; a doua părea să fie un
butuc mare de lemn, prevăzut cu nişte chingi la fiecare capăt.
Escortată de un soldat, mi-am ocupat locul în mijlocul primului rând
şi am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă.
Mulţimea a izbucnit din nou atunci când şi-au făcut apariţia regele,
regina şi Maxon. Şi ei erau îmbrăcaţi în haine de culoare închisă şi
afişau expresii sobre. Eram aproape de Maxon, aşa că m-am întors
spre el. Orice urma să se întâmple, m-aş fi liniştit dacă s-ar fi uitat la
mine şi mi-ar fi zâmbit. Am tot încercat să-i atrag atenţia, să-mi
confirme cumva că m-a observat. Dar chipul lui Maxon era împietrit.
Un moment mai târziu, uralele mulţimii s-au transformat în strigăte
dispreţuitoare şi m-am întors să văd ce îi făcea atât de nemulţumiţi.
Am simţit un gol în stomac, simţind că lumea se prăbuşeşte sub ochii
348
mei.
Ofiţerul Woodwork era târât afară în lanţuri. Buzele îi sângerau, iar
hainele îi erau atât de murdare încât părea că îşi petrecuse noaptea
tăvălindu-se în noroi. În spatele lui, Marlee – în splendidul ei costum
de înger rămas fără aripi şi plin de praf – era de asemenea în lanţuri.
Purta un sacou peste umerii încovoiaţi şi clipea des în lumina
puternică. S-a uitat la marea de oameni, iar privirile ni s-au
intersectat pentru o fracţiune de secundă înainte să fie smucită din
nou şi forţată să avanseze. A cercetat încă o dată mulţimea. Ştiam pe
cine căuta. În stânga mea, i-am văzut pe părinţii ei urmărind scena,
ţinându-se strâns unul de altul. Arătau de-a dreptul zdrobiţi, străini
de locul acela, ca şi cum fuseseră goliţi de viaţă.
Mi-am întors privirea către Marlee şi ofiţerul Woodwork. Neliniştea
de pe chipurile lor era evidentă, însă păşeau cu un aer mândru. Doar
o dată, când Marlee s-a împiedicat din cauza rochiei, acea mască a
căzut. În spatele ei, se putea citi teroarea.
Nu. Nu, nu, nu, nu, nu.
În timp ce erau conduşi pe platformă, un bărbat cu faţa acoperită a
început să vorbească. Mulţimea a tăcut ca să-l asculte. Se părea că
asta – orice era – se mai întâmplase înainte, iar oamenii de aici ştiau
cum să reacţioneze. Dar eu nu ştiam; corpul mi-a zvâcnit brusc în
faţă, iar stomacul mi-a tresăltat violent. Slavă Domnului că nu
mâncasem.
— Marlee Tames, a strigat bărbatul, una dintre Alese, fiică a Illéei, a
fost surprinsă noaptea trecută într-un moment intim cu acest bărbat,
Carter Woodwork, un membru de încredere al Gărzii Regale.
Vocea oratorului trăda o doză nepotrivită de mândrie personală, ca
şi cum ar fi prezentat remediul pentru vreo boală mortală. Mulţimea
a huiduit din nou la acuzaţiile lui.
— Domnişoara Tames şi-a încălcat jurământul de loialitate faţă de
prinţul Maxon! Iar domnul Woodwork a furat, practic, din
proprietatea familiei regale prin relaţiile sale cu domnişoara Tames!
Aceste ofense reprezintă acte de înaltă trădare faţă de familia regală!
349
Mai mult răcnea, încercând să atragă mulţimea de partea lui. Iar
oamenii s-au lăsat convinşi.
Dar cum puteau face aşa ceva? Nu ştiau că asta era Marlee? Marlee
cea dulce, frumoasă, inocentă, generoasă? Făcuse o greşeală, poate,
însă nimic care să merite atâta ură.
Un alt bărbat mascat îl lega pe Carter de cadrul în formă de A, cu
picioarele depărtate şi braţele ridicate într-o poziţie care imita forma
structurii. Curele căptuşite i-au fost înfăşurate în jurul taliei şi
picioarelor, strânse atât de tare, încât păreau incomode chiar şi de
unde stăteam noi. Marlee a fost forţată să îngenuncheze în faţa
butucului mare de lemn, în timp ce un bărbat îi sfâşia haina de pe
umeri, încheieturile i-au fost prinse în chingile aflate de-o parte şi de
alta a butucului, cu palmele în sus.
Plângea.
— Aceasta este o crimă care trebuie pedepsită cu moartea! Dar
prinţul Maxon, prin îngăduinţa sa, le va cruţa vieţile acestor doi
trădători. Trăiască prinţul Maxon!
Mulţimea a aclamat vorbele oratorului. Dacă aş fi fost mai prezentă,
aş fi ştiut că şi eu trebuia să ovaţionez sau cel puţin să aplaud. Fetele
din jurul meu au făcut-o, iar părinţii noştri la fel, chiar dacă se aflau
în stare de şoc. Dar eu nu eram atentă. Vedeam numai feţele lui
Marlee şi Carter.
Fuseserăm aşezate în primul rând cu un motiv – ca să ni se arate ce
s-ar fi întâmplat dacă am fi făcut o asemenea greşeală prostească –,
dar din acel punct, la numai şase metri de platformă, puteam să văd
şi să aud tot ceea ce conta cu adevărat.
Marlee avea privirea aţintită asupra lui Carter, iar el îi răspundea la
fel, fiind nevoit să-şi întindă gâtul pentru asta. Fetei îi era frică, dar
mai era ceva în ochii ei, un fel de reasigurare că merita să treacă prin
toate astea, de dragul lui.
— Te iubesc, Marlee, i-a strigat el.
Freamătul mulţimii i-a acoperit vocea, dar tot s-a auzit.
— Vom fi bine. Totul va fi bine, îţi promit.
350
Marlee nu putea să vorbească de frică, dar a încuviinţat. În acel
moment, nu mă puteam abţine să nu îi admir frumuseţea. Părul ei
auriu era răvăşit, rochia era un dezastru, iar la un moment dat, îşi
pierduse pantofii, dar, Doamne, cât de splendid arăta!
— Marlee Tames şi Carter Woodwork, aţi fost înlăturaţi din castele
voastre. Sunteţi ultimii oameni. De acum, faceţi parte din Opt!
Mulţimea a ovaţionat, ceea ce părea nedrept. Nu erau şi oameni din
Opt acolo, pe care îi jignea să se vorbească aşa despre ei?
— Şi pentru a vă pricinui aceeaşi ruşine şi aceeaşi durere pe care
le-aţi adus Maiestăţii Sale, veţi fi biciuiţi în faţa tuturor de
cincisprezece ori. Fie ca aceste cicatrici să vă amintească de
numeroasele voastre păcate!
Biciuiţi? Ce mai însemna şi asta?
Mi-am primit răspunsul o secundă mai târziu. Cei doi bărbaţi
mascaţi, care îi legaseră pe Carter şi Marlee, au scos două vergele
dintr-o găleată cu apă. Au plesnit în gol cu ele de câteva ori,
testându-le, şi astfel am putut să aud şuieratul nuielelor în timp ce
brăzdau aerul. Mulţimea a aplaudat această încălzire cu aceeaşi
frenezie şi adoraţie pe care le oferiseră, ceva mai devreme, Aleselor.
În câteva secunde, spatele lui Carter avea să fie sfâşiat de lovituri, iar
mâinile delicate ale lui Marlee…
— Nu! am urlat. Nu!
— Cred că mi se face rău, a şoptit Natalie, în timp ce Elise a scos un
geamăt înăbuşit de umărul soldatului de lângă ea.
Dar nu s-au oprit.
M-am ridicat şi m-am aruncat spre scaunul lui Maxon, căzând peste
genunchii tatălui meu.
— Maxon! Maxon, opreşte-i!
— Trebuie să staţi jos, domnişoară, a spus soldatul care mă păzea,
încercând să mă forţeze să mă aşez.
— Maxon, te implor, te rog, opreşte-i!
— E periculos să vă părăsiţi locul, domnişoară!
— Ia-ţi mâinile de pe mine! i-am zbierat soldatului, lovindu-l cu
351
piciorul cât am putut de tare.
Oricât am încercat, nu m-am putut elibera din strânsoarea lui.
— America, te rog stai jos! mi-a cerut mama.
— Una! a strigat bărbatul de pe scenă şi am văzut vergeaua căzând
asupra mâinilor lui Marlee.
A scos un scâncet sfâşietor, ca de căţel care fusese lovit cu piciorul.
Carter nu a scos niciun sunet.
— Maxon! Maxon! am zbierat. Opreşte-i! Opreşte-i, te rog!
Mă auzise; ştiam că aşa era. L-am văzut închizând încet ochii şi
înghiţind în sec, în încercarea de a ţine departe sunetele din jur.
— Două!
Urletul lui Marlee era pură suferinţă. Nu-mi puteam imagina
durerea ei – şi mai urmau încă treisprezece lovituri.
— America, stai jos! a insistat mama.
May stătea între ea şi tata, fără să privească scena, plângând aproape
la fel de tare ca Marlee.
— Trei!
M-am uitat spre părinţii lui Marlee. Mama ei îşi îngropase faţa în
mâini, în timp ce soţul ei o ţinea în braţe, ca şi cum ar fi vrut să o
protejeze de tot ce se abătea asupra lor în momentele acelea.
— Dă-mi drumul! i-am strigat, în van, soldatului. MAXON! am
urlat.
Lacrimile îmi înceţoşau privirea, dar îl puteam vedea suficient de
bine încât să ştiu că mă auzise.
M-am uitat la celelalte fete. Nu ar fi trebuit să facem ceva? Unele
păreau că plâng. Elise stătea aplecată, cu o palmă lipită de frunte,
arătând de parcă era pe punctul de a leşina, însă niciuna nu arăta
furioasă. Nu ar fi trebuit să fie?
— Cinci!
Ţipetele lui Marlee aveau să mă bântuie pentru tot restul vieţii. Nu
auzisem niciodată ceva asemănător. Nu înţelegeam ecoul revoltător
al mulţimii care aclama, de parcă ar fi asistat la un spectacol
distractiv, şi nici tăcerea lui Maxon, care permitea să se întâmple. Mă
352
uitam cu stupoare la fetele din jurul meu, care plângeau,
resemnându-se.
Singurul lucru care mi-a dat o fărâmă de speranţă a fost Carter.
Chiar dacă transpira din cauza traumei şi tremura de durere, a reuşit
să-i transmită, gâfâind, cuvinte încurajatoare lui Marlee.
— Se va… termina curând, a izbutit să spună.
— Şase!
— Te… iubesc, a murmurat el cu greu.
Nu mai puteam să suport. Am încercat să-mi înfig unghiile în pielea
soldatului, dar mânecile groase îl protejau. Am ţipat când a întărit
strânsoarea.
— Ia-ţi mâinile de pe fiica mea! a strigat tata, trăgând de braţele
soldatului.
Parţial eliberată, m-am răsucit până când am ajuns cu faţa spre el şi
mi-am înfipt genunchiul sub centura lui cât de tare am putut.
A scos un ţipăt înăbuşit şi a căzut pe spate, tata prinzându-l înainte
să atingă podeaua.
Am sărit cu stângăcie peste barieră, incomodată de rochie şi de
pantofii cu toc.
— Marlee! Marlee! am strigat, alergând cât de repede puteam.
Aproape că ajunsesem la trepte, când doi soldaţi m-au ajuns din
urmă, iar asta era o luptă pe care nu aveam cum să o câştig.
Din spatele scenei, am văzut că îi dezgoliseră spatele lui Carter, iar
pielea lui era deja sfâşiată, atârnând înfiorător. Sângele i se prelingea
pe picioare, distrugând ceea ce fuseseră odată pantalonii lui eleganţi.
Nu-mi puteam imagina în ce stare erau mâinile lui Marlee.
Acest gând m-a isterizat. Am urlat şi am dat din picioare, atacându-i
pe soldaţii care mă ţineau, însă tot ce am reuşit să fac a fost să-mi
pierd unul dintre pantofi.
Am fost târâtă înăuntru, în timp ce bărbatul de pe platformă mai
număra o lovitură, şi nu ştiam dacă trebuia să mă simt
recunoscătoare sau ruşinată. Pe de-o parte, nu mai eram obligată să
privesc toată scena; pe de altă parte, simţeam că o abandonasem pe
353
Marlee în cel mai greu moment din viaţa ei.
Dacă aş fi fost o prietenă adevărată, nu ar fi trebuit să fac mai mult
de atât?
— Marlee! am strigat. Marlee, iartă-mă!
Dar mulţimea ţipa atât de tare, iar ea plângea atât de mult, încât nu
cred că m-a auzit.

354
Capitolul 10

M-am zbătut şi am zbierat tot drumul. Soldaţii au trebuit să mă ţină


atât de strâns, încât ştiam că aveam să fiu plină de vânătăi mai
târziu, dar nu-mi păsa. Trebuia să mă lupt.
— Unde e camera ei? l-am auzit pe unul din ei întrebând şi m-am
răsucit ca să văd o slujnică mergând în faţa noastră pe coridor. Nu
am recunoscut-o, dar ea sigur mă cunoştea. I-a condus pe soldaţi
până la uşa mea. Le-am auzit pe slujnicele mele ţipând în semn de
protest la felul cum eram tratată.
— Calmaţi-vă, domnişoară; nu vă puteţi purta aşa, a mormăit unul
dintre soldaţi, în timp ce mă aruncau în pat.
— Ieşiţi naibii din camera mea! am zbierat.
Slujnicele mele, toate în lacrimi, au venit în grabă lângă mine. Mary a
început să-mi cureţe rochia de noroiul în care căzusem, dar i-am dat
peste mână. Ştiau. Ştiau şi nu mă avertizaseră.
— Şi voi! am ţipat la ele. Vreau să ieşiţi toate afară! ACUM!
Cuvintele mele le-au făcut să se dea înapoi, iar tremurul ce străbătea
corpul fragil al lui Lucy aproape că m-a făcut să-mi fie ruşine de
purtarea mea. Dar trebuia să fiu singură.
— Ne pare rău, domnişoară, a spus Anne, trăgându-le pe celelalte
mai în spate.
Ştiau cât de apropiată eram de Marlee.
Marlee….
— Plecaţi şi gata, am murmurat, îngropându-mi faţa în pernă.
Odată ce am auzit uşa închizându-se, mi-am scos şi pantoful rămas
şi m-am afundat şi mai tare în pat, punând în sfârşit povestea cap la
cap şi descifrând o sută de detalii. Deci acesta era secretul pe care îi

355
fusese prea teamă să-l împărtăşească. Nu voia să rămână, pentru că
nu era îndrăgostită de Maxon, însă nu voia să plece şi să fie departe
de Carter.
O mulţime de întâmplări aveau în sfârşit sens: de ce alegea să se
aşeze în anumite locuri sau de ce supraveghea tot timpul uşile.
Carter era cel după care se uita. Atunci când veniseră regele şi regina
din Swendway ea refuzase să stea la umbră, preferând să rămână pe
acea bancă în plin soare… Carter. Pe Marlee o aştepta atunci când
dădusem peste el, în faţa băii. Mereu fusese el, stându-i alături în
tăcere, poate furând câte un sărut din când în când, aşteptând o
vreme când ar fi putut fi într-adevăr împreună.
Cât de mult îl iubea ca să fie atât de neglijentă şi să rişte atât de mult?
Cum putea să fie real ceea ce văzusem? Nu părea posibil. Ştiam că
exista o pedeapsă pentru lucruri de genul ăsta, dar faptul că i se
întâmplase lui Marlee, că ea nu mai era în competiţie… Nu puteam
să înţeleg.
Stomacul mi s-a zvârcolit. La fel de bine puteam să fiu eu în locul ei.
Dacă eu şi Aspen nu am fi fost atât de prudenţi, dacă ne-ar fi auzit
cineva conversaţia de pe ringul de dans, am fi putut fi noi în locul
lor.
Aveam să o mai văd vreodată pe Marlee? Unde aveau de gând să o
trimită? Mai puteau părinţii ei să ia legătura cu ea? Nu ştiam unde
fusese Carter înainte ca recrutarea să îl avanseze în Doi, dar bănuiam
că venea din Şapte. Şapte era o castă situată foarte jos, dar era infinit
mai bine decât în Opt.
Nu îmi venea să cred că Marlee era acum din Opt. Nu putea fi
adevărat.
Mai putea Marlee să-şi folosească mâinile vreodată? În cât timp se
vindecau asemenea răni? Şi Carter? Avea să mai meargă după asta?
În locul lui ar fi putut fi Aspen.
În locul ei aş fi putut fi eu.
Mi-era atât de rău. Experimentam o senzaţie egoistă de uşurare că nu
fusesem eu, iar vinovăţia acelei consolări era atât de apăsătoare, încât
356
abia puteam să respir. Eram o persoană îngrozitoare, o prietenă
îngrozitoare. Îmi era ruşine.
Nu mai puteam face altceva decât să plâng.

*
Am petrecut dimineaţa şi mare parte din după-amiază ghemuită în
pat. Slujnicele mi-au adus prânzul, dar nu am putut să mă ating de
el. Îndurându-se de mine, nu au insistat să rămână şi m-au lăsat
singură în tristeţea mea.
Nu reuşeam să-mi vin în fire. Cu cât retrăiam mai mult ce se
întâmplase, cu atât mi se făcea mai rău. Nu reuşeam să-mi scot
ţipetele lui Marlee din minte. Mă întrebam dacă aveam să pot uita
vreodată.
S-a auzit un ciocănit ezitant în uşă. Slujnicele mele nu erau în cameră
ca să deschidă, iar eu nu aveam chef să mă mişc, aşa că am rămas în
pat. După o clipă de aşteptare, vizitatorul a intrat.
— America? a spus Maxon încet.
Nu i-am răspuns.
A închis uşa şi a traversat camera până la patul meu.
— Îmi pare rău, a continuat. Nu am avut de ales.
Am rămas nemişcată, nereuşind să scot o vorbă.
— Am avut de ales între asta sau omorârea lor. Camerele i-au
surprins azi-noapte şi au transmis imaginile fără ca noi să ştim, a
insistat el.
Nu a spus nimic o vreme, gândindu-se poate că, dacă rămânea acolo
suficient de mult, aş fi găsit ceva de spus.
Într-un final, a îngenuncheat lângă mine.
— America? Uită-te la mine. Iubito?
Afecţiunea din vorbele lui îmi întorcea stomacul pe dos. Cu toate
astea, mi-am ridicat privirea spre el.
— A trebuit să o fac. A trebuit.
— Cum ai putut să stai acolo pur şi simplu?
Vocea îmi suna ciudat.
357
— Cum ai putut să nu faci nimic?
— Ţi-am mai spus o dată că parte din slujba asta este să pari calm,
chiar şi atunci când nu eşti. E ceva cu care a trebuit să mă deprind. Şi
tu va trebui să faci la fel.
Am ridicat din sprâncene. Doar nu credea că încă mai voiam asta? Se
părea că da. Înţelegând cum stau lucrurile, s-a arătat şocat.
— America, ştiu că eşti supărată, dar te rog! Ţi-am spus; doar tu
contezi pentru mine. Te rog, nu face asta!
— Maxon, am spus eu cu greutate, îmi pare rău, dar nu cred că pot
face asta. Nu aş putea niciodată să stau şi să privesc cum cineva este
chinuit în felul ăla, ştiind că judecata mea l-a adus acolo. Nu pot să
fiu prinţesă.
A tras aer în piept, scoţând un suspin, probabil manifestarea
emoţională cea mai apropiată de tristeţe pe care o văzusem la el
vreodată.
— America, viitorul tău nu trebuie să se bazeze pe cinci minute din
viaţa altcuiva. Rareori se întâmplă lucruri de genul ăsta. Nu vei fi
nevoită să iei astfel de decizii.
M-am ridicat, sperând ca asta să mă ajute să gândesc mai limpede.
— Eu doar… nici măcar nu pot să gândesc în momentul ăsta.
— Atunci nu o face, m-a îndemnat el. Nu-ţi lăsa suferinţa să ia o
decizie în numele amândurora, când eşti atât de supărată.
Cumva, cuvintele lui sunau ca o capcană.
— Te rog, mi-a şoptit el cu ardoare, strângându-mă de mâini.
Disperarea din vocea lui m-a făcut să îl privesc.
— Mi-ai promis că vei rămâne cu mine. Nu renunţa, nu aşa. Te rog.
Am scos un oftat şi am încuviinţat.
Uşurarea lui era vizibilă.
— Îţi mulţumesc.
Maxon stătea acolo, agăţându-se de mâna mea ca de o coardă de
salvare. Cu o zi în urmă aş fi simţit altceva.
— Ştiu…, a început el. Sunt conştient că ai rezerve faţă de
îndatoririle de prinţesă. Mereu am ştiut că îţi va fi greu să le
358
îmbrăţişezi. Şi sunt sigur că asta face să-ţi fie şi mai greu. Dar… cu
mine cum rămâne? De mine eşti încă sigură?
M-am foit, neştiind ce să spun.
— Ţi-am spus că nu pot să gândesc.
— Oh. Corect.
Părea complet demoralizat.
— O să te las în pace pentru moment. Însă vom vorbi curând.
S-a aplecat spre mine, ca şi când voia să mă sărute. Am privit în jos,
iar el şi-a dres vocea.
— La revedere, America.
Şi a plecat.
Iar eu am cedat, izbucnind din nou în lacrimi.
Câteva minute sau poate ore mai târziu, slujnicele s-au întors în
cameră şi m-au găsit plângând în continuare. M-am întors cu faţa în
sus şi nu au avut cum să nu-mi observe ochii rugători.
— Oh, domnişoară, a scâncit Mary, venind să mă îmbrăţişeze. Hai să
te pregătim de culcare!
Lucy şi Arme au început să-mi desfacă nasturii de la rochie, în timp
ce Mary îmi curăţa faţa şi îmi aranja părul.
Stăteau în jurul meu, consolându-mă în timp ce plângeam. Aş fi vrut
să le explic că nu era vorba doar de Marlee, ci şi de dorul bolnav de
Maxon; dar era jenant să admit cât de mult îmi păsa, cât de mult mă
înşelasem.
Apoi, suferinţa mi s-a dublat când am întrebat de părinţii mei, iar
Anne mi-a spus că toate rudele fuseseră trimise de urgenţă înapoi
acasă. Nici nu apucasem să-mi iau la revedere.
Anne îmi mângâia părul, încercând, cu blândeţe, să mă calmeze.
Mary era la picioarele mele, masându-mi-le într-un mod liniştitor.
Lucy pur şi simplu îşi ţinea mâinile în dreptul inimii, ca şi cum ar fi
trăit totul alături de mine.
— Vă mulţumesc, am şoptit printre suspine. Îmi cer scuze pentru
cum m-am purtat mai devreme.
Au schimbat priviri între ele.
359
— Nu aveţi pentru ce să vă cereţi scuze, domnişoară, a insistat Anne.
Am vrut să o corectez, pentru că în mod sigur întrecusem limita cu
felul în care le tratasem, dar s-a auzit o altă bătaie în uşă. Am încercat
să mă gândesc la un mod politicos în care să spun că nu doream să-l
văd pe Maxon chiar în acel moment, dar când Lucy a sărit să
deschidă, chipul lui Aspen a apărut de partea cealaltă.
— Îmi pare rău că vă deranjez, doamnelor, dar am auzit plânsetele şi
am vrut să mă asigur că sunteţi bine, a spus el. A traversat camera
spre patul meu, o mişcare îndrăzneaţă, având în vedere prin ce
trecusem în ziua aia.
— Lady America, îmi pare foarte rău pentru prietena
dumneavoastră. Am înţeles că era o persoană deosebită. Dacă aveţi
nevoie de ceva, sunt aici.
Privirea din ochii lui Aspen transmitea atât de multe: că era dispus
să se sacrifice ca să îmbunătăţească situaţia dacă putea, că voia să
facă totul să dispară, fie şi doar de dragul meu.
Ce idioată fusesem. Aproape că renunţasem la singura persoană din
lume care mă cunoştea cu adevărat, care mă iubea cu adevărat. Eu şi
Aspen ne construiserăm o viaţă împreună, iar Alegerea aproape că o
distrusese.
Aspen însemna acasă. Aspen însemna siguranţă.
— Mulţumesc, am răspuns eu încet. Bunăvoinţa ta înseamnă mult
pentru mine.
Aspen mi-a răspuns zâmbindu-mi imperceptibil. Îmi dădeam seama
că voia să rămână; şi eu doream acelaşi lucru; însă nu se putea, cu
slujnicele mele fâţâindu-se de colo-colo. Mi-am amintit că în urmă cu
câteva zile îmi spuneam că mereu îl voi avea pe Aspen şi am fost
fericită să descopăr că era adevărat.

360
Capitolul 11

Hei, pisicuţo,
Îmi pare atât de rău că nu am apucat să ne luăm la revedere. Regele a
crezut de cuviinţă că ar fi mai bine ca familiile să părăsească palatul cât
mai repede. Am încercat să ajung la tine, te asigur. Pur şi simplu nu s-a
putut.
Voiam să te anunţ că am ajuns acasă cu bine. Regele ne-a lăsat să ne
păstrăm hainele, iar May îşi petrece fiecare clipă liberă îmbrăcată în
rochiile alea. Suspectez că speră în secret să nu mai crească niciun
centimetru, ca să-şi poată folosi rochia de bal şi la nuntă. Asta i-a ridicat
moralul, după cele întâmplate. Nu sunt sigur că îi voi ierta vreodată pe
membrii familiei regale pentru că i-au forţat pe doi dintre copiii mei să
asiste la aşa ceva, dar ştii cât de rezistentă e May. Tu eşti cea pentru care
îmi fac griji. Scrie-ne cât de curând poţi.
Poate că nu ar trebui să-ţi spun asta, dar vreau să ştii: când te-ai repezit
spre scenă, nu am fost în viaţa mea mai mândru de tine. Întotdeauna ai
fost frumoasă; întotdeauna ai fost talentată. Şi acum ştiu că simţul tău
moral funcţionează perfect, că ştii clar când ceva nu e în regulă şi faci tot
ce poţi ca să îi pui capăt. Ca tată, nu pot să-ţi cer mai mult.
Te iubesc, America. Sunt foarte, foarte mândru de tine.
Tata

Cum se făcea că tata ştia mereu ce să spună? Îmi doream să pot


aranja stelele în forma cuvintelor lui. Aveam nevoie de ele mari şi
strălucitoare undeva unde puteam să le văd când mă simţeam în
întuneric. Te iubesc. Sunt foarte, foarte mândru de tine.
Dacă doreau, membrele Elitei puteau să ia micul dejun în camerele

361
lor, iar eu am profitat de ocazie. Nu eram încă pregătită să dau ochii
cu Maxon. Mă simţeam ceva mai stăpână pe mine şi am decis să
cobor în Salonul Doamnelor. În lipsă de altceva, cel puţin acolo era
un televizor şi chiar aveam nevoie de ceva care să-mi distragă
atenţia.
Fetele au părut surprinse când am intrat, ceea ce presupun că era de
aşteptat. Aveam tendinţa să stau ascunsă din când în când şi dacă
exista vreun moment în care erai îndreptăţit să faci aşa atunci acesta
era. Celeste stătea întinsă pe canapea şi răsfoia o revistă. Illéa nu
avea ziare, aşa cum auzisem că aveau alte ţări. Noi aveam
Actualităţile. Revistele erau singurele forme de ştiri tipărite pe care le
aveam, iar oamenii ca mine niciodată nu şi le puteau permite.
Celeste părea să aibă mereu una la îndemână, iar în acea zi, dintr-un
motiv sau altul, acest lucru m-a iritat.
Kriss şi Elise erau la masă, stând de vorbă la un ceai, în timp ce
Natalie stătea deoparte, privind pe fereastră.
— Oh, uite! a spus Celeste astfel încât să audă toată lumea. Încă o
reclamă de-a mea.
Celeste era fotomodel. Ideea că îşi petrecea timpul admirând poze cu
ea însăşi m-a agasat şi mai tare.
— Lady America? a strigat cineva.
M-am întors şi în colţ am văzut-o pe regină înconjurată de câţiva
dintre însoţitorii ei. După toate aparenţele broda la un goblen.
Am făcut o reverenţă, iar ea mi-a făcut semn să mă apropii. Am
simţit un fior în stomac, gândindu-mă la cum mă purtasem cu o zi în
urmă. Nu intenţionasem deloc să o jignesc şi mi-a fost dintr-odată
teamă că exact asta făcusem. Simţeam ochii celorlalte fete aţintiţi
asupra mea. Regina se adresa de obicei grupului, rareori individual.
Am făcut o altă reverenţă când m-am apropiat.
— Maiestate.
— Te rog, ia loc, Lady America, a spus ea cu blândeţe, indicându-mi
un scaun liber lângă ea.
M-am conformat, foarte emoţionată.
362
— Le-ai dat ceva bătăi de cap ieri soldaţilor, a comentat ea.
Am înghiţit în sec.
— Da, Maiestatea Voastră.
— Eraţi foarte apropiate?
Am încercat să-mi înăbuş tristeţea.
— Da, Maiestatea Voastră.
A oftat.
— O doamnă nu ar trebui să se poarte în felul ăsta. Camerele erau
atât de concentrate la ce se întâmpla pe scenă, încât ţi-au ratat
manifestările. Cu toate astea, nu se cuvine să te exteriorizezi aşa.
Acesta nu era ordinul unei regine. Era mustrarea unei mame. Asta
m-a făcut să mă simt de o mie de ori mai prost. Era ca şi cum se
simţea responsabilă pentru mine, iar eu o dezamăgisem.
Am lăsat capul în jos. Pentru prima oară, mi-a părut cu adevărat rău
de felul în care mă purtasem.
S-a aplecat spre mine şi şi-a aşezat mâna pe genunchiul meu. Mi-am
ridicat privirea, şocată de familiaritatea gestului.
— Cu toate astea, a şoptit ea, mă bucur că ai făcut-o.
Şi mi-a zâmbit.
— Era prietena mea cea mai bună.
Regina Amberly m-a bătut încurajator pe picior.
— Faptul că nu mai e aici nu schimbă cu nimic asta, draga mea.
Era exact lucrul de care aveam nevoie: afecţiune maternă.
Lacrimi îmi înţepau colţurile ochilor.
— Nu ştiu ce să fac, am şoptit.
Era cât pe ce să-mi pun sufletul pe tavă, cu tot ceea ce simţeam, chiar
acolo, în faţa ei, dar eram conştientă de privirile celorlalte fete.
— Mi-am promis că nu o să mă implic, a declarat ea, oftând. Chiar
dacă voiam să o fac, nu sunt sigură că ar fi prea multe de spus.
Avea dreptate. Ce cuvinte ar fi putut să schimbe tot ceea ce se
întâmplase?
Regina s-a apropiat de mine şi mi-a vorbit cu vocea ei dulce:
— Cu toate astea, fii înţelegătoare cu el.
363
Ştiam că avea intenţii bune, dar chiar nu voiam să discut despre fiul
ei. Am încuviinţat şi m-am ridicat. Mi-a zâmbit blând şi mi-a făcut
semn că eram liberă să plec. M-am îndreptat spre locul unde stăteau
Elise şi Kriss şi m-am aşezat lângă ele.
— Cum te mai simţi? m-a întrebat Elise cu o voce plină de
compasiune.
— Sunt bine. Marlee e cea pentru care-mi fac griji.
— Cel puţin sunt împreună. O vor scoate la capăt, cât timp se au
unul pe celălalt, a comentat Kriss.
— De unde ştii că Marlee şi Carter sunt împreună?
— De la Maxon, a răspuns ea, ca şi cum era de la sine înţeles.
— Oh, am făcut eu, dezamăgită.
— Nu pot să cred că nu ţi-a spus, tocmai ţie. Tu şi Marlee eraţi
apropiate. Şi în plus, tu eşti preferata lui, nu-i aşa? a adăugat ea.
I-am aruncat o privire lui Kriss şi apoi lui Elise. Ochii amândurora
exprimau o îngrijorare sinceră, dar poate şi o oarecare uşurare.
Celeste a început să râdă.
— În mod evident, şi-a schimbat părerea, a mormăit ea,
neobosindu-se să-şi ridice ochii din revistă.
Bineînţeles, declinul meu era de aşteptat.
Am schimbat subiectul, revenind la Marlee.
— Tot nu îmi vine să cred că Maxon i-a supus la aşa ceva. Mi s-a
părut îngrozitor cu cât calm a făcut-o.
— Dar ce a făcut ea a fost greşit, a declarat Natalie.
Nu era nimic acuzator în tonul ei, doar o acceptare tacită, ca şi cum
urma nişte instrucţiuni.
— Ar fi putut să-i omoare. Legea e de partea lui în privinţa asta. I-a
tratat cu îngăduinţă.
— Îngăduinţă? am pufnit. Tu numeşti îngăduinţă să-ţi sfâşie cineva
pielea de pe tine?
— Da, având în vedere circumstanţele, a continuat ea. Pariez că,
dacă am întreba-o pe Marlee, ar prefera să fie biciuită decât omorâtă.
— Elise are dreptate, a intervenit Kriss. Sunt de acord că a fost
364
absolut îngrozitor, dar mai degrabă aş suportă asta decât moartea.
— Fii serioasă! i-am răspuns dispreţuitor, dezlănţuindu-mi furia. Tu
eşti din Trei. Toată lumea ştie că tatăl tău e un profesor faimos şi că
ţi-ai petrecut toată viaţa prin biblioteci, într-un confort absolut. Nu ai
supravieţui niciodată loviturilor, darămite vieţii din Opt după asta.
Ai implora să fii omorâtă.
Kriss m-a privit cu asprime.
— Nu pretinde că ai şti ceva despre ce pot şi nu pot tolera. Doar
pentru că eşti din Cinci, crezi că eşti singura care a suferit?
— Nu, dar sunt sigură că am trecut prin lucruri mult mai grele decât
tine, am susţinut, ridicând iritată vocea, şi eu nu aş putea să suport ce
i s-a întâmplat lui Marlee. Spun că mă îndoiesc că ţie ţi-ar merge mai
bine.
— Sunt mai curajoasă decât crezi, America. N-ai idee câte sacrificii
am făcut de-a lungul anilor. Şi dacă fac o greşeală, îmi asum
consecinţele.
— De ce să existe consecinţe? Maxon tot spune cât de dificilă este
Alegerea pentru el, cât de greu îi este să se hotărască şi, apoi, una
dintre noi se îndrăgosteşte de altcineva. Nu ar trebui să-i
mulţumească pentru că i-a făcut decizia mai uşoară?
Natalie, aparent supărată, a încercat să intre în vorbă.
— Am auzit ceva foarte amuzant ieri!
— Dar legea…, a strigat Kriss peste ea.
— Are sens ce spune America, a replicat imediat Elise, iar
conversaţia a degenerat.
Vorbeam una peste alta, încercând să ne facem părerile auzite,
fiecare justificându-şi opiniile. Era prima oară când făceam aşa, dar
era ceva la care mă aşteptasem de la bun început. Cu aşa multe fete
la un loc, în competiţie unele cu altele, nu aveam cum să nu începem
să ne certăm la un moment dat.
Apoi, pe un ton detaşat, Celeste a bombănit cu nasul în revistă, în
timp ce noi continuam să ne certăm:
— A primit ce merita. Curva.
365
Tăcerea care a urmat a fost la fel de tensionată precum cearta
noastră.
Celeste s-a uitat peste umăr la timp ca să mă vadă aruncându-mă
asupra ei. A ţipat când am aterizat peste ea, izbindu-ne amândouă
de măsuţa de cafea. Am auzit ceva, probabil o ceaşcă de ceai,
făcându-se ţăndări.
Închisesem ochii când pornisem atacul, iar când i-am deschis,
Celeste era sub mine, încercând să mă apuce de încheieturi. Mi-am
retras braţul drept şi am plesnit-o peste faţă, cât de tare am putut.
Senzaţia usturătoare pe care o simţeam în palmă era aproape
insuportabilă, dar a meritat să aud pleoscul răsunător când i-am
atins obrazul.
Celeste a scos imediat un ţipăt strident şi şi-a înfipt ghearele în mine.
Am regretat pentru prima oară că nu-mi lăsam unghiile lungi,
precum celelalte fete. Mi-a zgâriat adânc mâna în câteva locuri, ceea
ce doar m-a înfuriat şi mai tare, aşa că am lovit-o din nou. De data
asta i-am spart buza. Ca reacţie la durere, a pus mâna pe ceva –
farfurioara de la ceaşca ei de ceai – şi m-a pocnit cu ea în tâmplă.
Ameţită, am încercat să mă reped din nou la ea, dar oamenii
veniseră deja să ne despartă. Eram atât de înflăcărată, încât nu
observasem că fuseseră chemaţi soldaţii. Am încercat să-l lovesc pe
unul dintre ei. Mă săturasem să îşi tot pună cineva mâinile pe mine.
— Aţi văzut ce mi-a făcut? s-a tânguit Celeste.
— Ţine-ţi gura, am zbierat. Să nu te aud că mai vorbeşti vreodată
despre Marlee!
— E nebună! Nu o auziţi? Aţi văzut ce a făcut?
— Dă-mi drumul! am cerut, zbătându-mă în braţele soldatului..
— Ai luat-o razna! Mă duc să-i spun lui Maxon chiar acum. Poţi să-ţi
iei adio de la palat! m-a ameninţat ea.
— Nimeni nu-i spune nimic lui Maxon deocamdată, a spus regina cu
asprime.
S-a uitat în ochii lui Celeste şi apoi în ai mei. Pe faţa ei se citea
dezamăgirea. Mi-am lăsat capul în piept.
366
— Amândouă veţi merge în aripa spitalului.
Aripa spitalului era un coridor lung, imaculat, cu paturi lipite de
pereţi. Prinsă de capul fiecărui pat era o perdea care se trăgea de jur
împrejur, pentru a proteja intimitatea. Dulapuri de medicamente
erau presărate din loc în loc.
În mod înţelept, eu şi Celeste fuseserăm aşezate în capetele opuse ale
coridorului, Celeste fiind mai aproape de intrare, iar eu, lângă un
geam din spate. Ea trăsese imediat perdeaua, ca să nu fie nevoită să
mă vadă. Nu puteam să o învinuiesc. Afişam o expresie destul de
încrezută. Nici chiar asistenta care s-a ocupat de rana dureroasă de la
tâmplă nu a reuşit să o facă să dispară.
— Acum, ţine punga asta de gheaţă aici. Va reduce inflamaţia, mi-a
spus ea.
— Mulţumesc, am răspuns.
Asistenta a aruncat repede o privire dintr-un capăt în celălalt al
coridorului, părând să se asigure că nu ne putea auzi nimeni.
— Bravo ţie, mi-a şoptit. Mai toată lumea aştepta să se întâmple ceva
de genul ăsta.
— Serios? am întrebat, vorbind la fel de încet ca ea.
Probabil că nu ar fi trebuit să zâmbesc atât de mult.
— Câte poveşti îngrozitoare am auzit despre fata asta, nici nu le mai
pot ţine socoteala, mi-a zis, făcând un semn cu capul spre patul
împrejmuit de perdea al lui Celeste.
— Poveşti îngrozitoare?
— Păi, a provocat-o pe acea fată care a pocnit-o.
— Anna? De unde ştiţi?
— Maxon e un om bun, a rostit ea cu simplitate. A avut grijă să fie
consultată aici, înainte să se ducă acasă. Fata ne-a povestit ce a spus
Celeste despre părinţii ei. A fost o insultă atât de josnică, încât nu pot
să o repet.
Expresia de pe faţa ei exprima dezgust.
— Săraca Anna. Am ştiut că trebuia să fi fost ceva de genul ăsta.
— O altă fată a venit la noi cu picioarele însângerate, după ce în
367
timpul nopţii cineva îi strecurase sticlă în pantofi. Nu putem dovedi
că a fost Celeste, dar cine s-ar mai fi putut preta la aşa ceva?
— Nu am auzit nimic despre asta, am bolborosit eu.
— Părea îngrozită că ar putea păţi ceva mai rău. Presupun că a ales
să-şi ţină gura. În afară de asta, Celeste îşi bate slujnicele. Vin din
când în când aici pentru gheaţă.
— Nu!
Toate slujnicele pe care le întâlnisem erau nişte fete adorabile. Nu
mi-o puteam imagina pe vreuna din ele făcând ceva pentru care ar fi
meritat să fie lovită măcar o dată, darămite cu regularitate.
— E destul să-ţi spun că năzbâtia ta a făcut deja înconjurul palatului.
Eşti o eroină printre cei de aici, a spus asistenta, făcându-mi cu
ochiul.
Nu mă simţeam prea eroică.
— Staţi, am zis dintr-odată. Aţi zis că Maxon a avut grijă ca Anna să
fie consultată înainte să o trimită acasă?
— Da, domnişoară. Vrea să fie sigur că toate sunteţi îngrijite
corespunzător.
— Şi Marlee? A fost şi ea aici? Cum se simţea când a plecat?
Înainte ca asistenta să-mi răspundă, am auzit vocea miorlăită a lui
Celeste răsunând strident în încăpere:
— Maxon, dragul meu! l-a strigat ea când acesta a intrat pe uşă.
Am avut un scurt schimb de priviri cu el, înainte să se îndrepte spre
patul lui Celeste. Asistenta a plecat, lăsându-mă singură, chinuită de
întrebarea dacă o văzuse într-adevăr pe Marlee.
Vocea plângăcioasă a lui Celeste era atât de enervantă, încât era
aproape insuportabilă. L-am auzit pe Maxon murmurându-i câteva
cuvinte de simpatie, consolând-o pe sărmana fată înainte să se
sustragă. Trăgând la loc perdeaua, a ocolit patul şi şi-a îndreptat
privirea asupra mea, părând extenuat în timp ce traversa coridorul.
— Ai noroc că tata a oprit camerele de filmat din palat, altfel ar fi
existat consecinţe grave pentru acţiunile tale.
Şi-a trecut mâna prin păr, exasperat.
368
— Cum se presupune că ar trebui să justific asta, America?
— Mă vei da afară, aşadar?
Mă jucam cu poala rochiei în timp ce îi aşteptam răspunsul.
— Sigur că nu.
— Dar pe ea? am întrebat, făcând un semn cu capul spre patul lui
Celeste.
— Nu. Sunteţi toate stresate după ziua de ieri şi nu vă pot învinovăţi
pentru asta. Nu sunt sigur că tatăl meu va accepta scuza asta, dar
asta am de gând să-i spun.
Am ezitat.
— Poate că ar trebui să-i spui că a fost vina mea. Poate că ar trebui
pur şi simplu să mă trimiţi acasă.
— America, exagerezi.
— Uită-te la mine, Maxon, i-am cerut.
Am simţit cum mi se pune un nod în gât şi m-am străduit să
continui.,
— Am ştiut de la început că nu am calităţile necesare şi am crezut că
aş putea – nu ştiu – să mă schimb sau să mă adaptez cumva; dar nu
pot rămâne aici. Nu pot.
Maxon a venit mai aproape şi s-a aşezat pe marginea patului meu.
— America, poate că urăşti Alegerea şi poate că eşti furioasă pentru
ce s-a întâmplat cu Marlee; dar ştiu că ţii suficient de mult la mine
încât să nu mă abandonezi aşa.
I-am luat mâna într-a mea.
— De asemenea, ţin la tine suficient ca să-ţi spun că faci o greşeală.
Am putut să văd durerea de pe chipul lui Maxon, în timp ce îmi
strângea şi mai tare mâna, ca şi cum astfel ar fi putut să mă ţină acolo
ca să nu dispar.
Ezitând, s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
— Nu e întotdeauna aşa de dificil. Şi vreau să-ţi arăt asta, dar trebuie
să-mi acorzi timp. Îţi pot demonstra că poziţia asta are şi părţi bune,
dar trebuie să ai răbdare.
Am tras aer în piept pregătindu-mă să-l contrazic, dar m-a întrerupt.
369
— America, săptămâni întregi mi-ai cerut timp şi ţi l-am acordat,
pentru că aveam încredere în tine. Te rog, am nevoie de un pic de
încredere.
Nu ştiam cum intenţiona Maxon să mă facă să mă răzgândesc, dar
cum aş fi putut fi atât de egoistă încât să nu îi acord mai mult timp,
câtă vreme el făcuse asta pentru mine?
Am oftat.
— Bine.
— Mulţumesc.
Am simţit uşurarea din vocea lui.
— Trebuie să mă întorc, dar voi veni să te văd în curând.
Am încuviinţat. Maxon s-a ridicat şi a plecat, oprindu-se o clipă să-şi
ia la revedere de la Celeste. L-am urmărit plecând şi m-am întrebat
dacă era o greşeală să am încredere în el.

370
Capitolul 12

Cum rănile noastre nu erau grave, eu şi Celeste am fost trimise


înapoi în camerele noastre în mai puţin de o oră. Ne-au externat pe
rând, ca să nu trebuiască să plecăm împreună, ceea ce a fost o decizie
mai mult decât înţeleaptă.
Când am trecut de colţul de la capătul scărilor, am văzut un soldat
venind spre mine. Aspen. Chiar dacă era mai bine făcut acum, după
ce îşi lucrase intens muşchii la antrenamente, îi ştiam prea bine
mersul şi umbra şi o mie de alte lucruri care mi-erau întipărite în
suflet.
Când s-a apropiat, s-a oprit şi a făcut o plecăciune nenecesară.
— Borcan, a şoptit el şi s-a ridicat, continuându-şi drumul.
Am rămas acolo o clipă, derutată, dar imediat mi-am dat seama la ce
se referea. Încercând să rezist impulsului de a o lua la fugă, am
traversat nerăbdătoare holul.
Am deschis uşa şi am fost în acelaşi timp surprinsă şi uşurată să
descopăr că toate slujnicele erau plecate.
M-am îndreptat spre noptiera pe care se afla borcanul şi am observat
că mica şi singura monedă dinăuntru avea companie. Am deschis
capacul şi am scos bucata de hârtie împăturită. Ce ingenios din
partea lui. Slujnicele mele probabil că nu l-ar fi observat; şi dacă ar fi
făcut-o, nu mi-ar fi invadat niciodată intimitatea.
Am desfăcut biletul şi am citit o listă foarte clară de instrucţiuni. Se
părea că eu şi Aspen aveam întâlnire în acea seară.
Indicaţiile pe care mi le lăsase Aspen erau complicate. Am urmat un
drum ocolit ca să ajung la primul etaj, unde trebuia să caut uşa de
lângă vaza de un metru şi jumătate. Ţineam minte vaza aceea de

371
când mă mai plimbasem prin palat. Ce floare de pe lumea asta avea
nevoie de un vas atât de mare?
Am găsit uşa şi m-am uitat în jur, asigurându-mă că nu mă vede
nimeni. Nu reuşisem niciodată să mă simt atât de ferită de ochii
soldaţilor. Nu era niciunul prin preajmă. Am deschis uşa uşor şi
m-am strecurat înăuntru. Razele lunii pătrundeau prin fereastră,
luminând difuz camera, ceea ce mă neliniştea un pic.
— Aspen? am şoptit în întuneric, simţindu-mă ridicolă şi speriată,
totodată.
— Ca pe vremuri, nu? i-am auzit vocea, deşi nu îl puteam vedea.
— Unde eşti?
Am mijit ochii, încercând să dau de el.
Atunci umbra draperiei masive ce acoperea fereastra s-a mişcat în
lumina lunii, iar Aspen a apărut din spatele ei.
— M-ai speriat, m-am plâns eu în glumă.
— Nu ar fi prima oară, nu va fi nici ultima.
În vocea lui am simţit un zâmbet.
Am mers spre el, lovindu-mă parcă de toate obiectele din cameră.
— Şşşt, a protestat el. Întreg palatul va şti că suntem aici dacă vei tot
răsturna lucruri.
Dar mi-am dat seama că se amuza.
— Scuze, am zis eu, râzând în şoaptă. Putem să aprindem o lumină?
— Nu. Dacă vede cineva o geană de lumină pe sub uşă, am putea fi
prinşi. Coridorul ăsta nu e verificat des, dar nu vreau să risc.
— Cum de ştii de camera asta?
Am întins mâinile, simţind în sfârşit braţele lui Aspen. M-a
îmbrăţişat şi apoi m-a condus spre colţul cel mai îndepărtat al
camerei.
— Sunt un soldat, a spus el cu simplitate. Şi sunt foarte bun la ceea
ce fac. Ştiu pe dinafară palatul şi împrejurimile. Absolut fiecare
coridor, fiecare ascunzătoare şi chiar şi camerele secrete. De
asemenea, se întâmplă să ştiu când se schimbă gărzile, care zone
sunt de obicei cel mai puţin supravegheate şi momentele din zi când
372
sunt cei mai puţini soldaţi. Dacă vrei vreodată să te furişezi prin
palat, eu sunt cel la care ar trebui să apelezi.
— Incredibil, am murmurat.
Ne-am aşezat în spatele unei canapele, pe podea, sub razele lunii. În
sfârşit am putut să-i desluşesc chipul.
Cuprinsă de îndoială, l-am întrebat cu seriozitate:
— Eşti sigur că suntem în siguranţă?
Dacă avea cea mai mică ezitare, plănuiam să o iau la goană în clipa
aia. Pentru binele amândurora.
— Ai încredere în mine, Mer. Un număr extraordinar de lucruri ar
trebui să se întâmple ca să fim găsiţi aici. Suntem în siguranţă.
Încă eram îngrijorată, dar aveam atât de multă nevoie de un sprijin,
încât m-am lăsat convinsă.
M-a cuprins în braţe şi m-a tras mai aproape de el.
— Cum te mai simţi?
Am suspinat.
— Ok, presupun. M-am simţit tristă şi furioasă. Cel mai mult îmi
doresc să pot şterge cu buretele ultimele două zile şi să o aduc pe
Marlee înapoi. Şi pe Carter, iar pe el nici nu-l cunoşteam.
— Eu da, a oftat Aspen. E un tip grozav. Am auzit că i-a spus lui
Marlee că o iubeşte tot timpul cât au fost ţinuţi acolo, încercând să o
încurajeze să reziste.
— Aşa e, am confirmat eu. Cel puţin la început. Am fost dusă cu
forţa înăuntru înainte să se termine.
Aspen m-a sărutat pe frunte.
— Da, am auzit şi despre asta. Sunt mândru că nu te-ai lăsat fără
luptă. Asta-i fata mea.
— Şi tata a fost mândru. Regina a spus că nu ar trebui să mă port aşa,
dar s-a bucurat că am făcut-o. E derutant. Ca şi cum a fost o idee
bună, dar nu tocmai, şi până la urmă oricum nu a schimbat nimic.
Aspen m-a îmbrăţişat mai strâns.
— A fost bine. A însemnat mult pentru mine.
— Pentru tine?
373
A oftat.
— Din când în când, mă întreb dacă Alegerea te-a schimbat. Ţi s-a
oferit atâta atenţie şi totul în jurul tău e aşa de extravagant şi
sofisticat. Mă tot întreb dacă eşti aceeaşi America. Ce ai făcut în ziua
aia mi-a confirmat că încă eşti, că viaţa de aici nu te-a afectat.
— Oh, ba m-a afectat, dar nu în felul ăla. Practic, locul ăsta îmi
aminteşte că nu sunt făcută pentru aşa ceva.
M-am cuibărit la pieptul lui Aspen, refugiul în care obişnuiam
mereu să mă retrag atunci când lucrurile mergeau prost.
— Ascultă, Mer. Chestia cu Maxon e că joacă teatru. Mereu afişează
expresia aia intangibilă, ca şi cum nu-l atinge nimic. Dar e doar un
om şi e la fel de vulnerabil ca oricine altcineva. Ştiu că ţii la el, altfel
nu ai fi rămas aici. Dar trebuie să ştii că poartă o mască.
Am dat din cap. Maxon şi abilitatea lui de a rămâne calm. Asta făcea
oare mereu? Juca un rol când era cu mine? Cum puteam să-mi dau
seama?
Aspen a continuat:
— E mai bine să ştii de acum. Dacă te căsătoreai cu el şi aflai abia
atunci că aşa stau lucrurile?
— Ştiu. M-am gândit şi eu la asta.
Repetam încontinuu cuvintele lui Maxon de pe ringul de dans. Părea
atât de sigur de viitorul nostru, pregătit să-mi ofere atât de multe.
Am crezut cu sinceritate că singurul lucru pe care şi-l dorea era ca eu
să fiu fericită. Nu îşi dădea seama cât de nefericită eram acum?
— Ai o inimă mare, Mer. Ştiu că nu poţi pur şi simplu să treci peste
anumite lucruri, dar nu e nimic greşit în a vrea să o faci. Atâta tot.
— Mă simt aşa de idioată, am şoptit, venindu-mi să plâng.
— Nu eşti idioată.
— Ba da.
— Mer, tu crezi că sunt deştept?
— Desigur.
— Asta pentru că sunt. Şi sunt prea deştept ca să fiu îndrăgostit de o
fată idioată. Aşa că poţi să o laşi baltă chiar acum.
374
Am izbucnit uşor în râs şi l-am lăsat să mă strângă în braţe.
— Simt că te-am rănit foarte tare. Nu înţeleg cum ai mai putea încă
să mă iubeşti, i-am mărturisit.
Aspen a ridicat din umeri.
— Pur şi simplu, aşa e. Cerul e albastrul, soarele străluceşte, iar
Aspen o iubeşte veşnic pe America. Aşa a fost făcută lumea. Serios,
Mer, eşti singura fată pe care mi-am dorit-o vreodată. Nu mă pot
imagina alături de altcineva. Am tot încercat să mă pregătesc pentru
asta, pentru orice eventualitate şi… nu pot.
Am stat aşa, îmbrăţişaţi, pentru o vreme. Fiecare atingere a
degetelor, căldura respiraţiei lui în părul meu, toate astea mă ungeau
pe suflet.
— Nu ar trebui să mai rămânem mult timp, m-a avertizat Aspen.
Sunt destul de încrezător în abilităţile mele, dar nu vreau să-mi
forţez norocul.
Am oftat. Mi se părea că de-abia ajunsesem, dar avea probabil
dreptate. Am încercat să mă ridic, iar Aspen a sărit imediat să mă
ajute. M-a cuprins încă o dată în braţe.
— Ştiu că e greu de crezut, dar îmi pare foarte rău că Maxon s-a
dovedit a fi un tip de proastă factură. Te voiam înapoi, dar nu
doream să fii rănită. Mai ales, nu în felul ăsta.
— Mulţumesc.
— Vorbesc serios.
— Ştiu.
Aspen avea defectele lui, dar nu îi stătea în fire să mintă.
— Nu s-a terminat încă. Nu cât eu sunt încă aici.
— Da, dar te cunosc. O să mergi mai departe ca familia ta să
primească bani şi mă vei putea vedea pe mine, dar Maxon ar trebui
să dea timpul înapoi ca să repare lucrurile.
Am dat drumul unui oftat. Simţeam că s-ar putea să aibă dreptate.
Legătura dintre mine şi Maxon se eroda, desfăcându-se în faţa mea.
— Nu-ţi face griji, Mer. Voi avea grijă de tine.
Aspen nu avea niciun mod de a-mi dovedi asta pe moment, dar l-am
375
crezut. Ar fi făcut orice pentru oamenii pe care îi iubea şi ştiam, fără
urmă de îndoială, că eu eram cea pe care o iubea cel mai mult.

Dimineaţa următoare, m-am gândit la Aspen tot timpul cât m-am


pregătit, am luat micul dejun şi am pierdut vremea în Salonul
Doamnelor. În visarea mea, mă simţeam perfect detaşată de
realitate, până când un teanc de reviste trântite pe masa din faţa mea
m-a adus cu picioarele pe pământ.
Am ridicat ochii şi am văzut-o pe Celeste cu buza încă umflată. Mi-a
indicat una dintre revistele ei mondene, deschisă la un articol de
două pagini. Nu mi-a luat nici măcar o secundă să-i recunosc chipul
lui Marlee, chiar dacă era schimonosit de durere sub loviturile
biciului.
— M-am gândit că ar trebui să vezi asta, a spus Celeste înainte să-mi
întoarcă spatele şi să plece.
Nu eram sigură la ce se referea, dar eram atât de nerăbdătoare să
aflu orice despre Marlee, încât am luat revista şi am început să citesc.

Dintre toate tradiţiile minunate ale ţării noastre, poate niciuna nu este
privită cu atât entuziasm ca Alegerea. Creată special ca să aducă bucurie
unei naţiuni întristate, se pare că desfăşurarea marii poveşti de dragoste
dintre un prinţ şi viitoarea lui prinţesă este îmbătătoare pentru cetăţenii
noştri. Atunci când Gregory Illéa a urcat pe tron cu peste optzeci de ani
în urmă, iar fiul lui cel mare, Spencer, a murit subit, întreaga ţară a
plâns pierderea acestui tânăr atât de enigmatic şi promiţător. Când fiul
cel mic, Damon, a fost ales să moştenească tronul, mulţi s-au întrebat
dacă era pregătit pentru acest rol la vârsta de optsprezece ani. Dar
Damon ştia că era pregătit să devină adult şi şi-a pus în minte să o
demonstreze prin cel mai măreţ angajament din viaţa cuiva: căsătoria. În
câteva luni a luat naştere Alegerea, iar starea de spirit a ţării s-a
îmbunătăţit, încurajată de posibilitatea ca o fată obişnuită să devină
prima prinţesă a Illéei.
Cu toate acestea, de atunci am fost nevoiţi să punem la îndoială
376
eficacitatea competiţiei. În timp ce la baza ei stă o idee romantică, unii
spun că e nedrept ca prinţii să fie obligaţi să ia în căsătorie femei
inferioare lor, cu toate că nimeni nu poate nega nobleţea şi frumuseţea
absolută a actualei noastre regine, Amberly Station Schreave. Unii
dintre noi încă îşi aduc aminte zvonurile despre Abby Tamblin Illéa,
care, chipurile, şi-a otrăvit soţul, pe prinţul Justin Illéa, la doar câţiva ani
după ce se căsătoriseră, înainte să accepte să se mărite cu vărul acestuia,
Porter Schreave, menţinând astfel intactă linia de sânge regal.
Cu toate că zvonul nu a fost confirmat niciodată, ceea ce putem să
spunem cu siguranţă este că femeile din prezenta Alegere au un
comportament de-a dreptul scandalos. Marlee Tames, care acum face
parte din Opt, a fost prinsă dezbrăcată împreună cu un soldat, într-o
debara, luni seară, după Balul de Halloween, care a fost mediatizat ca
atracţia principală a programului Alegerii. Splendoarea evenimentului a
fost complet pusă în umbră de comportamentul nechibzuit al
domnişoarei Tames, isteria cuprinzând întregul palat chiar a doua zi de
dimineaţă.
Însă dincolo de acţiunile de neiertat ale domnişoarei Tames, nici fetele
rămase la palat s-ar putea să nu merite titlul de prinţesă. O sursă
anonimă ne informează că unele membre ale Elitei se ceartă permanent,
rareori făcând efortul de a-şi îndeplini sarcinile care li se impun. Toată
lumea îşi aminteşte eliminarea Annei Farmer de la începutul lui
septembrie, după ce a atacat-o în mod deliberat pe încântătoarea Celeste
Newsome, un manechin din Clermont. Iar sursa noastră confirmă că
asta nu a fost singura altercaţie fizică dintre fetele din Elită, forţându-l
pe acest reporter să pună la îndoială calitatea fetelor alese pentru prinţul
Maxon.
Când i s-a cerut să comenteze aceste zvonuri, regele Clarkson a spus doar
atât: „Unele dintre fete provin din caste mai puţin distinse şi nu sunt
obişnuite cu conduita adecvată vieţii la palat. În mod cert, domnişoara
Tames nu era pregătită pentru viaţa din Unu. Soţia mea are o calitate
anume, imposibil de definit, şi este una dintre rarele excepţii de la regula
privitoare la castele inferioare. Întotdeauna a căutat să se ridice la nivelul
377
cuvenit unei regine şi ar fi o adevărată provocare să fie găsit cineva care
să-şi merite locul pe tron mai mult decât ea. Dar. Pentru că unele fete
rămase în actuala Alegere fac parte din castele inferioare, ar fi greu să
spun că nu ne aşteptam la aşa ceva din partea lor”.
Natalie Luca şi Elise Whisks, amândouă din Patru, au fost întruchiparea
rafinamentului de când au fost prezentate publicului, în special Lady
Elise, care este într-adevăr sofisticată. Suntem îndemnaţi să presupunem
că regele se referea la America Singer, singura fată din Cinci care a trecut
de prima zi a Alegerii. Domnişoara Singer a avut un curs mediocru pe
parcursul Alegerii. E destul de frumuşică, însă nu chiar la ce se aştepta
Illéa de la noua prinţesă. Interviurile ei de la Actualităţile din Illéa sunt
câteodată distractive, însă noi avem nevoie de un nou lider, nu de o
comediantă.
În continuarea acestor veşti tulburătoare, ni s-a raportat că domnişoara
Singer a încercat să o elibereze pe domnişoara Tames în timpul biciuirii,
ceea ce în ochii acestui reporter o face complice în actul de trădare la care
era părtaşă domnişoara Tames, prin infidelitatea ei faţă de prinţul
Maxon.
Luând la cunoştinţă aceste evenimente (şi având în vedere că domnişoara
Tames nu mai ocupă primul loc), rămâne întrebarea: Cine ar trebui să fie
noua prinţesă?
Un sondaj rapid printre cititori a confirmat ceea ce am bănuit de la
început.
Le felicităm pe domnişoarele Celeste Newsome şi Kriss Ambers pentru
ocuparea, cot la cot, a primei poziţii în urma sondajului nostru. Elise
Whisks a obţinut locul trei, urmată îndeaproape de Natalie Luca. La o
distanţă apreciabilă, America Singer a ieşit (deloc surprinzător) pe
ultimul loc.
Cred că întreaga Illée este în asentimentul meu, încurajându-l pe prinţul
Maxon să îşi acorde timp pentru a ne găsi prinţesa potrivită. Am evitat
dezastrul ca prin urechile acului, domnişoara Tames dându-şi arama pe
faţă înainte să i se pună o coroană pe cap. Pe oricine ai iubi, prinţule
Maxon, asigură-te că merită. Şi noi vrem să o iubim!
378
379
Capitolul 13

Am fugit din cameră. Bineînţeles că seducătoarea Celeste nu-mi


făcea o favoare. Îmi arăta unde mi-era locul. De ce mă mai oboseam
cu chestia asta? Regele se aştepta să dau greş, publicul nu mă voia,
iar eu eram sigură că nu eram în stare să fiu prinţesă.
Am urcat scările, mişcându-mă repede şi fără zgomot, încercând să
nu atrag atenţia asupra mea. Nu se ştia cine era sursa anonimă a
acelei reviste.
— Domnişoară, mi s-a adresat Anne când am intrat pe uşă. Am
crezut că veţi rămâne jos cel puţin până la prânz.
— Puteţi să plecaţi, vă rog?
— Mă scuzaţi?
Am pufăit, încercând să nu-mi pierd răbdarea.
— Vreau să fiu singură. Vă rog?
Fără un cuvânt, au făcut câte o reverenţă şi au părăsit camera. M-am
îndreptat către pian. Aveam să îmi distrag atenţia până când nu mai
puteam gândi la asta. Am cântat câteva melodii pe care le ştiam pe
dinafară, dar era prea uşor. Aveam nevoie să mă concentrez cu
adevărat.
M-am ridicat şi am scormonit înăuntrul băncuţei după ceva mai
solicitant. Am răscolit printre partituri până când am dat de
marginea unei cărţi. Jurnalul lui Illéa! Uitasem complet că era acolo.
Cartea era numai bună să-mi abată gândurile. M-am aşezat pe pat şi
am deschis-o, explorând anticele litere în timp ce paginile foşneau în
mâinile mele.
Jurnalul s-a deschis la pagina cu ilustraţia de Halloween, fotografia
rigidă funcţionând ca un semn de carte natural. Am recitit

380
însemnarea.

Anul acesta, copiii au sărbătorit Halloweenul cu o petrecere. Presupun


că e şi ăsta un mod de a uita ce se întâmplă în jurul lor, dar mie mi se pare
frivol. Suntem una dintre puţinele familii care mai au suficienţi bani ca
să organizeze într-adevăr ceva festiv, dar acest joc de copii pare o risipă.

Am privit din nou fotografia, curioasă în privinţa fetei. Câţi ani


avea? Cu ce se ocupa? Îi plăcea să fie fiica lui Gregory Illéa? Oare
asta o făcea foarte populară?
Am dat pagina şi mi-am dat seama că nu era o însemnare nouă, ci o
continuare a celei de Halloween.

Mi-am imaginat că, după ce China ne-a invadat, am realizat unde am


greşit. Mai ales în ultima vreme, mi-e din ce în ce mai evident cât de
leneşi am devenit. De fapt, nu e de mirare că i-a fost atât de uşor Chinei
să treacă graniţa şi nu e de mirare că ne-a luat atât de mult să ajungem în
poziţia în care să ripostăm. Ne-am pierdut acea însufleţire care îi mâna
pe oameni peste oceane şi prin ierni crunte şi războaie civile. Ne-am
lenevit. Şi, în timp ce noi stăteam cu mâinile în sân, China a preluat
controlul.
În special în ultimele luni, am simţit un îndemn de a oferi ceva mai mult
decât bani armatei. Vreau să conduc. Am idei şi, fiindcă am fost atât de
generos în donaţii, poate că a venit vremea să le pun în aplicare. Avem
nevoie de o schimbare.
Nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă nu cumva sunt singura persoană
care o poate oferi.

M-au trecut fiorii. Nu puteam să nu-l compar pe Maxon cu


predecesorul lui. Gregory părea plin de inspiraţie. Încerca să ia ceva
ce fusese distrus şi să-l reconstruiască. Mă întrebam ce ar fi spus
despre monarhia de acum.

381
Când Aspen s-a furişat noaptea în camera mea, aproape că muream
de nerăbdare să îi spun ce citisem. Dar mi-am amintit că şi tata ştia
de existenţa jurnalului şi asta deja încălca promisiunea pe care o
făcusem.
— Cum te mai simţi? m-a întrebat, îngenunchind lângă patul meu.
— Bine, presupun. Celeste mi-a arătat un articol într-o revistă astăzi.
Am clătinat din cap.
— Nu sunt sigură că vreau să mai deschid subiectul. M-am săturat
de ea până peste cap.
— Bănuiesc că, dacă Marlee a plecat, n-o să mai dea pe nimeni afară
o vreme, nu?
Am ridicat din umeri. Ştiam că publicul aşteptase cu nerăbdare să se
facă o eliminare, iar ce se întâmplase cu Marlee fusese mai dramatic
decât orice altceva.
— Hei, m-a încurajat el, riscând o atingere în lumina uşii larg
deschise. Va fi bine.
— Ştiu. Doar că mi-e dor de ea. Şi sunt confuză.
— Confuză în legătură cu ce?
— Cu tot. Ce caut aici, cine sunt. Credeam că ştiu… nici măcar nu
ştiu cum să explic ca lumea.
Asta părea să fie problema mai nou. Fiecare gând care îmi trecea
prin minte era deşirat. Nu reuşeam să pun nimic în ordine.
— Ştii cine eşti, Mer. Nu-i lăsa să încerce să te schimbe.
Vocea lui era atât de sinceră, încât pentru o clipă chiar m-am simţit
sigură. Nu pentru că găsisem un răspuns, ci pentru că îl aveam pe
Aspen. Dacă aş fi uitat vreodată cine eram, ştiam că el avea să fie
acolo ca să-mi arate drumul înapoi.
— Aspen, pot să te întreb ceva?
A încuviinţat.
— E cam ciudat să te întreb asta, dar dacă a fi prinţesă nu ar însemna
să trebuiască să mă mărit cu cineva, dacă ar fi doar o slujbă pentru
care aş putea fi aleasă, crezi că m-aş descurca?
Ochii verzi ai lui Aspen s-au mărit pentru o secundă, surprins de
382
întrebare. Spre meritul lui, l-am văzut luând în considerare acea
posibilitate.
— Îmi pare rău, Mer, dar nu cred. Nu e în firea ta să fii aşa de
calculată ca ei.
Pe chipul lui se citea părerea de rău, dar nu mă simţeam jignită de
faptul că nu credea că aş fi putut să o fac. Eram însă puţin mirată de
raţionamentul lui.
— Calculată? Cum adică?
A oftat.
— Eu merg peste tot, Mer. Aud tot felul de lucruri. E multă agitaţie
în sud, în zonele cu concentraţie mare de caste inferioare. Din ce
spun soldaţii mai vechi, acei oameni nu au fost niciodată întru totul
de acord cu metodele lui Gregory Illéa şi de mult timp dau semne de
nelinişte. Se spune că unul dintre motivele pentru care regele a
ales-o pe actuala regină a fost tocmai ăsta. Ea provenea din sud, ceea
ce a calmat spiritele o vreme. Se pare că acum nu mai e suficient.
M-am gândit din nou să aduc vorba de jurnal, dar nu am făcut-o.
— Asta nu explică deloc ce ai vrut să spui prin „calculată”.
A ezitat.
— Mă aflam într-unul dintre birouri zilele trecute, înainte de toată
treaba cu Halloweenul. Făceau liste cu simpatizanţi ai rebelilor din
sud. Mi s-a spus să am grijă ca acele scrisori să ajungă în siguranţă în
aripa care se ocupă de serviciile poştale. Erau peste trei sute de
scrisori, America. Trei sute de familii vor fi retrogradate cu o castă
pentru că nu au raportat anumite lucruri sau pentru că au ajutat pe
cineva pe care cei de la palat îl considerau o ameninţare.
L-am privit, cu respiraţia tăiată.
— Ştiu. Îţi poţi imagina? Dacă ai fi tu în locul lor şi tot ce ai şti să faci
ar fi să cânţi la pian? Şi dintr-odată se presupune că ar trebui să ştii
să faci muncă de birou, să cauţi chiar să înţelegi sarcinile astea?
Mesajul e destul de clar.
Am încuviinţat.
— Crezi că… Maxon ştie?
383
— Cred că trebuie să ştie. Nu mai are mult până să ajungă să
conducă el însuşi ţara.
În adâncul sufletului, nu voiam să cred că fusese de acord cu aşa ceva,
dar cel mai probabil era la curent cu ce se întâmpla. Se aşteptau de la
el să se conformeze.
Oare eu aş fi putut să fac asta?
— Să nu spui nimănui, bine? O scăpare de genul ăsta m-ar costa
slujba, m-a avertizat Aspen.
— Bineînţeles. Am şi uitat deja.
Aspen mi-a zâmbit.
— Mi-e dor să fiu cu tine, departe de toate astea. Mi-e dor de
problemele pe care le aveam înainte.
Am râs.
— Ştiu la ce te referi. Să mă furişez printr-o fereastră era mult mai
bine decât să mă furişez printr-un palat.
— Şi să scotocesc peste tot ca să fac rost de o monedă pentru tine era
mai bine decât să nu am nimic să-ţi dau.
A lovit uşor în borcanul de sticlă de lângă patul meu, cel în care de
obicei ţineam sutele de monede pe care mi le dădea atunci când îi
cântam în căsuţa din copac de acasă, răsplată pe care el considera că
o meritam.
— N-am ştiut că le-ai păstrat pe toate, până în ziua în care ai plecat.
— Bineînţeles că le-am păstrat! Când erai departe, monedele alea
erau singura mea consolare. Obişnuiam să stau în pat şi să le răstorn
în palmă, doar ca să le adun iar. Era plăcut să am ceva care fusese
atins de tine.
Privirile ni s-au întâlnit şi totul din jur s-a estompat pentru moment.
Mă simţeam mângâiată, găsind din nou acea oază de linişte, refugiul
pe care eu şi Aspen ni-l creaserăm cu ani în urmă.
— Ce ai făcut cu ele?
Fusesem atât de supărată pe el când plecasem, încât i le dădusem
înapoi. Toate, cu excepţia uneia, care rămăsese lipită de fundul
borcanului.
384
Mi-a zâmbit.
— Sunt acasă, aşteptând.
— Ce anume?
Ochii i-au scânteiat.
— Asta nu pot să-ţi spun.
Am suspinat, zâmbind.
— Fie, păstrează-ţi secretele. Şi nu-ţi face griji că nu poţi să-mi dai
nimic. Sunt fericită doar că eşti aici, că putem să reparăm lucrurile,
chiar dacă nu mai e cum a fost.
Dar, în mod evident, pentru Aspen asta nu era de ajuns. A smuls
unul dintre nasturii aurii de la mânecă.
— Nu am ce altceva să-ţi dau, dar poţi să păstrezi ăsta – ceva ce am
atins – şi să te gândeşti la mine oricând. Şi poţi să fii sigură că şi eu
mă gândesc la tine.
Pe cât de ridicol părea, mi-a venit să plâng. Inevitabil, l-am comparat
pe Aspen cu Maxon. Chiar şi acum, când ideea de a alege între ei
părea atât de îndepărtată, am analizat situaţia din ambele
perspective.
Părea foarte uşor pentru Maxon să-mi dăruiască lucruri – să readucă
la viaţă o sărbătoare de dragul meu, să aibă grijă să am ce-i mai bun
din toate – pentru că întreaga lume îi stătea la dispoziţie. Iar Aspen
era aici, oferindu-mi, pe furate, clipe preţioase şi cel mai mic suvenir
care să ne lege unul de altul, dăruindu-mi astfel mult mai mult.
Deodată mi-am amintit că Aspen mereu fusese aşa. Îşi sacrifica
somnul pentru mine, risca să fie prins afară după ce se dăduse
stingerea, tot pentru mine, agonisea monede pentru mine.
Generozitatea lui Aspen era mai greu de remarcat, pentru că
gesturile sale nu erau atât de măreţe ca ale lui Maxon, dar sufletul pe
care îl punea în spatele micilor sale daruri era cu atât mai mare.
Mi-am stăpânit dorinţa persistentă de a plânge, înghiţindu-mi
lacrimile.
— Nu ştiu ce să fac cu toate astea chiar acum. Mă simt ca şi cum nu
aş şti să fac nimic. Eu… nu te-am uitat, bine? Încă eşti aici.
385
Mi-am aşezat mâna pe piept, pe de-o parte ca să-i arăt lui Aspen ce
voiam să spun, iar pe de altă parte ca să alin ciudatul sentiment de
dor care mă cuprinsese.
Aspen a înţeles.
— Pentru mine e suficient.

386
Capitolul 14

L-am spionat pe Maxon dimineaţa următoare la micul dejun. M-am


întrebat cât de multe ştia despre oamenii din sud care îşi pierdeau
castele. O singură dată mi-a aruncat o privire, dar nu părea să se uite
la mine, ci mai degrabă prin mine.
Ori de câte ori nu mă simţeam în largul meu, întindeam mâna şi
atingeam nasturele lui Aspen, pe care îl cususem pe o panglică
micuţă pe care o purtam ca brăţară. Acest obiect avea să mă ajute să
mă bucur de timpul petrecut la palat.
Spre sfârşitul mesei, regele s-a ridicat şi toţi ne-am întors spre el.
— De vreme ce aţi rămas atât de puţine acum, m-am gândit că ar fi
frumos să luăm ceaiul împreună mâine seară, înainte de Actualităţi.
Din moment ce una dintre voi va deveni noua noastră noră, mie şi
reginei ne-ar plăcea să creăm mai multe ocazii pentru a sta de vorbă
cu voi, ca să vă cunoaştem mai bine.
Mi-era puţin teamă. A avea o relaţie cu regina era una, dar nu eram
sigură ce să cred despre rege. În timp ce celelalte fete îl urmăreau
nerăbdătoare, eu îmi sorbeam sucul.
— Vă rog să veniţi, cu o oră înainte de Actualităţi, în salonul de la
etajul unu. Dacă nu sunteţi familiarizate cu locul, nu vă faceţi griji.
Uşile vor fi deschise şi vom pune nişte muzică. Ne veţi auzi înainte
să ne vedeţi, a glumit el, râzând în barbă.
Celelalte fete au răspuns chicotind uşor.
La scurt timp după, concurentele au început să se îndrepte spre
Salonul Doamnelor. Am oftat. Camera aia, în ciuda faptului că era
imensă, mă făcea câteodată să mă simt cuprinsă de claustrofobie. De
obicei încercam să interacţionez cu oamenii sau să mă folosesc de

387
acel timp ca să citesc. Asta avea să fie o zi petrecută în stilul lui
Celeste. Intenţionam să mă instalez în faţa televizorului şi să ignor
tot ce era în jur.
Mai uşor de spus decât de făcut. Fetele păreau deosebit de vorbăreţe.
— Mă întreb ce vrea să ştie regele despre noi, trăncănea Kriss.
— Trebuie doar să ne amintim tot ce ne-a învăţat Silvia despre graţie
şi bună-cuviinţă, a comentat Elise.
— Sper ca slujnicele mele să-mi pregătească o rochie potrivită pentru
mâine seară. Nu vreau să mai trec prin ce-am păţit de Halloween.
Sunt aşa de împrăştiate câteodată, s-a plâns Celeste, părând
deranjată.
— Mi-aş dori ca regele să-şi lase barbă, a menţionat Natalie,
visătoare.
Am aruncat o privire peste umăr ca să o văd mângâind o barbă
imaginară.
— Cred că i-ar sta bine.
— Da, îmi dau seama, a spus Kriss cu delicateţe, înainte să schimbe
subiectul.
Am clătinat din cap şi am încercat să mă concentrez asupra emisiunii
absurde de la televizor, dar oricât m-am străduit, nu am reuşit să
ignor pălăvrăgeala celorlalte fete.
Până la prânz, stomacul mi-era deja ghem. Oare ce avea de gând
să-mi spună mie – fata din cea mai joasă castă rămasă în competiţie?
Ce voia să discute cu fata de la care avea aşa puţine aşteptări?

Regele Clarkson avusese dreptate. Am auzit sunetul suav al pianului


cu mult înainte să găsesc salonul. Instrumentistul era bun. Mai bun
decât mine, asta era clar.
Am ezitat înainte de a intra. Am decis să am grijă ce vorbesc, să îmi
aleg cuvintele cu grijă. Mi-am dat seama că îmi doream să-i
demonstrez că se înşela. Voiam să-i dau peste nas şi reporterului
ăluia. Chiar dacă pierdeam, nu doream să mă întorc acasă învinsă.
Mă surprindea cât de mult însemna dintr-odată asta pentru mine.
388
Am trecut pragul salonului şi l-am văzut pe Maxon rezemat de
peretele din fundul camerei, stând de vorbă cu Gavril Fadaye.
Acesta din urmă savura un pahar de vin în loc de ceai şi tocmai
rămăsese fără un interlocutor atent. Am simţit privirea lui Maxon
măsurându-mă din cap până în picioare şi aş fi putut să jur că buzele
lui au exclamat în tăcere „Uau”.
Am întors capul şi m-am îmbujorat, mergând mai departe. Am riscat
să-i arunc din nou o privire şi am văzut că mă urmărea în
continuare. Mi-era greu să gândesc raţional când mă privea în felul
ăla.
Regele Clarkson vorbea cu Natalie într-un colţ, iar regina Amberly
vorbea cu Celeste în altul. Elise îşi sorbea ceaiul, iar Kriss se plimba
prin cameră. Am urmărit-o trecând pe lângă Maxon şi Gavril,
zâmbindu-i călduros prezentatorului. Le-a spus ceva care i-a amuzat
pe amândoi şi a mers mai departe, privindu-l peste umăr pe Maxon.
După asta s-a îndreptat către mine.
— Ai întârziat, m-a certat în glumă.
— Aveam ceva emoţii.
— Oh, nu ai de ce să-ţi faci griji. De fapt, mie chiar mi-a făcut plăcere.
— Ai terminat deja?
Dacă regele terminase deja de vorbit cu cel puţin două fete însemna
că aveam şi mai puţin timp să mă adun decât crezusem.
— Da. Vino să stai cu mine. Putem să bem un ceai cât aştepţi.
Kriss m-a condus la o masă; o slujnică a apărut imediat, aşezând în
faţa noastră ceai, lapte şi zahăr.
— Ce te-a întrebat? am tras-o eu de limbă.
— De fapt, a fost mai mult ca o conversaţie. Nu cred că încearcă să
afle anumite informaţii, mai degrabă vrea să-şi facă o impresie
despre personalităţile noastre. L-am şi făcut să râdă o dată! a
exclamat ea mândră. A mers foarte bine. Şi tu eşti amuzantă din fire,
aşa că dacă vorbeşti cu el cum o faci cu oricine altcineva, totul va fi
OK.
Am încuviinţat înainte să îmi iau ceaşca de ceai de pe masă. După
389
spusele lui Kriss, avea să fie în regulă. Poate că regele era nevoit să se
dedubleze. Când venea vorba de ameninţări la siguranţa ţării,
trebuia să fie ferm, rece. Să acţioneze repede şi hotărât. Acum doar
lua ceaiul cu nişte fete. Nu era nevoie să fie aşa faţă de noi.
Regina o părăsise pe Celeste şi acum vorbea încet cu Natalie. Pe faţa
lui Natalie se citea o expresie de adoraţie. O vreme mă enervase firea
ei visătoare; dar era necomplicată, ceea ce era reconfortant.
Am sorbit încă o gură de ceai. Regele Clarkson s-a îndreptat către
Celeste, iar ea i-a aruncat un zâmbet seducător. Scena a fost uşor
greţoasă. Fata asta nu avea nicio limită?
Kriss s-a aplecat ca să-mi atingă rochia.
— Materialul e superb. Şi cu părul tău, arăţi ca un apus de soare.
— Mulţumesc, am spus eu, clipind.
Lumina îi căzuse pe lănţişor, creând o explozie argintie în jurul
gâtului ei, care mă orbise pentru o clipă.
— Slujnicele mele sunt foarte talentate.
— Cu siguranţă. Îmi plac ale mele, dar dacă voi deveni prinţesă, o să
le fur pe ale tale!
A râs, vorbele ei fiind poate menite să fie o glumă sau altceva. În
orice caz, gândul că slujnicele mele i-ar tivi rochiile m-a deranjat. Cu
toate astea, m-am forţat să zâmbesc.
— Ce e aşa amuzant? a întrebat Maxon, apropiindu-se de noi.
— Discuţii între fete, a susurat Kriss, bătând din gene.
Era pornită, nu glumă.
— Încercam să o liniştesc pe America. E emoţionată din cauza
discuţiei cu tatăl tău.
„Mersi pentru asta, Kriss.”
— Nu ai de ce să-ţi faci griji. Fii naturală. Deja arăţi fantastic.
Maxon mi-a zâmbit vesel. În mod evident, încerca să reia
comunicarea cu mine.
— Asta i-am zis şi eu! a exclamat Kriss.
Au schimbat o privire furişă şi am avut senzaţia că aveau un soi de
înţelegere. Era ciudat.
390
— Ei bine, vă las să vă întoarceţi la discuţia voastră. La revedere
deocamdată.
Prinţul ne-a salutat şi a plecat să se alăture mamei sale.
Kriss a suspinat urmărindu-l pe Maxon cum se îndepărta.
— Are ceva special.
Mi-a zâmbit în treacăt şi s-a dus să stea de vorbă cu Gavril.
Am urmărit dansul elaborat al oamenilor din încăpere,
apropiindu-se pentru a conversa, separându-se apoi în căutare de
noi parteneri. Am fost recunoscătoare când Elise mi s-a alăturat în
colţul în care stăteam, chiar dacă nu a vorbit prea mult.
— Oh, doamnelor, am pierdut noţiunea timpului, ne-a anunţat
regele. Trebuie să mergem jos.
M-am uitat la ceas şi am constatat că avea într-adevăr dreptate. În nu
mai puţin zece minute trebuia să ajungem în platoul de filmare şi să
ne pregătim.
Nu părea să conteze ce simţeam în legătură cu faptul de a fi prinţesă,
ce simţeam pentru Maxon sau pentru orice altceva. În mod evident,
regele mă considera o candidată atât de nepotrivită, încât nici nu se
deranjase să discute cu mine. Fusesem exclusă, probabil intenţionat,
iar cei din jur nici nu observaseră.
M-am stăpânit pe parcursul Actualităţilor. Ba chiar am reuşit să-mi
rog slujnicele să plece. Dar de îndată ce am rămas singură, m-am
prăbuşit.
Nu eram sigură cum aveam să mă justific în faţa lui Maxon când
avea să-mi bată la uşă, dar până la urmă nu a contat pentru că nu a
mai venit. Şi nu am putut să nu mă întreb de compania cui se bucura
în schimb.

391
Capitolul 15

Slujnicele mele erau nişte comori. Nu puneau întrebări despre ochii


umflaţi sau despre pernele ude de lacrimi. Doar mă ajutau să-mi
revin. M-am lăsat răsfăţată, recunoscătoare pentru atenţia pe care
mi-o ofereau. Se purtau minunat cu mine. Oare aveau să fie la fel de
amabile şi faţă de Kriss, dacă reuşea să câştige şi să le ia de lângă
mine?
Le-am urmărit în timp ce stăteam pe gânduri şi am fost surprinsă să
observ o oarecare tensiune între ele. Mary părea relativ în regulă,
poate doar uşor îngrijorată. Dar Anne şi Lucy parcă evitau în mod
intenţionat contactul vizual una cu cealaltă şi nu vorbeau decât dacă
era absolut necesar.
Nu aveam de unde să ştiu ce se întâmpla şi nu ştiam dacă se cuvenea
să întreb. Ele nu interveneau niciodată când eram tristă sau furioasă.
Am considerat că era corect să le ofer aceeaşi discreţie.
Am încercat să nu mă las afectată de tăcerea dintre ele cât timp
mi-au aranjat părul şi m-au îmbrăcat pentru ziua lungă ce mă
aştepta în Salonul Doamnelor. Îmi doream cu ardoare să port
pantalonii eleganţi pe care mi-i dăruise Maxon pentru zilele de
sâmbătă, dar nu părea un moment bun pentru asta. Dacă tot mă
duceam jos, voiam să o fac din postura de lady. Cel puţin, primeam
puncte pentru efort.
Cât eu mă făceam comodă, pregătindu-mă pentru o altă zi de ceai şi
lectură, celelalte fete vorbeau despre seara precedentă. Ei bine, toate
în afară de Celeste, pe care o aşteptau multe reviste mondene. M-am
întrebat dacă în cea din mâinile ei mai scria ceva despre mine.
Încercam să decid dacă să i-o iau sau nu, când Silvia a intrat în

392
încăpere, cu braţele încărcate de hârtii. Super. Iar ne dădeau de
lucru.
— Bună dimineaţa, doamnelor! a intonat Silvia. Ştiu că de obicei
aşteptaţi musafiri sâmbăta, dar astăzi, eu şi regina avem o sarcină
specială pentru voi.
— Da, a confirmat regina, apropiindu-se de noi. Ştiu că este cam din
scurt, dar vom avea nişte vizitatori săptămâna viitoare. Vor face
turul ţării şi se vor opri pe la palat ca să vă cunoască.
— După cum ştiţi, regina e de obicei cea care se ocupă de primirea
unor invitaţi atât de importanţi. Aţi văzut toate ce gazdă plină de
graţie a fost pentru prietenii noştri din Swendway.
Silvia a făcut un semn spre regina Amberly, care a zâmbit cu
modestie.
— Cu toate astea, vizitatorii pe care îi aşteptăm din Federaţia
Germană şi Italia sunt chiar mai însemnaţi decât familia regală
suedeză. Şi ne-am gândit că această vizită ar fi un exerciţiu excelent
pentru voi toate, mai ales că ne-am concentrat atâta pe diplomaţie în
ultima vreme. Veţi lucra pe echipe, ca să pregătiţi o recepţie pentru
oaspeţii voştri, care să includă o masă, divertisment şi cadouri, a
explicat Silvia.
Am înghiţit în sec, iar ea a continuat.
— Este foarte important pentru noi atât să menţinem, cât şi să
stabilim legături cu alte ţări. Avem un set de reguli de etichetă
adecvată pentru interacţiunea cu asemenea invitaţi, precum şi
îndrumătoare pentru ce lucruri sunt în general privite cu
dezaprobare, când vine vorba de găzduirea unor evenimente pentru
aceştia. Cu toate astea, organizarea este în mâinile voastre.
— Am vrut ca totul să fie cât mai corect, a explicat regina. Cred că
am făcut treabă bună punându-vă pe toate pe picior de egalitate.
Celeste, Natalie şi Elise, voi veţi organiza una dintre recepţii. Kriss şi
America, voi vă veţi ocupa de cealaltă. Şi din moment ce echipei
voastre îi lipseşte un membru, veţi avea o zi în plus la dispoziţie.
Invitaţii noştri din Federaţia Germană vor veni miercuri, iar joi îi
393
vom primi pe oaspeţii din Italia.
A urmat o clipă de tăcere după ce am procesat ce ni se spusese.
— Vreţi să spuneţi că avem patru zile la dispoziţie? a cârâit Celeste.
— Da, a confirmat Silvia. Însă o regină trebuie să rezolve asemenea
sarcini de una singură şi câteodată cu mult mai puţin timp în avans.
Puteam să simt panica din încăpere.
— Ne putem primi hârtiile, vă rog? a întrebat Kriss, cu mâna întinsă.
Instinctiv, am întins-o şi eu. În câteva secunde, devoram deja
paginile.
— Va fi dificil, s-a plâns Kriss. Chiar şi cu o zi în plus.
— Nu-ţi face griji, am asigurat-o. Vom câştiga.
Kriss a râs nervos.
— Cum poţi fi aşa sigură?
— Pentru că, am spus eu cu hotărâre, în niciun caz nu o voi lăsa pe
Celeste să mă întreacă.

Ne-a luat două ore să parcurgem toate hârtiile şi încă una ca să


digerăm tot ce citiserăm. Erau atâtea lucruri de luat în considerare,
atâtea detalii de pus la punct! Silvia pretindea că avea să ne stea la
dispoziţie, dar aveam sentimentul că a-i cere ajutorul ar fi echivalat
cu o înfrângere, aşa că asta ieşea din discuţie.
Aranjamentul avea să fie o provocare. Nu aveam voie să folosim
flori roşii, pentru că erau asociate cu nesinceritatea. Nu aveam voie
să folosim flori galbene pentru că erau asociate cu gelozia. Şi nu
aveam voie să folosim nimic mov, pentru că se zicea că aduce
ghinion.
Vinul, mâncarea, totul trebuia să fie opulent. Luxul nu era perceput
ca fiind ostentativ, ci era menit să reflecte un anumit statut. Dacă nu
ne dădeam silinţa suficient de mult, invitaţii noştri ar fi putut să
plece neimpresionaţi şi complet reticenţi în a ne vizita altă dată. Pe
lângă toate astea, lucrurile obişnuite pe care se dorea să le fi învăţat –
dicţia corectă, manierele elegante la masă şi alte chestii de genul ăsta
– trebuiau adaptate la o cultură despre care nici eu, nici Kriss nu
394
ştiam nimic în afară de ce era tipărit pe foile din dosarele noastre.
Grandoarea momentului ne intimida de-a dreptul.
Eu şi Kriss ne-am petrecut ziua luând notiţe şi schiţând idei, în
vreme ce echipa adversă făcea acelaşi lucru la o masă din apropiere.
Pe măsură ce orele după-amiezii se scurgeau cu greu, am început să
ne plângem despre situaţia critică în care ne aflam, iar la un moment
dat chiar devenise uşor amuzant.
— Cel puţin voi două aveţi o zi de lucru în plus, a spus Elise.
— Dar Illéa şi Federaţia Germană sunt deja aliaţi. Italienilor ar putea
să nu le placă nimic din ce vom face! a răspuns Kriss îngrijorată.
— Ştiţi că noi trebuie să purtăm culori închise pentru recepţia
noastră? s-a plâns Celeste. Va fi un eveniment foarte… băţos.
— Oricum, probabil că n-am vrea să fie nici neglijent, a adăugat
Natalie, sugerând că petrecerea s-ar fi ţinut în pijamale.
A râs la propria glumă, iar eu am zâmbit înainte să trec mai departe.
— Ei bine, a noastră trebuie să fie super festivă. Şi toate trebuie să
purtaţi cele mai frumoase bijuterii pe care le aveţi, le-am instruit eu.
Prima impresie pe care le-o faceţi trebuie să fie sclipitoare, iar
aparenţele sunt foarte importante.
— Slavă Domnului că voi putea să arăt bine măcar la una din
tâmpeniile astea! a oftat Celeste, clătinând din cap.
Până la urmă, a fost evident că eram depăşite de situaţie. După tot ce
se întâmplase cu Marlee şi după ce fusesem practic respinsă de către
rege, mă simţeam în mod bizar consolată în suferinţa noastră
comună. Dar ar fi o minciună să spun că nu m-a cuprins paranoia
înainte de sfârşitul zilei. Eram convinsă că una dintre celelalte fete,
Celeste, în mod special – ar fi putut încerca să ne saboteze recepţia.
— Cât de loiale sunt slujnicele tale? am întrebat-o pe Kriss la cină.
— Foarte. De ce?
— Mă întreb dacă ar trebui să depozităm anumite lucruri în
camerele noastre, decât să le lăsăm în salon. Ştii tu, ca să nu ne fure
celelalte ideile.
Era doar în parte o minciună.
395
A încuviinţat.
— E o idee bună. Mai ales că noi urmăm după ele şi ar părea că le-am
copiat.
— Exact.
— Eşti aşa isteaţă, America! Nu-i de mirare că lui Maxon i-a plăcut
aşa de mult de tine.
Şi cu asta s-a întors la mâncat.
Nu mi-a scăpat nonşalanţa cu care folosise timpul trecut. Poate că în
timp ce eu mă luptasem cu dilema dacă aveam sau nu stofă de
prinţesă, fiind în acelaşi timp complet indecisă dacă măcar îmi
doream asta, Maxon începuse să mă dea uitării.
Mi-am spus că partenera mea de echipă încerca doar să se simtă mai
sigură pe poziţia ei în relaţia cu Maxon. Oricum, trecuseră doar
câteva zile de când Marlee fusese biciuită. Câte putea să ştie de fapt?

Urletul strident al unei sirene m-a sculat brusc din somn. Sunetul îmi
era atât de străin, încât nici nu am putut să-l identific. Tot ce ştiam
era că inima îmi bătea să-mi sară din piept din cauza valului de
adrenalină.
La nicio secundă după, uşa camerei a fost dată de perete şi un soldat
a dat buzna înăuntru.
— La naiba, la naiba, la naiba, repeta el.
— Poftim? am mormăit eu, pe jumătate adormită, în timp ce el venea
în fugă spre mine.
— Scoală-te, Mer! m-a zorit, iar eu am făcut ce mi-a zis. Unde naiba
îţi sunt pantofii?
Pantofi. Deci plecam undeva. Abia atunci am înţeles ce semnifica
sunetul acela. Maxon îmi spusese la un moment dat că exista o
alarmă care anunţa venirea rebelilor, însă fusese complet distrusă, în
timpul unui atac recent. Se părea că fusese până la urmă reparată.
— Uite-i, am spus când i-am găsit, punându-mi-i în picioare. Trebuie
să-mi iau halatul.
Am arătat spre capătul patului, iar Aspen l-a înşfăcat, încercând să-l
396
desfacă.
— Nu te obosi, o să-l duc în mână.
— Trebuie să te grăbeşti, m-a avertizat el. Nu ştiu cât de aproape au
ajuns.
Am încuviinţat, îndreptându-mă spre uşă, cu mâna lui Aspen pe
spatele meu. Înainte să ajung pe coridor, m-a tras brusc înapoi.
M-am trezit cufundată într-un intens şi arzător sărut. Mă prinsese de
ceafă, ţinându-mi buzele lipite de ale lui pentru o clipă aproape
nesfârşită. Apoi, ca şi cum uitase unde ne aflam, m-a înlănţuit cu
braţele, strângându-mă cu putere, sărutul devenind şi mai pasional.
Trecuse mult timp de când nu mă mai sărutase – din cauza
nehotărârii mele şi a fricii de a nu fi prinşi, nu avusese niciun motiv
să o facă. Dar în acea seară simţeam tensiunea pericolului iminent.
Dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, acesta putea fi ultimul nostru sărut.
Aspen voia ca fiecare secundă să conteze.
Ne-am despărţit, abia acordându-ne o secundă ca să ne aruncăm o
ultimă privire. M-a apucat de braţ şi m-a împins afară.
— Du-te! Acum.
Am gonit spre pasajul secret ascuns la capătul coridorului. Înainte să
împing peretele, am privit înapoi şi l-am zărit pe Aspen dispărând în
fugă după colţ.
Nu aveam ce să fac, aşa că i-am urmat exemplul. Cât de repede am
fost în stare, am coborât în fugă scările abrupte şi întunecoase, până
la sala de refugiu rezervată familiei regale.
Maxon îmi spusese odată că erau două feluri de rebeli: Nordicii şi
Sudicii. Cei din nord erau supărători, însă cei din sud erau cu
adevărat nimicitori. Am sperat că rebelii de care fugeam erau mai
preocupaţi să ne deranjeze, decât să ne omoare.
În timp ce coboram scările, s-a lăsat frigul. Am vrut să-mi pun
halatul pe mine, dar mi-era teamă să nu mă împiedic. M-am simţit
mai stăpână pe mine când am întrezărit lumina sălii de refugiu. Am
sărit peste ultima treaptă şi am observat o siluetă detaşându-se din
mulţimea de soldaţi. Maxon. Deşi era târziu, purta încă pantalonii şi
397
cămaşa de la costumul uşor şifonat, dar prezentabil.
— Sunt ultima? am întrebat, trăgându-mi halatul pe mine când
m-am apropiat.
— Nu, a răspuns el. Kriss e încă în palat. Şi Elise la fel.
Am privit în spatele meu, prin bezna coridorului care părea să se
întindă la nesfârşit. În fiecare direcţie se întrezăreau trepte coborând
dinspre deschiderile secrete ale palatul de deasupra. Toate erau
goale.
Dacă măcar o parte din ce îmi spusese Maxon era adevărat,
sentimentele lui pentru Kriss şi Elise erau superficiale. Dar
îngrijorarea din ochii lui nu păstra urmă de îndoială. Şi-a frecat
tâmplele şi şi-a întins gâtul, ca şi cum asta ar fi putut cumva să-l
ajute. Ne uitam dintr-o parte în alta, urmărind scările în timp ce
soldaţii făceau ture în faţa uşii, nerăbdători să o închidă.
Deodată, a oftat şi şi-a pus mâinile în şold. Apoi, fără niciun
avertisment, m-a luat în braţe. Nu m-am putut abţine şi m-am agăţat
strâns de pieptul lui.
— Ştiu că probabil eşti încă supărată şi e în regulă. Dar mă bucur că
eşti în siguranţă.
Maxon nu mă mai atinsese din seara de Halloween. Nu trecuse nici
măcar o săptămână, dar dintr-un motiv sau altul, părea o eternitate.
Poate pentru că se întâmplaseră atât de multe lucruri în acea seară şi
încă şi mai multe de atunci.
— Şi eu mă bucur că eşti bine.
M-a îmbrăţişat şi m-a strâns. Brusc, i s-a tăiat respiraţia.
— Elise!
M-am întors ca să-i văd silueta plăpândă coborând scările. Oare
unde era Kriss?
— Ar trebui să mergeţi înăuntru, ne-a îndemnat Maxon cu blândeţe.
Silvia vă aşteaptă.
— Vorbim curând.
Mi-a surâs încurajator şi a încuviinţat. M-am îndreptat spre uşa
refugiului, urmată îndeaproape de Elise. Când a intrat, am văzut că
398
plângea. Am luat-o după umeri, iar ea a făcut la fel, fericită că avea
companie.
— Unde ai fost? am întrebat-o.
— Cred că slujnica mea e bolnavă. Era cam înceată când mă ajuta.
Apoi alarma m-a speriat atât de tare, încât m-am zăpăcit pentru o
clipă şi nu mai reuşeam să-mi amintesc pe unde trebuia să o iau. Am
încercat să împing patru pereţi până am nimerit tunelul.
Se învinovăţea pentru propria zăpăceală.
— Nu-ţi face griji, i-am spus, îmbrăţişând-o. Eşti în siguranţă acum.
A încuviințat ca pentru sine, încercând să-şi calmeze respiraţia.
Dintre toate membrele Elitei, ea era cea mai delicată.
Înaintând, i-am văzut pe rege şi regină stând unul lângă altul,
amândoi în halate şi papuci. Regele avea un mic teanc de hârtii în
poală, ca şi cum avea de gând să folosească timpul petrecut aici
lucrând. O slujnică masa mâna reginei, amândouă afişând expresii
serioase.
— Cum? Singură, singurică de data asta? a glumit Silvia, atrăgând
atenţia asupra sa.
— Nu erau cu mine, am răspuns, dintr-odată îngrijorată pentru
siguranţa slujnicelor mele.
Mi-a zâmbit cu blândeţe.
— Sunt sigură că n-au păţit nimic. Pe aici, vă rog.
Am urmat-o către un şir de paturi pliante, lipite de un perete strâmb.
Ultima oară când coborâsem în refugiu, constatasem că oamenii care
se ocupau de încăpere nu fuseseră pregătiţi pentru un asemenea
haos şi în consecinţă îngrămădiseră toate Alesele aici. De atunci,
făcuseră progrese, însă nu erau la curent cu toate noutăţile.
Aduseseră şase paturi.
Celeste se cuibărise în cel mai apropiat de rege şi regină, deşi eram
destul de departe de ei. Natalie se aşezase pe patul de alături şi îşi
împletea părul în codiţe subţiri.
— Mă aştept să dormiţi. Pe toate vă aşteaptă o săptămână
importantă şi nu vă pot lăsa să planificaţi petreceri dacă sunteţi
399
rupte de oboseală, ne-a anunţat Silvia, după care a plecat, probabil
ca să o caute pe Kriss.
Şi eu, şi Elise am oftat. Nu-mi venea să cred că încă aveau de gând să
ne facă să trecem prin toată tevatura cu recepţia. Nu era de-ajuns de
stresant ce se întâmpla? Eu şi Elise ne-am desprins una de cealaltă,
alegându-ne paturi învecinate. Elise s-a strecurat repede în
aşternuturi, vădit epuizată.
— Elise? am întrebat eu încet.
Şi-a ridicat privirea de sub pătură.
— Dacă ai nevoie de ceva, dă-mi de ştire, bine?
Mi-a zâmbit.
— Mulţumesc.
— S-a făcut.
S-a întors pe-o parte şi a adormit în câteva secunde. Am ştiut că aşa
era când nu a reacţionat la forfota care venea dinspre uşă. Am
aruncat o privire şi l-am văzut pe Maxon cărând-o în braţe pe Kriss
în sala de refugiu, urmaţi îndeaproape de Silvia. În clipa în care a
trecut pragul, uşa a fost imediat sigilată.
— M-am împiedicat, îi explica ea Silviei, care se agita în jurul ei. Nu
cred că mi-am rupt glezna, dar mă doare rău.
— Avem bandaje în spate. Putem cel puţin să o legăm, a dat indicaţii
Maxon.
Silvia a plecat repede, trecând pe lângă noi, în căutarea bandajelor.
— La culcare! Acum! ne-a ordonat ea.
Am oftat şi nu am fost singura. Natalie s-a conformat fără să
protesteze, dar Celeste a părut foarte iritată. Am rămas un pic în
cumpănă. Dacă atitudinea mea semăna în vreun fel cu a ei, trebuia să
schimb ceva. Cu toate că nu voiam, m-am urcat în pat şi m-am întors
cu faţa la perete.
Am încercat să nu mă gândesc la Aspen luptându-se cu rebelii sau la
slujnicele mele, care poate că nu ajunseseră la ascunzătoare în timp
util. Am încercat să nu mă las tulburată de grijile săptămânii care
urma sau de posibilitatea ca rebelii să fie nişte Sudici hotărâţi să
400
dezlănţuie un masacru deasupra noastră.
Dar nu m-am putut abţine şi am reflectat la fiecare dintre aceste
lucruri. Şi a fost atât de extenuant, încât, într-un final, am adormit în
patul meu tare şi rece.

Nu ştiam cât era ceasul când m-am trezit, dar probabil că trecuseră
ore întregi de când venisem în sala de refugiu. M-am întors pe
cealaltă parte, privind-o pe Elise. Dormea liniştită. Regele îşi citea
hârtiile, răsfoindu-le atât de repede, încât părea supărat pe ele.
Capul reginei stătea rezemat de spătarul scaunului. Arăta chiar mai
frumoasă în somn.
Natalie dormea în continuare, sau cel puţin aşa părea. Celeste în
schimb era trează; stătea sprijinită într-un cot şi se uita în cealaltă
parte a camerei. Avea o căutătură mistuitoare, pe care o păstra de
obicei pentru mine. I-am urmărit privirea, care străbătea camera
până la peretele opus, unde îi fixa pe Maxon şi Kriss.
Stăteau unul lângă altul, el cu braţul în jurul umerilor ei. Kriss îşi
ţinea genunchii la piept, părând că încerca să se încălzească, cu toate
că purta un halat. Glezna stângă îi era înfăşurată în bandaj şi nu
părea să o deranjeze în acel moment. Vorbeau încet, cu feţe
zâmbitoare.
Nu voiam să privesc o asemenea scenă, de aceea m-am întors cu
spatele.
Când Silvia m-a bătut pe umăr ca să mă trezească, Maxon plecase
deja. La fel şi Kriss.

401
Capitolul 16

Ieşind din tunelul care îmi ghidase paşii în siguranţă către adăpost,
mi-a fost limpede că Sudicii trecuseră pe acolo. Pe coridorul scurt
care ducea către camera mea se afla un morman de moloz, pe care a
trebuit să-l escaladez ca să pot ajunge la uşă.
De regulă, cea mai mare parte a mizeriei dispărea până când ne
dădeau drumul din sala de refugiu. De data asta însă părea că
personalul fusese depăşit de situaţie, aşa că nu ne lăsaseră să
aşteptăm în subsol toată ziua. Cu toate astea, îmi doream să se fi
străduit ceva mai mult. Am pândit un grup de slujnice, care frecau
de zor ca să îndepărteze literele enorme de pe un perete îndepărtat.
VENIM DUPĂ VOI.
Inscripția se repeta de-a lungul coridorului, uneori scrisă cu noroi,
alteori cu vopsea; una dintre ele părea să fie făcută cu sânge. M-au
trecut fiorii şi m-am întrebat ce însemna asta.
În timp ce stăteam acolo, slujnicele mele au venit în fugă.
— Domnişoară, sunteţi bine? a întrebat Anne.
Apariţia lor subită m-a luat prin surprindere.
— Ăăă, da. Sunt bine.
Am privit din nou cuvintele de pe perete.
— Hai, veniţi, domnişoară. Vă vom ajuta să vă pregătiţi, a insistat
Mary.
Le-am urmat ascultătoare, uşor năucită din cauza celor văzute şi
prea confuză ca să pot face altceva. Au lucrat cu sârg, ca de fiecare
dată când încercau să mă liniştească prin ritualul toaletei. Ceva din
siguranţa pe care o aveau mâinile lor – până şi ale lui Lucy – mă
calma.

402
Când am fost gata, o slujnică a venit să mă conducă afară, unde se
părea că aveam să lucrăm în dimineaţa aceea. Razele soarelui de
Angeles făceau geamurile sparte şi înfiorătoarele graffiti mai uşor de
trecut cu vederea. Până şi Maxon şi regele stăteau la o masă, alături
de consilieri, revizuind maldăre de documente şi luând decizii.
La adăpostul unui cort, regina se uita peste nişte hârtii, indicându-i
unei slujnice din apropiere diverse detalii. În apropierea ei, Elise,
Celeste şi Natalie şedeau la o masă, discutând planurile pe care le
făceau pentru recepţiile lor. Erau atât de absorbite, încât părea că
uitaseră cu totul de zbuciumul nopţii de dinainte.
Eu şi Kriss eram aşezate în partea opusă a peluzei, sub un cort
asemănător, însă nu prea aveam spor la lucru. Îmi era destul de greu
să-i vorbesc, străduindu-mă să-mi scot din minte imaginea ei cu
Maxon împărtăşind un moment de intimitate. O urmăream cum
sublinia paragrafe pe hârtiile primite de la Silvia şi mâzgălea notiţe
pe margini.
— Cred că ştiu cum am putea să facem aranjamentele florale, a
comentat ea, fără să ridice ochii din foi.
— Ah. Bun.
Mi-am lăsat privirea să rătăcească, oprindu-mă asupra lui Maxon.
Încerca să pară mai ocupat decât era de fapt. Dacă te uitai cu atenţie
puteai vedea cum regele se prefăcea că-i ascultă comentariile. Nu
înţelegeam de ce. Dacă voia ca Maxon să devină un conducător bun,
ar fi trebuit să-l înveţe cu adevărat, în loc să nu-l lase să facă nimic,
de teamă că fiul lui ar fi comis vreo greşeală.
Maxon a aranjat nişte hârtii şi a ridicat ochii. Mi-a întâlnit privirea şi
mi-a făcut cu mâna. Când eram pe cale să îi întorc gestul, am văzut-o
cu coada ochiului pe Kriss fluturându-şi mâna cu entuziasm către
Maxon. Mi-am îndreptat atenţia asupra hârtiilor, căznindu-mă să nu
roşesc.
— Nu-i aşa că e chipeş? a întrebat Kriss.
— Sigur.
403
— Îmi tot imaginez cum ar arăta un copil cu părul lui şi ochii mei.
— Ce-ţi mai face glezna?
— Oh, a suspinat ea. Mă doare un pic, dar doctorul Ashlar a spus că
o să-mi revin până la recepţie..
— Asta e bine, am replicat, ridicând în sfârşit privirea spre ea. Nu
am vrea să te împiedici pe aici când vin italienii.
Încercam să par prietenoasă, dar mi-am dat seama că tonul meu îi
dădea de bănuit.
A deschis gura vrând să răspundă, dar ceva i-a distras atenţia. I-am
urmărit privirea şi l-am văzut pe Maxon îndreptându-se spre masa
cu gustări pe care majordomii o pregătiseră pentru noi.
— Mă întorc imediat, mi-a aruncat ea grăbită şi a luat-o şchiopătând
spre Maxon, mai repede decât aş fi crezut că e în stare.
Nu m-am putut abţine să nu-i urmăresc. Celeste li se alăturase şi toţi
trei vorbeau cu glas scăzut în timp ce-şi turnau apă sau se serveau cu
aperitive. Celeste a spus ceva, iar Maxon a râs. Kriss zâmbea, dar se
vedea dar că era prea agasată de faptul că răutăcioasa Celeste îi
răpea din timpul ei cu Maxon ca să fie cu adevărat amuzată.
Îi eram aproape recunoscătoare lui Celeste în acel moment. Erau
poate sute de lucruri care mă enervau la ea, unul dintre acestea fiind
şi faptul că era imposibil de intimidat. Mi-ar fi fost de folos să-i
semăn în privinţa asta.
Regele a răcnit ceva unuia dintre consilieri, iar capul mi-a zvâcnit în
direcţia lui. Nu am înţeles ce a spus, dar părea iritat. Peste umărul
lui, l-am zărit pe Aspen, făcându-şi rondul.
S-a uitat în treacăt spre mine, riscând să-mi facă discret cu ochiul.
Ştiam că gestul era menit să-mi aline grijile şi asta a reuşit să facă,
într-o oarecare măsură, dar nu am putut să nu mă întreb prin ce
trecuse cu o noapte în urmă, pentru că şchiopăta şi avea un ochi
bandajat.
În timp ce încercam să găsesc un mod subtil prin care să îl rog să ne
vedem în acea seară, un strigăt a răsunat chiar din spatele porţilor.
— Rebelii! a anunţat un soldat. Fugiţi!
404
— Cum? a întrebat derutat un alt soldat.
— Rebelii! Sunt în palat! Se îndreaptă încoace!
La cuvintele soldatului, mi-am adus aminte de ameninţarea de pe
pereţi din acea dimineaţă: VENIM DUPĂ VOI.
Lucrurile au început să se mişte cu repeziciune. Slujnicele o
conduceau pe regină spre palat, câteva trăgând-o de mâini ca să o
facă să mărească pasul, în timp ce altele roiau protectoare în spatele
ei, apărând-o de un potenţial atac.
Rochia roşie a lui Celeste flutura ca o limbă de foc în urma reginei,
urmând calea cea mai sigură. Maxon a ridicat-o în braţe pe Kriss, cu
piciorul ei rănit cu tot, şi s-a întors, plasând-o în braţele primului
soldat din apropiere, care s-a întâmplat să fie Aspen.
— Fugi! i-a strigat el lui Aspen. Fugi!
Aspen, loial până în pânzele albe, a luat-o la fugă, Kriss părând
uşoară ca un fulg în braţele lui.
— Maxon, nu! a plâns ea peste umărul lui Aspen.
Am auzit un pocnet puternic în spatele porţilor şi am ţipat. Când
mai mulţi soldaţi au scos de sub uniforme pistoale, am înţeles ce
însemna sunetul acela. S-au auzit încă două pocnituri şi am
încremenit, urmărind valurile de oameni agitându-se în jurul meu.
Soldaţii împingeau civilii spre părţile laterale ale palatului, căutând
să îi dea din drum, când o masă de rebeli în pantaloni din material
gros şi jachete rezistente au năvălit în grădină, cărând rucsacuri
pline până la refuz. S-a auzit o altă împuşcătură.
Realizând în sfârşit că trebuia să plec de acolo, m-am întors şi, fără să
mă gândesc, am luat-o la fugă.
Cu rebelii năpustindu-se ca un potop prin porţile palatului, ce
aveam de făcut părea, în mod logic, să fug de ei. Dar asta însemna să
mă aventurez în desişurile pădurii cu o ceată de oameni nemiloşi pe
urmele mele. Am alunecat de câteva ori din cauza balerinilor pe care
îi purtam şi m-am gândit să mi-i scot. Până la urmă, am decis că era
mai bine cu pantofi alunecoşi decât desculţă.
— America, m-a strigat Maxon. Nu! Întoarce-te!
405
Am riscat să arunc o privire în urmă şi l-am văzut pe rege
apucându-l pe Maxon de gulerul hainei şi trăgându-l înapoi. Am
putut vedea teroarea din ochii lui Maxon. S-a tras încă un foc.
— Nu mai trageţi! a zbierat Maxon. O s-o omorâţi! Opriţi focul!
S-au mai auzit câteva împuşcături, iar Maxon a continuat să
răcnească ordine, până când am ajuns prea departe ca să-l mai aud.
Am ieşit în câmp deschis şi atunci mi-am dat seama că eram pe cont
propriu. Maxon era reţinut de tatăl lui, iar Aspen îşi făcea datoria.
Orice soldat care ar fi venit după mine s-ar fi aflat în urma rebelilor.
Nu aveam altă soluţie decât să fug cât mă ţineau picioarele.
Frica mi-a dat viteză şi am fost surprinsă de cât de uşor reuşeam să
evit mărăcinişul, odată ce am intrat în pădure. Pământul era uscat şi
plin de crăpături, din cauza lunilor de secetă. Îmi simţeam vag
picioarele rănite de zgârieturi, dar nu am încetinit să văd cât de grav
era.
Transpiram, iar rochia mi se lipea de piept în timp ce mă mişcăm. În
pădure era mai răcoare şi din ce în ce mai întuneric, dar tot cald
mi-era. Acasă alergam câteodată de distracţie, ca să mă joc cu Gerad
sau doar ca să-mi simt muşchii încinşi de efort. Dar lenevisem în
palat luni întregi, mâncând cu adevărat pentru prima oară şi acum
mă resimţeam. Plămânii mă ardeau, iar picioarele îmi tremurau de
durere. Dar am continuat să fug.
După ce am pătruns suficient de adânc în pădure, am privit peste
umăr să văd cât de aproape erau rebelii. Nu îi mai auzeam, din
cauza sângelui care îmi zvâcnea în urechi, iar când am cercetat în
zare, nici urmă de ei. Am decis că asta era cea mai bună şansă de a
mă ascunde, înainte ca rochia mea colorată să le atragă atenţia prin
desişul întunecos.
Nu m-am oprit până nu am găsit un copac care părea suficient de
mare ca să mă ascundă. Odată ajunsă în spatele lui, am observat şi o
ramură suficient de joasă de care să mă prind. Mi-am dat jos pantofii
şi i-am aruncat mai încolo, sperând să nu-i conducă pe rebeli la
mine. M-am căţărat, nu foarte sus, şi mi-am rezemat spatele de
406
trunchiul copacului, făcându-mă cât de mică am putut.
M-am străduit din răsputeri să-mi controlez respiraţia, de teamă că
zgomotul m-ar fi putut da de gol. Dar chiar şi după ce am făcut asta,
o vreme a fost linişte. Se părea că scăpasem de ei. Cu toate astea, am
rămas nemişcată, ca să fiu sigură. Câteva secunde mai târziu, am
auzit un foşnet.
— Ar fi trebuit să venim noaptea, a pufnit cineva – o fată.
Mi-am lipit spatele de trunchiul copacului, rugându-mă să nu
trosnească nimic.
— Nu ar fi fost afară noaptea, a răspuns o voce masculină.
Încă alergau, sau încercau, cel puţin, şi se părea că le venea greu să
menţină ritmul.
— Dă-mi să car eu câteva, s-a oferit bărbatul.
Judecând după voci, erau foarte aproape.
— Mă descurc.
Mi-am ţinut respiraţia şi i-am urmărit trecând chiar pe sub copacul
meu. Tocmai când credeam că eram în siguranţă, geanta fetei s-a
rupt şi un teanc de cărţi a căzut pe pământ. Ce făcea cu atâtea cărţi?
— Fir-ar să fie, a înjurat ea, îngenunchind.
Purta o geacă de blugi brodată pe toate părţile cu un model floral.
Probabil că murea de cald îmbrăcată aşa.
— Ţi-am zis să mă laşi să te ajut.
— Taci din gură! l-a repezit fata, îmbrâncindu-l.
Din acel gest jucăuş, se vedea câtă afecţiune era între ei.
Undeva în depărtare, cineva a scos un fluierat.
— Ala e Jeremy? a întrebat ea.
— Aşa se pare.
Băiatul s-a aplecat şi a ridicat câteva cărţi.
— Du-te după el. Voi fi chiar în spatele tău.
Deşi nu părea convins, a acceptat, sărutând-o pe frunte înainte s-o ia
agale prin desişuri.
Fata a adunat restul cărţilor de pe jos, folosind un cuţit ca să taie
cureaua de la geantă şi să le lege cu ea.
407
M-a cuprins o senzaţie de uşurare când s-a ridicat, crezând că urma
să îşi vadă de drum. Dar şi-a scuturat capul ca să-şi dea părul de pe
faţă, ridicându-şi ochii spre cer.
Şi atunci m-a văzut.
Indiferent cât de neclintită şi tăcută m-aş fi străduit să fiu, nu-mi mai
ajuta la nimic. Dacă ţipam, ar fi venit soldaţii să mă salveze? Ori
rebelii erau prea aproape ca să mai conteze?
Ne-am holbat una la alta. Am aşteptat să îi cheme pe ceilalţi, sperând
că orice aveau de gând să-mi facă nu avea să fie prea dureros.
Însă ea nu a scos niciun sunet, exceptând un uşor hohot de râs,
amuzată fiind de situaţia în care ne aflam.
S-a auzit un alt fluierat, uşor diferit faţă de cel dinainte, şi amândouă
ne-am îndreptat privirile în direcţia de unde venise, înainte să ne
uităm iar una la alta.
Iar apoi, şi-a dus un picior în spatele celuilalt, aplecându-se într-o
graţioasă reverenţă. Am privit-o, mută de uimire. S-a ridicat
zâmbind şi a luat-o la fugă în direcţia de unde se auzise fluieratul.
I-am urmărit spatele acoperit de sute de floricele brodate, dispărând
printre tufişuri.
Peste o oră, am considerat că puteam coborî. Stăteam la poalele
copacului, realizând că nu ştiam unde mi-erau pantofii. Am căutat
primprejur, încercând să-i găsesc, însă fără succes. M-am dat bătută
şi am decis să găsesc drumul de întoarcere spre palat.
Uitându-mă în jur, mi-am dat seama că asta nu avea să se întâmple
prea curând. Mă rătăcisem.

408
Capitolul 17

Stăteam lângă copac, cu genunchii la piept, aşteptând. Mama spunea


mereu că asta trebuia să facem dacă ne rătăceam. În felul ăsta am
avut timp să mă gândesc la cele întâmplate.
Cum fusese posibil ca rebelii să pătrundă în palat două zile la rând?
Două zile la rând! Se înrăutăţise într-atât situaţia în oraş de când
începuse Alegerea? Ţinând cont de ce văzusem în Carolina şi de
experienţa mea de la palat, ce se întâmplase era fără precedent.
Aveam picioarele pline de zgârieturi, iar acum, că nu mai trebuia să
mă ascund, simţeam usturimea. Mai era şi o vânătaie undeva
deasupra genunchiului, pe care nu eram sigură de unde o aveam.
Mi-era sete; încercând să mă aşez mai comod, am început să simt
oboseala de pe urma stresului emoţional, mental şi fizic al acelei zile.
Mi-am lăsat capul să se sprijine de trunchiul copacului şi am închis
ochii. Nu intenţionam să adorm. Dar am făcut-o.
Ceva mai târziu, am auzit un zgomot distinct de paşi. Am deschis
brusc ochii, iar pădurea mi s-a părut mai întunecată decât mi-o
aminteam. Oare cât timp dormisem?
Primul meu instinct a fost să mă urc iar în copac, aşa că am
înconjurat rapid trunchiul, călcând pe geanta ruptă a fetei rebele.
Apoi am auzit pe cineva strigându-mă:
— Lady America! Unde eşti?
— Lady America? s-a auzit o altă voce.
Apoi, după o vreme, a venit un ordin dat de o voce sonoră:
— Aveţi grijă să căutaţi peste tot. Dacă au omorât-o, s-ar putea să o fi
spânzurat sau să fi încercat să o îngroape. Fiţi atenţi.
— Da, domnule, a răspuns un cor de voci bărbăteşti.

409
Am tras cu ochiul printre crengile copacilor, concentrându-mă
asupra zgomotului. Am mijit ochii, încercând să disting siluetele
care se mişcau în umbră şi întrebându-mă dacă erau într-adevăr aici
ca să mă salveze. Dar unul dintre soldaţi, care, deşi şchiopăta uşor,
menţinea ritmul, m-a făcut să fiu în sfârşit sigură că veniseră cu
gânduri bune.
O fâşie de lumină a căzut pe chipul lui Aspen, iar eu am luat-o la
fugă.
— Sunt aici! am ţipat. Sunt chiar aici!
Am fugit drept în braţele lui, nepăsându-mi de data asta cine ne
vedea.
— Slavă Domnului! a răsuflat el uşurat, cu nasul în părul meu.
Apoi întorcându-se către ceilalţi:
— Am găsit-o! E în viaţă!
Aspen s-a aplecat şi m-a ridicat în braţe, legănându-mă ca pe un
copil.
— Mi-era groază că te vom găsi moartă pe undeva. Ai păţit ceva?
— Picioarele mă ustură puţin.
O secundă mai târziu, mai mulţi soldaţi ne înconjuraseră,
felicitându-l pe Aspen.
— Lady America, a spus comandantul lor, eşti rănită în vreun fel?
Am clătinat din cap.
— Am doar nişte zgârieturi pe picioare.
— Au încercat să îţi facă rău?
— Nu. Nu au apucat să mă ajungă din urmă.
A părut un pic şocat.
— Nu cred că vreuna dintre celelalte fete ar fi putut să îi întreacă.
Am zâmbit, în sfârşit liniştită.
— Niciuna dintre celelalte fete nu e din Cinci.
Pe câţiva soldaţi i-a bufnit râsul, inclusiv pe Aspen.
— Bine spus. Hai să te ducem înapoi.
A trecut în faţa noastră şi le-a strigat celorlalţi soldaţi:
— Fiţi cu ochii-n patru. S-ar putea să mai fi rămas încă prin zonă.
410
În timp ce mergeam, Aspen îmi vorbea cu glas scăzut:
— Ştiu că eşti iute de picior şi deşteaptă, dar mi-a fost îngrozitor de
frică.
— L-am minţit pe ofiţer, am şoptit.
— Ce vrei să spui?
— M-au ajuns din urmă, într-un final.
Aspen s-a uitat la mine îngrozit.
— Nu mi-au făcut nimic, dar o fată m-a văzut. A făcut o reverenţă şi
a fugit mai departe.
— O reverenţă?
— Şi eu am fost surprinsă. Nu părea deloc furioasă sau
ameninţătoare. De fapt, arăta ca o fată obişnuită.
Mi-am amintit de comparaţia pe care o făcuse Maxon între cele două
grupuri de rebeli şi am ştiut că fata aceea trebuia să fi fost din nord.
Nu dădea semne de agresivitate, doar voinţa de a-şi duce sarcina la
îndeplinire. Şi nu era nicio îndoială că atacul petrecut cu o noapte în
urmă fusese lansat de Sudici. Asta însemna că atacurile nu erau doar
succesive, ci conduse de grupuri diferite? Oare Nordicii ne
urmăreau, aşteptând să fim sleiţi de puteri, după atacul Sudicilor?
Gândul că rebelii spionau palatul cu atâta vigilenţă era înfricoşător.
În acelaşi timp, atacul în sine fusese aproape amuzant. Intraseră pur
şi simplu pe uşa din faţă? Câte ore petrecuseră în palat, adunându-şi
comorile? Asta mi-a adus aminte de ceva.
— Fata avea cărţi cu ea, un morman întreg, am spus.
Aspen a încuviinţat.
— Se pare că asta se întâmplă des. N-am idee ce fac cu ele. Bănuiesc
că le folosesc pentru foc. Cred că e frig acolo unde stau ei.
— Hmm, am răspuns, nefiind convinsă.
Dacă eu aş fi avut nevoie de vreascuri pentru foc, m-aş fi gândit la
locuri mult mai accesibile de unde să le iau decât palatul. Şi faptul că
fata părea aşa de disperată să recupereze cărţile mă făcea să fiu
sigură că era ceva mai mult de atât la mijloc.
Ne-a luat aproape o oră de mers la pas domol ca să ajungem la palat.
411
Chiar dacă era rănit, Aspen nu mi-a dat drumul nicio secundă. De
fapt, părea să se bucure de plimbare, în ciuda efortului. Şi eu mă
bucuram.
— Următoarele câteva zile s-ar putea să fiu ocupat, dar voi încerca să
vin să te văd curând, mi-a şoptit Aspen, în timp ce traversam peluza
întinsă şi acoperită cu iarbă care ducea la palat.
— OK, am răspuns eu încet.
A schiţat un zâmbet şi a privit în faţă, iar eu i-am urmat exemplul,
admirând priveliştea. Palatul strălucea în soarele ce apunea, cu
ferestre luminate la fiecare etaj. Nu îl văzusem aşa niciodată. Era
superb.
Dintr-un motiv sau altul, credeam că Maxon avea să fie acolo,
aşteptându-mă în spatele porţilor. Nu era. Nu era nimeni. Aspen
primise ordine să mă ducă în aripa spitalului, ca doctorul Ashlar să
îmi poată îngriji picioarele, în timp ce un alt soldat înştiinţa familia
regală că fusesem găsită vie.
Întoarcerea mea a trecut neobservată. Stăteam singură pe patul de
spital cu picioarele bandajate şi aşa am rămas până am adormit.

Am auzit pe cineva strănutând.


Am deschis ochii, derutată o clipă până să-mi amintesc unde eram.
Am clipit, uitându-mă în jur.
— Nu am vrut să te trezesc, a spus Maxon încet. Ar trebui să te culci
la loc.
Stătea pe un scaun lângă patul meu, atât de aproape, încât putea
să-şi sprijine capul de cotul meu dacă voia.
— Cât e ceasul? am întrebat eu, frecându-mă la ochi.
— Aproape două.
— Noaptea?
Maxon a încuviinţat. M-a privit cu atenţie şi deodată mi-am făcut
griji pentru felul în care arătam. Îmi spălasem faţa şi îmi prinsesem
părul după ce mă întorsesem, dar eram destul de sigură că aveam o
urmă de pernă imprimată pe obraz.
412
— Tu nu dormi niciodată? l-am întrebat.
— Ba da. Doar că sunt ţinut în priză mare parte din timp.
— Risc profesional? am întrebat, ridicându-mă ceva mai sus pe
pernă.
A schiţat un zâmbet.
— Ceva de genul ăsta.
A urmat o pauză lungă în timp ce stăteam acolo, nefiind siguri ce să
ne spunem în continuare.
— M-am gândit la ceva astăzi, când eram în pădure, am spus eu cu
detaşare.
A zâmbit larg, bucuros să vadă cât de uşor depăşisem incidentul.
— Chiar aşa?
— Era despre tine.
S-a apropiat uşor, ochii lui căprui privind adânc în ai mei.
— Ia spune.
— Păi am început eu, mă gândeam la cum erai aseară, când Elise şi
Kriss nu erau în sala de refugiu, la cât erai de îngrijorat. Şi apoi
astăzi, te-am văzut încercând să fugi după mine când au venit
rebelii.
— Am încercat. Îmi pare aşa de rău.
A clătinat din cap, ruşinat că nu făcuse mai mult.
— Nu sunt supărată, i-am explicat. Tocmai asta e. Când eram acolo
de una singură, m-am gândit la cât de îngrijorat erai probabil pentru
toată lumea. Şi nu pot să pretind că ştiu ce simţi pentru fiecare, dar
ştiu că noi doi nu suntem tocmai în lumina reflectoarelor în
momentul ăsta.
L-a bufnit râsul.
— Am văzut şi zile mai bune.
— Dar cu toate astea ai alergat după mine. Ai pus-o pe Kriss în
braţele unui soldat pentru că nu putea să fugă. Încerci să ne ţii pe
toate în siguranţă. Deci de ce ai răni-o vreodată pe una dintre noi?
A tăcut, nefiind sigur unde voiam să ajung.
— Acum înţeleg. Dacă eşti aşa preocupat de siguranţa noastră, nu
413
aveai cum să o pedepseşti în felul acela pe Marlee. Sunt sigură că ai fi
oprit totul dacă ai fi putut.
A oftat.
— Fără să stau pe gânduri.
— Ştiu.
Şovăind, Maxon s-a întins peste pat după mâna mea. L-am lăsat să
mi-o ia într-a lui.
— Îţi aminteşti când ţi-am spus că vreau să-ţi arăt ceva?
— Da.
— Să nu uiţi, da? E în curs de pregătire. Poziţia asta vine cu multe
îndatoriri şi nu sunt întotdeauna plăcute. Dar câteodată… câteodată
poţi face lucruri măreţe.
Nu am înţeles la ce se referea, dar am dat din cap.
— Dar presupun că va trebui să aştepte până când vei termina
proiectul la care lucrezi. Ai rămas un pic în urmă.
— Pfiu! am exclamat, retrăgându-mi mâna din a lui Maxon ca să-mi
acopăr ochii.
Uitasem complet de recepţie. M-am uitat din nou la el.
— Încă se aşteaptă să facem asta? Au avut loc două atacuri ale
rebelilor, iar eu mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei pierdută în
pădure. O vom da în bară.
Maxon m-a privit cu multă compasiune.
— Va trebui să reuşeşti cumva.
Mi-am lăsat capul să cadă înapoi pe pernă.
— Va fi un dezastru.
A râs uşor.
— Nu-ţi face griji. Chiar dacă nu te vei descurca la fel de bine
precum celelalte, nu m-ar lăsa inima să te dau afară.
Ceva din replica lui a sunat ciudat. M-am ridicat din nou.
— Vrei să spui că, dacă fetele nu fac treabă bună, una dintre ele ar
putea fi dată afară?
Maxon a ezitat un moment, neştiind cum să răspundă.
— Maxon?
414
A oftat.
— Mai am în jur de două săptămâni până când va trebui să fac o
nouă eliminare. Organizarea acestor recepţii se vrea un criteriu de
departajare important. Tu şi Kriss aveţi sarcina cea mai dificilă. O
relaţie nouă, mai puţini oameni care să susţină munca; şi deşi cultura
lor e una bazată pe sărbători, italienii sunt uşor de jignit. Unde mai
pui şi faptul că abia aţi apucat să pregătiţi ceva…
M-am întrebat dacă se vedea cum sângele îmi dispărea din obraji.
— Nu ar trebui să vă ajut, dar dacă ai nevoie de ceva, te rog să-mi
spui. Nu vă pot trimite pe niciuna dintre voi acasă.
Când ne certaserăm prima oară, pe o chestie stupidă din cauza lui
Celeste, inima mea fusesem sfâşiată de durere. După aceea, când
Marlee plecase atât de brusc, crezusem că nu o să-mi mai revin
niciodată. Eram sigură că, de fiecare dată când ceva îmi bloca
drumul, bucăţi din mine se spulberau. Dar mă înşelam.
Acolo, pe acel pat de spital, inima mea a fost frântă pentru prima
dată de Maxon Schreave. Iar suferinţa pe care o simţeam era
inimaginabilă. Până în acel moment, putusem să-mi spun că era
doar în imaginaţia mea ceea ce văzusem petrecându-se între el şi
Kriss, dar acum ştiam cu certitudine.
O plăcea. Poate că la fel de mult cât mă plăcea pe mine.
Am acceptat oferta lui de a mă ajuta, incapabilă să mai spun altceva.
Mi-am impus să-mi iau înapoi inima, ca să nu o poată avea. Eu şi
Maxon începuserăm prin a fi prieteni şi poate că doar asta eram
meniţi să fim: buni prieteni. Cu toate astea eram distrusă.
— Ar fi cazul să plec, s-a scuzat el. Ai nevoie de odihnă. Ai avut o zi
foarte grea.
Mi-am dat ochii peste cap. Era puţin spus.
Maxon s-a ridicat şi şi-a aranjat costumul.
— Aveam mult mai multe să-ţi spun. Chiar am crezut că te-am
pierdut astăzi.
Am ridicat din umeri.
— Sunt bine. Serios.
415
— Văd asta acum, însă timp de câteva ore bune, am fost forţat să mă
pregătesc pentru ce era mai rău.
A ezitat, măsurându-şi cuvintele.
— De obicei, cu tine pot discuta cel mai uşor despre ceea ce suntem.
Dar am sentimentul că nu e cel mai înţelept lucru să facem asta chiar
acum.
Ferindu-mi privirea, am dat uşor din cap. Nu puteam să încerc să
vorbesc despre sentimentele mele pentru o persoană căreia în mod
evident îi plăcea de altcineva.
— Uită-te la mine, America, mi-a cerut el cu blândeţe.
L-am ascultat.
— Nu mă deranjează asta. Pot să aştept. Vreau doar să ştiu… Nu
sunt în stare să găsesc cuvinte suficient de mari pentru a spune cât
de uşurat sunt că eşti aici, întreagă. Nu am fost niciodată mai
recunoscător pentru ceva.
Am amuţit de emoţie, aşa cum mi se întâmpla de fiecare dată când
atingea corzile sensibile ale sufletului meu. O parte din mine era
neliniştită de cât de uşor mă încredeam în vorbele lui.
— Noapte bună, America.

416
Capitolul 18

Era luni noaptea. Sau marţi dimineaţa. Era aşa de târziu, încât era
greu de spus.
Eu şi Kriss lucraserăm toată ziua, căutând fâşii potrivite de material
pe care majordomii să le atârne, alegându-ne hainele şi bijuteriile,
selectând vesela, stabilind în linii mari meniul şi ascultând un
profesor de limbi străine vorbind în italiană, în speranţa că tot o să se
lipească de noi ceva. Cel puţin eu aveam avantajul că ştiam spaniolă,
ceea ce m-a ajutat să prind mai repede limba. Kriss, pe de altă parte,
făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să ţină pasul.
Ar fi trebuit să fiu extenuată, dar nu puteam să mă gândesc la
altceva decât la vorbele lui Maxon.
Ce se întâmplase între el şi Kriss? De ce era dintr-odată aşa de
apropiată de el? De ce-mi păsa atât de mult?
Dar era vorba despre Maxon.
Şi oricât încercam să dau înapoi, încă ţineam la el. Nu eram pregătită
să renunţ.
Trebuia să existe o cale ca să-i dau de capăt acelei situaţii. Analizând
tot ce se întâmpla, căutând să separ problemele unele de altele, am
ajuns la concluzia că toate piesele se încadrau într-una din patru
categorii.
Sentimentele mele pentru Maxon. Sentimentele lui Maxon pentru
mine. Orice era ceea ce se petrecea între mine şi Aspen şi ceea ce
simţeam eu faţă de faptul de a deveni prinţesă cu adevărat.
Dintre toate lucrurile care-mi zburau prin minte în acel moment,
simţeam că, de fapt, chestia cu asumarea rolului de prinţesă era cel
mai uşor de abordat. Cel puţin în privinţa asta, deţineam un avantaj.

417
Îl aveam pe Gregory.
M-am dus spre scaunul meu de pian, am scos de acolo jurnalul lui şi
am sperat din toată inima că avea să mă ajute cu nişte vorbe
înţelepte. Nu se născuse cu sânge regal în vine; probabil că fusese
nevoite să se adapteze. Având în vedere ce scrisese în însemnarea lui
de Halloween, se pregătea deja pentru o schimbare majoră în
viitorul său.
Am ridicat coperţile, protejându-i cuvintele de ochii lumii şi m-am
cufundat în lectură.

Îmi doresc să întruchipez idealul american de modă veche. Am o familie


frumoasă şi sunt foarte bogat; şi ambele valori se potrivesc acestei
imagini, fiindcă nu mi-au fost oferite pe tavă. Oricine mă vede ştie cât de
mult am muncit ca să obţin ceea ce am.
Însă faptul că am putut să mă folosesc de poziţia mea, să dăruiesc atât de
mult unde alţii ori nu au vrut, ori nu au putut, m-a transformat
dintr-un miliardar anonim într-un filantrop. Cu toate astea, nu mă pot
opri aici. Vreau să fac mai mult, sa fiu mai mult. Wallis e la conducere,
nu eu, aşa că trebuie să fac astfel încât să-i dau publicului lucrurile de
care are nevoie, fără să fiu văzut ca un uzurpator. S-ar putea să vină o
vreme când voi putea să conduc şi să acţionez aşa cum socotesc eu că e
bine. Deocamdată voi respecta regulile şi voi merge cât de departe pot
astfel.

Am încercat să extrag o învăţătură din cuvintele lui. Spunea să-ţi


foloseşti poziţia. Spunea să respecţi regulile. Spunea să nu-ţi fie
teamă.
Poate că ar fi trebuit să fie suficient, dar nu era. Simţeam că nu-mi
era de niciun folos. De vreme ce Gregory mă dezamăgise, mai era un
singur om pe care mă puteam baza. M-am aşezat la birou, am scos
un pix şi o hârtie şi am scris în grabă o scrisoare scurtă către tatăl
meu.

418
Capitolul 19

A doua zi a trecut pe nesimțite și, deodată, și eu și Kriss ne-am trezit


în drum spre recepţia celorlalte fete, îmbrăcate în nişte rochii cenuşii,
sobre.
— Care-i planul? a întrebat Kriss în timp ce traversam coridorul.
Am stat să mă gândesc o clipă. Nu îmi plăcea Celeste şi nu m-ar fi
deranjat să o văd dând greş, dar nu eram sigură că îi doream un eşec
la o asemenea scară.
— Vom fi politicoase, dar fără să le ajutăm. Le vom urmări pe Silvia
şi pe regină pentru indicaţii. Vom absorbi cât de multă informaţie
putem… şi vom lucra toată noaptea ca a noastră să iasă şi mai bine.
— În regulă, a oftat ea. Să mergem.
Am ajuns la timp, ceea ce era crucial în cultura oaspeţilor, dar fetele
erau deja la limita dezastrului. Era ca şi cum Celeste îşi punea
singură beţe în roate. În timp ce Elise şi Natalie erau îmbrăcate în
nuanţe respectabile de albastru-închis, rochia lui Celeste era practic
albă. Dacă şi-ar fi pus şi un voal pe cap, ar fi arătat ca o mireasă. Ca
să nu mai spun cât de decoltată era, mai ales în comparaţie cu
nemţoaicele. Cele mai multe purtau mâneci lungi până la
încheietură, în ciuda vremii călduroase.
Natalie fusese desemnată să se ocupe de flori şi îi scăpase un
amănunt: crinii erau de obicei folosiţi la înmormântări. Toate
aranjamentele florale au trebuit să fie îndepărtate în grabă.
Elise, deşi clar mai agitată decât era de obicei, părea să fie
întruchiparea calmului. Pentru invitaţii noştri, ea avea să pară
vedeta recepţiei.
Mă simţeam intimidată, încercând din greu să comunic cu femeile

419
din Federaţia Germană, care vorbeau foarte prost engleza, în special
acum că aveam în cap numai italiană. Am încercat să fiu primitoare
şi, până la urmă, în ciuda înfăţişării lor severe, doamnele au fost
destul de prietenoase.
Mi-am dat seama destul de curând că adevăratul pericol venea din
partea Silviei. În vreme ce regina le ajuta cu bunăvoinţă pe fete să se
ocupe de musafirii germani, Silvia făcea înconjurul camerei, ochilor
ei ageri nescăpându-le nimic. După câte se părea, avea deja pagini
întregi de notiţe înainte ca recepţia să se fi încheiat. Eu şi Kriss am
realizat imediat că singura noastră speranţă era să o facem pe Silvia
să se îndrăgostească de recepţia pe care aveam să o organizăm.
În dimineaţa următoare, Kriss a venit la mine în cameră împreună cu
slujnicele ei şi ne-am pregătit împreună. Voiam să arătăm suficient
de asemănător încât să fie dar că noi eram gazdele, însă nu atât de
mult încât să cădem în ridicol. Era într-un fel amuzant să am atâtea
fete în camera mea. Slujnicele se cunoşteau şi vorbeau cu însufleţire
în spatele nostru în timp ce lucrau. Îmi amintea de atmosfera de pe
vremea când May mă vizitase.
Cu doar câteva ore înainte de sosirea oaspeţilor, eu şi Kriss ne-am
îndreptat spre salon, ca să mai verificăm totul încă o dată. Spre
deosebire de cealaltă recepţie, renunţaserăm la cartonaşele pentru
mese şi urma să-i lăsăm pe invitaţi să stea oriunde doreau. Orchestra
se afla deja în sala pentru repetiţii şi, ca bonus, se părea că
materialele pe care le aleseserăm pentru decoraţii creau o acustică
excelentă.
I-am aranjat colierul lui Kriss, în timp ce ne testam reciproc
cunoştinţele de italiană pentru ultima dată. Vorbea fără urmă de
accent.
— Mulţumesc, a spus ea.
— Grazie, am răspuns.
— Nu, nu, a continuat, întorcându-se spre mine. Chiar îţi
mulţumesc. Ai făcut o treabă extraordinară şi… Nu ştiu. Mă
gândeam că, după întâmplarea cu Marlee, s-ar putea să renunţi.
420
Mi-era teamă că va trebui să fac toate astea singură, dar ai muncit
aşa de mult! Te-ai descurcat minunat.
— Mulţumesc. Şi tu la fel. Nu ştiu dacă aş fi supravieţuit lucrând
împreună cu Celeste. Alături de tine, toată munca a părut o joacă.
Kriss a zâmbit. Chiar aşa era. Fata asta era neobosită.
— Şi ai dreptate, mi-a fost greu fără Marlee, dar nu aş renunţa. Va fi
grozav!
Kriss şi-a muşcat buza şi a stat pe gânduri o secundă. Mi-a vorbit pe
nerăsuflate, de parcă altfel şi-ar fi pierdut curajul:
— Să înţeleg deci că rămâi în competiţie? Încă îl vrei pe Maxon?
Nu era ca şi cum nu ştiam de ce ne aflam toate aici, dar nicio altă fată
nu pusese problema aşa. M-a luat pe neaşteptate şi m-am întrebat
dacă era cazul să-i răspund. Şi dacă o făceam, ce i-aş fi spus?
— Fetelor! a ciripit Silvia, intrând grăbită pe uşă.
Niciodată nu fusesem mai recunoscătoare să o văd pe femeia asta.
— E aproape timpul. Sunteţi gata?
În urma ei a intrat regina, afişând un calm liniştitor şi echilibrând
astfel energia Silviei. A studiat încăperea, admirându-ne munca. Am
simţit o profundă uşurare când am văzut-o zâmbind.
— Aproape gata, a spus Kriss. Mai avem doar câteva detalii de pus
la punct. Pentru unul dintre ele, în mod special, avem nevoie de
dumneavoastră şi de Majestatea Sa.
— Da? a întrebat Silvia curioasă.
Regina s-a apropiat de noi, în timp ce ochii ei negri scânteiau de
căldură şi mândrie.
— Decorul e minunat. Şi amândouă arătaţi superb.
— Mulţumim, am răspuns în cor.
Rochiile bleu-deschis cu accente aurii fuseseră ideea mea. Festive şi
frumoase, dar nu prea exagerate.
— Ei bine, poate că ne-aţi observat colierele, a continuat Kriss.
Ne-am gândit că, dacă ar fi similare, i-ar ajuta pe invitaţi să ne
recunoască drept gazde.
— O idee excelentă, a apreciat Silvia, mâzgălind ceva pe clipboard.
421
Eu şi Kriss ne-am zâmbit.
— Din moment ce şi dumneavoastră sunteţi gazde aici, ne-am
gândit că ar trebui să aveţi unele la fel, am adăugat eu, în timp ce
Kriss lua cutiile de pe masă.
— Nu-mi vine să cred! a exclamat regina cu răsuflarea tăiată.
— Pentru… pentru mine? a întrebat Silvia.
— Bineînţeles, a spus Kriss cu drăgălăşenie, oferindu-le bijuteriile.
— Amândouă ne-aţi ajutat atât de mult. Este şi proiectul
dumneavoastră, am susţinut eu.
Se vedea cât de mişcată era regina de gestul nostru, dar Silvia
rămăsese efectiv fără cuvinte. Mi-am pus deodată întrebarea dacă la
palat îi acorda cineva vreodată vreun fel de atenţie. Într-adevăr,
ideea ne venise cu o zi în urmă, gândindu-ne că era o modalitate
bună de a o atrage pe Silvia, de partea noastră, dar acum mă
bucuram că reuşiserăm să facem mai mult de atât.
Silvia putea fi enervantă câteodată, dar, în fond, se străduia să ne
instruiască pentru binele nostru. Mi-am jurat că voi avea grijă să-i
mulţumesc mai des.
Un majordom ne-a anunţat că oaspeţii noştri începuseră să sosească,
iar eu şi Kriss ne-am aşezat de-o parte şi de alta a porţilor duble,
întâmpinându-i pe măsură ce intrau în palat. Orchestra a început să
cânte în surdină, slujnicele circulau cu tăvi de aperitive şi, cu asta,
totul era pregătit.
Elise, Celeste şi Natalie se îndreptau spre noi, surprinzător de
punctuale. De îndată ce au zărit aranjamentul nostru – materialul
bogat ce acoperea pereţii mohorâţi, ornamentele strălucitoare ce se
înălţau în mijlocul meselor, abundenţa de flori – Elise şi Celeste s-au
întristat. Natalie, pe de altă parte, era prea încântată ca să-i pese.
— Miroase ca în grădină, a suspinat ea, plutind prin sală.
— Parcă un pic prea mult, a adăugat Celeste. O să le daţi oamenilor
dureri de cap.
Puteai să te bazezi întotdeauna pe ea să găsească neajunsuri în ceva
frumos.
422
— Încercaţi să vă aşezaţi la mese diferite, le-a sugerat Kriss, în timp
ce se împrăştiau prin sală. Italienii sunt aici ca să-și facă prieteni.
Celeste a scos un sunet dezaprobator, de parcă aspectul ăsta o
incomoda. Am avut de gând să-i spun să se potolească: noi ne
purtaserăm exemplar la recepţia ei. Dar între timp am auzit
zumzăitul vesel al conversaţiei dintre italience care traversau holul
şi am uitat cu totul de ea.
Cel mai bun cuvânt pentru a le descrie pe doamnele din Italia era
„monumental”. Erau înalte, cu pielea aurie şi incredibil de frumoase.
Şi de parcă asta nu era de ajuns, toate aveau suflet bun. Parcă
răspândeau raze de soare, înseninând totul în jurul lor.
Monarhia italiană era chiar mai tânără decât cea a Illéei. Nu
răspunseseră tentativelor noastre de împrietenire de-a lungul anilor,
conform dosarului pe care îl citisem, iar asta era prima dată când ne
abordaseră. Această întâlnire era primul pas către o relaţie mai
apropiată cu un stat în plină dezvoltare. Mă speriase gândul la
responsabilitatea pe care o aveam, până când intraseră în sală, iar
amabilitatea lor îmi alungase grijile. Ne-au sărutat pe mine şi pe
Kriss pe ambii obraji şi au strigat Salve! Am încercat bucuroasă să mă
ridic la nivelul lor de entuziasm.
Am stâlcit câteva din expresiile în italiană, dar vizitatorii noştri au
fost plini de graţie, tratându-mi greşelile cu umor şi ajutându-mă să
le corectez. Engleza lor era fantastică şi ne-am complimentat reciproc
rochiile şi coafurile. Se părea că făcuserăm impresie bună, cel puţin
prin înfăţişare, iar asta m-a ajutat să mă relaxez.
Am ajuns să petrec o mare parte din seară aşezată lângă Orabella şi
Neomi, două dintre verişoarele prinţesei.
— E delicios! a izbucnit Orabella, ridicându-şi paharul de vin.
— Ne bucurăm că-ţi place, am răspuns, temându-mă că păream prea
timidă. Erau aşa de zgomotoase când vorbeau.
— Trebuie să încerci şi tu! a insistat ea.
Nu mai băusem nimic de la petrecerea de Halloween şi nu eram de
fel o mare amatoare de alcool. Cu toate astea, nu am vrut să fiu
423
nepoliticoasă, aşa că am luat paharul pe care mi l-a oferit şi am băut
o gură.
Era nemaipomenit. Şampania era toată numai bule, iar vinul de un
roşu-intens îmbina o multitudine de arome, care-şi disputau pe rând
întâietatea.
— Mmm! am murmurat eu.
— Acum ia zi, m-a abordat Noemi, atrăgându-mi atenţia asupra ei.
Acest Maxon e tare chipeş. Cum pot să intru şi eu în Alegere?
— Cu un morman de acte şi hârtii, am glumit.
— Asta-i tot? Unde mi-e pixul?
Orabella a intervenit:
— O să iau şi eu nişte hârtii din alea. Mi-ar face mare plăcere să-l iau
pe Maxon acasă.
Am râs.
— Crede-mă, e cam haos pe aici.
— Îţi mai trebuie vin, a insistat Noemi.
— Absolut! a susţinut-o Orabella şi au chemat un majordom să-mi
umple paharul.
— Ai fost vreodată în Italia? m-a întrebat Noemi.
Am clătinat din cap.
— Înainte de Alegere, nu mi-am părăsit niciodată provincia.
— Trebuie neapărat să vii! a insistat Orabella. Poţi să stai cu mine
oricând.
— Mereu monopolizezi compania, s-a plâns Noemi. Va sta cu mine.
Simţeam vinul încălzindu-mă din cap până-n picioare, iar
entuziasmul lor mă înveselea peste măsură.
— Deci sărută bine? a întrebat Noemi.
M-am înecat puţin cu înghiţitura pe care o luasem, retrăgându-mi
paharul de la buze pentru a râde. Încercam să nu mă dau prea tare
de gol, dar şi-au dat seama.
— Cât de bine? a vrut să ştie Orabella.
Când nu am răspuns, a fluturat din mână.
— Mai bea nişte vin! a exclamat ea.
424
Le-am arătat acuzator cu degetul, realizând ce făceau de fapt.
— Voi două aveţi o influenţă proastă!
Şi-au aruncat capetele pe spate râzând şi nu m-am putut abţine să nu
fac la fel. Ce-i drept, discuţiile ca-ntre fete erau mult mai tentante
când nu concuram toate pentru acelaşi tip, dar nu mă puteam lăsa
prinsă în jocul lor.
M-am hotărât să plec înainte să sfârşesc sub masă.
— E foarte romantic. Atunci când vrea să fie, le-am mărturisit.
Au bătut din palme şi au râs în timp ce mă îndepărtam înveselită de
voioşia lor.
După ce am băut nişte apă şi am mâncat, am interpretat la vioară
câteva dintre cântecele populare pe care le învăţasem, iar sala mi s-a
alăturat. Cu coada ochiului, am zărit-o pe Silvia luându-şi notiţe în
timp ce bătea din picior pe ritmul muzicii.
Când Kriss s-a ridicat şi a propus un toast în cinstea reginei şi a
Silviei pentru ajutorul pe care ni-l oferiseră, toată sala le-a aplaudat.
Când am ridicat paharul în cinstea oaspeţilor noştri, aceştia au chiuit
de încântare, dându-şi paharele pe gât şi apoi azvârlindu-le de
pereţi. Eu şi Kriss nu ne aşteptaserăm la asta şi am ridicat din umeri
înainte să procedăm la fel cu ale noastre.
Sărmanele slujnice alergau de colo-colo ca să strângă cioburile, în
timp ce orchestra s-a pus din nou pe treabă şi toată lumea a început
să danseze. Atracţia serii a fost Natalie care a executat un soi de dans
în mijlocul mesei, ceea ce o făcea să arate ca o caracatiţă.
Regina Amberly stătea într-un colţ, purtând o conversaţie jovială cu
regina Italiei. Am simţit un val de satisfacţie urmărindu-le şi eram
atât de absorbită, încât aproape că am sărit în sus când Elise mi s-a
adresat.
— A voastră a ieşit mai bine, a spus ea reticentă, dar cu sinceritate.
Aţi pus la cale o recepţie într-adevăr fantastică.
— Mersi. Mi-am făcut griji o vreme – am început aşa de prost.
— Ştiu. Asta face reuşita voastră şi mai demnă de laudă. Totul arată
de parcă aţi fi lucrat săptămâni întregi.
425
A aruncat o privire prin cameră, uitându-se lung la decorul
strălucitor.
Am pus o mână pe umărul ei.
— Ştii, Elise, oricine putea să-şi dea seama ieri că, din echipa ta, tu ai
muncit cel mai mult. Sunt sigură că Silvia va avea grijă ca Maxon să
ştie asta.
— Crezi?
— Desigur. Şi îţi promit, dacă asta e vreun fel de competiţie, iar tu
vei pierde, o să-i spun chiar eu lui Maxon ce treabă bună ai făcut.
M-a privit pe sub pleoapele înguste.
— Ai face tu aşa ceva?
— Sigur. De ce nu? i-am spus zâmbind.
Elise a clătinat din cap.
— Te admir pentru ceea ce eşti. Te consider o persoană integră. Dar
trebuie să înţelegi că suntem într-o competiţie, America.
Zâmbetul mi-a dispărut.
— Nu aş minţi şi nu aş spune nimic rău despre tine, însă nu m-aş da
peste cap să te laud în faţa lui Maxon. Nu aş putea.
— Nu trebuie să fie aşa, am spus eu încet.
A clătinat din cap.
— Ba da. Aici nu e vorba de un premiu oarecare. Sunt la mijloc un
soţ, o coroană, un viitor. Şi tu probabil că ai avea cel mai mult de
câştigat sau de pierdut din competiţia asta.
Stăteam acolo, fără să pot spune ceva. Crezusem că eram prietene.
Cu excepţia lui Celeste, chiar aveam încredere în fetele astea. Eram
oare prea oarbă ca să văd cât de hotărâte erau să câştige?
— Nu înseamnă că nu îmi place de tine, a continuat ea. Te admir
sincer. Dar nu pot să te susţin în lupta asta.
Am încuviinţat, încă meditând la ce îmi spusese. Era evident că nu
eram implicată în Alegere cu aceeaşi forţă mentală ca ea. Încă un
aspect care mă făcea să mă îndoiesc de capacitatea mea de a
îndeplini rolul de prinţesă.
Elise i-a zâmbit cuiva peste umărul meu şi, întorcându-mă, le-am
426
văzut pe prinţesele italiene îndreptându-se spre noi.
— Mă scuzaţi. Pot să o răpesc pe gazda noastră, vă rog? a întrebat
una dintre ele cu un accent fermecător.
Elise a făcut o reverenţă înainte să se întoarcă pe ringul de dans. Am
încercat să-mi scot din minte acea conversaţie şi să mă concentrez
asupra persoanei pe care trebuia să o impresionez.
— Prinţesă, îmi cer scuze că nu am apucat să stăm prea mult de
vorbă astăzi, am spus, făcând la rândul meu o reverenţă.
— Oh, nu! Ai fost foarte ocupată. Verişoarele mele te adoră!
Am râs.
— Sunt foarte simpatice.
Nicoletta m-a luat deoparte într-un colţ al camerei.
— Am fost reticenţi în a stabili relaţii cu Illéa. Poporul nostru este
mult mai… liber ca al vostru.
— Îmi dau seama.
— Nu, nu, a spus ea cu seriozitate. Mă refer la libertăţile personale. Se
bucură de mai multe decât voi. Încă aveţi castele, nu-i aşa?
Înţelegând deodată că asta era mai mult decât o conversaţie
prietenească, am încuviinţat.
— Suntem la curent cu evenimentele, bineînţeles. Ştim ce se
întâmplă aici. Revoltele, rebelii. Se pare că poporul nu e mulţumit?
Nu eram sigură ce să spun.
— Maiestatea Voastră, nu ştiu dacă sunt cea mai potrivită persoană
cu care să vorbiţi despre asta. Eu nu prea am control asupra
lucrurilor de acest fel.
Nicoletta mi-a luat mâinile într-ale ei.
— Dar ai putea.
M-a trecut un fior. Oare spunea ce credeam eu?
— Am văzut ce s-a întâmplat cu fata aceea. Cea cu părul blond, a
şoptit ea.
Am încuviinţat.
— Marlee. Era prietena mea cea mai bună.
Prinţesa a zâmbit.
427
— Şi te-am văzut şi pe tine. Camerele de filmat nu au surprins mare
lucru, dar te-am urmărit fugind, luptându-te.
Mă privea la fel cum o făcuse regina Amberly în acea dimineaţă. Pe
chip i se citea mândria.
— Suntem mai mult decât interesaţi să legăm o prietenie cu o
naţiune puternică, dacă acea naţiune se poate schimba. Neoficial,
dacă există ceva cu care te putem ajuta să obţii coroana, dă-ne de
ştire. Te vom sprijini în totalitate.
Mi-a strecurat o bucată de hârtie în mână şi a plecat. Întorcându-se
cu spatele, a strigat ceva în italiană şi sala a vuit de entuziasm. Nu
aveam buzunare, aşa că am îndesat rapid bileţelul în sân, sperând că
nimeni nu va observa.
Recepţia noastră a durat mult mai mult decât prima şi am suspectat
că musafirii noştri se distrau prea bine ca să dorească să plece. Dar,
cu toate că a ţinut mult, totul a trecut ca un vis.
Câteva ore mai târziu, mă îndreptam spre camera mea, complet
frântă. Eram mult prea sătulă ca să mă pot gândi la cină şi, deşi abia
se făcuse seară, ideea de a mă băga în pat era foarte atrăgătoare.
Înainte de a apuca să mă uit măcar spre pat, Anne a venit la mine cu
o surpriză. Am ţipat uşor şi i-am luat imediat scrisoarea din mână.
Cei care lucrau la poştă meritau toate laudele; se mişcau foarte
repede.
Am rupt plicul şi am ieşit pe balcon, lăsând cuvintele tatălui meu şi
ultimele raze de soare să mă mângâie în acelaşi timp.

Dragă America,
Va trebui să-i scrii o scrisoare lui May cât de curând. Când a văzut că
doar eu am primit veşti de la tine, a fost foarte dezamăgită. Să fiu sincer,
şi eu am fost luat un pic prin surprindere. Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar
în niciun caz la ce m-ai întrebat tu.
În primul rând, e adevărat. Când am venit în vizită, am vorbit cu Maxon
şi el şi-a exprimat foarte clar intenţiile în ceea ce te priveşte. Nu cred că îi
stă în caracter să fie altfel decât sincer şi am simţit (şi încă simt) că ţine
428
foarte mult la tine. Cred că, dacă tot procesul ar fi fost mai simplu, te-ar fi
ales deja. Personal, cred că ezitarea vine din partea ta. Greşesc, cumva?
Răspunsul pe scurt este da. Sunt de acord în privinţa lui Maxon şi, dacă
tu vrei să fii cu el, îţi voi susţine decizia. Dacă nu, te voi susţine oricum.
Te iubesc şi vreau să fii fericită. Poate că asta va însemna să trăieşti în
căsuţa noastră înghesuită, în loc să stai la palat. Pe mine nu mă
deranjează.
Cât despre cealaltă întrebare, trebuie să răspund tot da şi la asta.
America, ştiu că nu ai prea multă încredere în tine, dar trebuie să devii
conştientă de valoarea ta. Ani de-a rândul ţi-am spus că eşti talentată,
dar nu ne-ai crezut până când nu ai primit din ce în ce mai multe
solicitări la evenimente. Îmi amintesc ziua în care ai văzut că ai toată
săptămâna ocupată şi ai ştiut că era datorită vocii şi talentului tău. Erai
atât de mândră. Era ca şi cum deveniseşi dintr-odată conştientă de tot
ceea ce erai în stare. Iar noi ţi-am spus… că eşti frumoasă, dar nu sunt
sigur că te-ai văzut vreodată aşa până când nu ai fost selectată pentru
Alegere.
Ai stofă de conducător, America. Ai o minte ageră şi eşti cu capul pe
umeri; eşti dispusă să înveţi şi poate, mai presus de toate, oferi
compasiune. Asta e ceva după care oamenii acestei ţări tânjesc mai mult
decât îţi imaginezi.
Dacă îţi doreşti coroana, America, ia-o. Ia-o. Pentru că ţie ar trebui să-ţi
aparţină.
Iar dacă nu vrei această povară, nu te-aş putea niciodată învinovăţi.
Te-aş primi acasă cu braţele deschise. Te iubesc.
Tata

Lacrimile mi se scurgeau în tihnă pe obraji. Credea într-adevăr că


puteam să o fac. Era singurul. Ei bine, el şi Nicoletta.
Nicoletta!
Uitasem complet de biletul lăsat de ea. Am căutat în corsajul rochiei
şi l-am scos. Era un număr de telefon. Nici măcar nu îşi trecuse
numele pe el.
429
Nu-mi puteam imagina ce risc îşi asuma oferindu-se să mă ajute.
Am strâns în mână bucata de hârtie şi scrisoarea de la tata. M-am
gândit la spusele lui Aspen, care nu credea că mi-aş fi putut asuma
rolul de prinţesă. Mi-am amintit de clasamentul publicului în care
figuram pe ultimul loc. M-am gândit la promisiunea misterioasă a
lui Maxon de acum câteva zile…
Am închis ochii şi am încercat să-mi cercetez sufletul. Eram oare în
stare? Puteam eu să fiu următoarea prinţesă a Illéei?

430
Capitolul 20

A doua zi după recepţia italienilor ne-am adunat în Salonul


Doamnelor după micul dejun. Regina era absentă şi niciuna dintre
noi nu ştia ce însemna asta.
— Pariez că o ajută pe Silvia să redacteze raportul final, şi-a dat Elise
cu părerea.
— Nu cred că regina are prea multe de spus în privinţa asta, a
contrazis-o Kriss.
— Poate că e mahmură, a sugerat Natalie, presându-şi tâmplele cu
degetele.
— Doar pentru că tu eşti nu înseamnă că şi ea este, a repezit-o
Celeste.
— Poate că nu se simte bine, am spus. Se îmbolnăveşte destul de des.
Kriss a încuviinţat.
— Mă întreb de ce e aşa.
— A copilărit în sud, nu? a întrebat Elise. Am auzit că aerul şi apa nu
sunt tocmai curate acolo. Poate că e din cauza felului în care a fost
crescută.
— Eu am auzit că mai jos de Sumner, totul e jalnic, a adăugat
Celeste.
— Probabil că se odihneşte, am intervenit. Sunt Actualităţile în seara
asta şi pur şi simplu vrea să fie pregătită. E deşteaptă. E abia zece şi
până şi mie mi-e somn.
— Mda, toate ar trebui să tragem un pui de somn, a zis Natalie,
istovită.
O slujnică a intrat în cameră cu o tăviţă în mâini şi a traversat tăcută
încăperea, atât de sprinten, încât aproape că nu am observat-o.

431
— Stai aşa, a spus Kriss. Nu credeţi că vor vorbi despre chestia cu
recepţia la Actualităţi, nu-i aşa?
Celeste a scos un geamăt.
— Am urât idioţenia aia. Tu şi America aţi avut noroc.
— Glumeşti, nu? Ai vreo idee…
Kriss s-a întrerupt când slujnica s-a oprit în stânga mea, scoţând la
iveală un bilet împăturit pe tăviţă.
Am simţit ochii tuturor aţintiţi asupra mea cât timp am ridicat
ezitând scrisoarea şi am citit-o.
— E de la Maxon? a întrebat Kriss, încercând să pară mai puţin
interesată decât era.
— Da.
Nu mi-am ridicat privirea.
— Ce scrie? m-a iscodit ea.
— Că trebuie să stea puţin de vorbă cu mine.
Celeste a râs.
— Se pare că ai dat de bucluc.
Am oftat şi m-am ridicat ca să o urmez pe slujnică afară din încăpere.
— Presupun că există doar o cale de a afla.
— Poate că în sfârşit o dă afară, a şoptit Celeste, suficient de tare ca
să o pot auzi.
— Chiar crezi? a întrebat Natalie, un pic prea entuziasmată.
M-a trecut un fior de gheaţă. Poate că mă dădea afară! Dacă voia
să-mi vorbească sau să petreacă un timp cu mine, nu ar fi spus-o
altfel?
Maxon mă aştepta pe coridor, iar eu m-am îndreptat timidă spre el.
Nu arăta supărat, dar dădea semne de încordare.
Mi-am adunat tot curajul.
— Deci?
M-a apucat de braţ.
— Avem un sfert de oră. Nu poţi împărtăşi nimănui ceea ce urmează
să-ţi arăt. Ai înţeles?
Am încuviinţat.
432
— În regulă, atunci.
Am urcat în fugă scările, tocmai până la etajul al treilea. Maxon m-a
tras cu blândeţe după el de-a lungul coridorului, îndemnându-mă cu
toate astea să mă grăbesc, până când am ajuns în faţa unor uşi duble,
albe.
— Un sfert de oră, mi-a amintit el.
— Un sfert de oră.
A scos o cheie din buzunar şi a descuiat una dintre uşi, ţinând-o
deschisă ca să pot intra înaintea lui.
Camera era mare şi luminoasă, cu multe ferestre şi uşi care dădeau
spre balcon. Era mobilată cu un pat, un şifonier masiv şi o masă cu
scaune. În afara lor, nimic altceva. Niciun tablou pe pereţi, niciun
obiect decorativ pe rafturile incrustate. Până şi vopseaua era ternă.
— Acesta este dormitorul prinţesei, a spus Maxon încet.
L-am privit cu ochi mari.
— Ştiu că nu prea e mare lucru de văzut în momentul ăsta. Prinţesa
trebuie să-şi aleagă decorul. Odată ce mama s-a mutat în dormitorul
reginei, camera a fost golită.
Regina Amberly dormise aici. Ceva din aerul acestei camere părea
magic.
Maxon a venit în spatele meu şi a început să-mi explice:
— Uşile astea duc spre balcon. Acelea – a arătat spre celălalt capăt al
camerei – duc spre biroul personal al prinţesei. Iar aici – a indicat o
uşă în dreapta noastră – uşa asta duce spre camera mea. Prinţesa nu
trebuie să stea prea departe de mine.
Am simţit că roşesc la gândul de a dormi aici, cu Maxon atât de
aproape.
A păşit spre şifonier.
— Iar ăsta? În spatele acestei piese de mobilier se află pasajul către
refugiu. Poţi ajunge şi în alte locuri din palat pe aici, dar acesta este
scopul său principal.
A oftat.
— Asta nu e cea mai nimerită întrebuinţare, dar am considerat că va
433
merita efortul.
Maxon a tras de un zăvor ascuns, iar şifonierul şi lambriul de pe
perete s-au deschis. L-am văzut zâmbind spaţiului gol din spatele
acestuia din urmă.
— Ai picat la ţanc.
— Nu aş fi ratat momentul ăsta, a spus o altă voce.
Am tras aer în piept. Vocea nu avea cum să aparţină cui credeam eu.
Am făcut un pas în faţă ca să pot vedea ce se afla dincolo de dulapul
voluminos şi de faţa zâmbitoare a lui Maxon. Apoi am recunoscut-o
pe Marlee, îmbrăcată în haine foarte modeste şi cu părul prins
într-un coc.
— Marlee? am şoptit, convinsă că visam. Ce cauţi aici?
— Mi-a fost atât de dor de tine! a strigat ea şi a alergat spre mine cu
braţele deschise.
Pe palmele ei am putut să văd clar urmele roşiatice ale rănilor, acum
aproape vindecate. Era într-adevăr Marlee.
M-a îmbrăţişat şi ne-am prăvălit pe podea. Eram copleşită de emoţie.
Nu mă puteam opri din plâns şi o întrebam încontinuu ce
Dumnezeu căuta acolo.
Când m-am mai liniştit, Maxon mi-a atras atenţia.
— Zece minute. Te aştept afară. Marlee, vei putea să pleci pe unde ai
venit.
Marlee şi-a dat cuvântul, iar Maxon ne-a lăsat singure.
— Nu înţeleg, am spus. Trebuia să te duci spre sud. Trebuia să intri
în Opt. Carter unde e?
Ea zâmbea, împotriva nedumeririi mele.
— Am fost aici tot timpul. Am început de curând să lucrez la
bucătărie; iar Carter este în proces de recuperare, însă cred că va
ajunge la grajduri zilele astea.
— În proces de recuperare?
Aveam atâtea întrebări, încât nu eram sigură de ce o alesesem tocmai
pe asta.
— Da, merge şi poate să se aşeze şi să se ridice, dar îi e greu să facă
434
efort. Ajută şi el la bucătărie până la vindecare. O să se facă bine, ai
să vezi. Şi uită-te la mine, a spus ea, întinzând mâinile.
— Am fost foarte bine îngrijiţi. Nu arată prea bine, dar cel puţin nu
mă mai dor.
Am atins cu grijă urmele umflate de pe palmele ei, convinsă că nu
aveau cum să nu o doară. Dar nici măcar nu a tresărit şi, după un
moment, mi-am strecurat mâna într-a ei. Era ciudat, dar în acelaşi
timp complet natural. Marlee era aici. Iar eu o ţineam de mână.
— Deci Maxon v-a ţinut în palat tot timpul ăsta?
A încuviinţat.
— După biciuire, i-a fost teamă să nu păţim ceva, aşa că ne-a ţinut
aici. Doi tineri, frate şi soră, care aveau rude în Panama, au fost
trimişi în locul nostru. Ne-am schimbat numele, iar Carter şi-a lăsat
barba să crească în speranţa că după o vreme o să putem trece
neobservaţi. Nu mulţi oameni ştiu că suntem încă în palat, doar
câteva dintre bucătăresele cu care lucrez, una dintre asistente şi
Maxon. Nici soldaţii nu cred că ştiu, pentru că ei trebuie să-i dea
socoteală regelui şi, dacă acesta ar afla, nu i-ar conveni.
A clătinat din cap înainte să schimbe rapid subiectul.
— Apartamentul nostru e mic, practic e loc doar pentru patul nostru
şi nişte rafturi, dar cel puţin e curat. Încerc să cos o cuvertură nouă
pentru pat, dar nu sunt…
— Stai aşa. Patul nostru? Adică dormiţi în acelaşi pat?
Marlee a zâmbit.
— Ne-am căsătorit acum două zile. I-am spus lui Maxon în
dimineaţa în care am fost biciuiți că îl iubeam pe Carter şi că el era
cel cu care îmi doream să mă mărit şi mi-am cerut scuze că l-am
rănit. Nu a fost afectat, bineînţeles. A venit la mine acum două zile,
spunându-mi că avea loc nu ştiu ce eveniment important şi că, dacă
voiam să ne căsătorim, acela era momentul.
Am numărat zilele. Cu două zile în urmă ne vizitase Federaţia
Germană. Tot personalul palatului fie ajuta la servirea lor, fie se
pregătea pentru primirea doamnelor din Italia.
435
— Maxon m-a condus la altar. Nu sunt sigură că îmi voi mai vedea
părinţii vreodată. Cu cât sunt mai departe de mine, cu atât mai bine.
Îmi dădeam seama că o durea să spună asta, dar înţelegeam situaţia.
Dacă aş fi fost în locul ei şi m-aş fi trezit deodată că eram din Opt, cel
mai bun lucru pe care l-aş fi putut face pentru familia mea ar fi fost
să dispar. Cu timpul, oamenii uită. În cele din urmă, părinţii mei
şi-ar fi revenit.
Ca să-şi alunge gândurile triste, şi-a răsfirat degetele de la mâna
stângă şi am observat pentru prima oară verigheta simbolică din
jurul inelarului ei. Era un şnur legat într-un nod simplu, dar
transmitea un mesaj clar: sunt luată.
— Cred că va trebui să îl pun să-mi facă una nouă în curând; asta
deja a început să se uzeze. Presupun că, dacă va lucra la grajduri, va
trebui să-i fac un inel nou în fiecare zi.
A ridicat din umeri veselă.
— Nu că m-ar deranja.
Aveam altă întrebare pentru ea, una delicată de data asta, dar ştiam
că nu aş fi fost niciodată în stare să am genul ăsta de conversaţie cu
mama sau cu sora mea Kenna.
— Deci voi aţi… ştii tu?
I-a luat o clipă să înţeleagă la ce mă refeream, dar apoi a râs.
— Ah! Da.
Am chicotit amândouă.
— Şi cum e?
— Sincer? Puţin inconfortabil la început. A doua oară a fost mai
bine.
— Oh.
Nu ştiam ce altceva să spun.
— Mda.
A urmat o mică pauză.
— Mă simt foarte singură fără tine. Îmi lipseşti.
Mă jucam cu bucăţica de sfoară de pe degetul ei.
— Şi tu îmi lipseşti. Poate că odată ce ajungi prinţesă, o să mă pot
436
strecura aici tot timpul ca să te văd.
Am pufnit.
— Nu sunt sigură că asta se va întâmpla.
— Ce vrei să spui? a întrebat ea, cu o expresie serioasă. Încă eşti
preferata lui, nu?
Am ridicat din umeri.
— Ce s-a întâmplat?
Tonul ei trăda… îngrijorare şi nu voiam să recunosc că totul
începuse odată ce plecase. Nu era vina ei.
— Chestii.
— America, ce se petrece?
Am oftat.
— După ce ai fost biciuită, eram supărată pe Maxon. Mi-a luat ceva
timp ca să-mi dau seama că nu ar fi făcut aşa ceva dacă ar fi avut
cum să se opună.
Marlee a încuviinţat.
— Şi-a dat toată silinţa, America. Şi când nu a reuşit, a făcut tot ce i-a
stat în putinţă ca să remedieze situaţia. Deci nu fi supărată pe el.
— Am trecut peste asta, dar nu sunt sigură că vreau să fiu prinţesă.
Nu ştiu dacă aş putea să fac ce a făcut el. Şi apoi mai este şi sondajul
ăsta într-o revistă pe care mi-a arătat-o Celeste. Oamenii nu mă plac,
Marlee. Sunt pe ultimul loc. Nu sunt sigură că am ce-mi trebuie. Nu
am fost o alegere bună de la început şi se pare că mă scufund. Iar
acum… acum… cred că Maxon o vrea pe Kriss.
— Kriss? Când s-a întâmplat asta?
— Nu am idee şi nu ştiu ce să fac. O parte din mine crede că e un
lucru bun. Ea ar fi o prinţesă mai bună decât mine; şi dacă o place cu
adevărat, vreau să fie fericit. Şi trebuie să facă o altă eliminare foarte
curând. Când m-a chemat astăzi, am crezut că o să mă trimită acasă.
Marlee a râs.
— Eşti aşa de caraghioasă! Dacă Maxon n-ar fi avut sentimente
pentru tine, te-ar fi trimis de mult acasă. Motivul pentru care încă te
afli aici este că el refuză să-şi piardă speranţa..
437
Am scos ceva între un acces de tuse şi un hohot de râs.
— Mi-aş dori să putem vorbi mai mult, dar ar fi cazul să plec, s-a
scuzat ea. Profităm de schimbarea turei între soldaţi ca să facem asta.
— Nu-mi pasă că nu avem mult timp. Mă bucur doar că eşti bine.
M-a îmbrăţişat.
— Nu te da bătută încă, da?
— N-o voi face. Poate că mi-ai putea trimite o scrisoare sau ceva, din
când în când?
— Ar putea merge. Vom vedea.
Mi-a dat drumul şi am rămas un timp faţă în faţă.
— Dacă m-ar fi întrebat pe mine, pe tine te-aş fi votat. Întotdeauna
am crezut că tu ar trebui să fii aleasa.
Am roşit.
— Acum, du-te. Salută-l pe soţul tău din partea mea.
Mi-a zâmbit.
— Aşa voi face.
Fără să stea pe gânduri, s-a dus la şifonier şi a tras zăvorul. Dintr-un
motiv sau altul, crezusem că biciuirea o va distruge, dar era mai
puternică acum. Până şi postura îi era diferită. Marlee s-a întors ca
să-mi trimită un sărut şi a dispărut.
Am ieşit repede din cameră şi l-am găsit pe Maxon aşteptând pe
coridor. Auzind uşa, a ridicat ochii din carte zâmbind, iar eu m-am
dus să mă aşez lângă el.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme?
— Trebuia mai întâi să mă asigur că sunt în siguranţă. Tatăl meu nu
ştie că am făcut asta; şi până când nu erau în afara oricărui pericol,
trebuia să ţin informaţia pentru mine. Sper să pot aranja să o vezi
mai des, dar asta va dura un timp.
Am simţit cum mi se lua o greutate de pe umeri, ca şi cum povara
grijilor pe care le tot cărasem după mine mă părăsea subit.
Fericirea pe care o simţisem la vederea lui Marlee, certitudinea că
Maxon era la fel de bun la suflet cum credeam eu şi uşurarea
generală că această întâlnire nu însemna părăsirea competiţiei, toate
438
astea mă copleşeau.
— Mulţumesc, am şoptit.
— Nicio problemă.
Nu ştiam ce altceva să mai spun. După o vreme, Maxon şi-a dres
vocea.
— Ştiu că eşti refractară cu privire la părţile mai puţin plăcute ale
acestei slujbe, dar ai multe oportunităţi aici. Cred că ai putea face
lucruri măreţe. Îmi dau seama că acum vezi numai prinţul din mine,
dar asta trebuia să se întâmple odată şi odată, mai ales dacă vei fi cu
adevărat a mea.
M-am uitat lung la el.
— Ştiu.
— Nu mai pot să-mi dau seama ce gândeşti. Reuşeam să disting acea
sclipire din ochii tăi la început, când nu-ţi păsa cu adevărat de mine;
de când lucrurile s-au schimbat între noi, ai început să mă priveşti
altfel. Acum, sunt momente în care mi se pare că e acolo, şi altele în
care pari a fi plecat deja.
Am încuviinţat.
— Nu îţi cer să-mi spui că mă iubeşti. Nu îţi cer să decizi aşa,
dintr-odată, că vrei să fii prinţesă. Dar trebuie să ştiu dacă îţi doreşti
măcar să fii aici.
Asta era întrebarea, nu-i aşa? Încă nu ştiam dacă puteam să îmi asum
rolul de prinţesă, dar nu eram sigură nici că voiam să renunţ la el.
Bunătatea lui Maxon m-a mişcat. Erau încă atât de multe de luat în
considerare, dar nu puteam să mă dau bătută. Nu acum.
Maxon ţinea o mână pe picior, iar eu mi-am strecurat palma sub a
lui. Mi-a strâns-o bucuros.
— Dacă mă primeşti înapoi, vreau să rămân.
Maxon a răsuflat uşurat.
— Mi-ar plăcea foarte mult.
M-am întors în Salonul Doamnelor după o scurtă oprire la toaletă.
Nimeni nu a spus nimic până când m-am aşezat, dar Kriss a fost cea
suficient de curajoasă să întrebe.
439
— Despre ce a fost vorba?
M-am uitat nu doar la ea, d la toate fetele care mă fixau curioase.
— Aş prefera să nu spun.
Din cauza ochilor umflaţi de plâns, un răspuns ca acela dădea de
înţeles că nimic bun nu ieşise din întâlnirea mea cu Maxon; dar dacă
asta era ceea ce trebuia să spun ca să o protejez pe Marlee, atunci nu
mă deranja.
Ce m-a durut cu adevărat a fost felul în care Celeste îşi strângea
buzele ca să-şi ascundă zâmbetul, sprâncenele ridicate ale lui Natalie
în timp ce se prefăcea că citeşte revista pe care o împrumutase şi
schimbul de priviri pline de speranţă dintre Kriss şi Elise.
Competiţia era mai dură decât crezusem.

440
Capitolul 21

Am fost scutite de umilinţa de a ne confrunta cu evaluarea


recepţiilor organizate de noi la Actualităţi. Vizitele prietenilor noştri
străini au fost menţionate în trecere, însă evenimentele în sine nu au
fost făcute publice.
Abia a doua zi dimineaţa, Silvia şi regina au venit să ne vorbească
despre prestaţiile noastre.
— V-am încredinţat o sarcină foarte delicată şi foarte uşor ar fi putut
ieşi un fiasco total. Cu toate astea, îmi face plăcere să spun că ambele
echipe s-au descurcat foarte bine.
Silvia ne-a privit zâmbind pe fiecare în parte.
Toate am răsuflat uşurate, iar eu am căutat mâna lui Kriss, ea făcând
la fel. Oricât de confuză eram în privinţa ei şi a lui Maxon, ştiam că
nu aş fi avut cum să fac faţă întregului eveniment fără ea.
— Dacă e să fiu sinceră, un eveniment a fost ceva mai reuşit decât
celălalt, dar toate ar trebui să fiţi mândre de ceea ce aţi realizat. Am
primit scrisori de mulţumire de la vechii noştri prieteni din Federaţia
Germană pentru graţia cu care i-aţi primit, a spus Silvia, uitându-se
la Celeste, Natalie şi Elise. Au fost câteva mici scăpări şi nu cred că
vreuneia dintre noi îi plac într-adevăr evenimente atât de serioase,
însă ei cu siguranţă s-au distrat.
— Cât despre voi două, a continuat Silvia, întorcându-se către mine
şi Kriss, trebuie să spun că doamnele din Italia s-au simţit
extraordinar. Au fost foarte impresionate de stilul vostru şi de
mâncarea pe care le-aţi oferit-o; şi au insistat în mod special să ceară
vinul pe care l-aţi servit, aşa că, bravo! Nu m-ar surprinde dacă Illéa
ar câştiga un nou aliat de nădejde în urma acestui călduros bun

441
venit. Sunteţi demne de laudă!
Kriss a ţipat de bucurie, iar eu am dat drumul unui râs nervos,
fericită mai ales că se terminase, darămite că le şi întrecuserăm pe
celelalte.
Silvia a continuat să vorbească despre raportul oficial pe care urma
să-l scrie şi să i-l înmâneze lui Maxon şi regelui, dar a spus că niciuna
dintre noi nu avea de ce să-şi facă griji. În timp ce vorbea, o slujnică a
intrat în fugă în cameră şi s-a îndreptat spre regină, şoptindu-i ceva
la ureche.
— Bineînţeles, pot să intre, a încuviinţat regina, ridicându-se brusc şi
înaintând.
Slujnica s-a întors grăbită şi le-a deschis uşa regelui şi lui Maxon.
Ştiam că bărbaţii nu aveau voie să intre în această cameră fără
permisiunea reginei, dar era comic să văd scena desfăşurându-se
sub ochii mei.
Când au intrat, ne-am pregătit să facem reverenţe, dar nu dădeau
semne că le-ar păsa de formalităţi.
— Dragele noastre doamne, ne cerem scuze pentru deranj, însă
avem veşti urgente, a spus regele.
— Mi-e teama că războiul din Noua Asie a luat un alt curs, a anunţat
Maxon pe un ton ferm. Situaţia este atât de serioasă încât eu şi tata
plecăm chiar în acest moment ca să vedem ce putem face.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat regina, apăsându-şi mâinile pe piept.
— Nimic pentru care să-ţi faci griji, dragostea mea, i-a răspuns
regele încrezător.
Dar nu putea fi o afirmaţie complet sinceră dacă trebuiau să plece
atât de urgent.
Maxon s-a dus lângă mama lui. Au avut o conversaţie scurtă, în
şoaptă, după care a sărutat-o pe frunte. A îmbrăţişat-o şi s-a retras.
Apoi, regele a început să-i înşire o listă de instrucţiuni reginei, în
timp ce Maxon a venit să-şi ia la revedere de la fiecare dintre noi.
De la Natalie şi-a luat rămas-bun atât de repede, încât parcă nici n-o
făcuse. Natalie nu a părut prea deranjată şi eu nu ştiam ce să înţeleg
442
din asta. Oare chiar nu era îngrijorată de lipsa de afecţiune a lui
Maxon sau era atât de răvăşită încât îşi impunea să fie calmă?
Celeste s-a agăţat de gâtul lui Maxon şi a izbucnit în cea mai penibilă
demonstraţie de plâns prefăcut la care asistasem vreodată. Îmi
amintea de May când era mai mică; credea că lacrimile aduceau ca
prin magie bani, ca să avem tot ce ne doream. Când Maxon a
încercat să se desprindă, ea i-a plasat un sărut pe buze, de care el –
într-un mod cât mai politicos cu putinţă – s-a şters cu promptitudine
după ce s-a întors cu spatele.
Elise şi Kriss erau atât de aproape încât am auzit cum şi-a luat la
revedere de la ele.
— Sună-i dinainte şi spune-le să ne ia uşor, i-a spus el lui Elise.
Uitasem că principalul motiv pentru care ea se afla încă aici erau
legăturile ei de familie cu liderii din Noua Asie. Mă întrebam dacă
turnura negativă a acestui război avea să o coste locul în Alegere.
Apoi, deodată, mi-am dat seama că nu puteam să prevăd ce avea să
se întâmple dacă pierdeam războiul.
— Dacă îmi aduci un telefon, voi vorbi cu părinţii mei, a promis ea.
Maxon a încuviinţat şi i-a sărutat mâna lui Elise, apoi, s-a îndreptat
către Kriss.
L-a luat imediat de mână.
— Vei fi în pericol? a întrebat încet, cu glas tremurător.
— Nu ştiu. În timpul ultimei noastre călătorii în Noua Asie, situaţia
nu era nici pe departe atât de tensionată. Nu pot fi sigur de data asta.
Vocea lui era aşa de tandră încât am simţit că ar fi trebuit să aibă
această conversaţie în privat. Kriss şi-a ridicat privirea către tavan şi
a suspinat, iar în acea fracţiune de secundă, Maxon s-a uitat spre
mine. Mi-am ferit privirea.
— Te rog să ai grijă, a şoptit ea.
O lacrimă i s-a prelins pe obraz.
— Bineînţeles, draga mea.
Maxon a salutat-o cu un gest caraghios, ceea ce a făcut-o să râdă.
Apoi a sărutat-o pe obraz şi şi-a apropiat buzele de urechea ei.
443
— Te rog, încearcă să o ţii pe mama ocupată. Îşi face griji.
A făcut un pas în spate ca să se uite în ochii ei, iar Kriss a dat o dată
din cap şi i-a dat drumul. De îndată ce s-a desprins de prinţ, un fior
i-a scuturat corpul. Maxon a ezitat o clipă, ca şi cum avea de gând să
o îmbrăţişeze, dar apoi s-a retras şi s-a îndreptat către mine.
Ca şi cum ce spusese Maxon în urmă cu o săptămână nu fusese de
ajuns, aveam acum dovada concretă a relaţiei dintre ei. După cum se
vedea, relaţia lor era cât se poate de reală. O privire scurtă spre Kriss,
care plângea cu faţa în palme, te lămurea cât de mult ţinea la el. Ori
asta, ori era o actriţă incredibil de bună.
Am încercat să-i analizez expresia când s-a uitat la mine,
comparând-o cu felul în care se uitase la Kriss. Era la fel? Era mai
puţină căldură în ochii lui?
— Încearcă să nu intri în vreun bucluc cât sunt plecat, bine? a spus
el, tachinându-mă.
Cu Kriss nu glumea. Însemna asta ceva?
Mi-am ridicat mâna dreaptă.
— Promit să mă comport exemplar.
L-a bufnit râsul.
— Excelent. Un lucru mai puţin pentru care să-mi fac griji.
— Dar cu noi cum rămâne? Ar trebui să ne facem griji?
Maxon a clătinat din cap.
— Ar trebui să putem controla situaţia, oricare ar fi ea. Tata poate fi
foarte diplomat şi…
— Eşti atât de idiot uneori, am spus eu, făcându-l pe Maxon să se
încrunte. Mă refeream la tine. Ar trebui să ne facem griji pentru tine?
Faţa lui a devenit atunci foarte serioasă, ceea ce nu mi-a potolit
temerile câtuşi de puţin.
— Zburăm cu avionul, intrăm şi ieşim. Asta dacă reuşim să ajungem
la sol…
Maxon a înghiţit o dată în sec şi am văzut cât de înspăimântat era.
Voiam să-l întreb şi altceva, dar nu ştiam ce să spun.
Şi-a dres vocea.
444
— America, înainte să plec…
Mi-am ridicat privirea spre chipul şi mi-am simţit ochii
umplându-se de lacrimi.
— Vreau să ştii că totul…
— Maxon, s-a răstit regele.
Maxon şi-a ridicat capul şi a aşteptat instrucţiunile tatălui său.
— Trebuie să plecăm.
Maxon a încuviinţat.
— La revedere, America, a spus el încet şi mi-a dus mâna la buze.
Făcând asta, a observat brăţărica pe care o purtam. A studiat-o,
părând nelămurit, apoi mi-a sărutat tandru mâna.
Acel sărut delicat precum un fulg mi-a trezit o amintire care îmi
părea veche de ani de zile. Îmi mai sărutase mâna aşa în prima mea
seară la palat, când ţipasem la el, dar cu toate astea mă lăsase să
rămân.
Ochii celorlalte fete erau fixaţi asupra prinţului şi regelui care se
îndepărtau, însă eu o urmăream pe regină. Întregul ei corp ei părea
slăbit. Oare de câte ori aveau să fie puşi în pericol soţul şi fiul ei până
să cedeze?
În clipa în care uşa s-a închis în urma familiei sale, regina Amberly a
clipit de câteva ori, a inspirat adânc şi s-a ridicat în capul oaselor..
— Iertaţi-mă, doamnelor, dar aceste veşti neaşteptate aduc în sarcina
mea multe responsabilităţi. Cred că ar fi mai bine să mă retrag în
camera mea ca să mă pot concentra.
Se străduia din răsputeri să-şi ascundă îngrijorarea.
— Ce ziceţi dacă o să cer ca prânzul să fie adus aici, ca să puteţi
mânca în voie şi să luăm cina împreună diseară?
Toate am încuviinţat.
— Excelent, a aprobat ea şi s-a întors să plece.
Ştiam că era puternică. Crescuse într-un cartier modest dintr-o
provincie săracă, lucrând într-o fabrică până când fusese selectată
pentru Alegere. Apoi, odată ce devenise regină, pierduse sarcină
după sarcină pană să nască. Avea sa ajungă în camera ei arătând ca o
445
doamnă, aşa cum cerea statutul de regină. Însă avea să plângă de
îndată ce era singură.
După ce regina a părăsit camera, Celeste a plecat şi ea. Atunci am
decis că nu eram obligată să rămân. M-am dus în camera mea,
dorindu-mi să fiu singură şi să reflectez.
Mă tot gândeam la Kriss. Cum se crease, aşa brusc, legătura dintre ea
şi Maxon? Nu cu mult timp în urmă, prinţul îmi făcuse promisiuni în
legătură cu viitorul nostru. Nu ar fi avut cum să fie aşa de interesat
de ea, dacă îmi spunea lucruri atât de intime. Probabil că se
întâmplase după asta.
Ziua a trecut repede; iar după cină, în timp ce slujnicele mele mă
ajutau să mă pregătesc de culcare, o singură propoziţie m-a scos din
ale mele.
— Ştiţi pe cine am găsit aici azi-dimineaţă, domnişoară? a întrebat
Anne în timp ce îmi trecea cu blândeţe peria prin păr.
— Pe cine?
— Pe ofiţerul Leger.
Am îngheţat, dar doar pentru o fracţiune de secundă.
— Ah, da? am întrebat.
Mi-am menţinut privirea fixată asupra reflexiei din oglindă, în timp
ce ele au continuat să povestească.
— Da, a răspuns Lucy.
— A spus că face o inspecţie a camerei dumneavoastră. Ceva legat
de securitate.
Părea puţin nedumerită.
— A fost ciudat, a spus Anne, la fel de mirată ca Lucy. Era îmbrăcat
în hainele lui obişnuite, nu în uniformă. Nu ar trebui să desfăşoare
activităţi de securitate în timpul liber.
— Probabil că este foarte dedicat, am comentat eu pe un ton detaşat.
— Cred că este, a admis Lucy cu admiraţie. De câte ori îl văd prin
palat, întotdeauna pare atent la ce se întâmplă. E un soldat foarte
bun.
— Aşa este, a întărit Mary cu convingere. Unii dintre bărbaţii care
446
vin pe aici nu sunt deloc potriviţi pentru această slujbă.
— Şi arată bine în hainele lui de zi cu zi. Majoritatea soldaţilor arată
îngrozitor când îi scoţi din uniformă, a comentat Lucy.
Mary a chicotit şi s-a îmbujorat şi chiar şi Anne a schiţat un zâmbet.
Trecuse multă vreme de când nu mai fuseseră aşa relaxate. Într-o
altă zi, într-un alt moment, ar fi fost amuzant să bârfim despre
gardieni. Dar nu în acea zi. Nu mă puteam gândi decât la faptul că la
mine în cameră se afla o scrisoare de la Aspen. Am vrut să arunc pe
furiş o privire spre borcanul meu, dar n-am îndrăznit.
A trecut o eternitate până m-au lăsat singură. Mi-am impus să am
răbdare şi să aştept câteva momente ca să mă asigur că nu se
întorceau. În cele din urmă, m-am repezit spre pat şi am apucat
borcanul. Aşa cum bănuiam, pe fundul acestuia mă aştepta o
bucăţică de hârtie.

Maxon a plecat. Asta schimbă totul.

447
Capitolul 22

— Psst? am şoptit, urmând instrucţiunile pe care mi le lăsase Aspen


cu o zi în urmă.
Am intrat cu precauţie în camera luminată doar de amurgul ce se
revărsa prin draperiile subţiri ca de borangic, dar mi-era de ajuns ca
să pot citi entuziasmul de pe chipul lui Aspen.
Am închis uşa în urma mea, iar el a alergat imediat spre mine şi m-a
ridicat în braţe.
— Mi-a fost dor de tine.
— Şi mie mi-a fost dor de tine. Am fost atât de ocupată cu recepţia,
încât abia am avut timp să respir.
— Mă bucur că s-a terminat. Ţi-a fost greu să ajungi aici? a glumit el.
Eu am chicotit.
— Serios, Aspen, eşti prea bun la ceea ce faci.
Ideea lui era aproape comic de simplă. Regina era ceva mai relaxată
în ceea ce privea conducerea palatului. Sau poate că era cu mintea în
altă parte. În orice caz, îmi dăduse posibilitatea să aleg între a lua
cina în camera mea sau jos, cu restul fetelor. Slujnicele mele mă
pregătiseră pentru masă, dar în loc să mă duc în sala de mese,
traversasem holul până la vechea cameră a lui Bariel. Fusese aproape
prea uşor.
El a primit lauda zâmbind şi m-a aşezat în colţul cel mai îndepărtat
al camerei, pe nişte perne pe care le pregătise dinainte.
— Stai confortabil?
Am încuviinţat şi am aşteptat să se aşeze şi el, însă nu a făcut-o. În
schimb, a mutat o canapea mare, blocând vederea dinspre uşă, apoi
a tras o masă chiar deasupra capetelor noastre. Într-un final, a apucat

448
un pacheţel pe care îl lăsase pe masă – mirosea a mâncare – şi s-a
aşezat lângă mine.
— Aproape ca acasă, nu?
S-a mutat în spatele meu. Poziţia era aşa de familiară şi spaţiul atât
de mic, încât am avut oarecum senzaţia că eram în căsuţa noastră din
copac. Era ca şi cum recuperase o frântură din ceva ce crezusem că se
pierduse pentru totdeauna şi îl aşezase cu grijă în mâinile mele.
— E chiar mai bine.
Am oftat, sprijinindu-mă de el. După un minut, i-am simţit degetele
mângâindu-mi părul. Mi-a dat fiori.
O vreme am rămas acolo tăcuţi, iar eu am închis ochii şi m-am
concentrat pe zgomotul respiraţiei lui Aspen. Nu cu mult timp în
urmă, făcusem acelaşi lucru cu Maxon. Dar acum era diferit. Mă
gândeam că, dacă ar fi fost nevoie, aş fi putut să recunosc răsuflarea
lui Aspen dintr-o mie. Îl cunoşteam atât de bine. Şi era limpede că şi
el mă cunoştea. Această mică oază de pace era tot ce îmi dorisem cu
atâta ardoare, iar Aspen îmi îndeplinise dorinţa.
— La ce te gândeşti, Mer?
— La multe lucruri.
Am suspinat.
— La ai mei, la tine, la Maxon, la Alegere, la tot.
— Şi ce simţi în legătură cu toate astea?
— În mare parte, sunt confuză. Uneori cred că înţeleg ce se întâmplă
cu mine, apoi intervine ceva, iar sentimentele mele încep să se
schimbe.
Aspen a tăcut o vreme şi în vocea lui se simţea durere când a
întrebat:
— Sentimentele tale faţă de mine se schimbă des?
— Nu! am răspuns, lipindu-mă şi mai mult de el. Dacă mă gândesc
bine, eşti singura constantă. Ştiu că, dacă totul se dă peste cap, tu vei
fi aici, în exact acelaşi loc. Când lucrurile o iau razna, dragostea mea
pentru tine e forţată să se retragă în plan secund, dar ştiu că e mereu
acolo. Are sens ce spun?
449
— Are. Ştiu că fac toată chestia asta mai complicată decât este. Mă
bucur cu toate astea să aflu că nu am ieşit complet din cursă.
Aspen şi-a înfăşurat braţele în jurul meu, ca şi când m-ar fi putut ţine
acolo pentru totdeauna.
— Nu am uitat de noi, l-am asigurat eu.
— Uneori simt că eu şi Maxon concurăm într-un fel de Alegere şi
doar unul dintre noi te va câştiga în final; nu mă pot hotărî pentru
cine este mai greu. Maxon nu ştie de fapt că e într-o competiţie, aşa
că s-ar putea să nu aibă ocazia să se străduiască aşa de mult. Pe de
altă parte, eu trebuie să mă ascund, ceea ce nu-mi permite să îţi pot
oferi tot ce îţi oferă el. Nu e o luptă corectă, oricum ai lua-o.
— N-ar trebui să vezi lucrurile aşa.
— Nu ştiu cum altfel să le văd, Mer.
Am oftat.
— Hai să nu vorbim despre asta.
— În regulă. Oricum nu-mi place să vorbesc despre el. Cum rămâne
cu celelalte lucruri în privinţa cărora eşti confuză? Ce se întâmplă de
fapt?
— Îţi place să fii soldat? l-am întrebat eu, întorcându-mă spre el.
A încuviinţat cu entuziasm, în timp ce se întindea să desfacă
pachetul cu mâncare.
— Îmi iubesc meseria, Mer. Credeam că o să urăsc fiecare minut, dar
e fantastic.
Şi-a aruncat o bucată de pâine în gură şi a continuat să vorbească.
— Adică e vorba de chestii evidente, cum ar fi faptul că sunt mereu
bine hrănit. Ne vor solizi, aşa că ni se dă mâncare din belşug. Şi mai
sunt şi injecţiile, a zis, părând să se răzgândească. Dar nu sunt aşa de
rele. Şi primesc o bonificaţie. Cu toate că am tot ce-mi trebuie, sunt
plătit.
S-a oprit o clipă, jucându-se cu o felie de portocală.
— Şi tu ştii cât de bine te simţi când trimiţi bani acasă.
Mi-am dat seama că se gândea la mama lui şi la cei şase fraţi şi surori
de acasă. El jucase rolul tatălui în familia sa; mă întrebam dacă asta îl
450
făcea să îi fie şi mai dor de casă decât îmi era mie.
Şi-a dres vocea şi a continuat.
— Dar sunt şi alte lucruri care nu mă aşteptam să-mi placă. Chiar
îmi convin disciplina şi ordinea pe care le implică slujba asta. Îmi
place să ştiu că fac ceva util. Mă simt aşa de… împlinit. Ani de zile
am fost neliniştit, făcând inventare sau curăţenie în case. Acum simt
că meseria asta este ceea ce îmi era menit să fac.
— Deci răspunsul tău e un mare da? Îţi place?
— Absolut.
— Dar nu-ţi place de Maxon. Şi ştiu că nu eşti de acord cu modul în
care e condusă Illéa. Obişnuiam să vorbim despre asta acasă. Şi mai e
şi toată chestia aia cu oamenii din sud care nu mai aparţin niciunei
caste… Ştiu că şi asta te deranjează.
A încuviinţat.
— Mi se pare o dovadă de cruzime.
— Atunci cum poate să ţi se pară în regulă să asiguri protecţia
acestui sistem? Lupţi împotriva rebelilor pentru ca regele şi Maxon
să fie în siguranţă. Ei sunt cei care lasă toate astea să se întâmple, iar
tu nu eşti de acord cu nimic din ceea ce fac ei. Aşadar, cum de îţi
iubeşti meseria?
Mesteca în timp ce se gândea.
— Nu ştiu. Presupun că n-are sens, dar… OK, cum am mai spus, e
vorba de a avea un scop. Mă simt motivat şi implicat, simt că am
ocazia să fac ceva mai mult cu viaţa mea. Poate că Illéa nu este
perfectă. De fapt, este departe de a fi. Dar eu… eu îmi păstrez
speranţa, s-a confesat el cu simplitate.
Am tăcut amândoi o clipă, reflectând.
— Am senzaţia că starea lucrurilor s-a îmbunătăţit de-a lungul
timpului, deşi, sincer, nu ştiu suficient de multe despre istoria
noastră ca să dovedesc asta. Şi am această presimţire că lucrurile vor
sta şi mai bine în viitor. Cred că există perspective. Şi poate că pare
prostesc să spun asta, dar este ţara mea. Înţeleg că are problemele ei,
dar asta nu înseamnă că anarhiştii ăştia pot pur şi simplu să vină şi
451
să mi-o ia. Tot a mea rămâne. Sună nebunesc?
Eu ronţăiam dintr-o felie de pâine şi meditam asupra vorbelor lui
Aspen. Îmi aminteau de căsuţa noastră din copac şi de discuţiile
despre tot felul de lucruri. Chiar dacă nu eram de acord, sfârşeam
prin a le înţelege mai bine. Dar de data asta nu puteam să-l contrazic.
Ba chiar mă ajuta să văd ceea ce fusese probabil ascuns în inima mea
în tot acest timp.
— Nu sună nebunesc deloc. Sună perfect rezonabil.
— Te ajută să răspunzi la întrebările pe care ţi le puneai?
— Da.
— Ai de gând să-mi explici câtuşi de puţin?
I-am zâmbit.
— Nu încă.
Cu toate astea, Aspen era isteţ şi era posibil să fi ghicit deja. Privirea
meditativă din ochii lui sugera că o făcuse.
S-a uitat o clipă în altă parte, lăsându-şi mâna să alunece pe braţul
meu, sfârşind prin a se juca un timp cu brăţara făcută pentru
nastu