KIERA CASS

ALEGEREA

COLECTIE

ALEGEREA
ELITA
ALEASA
MOSTENITOAREA
COROANA
1
 KIERA CASS

ALEGEREA
Volumul 1

ALEGEREA

Traducere din limba engleză de

SHAUKI AL-GAREEB

Leda, 2014
 Kiera Cass a absolvit Universitatea Radford, unde a studiat
muzica, teatrul, comunicarea şi istoria. A început să scrie ca o formă
de terapie în urma unei tragedii petrecute în oraşul ei, dar a avut
surpriza de a descoperi că scrisul este adevărata ei vocaţie. În
prezent locuieşte în Blacksburg, Virginia, împreună cu familia. În
timpul liber îi place să citească, să danseze, să posteze filmuleţe pe
Youtube şi să mănânce cantităţi uriaşe de prăjituri.
Pentru mai multe informaţii despre autoare şi cărţile ei, puteţi
accesa site-ul: www.kieracass.com

3
Bună, tată! (fluturări din mână)

4
 Capitolul 1

Când scrisoarea a sosit în cutia poştală, mama a fost în extaz.

Hotărâse deja că toate problemele noastre se terminaseră, dispărând
pentru totdeauna. Eu eram singurul mare impediment din planul ei.
Nu mă consideram o fiică neascultătoare, dar pentru mine, aceea a
fost picătura care a umplut paharul.
Nu voiam să fac parte din familia regală. Nu voiam să fac parte
din Unu. Nici măcar nu voiam să încerc.
M-am ascuns în camera mea – singurul loc unde puteam evita
pălăvrăgeala din casă –, încercând să născocesc un argument care să
îi mai taie din avânt. Aveam deja o colecţie impresionantă de păreri
sincere… dar nu credeam că e dispusă să asculte vreuna.
N-o mai puteam evita pentru mult timp. Ora cinei se apropia şi,
având în vedere că eram cea mai mare dintre copiii care mai
rămăseseră acasă, gătitul mesei cădea pe umerii mei. M-am ridicat
din pat şi m-am dus în gura şarpelui.
Mama s-a uitat urât la mine, dar n-a spus nimic.
M-am învârtit, tăcută, prin bucătărie şi prin sufragerie în timp ce
am gătit împreună puiul, pastele şi am tăiat feliile de măr, pregătind
masa pentru cinci persoane. Dacă îmi ridicam ochii de la treabă, ea
afişa o expresie cumplită, ca şi când se aştepta să mă simt ruşinată de
faptul că nu-mi doream aceleaşi lucruri ca şi ea. Încerca asta adesea.
Ca atunci când nu voisem să accept să lucrez deoarece familia care
ne găzduia era foarte nepoliticoasă. Sau când îmi cerea ca eu să fac
curat în toată casa pentru că nu ne puteam permite să chemăm pe
cineva din Şase să ne ajute.
Uneori funcţiona. Alteori, nu. Iar acum mă aflam în acel punct în
care nu puteam fi convinsă sub nicio formă.
Nu mă suporta când eram încăpăţânată. Dar moştenisem asta de
la ea, aşa că n-ar fi trebuit să fie surprinsă. Cu toate că acest lucru nu
mă viza doar pe mine. În ultima vreme, mama fusese cam agitată.
5
Vara era pe sfârşite şi, curând, urma să înfruntăm frigul. Şi grijile.
A trântit furioasă carafa cu ceai în mijlocul mesei. Salivam la
gândul unei porţii de ceai cu lămâie. Dar trebuia să aştept; nu ar fi
fost înţelept să beau acum paharul care mi se cuvenea şi apoi să fiu
nevoită să mă mulţumesc doar cu apă.
— Ai muri dacă mi-ai face şi mie pe plac şi-ai completa
formularul? m-a întrebat, nemaifiind în stare să se abţină. Alegerea
ar fi o şansă minunată pentru tine, pentru noi toţi.
Am oftat adânc, gândindu-mă că acea completare a formularului
era aproape sinonimă cu moartea.
Nu era niciun secret că rebelii – coloniile subpământene care urau
Illéa, naţiunea noastră mare şi relativ tânără – atacau palatul cu
violenţă, şi încă destul de frecvent. Îi mai văzuserăm în acţiune şi în
Carolina. Una dintre casele magistraţilor arsese din temelii, iar
câtorva oameni din Doi le fuseseră vandalizate maşinile. Odată au
pus la cale chiar şi o evadare din închisoare, dar luând în considerare
că eliberaseră doar o adolescentă care reuşise să rămână însărcinată
şi un bărbat din Şapte, care avea nouă copii, n-am avut cum să nu fiu
de partea lor.
Dar, în afară de pericolul iminent, numai ideea de a mă înscrie
pentru Alegere mă făcea să mă simt rău. Nu m-am putut abţine să
nu zâmbesc trecând în revistă toate motivele pe care le aveam pentru
a rămâne unde eram.
— În ultimii ani, tatălui tău i-a fost foarte greu, a sâsâit mama.
Dacă ai avea măcar un pic de milă, te-ai gândi şi la el.
Tata. Mda! Chiar voiam să-l ajut. Şi pe May, şi pe Gerad. Şi chiar şi
pe mama. Când îmi vorbea aşa, nu mai aveam motive pentru a
zâmbi. De la o vreme nu stăteam tocmai pe roze. Mă întrebam dacă
tata vedea înscrierea mea ca pe o întoarcere la normal, dacă o sumă
de bani, cât de mică, putea îmbunătăţi lucrurile.
Situaţia noastră nu era atât de disperată încât să trăim cu teama că
nu vom supravieţui sau ceva de genul ăsta. Nu eram nevoiaşi. Dar
bănuiesc că nu eram nici prea departe de asta.
6
 Casta noastră se afla la doar trei nivele de treapta de jos. Noi eram
artişti. Iar artiştii şi interpreţii de muzică clasică erau la doar trei paşi
de mizerie. Literalmente. Banii noştri erau din ce în ce mai puţini şi
mai greu de chivernisit, iar veniturile depindeau foarte mult de
sezoanele lucrătoare.
Cândva am citit într-o carte veche de istorie că înainte toate
sărbătorile importante erau îngrămădite în lunile de iarnă. Una
numită Halloween, urmată de Ziua Recunoştinţei, apoi Crăciunul şi
Anul Nou. Toate, una după alta.
Crăciunul a rămas la fel. Nu era ca şi cum ai fi putut schimba data
de naştere a unei zeităţi. Dar de când Illéa a încheiat acel mare tratat
de pace cu China, Anul Nou a început să fie sărbătorit în ianuarie
sau în februarie, în funcţie de fazele Lunii. Toate sărbătorile de
recunoştinţă sau independenţă din partea asta a lumii erau acum
numite, pur şi simplu, Ospăţul Recunoştinţei. Acesta era vara.
Atunci se sărbătorea formarea Ileei, pentru a ne bucura de faptul că
eram încă în viaţă.
Nu ştiam ce anume fusese Halloweenul. Nu mai reapăruse
niciodată.
Aşadar, cel puţin de trei ori pe an, întreaga familie era angajată cu
normă întreagă. Tata şi May pictau tablouri, iar clienţii le cumpărau
pentru a le oferi ca daruri. Eu şi mama mergeam la petreceri – eu
cântam, iar ea mă acompania la pian – şi, dacă puteam, nu refuzam
nicio ofertă de lucru. Când eram mai mică, gândul de a cânta în faţa
unui public mă îngrozea. Acum încercam să mă orientez spre
muzica de atmosferă. Asta eram în ochii angajatorilor noştri: nişte
persoane menite a fi ascultate, nu văzute.
Gerad nu-şi descoperise încă vocaţia. Dar avea doar şapte ani.
Dispunea de suficient timp pentru asta.
Curând, frunzele aveau să-şi schimbe culoarea, iar micuţa noastră
lume urma să fie din nou ameninţată de instabilitate. Cinci guri de
hrănit, dar numai patru munceam. Şi nu exista nicio garanţie că ne
puteam angaja înainte de Crăciun.
7
 Când gândeam aşa, Alegerea semăna cu o frânghie, ceva sigur de
care mă puteam agăţa. Acea scrisoare tâmpită mă putea scoate din
întuneric, cu familia mea cu tot.
M-am uitat la mama. Pentru cineva din Cinci, era plinuţă, ceea ce
era ciudat. Nu era gurmandă şi, oricum, nu avea prea multă
mâncare la dispoziţie. Probabil că aşa arată un corp după ce naşti
cinci copii. Părul îi era roşcat, ca al meu, dar brăzdat de şuviţe de un
alb strălucitor. Acestea apăruseră deodată şi din abundenţă, cam cu
doi ani în urmă. Avea riduri adânci la colţurile ochilor, cu toate că
era încă tânără, şi vedeam, în timp ce se mişca prin bucătărie, că era
adusă de spate de parcă o greutate invizibilă o apăsa pe umeri.
Ştiam că avea multe de suportat. Şi mai ştiam că ăsta era motivul
pentru care începuse să mă manipuleze în halul acela. Ne certam şi
fără problemele suplimentare, dar, pe măsură ce toamna grea se
apropia cu paşi rapizi, devenea din ce în ce mai irascibilă. Acum mă
considera lipsită de logică, pentru că nu voiam nici măcar să
completez un afurisit de formular.
Dar în această lume existau anumite lucruri – lucruri importante –
pe care le iubeam. Iar acea bucată de hârtie părea un zid de cărămidă
care mă ţinea departe de ceea ce-mi doream. Poate că, într-adevăr,
ceea ce voiam era un lucru nesăbuit. Poate că nici măcar nu-l puteam
avea. Dar, cu toate astea, era al meu. Nu credeam că-mi puteam
sacrifica visele, oricât de mult însemna familia mea pentru mine. În
plus, le oferisem deja suficient.
Eram cea mai mare, având în vedere că sora mea Kenna se
căsătorise, iar Kona plecase, şi încercam să contribui pe cât de mult
puteam. Îmi programasem orele de învăţat după repetiţii, ceea ce-mi
ocupa aproape toată ziua, de vreme ce încercam să cânt şi la câteva
instrumente.
Dar, din cauza acestei scrisori, munca mea nu mai conta în niciun
fel. În viziunea mamei mele, eram deja regină.
Dacă aş fi fost isteaţă, aş fi ascuns acea înştiinţare idioată înainte
ca tata, May şi Gerad să intre. Nu mi-am dat seama că mama o
8
dosise în hainele ei ca s-o poată scoate în timpul mesei.
— „Casei Singer”, a citit ea.
Am încercat să înşfac hârtia, dar mama a fost mai rapidă decât
mine. Oricum aveau să afle mai devreme sau mai târziu, dar, dacă ea
proceda în felul ăsta, erau mari şanse să-i atragă pe toţi de partea ei.
— Mamă, te rog! am implorat-o.
— Vreau s-aud! a chiţăit May
Nu am fost deloc surprinsă. Surioara mea îmi semăna la perfecţie,
numai că era cu trei ani mai mică. Dar în vreme ce chipurile noastre
erau identice, personalităţile ne erau complet opuse. Spre deosebire
de mine, ea era prietenoasă şi optimistă. Şi, în prezent, înnebunită
după băieţi. Toată chestia asta avea să i se pară foarte romantică.
Am simţit cum mă înroşesc. Tata asculta, atent, iar May pur şi
simplu sărea în sus de bucurie. Gerad, dragul de el, îşi vedea liniştit
de mâncare. Mama şi-a dres vocea şi a continuat:
— „Ultimul recensământ a confirmat că o femeie cu vârsta
cuprinsă între şaisprezece şi douăzeci de ani locuieşte în prezent în
locuinţa dumneavoastră. Dorim să vă aducem la cunoştinţă şansa pe
care o aveţi de a onora măreaţa naţiune Illéa.”
May a icnit din nou şi m-a apucat de încheietura mâinii:
— Asta eşti tu!
— Ştiu, maimuţico. Opreşte-te înainte să-mi rupi mâna. Dar ea
pur şi simplu a continuat să mă ţină strâns, sărind într-una ca o
minge.
— „Preaiubitul nostru prinţ, Maxon Schreave”, a continuat
mama, „va împlini vârsta majoratului luna aceasta. Speră să
păşească în această nouă etapă a vieţii sale alături de o parteneră,
căsătorindu-se cu o adevărată Fiică a Ileei. Dacă fiica, sora sau
persoana din grija dumneavoastră este interesată să devină soţia
prinţului Maxon şi prinţesa adorată a Ileei, vă rugăm să completaţi
formularul ataşat şi să-l returnaţi la Oficiul de Servicii Provinciale. O
singură tânără din fiecare provincie va fi aleasă prin tragere la sorţi
pentru a se întâlni cu prinţul. Participantele vor fi găzduite în
9
minunatul palat Illéa din Angeles pe toată durata şederii. Familiile
tuturor participantelor vor fi generos recompensate” – a lungit
cuvintele pentru efect – „pentru serviciul adus de ele familiei
regale.”
Mi-am dat ochii peste cap în timp ce a continuat. Aşa făceau ei cu
fiii. Prinţesele născute în familia regală erau date în căsătorie într-o
încercare de a consolida proaspetele noastre relaţii cu celelalte ţări.
Înţelegeam de ce – aveam nevoie de aliaţi. Dar nu-mi plăcea. Nu
voiam să văd un asemenea lucru şi speram să nu fiu nevoită să fac
asta. Familia regală nu mai avusese de trei generaţii o prinţesă. În
schimb, prinţii se căsătoreau cu femei din popor pentru a ridica
moralul schimbătoarei noastre naţiuni. Cred că Alegerea era menită
să ne adune laolaltă şi să le amintească tuturor că Illéa se născuse
aproape din nimic.
Ideea de a intra într-o competiţie pentru ca întreaga ţară să
urmărească cum acest puştiulică arogant o alege pe cea mai drăguţă
şi superficială dintre fetele frumoase şi tăcute pentru a sta lângă el la
TV… era suficientă să mă facă să urlu. Ar fi putut exista ceva mai
înjositor de-atât?
În plus, fusesem în destule case din Doi şi din Trei ca să mă asigur
că n-aş fi vrut să locuiesc vreodată printre acei oameni, ca să nu mai
vorbim de faptul că refuzam cu desăvârşire să fiu din Unu.
Exceptând vremurile când ne era foame, eram destul de fericită să
fac parte din Cinci. Mama era cea care voia să urce pe scara castelor,
nu eu.
— Şi bineînţeles că-i va plăcea America! E atât de frumoasă, m-a
linguşit ea.
— Te rog, mamă. Arăt ca orice fată.
— Ba nu! a spus May. Pentru că eu semăn cu tine, iar eu sunt
frumoasă!
Zâmbetul îi era atât de larg, că nu m-am putut abţine să nu râd. Şi
avea dreptate. Era cu adevărat frumoasă.
Dar era ceva mai mult decât faţa ei, ceva mai mult decât zâmbetul
10
cuceritor şi ochii luminoşi. May radia o energie, un entuziasm care te
făcea să-ţi doreşti ceea ce-şi dorea şi ea. Era precum un magnet, iar
eu, sincer, nu eram.
— Gerad, tu ce zici? Crezi că sunt drăguţă? l-am întrebat. Toţi
ochii s-au îndreptat spre cel mai tânăr membru al familiei noastre.
— Nu! Fetele sunt scârboase!
— Gerad, te rog…
Mama a oftat exasperată, dar nu punea la inimă. Era imposibil să
te superi pe Gerad.
— America, trebuie să ştii că eşti o fată foarte drăguţă.
— Dacă sunt atât de drăguţă, cum se face că nimeni nu vine să mă
invite în oraş?
— Oh, vin destui băieţi, dar îi alung eu. Fetele mele sunt prea
frumoase pentru a se mărita cu cineva din Cinci. Kenna a pus mâna
pe-un băiat din Patru, dar sunt sigură că tu poţi mai mult.
Mama a luat o gură de ceai.
— Numele lui e James. Nu-i mai spune pe număr. Şi de când vin
băieţii pe-aici? am întrebat cu o voce care era din ce în ce mai
piţigăiată.
— De ceva timp, a spus tata pe un ton trist, făcând primul
comentariu de când începuse toată această discuţie.
Îşi privea lung cana. Încercam să-mi dau seama ce anume îl
supăra atât de mult. Băieţii care veneau pe la noi? Faptul că eu şi
mama ne certam din nou? Ideea că nu voiam să intru în competiţie?
Cât de departe aş ajunge dacă m-aş înscrie? m-am gândit.
Tata a ridicat privirea preţ de o secundă, şi am înţeles numaidecât.
Nu voia să-mi ceară asta. Nu voia ca eu să mă duc acolo. Dar nu
putea nega c-am fi avut o grămadă de beneficii dacă reuşeam să
intru, chiar şi pentru o zi numai.
— America, fii rezonabilă! a spus mama. Probabil că noi suntem
singurii părinţi din ţara asta care încearcă să-şi convingă fiica să
participe. Gândeşte-te la şansa care ţi se oferă! Într-o zi ai putea fi
regină!
11
 — Mamă! Chiar dacă mi-aş dori să fiu regină, ceea ce nu vreau
câtuşi de puţin, în provincia asta sunt sute de fete care se vor înscrie.
Mii. Şi, dacă într-un fel sau altul aş fi aleasă, acolo ar mai fi alte
treizeci şi patru de fete, fără îndoială mult mai bune la capitolul
seducţie decât aş putea eu pretinde că sunt.
Gerad a ciulit urechile:
— Ce e aia seducţie?
— Nimic, am răspuns cu toţii în cor.
Mama şi-a împins scaunul în timp ce s-a ridicat şi s-a aplecat spre
mine peste masă.
— Cineva o va face, America. Ai la fel de multe şanse ca toate
celelalte fete. Şi-a trântit şervetul pe masă şi a dat să plece. Gerad,
când termini, te duci şi faci baie.
Gerad a mârâit.
Sora mea mai mică a mâncat în tăcere. Gerad a cerut felul doi, dar
nu exista aşa ceva. După ce s-au ridicat, am început să strâng masa
în timp ce tata a rămas acolo, bându-şi ceaiul. Avea din nou vopsea
în păr, o pată galbenă care mă făcea să zâmbesc. S-a ridicat,
scuturându-şi firimiturile de pe cămaşă.
— Scuze, tată, am murmurat în timp ce adunam farfuriile.
— Nu fi prostuţă, pisicuţo! Nu sunt supărat.
A zâmbit uşor şi şi-a petrecut un braţ în jurul meu.
— Eu doar…
— Scumpo, nu trebuie să-mi dai explicaţii. Ştiu. M-a sărutat pe
frunte: Mă întorc la lucru.
Apoi m-am dus în bucătărie pentru a spăla vasele. Am învelit
într-un şerveţel porţia mea de mâncare aproape neatinsă şi am
ascuns-o în frigider. Ceilalţi n-au lăsat altceva decât nişte firimituri.
Am oftat, îndreptându-mă spre dormitor ca să mă pregătesc de
culcare. Toată chestiunea mă înfuria.
De ce mă împingea mama atât de mult să fac asta? Nu era fericită?
Nu-l iubea pe tata? De ce acest lucru nu era suficient de bun pentru
ea?
12
 M-am întins pe salteaua mea cu cocoloaşe, încercând să mă
gândesc la Alegere. Probabil că avea şi avantajele ei.
Ar fi fost frumos să mâncăm bine măcar pentru o perioadă. Dar
nu avea rost să-mi bat capul. Nu aveam de gând să mă îndrăgostesc
de prinţul Maxon. Din ceea ce văzusem la Actualităţile din Illéa, nici
măcar nu mi-ar fi plăcut tipul ăla.
A părut o eternitate până s-a făcut miezul nopţii. Lângă uşa mea
se afla o oglindă, aşa că m-am oprit să mă asigur că părul meu arăta
la fel de bine ca de dimineaţă şi ca să mă dau cu puţin ruj. Faţa mea
avea nevoie de un strop de culoare. Mama era destul de strictă şi ne
cerea să economisim cosmeticele pentru concerte sau ieşitul în oraş,
dar, de obicei, în nopţi ca asta, tot foloseam puţin machiaj.
M-am furişat în bucătărie pe cât de încet am putut. Mi-am luat
mâncarea, un colţ de pâine care stătea să se învechească şi un măr şi
le-am adunat pe toate într-o legăturică. Pentru că era târziu, îmi era
greu să mă întorc în camera mea fără să fac zgomot. Dar, dacă aş fi
făcut asta mai devreme, n-aş fi avut linişte.
Am deschis fereastra şi am aruncat o privire spre micuţa noastră
grădină din spatele casei. Luna de-abia se vedea, aşa că a trebui să
aştept o vreme să mă obişnuiesc cu întunericul înainte să fac vreo
mişcare. Dincolo de pajişte, căsuţa din copac se distingea cu greu în
lumina nopţii. Când eram mai mici, Kota lega cearşafuri de crengi,
făcând-o să arate ca o corabie. El era căpitanul, iar eu, ofiţerul
secund. Îndatoririle mele constau în măturatul podelei şi gătitul
mâncării din pământ şi rămurele amestecate în tigăile mamei. Kota
lua o lingură de pământ şi o „mânca” aruncând-o peste umăr. Asta
însemna că trebuia să mătur din nou, dar nu-mi păsa. Eram pur şi
simplu fericită să mă aflu pe corabie alături de el.
M-am uitat în jur. Toate casele învecinate erau cufundate în
întuneric. Nu mă vedea nimeni. Am ieşit cu grijă pe fereastră. Pe
vremuri mă alegeam cu vânătăi, dar acum îmi era uşor, cu toată
îndemânarea pe care o dobândisem de-a lungul anilor. Şi nu voiam
să scap pe jos mâncarea.
13
 Am traversat pajiştea în cele mai frumoase pijamale ale mele. Aş fi
putut rămâne în hainele de zi, dar aşa mă simţeam mai bine. Nu-mi
păsa prea mult de haine, dar eram drăguţă în pantalonii scurţi maro
şi în tricoul alb mulat.
Demult nu-mi mai era greu să mă caţăr în copac folosind o
singură mână, ajutându-mă de găurile făcute cu unghiile. Îmi
dezvoltasem şi această abilitate. Fiecare pas era o uşurare. Nu mă
îndepărtasem prea mult, dar toată agitaţia din casa mea părea acum
la kilometri depărtare. Aici nu trebuia să fiu prinţesa nimănui.
În timp ce mă căţăram în cutiuţa care era refugiul meu, ştiam că
nu aveam să fiu singură. În cel mai îndepărtat colţ al căsuţei, cineva
stătea ascuns în întuneric. Respiraţia mi s-a accelerat; nu mă puteam
abţine. Am pus mâncarea jos şi am mijit ochii. Silueta şi-a schimbat
poziţia, aprinzând o lumânare nu prea folositoare. Nu oferea prea
multă lumină – cei din casă n-o puteau vedea –, dar era suficientă.
Intrusul a vorbit în cele din urmă, un zâmbet şugubăţ lăţindu-i-se pe
chip:
— Bună, frumoaso!

14
 Capitolul 2

Am pătruns în căsuţa din copac. Nu era decât un cub de un metru

cincizeci pe un metru cincizeci; nici măcar Gerad nu putea sta în
picioare aici. Dar îmi plăcea. Exista o crăpătură pe unde puteai intra
târându-te şi, pe peretele opus, o ferestruică. În colţ pusesem un
taburet vechi pe post de birou pentru lumânări şi un covoraş care era
atât de uzat, încât dacă stăteai pe el sau pe scânduri era cam acelaşi
lucru. Nu era mult, dar era raiul meu. Raiul nostru.
— Te rog să nu-mi spui şi tu că sunt frumoasă. Mai întâi mama,
apoi May iar acum tu. Începe să mă enerveze.
După felul în care Aspen mă privea, mi-am dat seama că nu
făceam niciun progres în problema mea cu „nu sunt frumoasă”. A
zâmbit.
— Nu mă pot abţine. Eşti cel mai frumos lucru pe care l-am văzut
vreodată. Nu te poţi supăra pe mine pentru că spun asta singura
dată când îmi este permis.
S-a întins şi mi-a luat faţa în mâini, iar eu l-am privit adânc în
ochi.
Atât a trebuit. Curând, buzele lui le acopereau pe ale mele şi nu
mă mai puteam gândi la nimic altceva. Nu mai exista nicio Alegere,
nicio familie nefericită, nicio Illéa. Nu existau decât mâinile lui
Aspen care mă trăgeau mai aproape de el, respiraţia lui pe obrajii
mei. Mi-am trecut degetele prin părul lui negru, încă umed de la duş
– mereu îşi făcea duş seara –, împletindu-le într-un nod perfect.
Mirosea a săpun de casă făcut de mama lui. Acel parfum apărea
mereu în visele mele. Ne-am dezlipit şi nu m-am putut abţine să nu
zâmbesc.

15
 Ţinea picioarele depărtate, aşa că m-am aşezat între ele, precum
un copilaş care are nevoie să fie legănat.
— Îmi cer scuze că nu sunt într-o dispoziţie prea bună. Doar că…
azi am primit prin poştă o înştiinţare tâmpită.
— A, da, scrisoarea. Aspen a oftat: Şi noi am primit două.
Desigur. Gemenele tocmai împliniseră şaisprezece ani. Aspen îmi
studia faţa în timp ce vorbea. Făcea asta deseori când eram
împreună, de parcă încerca să o memoreze. Amândoi deveneam
nerăbdători când nu ne vedeam câteva zile, iar acum trecuse mai
bine de-o săptămână de la ultima întâlnire.
Şi eu l-am privit lung. Dacă făceai abstracţie de castă, Aspen era
de departe cel mai atrăgător băiat din oraş. Avea păr negru, ochi
verzi şi un zâmbet care te făcea să crezi că deţine un secret. Era înalt,
dar nu prea înalt. Era slab, dar nu prea slab. În lumina slabă am
observat că avea cearcăne; fără îndoială că muncise până târziu toată
săptămâna. Tricoul lui negru era rupt în câteva locuri, la fel şi blugii
ponosiţi pe care-i purta aproape în fiecare zi.
Mi-aş fi dorit să-i pot cârpi. Asta era ambiţia mea cea mai mare.
Nu să fiu prinţesa Ileei. Ci doar a lui Aspen.
Mă durea să fiu departe de el. În unele zile o luam razna
întrebându-mă ce făcea. Şi, când nu mai puteam suporta, repetam la
vreun instrument. Trebuia să-i mulţumesc lui Aspen pentru că
devenisem muziciana de acum. El îmi distrăgea atenţia.
Şi asta nu era bine.
Aspen era din Şase. Din acea castă erau servitorii, cu o treaptă mai
sus decât Şapte datorită faptului că erau mai bine educaţi şi pregătiţi
pentru munca în interior. Aspen era mai inteligent decât credeau
oamenii şi extrem de chipeş, dar nu se cuvenea ca o femeie să se
mărite cu un bărbat dintr-o castă inferioară. Un astfel de bărbat îţi
putea cere mâna, dar rareori primea un răspuns afirmativ. Şi când
cineva se căsătorea cu o persoană dintr-o castă diferită, trebuia să
completeze nişte hârtii şi să aştepte aproximativ nouăzeci de zile
înainte ca alte proceduri legale să poată fi puse în aplicare. Auzisem
16
pe cineva spunând că asta le oferea oamenilor şansa de a se
răzgândi. Aşa că noi, fiind acum atât de intimi, stând împreună cu
mult după ora stingerii din Illéa… puteam să dăm de belea.
Nemaivorbind de săpuneala pe care aş fi primit-o de la mama.
Dar îl iubeam pe Aspen. Şi asta dura de aproape doi ani. Iar el mă
iubea la rândul lui. În timp ce stătea acolo, mângâindu-mi părul, nu
mă puteam vedea înscriindu-mă la Alegere.
— Ce crezi despre asta? Mă refer la Alegere, l-am întrebat.
— E în regulă. Bietul de el, trebuie să-şi găsească cumva o fată.
Am simţit sarcasmul din vocea lui Aspen. Dar chiar voiam să ştiu
ce părere avea.
— Aspen…
— Bine, bine. Păi, o parte din mine crede că toată treaba asta e
cam tristă. Prinţul nu iese şi el la întâlniri cu fetele? Vreau să zic,
chiar nu poate pune mâna pe cineva? Dacă familia regală încearcă
să-şi mărite prinţesele cu alţi prinţi, de ce nu face acelaşi lucru şi în
cazul lui? Trebuie să existe pe undeva vreo alteţă suficient de bună
pentru el. Nu pricep. Asta cred. Şi totuşi…
A oftat:
— Cealaltă parte din mine crede că e o idee bună. E foarte
interesant. O să se îndrăgostească în faţa tuturor. Şi îmi place şi ideea
că cineva o să aibă parte de „fericiţi până la adânci bătrâneţi” şi toate
alea. Oricine ar putea fi următoarea noastră regină. Cumva, e un
lucru care îmi dă speranţă. Mă face să cred că şi eu aş putea trăi
„fericit până la adânci bătrâneţi”.
Degetele lui se plimbau de-a lungul buzelor mele. Ochii aceia
verzi căutau să îmi pătrundă adânc în suflet şi îndată am simţit acea
legătură unică dintre noi. Şi eu voiam să trăim fericiţi până la adânci
bătrâneţi.
— Asta înseamnă că le încurajezi pe gemene să se înscrie? l-am
întrebat.
— Da. Vreau să zic, cu toţii l-am văzut pe prinţ din când în când;
pare de treabă. Fără-ndoială că e cam cu nasul pe sus, dar e
17
prietenos. Şi fetele sunt atât de nerăbdătoare; e amuzant să le
priveşti. Azi, când am ajuns acasă, dansau. Şi nimeni nu poate nega
că va fi ceva bun pentru întreaga familie. Mama e optimistă, pentru
că avem două înscrieri în loc de una.
Asta era prima veste bună în privinţa acestei competiţii
îngrozitoare. Nu puteam să cred că fusesem atât de adâncită în
propriile gânduri încât nu mă gândisem la surorile lui Aspen. Dacă
una dintre ele se ducea, dacă una dintre ele câştiga…
— Aspen, îţi dai seama ce ar însemna asta? Dacă Celia sau
Kamber ar câştiga?
M-a strâns şi mai tare în braţe, buzele lui mângâindu-mi fruntea.
Cu o mână îmi dezmierda spatele.
— M-am gândit toată ziua la asta, a spus el.
Vocea lui hotărâtă a înlăturat oricare alt gând. Nu voiam decât să
mă atingă, să mă sărute. Şi exact asta s-ar fi întâmplat toată noaptea
dacă stomacul lui n-ar fi chiorăit şi nu m-ar fi trezit din reverie.
— Hei, am adus o gustare, am spus pe un ton blând.
— Ah, da?
Mi-am dat seama că încerca să ascundă că se bucură, dar pofta lui
tot se simţea.
— O să-ţi placă le nebunie puiul; eu l-am gătit.
Am luat legăturica în care era mâncarea şi i-am dat-o lui Aspen,
care, încercând să nu pară flămând, a mâncat încet. Am luat o gură
din măr ca el să simtă că masa era pentru noi, dar apoi l-am pus jos.
Dacă la mine acasă mâncarea era doar o grijă, la Aspen era un
dezastru. Muncea mai mult decât noi, dar era plătit cu mult mai
puţin. Pentru familia lui nu exista niciodată destulă mâncare. Aspen
era cel mai mare dintre cei şapte copii, şi aşa cum eu, de-ndată ce
putusem, sărisem să ajut, Aspen făcuse tot ce-i stătuse în putinţă
pentru cei de acasă. Renunţase la minuscula lui porţie şi o împărţise
cu fraţii şi mama lui, care era mereu obosită din cauza serviciului.
Tatăl său murise cu trei ani în urmă, iar familia lui depindea de el
aproape în întregime.
18
 Priveam satisfăcută cum îşi lingea degetele şi cum şi le vâra în
pâine. Nici nu voiam să mă gândesc când mâncase ultima oară.
— Eşti o bucătăreasă foarte bună. Într-o zi ai să faci pe cineva
foarte gras şi fericit, a spus, cu gura aproape plină.
— Pe tine am să te fac gras şi fericit. Ştii asta.
— Ah, să fiu gras!
Am râs, iar el mi-a povestit ce mai făcuse de când nu ne
văzuserăm. Lucrase la biroul uneia dintre fabrici şi avea să meargă
acolo şi săptămâna următoare. Mama lui reuşise într-un târziu să
găsească ceva cât de cât stabil şi acum făcea curăţenie la nişte familii
din Doi, undeva, prin zona noastră. Gemenele erau supărate pentru
că mama lor le ceruse să renunţe la atelierul de teatru de după şcoală
pentru a munci mai mult.
— Am să văd dacă pot găsi ceva de lucru şi duminicile, ca să mai
strâng nişte bani. Nu-mi place deloc faptul că ele sunt obligate să
renunţe la ceva ce le place atât de mult.
A spus asta pe un ton optimist, ca şi când ar fi putut cu adevărat
face ceva în această privinţă.
— Aspen Leger, să nu-ndrăzneşti! Lucrezi şi-aşa prea mult.
— Oh, Mer, mi-a şoptit el la ureche, în timp ce mie mi se făcea
pielea ca de găină. Ştii cum sunt Kamber şi Celia. Trebuie să stea
prin preajma oamenilor. Nu pot să scrie şi să cureţe tot timpul. Nu e
în firea lor.
— Dar nu e corect din partea lor să se aştepte ca tu să faci totul,
Aspen. Ştiu că ţii la surorile tale, dar trebuie să te gândeşti şi la tine.
Dacă le iubeşti cu adevărat, trebuie să ai mai multă grijă de propria
persoană.
— Nu-ţi face griji pentru nimic, Mer! Se întrevăd lucruri bune la
orizont. N-am să fac asta pentru totdeauna.
Dar nu-l credeam. Pentru că familia lui avea mereu nevoie de
bani.
— Aspen, ştiu de ce eşti capabil. Dar nu eşti un super-erou. Nu
poţi să oferi totul oamenilor la care ţii. Pur şi simplu… Nu le poţi
19
face pe toate.
Am tăcut amândoi pentru o clipă. Speram să ia aminte la
cuvintele mele şi să-şi dea seama că, dacă nu o lăsa mai moale, avea
s-o sfârşească rău. Nu era neobişnuit ca un Şase, un Şapte sau vreun
Opt să moară de epuizare. N-aş fi putut suporta asta. M-am lipit mai
tare de pieptul lui, încercând să alung asemenea gânduri.
— America?
— Da? am răspuns în şoaptă.
— O să participi la Alegere?
— Nu! Bineînţeles că nu! Nu vreau să se creadă că iau în
considerare o posibilă căsătorie cu un străin. Pe tine te iubesc, i-am
spus pe un ton serios.
— Vrei să faci parte din Şase? Să-ţi fie mereu foame? Să fii mereu
îngrijorată? m-a întrebat.
Îi simţeam durerea din glas, dar, de asemenea, şi adevărata
întrebare: dacă aş avea de-ales între a dormi într-un palat, cu
servitori la dispoziţia mea, sau într-un apartament de trei camere,
împreună cu familia lui, ce aş alege?
— Aspen, o s-o scoatem noi cumva la capăt. Suntem isteţi. Ne va
fi bine.
Speram să fie adevărat.
— Ştii prea bine că n-o să fie aşa, Mer. Va trebuie să-mi întreţin în
continuare familia; nu sunt genul care lasă totul baltă.
M-am foit puţin în braţele lui.
— Şi dac-am avea copii…
— Când vom avea copii. Tot ce trebuie să facem e să avem grijă.
Cine spune că trebuie să ai mai mult de doi?
— Ştii prea bine că nu e ceva ce putem controla!
Auzeam cum în voce îi creştea furia.
Nu-l învinuiam. Dacă erai suficient de bogat, îţi puteai planifica
numărul de copii. Dacă erai un Patru sau mai rău, pur şi simplu te
lăsau să-ţi rezolvi singur problemele. Ăsta fusese subiectul multor
discuţii aprinse între noi de-a lungul ultimelor şase luni, când
20
începuserăm cu adevărat să încercăm să găsim o soluţie pentru a
putea fi împreună. Copiii erau partea cea mai dificilă. Cu cât aveai
mai mulţi, cu atât creştea numărul celor care aduceau bani în casă.
Dar asta însemna automat şi mai multe guri de hrănit…
Am tăcut din nou, neştiind ce să spunem. Aspen era o persoană
pătimaşă; avea tendinţa să se lase dus de val într-o discuţie. În
ultima vreme începuse să înveţe să se controleze, şi ştiam că exact
asta făcea acum.
Nu voiam să se îngrijoreze sau să se supere; eram convinsă că ne
puteam descurca. Dacă plănuiam cât mai multe lucruri, aveam să
reuşim în toate. Poate că eram prea optimistă, poate că eram mult
prea îndrăgostită, dar credeam cu adevărat că, dacă eu şi Aspen ne
doream ceva cu ardoare, în cele din urmă aveam să reuşim.
— Cred că ar trebui s-o faci, a spus el deodată.
— Ce anume?
— Să intri în Alegere. Cred că ar trebui să completezi formularul.
M-am uitat urât la el:
— Ţi-ai pierdut minţile?
— Mer, ascultă-mă.
Gura îi era aproape de urechea mea. Nu era corect; ştia cum să-mi
distragă atenţia. Când i-am auzit din nou vocea, vorbea rar, de parcă
îmi spunea cuvinte de dragoste, cu toate că tot ce-mi sugera nu era
deloc romantic.
— Dacă ai avea o şansă la ceva mai bun şi nu ai încerca din cauza
mea, nu mi-aş putea-o ierta niciodată. N-aş putea suporta.
Am expirat, pufnind uşor:
— E ridicol. Gândeşte-te la miile de fete care se înscriu. Eu nu voi
fi nici măcar trasă la sorţi.
— Dacă nu vei fi trasă la sorţi, atunci ce mai contează?
Mâinile lui urcau şi coborau pe braţele mele. Nu mă puteam certa
cu el când făcea asta.
— Nu vreau decât să te înscrii. Încearcă doar. Şi dacă pleci, pleci şi
gata. Iar dacă nu, măcar nu va trebui să mă dau cu capul de pereţi
21
pentru că te-am reţinut aici.
— Dar, Aspen, nu-l iubesc. Nici măcar nu-l plac. Nici măcar nu-l
cunosc.
— Nimeni nu-l cunoaşte. Şi totuşi, vezi, tocmai asta-i chestia –
poate că-ţi va plăcea de el.
— Aspen, termină! Eu pe tine te iubesc.
— Şi eu te iubesc.
M-a sărutat, încet, pentru a-şi întări spusele:
— Şi dacă tu mă iubeşti, vei face asta, ca să nu înnebunesc pe
urmă, întrebându-mă mereu: „Ce-ar fi fost dacă”.
Când aducea discuţia în acest punct, pierdeam inevitabil.
Deoarece nu puteam să-l rănesc. Făceam tot ce-mi stătea în putinţă
pentru a-i uşura viaţa. Şi aveam dreptate. Nu exista nicio şansă să fiu
aleasă. Aşa că ar fi fost mai bine să particip şi să mulţumesc în felul
ăsta pe toată lumea, iar când aveau să vadă că nu fusesem aleasă, ar
fi încetat să mă mai bată la cap.
— Te rog! mi-a şoptit la ureche.
Fiori mi-au cuprins tot corpul.
— Bine, i-am răspuns în şoaptă. Am s-o fac. Dar vreau să ştii că
nu-mi doresc să fiu prinţesa nimănui. Tot ceea ce-mi doresc este să
fiu soţia ta.
M-a mângâiat pe păr:
— Şi vei fi.
Probabil că de vină a fost lumina. Sau lipsa ei. Deoarece puteam
să jur că ochii îi erau umezi când a spus asta. Aspen trecuse prin
multe, dar îl văzusem plângând doar o singură dată, atunci când îi
biciuiseră fratele. Micuţul Jemmy furase un fruct dintr-un cărucior
din piaţă. Un adult ar fi fost supus unui proces scurt şi apoi, în
funcţie de valoarea obiectului furat, ar fi fost băgat la închisoare sau
condamnat la moarte. Jemmy avea doar nouă ani, aşa c-a fost bătut.
Mama lui Aspen nu avea banii necesari ca să-l ducă la medic, prin
urmare Jemmy a rămas cu nişte cicatrice care i se întindeau pe tot
spatele.
22
 În noaptea aceea aşteptasem lângă fereastra mea ca să văd dacă
Aspen o să se caţăre în căsuţa din copac. După ce venise, mă
furişasem şi mă dusesem după el. Timp de o oră plânsese în braţele
mele, spunându-mi că, dacă ar fi muncit mai mult, dacă s-ar fi
străduit mai tare, Jemmy n-ar fi fost nevoit să fure. Nu era corect ca
Jemmy să ajungă să fie rănit doar pentru că el nu izbutise în ceea ce
îşi propusese.
Era chinuitor, deoarece nu era adevărat. Dar nu îi puteam spune
asta; nu m-ar fi luat în seamă. Aspen ducea pe umerii săi toate
problemele celor pe care îi iubea. Cumva, în mod miraculos, eu
devenisem una dintre acele persoane. Aşa că încercam să nu-i
îngreunez situaţia prea mult.
— Vrei să-mi cânţi, te rog? Dă-mi ceva bun să mă adoarmă.
Am zâmbit. Îmi plăcea mult să-i cânt. Aşa că m-am aşezat cât mai
comod şi am început un cântec de leagăn.
M-a lăsat să cânt câteva minute bune înainte ca degetele lui să
înceapă să se mişte absente în spatele urechii mele. M-a tras de
gulerul tricoului şi m-a sărutat pe gât şi pe urechi. Apoi mi-a ridicat
mânecile scurte şi mi-a sărutat braţul. M-a făcut să respir sacadat.
Făcea asta aproape de fiecare dată când îi cântam. Cred că îi plăcea
mai mult sunetul respiraţiei mele întretăiate decât melodiile pe care i
le cântam.
Nu după mult timp, ne îmbrăţişam pe covoraşul murdar şi
subţire. Aspen m-a tras deasupra lui, iar eu i-am mângâiat cu
degetele părul răvăşit, hipnotizată de această senzaţie. M-a sărutat
cu pasiune. I-am simţit degetele înfigându-se în talia mea, în spatele
meu, în şoldurile şi coapsele mele. Eram mereu surprinsă că nu-mi
lăsa pe trup mici vânătăi de forma degetelor sale.
Eram grijulii, mereu abţinându-ne, ruşinându-ne să facem
lucrurile pe care ni le doream cu adevărat. Ca şi cum încălcarea orei
de stingere nu ar fi fost suficient de gravă. Totuşi, indiferent de
restricţii, nu cred că exista în Illéa un cuplu mai pasional decât noi.
— Te iubesc, America Singer. Te voi iubi cât voi trăi.
23
 Din vocea lui răzbătea un sentiment profund care m-a prins cu
garda jos.
— Te iubesc, Aspen. Tu vei fi mereu prinţul meu.
Şi m-a sărutat până ce lumânarea a ars de tot.
Probabil că trecuseră câteva ore bune, fiindcă îmi simţeam
pleoapele grele. Lui Aspen nu-i păsa niciodată de somn, dar eu eram
mereu îngrijorată în privinţa asta. Aşa că am coborât obosită scara,
luându-mi farfuria şi moneda.
Când cântam, Aspen mă mânca pur şi simplu din priviri.
Din când în când, când avea ceva bani, îmi dădea câte o monedă
pentru cântecul meu, deşi eu voiam să o păstreze pentru familia lui.
Fără îndoială că aveau nevoie de fiecare bănuţ. Cu toate astea, fiind
în posesia acestor monede – de vreme ce nu puteam să le cheltuiesc –
mă simţeam sigură în legătură cu tot ceea ce era dispus Aspen să
facă pentru mine, cu tot ceea ce însemnam pentru el.
Când m-am întors în cameră, am scos borcănaşul de monede din
ascunzătoarea lui şi am ascultat sunetul fericit pe care l-a scos
moneda când s-a alăturat celorlalte. Am aşteptat zece minute,
privind pe fereastră, până când am văzut umbra lui Aspen coborând
şi alergând pe drumul din spate.
Am mai stat trează încă puţin, gândindu-mă la Aspen şi la cât de
mult îl iubeam, şi cum era să fiu iubită de el. Mă simţeam specială,
nepreţuită, de neînlocuit. Nicio regină din lume nu se putea simţi
mai importantă decât mă simţeam eu.
Am adormit cu acest gând întipărit în siguranţă în inima mea.

24
 Capitolul 3

Aspen era îmbrăcat în alb. Arăta ca un înger. Eram tot în Carolina,

dar nu mai era nimeni prin preajmă. Eram singuri, însă nu simţeam
lipsa nimănui. Aspen împletea nişte rămurele pentru a-mi face o
coroniţă. Eram împreună.
— America, a spus mama pe un ton melodios, scoţându-mă din
visare.
A aprins lumina, arzându-mi ochii, iar eu mi-am frecat faţa cu
mâinile, încercând să mă dezmeticesc.
— America, trezeşte-te, vreau să-ţi propun ceva.
Am aruncat o privire spre ceasul deşteptător. Era de-abia şapte
dimineaţa. Asta însemna… că dormisem doar cinci ore.
— Ce propunere? Mai mult somn? am bombănit.
— Nu, scumpo, ridică-te! Trebuie să discutăm ceva serios. M-am
ridicat în capul oaselor, cu hainele boţite şi cu părul răvăşit. Mama
bătea într-una din palme, de parcă astfel ar fi putut grăbi procesul.
— Haide, America, trebuie să te trezeşti.
Am căscat. De două ori.
— Ce doreşti? am întrebat-o.
— Să te înscrii pentru Alegere. Cred că vei fi o prinţesă de nota
zece.
Era mult prea devreme pentru asta.
— Mamă, zău, eu vreau doar…
Am oftat, când mi-am amintit ce îi promisesem lui Aspen cu o
noapte în urmă: că voi încerca cel puţin. Dar acum, în lumina zilei,
nu mai eram sigură că puteam face asta.
— Ştiu că te opui, dar m-am gândit să facem o înţelegere. Am

25
ciulit urechile. Ce-ar fi putut să-mi ofere?
— Eu şi tatăl tău am vorbit aseară şi am ajuns la concluzia că eşti
suficient de mare să te duci singură la muncă. Cânţi la pian la fel de
bine ca mine şi, dacă ţi-ai da silinţa un pic mai mult, ai cânta
impecabil şi la vioară. Şi vocea ta, ei bine, dacă mă-ntrebi pe mine,
nu există una mai bună în toată provincia.
Am zâmbit obosită:
— Îţi mulţumesc, mamă. Sincer.
Totuşi, nu îmi păsa foarte mult dacă mergeam să cânt singură.
Aşa că nu vedeam cum mă putea ademeni cu propunerea asta.
— Ei bine, asta nu-i tot. De-acum poţi să-ţi alegi locul de muncă,
te poţi duce singură şi… şi poţi păstra jumătate din suma pe care o
câştigi.
S-a strâmbat când a spus asta.
Am făcut ochii mari.
— Dar numai dacă te înscrii în Alegere.
Un zâmbet îi apăruse pe faţă. Ştia că asta avea să mă facă să cedez,
deşi probabil că se aştepta la o ceartă. Dar cum să mă cert cu ea?
Oricum aveam de gând să mă înscriu, iar acum puteam câştiga şi
câţiva bani pentru mine!
— Ştii că tot ce pot face eu e să mă înscriu, nu? Nu-i pot obliga să
mă aleagă.
— Da, ştiu. Dar merită să-ncercăm.
— Uau!
Am clătinat din cap, încă şocată.
— Bine, voi completa azi formularul. Vorbeşti serios în legătură
cu banii?
— Bineînţeles. Oricum, mai devreme sau mai târziu o să
trebuiască să te descurci pe cont propriu. Iar să fii responsabilă
pentru banii tăi o să fie un lucru bun pentru tine. Doar că te rog să
nu-ţi uiţi familia. Încă avem nevoie de tine.
— N-am să vă uit, mamă. Cum aş putea, cu toată cicăleala asta?
I-am făcut cu ochiul, a râs, şi cu asta târgul a fost încheiat.
26
 Am făcut un duş în timp ce treceam în revistă tot ceea ce
se-ntâmplase în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Prin
completarea formularului obţineam aprobarea familiei, îl făceam pe
Aspen fericit şi câştigam şi nişte bani care ne puteau ajuta pe mine şi
pe Aspen să ne căsătorim!
Nu-mi păsa foarte mult de bani, dar Aspen insista să avem ceva
pus deoparte mai întâi. Costa destul de mult să treci prin toate
procedurile legale, iar după nuntă voiam să organizăm şi o mică
petrecere pentru familiile noastre. Mi-am dat seama că, odată ce
hotărâm că eram pregătiţi, în scurt timp am fi strâns şi banii, dar
Aspen voia mai mult. Poate că într-un târziu avea să înţeleagă că
puteam depăşi problemele financiare dacă eu lucram cu adevărat.
După duş, mi-am aranjat părul şi m-am machiat puţin pentru a
sărbători, apoi m-am dus la dulap şi m-am îmbrăcat. Nu aveam prea
multe opţiuni. Aproape toate hainele mele erau bej, maro sau verzi.
Aveam câteva rochii mai drăguţe pe care le purtam la muncă, dar
erau extrem de demodate. Dar asta era situaţia. Alde Şase şi Şapte
erau mereu îmbrăcaţi în dril sau în ţesături rezistente. Cei din Cinci
purtau mai tot timpul haine simple, deoarece artiştii împroşcau totul
cu pete de vopsea, iar cântăreţii şi dansatorii nu trebuiau să arate
frumos decât atunci când aveau spectacole. Castele superioare
purtau din când în când dril sau kaki pentru variaţie, dar într-un
mod care înnobila întotdeauna materialul. Nu era suficient că aveau
tot ce-şi doreau, îşi mai şi transformau necesităţile în articole de lux.
Mi-am pus pantalonii scurţi kaki şi bluza verde cu tunică – cele
mai frumoase haine pe care le aveam – şi m-am privit în oglindă
înainte să mă duc în camera de zi. Astăzi mă simţeam drăguţă. Poate
că asta se datora emoţiei dinlăuntrul meu.
Mama stătea cu tata la masa din bucătărie, vorbind încet. S-au
uitat la mine de câteva ori, dar nici măcar privirile lor nu mă puteau
enerva.
Când am ridicat scrisoarea, am rămas puţin surprinsă. Hârtia era
de cea mai bună calitate. Nu mai pusesem niciodată mâna pe aşa
27
ceva. Groasă şi uşor filigranată. Pentru o clipă, greutatea foii m-a
năucit, aducându-mi aminte de importanţa lucrului pe care-l
făceam. În minte mi-a apărut întrebarea: Ce-ar fi dacă?
Dar am alungat gândul şi am luat un stilou.
Am încercat să fiu concisă. Mi-am scris numele, vârsta, casta şi
datele de contact. A trebuit să-mi trec şi înălţimea, greutatea,
culoarea pielii, a părului şi a ochilor. Am fost încântată să menţionez
că vorbeam trei limbi străine. Mulţi oameni ştiau doar două, dar
mama insistase să învăţăm franceza şi spaniola, de vreme ce aceste
limbi erau încă folosite în anumite zone din ţară. Asta m-a ajutat şi la
cântat. Existau foarte multe cântece frumoase în franceză. Trebuia să
precizăm şi cele mai mari note pe care le obţinusem, ceea ce putea
varia, de vreme ce copiii din Şase şi Şapte mergeau la şcoli publice şi
erau notaţi în funcţie de performanţele reale. Eu aproape că-mi
terminasem studiile.
La secţiunea Aptitudini speciale, am trecut cântatul, înşirând
toate instrumentele.
— Crezi că abilitatea de a dormi până târziu poate fi trecută la
aptitudini speciale? l-am întrebat pe tata, încercând să par chinuită
de incertitudine.
— Da, trece şi asta. Şi nu uita să scrii că poţi termina un fel de
mâncare în mai puţin de cinci minute, mi-a răspuns.
Am râs. Era adevărat; chiar aveam tendinţa de a devora
mâncarea.
— Of, încetaţi! De ce nu scrii că eşti o sălbatică?
Mama a ieşit val vârtej din încăpere. Nu puteam să cred că era atât
de nervoasă – la urma urmei, primea exact ceea ce-şi dorea.
I-am aruncat tatei o privire întrebătoare:
— Vrea tot ce-i mai bun pentru tine, asta-i tot.
S-a lăsat pe spătar, relaxându-se puţin înainte să înceapă să
lucreze la tabloul ce trebuia predat la sfârşitul lunii.
— Acelaşi lucru se poate spune şi despre tine, numai că tu nu eşti
niciodată atât de furios, am observat.
28
 — Aşa este, dar eu şi mama ta avem păreri diferite în legătură cu
ceea ce e mai bine pentru tine.
Mi-a zâmbit. Gura o moştenisem de la el – atât forma, cât şi
tendinţa de a spune lucruri nevinovate care mă băgau în belele.
Temperamentul îl aveam de la mama, numai că ea ştia să-şi ţină
gura atunci când trebuia. Eu nu. Ca şi acum…
— Tată, dacă aş vrea să mă căsătoresc cu cineva din Şase sau chiar
din Şapte, iar el ar fi o persoană pe care aş iubi-o cu adevărat, m-ai
lăsa?
Tata şi-a pus jos cana, privindu-mă lung. Am afişat o expresie
neutră, încercând să nu mă dau de gol. A oftat adânc, nemulţumit.
— America, dacă ai iubi chiar şi pe cineva din Opt, mi-aş dori să
te căsătoreşti cu el. Dar ar trebui să ştii că dragostea poate fi strivită
de greutăţile căsniciei. Chit că acum iubeşti pe cineva, ai putea
ajunge să-l urăşti când o să-ţi dai seama că visurile tale nu au şanse
să se împlinească. Iar dacă n-o să poţi avea grijă de copii, va fi şi mai
rău. Iubirea nu supravieţuieşte întotdeauna în astfel de
circumstanţe.
Tata şi-a pus mâna peste a mea, făcându-mă să-l privesc în ochi.
Am încercat să-mi ascund grijile.
— Dar, indiferent de situaţie, vreau să fii iubită. Meriţi să fii
iubită. Şi sper să te căsătoreşti din iubire şi nu pentru un număr.
Nu putea spune ceea ce voiam să ştiu – că mă voi mărita din iubire
şi nu pentru un număr –, dar era tot ce puteam spera.
— Mulţumesc, tată.
— Nu te supăra pe mama ta. Încearcă doar să facă şi ea ceea ce
trebuie.
M-a sărutat pe creştet şi s-a întors la muncă.
Am oftat şi m-am întors la completatul formularului, începeam să
cred că în ochii familiei mele nu aveam vreun drept să-mi doresc
ceva pentru mine. Mă enerva, dar ştiam că, în cele din urmă, nu mă
puteam supăra pe ei. Nu ne puteam oferi luxul dorinţelor. Aveam
doar necesităţi.
29
 După ce am terminat de completat formularul, m-am dus s-o caut
pe mama în grădina din spatele casei. Şedea acolo, cosând un tiv, în
timp ce May îşi făcea temele la umbra căsuţei din copac. Aspen
obişnuia să se plângă de exigenţa profesorilor din şcolile publice. Mă
îndoiam că vreunul dintre ei putea ţine pasul cu mama.
Dumnezeule, era vară!
— Chiar o să te înscrii? a întrebat May şi s-a pus pe ţopăit.
— Bineînţeles.
— Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
— Mama poate fi foarte convingătoare, am spus pe un ton aspru,
cu toate că era evident că mama nu se simţea deloc ruşinată de faptul
că mă mituise. Mamă, putem merge la Oficiul de Servicii imediat ce
termini.
A zâmbit uşor:
— Aşa te vreau. Du-te şi ia-ţi lucrurile, plecăm imediat. Trebuie să
te înscrii cât mai repede posibil.
Aşa cum îmi ceruse, m-am dus să-mi iau pantofii şi geanta, dar
m-am oprit la uşa fratelui meu. Gerad se uita lung la o pânză albă,
părând frustrat. Încercam tot felul de lucruri cu Gerad, dar nu se
lipea nimic de el. O singură privire aruncată vechii mingi de fotbal
din colţ sau microscopului la mâna a doua pe care îl primisem în loc
de plată la un Crăciun, şi era evident că pur şi simplu n-avea nici în
clin, nici în mânecă cu artele.
— Nu te simţi prea inspirat azi, nu? l-am întrebat, intrând în
cameră.
S-a uitat la mine şi a clătinat din cap.
— Ai putea încerca să sculptezi ceva, precum Kota. Ai nişte mâini
minunate. Pun pariu că ai fi bun la asta.
— Nu vreau să sculptez. Sau să pictez ori să cânt la pian. Vreau să
mă joc cu mingea.
A lovit cu piciorul covorul vechi.
— Ştiu. Şi poţi, ca distracţie, dar ca să faci nişte bani trebuie să
găseşti un meşteşug la care să te pricepi. Le poţi face pe-amândouă.
30
 — De ce? s-a smiorcăit el.
— Ştii de ce. Ne obligă legea.
— Dar nu e corect!
Gerad a izbit pânza albă de podea, ridicând tot praful, care se
vedea în lumina ce se strecura pe fereastră.
— Nu e vina noastră că străbunicul nostru sau cine-o fi fost era
sărac.
— Ştiu.
Nu părea logic să limitezi alegerile de viaţă ale unor oameni
bazându-te pe felul în care strămoşii tăi ajutaseră guvernul, dar aşa
funcţionau lucrurile. Şi presupun că trebuia să fiu recunoscătoare că
noi eram bine.
— Bănuiesc că ăsta era singurul fel în care mergeau lucrurile pe
vremea aia.
Apoi n-am mai zis nimic. Am oftat şi am ridicat pânza, punând-o
la loc. Asta era viaţa lui şi nu-i putea da cu şutul.
— Puştiule, nu trebuie să renunţi la pasiunile tale. Dar vrei să-i
ajuţi pe mama şi tata, să creşti şi să te căsătoreşti, nu? l-am întrebat,
înghiontindu-l.
A scos limba dezgustat, dar într-un mod jucăuş, şi am chicotit
amândoi.
— America! m-a strigat mama de pe hol. De ce durează atât?
— Vin imediat! i-am răspuns, iar apoi m-am întors spre Gerad.
Ştiu că e greu. Dar aşa trebuie să fie, OK?
Dar ştiam că nu era OK. Nu era deloc OK.
Eu şi mama am mers pe jos până la Oficiul local. Uneori, dacă ne
duceam mai departe sau dacă lucram, luam autobuzul. Nu dădea
bine să apari transpirat în faţa unuia din Doi. Erau şi aşa amuzaţi
când ne vedeau. Dar afară era o vreme frumoasă, iar drumul, nu
foarte lung.
În mod evident, nu eram singurele care încercau să trimită
formularele imediat. Când am ajuns acolo, strada din faţa Oficiului
de Servicii Provinciale din Carolina era plină de femei.
31
 Stând la coadă, am văzut în faţa mea câteva fete din cartierul
nostru. Coada era de aproape patru oameni lăţime şi ajungea până în
spatele clădirii. Toate fetele din provincie se înscriau. Nu ştiam dacă
trebuia să mă simt îngrozită sau uşurată.
— Magda! a strigat cineva.
Auzind numele, eu şi mama ne-am întors în acelaşi timp. Celia şi
Kamber mergeau în spatele nostru, împreună cu mama lui Aspen.
Probabil că-şi luaseră liber pentru înscriere. Fetele erau îmbrăcate
elegant, părând foarte îngrijite. Nu era cine ştie ce, dar, indiferent de
hainele pe care le purtau, erau la fel de frumoase ca Aspen; Kamber
şi Celia aveau un păr la fel de negru şi zâmbete la fel de strălucitoare.
Mama lui Aspen mi-a zâmbit, iar eu i-am zâmbit la rândul meu. O
adoram. Vorbeam cu ea din când în când, iar ea era mereu drăguţă
cu mine. Şi ştiam că motivul nu era casta mea superioară; o văzusem
dând de pomană hainele care nu le mai veneau copiilor ei unor
familii care nu aveau mai nimic. Era pur şi simplu o persoană bună.
— Bună, Lena. Kamber, Celia, ce mai faceţi? le-a salutat mama.
— Bine! au răspuns ele în cor.
— Fetelor, arătaţi minunat, le-am spus, aranjându-i Celiei o buclă
după umăr.
— Vrem să ieşim bine în poză, a spus Kamber.
— În poză? am întrebat eu.
— Da, mi-a răspuns în şoaptă mama lui Aspen. Ieri am făcut curat
în casa unuia dintre magistraţi. Tragerea asta la sorţi nu e, de fapt, o
tragere la sorţi. De-asta fac poze şi cer o mulţime de informaţii. De ce
ar conta câte limbi vorbeşti dacă alegerea ar fi aleatorie?
Asta m-a amuzat peste măsură, eu credeam că informaţiile erau
pentru post-alegeri.
— Se pare că zvonul s-a răspândit; priveşte în jurul nostru. Multe
dintre fete sunt prea elegante.
Am cercetat fetele din rând. Mama lui Aspen avea dreptate. Şi era
o mare diferenţă între cele care ştiau şi cele care nu. În spatele nostru
era o fată, în mod clar din Şapte, îmbrăcată în hainele de muncă.
32
Poate că cizmele ei murdare de noroi nu aveau să intre în poză, dar
praful de pe haine o va face în mod sigur. Câţiva metri mai în spate,
o altă fată din Şapte îşi făcea de lucru cu o centură de scule. Tot ce
puteam spune despre ea era că avea faţa curată.
La polul opus, o fată din faţa mea avea părul ridicat şi răsucit,
câteva şuviţe încadrându-i chipul. Fata de lângă ea, în mod sigur din
Doi, judecând după haine, părea că încearcă să înece toată lumea în
decolteul ei foarte adânc. Câteva dintre ele erau atât de machiate,
încât semănau cu nişte clovni. Dar cel puţin încercau.
Eu arătam decent, dar nu exagerasem. Asemenea celor din Şapte,
nu ştiusem, aşa că nu-mi bătusem capul cu asta. Am început să-mi
fac griji.
Dar de ce? M-am oprit şi mi-am pus în ordine gândurile.
Nu voiam asta. Dacă nu eram suficient de frumoasă, ăsta era un
lucru bun. Aveam să fiu măcar cu un nivel sub surorile lui Aspen.
Ele erau pur şi simplu frumoase şi păreau şi mai drăguţe ajutate de
un machiaj discret. Dacă gemenele câştigau, familia lui Aspen avea
să fie ridicată în rang. În mod sigur, mama nu avea să mă împiedice
să mă căsătoresc cu cineva din Unu din simplul motiv că el nu era un
prinţ din naştere. Faptul că nu ştiusem că nu era o simplă tragere la
sorţi era o binecuvântare.
— Cred că ai dreptate, a spus mama. Fata aia pare că se pregăteşte
pentru o petrecere de Crăciun.
A râs, dar mi-am dat seama că nu-i convenea faptul că eram în
dezavantaj.
— Nu înţeleg de ce unele fete sar calul. Uită-te la America. E atât
de drăguţă! Mă bucur mult că n-ai procedat la fel ca ele, a spus
doamna Leger.
— Nu sunt deloc specială. Cine m-ar alege pe mine când am o
asemenea concurenţă? am zis arătând spre Kamber şi Celia.
Le-am făcut cu ochiul, iar ele mi-au zâmbit. La fel şi mama, dar
era un zâmbet forţat. Probabil că încerca să decidă dacă era mai bine
să rămânem în rând sau să dăm fuga înapoi acasă pentru a mă
33
schimba.
— Nu fi prostuţă! De fiecare dată când Aspen vine acasă după ce
l-a ajutat pe fratele tău, spune că cei din familia Singer au moştenit
mult mai mult decât talentul şi frumuseţea, a zis mama lui Aspen.
— Chiar aşa spune? Ce băiat drăguţ! a gângurit mama.
— Da. O mamă nu şi-ar putea dori un băiat mai bun. E de
încredere şi munceşte din greu.
— Într-o bună zi o să facă o fată foarte fericită, a spus mama.
Era doar pe jumătate atentă la conversaţie, pentru că în acelaşi
timp încerca să evalueze concurenţa.
Doamna Leger a aruncat o privire prin jur.
— Între noi fie vorba, cred că are deja pe cineva.
Am înlemnit. Nu ştiam dacă ar fi trebuit să comentez sau nu,
nefiind sigură dacă un răspuns din partea mea avea sau nu să mă
dea de gol.
— Cum arată? a întrebat-o mama.
Chiar şi în timp ce-mi plănuia căsătoria, tot avea timp de o mică
bârfă.
— Nu sunt sigură! N-am întâlnit-o până acum. Bănuiesc doar că
se vede cu cineva, pentru că în ultima vreme pare foarte fericit, a
răspuns ea, radiind toată.
În ultima vreme? Ne vedeam de mai bine de doi ani. De ce doar în
ultima vreme?
— Fredonează, s-a băgat Celia în conversaţie.
— Da, şi cântă, a fost de-acord Kamber.
— Cântă? am întrebat, uimită.
— O, da, au răspuns ele în cor.
— În mod sigur, se vede cu cineva! a decretat mama. Mă întreb
cine-o fi.
— Şi eu. Dar bănuiesc că trebuie să fie o fată minunată. În ultimele
luni a muncit foarte mult – mai mult decât de-obicei. Şi a început să
pună bani deoparte. Cred că îi adună pentru o posibilă căsătorie.
Am icnit fără să-mi dau seama. Din fericire, ele au pus asta pe
34
seama bucuriei provocate de noutăţi.
— Şi n-aş putea fi mai fericită de-atât, a continuat ea. Chiar dacă
nu e pregătit să ne spună cine e, deja o iubesc. Zâmbeşte tot timpul şi
pur şi simplu pare mulţumit. Ne-a fost greu de când Herrick s-a dus,
dar Aspen a luat pe umerii lui cea mai mare parte din povară. Fata
care îl face atât de fericit e deja o fiică pentru mine.
— Va fi foarte norocoasă! Aspen e un băiat nemaipomenit, i-a
răspuns mama.
Nu-mi venea să cred! Familia lui încerca să afle cât mai multe
despre misterioasa lui iubită, iar el aduna bani pentru mine! Nu
ştiam dacă trebuia să-l cert sau să-l sărut. Rămăsesem fără cuvinte.
Aspen chiar avea de gând să mă ceară în căsătorie!
Nu mă gândeam decât la asta. Aspen, Aspen, Aspen. Mi-am
aşteptat rândul, am semnat la ghişeu declarând că toate informaţiile
din formular era adevărate şi am mers să-mi facă poză. M-am aşezat
pe scaun, mi-am înfoiat părul o dată sau de două ori ca să-i dau ceva
viaţă, şi m-am întors spre fotograf.
Nu cred că era în Illéa vreo fată care să fi zâmbit mai mult decât
mine.

35
 Capitolul 4

Era vineri, aşa că Actualităţile din Illéa aveau să înceapă la ora opt.
Nu eram obligaţi să urmărim emisiunea, dar nu era înţelept s-o
ratezi. Chiar şi cei din Opt – cei fără adăpost, rătăcitorii – găseau un
magazin sau o biserică unde să poată vedea Actualităţile. Şi pentru că
Alegerea avea să înceapă curând, Actualităţile erau mai mult decât o
seminecesitate. Toată lumea voia să ştie ce se va întâmpla.
— Crezi că vor anunţa câştigătoarele în seara asta? a întrebat May
luând o porţie zdravănă de piure de cartofi şi mestecând-o.
— Nu, draga mea. Mai sunt încă nouă zile pentru a trimite
formularele. Probabil că va mai dura două săptămâni până când
vom afla.
N-o mai văzusem pe mama de mulţi ani atât de calmă. Era
complet împăcată, mulţumită că primise ceea ce îşi dorise cu
adevărat.
— Of! Nu mai suport aşteptarea, s-a plâns May.
Ea nu mai putea suporta aşteptarea? Numele meu era în urnă!
— Maică-ta mi-a spus că ai aşteptat destul de mult la rând.
Eram surprinsă că tata se băgase în această conversaţie.
— Da, am spus. Nu mă aşteptam să văd atâtea fete. Nu înţeleg de
ce durează încă nouă zile; pot să jur că toată provincia s-a înscris
deja.
Tata a chicotit:
— Te-ai distrat evaluând concurenţa?
— Nu mi-am bătut capul cu asta, am spus cu sinceritate. Am
lăsat-o pe mama s-o facă în locul meu.
Ea a scuturat din cap a încuviinţare:

36
 — Da, chiar aşa am făcut. Nu m-am putut abţine. Dar cred că
America a ieşit bine. Elegantă, dar naturală. Scumpo, eşti atât de
frumoasă! Dacă e adevărat că au să aleagă prin alte metode decât
tragerea la sorţi, ai o şansă mai mare decât am crezut iniţial.
— Nu ştiu, am ezitat. Ai văzut-o pe fata aia care se dăduse cu atât
de mult ruj roşu, încât părea că sângerează? Poate că prinţul asta
caută.
Toată lumea a râs, iar eu şi mama am continuat să bârfim ţinutele
pe care le văzuserăm. May ne sorbea fiecare cuvânt, iar Gerad pur şi
simplu zâmbea printre înghiţituri. Uneori era uşor să uiţi că, de când
Gerad începuse să înţeleagă lumea din jurul lui, lucrurile fuseseră
destul de stresante în casa noastră.
La ora opt ne-am adunat în camera de zi – tata în scaunul lui, May
pe canapea, lângă mama, care-l ţinea pe Gerad în poală, iar eu
întinsă pe podea – şi am deschis televizorul pe canalul public. Era
singurul pe care nu trebuia să-l plăteşti, aşa că şi cei din Opt îl
puteau avea dacă deţineau un televizor.
S-a cântat imnul. Poate că pare ciudat, dar mie întotdeauna mi-a
plăcut imnul nostru naţional. Era unul dintre cântecele pe care le
interpretam cu mare plăcere.
Apoi în cadru a apărut familia regală. Regele Clarkson stătea pe
un podium. Consilierii săi, care ofereau noutăţi legate de
infrastructură şi de problemele cu mediul înconjurător, stăteau într-o
parte, iar camera de filmat ni i-a arătat imediat. Se părea că în seara
asta aveau să fie nişte anunţuri de făcut. Pe ecran, în stânga, regina şi
prinţul Maxon stăteau pe scaunele lor obişnuite care semănau cu
nişte tronuri, îmbrăcaţi în haine elegante, cu un aer important.
— Uite-ţi iubitul, America, a zis May şi toată lumea a râs.
L-am privit mai atent pe Maxon. Bănuiesc că era chipeş în felul
lui. Cu toate astea, nu semăna deloc cu Aspen. Avea părul de
culoarea mierii, iar ochii căprui. Arăta cumva văratic, şi bănuiesc că
unora li se părea atrăgător. Părul îi era tuns scurt şi bine pieptănat,
iar costumul gri îi venea perfect.
37
 Dar stătea mult prea ţeapăn în scaun. Părea foarte înfumurat.
Părul lui îngrijit era enervant de perfect, iar costumul făcut la
comandă, prea apretat. Arăta mai degrabă ca un tablou, nu ca un
om. Aproape că-mi părea rău pentru fata care avea să se
căsătorească cu el. Probabil că o aştepta o viaţă foarte plictisitoare.
Mi-am îndreptat atenţia spre mama lui. Părea calmă. Şi ea stătea
dreaptă în scaun, dar nu era ţeapănă. Mi-am dat seama că, spre
deosebire de rege şi de prinţul Maxon, ea nu crescuse la palat. Era o
renumită Fiică a Ileei. Ar fi putut fi cineva ca mine.
Regele vorbea deja, dar trebuia să aflu.
— Mamă? am şoptit, încercând să nu-i distrag atenţia tatei.
— Da?
— Regina… ce a fost? Mă refer la castă. Mama a zâmbit auzind
întrebarea mea:
— Patru.
Făcuse parte din Patru! îşi petrecuse primii ani din tinereţe
lucrând într-o fabrică, într-un magazin sau, poate, chiar la o fermă.
Am început să mă gândesc la viaţa ei de atunci. Oare avea o familie
numeroasă? Probabil că nu trebuise să-şi facă griji în legătură cu
mâncarea. Oare prietenele ei o invidiaseră când fusese aleasă? Dacă
aş fi avut nişte prietene apropiate, oare ar fi fost geloase pe mine?
Era o idee tâmpită. Oricum n-aveam să fiu aleasă.
Mi-am îndreptat din nou atenţia spre ceea ce spunea regele.
— Chiar azi-dimineaţă, un alt atac în Noua Asie ne-a zguduit din
temelii. Trupele noastre au suferit pierderi, dar suntem încrezători
că, alături de noul detaşament, luna viitoare ne vom reveni, mai ales
că vom beneficia de forţe proaspete.
Uram războiul. Din nefericire, eram o ţară tânără care trebuia să
se protejeze mereu. Nu prea credeam că acest stat avea să
supravieţuiască altei invazii.
După ce regele ne-a oferit informaţii legate de un raid efectuat
recent într-o tabără rebelă, Echipa Financiară ne-a pus la curent cu
situaţia datoriilor noastre, iar şeful Comitetului de Infrastructură a
38
anunţat că în doi ani plănuiau să înceapă lucrul la reconstrucţia
câtorva şosele, dintre care unele nu mai fuseseră atinse de la cel de-al
Patrulea Război Mondial. Într-un sfârşit, ultimul vorbitor, Maestrul
de Ceremonii, a venit la pupitru:
— Bună seara, doamnelor şi domnilor din Illéa. După cum ştiţi,
înştiinţările pentru participarea la Alegere au fost de curând
distribuite în cutiile poştale. Am primit deja primul număr de
formulare şi am plăcerea să vă anunţ că mii de femei frumoase din
Illéa au fost deja admise pentru tragerea la sorţi a Alegerii!
Într-un colţ, Maxon şi-a schimbat poziţia. Transpira?
— În numele familiei regale, doresc să vă mulţumesc pentru
entuziasm şi patriotism. Cu puţin noroc, până la Anul Nou vom
sărbători logodna dintre iubitul nostru prinţ Maxon şi una dintre
încântătoarele, talentatele şi inteligentele Fiice ale Ileei!
Cei câţiva consilieri aşezaţi acolo au început să aplaude. Maxon
zâmbea, dar nu părea în largul lui. Când aplauzele au încetat,
Maestrul de Ceremonii a început să vorbească din nou:
— Desigur, vom avea multe emisiuni la dispoziţie pentru a face
cunoştinţă cu tinerele participante la Alegere, fără să mai menţionez
transmisiunile speciale care vă vor arăta momente din viaţa lor de la
palat. Nu puteam găsi pe cineva mai potrivit pentru a ne conduce pe
parcursul acestei minunate perioade decât Gavril Fadaye!
Au început alte ropote de aplauze, dar, de data asta, ele
proveneau de la mama şi May. Gavril Fadaye era o legendă. Vreme
de douăzeci de ani comentase paradele de Ospăţul Recunoştinţei,
emisiunile de Crăciun şi toate sărbătorile de la palat. Nu văzusem în
viaţa mea vreun interviu cu familia regală sau cu prietenii apropiaţi
şi membrii familiilor acestora care să nu fie făcut de el.
— Oh, America, ai putea să-l întâlneşti pe Gavril! a fredonat
mama.
— Vine! a spus May, dând din braţele ei micuţe.
Şi iată-l pe Gavril, păşind în studio în costumul lui albastru. Era în
vârstă, probabil că avea în jur de patruzeci de ani, dar părea foarte
39
vioi. În timp ce mergea de-a lungul scenei, lumina i-a făcut broşa de
pe rever să strălucească, o licărire aurie ce semăna cu unul dintre
simbolurile de pe partiturile mele muzicale.
— Bună searaaaaa, Illéa! a spus. Trebuie să vă spun că sunt onorat
să fac parte din Alegere. Sunt extrem de norocos că voi face
cunoştinţă cu treizeci şi cinci de femei frumoase! Ce bărbat nu şi-ar
dori să fie în locul meu?
A făcut cu ochiul spre camera de filmat.
— Dar, înainte de a face cunoştinţă cu aceste domnişoare
minunate, dintre care una va fi noua noastră prinţesă, am plăcerea să
vorbesc cu omul pentru care ne-am adunat cu toţii aici – prinţul
Maxon!
Auzindu-şi numele, Maxon a păşit pe scenă, înaintând spre
scaunele pregătite pentru el şi Gavril. Şi-a îndreptat cravata şi şi-a
aranjat costumul, de parcă mai era nevoie. A dat mâna cu Gavril şi
s-a aşezat faţă-n faţă cu el, ridicând un microfon. Scaunul era
suficient de înalt, aşa că Maxon şi-a pus picioarele pe o bară. Aşa
părea mult mai neoficial.
— Alteţa Voastră, mă bucur să vă revăd.
— Îţi mulţumesc, Gavril. Plăcerea e de partea mea.
La fel ca şi înfăţişarea, vocea îi era cumpătată. Radia conformism.
Am strâmbat din nas la gândul de a mă afla în aceeaşi încăpere cu el.
— În mai puţin de-o lună, treizeci şi cinci de tinere se vor afla în
preajma Maiestăţii Voastre. Cum vă simţiţi în legătură cu acest
lucru?
Maxon a râs:
— Sincer, e puţin enervant. Îmi închipui că va fi multă gălăgie cu
atâţia musafiri. Dar în acelaşi timp, de-abia aştept.
— I-aţi cerut dragului dumneavoastră tată sfaturi în legătură cu
cea mai bună metodă de a pune mâna pe o soţie frumoasă, aşa cum a
făcut el când i-a venit rândul?
Atât Maxon, cât şi Gavril s-au uitat spre rege şi regină, iar camera
de filmat i-a arătat pe aceştia privind unul la celălalt, zâmbind şi
40
ţinându-se de mână. Păreau nişte gesturi sincere, dar cum ai fi putut
spune dacă era aşa?
— De fapt, nu. După cum ştii, conflictul din Noua Asie s-a extins
cu repeziciune şi am discutat mai mult despre lucrurile ce ţin de
armată. N-am avut prea mult timp la dispoziţie ca să discutăm
despre fete.
Mama şi May au râs. Bănuiesc că, într-un fel, era amuzant.
— Nu mai avem prea mult timp, aşa că am să vă pun doar o
singură întrebare. Cum vă imaginaţi fata perfectă?
Maxon părea luat prin surprindere. Era greu de spus, dar mi se
părea că se-nroşise:
— Sincer, nu ştiu. Cred că asta este partea frumoasă a Alegerii.
Nu vor fi două fete la fel – nu în ceea ce priveşte aspectul fizic,
preferinţele sau caracterul. Şi prin tot acest proces de a le cunoaşte şi
de a vorbi cu ele sper să descopăr ceea ce-mi doresc, să aflu asta pe
parcurs.
Maxon a zâmbit:
— Alteţa Voastră, vă mulţumesc. A fost foarte bine spus. Şi cred
că vorbesc în numele tuturor cetăţenilor din Illéa când vă urez mult
noroc.
Gavril s-a întins pentru a da din nou mâna cu el.
— Vă mulţumesc, domnule, a spus Maxon.
Camera de filmat a rămas nemişcată pentru un moment, aşa că
am putut să-l vedem pe prinţ privind spre părinţi, întrebându-se
dacă spusese ceea ce trebuia. Următorul cadru a fost un prim-plan
cu faţa lui Gavril, aşa că n-am mai aflat răspunsul.
— Mi-e teamă că timpul alocat pentru această seară s-a scurs. Vă
mulţumim că aţi urmărit Actualităţile din Illéa şi ne revedem
săptămâna viitoare.
Imediat genericul a început să se desfăşoare pe ecran.
— „America şi Maxon stau într-un copac…”, a cântat May.
Am înşfăcat o pernă şi am aruncat-o spre ea, dar nu m-am putut
abţine să nu râd la acest gând. Maxon era atât de ţeapăn şi de liniştit!
41
Era greu de închipuit că cineva putea fi fericit alături de un
asemenea popândău.
Mi-am petrecut restul serii încercând să o ignor pe May, şi într-un
sfârşit m-am dus în camera mea pentru a fi singură. Chiar şi gândul
de a mă afla în apropierea lui Maxon Schreave mă făcea să nu mă
simt în largul meu. Împunsăturile lui May mi-au sunat în minte
toată noaptea, împiedicându-mă să mă odihnesc cum trebuie.
Era greu de localizat cu precizie sunetul care m-a trezit, dar, odată
ce am fost conştientă de el, am încercat să rămân nemişcată, ca să
descopăr dacă era cineva acolo.
Ţac, ţac, ţac.
Mi-am întors uşor privirea spre fereastră, iar acolo l-am văzut pe
Aspen, care zâmbea. M-am dat jos din pat, m-am dus în vârful
degetelor spre uşă şi am încuiat-o. M-am întors în pat, deblocând şi
deschizând cu grijă fereastra.
Un val de căldură care n-avea nimic de-a face cu faptul că era vară
m-a străbătut din cap până în picioare, în timp ce Aspen se căţăra pe
geam şi cobora în patul meu.
— Ce faci aici? am şoptit, zâmbind pe întuneric.
— Trebuia să te văd, a spus el, respirând aproape de obrazul meu
în timp ce mă lua în braţe, trăgându-mă în jos.
— Am atât de multe să-ţi spun, Aspen!
— Şşşş, nu spune niciun cuvânt. Dacă ne-aude cineva, o să se
dezlănţuie iadul. Lasă-mă să te privesc.
Aşa că l-am ascultat. Stăteam acolo, tăcută şi nemişcată, în timp ce
Aspen mă privea în ochi. După ce a terminat, a început să mă
mângâie pe gât şi să-şi bage nasul prin părul meu. Iar apoi, mâinile
lui au început să se plimbe într-una în sus şi-n jos, de pe talie pe şold.
A început să respire mai greu, lucru care m-a tulburat.
Buzele lui, ascunse în curbura gâtului meu, au început să mă
sărute. Eu respiram sacadat. Nu mă puteam abţine. Buzele i-au ajuns
pe bărbia mea şi mi-au acoperit gura, înăbuşindu-mi gâfâiala. L-am
luat pe Aspen în braţe, mişcările noastre bruşte şi umiditatea nopţii
42
acoperindu-ne de sudoare.
Era un moment magic.
Aspen a dat în cele din urmă să se retragă, cu toate că eu nu eram
deloc pregătită să mă opresc. Dar trebuia s-avem grijă. Dacă săream
calul şi existau şi dovezi în legătură cu asta, aveam să fim aruncaţi în
închisoare.
Un alt motiv pentru care oamenii se căsătoreau de tineri:
aşteptarea era o tortură.
— Ar trebui să plec, a şoptit el.
— Dar eu vreau să mai rămâi.
Buzele mele erau lipite de urechea lui. Simţeam din nou mirosul
săpunului.
— America Singer, cândva vei adormi în braţele mele în fiecare
noapte. Şi în fiecare dimineaţă vei fi trezită de sărutările mele. Şi de
alte lucruri.
Mi-am muşcat buzele auzind asta.
— Dar acum trebuie să plec. Ne forţăm norocul.
Am oftat şi i-am dat drumul. Avea dreptate.
— Te iubesc, America.
— Şi eu te iubesc, Aspen.
Aceste momente secrete aveau să fie suficiente pentru a mă ajuta
să trec cu bine peste tot ce ne aştepta: dezamăgirea mamei când nu
aveam să fiu aleasă, munca grea pentru a-l ajuta pe Aspen să pună
bani deoparte, scandalul când Aspen avea să-i ceară tatei mâna mea
şi celelalte probleme ce urmau după căsătorie. Nimic nu conta. Nu şi
dacă-l aveam pe Aspen alături de mine.

43
 Capitolul 5

O săptămână mai târziu, am ajuns înaintea lui Aspen în căsuţa

din copac.
Am avut puţin de furcă încercând să urc fără zgomot cu toate
lucrurile pe care le aveam, dar am reuşit. Rearanjam farfuriile, când
am auzit pe cineva căţărându-se în copac.
— Bau! am zis.
Aspen a tresărit şi a început să râdă. Am aprins noua lumânare pe
care o cumpărasem doar pentru noi. A traversat mica încăpere
pentru a mă săruta şi, după o clipă, am început să-i povestesc tot
ceea ce se mai întâmplase în timpul săptămânii.
— N-am mai apucat să-ţi spun despre înscrieri, am spus,
încântată de veşti.
— Cum a fost? Mama a spus că era îngrămădeală.
— Aspen, era o nebunie! Ar fi trebuit să vezi cu ce erau îmbrăcate!
Ştii probabil că nu e chiar o tragere la sorţi, aşa cum pretind ei. Ceea
ce demonstrează că am avut dreptate. În Carolina există fete mult
mai interesante decât mine care pot fi alese, aşa că ne-am făcut griji
degeaba.
— În orice caz, îţi mulţumesc c-ai acceptat să te înscrii, înseamnă
mult pentru mine.
Încă mă privea atent. Nici măcar nu se deranjase s-arunce o
privire prin căsuţă. Ca-ntotdeauna, mă sorbea din priviri.
— Ei bine, cea mai tare chestie e că, de vreme ce mama habar
n-avea că deja îţi promisesem c-o să mă-nscriu, m-a mituit ca să
merg să depun formularul.
Nu-mi puteam înăbuşi râsul. Săptămâna asta, familiile începuseră

44
deja să organizeze petreceri pentru fiicele lor, fiind sigure că acestea
vor fi selecţionate pentru Alegere. Cântasem la peste şapte festivităţi,
programând câte două pe noapte pentru a mă bucura de propriii
bani. Iar mama se ţinuse de cuvânt. Mă simţeam uşurată să am banii
mei.
— Te-a mituit? Cu ce?
Radia de încântare.
— Cu bani, desigur. Uite, ţi-am pregătit un adevărat festin!
M-am dezlipit de el şi am început să aşez farfuriile. Gătisem
intenţionat mai multă mâncare pentru cină, pentru a-i aduce şi lui
câte ceva, şi zile la rând copsesem produse de patiserie. Oricum, eu
şi May ne dădeam în vânt după dulciuri, ca să nu mai spun că ea era
încântată că alesesem să-mi cheltui banii în acest fel.
— Ce e cu toate astea?
— E mâncare. Eu am gătit-o.
Eram foarte mândră de strădaniile mele. În seara asta, Aspen
putea pleca, în sfârşit, cu stomacul plin. Dar zâmbetul a început să-i
dispară în timp ce studia fiecare farfurie.
— Aspen, s-a întâmplat ceva?
— Asta nu-i bine.
A scuturat din cap şi şi-a luat privirea de la mâncare.
— Ce vrei să spui?
— America, se presupune că eu trebuie să-ţi ofer asemenea
lucruri. E umilitor să vin aici şi să văd c-ai făcut toate astea pentru
mine.
— Dar ţi-am dat de mâncare tot timpul!
— Ce-a mai rămas de la tine. Crezi că nu ştiu? Nu mă simt prost
să mănânc ceva ce tu nu vrei. Dar tu să… Eu trebuie să…
— Aspen, îmi dai tot timpul câte ceva. Ai grijă de mine. Am
adunat toate mone…
— Monedele? Crezi că e o idee bună să aduci acum în discuţie aşa
ceva? Nu ştii cât de mult urăsc asta? Să te-aud cântând şi să nu pot să
te plătesc ca toţi ceilalţi?
45
 — N-ar trebui să mă plăteşti deloc! E un dar. Poţi avea de la mine
orice vrei!
Ştiam că nu trebuia să ţipăm. Dar nu-mi mai păsa.
— Nu sunt un milog, America! Sunt un bărbat. Se presupune că
eu trebuie să am grijă de tine şi să-ţi ofer cele necesare.
Aspen şi-a trecut mâinile prin păr. A început să respire precipitat.
Ca întotdeauna, avea părerile lui. Dar de data asta vedeam ceva
diferit în privirea lui. În loc să devin atentă, eram din ce în ce mai
nedumerită. Furia mea s-a evaporat instantaneu când l-am văzut
atât de nefericit. Mă simţeam vinovată. Doream să-l răsfăţ, nu să-l
umilesc.
— Te iubesc, i-am şoptit.
A scuturat din cap:
— Şi eu te iubesc, America.
Dar tot nu voia să se uite la mine. Am ridicat o felie din pâinea pe
care o făcusem şi i-am pus-o în mână. Îi era prea foame ca să nu
mănânce.
— N-am vrut să te rănesc. Credeam că te voi face fericit.
— Nu, Mer, îmi place. Nu pot să cred c-ai făcut toate astea pentru
mine. Doar că… într-o anumită măsură mă deranjează că nu pot face
acelaşi lucru pentru tine. Meriţi ceva mai bun.
Nefericit, a continuat să mănânce în timp ce vorbea.
— Nu te mai gândi la mine aşa. Când suntem doar noi doi, eu nu
sunt din Cinci şi tu nu eşti din Şase. Suntem doar Aspen şi America.
Nu te vreau decât pe tine.
— Dar nu pot să nu mă gândesc la asta.
S-a uitat la mine:
— Aşa am fost crescut. De când eram mic, nu am auzit decât „Cei
din Şase trebuie să servească” şi „Cei din Şase nu trebuie să fie
văzuţi”. Toată viaţa am fost învăţat să rămân în umbră.
Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu putere.
— Mer, dacă vom fi împreună, şi tu va trebuie să rămâi în umbră.
Nu am cum să-mi doresc asta pentru tine.
46
 — Aspen, am mai discutat în legătură cu asta. Sunt conştientă că
lucrurile se vor schimba şi sunt pregătită. Nu ştiu ce să mai spun ca
să mă fac mai bine înţeleasă.
I-am pus mâna în dreptul inimii:
— În momentul în care vei fi pregătit să mă ceri, voi fi pregătită să
spun da.
Era îngrozitor să îmi dezvălui cele mai profunde sentimente pe
care le nutream pentru el. Ştia ce spuneam. Dar dacă vulnerabilitatea
mea îl ajuta pe el să fie curajos, aveam să suport asta. Ochii lui îi
căutau pe-ai mei. Dacă se uita după urme de îndoială, îşi pierdea
timpul. Eram foarte sigură în privinţa asta.
— Nu.
— Poftim?
— Nu.
Cuvântul m-a plesnit precum o palmă peste faţă.
— Aspen?
— Nu ştiu cum de m-am amăgit singur crezând că asta va
funcţiona vreodată.
Şi-a trecut din nou degetele prin păr, dar parcă încerca să-şi scoată
din minte toate gândurile pe care le avusese vreodată în legătură cu
mine.
— Dar tocmai ai spus că mă iubeşti.
— Te iubesc, Mer. Aici e problema. Nu te pot forţa să devii ca
mine. Nu suport gândul de a te vedea flămândă, înfrigurată sau
speriată. Nu te pot face să devii Şase.
Am simţit cum lacrimile îmi curgeau pe obraji. Nu vorbea serios.
Nu putea. Dar înainte să-i cer să-şi retragă cuvintele, Aspen o luase
deja târâş spre ieşirea din căsuţă.
— Unde… unde te duci?
— Plec. Mă duc acasă. Îmi pare rău că ţi-am făcut asta, America.
Dar s-a terminat.
— Poftim?
— S-a terminat. Nu voi mai veni aici. Nu aşa.
47
 Am început să plâng:
— Aspen, te rog! Haide să vorbim despre asta. Acum eşti doar
supărat.
— Sunt mult mai supărat decât îţi imaginezi. Dar nu sunt supărat
pe tine. Pur şi simplu nu pot face asta, Mer. Nu pot.
— Aspen, te rog…
M-a strâns tare în braţe şi m-a sărutat – cu adevărat – pentru
ultima oară. Apoi s-a făcut nevăzut în noapte. Şi pentru că ţara asta e
cum e, iar toate regulile ne obligau să ne ascundem, nu puteam nici
măcar să strig după el. Nu-i mai puteam spune nici măcar o singură
dată cât de mult îl iubeam.

În următoarele zile, cei din familia mea şi-au dat seama că ceva nu
era în ordine, dar probabil că au pus totul pe seama emoţiilor
provocate de Alegere. Îmi venea să plâng tot timpul, dar mă
abţineam. Am tras de mine până vineri, tot sperând că totul avea să
revină la normal după anunţarea numelor la Actualităţile din Illéa.
În mintea mea îşi făcuse deja loc un vis. Şi anume că aveau să o
nominalizeze pe Celia sau pe Kamber, iar mama avea să fie
dezamăgită, dar nu la fel de dezamăgită cum ar fi fost dacă ar fi fost
aleasă o străină. Tata şi May aveau să se bucure pentru ele; familiile
noastre erau apropiate. Ştiam că Aspen se gândea la mine aşa cum
mă gândeam şi eu la el. Aş fi pariat că avea să fie aici înainte ca
emisiunea să se sfârşească, implorându-mă să-l iert şi cerându-mi
mâna. Ar fi fost puţin nechibzuit, de vreme ce nu exista vreo
garanţie că fetele aveau să fie câştigătoarele, dar puteam profita de
ocazie. Bucuria momentului probabil că avea să mai calmeze
anumite lucruri.
În mintea mea, totul mergea de minune. În mintea mea, toată
lumea era fericită…
Mai erau zece minute până la începerea Actualităţilor şi ne
aşezaserăm cu toţii în faţa televizorului. Probabil că nu eram singurii
care nu doreau să rateze nici măcar o secundă din anunţ.
48
 — Îmi aduc aminte când a fost aleasă regina Amberly! Oh, am
ştiut de la început că va reuşi.
Mama pregătea nişte popcorn, de parcă Alegerea ar fi fost un soi
de film.
— Mami, şi tu ai participat la tragerea la sorţi? a întrebat Gerad.
— Nu, scumpule, mămica era cu doi ani prea tânără pentru a fi
eligibilă. Dar, spre norocul meu, m-am căsătorit cu tatăl vostru.
A zâmbit şi ne-a făcut cu ochiul.
Uau! Probabil că era binedispusă. Nu-mi aduceam aminte când
vorbise cu afecţiune despre tata ultima oară.
— Regina Amberly e cea mai bună de până acum. E foarte
frumoasă şi inteligentă. De fiecare dată când o văd la televizor mi-aş
dori să fiu ca ea, a spus May oftând.
— E o regină bună, am adăugat eu pe un ton scăzut.
Într-un sfârşit, s-a făcut ora opt, iar stema naţională a apărut pe
ecran acompaniată de varianta instrumentală a imnului nostru.
Tremuram? De-abia aşteptam ca toată treaba asta să se termine.
Regele a apărut pe ecran şi ne-a vorbit pe scurt despre situaţia de
pe câmpul de luptă. Celelalte anunţuri au fost, de asemenea,
succinte. Se părea că toată lumea era într-o dispoziţie bună. Bănuiesc
că şi pentru ei era o bucurie.
În cele din urmă, Maestrul de Ceremonii a venit pe scenă şi l-a
prezentat pe Gavril, care s-a dus direct spre familia regală:
— Bună seara, Maiestatea Voastră, i-a spus regelui.
— Gavril, ca-ntotdeauna, e o plăcere să te revăd.
Regele era fericit peste măsură.
— Aşteptaţi cu nerăbdare anunţul?
— Oh, da! Ieri am fost în sală când s-au făcut câteva dintre
extrageri; toate sunt nişte fete minunate.
— Aşadar, ştiţi deja cine sunt? l-a întrebat Gavril, uimit.
— Doar câteva, doar câteva.
Gavril s-a întors spre Maxon:
— Domnule, v-a împărtăşit aceste informaţii şi dumneavoastră?
49
 — Deloc. Le voi vedea odată cu toată lumea, i-a răspuns Maxon.
Era evident că încerca să-şi ascundă agitaţia.
Mi-am dat seama că palmele îmi transpirau.
— Maiestatea Voastră, i s-a adresat Gavril reginei. Vreun sfat
pentru Alese?
A zâmbit cu surâsul ei senin. Nu ştiu cum erau celelalte femei
când trecuse ea prin Alegere, dar nu-mi puteam închipui că exista
vreuna care să fi fost la fel de drăguţă şi plină de graţie ca ea.
— Bucuraţi-vă de ultima voastră seară în calitate de fete normale.
Mâine, viaţa voastră se va schimba pentru totdeauna. Şi un sfat
străvechi, dar bun: fiţi voi însevă.
— Nişte cuvinte înţelepte, Maiestate, nişte cuvinte foarte
înţelepte. Şi, cu acestea, haideţi să dezvăluim identitatea celor
treizeci şi cinci de tinere domnişoare Alese. Doamnelor şi domnilor,
să le felicităm pe următoarele Fiice ale Ileei!
Pe ecran a apărut din nou stema naţională. În colţul din dreapta
sus se afla un pătrat micuţ cu chipul lui Maxon, pentru a-i vedea
reacţia când imaginile urmau să apară pe ecran. El avea să ia decizii
pe baza lor, aşa cum aveam să facem cu toţii.
Gavril avea un teanc de cartonaşe în mână, pregătit să citească
numele fetelor a căror lume, conform spuselor reginei, avea să se
schimbe pentru totdeauna.
— Domnişoara Elayna Stoles din Hansport, Trei.
Pe ecran a apărut o fotografie cu o fată micuţă, cu pielea ca de
porţelan. Arăta ca o adevărată lady. Maxon radia.
— Domnişoara Tuesday Keeper din Waverly, Patru.
A apărut o fată pistruiată. Părea mai în vârstă, mai matură.
Maxon i-a şoptit ceva regelui.
— Domnişoara Fiona Castley din Paloma, Trei.
De data asta a apărut o brunetă cu nişte ochi remarcabili. Probabil
că era de vârsta mea, dar părea mult mai… experimentată.
M-am întors spre mama şi May, care stăteau pe canapea.
— Nu pare îngrozitor de…
50
 — Domnişoara America Singer din Carolina, Cinci.
Am întors imediat capul şi am văzut-o. Poza mea făcută imediat
după ce aflasem că Aspen strângea bani pentru a mă lua de soţie.
Păream strălucitoare, optimistă, frumoasă.
Arătam de parcă eram îndrăgostită. Şi vreun idiot crezuse că acea
dragoste era menită prinţului Maxon.
Mama mi-a ţipat în urechi, iar May a sărit în sus, împrăştiind
pop-corn peste tot. Gerad s-a entuziasmat şi el şi a început să
danseze. Tata… era greu de spus, dar cred că zâmbea în taină din
spatele cărţii lui.
Am ratat expresia lui Maxon.
Telefonul a început să sune.
Şi nu s-a mai oprit zile la rând.

51
 Capitolul 6

În săptămâna care a urmat, casa noastră a fost invadată de oficiali

care urmau să mă pregătească pentru Alegere. Printre ei se afla o
femeie enervantă care credea că minţisem în legătură cu o bună
parte din informaţiile menţionate în formular, urmată de un soldat
de la palat care a venit pentru a discuta cu soldaţii din oraş despre
măsurile de securitate care trebuiau luate şi pentru a ne examina cu
de-amănuntul casa. Aparent, nu trebuia să aştept să ajung la palat
pentru a-mi face griji în legătură cu posibilele atacuri ale rebelilor.
Minunat!
Am primit două telefoane de la o femeie numită Silvia – care
părea veselă şi oficială în acelaşi timp – care dorea să ştie dacă aveam
nevoie de ceva. Vizitatorul meu preferat a fost un bărbat slab, cu
barbişon, care a venit pentru a-mi lua măsurile necesare noii mele
garderobe. Nu prea ştiam ce să simt la gândul de a purta rochii la fel
de protocolare ca ale reginei, dar acceptam cu inima deschisă această
schimbare.
Aceşti ultimi vizitatori au venit miercuri după-amiază, cu două
zile înainte de plecarea mea. Bărbatul se ocupa de trecerea în revistă,
alături de mine, a regulilor oficiale. Era extrem de slab, cu păr negru,
slinos, dat pe spate, şi transpira într-una. Când a intrat în casă, m-a
întrebat dacă aveam vreun loc în care să putem vorbi între patru
ochi. A fost primul indiciu că, totuşi, ceva nu era în regulă.
— Păi, dacă vreţi, putem merge în bucătărie, a sugerat mama.
Oficialul şi-a tamponat fruntea cu o batistă şi s-a uitat la May:
— De fapt, orice loc e bun. Doar că ar fi bine să-i cereţi fetiţei să
părăsească încăperea.

52
 Ce anume avea de spus de nu putea fi şi May de faţă?
— Mamă? a întrebat ea, tristă că trebuia să plece.
— May, scumpo, du-te şi lucrează la tabloul tău. În ultima
săptămână ţi-ai cam neglijat munca.
— Dar…
— Te conduc eu, May, m-am oferit, privindu-i lacrimile care i se
adunau în ochi.
Când am ajuns pe hol şi nimeni nu ne putea auzi, am strâns-o
într-o îmbrăţişare puternică.
— Nu-ţi face griji, i-am şoptit. Am să-ţi spun diseară totul. Îţi
promit.
Spre norocul nostru, nu ne-a dat în vileag prin binecunoscutele ei
sărituri. Pur şi simplu a dat din cap posomorâtă şi a dispărut în
colţişorul ei din biroul tatei.
Mama a făcut ceai pentru Skinny, şi ne-am aşezat la masă pentru a
vorbi. Lângă dosarul pe care era inscripţionat numele meu se aflau
un teanc de foi şi un stilou. El şi-a aranjat documentele şi a început să
vorbească:
— Îmi pare rău că trebuie să fiu atât de secretos, dar anumite
lucruri despre care trebuie să întreb nu sunt potrivite pentru urechile
celor mai mici.
Eu şi mama ne-am uitat una la alta.
— Domnişoară Singer, ceea ce vă spun va părea supărător, dar,
începând de vinerea trecută, sunteţi considerată o proprietate a Ileei.
De-acum înainte trebuie să aveţi grijă de corpul dumneavoastră. Vă
voi da să semnaţi câteva formulare în timp ce vom parcurge toate
aceste informaţii. Orice abatere din partea dumneavoastră va avea ca
rezultat excluderea imediată din Alegere. Înţelegeţi?
— Da, am spus pe un ton precaut.
— Prea bine. Să-ncepem cu lucrurile uşoare. Acestea sunt
vitamine. De vreme ce sunteţi din Cinci, bănuiesc că nu aveţi
întotdeauna acces la nutriţia necesară. Trebuie să înghiţiţi câte una în
fiecare zi. Acum sunteţi pe cont propriu, dar la palat va fi cineva care
53
să vă ajute.
S-a întins peste masă şi mi-a dat un flacon mare, împreună cu un
formular pe care trebuia să-l semnez şi pe care trebuia să scriu că
l-am primit.
A trebuit să mă abţin să nu râd. Cine are nevoie de ajutor la
înghiţirea unei pastile?
— Am la mine dosarul medical primit de la doctorul
dumneavoastră. Nu prea există motive de îngrijorare. Se pare că staţi
foarte bine cu sănătatea, cu toate că mi s-a spus că n-aţi dormit prea
bine în ultima vreme?
— Ăăă, adică… din pricina emoţiilor, mi-a fost puţin cam greu să
adorm.
Era aproape adevărat. Zilele erau nişte vâltori cu pregătirile
pentru palat, dar noaptea, când eram în pat, mă gândeam la Aspen.
Era singurul moment când nu puteam evita să nu mă gândesc la el,
şi se părea că nu eram în stare să mi-l scot din minte.
— Înţeleg. Ei bine, dacă doriţi, în seara asta vă pot oferi nişte
somnifere care să vă ajute cu această problemă. Ne dorim să fiţi
foarte bine odihnită.
— Nu, nu am…
— Da, ne-a întrerupt mama. Scuză-mă, scumpo, dar arăţi
epuizată. Vă rog să îi daţi somniferele.
— Da, doamnă.
Skinny a notat ceva în dosarul meu:
— Bun. Acum, ştiu că e ceva personal, dar va trebui să discut asta
cu fiecare participantă, aşa că vă rog să nu vă sfiiţi.
S-a oprit, apoi a continuat:
— Am nevoie de confirmarea că sunteţi, în fapt, virgină.
Mamei aproape că i-au ieşit ochii din orbite. De aia a trebuit May
să plece.
— Vorbiţi serios?
Nu-mi venea să cred că puneau pe cineva să facă asta. Măcar
de-ar fi trimis o femeie…
54
 — Mă tem că da. Dacă nu sunteţi, trebuie să ştim asta numaidecât.
Câhh! Şi cu mama în încăpere.
— Cunosc legea, domnule. Nu sunt proastă. Bineînţeles că sunt.
— Vă rog să vă gândiţi bine la asta. Dacă se dovedeşte că minţiţi…
— Doamne Dumnezeule, dar America n-a avut niciodată un iubit!
a intervenit mama.
— Corect.
M-am apucat de această frânghie, sperând să punem punct
discuţiei.
— Prea bine. Va trebuie să semnaţi acest formular pentru a
confirma cele spuse.
Mi-am dat ochii peste cap, dar am făcut ce mi-a cerut. Eram
fericită că Illéa exista, luând în considerare că, nu cu mult timp în
urmă, aproape că fusese transformată în cenuşă, însă aceste
reglementări începeau să mă sufoce, de parcă nişte lanţuri invizibile
mă trăgeau în jos. Legi în legătură cu persoana pe care o puteai iubi,
formulare despre păstrarea virginităţii; era revoltător.
— Trebuie să discutăm regulile. Sunt foarte simple şi n-ar trebui
să vă dea bătăi de cap. Dacă aveţi întrebări, vă rog să mi le adresaţi.
Şi-a ridicat ochii din teancul de hârtii şi m-a privit fix.
— Aşa voi face, am mormăit.
— Nu aveţi voie să plecaţi din palat când vreţi. Pentru asta trebuie
să aveţi acordul prinţului. Nici măcar regele şi regina nu vă pot
constrânge să plecaţi. Ei îi pot spune prinţului că nu le sunteţi pe
plac, însă el ia toate deciziile în legătură cu cine rămâne şi cine
pleacă. Alegerea nu are o perioadă determinată. Se poate sfârşi în
decurs de câteva zile sau se poate întinde pe o perioadă de câţiva
ani.
— Ani? am întrebat îngrozită.
Gândul de a fi plecată atât de mult mă făcea să şovăi.
— N-aveţi nicio grijă. Nu cred că prinţul îşi doreşte să dureze atât
de mult. E momentul ca el să-şi arate hotărârea, şi nu ar da prea bine
dacă Alegerea s-ar lungi. Însă, dacă va decide să se întâmple astfel,
55
vi se va cere să rămâneţi atât timp cât prinţul are nevoie pentru a
face alegerea.
Probabil că faţa îmi trăda temerea, deoarece mama s-a întins şi
m-a mângâiat pe mână. În orice caz, Skinny nu era deranjat de acest
lucru:
— Nu stabiliţi dumneavoastră când să vă petreceţi timpul cu
prinţul. El vă va căuta pentru întâlniri, dacă va dori. Dacă vă aflaţi
într-un anturaj social mai mare, atunci lucrurile vor sta altfel. Dar nu
vă duceţi la el fără să fi fost invitată. Deşi nimeni nu se aşteaptă să vă
înţelegeţi cu celelalte treizeci şi patru de concurente, nu aveţi voie,
totuşi, să vă bateţi cu ele sau să le sabotaţi. Dacă sunteţi surprinsă
luându-vă de o altă participantă, hărţuind-o, furând de la ea sau
făcând orice altceva pentru a-i periclita relaţia cu prinţul, rămâne la
latitudinea dânsului dacă vă trimite acasă sau nu. Singura relaţie
romantică va fi cu prinţul Maxon. Dacă sunteţi surprinsă scriind
scrisori cuiva de-aici sau dacă se descoperă că aţi intrat într-o relaţie
cu o altă persoană din palat, acest lucru este considerat trădare şi va
fi pedepsit cu moartea.
Mama şi-a dat ochii peste cap, cu toate că asta era, poate, singura
regulă care mă îngrijora.
— Dacă sunteţi prinsă încălcând orice regulă scrisă a Ileei, veţi
primi pedeapsa cuvenită acelei ofense. Statutul de Aleasă nu vă
pune mai presus de lege. Nu trebuie să purtaţi alte haine sau să
mâncaţi alte mâncăruri în afară de cele oferite de către palat. Aceasta
este o măsură de siguranţă şi trebuie respectată cu stricteţe. În zilele
de vineri veţi fi prezentă la toate transmisiunile Actualităţilor.
Ocazional, dar mereu cu avertisment prealabil, în palat vor veni
cameramani sau fotografi, iar dumneavoastră veţi fi curtenitoare şi
le veţi permite să se documenteze în legătură cu stilul
dumneavoastră de viaţă alături de prinţ. Pentru fiecare săptămână la
palat, familia dumneavoastră va fi recompensată. Am să vă dau
primul cec înainte să plec. De asemenea, dacă nu veţi rămâne la
palat, un consilier vă va ajuta să vă acomodaţi vieţii de după
56
Alegere. Consilierul dumneavoastră vă va ajuta cu pregătirile finale
înainte de plecarea de la palat şi cu găsirea unei noi locuinţe şi slujbe.
Dacă veţi ajunge printre primele zece, veţi fi considerată ca făcând
parte din Elită. Odată ce aţi obţinut acest statut, vi se va cere să vă
însuşiţi cerinţele inerente acestui trai şi obligaţiile pe care le veţi avea
ca prinţesă. Nu aveţi permisiunea de a vă informa asupra acestor
detalii înainte de vreme. Din acest moment faceţi parte din Trei.
— Din Trei? am exclamat eu şi mama.
— Da. După Alegere este greu pentru fete să se întoarcă la fostele
lor vieţi. Cele din Doi şi din Trei se acomodează uşor, dar cele din
Patru şi din castele inferioare au, de obicei, probleme. Acum faceţi
parte din Trei, dar restul familiei dumneavoastră rămâne Cinci. Dacă
veţi câştiga, dumneavoastră şi întreaga familie veţi deveni Unu, ca
membri ai familiei regale.
— Unu, a şoptit mama.
— Dacă veţi ajunge până în faza finală, vă veţi mărita cu prinţul
Maxon şi veţi deveni prinţesa încoronată a Ileei, preluând toate
drepturile şi responsabilităţile acelui titlu, înţelegeţi?
— Da.
Acea parte, oricât de măreaţă părea, era cea mai uşor de suportat.
— Prea bine. Domnişoară Singer, vă rog să semnaţi acest formular
care spune că aţi luat cunoştinţă de toate regulile oficiale, şi acest
formular care spune că aţi primit cecul.
N-am văzut suma, dar pe mama a făcut-o să lăcrimeze. Mă
simţeam nefericită la gândul de a pleca, dar eram sigură că, dacă mă
duceam acolo şi eram trimisă acasă în următoarea zi, cecul ăsta avea
să acopere cheltuielile noastre pe un an. La întoarcere, toţi oamenii
aveau să-mi ceară să le cânt. Urma să am suficient de muncă. Dar,
dacă de-acum făceam parte din Trei, mai aveam oare voie să cânt?
Dacă mi s-ar fi cerut să aleg una dintre carierele celor din Trei, cred
că aş fi ales predatul. Cel puţin i-aş fi putut învăţa muzică pe alţii.
Skinny şi-a adunat hârtiile şi s-a ridicat, mulţumindu-ne pentru
timpul acordat şi pentru ceai. Trebuia să mă mai întâlnesc cu un
57
singur oficial înainte de a pleca, iar acela era consilierul meu,
persoana care urma să mă conducă de-acasă până la aeroport. Şi
apoi… aveam să fiu pe cont propriu.
Musafirul nostru ne-a rugat să-l conducem, aşa că mama a
încuviinţat, deoarece voia să pregătească cina. Nu voiam să rămân
singură cu el, dar drumul până la uşă era scurt.
— Încă un lucru, a spus Skinny cu mâna pe clanţă. Nu e chiar o
regulă, dar nu ar fi înţelept s-o ignoraţi. Când prinţul Maxon vă va
invita să petreceţi timpul împreună, nu refuzaţi. Indiferent ce o fi.
Cină, plimbări, săruturi – mai mult decât săruturi –, orice. Nu-l
refuzaţi.
— Poftim?
Acelaşi om care mă pusese să semnez un act prin care-mi
confirmam fecioria, îmi sugera acum să-l las pe Maxon să o aibă
dac-ar fi vrut-o?
— Ştiu că pare… indecent. Dar nu se cuvine deloc să-l refuzaţi pe
prinţ. O seară bună, domnişoară Singer.
Eram dezgustată, revoltată. Legea, legea illéană, spunea că trebuie
să te abţii până la căsătorie. Era o metodă eficientă de a ţine bolile la
distanţă şi ajuta la menţinerea intactă a castelor. Nelegitimii erau
aruncaţi pe străzi pentru a deveni Opt, iar pedeapsa, în caz că erai
descoperit de o persoană sau printr-o sarcină, era închisoarea. Dacă
existau doar suspiciuni, îţi puteai petrece câteva nopţi într-o celulă.
Adevărat, mă împiedicase să am relaţii intime cu persoana pe care o
iubeam, iar asta mă enervase cumplit. Dar acum, când eu şi Aspen
ne despărţiserăm, eram fericită că fusesem constrânsă să mă salvez.
Eram furioasă. Nu semnasem ceva mai devreme un act în care
scria că voi fi pedepsită dacă încalc legea illéană? Nu eram mai
presus de lege; asta spusese el. Dar, aparent, prinţul era. Şi, deodată,
mă simţeam murdară, mai prejos decât cei din Opt.

— America, scumpo, e pentru tine, a strigat mama. Auzisem şi eu

soneria, dar nu voisem să răspund. Dacă era altă persoană care
58
dorea autograful meu, nu credeam că mai eram în stare să fac faţă.
Am traversat holul şi am cotit. Era Aspen, cu un buchet mare de
flori sălbatice în braţe.
— Bună, America!
Vocea îi era reţinută, aproape profesională.
— Bună, Aspen!
A mea era slabă.
— Astea sunt de la Kamber şi Celia. Voiau să-ţi ureze succes.
S-a apropiat de mine şi mi-a oferit florile. Flori de la surorile lui,
nu de la el.
— Ce drăguţ! a exclamat mama.
Aproape uitasem că se afla şi ea în încăpere.
— Aspen, mă bucur că eşti aici.
Încercam să par la fel de rezervată ca şi el.
— Am întors camera pe dos încercând să-mi pregătesc bagajul.
Poţi să mă ajuţi să fac curat?
Cu mama acolo, trebuia să accepte. Ca o regulă generală, cei din
Şase nu refuzau niciodată munca. În această privinţă eram la fel.
A expirat şi a încuviinţat din cap.
Apoi m-a urmat pe hol. Mă gândeam de câte ori visasem la asta:
ca Aspen să intre în casa mea şi să vină la mine-n cameră. Se putea
oare ca împrejurările să fi fost mai nefericite de-atât?
Am deschis uşa dormitorului meu, iar Aspen a râs cu poftă:
— Ţi-ai lăsat câinele să împacheteze?
— Taci! Mi-a fost greu să găsesc ceea ce căutam. Am zâmbit, cu
toate că nu voiam s-o fac.
El s-a pus pe treabă, ridicând lucrurile şi împăturind tricourile.
Desigur, l-am ajutat.
— Nu iei niciuna dintre hainele astea? a şoptit.
— Nu. Începând de mâine numai ei mă vor îmbrăca.
— Uau!
— Surorile tale sunt dezamăgite?
— De fapt, nu prea. A scuturat din cap a neîncredere: În clipa în
59
care ţi-au văzut faţa, casa noastră a explodat. Se bucură foarte mult
pentru tine. În special mama.
— Îmi place mama ta. E întotdeauna drăguţă cu mine.
Câteva minute au trecut în tăcere în timp ce camera mea revenea,
încetul cu încetul, la normal.
— Arătai… a început el, incredibil de frumoasă în poza pe care
ţi-au făcut-o.
Mă durea să-l aud spunându-mi că eram frumoasă. Nu era corect.
Nu după tot ceea ce făcuse.
— Era pentru tine, am şoptit eu.
— Poftim?
— Mă gândeam că aveai să mă ceri în curând de soţie, am spus pe
un ton coborât.
Aspen a tăcut o vreme, alegându-şi cuvintele:
— Mă gândisem la asta, dar acum nu mai contează.
— Ba da. De ce nu mi-ai spus?
Şi-a frecat ceafa, gândindu-se:
— Aşteptam.
— Ce anume?
Oare ce Dumnezeu aştepta?
— Alegerile pentru detaşament.
Asta era o problemă. Era greu să-ţi dai seama dacă voiai să fii ales
în detaşament sau nu. În Illéa, fiecare băiat de nouăsprezece ani era
eligibil. Soldaţii erau aleşi aleatoriu de două ori pe an, pentru a
prinde pe toată lumea în primele şase luni de la aniversare. Erai în
slujba lor de la nouăsprezece la douăzeci şi trei de ani. Noua
recrutare urma curând.
Vorbiserăm despre asta, desigur, dar nu în mod serios. Bănuiesc
că amândoi speram că, dacă ignoram detaşamentul, şi el avea să ne
ignore pe noi.
Era o binecuvântare, în sensul că un soldat devenea automat Doi.
Guvernul te antrena şi te plătea pentru tot restul vieţii. Dezavantajul
era că nu ştiai niciodată unde vei merge. De obicei, te trimiteau
60
departe de provincia ta, pentru că presupuneau că oamenii
deveneau indulgenţi cu cei cunoscuţi. Puteai ajunge la palat sau în
forţele de poliţie locale dintr-o altă provincie. Sau puteai ajunge în
armată, fiind trimis la război. Nu foarte mulţi dintre bărbaţii trimişi
la luptă se mai întorceau acasă.
Dacă un bărbat nu se căsătorea înainte să se înroleze, probabil că
avea să aştepte pe vecie. În cel mai bun caz, erai despărţit patru ani
de soţia ta. În cel mai rău, ea rămânea văduvă de tânără.
— Nu… nu voiam să-ţi fac asta, a şoptit el.
— Înţeleg.
S-a îndreptat, încercând să schimbe subiectul.
— Şi ce iei cu tine la palat?
— Haine de schimb, pentru a le purta când mă dau afară. Câteva
poze şi nişte cărţi. Mi s-a spus că nu voi avea nevoie de instrumente.
Acolo voi găsi tot ce doresc. Aşa că nu-mi iau decât bagajul ăla.
Asta-i tot.
Camera era acum curată, iar rucsacul părea imens dintr-un motiv
sau altul. Florile pe care le adusese străluceau pe biroul meu în
comparaţie cu lucrurile lipsite de culoare pe care le deţineam. Sau
poate că totul părea mai palid… acum că se terminase.
— Nu ai multe bagaje, a observat.
— N-am avut niciodată nevoie de prea multe pentru a fi fericită.
Credeam că ştii asta.
A închis ochii:
— America, încetează! Am făcut ce trebuia.
— Ce trebuia? Aspen, m-ai făcut să cred că puteam reuşi. M-ai
făcut să mă îndrăgostesc de tine. Şi apoi m-ai făcut să particip la
acest concurs blestemat. Ştii că, practic, mă trimit acolo ca să fiu una
dintre jucăriile lui Maxon?
A întors imediat capul pentru a mă privi:
— Poftim?
— Nu am voie să-l refuz. În nicio privinţă.
Aspen părea enervat, furios. A strâns pumnii:
61
 — Chiar… chiar dacă nu vrea să se căsătorească cu tine… el poate
să…?
— Da.
— Îmi pare rău. Nu ştiam.
A respirat de câteva ori:
— Dar dacă te alege… ăsta va fi un lucru bun. Meriţi să fii fericită.
Până aici mi-a fost! I-am tras o palmă:
— Tâmpitule! m-am răstit la el în şoaptă. Pe el îl urăsc. Pe tine te
iubesc! Pe tine te voiam; tot timpul mi-am dorit să fiu doar cu tine!
Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar nu-mi mai păsa. Mă rănise
destul, iar acum era rândul lui să sufere.
— Ar trebui să plec, a spus şi a pornit spre uşă.
— Aşteaptă, nu te-am plătit.
— America, nu trebuie să mă plăteşti.
A dat din nou să plece.
— Aspen Leger, să nu îndrăzneşti să mai faci un pas! Vocea mea
era dură. S-a oprit, acordându-mi atenţie într-un sfârşit:
— Ăsta e un antrenament bun pentru momentul când vei face
parte din Unu.
Dacă n-ar fi fost ochii lui, m-aş fi gândit c-a fost o glumă, nu o
insultă.
Dar am scuturat din cap şi m-am dus spre biroul meu, scoţând toţi
banii pe care-i câştigasem singură. I-am pus pe toţi în mâinile lui.
— America, n-am să-i iau.
— Pe dracu’ n-ai să-i iei. Eu n-am nevoie de ei, iar tu ai. Dacă m-ai
iubit vreodată, îi vei lua. Nu ne-a făcut destul rău mândria ta?
Simţeam cum o parte din el începea să se dea bătută. A cedat:
— Bine.
— Şi asta.
M-am dus la capul patului meu şi am scos de sub el un borcan de
monede, pe care i l-am vărsat în mână. O monedă rebelă, care
probabil fusese lipicioasă, a rămas pe fund.
— Astea au fost întotdeauna ale tale. Ar trebui să le foloseşti.
62
 Acum nu mai aveam nimic de-al lui. Şi de-ndată ce cheltuia acele
monede din pricina disperării, nici el nu avea să deţină ceva de-al
meu. Am simţit o durere care creştea în mine. Ochii mi s-au umplut
de lacrimi şi am respirat profund pentru a opri suspinele.
— Îmi pare rău, Mer. Mult noroc!
Şi-a vârât banii şi monedele în buzunar şi a plecat.
Nu aşa credeam că voi plânge. Mă aşteptam la suspine ascuţite,
nu la nişte lacrimi mici şi lente.
Am dat să pun borcanul pe un raft, dar am observat din nou
moneda. Am băgat un deget în borcan şi am dezlipit-o. Am
învârtit-o prin borcan. Scotea un sunet dogit, pe care l-am auzit
reverberând în pieptul meu. Ştiam, de bine, de rău, că nu eram
eliberată de Aspen, nu încă. Poate că n-aveam să fiu niciodată. Am
deschis rucsacul, am băgat borcanul în el şi l-am închis la loc.
May s-a strecurat în cameră, iar eu am luat una dintre pastilele
alea tâmpite. Am adormit îmbrăţişând-o, simţindu-mă, într-un
sfârşit, amorţită.

63
 Capitolul 7

Dimineaţa următoare m-am îmbrăcat în uniforma Aleselor:

pantaloni negri, cămaşă albă şi floarea specifică provinciei – un crin
– în păr. Pantofii i-am ales singură – nişte balerini roşii pe care voiam
să-i port până când se rupeau. Mi-am dat seama că trebuia să clarific
încă de la început că nu aveam aere de prinţesă.
Trebuia să plecăm în câteva minute spre piaţă. Fiecare Aleasă era
astăzi plimbată prin provincia natală, aşa că nu puteam spune că
aşteptam cu nerăbdare ieşirea. Toţi acei oameni care se holbau în
timp ce eu nu făceam nimic altceva decât să stau! Treaba asta părea
oricum ridicolă, deoarece, din motive de siguranţă, trebuia să fiu
condusă cu maşina pe o distanţă de doar trei kilometri.
Ziua a început într-un mod neplăcut. Kenna a venit cu James
special să mă vadă, ceea ce era drăguţ din partea ei, luând în
considerare că era însărcinată şi obosită. Şi Kota a venit, cu toate că
prezenţa lui a însemnat mai mult tensiune decât uşurare. În timp ce
ieşeam din casă, îndreptându-mă spre maşina care ne fusese pusă la
dispoziţie, Kota a fost cel care a mers cel mai încet, permiţându-le
fotografilor şi simpatizanţilor care erau acolo să-l privească bine şi
să-i facă poze. Tata a clătinat din cap.
May era singura mea consolare. Mă ţinea de mână şi încerca să-mi
transmită puţin din entuziasmul ei. Când am ajuns în piaţa
aglomerată, eram încă lipite una de alta. Se părea că toată populaţia
Carolinei venise să-şi ia rămas-bun. Sau erau aici doar pentru a
vedea cât de importantă era treaba asta.
Stând pe scenă, puteam vedea diferenţele dintre caste. Margareta
Stines era din Trei, iar ea şi părinţii ei mă priveau încruntaţi. Tenile

64
Digger era din Şapte şi îmi trimitea bezele. Cei din castele superioare
mă priveau de parcă le furasem ceva ce la aparţinea. Cei din Patru
sau mai jos se bucurau şi ovaţionau pentru mine – o fată normală
care fusese ridicată în rang. Devenisem conştientă de ceea ce
însemnam pentru toţi cei de-aici, de parcă reprezentam ceva în
numele lor.
Am încercat să privesc toate acele chipuri, ţinându-mi capul sus.
Eram hotărâtă să fac asta cum trebuie. Aveam să fiu cea mai bună
dintre noi, cea mai înaltă dintre Inferiori. Acest gând m-a motivat.
America Singer: campioana castelor inferioare.
Primarul a vorbit cu emfază.
— Iar Carolina se va bucura pentru frumoasa fiică a Magdei şi a
lui Shalom Singer, noua Lady America Singer!
Mulţimea a aplaudat şi a ovaţionat. Unii au aruncat flori. Am
ascultat zgomotele pentru o clipă, zâmbind şi făcând cu mâna, iar
apoi m-am întors să analizez mulţimea, de data asta cu un alt scop.
Dacă era posibil, voiam să-i mai văd faţa încă o dată. Nu ştiam
dacă venise. Cu o zi în urmă îmi spusese că eram frumoasă, dar
fusese mai distant şi mai rezervat decât în căsuţa din copac. Se
terminase şi ştiam asta. Dar nu iubeşti pe cineva aproape doi ani, iar
apoi, peste noapte, ştergi totul din memorie.
Mi-a luat ceva până să-l găsesc. Şi mi-am dorit imediat să n-o fi
făcut. Aspen stătea acolo, cu Brenna Butler în faţa lui, cu braţele
petrecute în jurul taliei fetei, zâmbind.
Se părea că unii oameni puteau şterge totul din memorie peste
noapte.
Brenna era din Şase şi era cam de vârsta mea. Destul de drăguţă,
cu toate că nu semăna deloc cu mine. Bănuiam că ea avea să
primească nunta şi viaţa pe care Aspen le pregătise pentru mine. Şi,
aparent, detaşamentul nu prea îi mai dădea bătăi de cap. Ea i-a
zâmbit şi s-a îndreptat spre familia ei.
O plăcuse dintotdeauna? Era, oare, fata pe care o vedea zilnic, iar
eu eram cea care-l hrănea şi-l umplea de sărutări o dată pe
65
săptămână? Mi-a trecut prin minte că poate toate acele goluri din
conversaţiile noastre nu reprezentau doar ore lungi şi plictisitoare de
introspecţie.
Eram prea furioasă pentru a plânge.
În plus, acum aveam admiratori care îmi cereau atenţia. Aşadar,
fără ca Aspen să ştie măcar că îl văzusem, m-am întors spre acele
chipuri care mă adorau. Am zâmbit din nou, de data asta mai larg, şi
am început să fac cu mâna. Nu voiam să-i dau lui Aspen satisfacţia
de a-mi frânge încă o dată inima. El mă adusese aici, iar eu pur şi
simplu trebuia să profit de asta.
— Doamnelor şi domnilor, haideţi să-i urăm mult succes
Americăi Singer, Fiica noastră, preferata Ileei! a strigat primarul.
În spatele meu, o mică formaţie a început să cânte imnul naţional.
Mai multe ovaţii, mai multe flori. Brusc, primarul a venit lângă
mine:
— Draga mea, doreşti să spui ceva? mi-a şoptit.
Nu ştiam cum să-l refuz fără să fiu nepoliticoasă:
— Vă mulţumesc, dar sunt copleşită, nu cred c-aş putea.
Mi-a luat faţa în mâini:
— Desigur, scumpo. Nu-ţi face griji, mă voi ocupa eu de tot. Te
vor pregăti la palat pentru astfel de lucruri. Vei avea nevoie.
Apoi primarul le-a vorbit celor din mulţime despre calităţile mele,
adăugând că eram prea inteligentă şi atractivă pentru o persoană din
Cinci. Nu părea a fi un tip rău, dar uneori chiar şi cei mai de treabă
membri ai castelor superioare te tratau de sus.
Îmi timp ce scrutam mulţimea, l-am zărit din nou pe Aspen. Părea
îndurerat. O expresie complet opusă celei pe care o arborase alături
de Brenna în urmă cu câteva minute. Un alt joc? M-am uitat în altă
parte.
Primarul a terminat de vorbit, iar eu am zâmbit şi toată lumea a
ovaţionat, de parcă tocmai ţinuse cel mai înălţător discurs cunoscut
de omenire.
Venise timpul să-mi iau rămas-bun. Mitsy, consilierul meu, m-a
66
sfătuit să-mi iau repede la revedere, urmând să mă escorteze înapoi
la maşina care avea să mă ducă la aeroport.
Kota m-a îmbrăţişat, spunându-mi că era mândru de mine. Apoi,
nu foarte subtil, mi-a cerut să-i povestesc lui Maxon despre talentele
sale artistice. M-am retras din strânsoare pe cât de graţios am putut.
Kenna plângea:
— Şi-aşa te văd foarte rar! Ce-o să mă fac când vei fi plecată? se
tânguia.
— Nu-ţi face griji. Mă voi întoarce acasă curând.
— Da, sigur! Eşti cea mai frumoasă fată din Illéa. Maxon o să te
iubească!
Oare de ce credea toată lumea că numai frumuseţea conta? Poate
că aşa era. Poate că prinţul Maxon nu avea nevoie de o soţie cu care
să vorbească, ci de una care să fie frumoasă. De fapt, m-am înfiorat,
gândindu-mă că acesta va fi viitorul meu. Dar mai erau şi alte fete,
mai atrăgătoare decât mine, care participau.
Pe Kenna era greu s-o îmbrăţişezi peste burtica de femeie
însărcinată, dar am reuşit. James, pe care nu-l cunoşteam prea bine,
m-a îmbrăţişat şi el. Apoi a venit rândul lui Gerad.
— Să fii băiat cuminte, bine? Încearcă să cânţi la pian. Fac pariu că
te descurci de minune. Când mă-ntorc acasă, mă aştept să-mi cânţi
ceva.
Gerad pur şi simplu a încuviinţat dând din cap, întristându-se
subit. Şi-a aruncat braţele micuţe în jurul gâtului meu:
— Te iubesc, America.
— Şi eu te iubesc. Nu fi trist! Mă voi întoarce cât de curând.
A dat din nou din cap, dar şi-a încrucişat braţele pe piept,
bosumflându-se. Nu-mi imaginasem că avea să se poarte aşa la
plecarea mea. Era exact opusul lui May. Ea sărea în sus, extrem de
neastâmpărată:
— America, ai să devii prinţesă! Ştiu sigur!
— Oh, taci! Mai degrabă aş fi din Opt şi aş sta cu tine toată ziua.
Să fii cuminte şi să munceşti.
67
 A dat din cap şi a mai sărit de câteva ori, iar apoi a venit rândul
tatei, care mai avea puţin şi plângea.
— Tati! Nu plânge!
L-am strâns în braţe.
— Ascultă-mă, pisicuţo. Indiferent dacă pierzi sau câştigi, tu vei fi
mereu o prinţesă pentru mine.
— Of, tati!
Am început să plâng. A rostit acele cuvinte pentru a mă elibera de
frică, tristeţe, îngrijorare, agitaţie – o singură frază care spunea că
nimic din toate astea nu conta.
Dacă mă întorceam acasă folosită şi nedorită, el avea să fie
mândru de mine, la fel ca până atunci.
Era prea mult pentru mine să înţeleg că eram iubită atât de mult!
M-am dat înapoi şi m-am întors s-o îmbrăţişez pe mama.
— Să faci orice ţi se spune. Încetează să mai fii îmbufnată; fii
fericită! Ai grijă cum te porţi. Zâmbeşte! Să ne scrii! Oh! Ştiam că
aveai să devii specială.
Intenţionase să fie drăguţă, dar nu de asemenea cuvinte aveam
nevoie în acele momente. Mi-aş fi dorit să-mi spună că eram deja
specială pentru ea, aşa cum eram pentru tata. Dar probabil că
niciodată nu avea să înceteze a-şi dori mai multe pentru mine, mai
multe de la mine. Poate că ăsta e rolul mamelor.
— Lady America, sunteţi pregătită? m-a întrebat Mitsy
Eram cu spatele spre mulţime, aşa că mi-am şters repede
lacrimile:
— Da. Foarte pregătită.
Bagajul meu mă aştepta în maşina albă strălucitoare. Asta era! Am
pornit către marginea scenei, acolo unde erau scările.
— Mer!
M-am întors. Aş fi recunoscut vocea aia oriunde.
— America!
Am scrutat mulţimea şi am văzut cum Aspen dădea din mâini.
Împingea mulţimea la o parte, oamenii protestând din cauza acestor
68
înghionteli deloc blânde.
Privirile ni s-au întâlnit.
S-a oprit şi m-a privit lung. Nu-i puteam descifra expresia.
Îngrijorare? Regret? Orice-ar fi fost era prea târziu. Am dat din cap.
Terminasem cu jocurile lui Aspen.
— Pe-aici, Lady America, m-a instruit Mitsy de la baza scărilor.
Mi-am acordat o secundă pentru a mă obişnui cu noul meu nume.
— La revedere, scumpo! a strigat mama.
Şi am fost condusă departe de ei.

69
 Capitolul 8

Am fost prima care a ajuns la aeroport şi eram extrem de speriată.

Entuziasmul îmbătător al mulţimii se evaporase, iar acum trebuia să
fac faţă îngrozitoarei experienţe a zborului. Aveam să călătoresc cu
încă trei Alese şi încercam să-mi controlez emoţiile. Chiar nu voiam
să fac un atac de panică de faţă cu ele.
Învăţasem deja numele, feţele şi castele tuturor Aleselor. Începuse
ca un exerciţiu terapeutic, ceva care să mă calmeze. Memorasem, de
asemenea, partituri muzicale şi lucruri fără importanţă. Dar, de fapt,
căutasem feţe prietenoase, fete cu care mi-aş fi putut petrece timpul
acolo. Nu avusesem niciodată o prietenă. Aproape toată copilăria
mă jucasem doar cu Kenna şi Kota. Învăţam acasă cu mama, iar ea
era singura persoană cu care lucram. Când fraţii mai mari se
mutaseră, mă ocupasem în întregime de May şi Gerad. Şi de
Aspen…
Dar eu şi Aspen nu fuseserăm niciodată prieteni. Mă
îndrăgostisem de el din clipa în care îl văzusem.
Acum ţinea de mână pe altcineva.
Slavă Domnului că eram singură! Nu m-aş fi putut abţine să nu
plâng în faţa celorlalte fete. Durea îngrozitor. Mă durea sufletul. Şi nu
puteam face nimic.
Cum naiba ajunsesem aici? Cu o lună în urmă eram sigură de
toate lucrurile din viaţa mea, iar acum orice urmă de familiaritate
dispăruse. O nouă casă, o nouă castă, o nouă viaţă. Toate din cauza
unei poze şi a unei bucăţi de hârtie. Voiam să mă aşez şi să plâng, să
jelesc tot ceea ce pierdusem.
Mă întrebam dacă vreuna dintre celelalte fete era tristă azi. Îmi

70
închipuiam că toată lumea, cu excepţia mea, sărbătorea. Iar eu
trebuia să încerc măcar să mă prefac, deoarece toată lumea avea să
fie cu ochii pe noi.
Eram pregătită pentru ceea ce urma să vină şi mi-am impus să fiu
curajoasă. Cât despre ceea ce lăsam în urmă, luasem hotărârea să fac
asta: trebuia să-l las în urmă. Palatul avea să fie sanctuarul meu. Nu
aveam să mă mai gândesc la el sau să-i rostesc numele vreodată. Nu
avea voie să meargă cu mine acolo – asta era regula mea pentru
această mică aventură.
Se terminase.
Adio, Aspen!

O jumătate de oră mai târziu, două fete în cămăşi albe şi pantaloni

negri ca ai mei au intrat pe uşă împreună cu consilierii lor, care le
cărau bagajele. Zâmbeau amândouă, confirmându-mi ipoteza că eu
eram singura Aleasă care era deprimată.
Era timpul să încep să mă ţin de cuvânt. Am arborat un zâmbet
vesel şi m-am ridicat pentru a da mâna cu ele.
— Salutare, am spus. Eu sunt America.
— Ştiu! a spus fata din dreapta.
Era blondă cu ochi căprui. Am recunoscut-o imediat ca fiind
Marlee Tames din Kent. Patru. Mi-a ignorat mâna întinsă; a trecut
direct la îmbrăţişare.
— Oh! am spus, încercând să respir.
Nu mă aşteptasem la asta. Cu toate că Marlee era una dintre fetele
care păreau sincere şi prietenoase, mama îmi tot spusese în ultimele
zile să le privesc pe Alese ca pe nişte duşmani, iar felul ei ofensiv de
a gândi mă contaminase şi pe mine. Aşa că mă aşteptasem doar la un
salut cordial din partea fetelor care erau pregătite să se lupte cu mine
pe viaţă şi pe moarte pentru o persoană pe care eu n-o doream. În
schimb, am fost îmbrăţişată.
— Eu sunt Marlee, iar ea e Ashley.
Da, Ashley Brouillette din Allens, Trei. Şi ea avea părul blond, dar
71
mult mai deschis decât al lui Marlee. Iar ochii ei erau albaştri, părând
delicaţi pe chipul paşnic. În comparaţie cu Marlee, părea fragilă.
Amândouă erau din Nord; bănuiesc că de asta veniseră împreună.
Ashley mi-a făcut uşor semn cu mâna şi a zâmbit, dar asta a fost tot.
Nu eram sigură dacă era timidă sau încerca deja să ne analizeze.
Poate că era Trei din naştere şi ştia să se comporte mai civilizat.
— Îmi place părul tău! a izbucnit Marlee. Mi-aş fi dorit să mă nasc
cu părul roşu. Te face să pari atât de vie. Am auzit că roşcaţii au un
temperament nestăpânit. E adevărat?
În pofida zilei mele proaste, atitudinea vioaie a lui Marlee m-a
făcut să zâmbesc larg.
— Nu prea cred. Vreau să spun, uneori mă port nepotrivit, dar
sora mea e roşcată şi cu toate astea e mereu drăguţă.
Am început imediat să vorbim despre ce anume ne enerva şi ce
anume ne făcea să ne simţim mai bine. Lui Marlee îi plăceau filmele,
şi mie la fel, cu toate că nu vedeam filme decât arareori. Am vorbit
despre actorii care erau incredibil de atrăgători, ceea ce părea ciudat,
de vreme ce urma să facem parte din grupul de prietene ale lui
Maxon. Ashley chicotea din când în când, dar nu spunea nimic. Dacă
îi era adresată o întrebare directă, oferea un răspuns scurt şi continua
să zâmbească precaut.
Eu şi Marlee ne înţelegeam bine şi speram că îmi va deveni
prietenă. Cu toate că probabil vorbeam de o jumătate de oră, nici nu
mi-am dat seama când a trecut timpul. Nu ne-am fi oprit din vorbit
dacă nu am fi auzit sunetul unor tocuri ţăcănind pe podea. Ne-am
întors capetele la unison şi am auzit-o pe Marlee scoţând un sunet;
rămăsese cu gura căscată.
Spre noi se îndrepta o brunetă care purta ochelari de soare. În păr
avea o margaretă ce fusese vopsită în roşu pentru a i se asorta cu
rujul. Şoldurile i se unduiau în timp ce păşea, şi fiecare bătaie a
tocurilor ei de şapte centimetri îi accentua mersul semeţ. Spre
deosebire de Marlee şi Ashley, ea nu zâmbea.
Dar nu pentru că era nefericită. Nu, era concentrată. Intrarea ei
72
era menită să intimideze. Şi a funcţionat în cazul lui Ashley, pe care
am auzit-o murmurând: „Oh, nu!”, când fata s-a apropiat de noi.
Această persoană, pe care am recunoscut-o ca fiind Celeste
Newsome din Clermont, Doi, nu-mi dădea bătăi de cap. Ea
presupunea că ne luptam pentru acelaşi lucru. Dar nu poţi fi împins
de la spate dacă e ceva ce nu-ţi doreşti.
Celeste ne-a ajuns în cele din urmă, iar Marlee a chiţcăit un
„Salut”, încercând să fie prietenoasă chiar şi în aceste condiţii.
Celeste de-abia s-a uitat la ea, după care a oftat.
— Când plecăm? a întrebat.
— Nu ştim, i-am răspuns fără frică. Ne-ai cam ţinut în loc.
Nu i-a plăcut deloc răspunsul şi am primit o privire scurtă. Nu era
impresionată.
— Scuze, dar au fost mulţi oameni care au vrut să-şi ia rămas-bun.
N-am avut de-ales.
A zâmbit larg, de parcă era evident că trebuia să fie divinizată.
Urma să fiu înconjurată de astfel de fete. Minunat!
Tocmai atunci, un bărbat a apărut pe uşa din stânga noastră:
— Am auzit că cele patru Alese sunt aici?
— Sigur că da, i-a răspuns Celeste pe un ton dulce.
Bărbatul s-a topit puţin – se vedea asta în ochii lui. Aha! Vasăzică,
ăsta era jocul ei.
Căpitanul a tăcut o clipă, apoi a spus repede:
— Bun. Doamnelor, vă rog să mă urmaţi, vom urca în avion şi
vom merge spre noul vostru cămin.

Zborul, care a fost înspăimântător doar la decolare şi la aterizare,

a durat doar câteva ore. Ni s-au oferit filme şi mâncare, dar eu n-am
vrut decât să privesc pe geam. Am văzut ţara de sus, uimită de cât
de mare era.
Celeste a ales să doarmă pe durata zborului, ceea ce a fost o mică
binecuvântare. Ashley era instalată la un birou pliabil şi scria de zor
scrisori despre aventura ei. A fost isteaţă că şi-a luat foi de hârtie cu
73
ea. Mai mult ca sigur că May şi-ar fi dorit să audă despre această
parte a călătoriei, cu toate că nu-l includea pe prinţ.
— E atât de elegantă! mi-a şoptit Marlee, dând din cap spre
Ashley.
Stăteam faţă-n faţă în scaunele de pluş ale micului avion.
— Din clipa în care am făcut cunoştinţă, mi-am dat seama că e
perfectă din toate punctele de vedere. Va fi o adversară de temut, a
spus oftând.
— Nu o poţi considera aşa, i-am răspuns. Da, încerci să ajungi la
final, dar nu bătând pe cineva. Trebuie să fii tu însăţi. Cine ştie?
Poate că lui Maxon îi plac fetele mai relaxate.
Marlee s-a gândit puţin la asta:
— E o sugestie bună. E greu să n-o placi. E extrem de amabilă. Şi
atât de frumoasă!
Am scuturat din cap a încuviinţare.
— Pe de altă parte, Celeste… a şoptit ea.
Am privit-o sugestiv şi am scuturat încă o dată din cap.
— Ştiu. N-a trecut decât o oră, dar de-abia aştept să plece acasă.
Marlee şi-a acoperit gura pentru a-şi înăbuşi un hohot de râs.
— Nu vreau să vorbesc pe nimeni de rău, dar e atât de agresivă!
Iar Maxon nici măcar nu e prin preajmă. Mă face să mă simt prost.
— Nu trebuie, am sfătuit-o. Fetele ca ea se vor scoate singure din
competiţie.
Marlee a oftat:
— Sper. Uneori îmi doresc…
— Ce anume?
— Ei bine, uneori îmi doresc ca locuitorii din Doi să vadă şi ei cum
e când eşti tratat cu dispreţ.
Am încuviinţat. Nu m-am gândit niciodată la mine ca fiind egală
cu cineva din Patru, dar bănuiesc că ne aflam cam în aceeaşi situaţie.
Dacă nu erai din Doi sau din Trei, restul era doar o gamă variată de
lucruri rele.
— Îţi mulţumesc că vorbeşti cu mine, a spus ea. Eram îngrijorată
74
că toate fetele se vor concentra pe ele însele, dar tu şi Ashley sunteţi
amabile. Poate că va fi distractiv
Vocea îi era plină de speranţă.
Nu eram atât de sigură, dar i-am întors zâmbetul. Nu aveam
niciun motiv să o evit pe Marlee sau să fiu nepoliticoasă cu Ashley.
Era posibil ca fetele pe care nu le cunoscusem încă să fie mai puţin
abordabile.

Când am aterizat şi ne-am deplasat de la avion spre aeroport

însoţite de paznici, a fost linişte. Dar în momentul în care uşile s-au
deschis, am fost întâmpinate cu ţipete care-ţi spărgeau timpanele.
Aeroportul era plin de oameni care ovaţionau şi săreau. Fusese
pregătit pentru noi un covor auriu mărginit de balustrade din sfoară.
La intervale regulate pe acest culoar se aflau gardieni, privind prin
jur nerăbdători şi pregătiţi să tragă la primul semn de pericol. Oare
n-aveau de făcut lucruri mai importante?
Din fericire, Celeste mergea în faţa noastră, făcând cu mâna. Am
ştiut imediat că asta era reacţia potrivită, şi nu fuga, aşa cum mă
gândisem eu. Şi, de vreme ce camerele de filmat erau acolo pentru a
ne surprinde fiecare mişcare, eram de două ori mai fericită că nu eu
conduceam grupul.
Mulţimea era entuziasmată. Aceştia erau oamenii lângă care
aveam să locuim de acum încolo, aşa că de-abia aşteptau să le vadă
pe fetele care veneau în oraş. Într-o zi, una dintre noi avea să fie
regina lor.
Am întors capul dintr-o parte într-alta în timp ce oamenii îmi
strigau numele din toate colţurile aeroportului. Existau şi pancarte
cu numele meu pe ele. Eram uimită. Aici existau deja oameni – care
nu erau din casta sau din provincia mea – care sperau ca eu să fiu
aleasă. Am simţit un junghi de vină în stomac la gândul că îi voi
dezamăgi.
Mi-am lăsat mâna jos pentru o clipă şi am văzut o fetiţă lipită de
balustradă. Probabil că nu avea mai mult de doisprezece ani. În
75
mână avea o pancartă pe care scria „Roşcatele sunt cele mai tari!”, cu
o coroniţă pictată într-un colţ şi steluţe peste tot. Ştiam că eram
singura roşcată din concurs şi am observat că părul ei avea aproape
aceeaşi nuanţă ca al meu.
Fata voia un autograf. Lângă ea, cineva voia o fotografie, iar
imediat în apropiere altcineva voia să dea mâna cu mine. Aşa că,
practic, am trecut pe la toţi, întorcându-mă o dată sau de două ori
pentru a vorbi şi cu oamenii aflaţi de cealaltă parte a covorului.
Am fost ultima care a plecat, făcându-le pe celelalte fete să mă
aştepte cel puţin douăzeci de minute. Sinceră să fiu, probabil că n-aş
fi plecat atât de repede dacă n-ar fi fost următorul avion cu Alese
care tocmai aterizase; era nepoliticos să abuzez de timpul lor.
Intrând în maşină, am văzut-o pe Celeste dându-şi ochii peste
cap, dar nu-mi păsa. Încă eram copleşită la gândul că mă
acomodasem foarte rapid cu ceva care mă îngrozea cu numai câteva
clipe înainte. Reuşisem să trec prin despărţirea de provincie,
întâlnirea cu primele fete, zborul şi contactul cu fanii. Şi nu făcusem
nimic stânjenitor.
Gândul mi-a zburat la camerele de filmat care se ţinuseră după
mine prin aeroport şi mi-am imaginat familia urmărindu-mi intrarea
la televizor. Speram că fuseseră mândri.

76
 Capitolul 9

Chiar şi după uimitoarea petrecere de primire de la aeroport,

drumurile care duceau la palat erau înţesate de oameni care ne urau
tot binele din lume. Partea tristă era că nu aveam voie să dăm
geamurile jos pentru a le mulţumi. Gardianul din faţă ne-a spus să
ne considerăm nişte extensii ale familiei regale. Eram adorate de
mulţi, dar existau şi oameni care nu s-ar fi dat în lături să ne facă rău
pentru a-l răni astfel pe prinţ. Sau pentru a face rău monarhiei.
În maşină – una specială, care în spate avea două rânduri de
banchete puse faţă în faţă şi geamuri fumurii – a trebuit să mă aşez
lângă Celeste; Ashley şi Marlee stăteau în faţa noastră. Marlee
strălucea în timp ce privea pe geam, şi era evident de ce. Numele ei
era scris pe multe pancarte. Era imposibil să-i numeri pe admiratorii
ei.
Şi numele lui Ashley apărea, aproape în aceeaşi măsură ca al lui
Celeste, şi de mult mai multe ori decât al meu.
Ashley, mereu manierată, nu a părut afectată de faptul că nu era
favorita publicului. Celeste, în schimb, era iritată.
— Ce crezi că a făcut? mi-a şoptit Celeste la ureche, în timp ce
Marlee şi Ashley vorbeau despre familiile lor.
— La ce te referi? am întrebat-o eu.
— Ce a făcut ca să fie atât de populară? Crezi că a mituit pe
cineva?
Şi-a aţintit privirea rece asupra lui Marlee, cântărind-o din ochi.
— Ea e din Patru, am spus eu. Nu are posibilitatea financiară de a
mitui pe cineva.
Celeste a inspirat adânc.

77
 — Te rog! O fată are mai multe metode de a plăti ceea ce-şi
doreşte, a spus, iar eu mi-am mutat privirea pe geam.
Mi-a luat o clipă să înţeleg ce anume sugera, şi nu prea îmi plăcea.
Nu pentru că era evident că o persoană atât de inocentă ca Marlee nu
s-ar fi gândit vreodată să se culce cu cineva pentru o favoare – sau să
încalce legea –, ci din cauză că devenea din ce în ce mai clar că viaţa
la palat se putea dovedi mult mai rea decât îmi imaginasem eu.
Ne apropiam de palat, dar nu l-am putut vedea prea bine. Am
observat în schimb zidurile. Erau de culoare gălbuie şi păreau foarte,
foarte înalte. Soldaţii stăteau sus, de fiecare parte a marii porţi care
s-a deschis în timp ce ne apropiam. Am înaintat pe o alee lungă
acoperită cu pietriş, care înconjura o fântână şi care dădea spre uşile
principale, unde funcţionarii ne aşteptau.
De-abia salutându-mă, două femei m-au apucat de mâini şi mi-au
făcut vânt înăuntru.
— Ne cerem scuze pentru grabă, domnişoară, dar grupul
dumneavoastră a întârziat, a spus una dintre ele.
— O, mi-e teamă că e din vina mea. Am fost un pic cam prea
prietenoasă la aeroport.
— Aţi vorbit cu oamenii din mulţime? a întrebat cealaltă,
surprinsă.
Au făcut un schimb de priviri al căror înţeles mi-a scăpat, apoi au
început să îmi dea tot felul de informaţii în timp ce ne deplasam.
Mi-au spus că sufrageria era pe dreapta, iar Sala Mare, pe stânga.
Am apucat să văd nişte grădini imense prin uşile de sticlă în faţa
cărora aş fi vrut să mă opresc. Înainte să-mi pot da seama încotro ne
îndreptam, m-au băgat într-o încăpere imensă plină de oameni.
Mulţimea s-a dat la o parte şi am văzut şiruri de oglinzi şi o
armată de stilişti aranjându-le fetelor părul şi vopsindu-le unghiile.
Hainele erau puse pe umeraşe şi se auzeau strigăte de genul „Am
găsit vopseaua!” sau „Asta o face să pară mică şi îndesată”.
— Uite-le!
Am văzut o femeie venind spre noi, în mod evident persoana care
78
coordona toate astea.
— Eu sunt Silvia. Am vorbit la telefon, a spus ea, prezentându-se
rapid, trecând apoi la subiect. Să începem cu începutul. Avem
nevoie de poze înainte de transformare. Veniţi aici, ne-a ordonat ea,
arătând spre un scaun din colţ, aşezat în faţa unui decor. Doamnelor,
nu vă lăsaţi intimidate de camerele de filmat! Vom face o emisiune
despre transformările prin care o să treceţi, din moment ce toate
fetele din Illéa vor dori să arate ca voi după ce vom fi terminat aici.
Evident, prin încăpere mişunau echipe de profesionişti cu aparate
de fotografiat, pozând pantofii fetelor şi luându-le interviuri. Odată
ce pozele au fost făcute, Silvia a început să latre ordine:
— Duceţi-o pe Lady Celeste la numărul patru, pe Lady Ashley la
cinci… şi se pare că tocmai au terminat la zece. Duceţi-o pe Lady
Marlee acolo, iar pe Lady America la şase.
— Uite cum stau lucrurile, mi-a spus un bărbat brunet şi scund,
conducându-mă spre un scaun pe care era scris şase. Trebuie să
vorbim despre imaginea ta.
Părea extrem de preocupat de asta.
— Imaginea mea?
Nu eram eu însămi? Nu de asta mă aduseseră aici?
— Vom vorbi despre cum vrei să arăţi. Cu părul ăsta roşcat îţi
putem da un aer seducător, dar, dacă doreşti ceva diferit, ne putem
ocupa şi de asta, a spus el imediat.
— Nu am de gând să schimb nimic doar pentru a satisface un tip
pe care nici măcar nu-l cunosc. Sau pentru a-i plăcea, am adăugat în
sinea mea.
— Măi să fie! Avem cumva aici o personalitate puternică? a cântat
el, de parcă ar fi avut de-a face cu o puştoaică.
— Nu avem cu toţii aşa ceva?
Bărbatul mi-a zâmbit.
— Bine, atunci. Nu îţi vom schimba imaginea, ci o vom
îmbunătăţi. Trebuie să te şlefuiesc puţin, iar aversiunea ta faţă de
lucrurile false s-ar putea să fie cel mai mare ajutor al tău aici. Aşa că
79
ţine-te tare de asta, scumpo.
M-a bătut pe spate şi a plecat, trimiţând spre mine o echipă de
cosmeticiene.
Nu îmi dădusem seama că atunci când spusese „şlefuiesc”, se
referise literalmente la asta. Nişte femei mi-au curăţat trupul
deoarece, aparent, nu aveau încredere în mine că puteam să mă
descurc şi singură. Apoi, fiecare centimetru de piele mi-a fost
acoperit cu loţiuni şi uleiuri care m-au făcut să miros ca vanilia, ceea
ce, conform fetei care mi-a aplicat cremele, era unul dintre
mirosurile preferate ale lui Maxon.
După ce au încercat să mă facă suplă şi catifelată, au trecut la
unghii. Acestea au fost tăiate şi lustruite, iar pieliţele din jurul lor au
fost în mod miraculos îndepărtate. Le-am spus că aş vrea să nu-mi
fie date cu ojă, dar când am văzut cât de dezamăgite erau, le-am dat
voie să-mi facă unghiile de la picioare. Cea mai tânără membră a
echipei a ales o nuanţă neutră, aşa că, până la urmă, n-a fost prea
rău.
Echipa care mi-a îngrijit unghiile s-a dus să se ocupe de altă fată,
aşa că am rămas tăcută în scaun, aşteptând următoarea etapă a
procesului de înfrumuseţare. O echipă cu aparate de fotografiat a
venit şi a îndreptat obiectivele spre mâinile mele.
— Nu te mişca, mi-a ordonat o femeie.
A mijit ochii:
— Măcar ţi-ai dat cu ceva pe unghii?
— Nu.
A oftat, a făcut poza, iar apoi s-a îndepărtat.
Am oftat şi eu. Cu coada ochiului am surprins o mişcare chiar în
dreapta mea. Am întors capul şi am văzut o fată privind în gol în
timp ce îşi legăna un picior sub pelerina pe care i-o puseseră.
— Eşti bine? am întrebat-o.
Vocea mea a scos-o din reverie. A oftat:
— Vor să mă facă blondă. Mi-au spus că datorită culorii pielii aş
arăta mai bine. Bănuiesc că sunt doar agitată.
80
 A schiţat un zâmbet, iar eu i-am zâmbit la rândul meu.
— Tu eşti Sosie, nu?
— Da, a spus, zâmbind de data asta larg. Iar tu eşti America?
Am dat din cap.
— Am auzit că ai venit împreună cu fata aia, Celeste. E
îngrozitoare!
Mi-am dat ochii peste cap. De când ajunsesem, la fiecare câteva
minute, o auzeam pe Celeste zbierând la vreo biată slujnică să-i ofere
ceva sau să se dea din calea ei.
— Că bine zici, am murmurat, şi amândouă am chicotit. Uite, eu
cred că părul tău e foarte drăguţ.
Chiar era. Nu prea închis, nu prea deschis, şi foarte des.
— Mulţumesc!
— Dacă nu vrei să-l schimbi, atunci nu eşti obligată să accepţi.
Sosie mi-a zâmbit, dar mi-am dat seama că nu era foarte sigură
dacă încercam să fiu prietenoasă sau voiam doar să o fac să se simtă
prost. Înainte să poată spune ceva, am fost luate în primire de
echipele de profesionişti care dădeau instrucţiuni în stânga şi-n
dreapta, astfel încât ne-a fost imposibil să continuăm discuţia.
Părul mi-a fost spălat, dat cu balsam, hidratat şi netezit.
Când am venit, era lung, tuns simplu – mama era cea care de
obicei mi-l aranja, iar asta era tot ce putea face –, dar când stiliştii au
terminat, era cu câţiva centimetri mai scurt şi tuns în scări. Îmi
plăcea; reflecta razele de lumină într-un mod interesant. Unele fete
căpătaseră ceea ce ei numeau „şuviţe”, iar altele, cum era cazul lui
Sosie, îşi schimbaseră culoarea. Dar eu şi echipa mea hotărâserăm că,
în această privinţă, părul meu trebuia să rămâne neatins.
O fată foarte frumoasă m-a machiat. Am rugat-o să aplice un
machiaj simplu, iar rezultatul a fost drăguţ. Multe dintre fete arătau
puţin mai în vârstă sau mai tinere sau chiar mai drăguţe după ce
fuseseră machiate. Când fata a terminat cu mine, arătam exact la fel.
Desigur, aşa arăta şi Celeste, de vreme ce insistase să fie machiată
puternic.
81
 Trecusem prin cea mai mare parte din proces îmbrăcată într-o
pelerină, iar când au terminat cu aranjatul, am fost condusă spre
locul unde ţineau hainele. Numele meu era scris pe o etichetă care
atârna de o bară cu rochii. Bănuiesc că „Prinţesele în devenire” nu
aveau voie să poarte pantaloni.
Cea pe care am ales-o era crem. Îmi cădea pe umeri, îmi venea de
minune la talie, ajungându-mi până la genunchi. Fata care m-a ajutat
s-o îmbrac o numea „rochie de zi”. Mi-a spus că „rochiile de seară”
erau deja în camera mea, iar cele de pe bară aveau să ajungă în
acelaşi loc. Apoi mi-a prins o broşă de argint aproape de decolteu. Pe
ea strălucea numele meu. Într-un final, m-a încălţat cu nişte pantofi
pe care ea i-a numit „tocuri joase” şi m-a trimis înapoi la colţ pentru
poza de „după”. De acolo, mi s-a ordonat să mă duc spre unul dintre
cele patru studiouri improvizate lângă perete. Fiecare avea un scaun
cu un decor în spate şi un aparat foto în faţă.
M-am aşezat, aşa cum mi s-a spus, şi am aşteptat. O femeie cu un
clipboard a venit şi m-a rugat să am răbdare cât timp îmi caută
hârtiile.
— Ce facem acum? am întrebat-o.
— Pregătim emisiunea cu transformările voastre. În seara asta
vom difuza un material cu venirea la palat. Transformările sunt
programate pentru miercuri, iar vineri vei apărea pentru prima dată
la Actualităţi. Oamenii ţi-au văzut pozele, dar ştiu foarte puţine
lucruri despre tine, a spus ea când a găsit hârtiile pe care le-a pus pe
clipboard. Apoi şi-a împreunat mâinile şi a continuat: Dar vrem să îi
facem să te îndrăgească. Iar asta nu se va întâmpla dacă nu te
cunosc. Aşa că îţi vom lua un mic interviu, iar tu vei da tot ce-i mai
bun la Actualităţi; să nu fii timidă când ne vei vedea prin palat. Nu
suntem aici în fiecare zi, dar o să ne mai întâlnim din când în când.
— În regulă, am spus cu sfială.
Nu prea voiam să vorbesc în faţa camerelor de filmat. Părea foarte
stresant.
— America Singer, da? a întrebat ea după ce un bec roşu s-a
82
aprins pe o cameră de filmat.
— Da.
Am încercat să-mi ascund emoţiile.
— Ca să fiu sinceră, nu arăţi prea schimbată. Poţi să ne povesteşti
ce s-a întâmplat astăzi la transformare?
M-am gândit înainte să răspund:
— Mi-au tuns părul în scări. Îmi place.
Mi-am trecut degetele prin şuviţele roşcate, simţind cât de moale
era părul după îngrijirea profesională.
— Şi m-au dat cu loţiune de vanilie. Miros ca o prăjitură, am spus,
adulmecându-mi braţul.
Femeia a râs.
— Adorabil. Iar rochia îţi vine ca turnată.
— Mulţumesc, am spus, privind în jos şi admirându-mi noile
haine. De obicei, nu port rochii, aşa că va dura un timp până mă voi
obişnui.
— Adevărat, a spus femeia-reporter. Eşti una dintre cele trei fete
din Cinci. Cum ţi s-a părut această experienţă până acum?
Am scormonit prin minte după ceva ce ar fi putut descrie cum
anume mă simţisem în acea zi. De la dezamăgirea din piaţă şi
experienţa zborului, până la faptul că o aveam alături pe Marlee.
— Surprinzătoare, am spus.
— Bănuiesc că vor mai fi zile surprinzătoare, a comentat ea.
— Sper doar că vor fi puţin mai liniştite decât cea de azi, am spus
eu, oftând.
— Ce părere ai despre celelalte concurente?
Am înghiţit:
— Toate fetele sunt extrem de drăguţe. Cu o singură excepţie
înfiorătoare.
— Îmm-hâmm, a spus ea, intuind cum stăteau de fapt lucrurile.
Deci ce părere ai despre transformarea ta? Te îngrijorează modul în
care arată acum vreuna dintre fete?
M-am gândit la asta. Dacă aş fi spus nu, aş fi părut obraznică, iar
83
dacă aş fi spus da, ar fi putut părea că mă simt ameninţată.
— Cred că echipa a făcut o treabă minunată, scoţând în evidenţă
frumuseţea interioară a fiecărei fete.
Femeia a zâmbit şi a spus:
— Bun, cred că e suficient.
— Asta-i tot?
— Trebuie să înghesuim treizeci şi cinci de fete într-o oră şi
jumătate, aşa că e bine cât am tras.
— OK.
N-a fost chiar atât de rău.
— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat. Te poţi aşeza pe
canapeaua de-acolo, iar cineva va avea grijă de tine.
M-am ridicat şi m-am dus spre canapeaua mare şi rotundă din
colţ. Două fete cu care încă nu făcusem cunoştinţă erau deja acolo,
vorbind în şoaptă. Am privit de jur împrejur şi am auzit pe cineva
spunând că ultimele fete se apropiau de palat. Un nou val de agitaţie
a cuprins zona din apropierea studiourilor. Eram atât de atentă la ce
se petrecea acolo, că aproape că n-am observat-o pe Marlee
aşezându-se lângă mine.
— Marlee! Ce păr ai!
— Ştiu. Mi-au pus extensii. Crezi că-i vor plăcea lui Maxon?
Părea cu adevărat îngrijorată.
— Bineînţeles! Cărui băiat nu i-ar plăcea o blondă superbă? am
spus cu un zâmbet.
— America, eşti atât de drăguţă! Toţi oamenii aceia de la aeroport
te adorau.
— Oh, eram, pur şi simplu, amabilă cu ei. Şi tu ai vorbit cu câţiva
oameni, am sărit eu.
— Da, dar nici măcar pe jumătate cât tine.
Am lăsat capul în jos, uşor ruşinată de faptul că eram
complimentată pentru ceva ce părea atât de evident. Când mi-am
ridicat privirea, m-am întors spre celelalte două fete ce stăteau cu
noi. Nu făcusem cunoştinţă cu Emmica Brass şi Samantha Lowell,
84
dar ştiam cine erau. M-am uitat la ele mai bine. Mă priveau într-un
mod ciudat. Înainte să pot ghici de ce, Silvia, coordonatoarea, s-a
apropiat de noi.
— Bine, fetelor, sunteţi gata?
Şi-a verificat ceasul, apoi ne-a privit lung.
— Am să vă fac un mic tur, iar după aia vă voi duce în camerele
voastre.
Marlee a bătut din palme, iar noi ne-am ridicat, pregătindu-ne să
plecăm. Silvia ne-a spus că încăperea pe care o folosisem pentru a ne
înfrumuseţa era Salonul Doamnelor. De obicei, regina, slujnicele ei şi
alte câteva membre ale familiei îşi petreceau timpul liber aici.
— Obişnuiţi-vă cu această încăpere – veţi petrece mult timp aici.
Când aţi venit, aţi trecut pe lângă Sala Mare, care e, de obicei,
folosită pentru petreceri şi banchete. Dacă aţi fi fost mai multe, aţi fi
ocupat-o voi. Dar sufrageria este suficient de încăpătoare pentru
lucrurile de care aveţi nevoie. Haideţi să aruncăm o privire acolo.
Ne-a arătat unde mânca familia regală, la o singură masă. Noi
aveam să stăm la nişte mese lungi, aşezate de-o parte şi de alta, aşa
că tot aranjamentul arăta ca un U. Locurile noastre erau deja marcate
cu nişte semne elegante. Aveam să stau alături de Ashley şi Tiny
Lee, pe care o văzusem intrând în Salonul Doamnelor mai devreme,
şi faţă-n faţă cu Kriss Ambers.
Am părăsit sufrageria şi ne-am continuat drumul pe nişte scări,
trecând şi prin încăperea care era folosită pentru a difuza
Actualităţile din Illéa. Sus, ghidul nostru ne-a arătat o sală unde regele
şi Maxon îşi petreceau timpul lucrând. Nu aveam acces în acea zonă.
— Alt lucru interzis: etajul al treilea. Acolo sunt apartamentele
regale, şi niciun fel de intruziune nu va fi tolerată. Camerele voastre
sunt la etajul al doilea. Veţi ocupa cele mai multe dintre camerele
pentru musafiri. Dar să nu vă faceţi griji; există suficient spaţiu.
Aceste uşi duc spre grădina din spate. Bună, Hector, Markson!
Cei doi soldaţi de lângă intrare au dat uşor din cap. Mi-a luat o
clipă până mi-am dat seama că marea arcadă din dreapta noastră era
85
uşa laterală a Sălii Mari, ceea ce însemna că imediat după colţ se afla
Salonul Doamnelor. Eram mândră de descoperirea mea. Palatul era
un fel de labirint luxos.
— Nu aveţi voie să ieşiţi afară în nicio împrejurare, a continuat
Silvia. Pe timpul zilei vor exista perioade de timp când veţi putea
merge în grădină, dar numai după ce aţi cerut permisiunea. Această
restricţie este pentru siguranţa voastră. Din nefericire, rebelii au mai
pătruns şi altădată pe domeniile palatului.
Am simţit cum mă străbate un fior.
Am cotit şi am început să urcăm uriaşele scări ce duceau la etajul
al doilea. Mochetele păreau extrem de moi sub pantofii mei şi aveam
senzaţia că mă cufundam cu câte un centimetru de fiecare dată când
păşeam. Soarele pătrundea prin nişte ferestre înalte, iar în aer se
simţea un miros de flori proaspete. Tablouri mari atârnau pe pereţi,
înfăţişându-i pe regii din trecut, alături de câteva desene cu foştii
conducători americani şi canadieni. Cel puţin asta credeam eu că
fuseseră. Nu purtau niciun fel de coroane.
— Lucrurile voastre sunt deja în camere. Dacă decoraţiunile nu vi
se potrivesc, spuneţi-le slujnicelor. Fiecare are trei slujnice, care se
află, de asemenea, în camere. Vă vor ajuta să despachetaţi şi să vă
îmbrăcaţi pentru cină. Înainte de cina din seara asta, ne vom întâlni
în Salonul Doamnelor pentru o transmisiune specială a Actualităţilor
din Illéa. Săptămâna viitoare veţi participa toate la emisiune! În seara
asta veţi urmări nişte materiale video cu plecarea voastră şi sosirea la
palat. Se pare că va fi ceva special. Ar trebui să ştiţi că prinţul Maxon
n-a văzut încă nimic. În seara asta el va urmări împreună cu restul
Illéei transmisiunea, iar întâlnirea oficială dintre voi şi Maiestatea Sa
va fi mâine. Veţi lua cina împreună, numai voi, fetele, aşa încât veţi
avea posibilitatea să vă cunoaşteţi, iar mâine va începe jocul!
Am înghiţit în sec. Prea multe reguli, prea multă organizare, prea
mulţi oameni. Nu-mi doream decât să fiu singură cu o vioară.
Am mers pe coridorul de la etajul doi, lăsându-le pe Alese în
camerele lor. A mea era după un colţ, pe un coridor mic, alături de
86
camerele lui Bariel, Tiny şi a Jennei. Am răsuflat uşurată că nu
stăteam chiar în mijloc, ca Marlee. Poate că în felul ăsta aveam să mă
bucur de mai multă linişte.
De-ndată ce Silvia a plecat, am deschis uşa şi am dat peste trei
femei care au icnit când m-au văzut. Una cosea într-un colţ, iar
celelalte făceau curat într-o cameră care arăta deja impecabil. Au
venit imediat spre mine şi s-au prezentat ca fiind Lucy, Anne şi
Mary. Mi-a luat ceva timp ca să le conving să plece. Nu voiam să fiu
nepoliticoasă de vreme ce ele erau atât de dornice să-şi facă treaba,
dar voiam să fiu singură.
— Vreau doar să trag un pui de somn. Sunt sigură că şi voi aţi
avut o zi grea, cu toate pregătirile astea. Cel mai bine este să mă
lăsaţi să mă odihnesc şi să vă trageţi şi voi puţin sufletul. Şi vă rog să
veniţi să mă treziţi când e timpul să merg la cină.
Au urmat nişte mulţumiri şi reverenţe, pe care am încercat să le
descurajez, apoi am rămas singură. Contrar aşteptărilor, asta nu m-a
ajutat. Am încercat să mă întind pe pat, dar fiecare părticică din
trupul meu protesta, refuzând să mă lase să mă relaxez într-un loc
care în mod evident nu era pentru mine.
În colţ erau o vioară, o chitară şi un pian superb, dar nu aveam
dispoziţia necesară pentru a cânta. Rucsacul meu era bine legat,
aşteptând la picioarele patului, dar şi despachetarea lui părea să
ceară prea mult efort. Ştiam că puseseră lucruri speciale în dulap, în
sertare şi în baie, dar nu mă simţeam în stare să mă ridic şi să
explorez.
Pur şi simplu am rămas întinsă pe pat. După un timp, care mie mi
s-a părut foarte scurt, slujnicele au bătut încetişor la uşă. Le-am
invitat înăuntru, şi, oricât de ciudat ar suna, le-am lăsat să mă
îmbrace. Păreau atât de încântate să fie de ajutor, încât nu le puteam
cere să plece din nou.
Cu nişte agrafe delicate mi-au prins la loc câteva şuviţe de păr
rebele şi mi-au refăcut machiajul. Rochia – care fusese cusută de ele,
ca şi celelalte haine din şifonier – era de un verde-închis şi lungă
87
până la podea. M-aş fi împiedicat în ea dacă nu aş fi purtat acele
tocuri joase. Silvia a bătut la uşă la şase fix şi m-a luat împreună cu
cele trei vecine de pe coridor. Am aşteptat în foaier, lângă scări, ca
toată lumea să apară, iar apoi ne-am îndreptat spre Salonul
Doamnelor. Marlee m-a zărit şi a venit lângă mine.
Sunetul scos de cele treizeci şi cinci de perechi de tocuri care
loveau scările din marmură era melodios. Se auzeau câteva
murmure, dar cele mai multe fete păstrau tăcerea. În timp ce treceam
pe lângă sufragerie, am observat că uşile erau închise. M-am întrebat
dacă familia regală se afla acolo în acel moment, luând ultima masă
în familie. Era ciudat că eram musafirii lor, dar că nu făcuserăm
cunoştinţă încă.
Salonul Doamnelor îşi schimbase înfăţişarea între timp. Oglinzile
şi hainele dispăruseră, fiind înlocuite de nişte mese, scaune şi nişte
canapele ce păreau extrem de confortabile. Marlee s-a uitat la mine, a
dat din cap spre una dintre canapele, aşa că ne-am aşezat acolo.
Când toată lumea şi-a găsit un loc, televizorul a fost pornit şi am
urmărit Actualităţile. Au fost aceleaşi anunţuri ca de obicei –
actualizări ale bugetului de proiecte, situaţia de pe front, o ştire
despre un alt atac în est –, iar apoi, în ultima jumătate de oră, Gavril
a făcut comentarii despre filmările din acea zi.
— Aici, domnişoara Celeste Newsome îşi ia rămas-bun de la
mulţimea de admiratori din Clermont. Acestei tinere drăguţe i-a luat
mai bine de o oră ca să se despartă de fani.
Am văzut-o pe Celeste zâmbind superior în timp ce privea
ecranul. Stătea lângă Bariel Pratt, care avea un păr extrem de drept,
de un blond palid, care îi ajungea până la talie. N- aş putea să mă
exprim mai elegant de-atât: sânii ei erau imenşi. Îi ieşeau pur şi
simplu din rochia fără bretele şi toată lumea încerca fără succes să nu
se holbeze la ei.
Bariel era frumoasă, dar într-un fel comun. Frumuseţea ei era
precum stilul lui Celeste. Privindu-le pe amândouă una lângă
cealaltă, am fost lovită, nu ştiu cum, de o revelaţie: Ţine-ţi duşmanii
88
aproape, păreau să spună. Cred că amândouă înţeleseseră că lupta
cea mai aprigă avea să se dea între ele.
— Celelalte fete din Est au fost la fel de populare.
Comportamentul rezervat, rafinat, al lui Ashley Brouillette o face să
fie o adevărată lady. În timp ce merge prin mulţime, arborează o
expresie modestă, frumoasă, nu foarte diferită de cea a reginei
noastre. Şi Marlee Tames din Kent şi-a luat cu greu rămas-bun când
a plecat azi, cântând imnul naţional împreună cu fanii ei.
Pe ecran au apărut poze cu Marlee zâmbind şi îmbrăţişând
oameni din provincia de unde venea.
— E una dintre favoritele celor cărora le-am luat interviu azi.
Marlee s-a întins spre mine şi m-a strâns de mână. Asta m-a făcut
să fiu sigură; aveam să o sprijin pe Marlee.
— De asemenea, cu domnişoara Tames a călătorit America Singer,
una dintre cele trei fete din Cinci care au ajuns în Alegere.
Mă făcuseră să arăt mai bine decât în realitate. Nu-mi aminteam
decât faptul că scrutam tristă mulţimea. Dar, datorită montajului,
păream matură şi grijulie. Imaginile cu mine îmbrăţişându-mi tatăl
erau înduioşătoare şi frumoase.
Cu toate astea, erau nimic în comparaţie cu imaginile de la
aeroport.
— Dar noi ştim că în Alegere castele nu contează, şi se pare că
Lady America nu trebuie să fie trecută cu vederea. Când a aterizat în
Angeles, Lady Singer a fost favorita publicului la aeroport,
oprindu-se pentru a face poze, a da autografe şi a vorbi cu toţi cei
prezenţi. Domnişoarei America Singer nu îi este teamă să-şi
murdărească mâinile, o calitate pe care mulţi o consideră absolut
necesară unei viitoare prinţese.
Aproape toată lumea s-a întors spre mine. Era aceeaşi privire pe
care mi-o aruncaseră Emmica şi Samantha. Deodată, totul avea sens.
Intenţiile mele nu contau. Alesele nu ştiau că eu nu-mi doream asta.
În ochii lor, eram deja o ameninţare. Şi eram conştientă că voiau să
mă vadă plecată cât mai curând.
89
 Capitolul 10

La cină am stat cu capul plecat. În Salonul Doamnelor puteam fi

curajoasă deoarece o aveam alături pe Marlee, iar ea mă considera de
treabă. Dar aici, îngrămădită între două fete a căror ură o simţeam
venind în valuri, eram o laşă. Mi-am ridicat privirea din farfurie o
singură dată şi am văzut-o pe Kriss Ambers învârtindu-şi
ameninţător furculiţa în farfurie. Iar Ashley, pe care toţi o
considerau o adevărată lady, strângea din buze şi nu vorbea cu
mine. Tot ce voiam era să dispar în camera mea.
Nu înţelegeam de ce totul era atât de important. Ce era în
neregulă dacă le plăceam oamenilor? Aici admiraţia lor nu mai avea
niciun rost; pancartele şi aclamaţiile nu mai contau.
Într-un cuvânt, nu ştiam dacă trebuia să mă simt onorată sau
enervată.
Mi-am văzut de mâncarea din farfurie. Ultima oară când
avusesem friptură la cină fusese acum câţiva ani, de un Crăciun.
Ştiam că mama se străduise din răsputeri să prepare ceva bun, dar
nu se putea compara cu friptura din faţa mea. Era extrem de
suculentă, moale şi condimentată. Voiam să întreb pe cineva dacă nu
era cea mai bună friptură pe care o mâncase vreodată. Dacă Marlee
ar fi fost mai aproape, aş fi întrebat-o. Am aruncat o privire prin
încăpere. Marlee vorbea în şoaptă cu fetele din jurul ei.
Cum de reuşea să facă asta? Oare acea filmare nu o declarase ca
fiind una dintre favorite? Cum de le făcea pe celelalte fete să
vorbească, totuşi, cu ea?
Desertul era un amestec de fructe cu îngheţată de vanilie. Era ca şi
când nu mai mâncasem niciodată aşa ceva. Dacă asta era mâncare,

90
oare cu ce îmi umplusem stomacul până acum? M-am gândit la May
şi la pasiunea noastră pentru dulciuri. I-ar fi plăcut la nebunie
desertul ăsta. Puteam să fac pariu că ea s-ar fi făcut remarcată aici.
Nu aveam voie să plecăm până ce nu termina toată lumea de
mâncat, iar după aceea aveam un ordin strict de a merge direct la
culcare.
— Mâine-dimineaţă vă veţi întâlni cu prinţul Maxon şi veţi dori să
arătaţi cât mai bine, ne-a povăţuit Silvia. La urma urmelor, el va fi la
un moment dat soţul unei persoane din această încăpere.
Câteva fete au oftat la auzul acestor cuvinte.
De data asta, zgomotul scos de pantofi pe scări a fost mai slab.
De-abia aşteptam să scap de-ai mei. Şi de rochie. În rucsac aveam
nişte haine de acasă, şi în mine se dădea o luptă – era cazul să le
îmbrac câteva momente pentru a mă simţi în pielea mea din nou sau
nu?
Când am ajuns în capul scărilor, ne-am împrăştiat, fiecare
îndreptându-se spre camera ei. Marlee m-a tras deoparte.
— Eşti bine? m-a întrebat ea.
— Da. Chestia e că unele fete s-au uitat ciudat la mine în timpul
cinei.
Am încercat să nu par o plângăcioasă.
— Sunt puţin agitate din cauza faptului că toată lumea te place
atât de mult, a spus ea, dând din mână.
— Dar oamenii te-au îndrăgit şi pe tine. Am văzut pancartele. Cu
tine de ce nu s-au purtat urât?
— Nu ai petrecut prea mult timp în compania fetelor, nu-i aşa? a
întrebat ea, zâmbind cu viclenie, de parcă ar fi trebuit să ştiu ce
se-ntâmpla.
— Nu. În cea mai mare parte a timpului am stat doar cu surorile
mele, am recunoscut.
— Ai făcut şcoala acasă?
— Da.
— Ei bine, eu mergeam la şcoală cu un grup de fete din Patru, iar
91
ele au toate felul lor de a se băga pe sub pielea cuiva. Vezi tu, trebuie
să cunoşti omul, să-ţi dai seama ce anume îl calcă pe nervi cel mai
mult. Multe fete îmi fac complimente răutăcioase sau lucruri de
genul ăsta. Ştiu că sunt considerată sigură pe mine, dar de fapt sunt
timidă, iar ele cred că mă pot doborî cu nişte cuvinte.
M-am încruntat. Oare făceau asta dinadins?
— Dar tu, o persoană misterioasă şi cumva tăcută…
— Nu sunt misterioasă, am întrerupt-o eu.
— Ba eşti puţin. Şi uneori oamenii nu ştiu dacă să interpreteze
tăcerea ta drept încredere sau frică. Te privesc ca şi cum ai fi un
gândac, dar trebuie să ai grijă pentru că la un moment dat ai putea
ajunge să te simţi aşa.
— Ha!
Asta avea noimă. M-am întrebat ce aş fi făcut eu dacă aş fi
descoperit că cineva nu era sigur pe sine.
— Ce anume faci când vrei să scoţi tot ce-i mai bun din ele?
A zâmbit:
— Le ignor. Acasă cunosc o fată care devine extrem de nervoasă
când nu te poate călca pe coadă, aşa că sfârşeşte prin a se supăra.
Aşadar, nu-ţi face griji, a spus ea. Tot ce trebuie să faci este să nu le
laşi să-şi dea seama că te-au prins în capcană.
— Dar nu m-au prins.
— Aproape că te cred… dar nu chiar.
A râs puţin, un sunet cald, care s-a evaporat pe coridorul tăcut.
— Îţi vine să crezi că-l vom întâlni mâine-dimineaţă? m-a întrebat,
trecând la lucruri considerate de ea mai importante.
— Nu, chiar nu-mi vine să cred.
Maxon părea o fantomă care bântuia palatul – se ştia de existenţa
lui, dar nimeni nu-l văzuse niciodată.
— Ei bine, mult succes mâine!
Şi mi-am dat seama că aceste cuvinte erau spuse din inimă.
— Mult noroc şi ţie, Marlee! Sunt sigură că prinţul Maxon va fi
mai mult decât încântat să te cunoască.
92
 Am strâns-o de mână.
A zâmbit într-un fel care trăda atât încântare, cât şi timiditate, iar
apoi a intrat în camera ei.
Când am ajuns la camera mea, uşa lui Bariel era larg deschisă, aşa
că am auzit-o murmurând ceva unei slujnice. M-a văzut şi mi-a
trântit uşa în faţă.
Mersi pentru asta.
Slujnicele mele erau acolo, desigur, aşteptându-mă să mă spăl şi
să mă dezbrac. Cămaşa mea de noapte, o chestie verde, subţire şi
mică, fusese întinsă pe pat pentru mine. Fiind bine educate, niciuna
dintre ele nu mi-a atins rucsacul.
Erau eficiente şi bine intenţionate. În mod evident, desfăşurau
rutina de sfârşit de zi, dar nu păreau să se grăbească. Bănuiesc că
efectul trebuia să fie revigorant şi liniştitor, dar voiam să le spun să
plece. N-am putut să le zoresc în timp ce-mi spălau mâinile, îmi
desfăceau rochia şi-mi prindeau broşa de cămaşa de noapte. Şi în
timp ce îndeplineau toate aceste îndatoriri care mă intimidau, îmi
puneau întrebări. Am încercat să le răspund fără să fiu nepoliticoasă.
Da, le-am văzut în cele din urmă şi pe celelalte fete. Nu, n-au fost
deloc vorbăreţe. Da, cina a fost fantastică.
Nu, abia a doua zi aveam să îl întâlnesc pe prinţ. Da, eram extrem
de obosită.
— Şi chiar mi-ar face bine să fiu puţin singură, am adăugat în cele
din urmă, sperând să priceapă.
Păreau dezamăgite, aşa că am încercat să repar situaţia:
— Îmi sunteţi de mare ajutor. Numai că eu sunt obişnuită să-mi
petrec timpul liber singură. Iar astăzi am întâlnit atâţia oameni!
— Dar, Lady Singer, noi trebuie să vă ajutăm. Asta e treaba
noastră, a spus slujnica-şefă.
Mi-am dat seama că ea era Anne. Lui Anne îi plăcea să fie peste
tot, Mary era lentă, iar Lucy bănuiesc că era, pur şi simplu, timidă.
— Vă sunt cu adevărat recunoscătoare, şi în mod sigur
mâine-dimineaţă voi avea nevoie de ajutorul vostru. Dar în seara
93
asta simt nevoia să mă liniştesc. Dacă vreţi să-mi fiţi de ajutor,
lăsaţi-mă puţin singură. Iar dacă dimineaţă veţi fi odihnite, sunt
sigură că lucrurile vor merge strună, corect?
S-au uitat unele la altele.
— Ei bine, bănuim că aveţi dreptate, a consimţit Anne.
— Una dintre noi trebuie să rămână aici până adormiţi, în caz că
aveţi nevoie de ceva.
Lucy părea agitată, de parcă îi era teamă de decizia pe care aveam
să o iau. Din când în când tremura uşor, ceea ce probabil că era un
acces de timiditate.
— Dacă voi avea nevoie de ceva, voi suna din clopoţel. O să fiu
bine. În plus, nu mă voi putea odihni ştiind că cineva mă veghează.
S-au privit din nou, uşor sceptice. Ştiam o metodă rapidă de a
pune capăt situaţiei, dar uram s-o folosesc.
— Se presupune că trebuie să-mi ascultaţi ordinele, nu?
Au scuturat din cap, pline de speranţă.
— Atunci vă ordon să mergeţi la culcare. Şi să veniţi dimineaţă să
mă ajutaţi. Vă rog.
Anne a zâmbit. Mi-am dat seama că începea să mă înţeleagă:
— Da, Lady Singer. Ne vedem dimineaţă.
Au făcut reverenţe şi au părăsit camera în tăcere. Anne mi-a
aruncat o ultimă privire. Bănuiesc că nu eram tocmai cum se
aşteptase ea. Dar nu părea prea supărată din această cauză.
Odată plecate, mi-am scos papucii de casă eleganţi şi mi-am lipit
tălpile de podea. Faptul de a fi în picioarele goale mi se părea
minunat, natural. Mi-am despachetat bagajul, lucru care nu a durat
prea mult. Mi-am lăsat hainele de schimb în rucsacul pe care l-am
băgat în şifonier. În timp ce făceam asta am aruncat o privire asupra
rochiilor. Nu erau foarte multe. Suficiente pentru o săptămână. Am
bănuit că era aşa pentru toată lumea. De ce să faci zeci de rochii
pentru o fată care ar putea pleca ziua următoare?
Am luat cele câteva fotografii cu familia mea şi le-am vârât în
rama oglinzii. Era atât de înaltă şi de lată, încât puteam privi pozele
94
şi mă puteam oglindi fără probleme.
Aveam o cutiuţă cu mărunţişuri – cercei, panglici şi bentiţe pe
care le adoram. Probabil că aici păreau incredibil de comune, dar
erau atât de personale, încât trebuise să le iau cu mine. Cele câteva
cărţi pe care le adusesem şi-au găsit loc pe raftul de lângă uşile ce
dădeau spre balcon.
Am deschis uşa puţin şi am admirat grădina. Am văzut un
labirint de cărări cu fântâni şi bănci. Florile creşteau peste tot, iar
gardul viu era perfect tuns. Dincolo de această bucată de pământ
îngrijit era un câmp deschis, iar apoi o pădure imensă. Era atât de
mare, că nu-mi puteam da seama dacă era străjuită de zidurile
palatului. M-am întrebat preţ de o clipă de ce exista acolo, dar apoi
mi-am adus aminte de ultimul obiect de-acasă pe care îl ţineam în
mână.
Borcănaşul cu o singură monedă. L-am scuturat de câteva ori,
ascultând moneda cum se lovea de pereţii din sticlă. Oare de ce îl
adusesem? Să-mi amintească de ceva ce nu puteam avea?
Gândul că această dragoste pe care o clădisem ani de zile într-un
loc liniştit, secret, era acum inaccesibilă – m-a făcut să plâng. Dacă
adăugam asta la tensiunea şi agitaţia zilei, era deja prea mult. Nu
ştiam unde aveam să pun acest borcan, dar deocamdată l-am aşezat
pe noptiera de lângă patul meu.
Am stins luminile, m-am vârât în aşternuturile luxoase şi am
privit îndelung borcanul. Mi-am permis să fiu tristă. Mi-am permis
să mă gândesc la el.
Cum de pierdusem atât de multe lucruri într-o perioadă atât de
scurtă? Ai zice că despărţirea de familie, locuitul într-un loc străin şi
separarea de persoana pe care o iubeşti ar trebui să fie evenimente cu
care te obişnuieşti în câţiva ani, nu într-o singură zi.
Mă întrebam ce anume dorise să-mi spună înainte să plec.
Singurul lucru pe care l-am putut deduce era că nu se simţea în
largul lui să vorbească despre asta cu toţi oamenii de faţă. Oare era
vorba despre ea?
95
 Am privit lung spre borcan.
Încercase oare să-şi ceară scuze? Cu o noapte în urmă îl
mustrasem zdravăn. Poate că asta era.
Scuze că era deja cu altcineva? Ei bine, vedeam asta şi singură,
mulţumesc frumos.
Că nu era cu altcineva? Că încă mă iubea?
Am alungat acel gând. Nu-mi puteam permite să sper. Acum
trebuia să-l urăsc. Acea furie mă făcea să merg mai departe. Să stau
cât mai departe de el era unul dintre motivele pentru care mă aflam
aici.
Dar speranţa mă făcea să sufăr. Iar odată cu ea a venit şi dorul de
casă, iar tot ce voiam era ca May să se furişeze în patul meu aşa cum
făcea uneori. Apoi am fost invadată de teama că toate celelalte fete
intenţionau să mă saboteze, din dorinţa de a mă vedea plecată. Şi de
stresul că atât timp cât locuiam în palat, aveam să apar la televizor în
faţa întregii ţări. Şi mai era şi groaza că teroriştii ar fi putut încerca să
mă omoare doar pentru a face o declaraţie politică. Toate au venit
prea repede şi nu puteam gândi limpede pentru că eram ameţită
după o asemenea zi.
Vederea mi s-a înceţoşat. Nici măcar nu mi-am dat seama că
începusem să plâng. Nu puteam respira. Tremuram. M-am dat jos
din pat şi am fugit pe balcon. Eram atât de panicată, încât mi-a luat
ceva timp să descui uşa, dar în cele din urmă am reuşit. Am crezut că
aerul proaspăt avea să mă ajute, dar n-a fost aşa. Încă respiram
sacadat.
Aici nu aveam libertate. Gratiile balconului mă ţineau ca într-o
cuşcă. Puteam vedea zidurile înalte din jurul palatului care erau
păzite de mulţi bărbaţi. Voiam să ies din palat şi nimeni nu avea
să-mi permită asta. Disperarea m-a făcut să mă simt şi mai slabă. Am
privit spre pădure. Puteam să fac pariu că de-aici nu se vedea decât o
întindere vastă de vegetaţie.
M-am răsucit pe călcâie şi am luat-o la fugă. Din pricina
lacrimilor, nu eram foarte sigură pe picioare, dar am reuşit să ajung
96
la uşă. Am alergat pe culoarul pe care-l ştiam, neobservând obiectele
de artă, draperia sau ornamentele aurii. De-abia i-am observat pe
soldaţi. Nu cunoşteam drumul, dar eram sigură că, dacă ajungeam
jos şi coteam la dreapta, aveam să văd masivele uşi de sticlă care
dădeau spre grădină. Trebuia să ajung la uşile acelea.
Am alergat pe scări, picioarele mele goale lipăind pe marmură.
Prin palat mai erau câţiva soldaţi, dar nu m-a oprit nimeni. Asta
până când am găsit locul pe care-l căutam.
Exact ca mai devreme, doi bărbaţi stăteau de-o parte şi de alta a
uşilor, şi când am încercat să trec de ei, unul s-a postat în faţa mea,
bastonul din mâna lui, asemănător cu o suliţă, blocându-mi calea.
— Mă scuzaţi, domnişoară, dar trebuie să vă întoarceţi în camera
dumneavoastră, a spus el pe un ton autoritar.
Cu toate că nu vorbea tare, vocea lui părea să bubuie pe holul
elegant şi tăcut.
— Nu… nu. Vreau… să ies afară.
Limba mi se împleticea în gură; nu puteam respira cum trebuie.
— Domnişoară, trebuie să vă întoarceţi în camera dumneavoastră
în acest moment, a spus al doilea soldat, venind spre mine.
— Vă rog, am spus eu, gâfâind. Mai aveam puţin şi leşinam.
— Îmi pare rău… Lady America, nu?
Soldatul îmi văzuse broşa.
— Trebuie să vă întoarceţi în camera dumneavoastră.
— Nu… nu pot respira, m-am bâlbâit eu, căzând în braţele lui
când s-a apropiat suficient cât să mă împingă.
Bastonul i-a căzut pe jos. L-am prins de mână, simţind cum
ameţesc.
— Dă-i drumul!
Asta era o voce necunoscută, una tânără, dar foarte autoritară.
Am întors capul pe jumătate, apoi l-am lăsat moale. Era prinţul
Maxon. Arăta puţin ciudat, din cauza unghiului în care atârna capul
meu, dar i-am recunoscut părul şi felul băţos în care stătea.
— A căzut, Maiestatea Voastră. Voia să iasă afară.
97
 Primul soldat părea agitat în timp ce explica. Dacă îmi făcea rău,
avea să dea de belea. Acum eu eram proprietatea Ileei.
— Deschide uşile!
— Dar… Maiestatea Voastră…
— Deschide uşile şi las-o să iasă. Acum!
— Imediat, Maiestatea Voastră.
Primul soldat a trecut la treabă, scoţând o cheie. Din locul unde
mă aflam, am auzit cheile lovindu-se una de cealaltă, apoi una
intrând în încuietoare. Prinţul m-a privit îngrijorat în timp ce
încercam să mă ridic. Apoi, mirosul dulce al aerului proaspăt m-a
învăluit, oferindu-mi motivaţia de care aveam nevoie. M-am smuls
din mâinile soldatului şi am luat-o la goană, ca un beţiv, spre
grădină.
Mă cam împiedicam, dar nu-mi păsa dacă nu eram graţioasă.
Trebuia să ajung afară. Am simţit aerul cald pe piele, iarba sub
picioare. Se părea că până şi lucrurile din natură erau transformate la
palat în ceva extravagant. Voiam să ajung la copaci, dar picioarele
nu m-au mai ascultat. M-am prăbuşit în faţa unei băncuţe de piatră
şi m-am aşezat pe pământ, sprijinindu-mă de ea.
Nu mai aveam suficientă energie pentru a suspina, aşa că
lacrimile care au năvălit erau calme. A fost însă suficient pentru a mă
ajuta să mă adun. Cum de ajunsesem aici? Cum de permisesem să se
întâmple aşa ceva? Ce avea să se aleagă de mine de acum încolo?
Aveam să primesc înapoi măcar o parte din viaţa pe care o dusesem
înainte de a fi ajuns aici? Habar n-aveam. Şi nu puteam face nimic în
legătură cu asta.
Eram atât de adâncită în gânduri, că nici măcar nu mi-am dat
seama că nu eram singură până când prinţul Maxon nu a vorbit.
— Draga mea, eşti bine? m-a întrebat el.
— Nu sunt draga ta.
Mi-am înălţat capul şi m-am uitat urât. Nu cred că cineva putea să
ia dispreţul din vocea şi privirea mea drept altceva.
— Te-am jignit cu ceva? Ţi-am oferit ceea ce-ţi doreai cel mai
98
mult, nu?
Părea sincer nedumerit. Bănuiesc că se aştepta ca noi să-l adorăm
şi să mulţumim cerului că există.
L-am privit lung, fără frică, cu toate că efectul era probabil atenuat
de lacrimile care îmi brăzdau obrajii.
— Scuză-mă, dragă, dar ai de gând să continui să plângi? m-a
întrebat el, părând foarte tulburat la acest gând.
— Nu-mi spune aşa! Îţi sunt dragă aşa cum îţi sunt şi celelalte
treizeci şi patru de fete străine pe care le ţii aici în cuşcă.
S-a apropiat de mine, nepărând a fi ofensat de discursul meu
dezlănţuit. Părea doar… îngrijorat. Expresia de pe chipul lui era
interesantă.
Avea un mers graţios pentru un băiat şi părea extrem de liniştit în
timp ce venea spre mine. Curajul meu s-a topit puţin când am
priceput caraghioslâcul situaţiei. Era îmbrăcat în costumul lui
apretat, iar eu mă făceam de râs şi eram şi pe jumătate dezbrăcată.
Dacă rangul prinţului nu mă intimidase îndeajuns, comportamentul
lui o făcea. Probabil că avea multă experienţă cu oamenii nefericiţi;
când mi-a răspuns, era incredibil de calm:
— Aceasta este o afirmaţie nedreaptă. Toate îmi sunteţi dragi.
Trebuie doar să descopăr cine are să-mi fie cea mai dragă.
— Nu-mi spune că mereu vorbeşti atât de pompos.
A chicotit:
— Mi-e teamă că da. Îmi cer scuze, este produsul educaţiei mele.
— Educaţie, am bombănit eu, dându-mi ochii peste cap. Ridicol.
— Pardon?
— E ridicol! am strigat, recăpătându-mi o parte din curaj.
— Ce anume e ridicol?
— Această competiţie! Toată chestia asta. Nu ai iubit niciodată pe
nimeni? Ăsta e felul în care vrei să-ţi alegi soţia? Chiar eşti atât de
superficial?
Mi-am schimbat poziţia puţin. Maxon s-a aşezat pe bancă pentru
ca eu să nu fiu nevoită să mă răsucesc. Eram prea supărată pentru a
99
fi recunoscătoare.
— Înţeleg că în ochii tăi toată această chestiune nu pare a fi nimic
altceva decât un divertisment de doi bani. Dar eu trăiesc într-o lume
unde sunt păzit tot timpul. Nu mă întâlnesc cu prea multe femei. Îmi
petrec uneori timpul cu fiicele unor diplomaţi, dar de obicei nu
avem prea multe subiecte de discuţie. E totuşi singurul moment
când reuşim să vorbim aceeaşi limbă.
Maxon părea să creadă că făcuse o glumă bună şi a râs. Eu nu
eram amuzată. Şi-a dres vocea.
— Având în vedere această situaţie, n-am avut niciodată şansa de
a mă îndrăgosti. Tu ai avut-o?
— Da, am spus pe negândite.
De îndată ce am rostit aceste cuvinte, mi-am dorit să le fi putut lua
înapoi. Era un lucru personal şi nu trebuia să-l las să-şi vâre nasul.
— Atunci înseamnă că ai fost norocoasă.
Părea gelos.
Imaginaţi-vă! Singurul lucru care îmi oferea un avantaj în faţa
prinţului din Illéa era exact ceea ce încercam să uit venind aici.
— Părinţii mei s-au căsătorit în acest fel şi sunt fericiţi. Sper să
găsesc şi eu fericirea într-o bună zi. Sper, de asemenea, să găsesc o
femeie pe care toţi cei din Illéa să o poată iubi, cineva care să-mi fie
alături şi care să poată purta o conversaţie cu ceilalţi şefi de stat.
Cineva care se va împrieteni cu apropiaţii mei şi care-mi va fi
confidentă. Sunt pregătit să-mi găsesc soţia.
Tonul vocii lui m-a năucit. Nici urmă de sarcasm. Ceea ce pentru
mine era doar o emisiune de divertisment însemna pentru el o şansă
la fericire. Nu-şi putea permite luxul de a rata ocazia. Ei bine, poate
că putea, dar ar fi fost jenant. Era disperat, dar optimist. Dispreţul
meu pentru el începuse să scadă. Puţin.
— Chiar crezi că asta e o cuşcă? m-a întrebat. Avea o privire
compătimitoare.
— Da, aşa cred. Vocea mi-era liniştită. Am adăugat repede:
Maiestatea Voastră.
100
 — Şi eu am simţit acest lucru de câteva ori. Dar trebuie să
recunoşti, e o cuşcă foarte frumoasă.
— Pentru dumneavoastră. Umpleţi această cuşcă frumoasă cu
treizeci şi patru de bărbaţi care trebuie să se lupte pentru acelaşi
lucru. Atunci veţi vedea cât e de drăguţ.
A ridicat din sprâncene:
— Au existat dispute în legătură cu mine? Voi chiar nu înţelegeţi
că eu voi fi cel care va face alegerea? a zis el, râzând.
— De fapt, nu m-am exprimat corect. Se bat pentru două lucruri.
Unele se luptă pentru Maiestatea Voastră, iar altele pentru coroană.
Şi deja ştiu ce să spună şi ce să facă, astfel încât să vă determine să le
alegeţi.
— A, da. Bărbatul sau coroana. Mi-e teamă că unii nu pot face
diferenţa.
A clătinat din cap.
— Mult noroc în această privinţă, am spus pe un ton sec.
A tăcut pentru o clipă din cauza sarcasmului din vocea mea. L-am
privit cu coada ochiului, aşteptând să vorbească. Fixa iarba din faţa
lui, cu o expresie îngrijorată.
Se părea că acest gând îl necăjea. A respirat adânc şi s-a întors spre
mine:
— Tu pentru ce lupţi?
— Eu sunt aici din greşeală.
— Din greşeală?
— Da. Într-un fel. Ei bine, e o poveste lungă. Iar acum… sunt aici.
Şi nu mă lupt. Planul meu este să mă bucur de mâncare până când
mă daţi afară.
Auzind asta a râs cu poftă, încovoindu-se şi lovindu-şi genunchii
cu palma. Era un amestec bizar de rigiditate şi calm.
— Ce eşti? m-a întrebat.
— Poftim?
— Doi? Trei?
Oare nu era atent chiar deloc?
101
 — Cinci.
— A, da. În cazul acesta, probabil că mâncarea e un bun motiv
pentru a rămâne. A râs din nou: Scuze, nu-ţi pot citi broşa pe
întuneric.
— Eu sunt America.
— Ei bine, asta-i perfect.
Maxon a privit în jur şi a zâmbit. Ceva îl amuza.
— America, draga mea, sper din toată inima că vei găsi în cuşca
asta ceva pentru care să merite să lupţi. După toate astea, nu-mi pot
decât imagina cum ar fi să te văd că încerci cu adevărat.
S-a ridicat de pe bancă şi s-a ghemuit lângă mine. Era prea
aproape. Nu puteam gândi clar. Poate că eram puţin ameţită de
faptul că eram lângă el sau poate că eram încă slăbită din cauza
plânsului. În orice caz, eram prea şocată pentru a protesta când m-a
luat de mână.
— Dacă acest lucru te face fericită, le-aş putea spune celor din
palat că preferi să te plimbi prin grădină. Atunci vei putea veni aici
noaptea fără ca vreun soldat să-ţi interzică. Deşi aş prefera să ai unul
prin apropiere.
Voiam asta. Libertatea de orice fel părea divină, dar trebuia să-i
spun foarte clar care erau sentimentele mele.
— Nu cred… nu cred că vreau, totuşi, ceva de la dumneavoastră.
Mi-am retras degetele din strânsoarea lui lejeră.
A fost luat puţin prin surprindere, rănit:
— Cum doreşti.
Simţeam mai mult regret. Doar pentru că nu-mi plăcea de tipul
ăsta nu însemna că voiam să-l rănesc.
— Vei intra curând înăuntru?
— Da, am spus, privind în pământ.
— Atunci te voi lăsa împreună cu gândurile tale. Lângă uşă se va
afla un soldat care te va aştepta.
— Vă mulţumesc, ăăă… Maiestatea Voastră.
Am dat din cap. Oare de câte ori mă adresasem greşit în
102
conversaţia asta?
— Dragă America, vrei să-mi faci o favoare?
M-a luat din nou de mână. Era insistent.
L-am privit cu ochii mijiţi, nefiind sigură ce să spun:
— Poate.
Zâmbetul i-a revenit.
— Nu le menţiona acest incident celorlalte fete. Teoretic, eu voi
face cunoştinţă cu voi mâine şi nu vreau ca vreuna dintre ele să se
supere. Cu toate că nu cred că te voi auzi strigând în gura mare că
am avut o întâlnire romantică, nu-i aşa?
Era rândul meu să zâmbesc:
— Deloc!
Am respirat adânc:
— Nu voi spune nimănui.
— Îţi mulţumesc.
Mi-a luat mâna şi a sărutat-o. Când a ridicat capul, mi-a aşezat-o
cu grijă înapoi în poală:
— Noapte bună.
Am privit spre punctul cald de pe mâna mea, împietrită pe
moment. Apoi m-am întors şi l-am văzut pe Maxon
îndepărtându-se, oferindu-mi intimitatea pe care mi-o dorisem toată
ziua.

103
 Capitolul 11

A doua zi de dimineaţă, nici slujnicele care intrau în cameră şi nici

zgomotul apei care umplea cada nu m-au făcut să mă ridic din pat.
M-am trezit datorită luminii care s-a strecurat pe geam când Anne a
tras cu grijă perdelele grele şi bogate, fredonând în şoaptă un cântec,
fiind incredibil de fericită că făcea acest lucru.
Nu eram pregătită să mă dau jos din pat. Îmi luase mult timp să
mă calmez, şi chiar mai mult să mă relaxez după ce îmi dădusem
seama ce avea să însemne pentru mine conversaţia din grădină.
Dacă aş mai fi avut vreo şansă, i-aş fi cerut scuze lui Maxon. Ar fi
fost un miracol dacă m-ar fi lăsat să ajung atât de departe.
— Domnişoară? V-aţi trezit?
— Nuuuu, am mormăit eu cu faţa îngropată în pernă. Nu
dormisem suficient, iar patul era mult prea comod.
Dar Anne, Mary şi Lucy au râs când au auzit mârâitul meu, ceea
ce a fost suficient pentru a mă face să zâmbesc şi să mă hotărăsc să
mă mişc.
Probabil că fetele astea erau singurele persoane din palat cu care
m-aş fi putut înţelege. Mă întrebam dacă puteau deveni confidentele
mele sau dacă pregătirea şi protocolul le interziceau cu desăvârşire
să bea o ceaşcă de ceai cu mine. Cu toate că eram din Cinci, acum
purtam o mantie de Trei. Şi dacă ele erau servitoare, asta însemna că
erau din Şase. Dar pentru mine nu era o problemă. Îmi făcea plăcere
să mă aflu în compania celor din Şase.
M-am învârtit leneşă prin baie, fiecare pas reverberând în imensul
spaţiu de faianţă şi sticlă. În oglinzile mari am văzut-o pe Lucy
privind lung la petele de pământ de pe cămaşa mea de noapte. Apoi

104
le-a studiat şi Anne, cu atenţie. Şi apoi Mary. Slavă Domnului,
niciuna nu a zis nimic. Ieri, după toate acele întrebări pe care mi le
adresaseră, le considerasem băgăcioase, dar mă înşelasem. Erau, în
mod evident, extrem de îngrijorate cu privire la confortul meu.
Întrebări despre ceea ce făceam în afara camerei mele – ca să nu mai
vorbim de palat – nu ar fi fost decât stânjenitoare.
S-au mulţumit să-mi scoată cămaşa de noapte şi să mă conducă
spre cadă.
Nu eram obişnuită să fiu goală în prezenţa cuiva – nu mă
dezbrăcăm nici măcar de faţă cu May sau cu mama –, dar se părea că
acum n-aveam de ales. Aceste femei aveau să mă îmbrace pe timpul
şederii mele la palat, aşa că trebuia să suport asta până la capăt.
M-am întrebat ce avea să se întâmple cu ele după plecarea mea.
Urmau să fie trimise să ajute la pregătirea altor fete, odată ce
competiţia se apropia de final? Aveau oare alte îndatoriri în palat de
care erau temporar scutite? Părea nepoliticos să le întreb cu ce
anume se ocupau înainte sau să sugerez că aveam să plec în curând,
aşa că am tăcut.
După baie, Anne mi-a uscat părul, ridicând o parte din el cu
ajutorul panglicilor pe care le adusesem de-acasă. Acestea erau
albastre, ceea ce scotea în evidenţă florile de pe una dintre rochiile de
zi pe care le creaseră pentru mine, aşa că m-am îmbrăcat cu ea. Mary
m-a machiat, la fel de simplu ca în ziua precedentă, iar Lucy m-a dat
cu loţiune pe braţe şi pe picioare.
La capitolul bijuterii, aveam la dispoziţie o ofertă generoasă, dar
le-am cerut slujnicelor să-mi dea cutia mea.
Acolo era un colier subţire din argint cu o pasăre cântătoare pe
care mi-l dăduse tata şi care se potrivea cu broşa ce-mi purta numele.
Am luat, totuşi, o pereche de cercei din colecţia regală, deşi probabil
că erau cei mai mici.
Anne, Mary şi Lucy m-au privit şi au zâmbit. Am luat asta ca pe o
confirmare că eram suficient de decentă pentru a coborî la micul
dejun. Cu plecăciuni şi zâmbete, mi-au urat toate cele bune şi am
105
plecat. Mâinile lui Lucy tremurau din nou.
Am mers către foaierul unde ne întâlniserăm cu o zi în urmă. Am
fost prima care a ajuns acolo, aşa că m-am aşezat pe o canapea
pentru a le aştepta şi pe celelalte fete, care au început să sosească pe
rând. Am observat imediat numitorul comun. Toate arătau
fenomenal. Aveau părul prins în cosiţe sau pieptănat în bucle, care
încadrau frumos feţele. Machiajul era foarte îngrijit, iar rochiile
perfect călcate.
Probabil că eu alesesem cea mai simplă rochie pentru această
primă zi, deoarece restul fetelor aveau câte ceva sclipitor pe ele. Am
văzut două Alese care, odată ajunse în foaier, şi-au dat seama că
purtau rochii asemănătoare. Amândouă s-au întors în camerele lor
pentru a se schimba. Fetele voiau să iasă în evidenţă şi reuşiseră în
felul lor. Chiar şi eu.
Toate arătau ca şi cum ar fi făcut parte din Unu. Eu arătam ca o
fată din Cinci îmbrăcată într-o rochie drăguţă.
Credeam că mie îmi luase o veşnicie ca să mă pregătesc, dar
celorlalte le luase mult mai mult. Când Silvia a venit să ne conducă, a
trebuit să le aşteptăm pe Celeste şi pe Tiny, căreia, în mod sugestiv1,
a trebuit să i se ajusteze rochia.
Odată ce ne-am strâns toate, am pornit spre scări. Pe perete era o
oglindă cu ramă de aur şi, în timp ce coboram, am aruncat o ultimă
privire. Eram însoţită de Marlee şi Tiny. Arătam, în mod cert,
simplu.
Dar cel puţin eram eu însămi, iar asta era cât de cât o consolare.
Am coborât, crezând că vom fi conduse în sufragerie, acolo unde
ni se spusese că vom mânca. În schimb, am fost duse în Sala Mare,
unde mai multe mese şi scaune fuseseră aşezate în şiruri. Cu toate că
pe mese erau aranjate farfurii, pahare şi tacâmuri de argint, nu se
vedea niciun fel de mâncare. Nu se simţea niciun miros. În faţă,

1
În limba engleză, tiny înseamnă „mic" (n. tr.).

106
înghesuite într-un ungher, am observat mai multe canapele. Câţiva
cameramani, postaţi de jur-împrejurul încăperii, ne-au filmat
sosirea.
Am intrat în şir indian, aşezându-ne unde voiam de vreme ce nu
existau cartonaşe cu numele nostru. Marlee a ales rândul din faţa
mea, iar Ashley s-a postat în dreapta. Nu mi-am bătut capul să mă
uit şi la celelalte fete. Se părea că unele dintre ele îşi făcuseră cel
puţin o aliată, exact aşa cum eram eu şi Marlee. Ashley alesese locul
de lângă mine, aşa că am bănuit că dorea să fim prietene. Cu toate
astea, nu mi-a vorbit. Poate că era supărată din pricina emisiunii din
seara trecută. Oricum, când făcuserăm cunoştinţă nu vorbise prea
mult. Poate că aşa era firea ei. Mi-am dat seama că lucrul cel mai rău
pe care-l putea face era să nu răspundă, aşa că am decis să îi fac un
compliment.
— Ashley arăţi minunat.
— O, mulţumesc, a spus ea.
Ne-am asigurat amândouă că echipele de filmare nu ne urmăreau.
Nu aveam ceva de ascuns, dar cine îi voia peste tot?
— Nu e amuzant să purtăm toate bijuteriile astea? Unde sunt alte
tale?
— Ăăă… erau prea grele pentru mine. Am decis să port ceva mai
uşor.
— Chiar sunt grele! Simt că am zece kilograme pe cap. Dar tot
n-am putut să renunţ la ele. Cine ştie cât timp vom rămâne aici?
Asta chiar era amuzant. Ashley păruse sigură pe sine de la
început. După felul în care arăta şi se comporta, o puteai considera
deja o prinţesă. Părea ciudat că-şi făcea griji.
— Dar ce, nu crezi că vei câştiga? am întrebat-o.
— Ba da, a şoptit ea. Dar e nepoliticos să spui asta!
Mi-a făcut cu ochiul, iar eu am chicotit.
Altă greşeală. Chicotitul i-a atras atenţia Silviei, care tocmai intra
pe uşă.
— Nţ-nţ! O lady nu foloseşte niciodată un ton mai ridicat decât o
107
şoaptă.
Toate murmurele s-au stins imediat. Mă întrebam dacă greşeala
mea fusese surprinsă de camere, iar obrajii mi-au luat foc
instantaneu.
— Bună ziua din nou, doamnelor. Sper că aţi avut o noapte tihnită
la palat, deoarece acum începe cu adevărat munca noastră. Astăzi
voi încerca să vă vorbesc despre conduită şi protocol, un proces care
va continua pe toată durata şederii voastre. Vreau să vă informez că
orice pas greşit din partea voastră va fi raportat familiei regale. Pare
o exagerare, dar această competiţie nu trebuie tratată superficial. O
persoană din această încăpere va fi următoarea prinţesă a Ileei. Nu e
un lucru uşor. Trebuie să vă străduiţi să vă ridicaţi singure în rang,
indiferent de statutul vostru anterior. Aici veţi deveni nişte doamne.
Şi în această dimineaţă veţi lua parte la prima voastră lecţie.
Manierele la masă sunt foarte importante, iar înainte să puteţi
mânca alături de familia regală, trebuie să fiţi conştiente de câteva
norme de comportare. Cu cât mai bine învăţaţi această lecţie, cu atât
mai repede veţi putea merge la masă, aşa că, vă rog, fiţi atente.
A început să ne explice că vom fi servite pe partea dreaptă, care
pahar e pentru care băutură, şi că niciodată, dar niciodată, să nu
întindem mâinile după un produs de patiserie. Pentru asta trebuia să
folosim cleştele. Când nu făceam nimic cu mâinile, acestea trebuiau
să stea în poală, pe şervet. Nu aveam voie să vorbim neîntrebate.
Desigur, puteam vorbi în şoaptă cu vecinii de masă, dar mereu la un
nivel tolerabil. Când a anunţat această ultimă regulă, m-a privit
drept în ochi.
Silvia a continuat pe tonul ei elegant, în timp ce stomacul meu
protesta. Chiar dacă erau sărăcăcioase, acasă eram obişnuită să
mănânc cele trei mese zilnice. Aveam nevoie de mâncare. Eram din
ce în ce mai nervoasă, când la un moment dat am auzit un ciocănit la
uşă. Doi soldaţi s-au dat la o parte, făcându-i loc prinţului Maxon.
— Bună dimineaţa, doamnelor! a strigat el.
Agitaţia a cuprins încăperea. Spatele îndreptat, şuviţele de păr
108
date pe după umeri, rochiile rearanjate. Eu nu m-am uitat la Maxon,
ci la Ashley, al cărei piept se mişca repede. Se holba pur şi simplu,
făcându-mă să mă simt ruşinată.
— Maiestatea Voastră, a spus Silvia, făcând o mică reverenţă.
— Bună, Silvia. Dacă nu te deranjează, aş dori să mă prezint
acestor tinere doamne.
— Bineînţeles, a spus ea, făcând din nou o plecăciune.
Prinţul Maxon a scrutat încăperea şi m-a găsit. Ochii ni s-au
întâlnit pentru o clipă, iar el a zâmbit. Nu mă aşteptam la asta.
Credeam că îşi schimbase în cursul nopţii părerea cu privire la
modul cum trebuia să mă trateze şi că aveam să fiu chemată în faţa
tuturor din pricina comportamentului meu. Dar poate că nu era
deloc supărat. Poate că mă găsea amuzantă. Probabil că se plictisea
teribil la palat. Indiferent de motiv, acel zâmbet scurt m-a făcut să
cred că poate, la urma urmelor, acest concurs nu avea să fie până la
urmă o experienţă atât de îngrozitoare. Am luat această decizie pe
care cu o zi în urmă nu reuşisem s-o iau, sperând să am şansa de
a-mi cere scuze.
— Doamnelor, dacă nu vă este cu supărare, vă voi striga pe rând
pentru a veni să facem cunoştinţă. Sunt sigur că toate sunteţi
nerăbdătoare să luaţi micul dejun, la fel ca mine. Aşa că nu vă voi
răpi prea mult din timp. Îmi cer iertare dacă vă voi încurca numele;
sunteţi destul de multe.
S-au auzit câteva chicote înfundate. S-a dus repede la fata din
dreapta de pe primul rând şi a condus-o către canapele. Au vorbit
câteva minute, apoi s-au ridicat amândoi. El şi-a înclinat uşor capul,
iar ea a făcut o reverenţă. Fata s-a întors la masa ei, a vorbit cu vecina
ei, şi altă Aleasă s-a dus să vorbească cu Maxon. Aceste conversaţii
durau doar câteva minute şi erau purtate pe un ton coborât. Prinţul
încerca să le descoasă pe toate în mai puţin de cinci minute.
— Mă întreb ce vrea să ştie, a spus Marlee, întorcându-se spre
mine.
— Poate că vrea să ştie care actori crezi că sunt cei mai frumoşi.
109
Pregăteşte-ţi o listă, i-am şoptit eu.
Marlee şi Ashley au chicotit la unison.
Nu eram singurele care vorbeau. În încăpere, vocile se ridicau ca
nişte zumzete gingaşe, în timp ce încercam să pierdem vremea până
când ne venea rândul. Fără să mai pun la socoteală că prin sală se
plimbau cameramani, întrebându-le pe fete despre prima lor zi la
palat, cum li se păreau slujnicele şi lucruri de genul ăsta. Când s-au
oprit lângă mine şi Ashley, am lăsat-o pe ea să vorbească.
Mă tot uitam spre canapele, în timp ce fiecare Aleasă era
intervievată. Unele erau calme şi aveau un comportament manierat,
iar altele debordau de entuziasm. Marlee s-a înroşit toată când s-a
îndreptat spre prinţul Maxon, radiind de fericire când s-a întors.
Ashley şi-a îndreptat rochia de câteva ori, ca şi când ar fi avut un tic
nervos.
Când s-a întors, ceea ce însemna că era rândul meu, aproape că
am transpirat. Am inspirat adânc şi m-am calmat. Eram pe cale să
cer o favoare monumentală.
Prinţul s-a ridicat şi, când m-am apropiat, mi-a citit numele de pe
broşă.
— America, nu? a spus el cu un zâmbet jucăuş pe buze.
— Da, aşa e. Şi ştiu sigur c-am mai auzit numele dumneavoastră
înainte, dar aţi putea, vă rog, să mi-l reamintiţi?
Mă întrebam dacă era o idee bună să încep cu o glumă, dar Maxon
a râs şi mi-a făcut semn să mă aşez.
S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:
— Ai dormit bine, draga mea?
Nu ştiu cum arăta faţa mea la auzul acestui apelativ, dar ochii lui
Maxon străluceau de amuzament.
— Tot nu sunt draga ta, i-am răspuns, zâmbind. Dar da. Odată ce
m-am calmat, am dormit foarte bine. Patul este atât de comod, încât
slujnicele au trebuit să mă scoată cu forţa din el.
— Mă bucur să aud că ţi-e bine, dra… America, s-a corectat el.
— Îţi mulţumesc, am spus.
110
 Mă jucam cu tivul rochiei, încercând să găsesc o formulă elegantă
de a-mi cere scuze:
— Îmi cer mii de scuze pentru comportamentul meu. Când mă
străduiam să adorm, mi-am dat seama că, oricât de ciudată ar fi
situaţia asta pentru mine, n-ar trebui să te învinovăţesc. Nu tu eşti
cel care m-a vârât în asta şi nu tu ai inventat conceptul Alegerii. Mai
mult decât atât, când mă simţeam îngrozitor, n-ai făcut altceva decât
să fii amabil cu mine, iar eu am fost deosebit de nepoliticoasă. M-ai fi
putut da afară seara trecută, dar n-ai făcut-o. Îţi mulţumesc.
Ochii lui Maxon erau blânzi. Puteam face pariu că toate fetele
dinainte mea se topiseră când el se uitase în felul ăsta la ele. Aş fi fost
deranjată de o astfel de privire dacă n-ar fi fost evident că era
sinceră. Şi-a înclinat capul preţ de o clipă. Când m-a privit din nou,
s-a aplecat în faţă, sprijinindu-şi coatele pe genunchi de parcă ar fi
vrut ca eu să înţeleg importanţa lucrurilor pe care urma să mi le
spună.
— America, până acum ai fost foarte sinceră cu mine. Asta e o
calitate pe care o admir din toată inima şi te voi ruga să ai
amabilitatea de a-mi răspunde la o întrebare.
Am dat din cap, puţin speriată, căci habar n-aveam ce anume voia
să ştie. S-a apropiat şi mai mult şi mi-a şoptit:
— Mi-ai spus că ai venit aici din greşeală, aşadar, bănuiesc că nu
vrei să fii în Alegere. Există vreo posibilitate ca tu să ai vreun…
sentiment de iubire faţă de mine, cât de mic?
Mi-am făcut din nou de lucru cu rochia. Chiar nu doream să-i
rănesc sentimentele, dar nu mă puteam ascunde pe după deget:
— Maiestatea Voastră, sunteţi foarte amabil, atrăgător şi grijuliu.
Auzind aceste cuvinte, a zâmbit. Pe un ton scăzut, am adăugat:
— Dar, din motive destul de serioase, nu cred c-aş putea avea.
— Vrei, te rog, să-mi explici?
Faţa nu-l trăda, dar îi simţeam în voce dezamăgirea cauzată de
refuzul meu spontan. Bănuiesc că nu era obişnuit cu astfel de
lucruri.
111
 Nu aş fi vrut să împărtăşesc cu el asemenea intimităţi, dar nu
ştiam ce altceva l-ar fi putut face să înţeleagă. Pe un ton şi mai
scăzut, i-am spus adevărul:
— Mi-e… mi-e teamă că inima mea aparţine altcuiva. Simţeam că
ochii mi se umezesc.
— O, te rog, nu plânge!
Şoaptele lui Maxon trădau îngrijorare:
— Nu ştiu niciodată ce să fac când o femeie plânge!
Asta m-a făcut să râd, iar lacrimile au dispărut. Uşurarea de pe
chipul lui era evidentă.
— Vrei să te las să pleci azi acasă la persoana iubită? m-a întrebat
el.
Era evident că preferinţa mea pentru altcineva îl deranja, dar în
loc să fie furios, îmi arăta compasiune. Acest lucru m-a făcut să am
încredere în el.
— Asta-i problema… Nu vreau să merg acasă.
— Vorbeşti serios?
Şi-a trecut degetele prin păr şi a trebuit să râd din nou când am
văzut cât de pierdut părea.
— Pot să fiu sinceră cu tine?
A încuviinţat cu o mişcare a capului.
— Trebuie să rămân în competiţie. Cei de acasă se bazează pe
prezenţa mea aici. Chiar dacă mi-ai permite să stau numai o
săptămână, tot ar fi o binecuvântare pentru ei.
— Vrei să spui că aveţi nevoie de bani?
— Da.
Mă simţeam prost fiindcă recunoscusem asta. Probabil că părea că
mă folosesc de el. Probabil că aşa şi era. Dar era mai mult decât atât.
— Acasă sunt… nişte oameni… – m-am uitat la el – pe care nu aş
suporta să îi văd în acest moment.
Maxon a dat din cap a încuviinţare, dar n-a spus nimic.
Eu am şovăit. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla era să fiu
trimisă acasă, aşa că am continuat:
112
 — Dacă m-ai putea lăsa să stau, chiar şi pentru o scurtă vreme, aş
fi dispusă să fac un târg cu tine, m-am oferit eu.
El a ridicat din sprâncene:
— Un târg?
Mi-am muşcat buzele:
— Dacă mă laşi să stau…
Avea să sune tâmpit.
— În regulă, ei bine, să analizăm puţin situaţia. Eşti prinţ. Trebuie
să ai grijă de bunul mers al ţării şi toate alea şi pe deasupra se
presupune că trebuie să-ţi găseşti timp şi pentru treizeci şi cinci de
fete, mă rog, treizeci şi patru? Prea multe pentru un om, nu crezi?
A dat din cap. Părea epuizat doar gândindu-se la asta.
— Nu ţi-ar fi mai uşor dacă ai avea pe cineva în interior? Cineva
care să te ajute? Un fel de prieten?
— Prieten? m-a întrebat el.
— Da. Lasă-mă să stau şi te voi ajuta. Voi fi prietena ta.
Auzind asta, a zâmbit.
— Nu trebuie să-ţi mai baţi capul cum să mă cucereşti. Ştii deja că
nu am sentimente faţă de tine. Dar poţi vorbi cu mine oricând
doreşti, iar eu voi încerca să te ajut. Seara trecută spuneai că-ţi
doreşti un confident. Ei bine, până găseşti unul, aş putea fi eu acea
persoană. Dacă vrei.
Avea o expresie afectuoasă, dar rezervată:
— Am făcut cunoştinţă cu aproape toate fetele din această
încăpere şi nu cred că vreuna dintre ele ar fi un prieten mai bun. Voi
fi încântat să te am aici.
Uşurarea mea nu putea fi exprimată în cuvinte.
— Crezi, a spus Maxon, că ţi-aş putea spune în continuare „draga
mea”?
— Sub nicio formă, i-am şoptit eu.
— Am să încerc oricum. Nu sunt genul care se dă bătut aşa uşor.
Nu mă îndoiam. Eram enervată la gândul că va insista cu asta.
— Aşa le-ai spus tuturor fetelor?
113
 Am făcut un semn din cap către cele treizeci şi patru de Alese.
— Da, şi toate au părut încântate.
— E exact motivul pentru care eu nu vreau.
Şi m-am ridicat.
Maxon a chicotit când s-a ridicat odată cu mine. În mod normal
m-aş fi supărat, dar într-un fel era amuzant. A înclinat capul, iar eu
am făcut o reverenţă şi m-am întors la locul meu.
Mi-era atât de foame, încât mi s-a părut o eternitate până ce a
terminat cu ultimele rânduri. Dar, într-un sfârşit, ultima fată s-a
întors la locul ei, iar eu am aşteptat cu nerăbdare primul meu mic
dejun la palat.
Maxon a venit în mijlocul încăperii:
— Dacă v-am cerut să mai rămâneţi, vă rog să nu vă ridicaţi de pe
scaune. Dacă nu, vă rog să mergeţi cu Silvia în sufragerie. Voi veni şi
eu în scurt timp.
Le ceruse să rămână? Era oare un lucru bun?
M-am ridicat, ca mai toată lumea, şi m-am îndreptat spre uşă.
Probabil că prinţul îşi dorea să petreacă puţin timp cu acele fete. Am
văzut că Ashley era una dintre ele. Fără îndoială că era specială, o
adevărată prinţesă, dacă te uitai bine la ea. Cu celelalte nu făcusem
încă cunoştinţă. Ceea ce nu însemna că ele şi-ar fi dorit să mă
cunoască. Camerele de filmat au rămas în urmă pentru a surprinde
cine ştie ce moment deosebit, iar noi ne-am continuat drumul.
Am intrat în sala de banchete unde ne aşteptau, mai impunători
decât îmi imaginasem, regele Clarkson şi regina Amberly. În sală
erau şi nişte cameramani, pregătiţi să surprindă prima noastră
întâlnire. Am şovăit, întrebându-mă dacă trebuia să ne întoarcem la
uşă, aşteptând să fim invitate. Dar aproape toate fetele – chiar dacă
unele dintre ele ezitau – au continuat să meargă. M-am dus repede la
scaunul meu, sperând să nu atrag atenţia.
Silvia a intrat imediat în urma noastră şi s-a uitat lung la noi:
— Doamnelor, a spus ea, mi-e teamă că n-am apucat să ajungem
la acest capitol. Când intraţi într-o încăpere unde sunt prezenţi
114
regele şi regina sau când ei intră într-o încăpere unde vă aflaţi voi,
trebuie să faceţi o reverenţă. Iar apoi, când vi se vorbeşte, puteţi să
vă ridicaţi şi să vă aşezaţi pe scaun. Facem asta împreună, da?
Şi am făcut toate reverenţe în direcţia mesei principale.
— Fetelor, vă urăm bun venit, a spus regina. Vă rog să vă aşezaţi.
Bine aţi venit la palat. Suntem fericiţi să vă avem alături de noi.
Avea o voce plăcută. Era la fel de calmă ca expresia ei, dar plină
de viaţă.
Aşa cum spusese şi Silvia, servitorii au venit pe partea dreaptă şi
ne-au turnat suc de portocale în pahare. Farfurii acoperite au fost
aduse pe nişte tăvi imense. Majordomii le-au ridicat capacele chiar în
faţa noastră. Un nor de aburi s-a ridicat din clătitele mele şi m-a
plesnit peste faţă. Din fericire, murmurele de fericire ale fetelor au
acoperit zgomotele scoase de stomacul meu.
Regele Clarkson a binecuvântat mâncarea, iar apoi am început să
mâncăm. Câteva minute mai târziu, Maxon a intrat şi s-a aşezat, dar
înainte să putem face vreo mişcare, a strigat:
— Doamnelor, vă rog, nu vă ridicaţi! Bucuraţi-vă de micul dejun.
S-a îndreptat spre masa principală, şi-a sărutat mama pe obraz, l-a
bătut pe spate pe tatăl său şi s-a aşezat pe scaunul lui, în stânga
regelui. A schimbat câteva cuvinte cu cel mai apropiat majordom,
care a râs pe înfundate, iar apoi a început să mănânce.
Ashley nu se întorsese încă. Şi nici celelalte fete. Am privit în jur,
confuză, numărând să văd câte lipseau. Opt. Opt fete nu erau în sala
de banchete.
Kriss, care stătea în faţa mea, mi-a răspuns la întrebarea care mi se
citea în ochi.
— Au plecat, a zis ea.
Au plecat? Oh. Au plecat…
Nu-mi puteam da seama ce anume făcuseră în mai puţin de cinci
minute pentru a nu fi pe placul lui Maxon, dar eram deodată uşurată
că alesesem să fiu corectă.
Şi, uite-aşa, am rămas doar douăzeci şi şapte.
115
 Capitolul 12

Camerele de filmat au mai tras câteva cadre, iar apoi ne-au lăsat
să savurăm micul dejun în linişte, filmând o ultimă secvenţă cu
prinţul înainte să plece.
Eram puţin şocată de eliminarea atât de rapidă a celor opt fete,
dar Maxon nu prea părea să sufere. Mânca liniştit şi, în timp ce-l
priveam, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-mi văd de farfuria mea,
înainte ca mâncarea să se răcească. Din nou, am constatat că totul era
extrem de gustos. Sucul de portocale era atât de bun, încât a trebuit
să-l beau în înghiţituri mici pentru a-l putea savura. Ouăle şi şunca
erau dumnezeieşti, iar clătitele perfect făcute, nu prea subţiri, exact
aşa cum îmi plăcea.
Am auzit oftaturi în jurul meu ceea ce însemna că nu eram
singura care savura micul dejun. Aducându-mi aminte să folosesc
cleştele, am luat o tartă cu căpşuni din coşul pus în mijlocul mesei.
Când am făcut asta, am încercat să trag cu ochiul la modul cum
mâncau celelalte fete din Cinci. Abia atunci mi-am dat seama că
eram singura fată din Cinci rămasă în competiţie.
Nu-mi puteam da seama dacă Maxon era conştient de acest lucru
– de-abia părea să ştie cum ne cheamă –, dar mi se părea ciudat că
plecaseră amândouă. Dacă aş fi fost o străină pentru Maxon atunci
când intrasem în acea încăpere, aş fi fost şi eu dată afară? Am
rumegat acest gând, muşcând din tarta cu căpşuni. Era foarte dulce,
iar aluatul extrem de pufos, o adevărată desfătare pentru papilele
mele gustative. Fără voia mea am suspinat, pentru că era, de
departe, cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Am muşcat
încă o dată din tartă, înainte de a înghiţi ce aveam în gură.

116
 — Lady America? a strigat o voce.
Toate capetele din încăpere s-au întors spre voce, care îi aparţinea
prinţului Maxon. Eram şocată că mi se adresa, mie sau altcuiva, atât
de neprotocolar şi de faţă cu ceilalţi.
Ceea ce era mai rău decât faptul că fusesem strigată atât de brusc
era gura mea plină de mâncare. Am acoperit-o cu mâna, înghiţind
cât de repede am putut. Probabil că nu trecuseră mai mult de câteva
secunde, dar cu atâţia ochi aţintiţi asupra mea, mi s-a părut o
eternitate. Am observat expresia îngâmfată de pe faţa lui Celeste în
timp ce mă privea. Probabil că, în ochii ei, eram un obstacol de care
trebuia să scape rapid.
— Da, Maiestatea Voastră? am răspuns imediat după ce am
înghiţit.
— Cum ţi se pare mâncarea?
Maxon mai avea puţin şi râdea, fie din cauza expresiei mele
surprinse, fie pentru că adusese în discuţie un detaliu din prima şi
extrem de neautorizata noastră conversaţie.
Am încercat să rămân calmă:
— Este excelentă, Maiestatea Voastră. Această tartă cu căpşuni…
ei bine, am o soră căreia îi plac dulciurile chiar mai mult decât mie.
Cred că, dacă ar mânca aşa ceva, ar plânge. E perfectă.
Maxon a înghiţit mâncarea şi s-a rezemat de spătarul scaunului:
— Chiar crezi că ar plânge?
Părea mult prea amuzat la acest gând. Nu minţise când îmi
spusese că era sensibil la femeile care plângeau.
M-am gândit puţin înainte să-i răspund:
— Da. Când vine vorba de emoţii, nu prea ştie cum să şi le
stăpânească.
— Ai paria pe asta? a întrebat el imediat.
Am observat că fetele întorceau capetele dintr-o parte într-alta, ca
şi când ar fi urmărit un meci de tenis.
— Dacă aş avea bani de pariat, aş face-o cu siguranţă.
Am zâmbit la gândul de a paria pe lacrimile de fericire ale cuiva.
117
 — Pe ce altceva ai paria? Pari foarte bună la încheiat târguri.
Părea că se delectează cu acest joculeţ. Bun. Aveam să-i cânt în
strună.
— Ei bine, pe ce v-aţi dori? l-am întrebat eu.
Apoi, m-am întrebat ce Dumnezeu aş putea oferi eu cuiva care are
totul.
— Tu ce vrei? a contracarat el.
Asta da întrebare fascinantă! Aproape la fel de interesantă ca
ideea că i-aş fi putut oferi lui Maxon ceea ce ar fi putut el să-mi dea
mie. Avea întreaga lume la dispoziţia lui. Aşa că, de fapt, ce îmi
doream?
Nu făceam parte din Unu, dar trăiam ca şi cum aş fi făcut. Aveam
mai multă mâncare decât puteam înghiţi şi cel mai confortabil pat pe
care mi-l puteam imagina. Nişte fete îmi erau devotate trup şi suflet,
indiferent că voiam sau nu. Şi, dacă aveam nevoie de ceva, tot ce
trebuia să fac era să cer.
Singurul lucru pe care îl doream era ceva care să facă acest loc să
semene cât mai puţin cu un palat. Dacă familia mea ar fi putut locui
aici sau dacă n-aş mai fi fost atât de gătită… Nu-i puteam cere ca
familia să mă viziteze. Mă aflam aici de-o zi.
— Dacă va plânge, aş dori să port pantaloni timp de o săptămână,
am spus eu.
Toată lumea a râs, dar într-un mod politicos. Până şi regele şi
regina păreau să găsească amuzantă cererea mea. Îmi plăcea felul în
care mă privea regina, ca şi când acum nu mai eram chiar o străină.
— S-a făcut, a spus Maxon. Şi dacă nu va plânge, îmi rămâi
datoare cu o plimbare prin împrejurimile palatului mâine
după-amiază.
O plimbare prin împrejurimi? Asta era tot? Nu mi se părea ceva
special. Mi-am amintit ce-mi spusese Maxon cu o seară în urmă, că
era păzit. Poate că nu ştia cum să invite o fată la întâlnire. Poate că
ăsta era felul lui de a se descurca singur cu ceva complet necunoscut.
Cineva de lângă mine a scos un sunet dezaprobator. Oh! Mi-am
118
dat seama că, dacă pierdeam, aveam să fiu prima persoană care
urma să se întâlnească în privat cu prinţul. O parte din mine voia să
renegocieze, dar, dacă aveam să-i fiu de ajutor – aşa cum îi
promisesem –, nu puteam descuraja aceste prime încercări de a
invita pe cineva la o întâlnire.
— E un târg dificil, domnule, dar accept.
— Justin?
Majordomul cu care vorbise cu puţin timp în urmă a înaintat.
— Pregăteşte un pachet cu tarte şi trimite-l familiei lui Lady
America. Roagă pe cineva să aştepte până ce sora ei le gustă, apoi
informează-ne dacă, într-adevăr, a plâns. Sunt foarte curios în
legătură cu acest lucru.
Justin a încuviinţat şi a plecat.
— Ar trebui să scrii un bilet care să însoţească pachetul, în care să
le spui celor din familia ta că eşti bine. De fapt, toate ar trebui să
faceţi asta. După micul dejun, scrieţi-le familiilor voastre, iar noi ne
vom asigura că vor primi mesajele astăzi.
Toate fetele au zâmbit şi au oftat, fericite că în sfârşit erau şi ele
băgate în seamă. Ne-am terminat micul dejun şi ne-am dus să ne
scriem scrisorile. Anne mi-a găsit nişte coli de hârtie, şi am început
să le scriu alor mei. Chiar dacă începutul fusese cam ciudat, ultimul
lucru pe care-l voiam era ca ei să-şi facă griji. Am încercat să par
veselă.

Dragă mamă, tată, May şi Gerad,

Mi-e foarte dor de voi! Prinţul a vrut să scriem acasă şi să vă

spunem că suntem bine şi în siguranţă. În cazul meu, ambele sunt
adevărate. Călătoria cu avionul a fost puţin înspăimântătoare, dar şi
amuzantă într-un fel. Lumea pare atât de mică văzută de sus!
Mi-au dat multe haine şi lucruri minunate şi am trei slujnice
extrem de amabile care mă ajută să mă îmbrac şi care fac curat pentru
mine şi îmi spun unde să merg. Aşa că, dacă sunt încurcată în

119
 privinţa unor lucruri, ele ştiu mereu unde trebuie să fiu şi mă ajută să
ajung acolo la timp.
Celelalte fete sunt în mare parte timide, dar cred că s-ar putea
să-mi fi făcut deja o prietenă. Vă aduceţi aminte de Marlee din Kent?
Am făcut cunoştinţă în drum spre Angeles. E foarte inteligentă şi
prietenoasă. Dacă va trebui să mă întorc acasă la un moment dat, sper
că ea va câştiga.
L-am cunoscut pe prinţ. Şi pe rege şi pe regină. În realitate sunt
mai impunători. Încă n-am apucat să vorbesc cu ei, dar am vorbit cu
prinţul Maxon. E o persoană surprinzător de generoasă… cred.
Trebuie să închei, dar vă iubesc şi mi-e dor de voi. Vă voi scrie din
nou de îndată ce voi putea.
Cu dragoste,
America

Nu credeam că era ceva şocant în scrisoare, dar mă puteam înşela.

Mi-o imaginam pe May citind-o iar şi iar, găsind în cuvinte detalii
ascunse în legătură cu viaţa mea de aici. Mă întrebam dacă avea să
citească scrisoarea înainte să mănânce tartele.
P.S. May, tartele astea nu te fac să plângi?
Gata. Era cel mai bun lucru pe care-l puteam face.
Se pare însă că n-a fost suficient de bun. În acea seară, un
majordom a bătut la uşa mea, cu un plic de la ai mei şi cu un mesaj:
— Domnişoară, n-a plâns. A spus că sunt cele mai bune lucruri pe
care le-a mâncat vreodată – aşa cum aţi sugerat şi dumneavoastră –,
dar n-a plâns. Maiestatea Sa va veni să vă ia din camera
dumneavoastră mâine, în jurul orei şaptesprezece. Vă rog să fiţi gata.
Nu eram supărată pentru că pierdusem, ci pentru că mi-ar fi făcut
cu adevărat plăcere să port pantaloni. Dar cel puţin aveam scrisorile.
Mi-am dat seama că asta era prima oară când eram plecată de lângă
familia mea pentru mai mult de câteva ore. Nu eram suficient de
înstăriţi pentru a merge în călătorii şi, de vreme ce n-aveam prieteni,

120
nu rămăsesem niciodată peste noapte la cineva. Ar fi fost minunat să
existe o cale prin care să fi putut trimite scrisori în fiecare zi. Probabil
că nu era imposibil, dar ar fi foarte costisitor.
Mai întâi, am citit scrisoarea tatei. Nu contenea să mă asigure cât
de frumoasă arătam la televizor şi cât de mândru era de mine. Mai
zicea că n-ar fi trebuit să trimit trei cutii de tarte, deoarece May avea
să devină o răsfăţată. Trei cutii!
Doamne Dumnezeule!
Continua informându-mă că Aspen fusese acasă la noi pentru a-i
ajuta la organizarea actelor şi îi dăduseră şi lui o cutie. Nu ştiam ce
trebuia să simt în legătură cu asta. Pe de-o parte, eram fericită că
aveau să mănânce ceva atât de bun. Pe de altă parte, mi-l imaginam
împărţind o tartă cu noua lui prietenă. O persoană pe care o putea
alinta. M-am întrebat dacă era gelos din cauza cadoului de la Maxon
sau dacă era fericit că scăpase de mine.
Am zăbovit asupra acelor cuvinte mai mult decât aş fi vrut.
Tata încheia spunându-mi că era fericit că-mi făcusem o prietenă.
A adăugat că fusesem mereu varză la acest capitol. Am împăturit
scrisoarea şi mi-am trecut degetul peste semnătura de pe partea
cealaltă. Nu observasem niciodată cât de amuzantă era.
Scrisoarea lui Gerad era scurtă şi la obiect. Îi era dor de mine, mă
iubea şi mă ruga să-i trimit mai multă mâncare.
Am râs cu poftă citind-o.
Mama era autoritară chiar şi în scris. Mă felicita şi spunea că este
mândră că reuşisem să câştig afecţiunea prinţului – fusese informată
că eu eram singura care trimitea cadouri acasă – şi îmi cerea cu
fermitate să continui în acelaşi fel.
Mda, mamă, am zis în sinea mea, voi continua să-i spun prinţului că
n-are nicio şansă cu mine şi să-l jignesc ori de câte ori am ocazia. Minunat
plan!
Eram fericită că păstrasem la sfârşit scrisoarea lui May.
Misiva ei era absolut îmbătătoare. Recunoştea că e extrem de
geloasă că eu mâneam aşa ceva tot timpul. De asemenea, se plângea
121
că mama era mult mai autoritară cu ea. Cunoşteam sentimentul.
Restul scrisorii consta într-o serie de întrebări. Era Maxon la fel de
drăguţ în persoană aşa cum era şi la TV? Cu ce eram îmbrăcată?
Putea veni să viziteze palatul? Avea Maxon vreun frate secret care
şi-ar fi dorit ca într-o bună zi să se însoare cu ea?
Am chicotit şi am strâns la piept colecţia de scrisori. Curând
trebuia să fac efortul de a le răspunde. Probabil că pe undeva exista
vreun telefon, dar până în acel moment nimeni nu ne spusese nimic
în legătură cu asta. Chiar dacă aş fi avut unul în cameră, probabil că
aş fi întrecut măsura dacă aş fi sunat zilnic acasă. În plus, ar fi fost
amuzant să continuu cu scrisorile. Ar fi fost o dovadă a prezenţei
mele în palat când locul ăsta avea să fie numai o amintire.
M-am băgat în pat, alinată de gândul că familia era în ordine, iar
acea stare de bine m-a făcut să cad într-un somn adânc care a fost
tulburat doar de un junghi de emoţie la gândul că voi fi din nou
singură cu Maxon. Nu prea înţelegeam motivul, dar mi-am spus că
îmi făceam griji degeaba.

— De dragul aparenţelor, vrei, te rog, să mă iei de braţ? m-a

întrebat Maxon când, în ziua următoare, m-a condus din camera
mea.
Am şovăit puţin, dar i-am dat ascultare.
Slujnicele mă îmbrăcaseră deja cu rochia de seară: o chestie mică
şi albastră, cu talia înaltă, tăiată sub sâni şi fără mâneci. Pentru că
braţele mi-erau goale, simţeam materialul apretat al costumului lui
Maxon. Ceva în legătură cu asta mă făcea să nu mă simt în largul
meu. Probabil că a observat, deoarece a încercat să-mi distragă
atenţia.
— Îmi pare rău că n-a plâns, a spus el.
— Ba nu, nu-ţi pare.
Tonul meu jucăuş i-a dat de înţeles că nu eram prea supărată că
pierdusem.
— N-am mai jucat niciodată un joc de noroc. A fost drăguţ să
122
câştig.
În tonul lui simţeam o uşoară scuză.
— Norocul începătorului.
A zâmbit.
— Probabil. Data viitoare vom încerca s-o facem să râdă.
Imediat am început să derulez scenarii în minte. Oare ce anume
din palat ar fi făcut-o pe May să moară de râs?
Maxon şi-a dat seama că mă gândeam la ea.
— Cum e familia ta?
— La ce te referi?
— Exact la asta. Probabil că e foarte diferită de a mea.
— Aşa zic şi eu. Am râs: Pentru început, nimeni nu poartă
coroane la micul dejun.
Maxon a zâmbit.
— E mai mult un fel de dineu în casa Singer?
— Bineînţeles.
A chicotit. Începeam să cred că Maxon nu era atât de snob cum
crezusem la început.
— Ei bine, eu sunt mijlocia din cei cinci copii.
— Cinci!
— Da, cinci. Cele mai multe familii au mulţi copii. Dacă ar fi
posibil, şi eu aş vrea o familie numeroasă.
— Serios? a întrebat Maxon, ridicând din sprâncene.
— Da, i-am răspuns.
Coborâsem tonul. Nu puteam spune exact de ce, dar îi vorbeam
despre un detaliu intim legat de viaţa mea. Numai o singură
persoană mai ştia asta.
Am simţit un val de tristeţe, dar l-am alungat:
— În orice caz, sora mea cea mai mare, Kenna, e căsătorită cu
cineva din Patru. Acum lucrează într-o fabrică. Mama speră să mă
căsătoresc cu o persoană care să fie măcar din Patru, dar eu nu vreau
să renunţ la cântat. Îmi place prea mult. Acum fac parte din Trei ceea
ce e cu adevărat ciudat. Dacă voi putea, voi încerca să rămân în
123
domeniul muzicii. Kota e următorul. El e artist. Nu ne întâlnim prea
des zilele astea. A venit să mă vadă când am plecat, dar asta a fost
tot. Apoi urmez eu.
Maxon a zâmbit.
— America Singer, a zis el, cea mai bună prietenă a mea.
— Corect.
Mi-am dat ochii peste cap. Nu era cu putinţă să fiu cea mai
apropiată prietenă a lui. Cel puţin, nu încă. Dar trebuia să recunosc
că era singura persoană în care aveam încredere, nefiind persoana
iubită sau vreun membru al familiei. Ei bine, mai era şi Marlee. Oare
pentru el era la fel?
Am străbătut holul şi am pornit pe scări. Nu părea să se
grăbească.
— După mine e May. Ea e cea care m-a trădat şi nu a plâns. Sincer,
am fost distrusă; nu pot să cred că n-a plâns! Dar, da, şi ea e artistă.
Pictează. O… o ador.
Maxon mi-a examinat chipul. M-am înmuiat puţin vorbind
despre May. Îl simpatizam pe Maxon, dar nu ştiam cât de multe îi
puteam spune.
— Iar apoi e Gerad. El e mezinul; are doar şapte ani. Încă nu şi-a
dat seama dacă are înclinaţii spre muzică sau pictură. Cel mai mult îi
place să se joace cu mingea şi să studieze gândaci, ceea ce e în ordine,
numai că nu poate câştiga bani în felul ăsta. Încercăm să-l facem să
experimenteze mai mult. În orice caz, ăştia sunt toţi.
— Şi părinţii? a continuat el.
— Şi cu părinţii tăi cum rămâne? i-am răspuns eu.
— Îi cunoşti.
— Nu, nu-i cunosc. Le cunosc imaginea publică. În realitate cum
sunt?
L-am tras de mână, ceea ce a fost o faptă vitejească. Braţele lui
Maxon erau imense. Chiar şi pe sub haine puteam să-i simt muşchii
puternici şi fermi. Maxon a oftat, dar mi-am dat seama că nu era
exasperat. Se părea că îi făcea plăcere să fie bătut la cap. Probabil că
124
era trist să creşti într-un loc ca acela fără să ai un frate.
Se gândea ce să spună când am intrat în grădină. Soldaţii
arboraseră pe chipuri nişte zâmbete vagi. Dincolo de ei ne aştepta o
cameră de filmat. Bineînţeles că voiau să fie prezenţi la prima
întâlnire a prinţului. Maxon a scuturat din cap, iar ei s-au retras
imediat înăuntru. Am auzit pe cineva înjurând. Nu voiam să fiu
urmărită peste tot de camerele de filmat, dar părea ciudat să le faci
semn să plece.
— Eşti bine? Pari încordată, a observat Maxon.
— Tu eşti confuz în privinţa femeilor plângăcioase, iar eu sunt
confuză în privinţa plimbărilor cu prinţii, am spus, ridicând din
umeri.
Auzind aceste cuvinte, Maxon a râs uşor, dar n-a spus nimic. În
timp ce ne plimbam, am observat că soarele nu se vedea din cauza
pădurii uriaşe de lângă palat, cu toate că era încă devreme. Umbra se
ridica deasupra noastră, creând o mantie de întuneric. Cu o noapte
în urmă, când căutasem un loc unde să fiu singură, aici îmi dorisem
să ajung. Se părea că acum eram cu adevărat singuri. Am continuat
să mergem, îndepărtându-ne de palat şi de soldaţii care ne puteau
auzi conversaţia.
— Ce e confuz în legătură cu mine?
Am şovăit, dar i-am spus ce simţeam.
— Personalitatea ta. Intenţiile tale. Nu sunt sigură la ce să mă
aştept de la această plimbărică.
— Ah!
S-a oprit şi s-a întors spre mine. Eram foarte aproape unul de
celălalt şi, în pofida aerului cald de vară, am fost străbătută de un
fior rece.
— Cred că de-acum ţi-ai dat deja seama că nu sunt genul de om
care să se ascundă pe după deget. Am să-ţi spun exact ce vreau de la
tine.
Maxon a mai făcut un pas spre mine.
Mi se pusese un nod în gât. Tocmai intrasem în situaţia de care mă
125
temeam. Fără soldaţi, fără camere de filmat, fără cineva care să-l
oprească din ceea ce voia să facă.
A reacţionat în urma loviturii cu genunchiul. L-am lovit pe
Maiestatea Sa în interiorul coapsei. Cu forţă.
Maxon a scos un strigăt de durere şi s-a aplecat în faţă,
prinzându-se de picior când m-am îndepărtat de el.
— Asta pentru ce-a fost?
— Dacă mă atingi doar cu un deget, o să te lovesc şi mai rău! i-am
promis.
— Poftim?
— Am spus, dacă…
— Nu, nu, fată nebună, te-am auzit de prima dată, a spus Maxon,
făcând o grimasă. Dar la ce Dumnezeu te referi?
Am simţit cum roşeam. Sărisem direct la cea mai groaznică
concluzie şi eram pregătită să mă lupt cu o ameninţare care întârzia
să apară.
Soldaţii au venit în fugă, alertaţi de mica noastră încăierare.
Maxon, aflat într-o poziţie ciudată, pe jumătate aplecat, le-a făcut
semn să plece.
Am rămas în tăcere pentru o clipă, iar când durerea i-a mai trecut,
Maxon m-a privit drept în ochi.
— Ce credeai că vreau? m-a întrebat.
Am lăsat capul în jos şi m-am îmbujorat.
— America, ce credeai că vreau?
Părea supărat. Mai mult decât supărat. Jignit. Ghicise ce anume
presupusesem, şi nu-i plăcuse deloc.
— În public? Credeai… Doamne Dumnezeule! Sunt un
gentleman!
A dat să plece, dar s-a întors:
— De ce te-ai mai oferit să mă ajuţi dacă mă consideri josnic?
Nici măcar nu-l puteam privi în ochi. Nu ştiam cum să-i explic că
mă pregătisem să înfrunt un animal, că întunericul şi intimitatea mă
făceau să mă simt ciudat, că nu mai fusesem singură decât cu un alt
126
băiat şi că aşa ne comportam noi.
— În seara asta vei lua cina în camera ta. Voi rezolva problema
asta mâine-dimineaţă.
Am aşteptat în grădină până când toţi ceilalţi s-au dus în
sufragerie, iar apoi m-am plimbat pe hol înainte să intru în cameră.
Când am intrat, Anne, Mary şi Lucy nu mai puteau de fericire. Nu
aveam curajul să le spun că nu îmi petrecusem decât o parte din
seară cu prinţul.
Mâncarea îmi fusese deja adusă şi mă aştepta pe masa de lângă
balcon. Mi-era foame acum că sentimentul de ruşine se mai
atenuase. Dar nu lunga mea absenţă era motivul pentru care
slujnicele radiau de fericire. Pe pat se afla o cutie foarte mare, care
implora să fie deschisă.
— Putem să vedem? a întrebat Lucy
— Lucy, eşti nepoliticoasă! a dojenit-o Anne.
— Au adus-o aici când aţi plecat! De atunci nu mai avem stare! a
exclamat Mary.
— Mary! Unde-ţi sunt manierele? a întrebat-o Anne,
încruntându-se.
— Nu, nu vă faceţi griji, fetelor. Nu am secrete.
A doua zi, când urma să fiu dată afară, aveam să le spun de ce.
Le-am oferit un zâmbet vag în timp ce desfăceam funda cutiei
roşii. Înăuntru erau trei perechi de pantaloni. O pereche din olandă,
o alta, mai elegantă, dar moale la atingere, şi una splendidă din
denim. Deasupra lor se afla un cartonaş care purta emblema Ileei:

Îmi ceri nişte lucruri atât de simple, încât nu ţi le pot refuza. Dar,
de dragul meu, doar în zilele de sâmbătă, te rog. Îţi mulţumesc pentru
momentele petrecute împreună.
Prietenul tău, Maxon

127
 Capitolul 13

Ținând seama de toate, nu prea avem timp să fiu jenată sau

îngrijorată. În dimineaţa următoare, când slujnicele m-au îmbrăcat
fără să dea semne de nelinişte, am presupus că prezenţa mea în
sufragerie va fi bine-venită. Chiar şi faptul că mi se permitea să
cobor la micul dejun demonstra că Maxon nu era o persoană rea,
lucru la care nu mă aşteptasem: primeam o ultimă masă, un ultim
moment ca una dintre frumoasele Alese.
Eram pe la jumătatea mesei, când Kriss şi-a făcut curaj şi m-a
întrebat despre întâlnire.
— Cum a fost? a întrebat ea pe un ton scăzut, aşa cum trebuia să
vorbim în timpul mesei.
Dar cele trei cuvinte le-au determinat pe fetele care ne auziseră
vorbind să ciulească urechile.
Am respirat profund:
— De nedescris.
Alesele s-au privit una pe cealaltă, aşteptând în mod evident mai
multe informaţii.
— Cum s-a purtat? a întrebat Tiny
— Ăăă…
Am încercat să-mi aleg cuvintele cu grijă:
— Deloc cum mă aşteptam.
De data asta, la masă s-au auzit nişte murmure.
— Faci asta dinadins? s-a băgat Zoe. Dacă da, atunci eşti
îngrozitor de răutăcioasă.
Am scuturat din cap. Cum aş fi putut explica?
— Nu, doar că…

128
 Dar am fost scutită de chinul de a răspunde de nişte strigăte
ciudate care veneau de pe coridor.
În scurta şedere la palat, nu mai auzisem niciun zgomot atât de
puternic. Mai mult decât atât, încălţămintea soldaţilor scotea nişte
sunete ca un soi de muzică, în timp ce uşile masive se deschideau şi
se închideau, iar furculiţele zăngăneau pe farfurii. Era un haos
absolut.
Familia regală a părut să priceapă înaintea noastră.
— Doamnelor, mergeţi în fundul sălii! a strigat regele Clarkson,
dând fuga la fereastră.
Fetele, zăpăcite, dar ascultătoare, s-au îndreptat în linişte spre
masa principală. Regele trăgea de un stor, care s-a dovedit a fi unul
neobişnuit. Era din metal şi scârţâia în timp ce era lăsat în jos. Maxon
s-a dus lângă el şi a tras altul. Iar lângă Maxon, minunata şi delicata
regină s-a grăbit să-l tragă pe următorul.
Asta s-a întâmplat când şuvoiul de soldaţi a năvălit în sufragerie.
Am văzut câţiva dintre ei aliniindu-se în faţa încăperii, chiar înainte
ca imensele uşi să fie închise, încuiate şi securizate cu bare de metal.
— Au pătruns dincolo de ziduri, Maiestate, dar putem să îi oprim.
Doamnele ar trebui să plece, dar suntem atât de aproape de uşă… a
zis un soldat.
— Am înţeles, Markson, i-a răspuns regele, întrerupându-l.
Mie nu mi-a trebuit mai mult pentru a înţelege. Rebelii
pătrunseseră pe domeniile regale.
Bănuisem că asta avea să se întâmple la un moment dat. Prea
mulţi musafiri la palat, prea multe pregătiri, în mod sigur cineva
trecuse cu vederea ceva, făcând ca siguranţa noastră să fie
ameninţată. Şi chiar dacă nu se putea intra atât de uşor în palat, era
cel mai potrivit moment pentru a iniţia un protest. La urma urmelor,
Alegerea era, într-un fel, un motiv de îngrijorare. Eram sigură că
rebelii o urau, la fel cum urau toate lucrurile care aveau de-a face cu
Illéa.
Dar, indiferent de ceea ce credeau ei, eu n-aveam să mă las
129
doborâtă atât de uşor.
Am împins în spate scaunul pe care stăteam atât de repede, încât
a căzut, şi am alergat către cea mai apropiată fereastră pentru a
coborî apărătoarea metalică. Vreo câteva fete care înţelegeau
ameninţarea au procedat la fel.
Mi-a luat numai o clipă să o las în jos, dar s-a dovedit dificil să o
blochez. Tocmai reuşisem să acţionez sistemul de închidere, când
ceva a izbit transperantul metalic din afară, făcându-mă să mă retrag
urlând, până când m-am împiedicat de scaunul meu răsturnat şi am
căzut la podea.
Maxon a venit imediat lângă mine:
— Te-ai rănit?
Am făcut o scurtă evaluare. Probabil că aveam să mă aleg cu o
vânătaie la şold, plus o sperietură zdravănă, dar asta era tot.
— Nu, sunt bine.
— În fundul încăperii. Acum! a ordonat el, ajutându-mă să mă
ridic.
A alergat prin sală, ducându-se la fetele îngheţate de frică,
trimiţându-le către colţul din spate.
L-am ascultat, îndreptându-mă spre Alesele cuibărite la un loc.
Unele dintre ele plângeau; altele erau pur şi simplu şocate şi priveau
în gol. Tiny leşinase. Regele Clarkson vorbea pe un ton serios cu un
soldat de lângă peretele din spate, dar era suficient de departe încât
fetele să nu audă ce spunea. Cu un braţ o ţinea protector de talie pe
regină, care stătea calmă şi mândră lângă el.
Oare de câte ori trecuseră prin asta? Ştiam de la buletinele de ştiri
că astfel de atacuri aveau loc de câteva ori pe an. Probabil că era un
lucru care îţi submina încrederea în viitor. Şansele de supravieţuire
scădeau vertiginos pentru ea… pentru soţul ei… şi pentru singurul
lor copil. Era evident că, la un moment dat, rebelii aveau să găsească
o cale de a primi ceea ce-şi doreau. Cu toate astea, ea stătea acolo, cu
fruntea sus, arborând o expresie calmă.
A aruncat o privire spre fete. Are vreuna dintre ele puterea necesară
130
pentru a deveni regină? părea să spună. Tiny zăcea inconştientă în
braţele cuiva. Celeste şi Bariel vorbeau încontinuu. Ştiam cum arăta
Celeste când nimic nu o deranja şi puteam să-mi dau seama că acum
era tulburată, deşi, în comparaţie cu celelalte fete, îşi ascundea
emoţiile destul de bine. Unele dintre ele erau în pragul isteriei, stând
în genunchi şi scâncind. Altele refuzau pur şi simplu să accepte ce se
întâmpla, retrăgându-se într-o lume numai a lor. Erau livide şi îşi
răsuceau mâinile duse pe gânduri, aşteptând ca totul să se termine.
Marlee plângea, dar nu atât cât să pară devastată. Am luat-o de
mână şi am ridicat-o în picioare.
— Şterge-ţi lacrimile şi stai dreaptă, i-am lătrat la ureche.
— Poftim? a chiţcăit ea.
— Ai încredere în mine şi fă ce-ţi spun!
Marlee şi-a şters lacrimile cu rochia şi şi-a îndreptat spatele. Şi-a
atins faţa, încercând probabil să-şi şteargă urmele de machiaj. Apoi
s-a întors şi m-a privit pentru a vedea dacă totul e în regulă.
— Bun. Scuze că sunt atât de autoritară, dar ai încredere în mine,
OK?
Mă simţeam prost că-i dădeam ordine în toiul evenimentelor, dar
trebuia să arate la fel de calmă precum regina Amberly. În mod sigur
Maxon şi-ar fi dorit ca regina lui să fie aşa, iar Marlee trebuia să
câştige.
Marlee a încuviinţat din cap.
— Nu, ai dreptate. Vreau să zic, deocamdată toată lumea e în
siguranţă. N-ar trebui să fiu atât de îngrijorată.
Am dat din cap spre ea, cu toate că se înşela complet. Nimeni nu
era în siguranţă.
Soldaţii aşteptau pe poziţii lângă uşile masive în timp ce rebelii
aruncau cu obiecte grele în ziduri şi în ferestre. În încăpere nu era
niciun ceas. Nu ştiam de cât timp eram sub asediu, ceea ce mă
neliniştea. Cum puteam afla dacă pătrunseseră în palat? Atunci când
aveau să bată cu putere în uşi? Erau cumva deja înăuntru, iar noi nu
ştiam?
131
 Nu-mi puteam trăda îngrijorarea. M-am uitat la o vază cu flori –
ale căror denumiri nu le ştiam – şi am început să-mi rod una dintre
unghiile perfect şlefuite. Mă prefăceam că acele flori erau tot ceea ce
conta în lume.
În cele din urmă, Maxon a venit să vadă ce fac, aşa cum procedase
şi cu celelalte fete. Stătea lângă mine, privind florile. Niciunul dintre
noi nu prea ştia ce să spună.
— Eşti bine? m-a întrebat într-un sfârşit.
— Da, i-am şoptit.
El a tăcut o clipă, apoi a spus:
— Nu pari.
— Ce se va întâmpla cu slujnicele mele? am zis, dând glas celei
mai mari griji.
Eu eram în siguranţă. Dar oare ele erau? Dacă vreuna dintre ele se
hotărâse să coboare exact când intraseră rebelii?
— Slujnicele tale? m-a întrebat el pe un ton care sugera că eram o
proastă.
— Da, slujnicele mele.
M-am uitat în ochii lui, făcându-l să înţeleagă că numai o
minoritate aleasă dintre ocupanţii palatului era cu adevărat
protejată. Lacrimile începuseră să mi se adune în ochi. Nu voiam să
plâng, aşa că respiram repede, încercând să-mi stăpânesc emoţiile.
El m-a privit în ochi, părând să priceapă că nu eram prea departe
de o servitoare. Nu asta mă îngrijora, dar părea ciudat că o tragere la
sorţi să constituie diferenţa dintre mine şi cineva ca Anne.
— Probabil că s-au ascuns pe undeva. Ajutoarele au propriile
adăposturi în care se pot refugia. Soldaţii sunt foarte buni când vine
vorba de asedii şi alertează pe toată lumea. În mod sigur vor fi bine.
De obicei, avem un sistem de alarmă, dar rebelii l-au distrus ultima
oară când au venit. Oamenii au tot încercat să-l repare, dar…
Maxon a oftat.
Am privit în jos, încercând să-mi potolesc toate grijile.
— America! m-a implorat el.
132
 M-am întors spre Maxon.
— Fetele sunt bine. Rebelii s-au mişcat încet şi toată lumea de-aici
ştie ce să facă în astfel de situaţii.
Am încuviinţat. Am rămas în tăcere timp de un minut, şi mi-am
dat seama că era pe cale să plece.
— Maxon, am şoptit.
El s-a întors, puţin surprins că îl strigasem atât de neprotocolar de
faţă cu toţi ceilalţi.
— În legătură cu ce s-a întâmplat aseară. Lasă-mă să-ţi explic.
Când au venit să ne pregătească pentru sosirea noastră aici, un
bărbat mi-a spus să nu te refuz niciodată. Indiferent de lucrurile pe
care mi le-ai cere. Niciodată.
Maxon a împietrit:
— Poftim?
— Mi-a dat de înţeles că ţi-ai putea dori anumite lucruri. Iar tu
mi-ai spus că nu ai fost în compania multor femei. După optsprezece
ani… şi le-ai mai şi făcut vânt cameramanilor. Pur şi simplu m-am
speriat când te-ai apropiat de mine.
Maxon a clătinat din cap, încercând să priceapă totul. Pe faţa lui,
de obicei calmă, se strecuraseră acum umilinţa, furia şi neîncrederea.
— Aceste lucruri le-au fost spuse tuturor fetelor? m-a întrebat el,
părând şocat.
— Nu ştiu. Nu cred că multe fete ar avea nevoie de un asemenea
avertisment. Probabil că de-abia aşteaptă să sară pe tine, am spus,
dând din cap spre ele.
El a chicotit.
— Dar tu nu aştepţi acest lucru şi de asta n-ai avut nicio problemă
când m-ai lovit sub centură, nu?
— Te-am lovit în coapsă!
— Oh, te rog! Un bărbat n-are nevoie de atâta timp ca să se
recupereze după un şut în coapsă, mi-a zis el pe un ton sceptic.
Fără voia mea, am început să râd. Din fericire, Maxon mi s-a
alăturat. Apoi un alt obiect s-a izbit de ferestre şi ne-am oprit în
133
acelaşi timp. Preţ de o clipă uitasem unde mă aflam.
— Iar acum ai de-a face cu o încăpere plină de femei care plâng,
nu-i aşa? l-am întrebat.
Expresia de pe faţa lui trăda o zăpăceală comică.
— Nimic pe lumea asta nu mă zăpăceşte mai tare! mi-a şoptit el.
N-am nici cea mai vagă idee cum să le fac să înceteze.
Acesta era bărbatul care urma să conducă ţara: tipul care nu ştia
ce să facă în faţa unor lacrimi. Era prea amuzant.
— Încearcă să le baţi uşor pe spate sau pe umăr şi să le spui că
totul va fi bine. De cele mai multe ori când fetele plâng, ele nu vor
neapărat să le rezolvi problema, ci doar să le consolezi, l-am povăţuit
eu.
— Serios?
— Da.
— Nu poate fi atât de simplu.
Curiozitatea şi îndoiala i se citeau în voce.
— Am spus că de cele mai multe ori, nu tot timpul. Dar probabil
că va funcţiona pentru majoritatea fetelor de-aici.
El a pufnit:
— Nu sunt atât de sigur. Două dintre ele m-au întrebat deja dacă
le voi lăsa să plece când toate astea se vor termina.
— Credeam că nu avem voie să cerem aşa ceva.
Dar n-ar fi trebuit să fiu surprinsă. Având în vedere că fusese de
acord ca eu să rămân, probabil că nu-i păsa foarte tare de reguli.
— Ce-ai de gând să faci?
— Ce altceva pot face? Nu pot ţine o persoană aici împotriva
voinţei ei.
— Poate că se vor răzgândi, am spus eu pe un ton plin de
optimism.
— Poate. A tăcut o clipă. Eşti bine? Nu te-ai speriat şi tu? a
întrebat, aproape cu veselie.
— Sincer? Eram convinsă că mă vei trimite acasă după micul
dejun, am recunoscut.
134
 — Da? Şi eu mă gândisem la asta.
Am făcut un schimb de zâmbete. Prietenia noastră – dacă o
puteam numi aşa – era ciudată şi imperfectă, dar cel puţin nu
duceam lipsă de sinceritate.
— Nu mi-ai răspuns. Vrei să pleci?
Zidul a fost lovit din nou, iar ideea părea atrăgătoare. Cel mai
groaznic atac de-acasă fusese tentativa lui Gerad de a-mi fura
mâncarea. Fetele de-aici nu mă băgau în seamă, hainele erau
sufocante, oamenii încercau să mă rănească, iar toată afacerea mă
făcea să nu mă simt în largul meu. Dar era bine pentru familia mea şi
mă simţeam minunat cu stomacul plin. Maxon părea puţin pierdut,
dar aveam să fiu departe de el pentru încă puţin timp. Şi, cine ştie,
poate că puteam fi de ajutor în alegerea viitoarei prinţese.
L-am privit pe Maxon în ochi:
— Dacă nu mă dai afară, nu plec.
El a zâmbit:
— Bun. Va trebui să mă mai înveţi trucuri din astea cu bătutul pe
umăr.
I-am întors zâmbetul. Da, era cu totul anapoda, dar ceva bun tot
avea să iasă din toată treaba asta.
— America, poţi să-mi faci o favoare?
Am încuviinţat.
— Toată lumea ştie că ieri după-amiază am petrecut mult timp
împreună. Dacă te întreabă cineva, ai putea să le spui, te rog, că eu
nu… că n-aş…
— Desigur. Şi îmi cer scuze pentru tot.
— Ar fi trebuit să ştiu că, dacă vreo fată are să nesocotească vreun
ordin, aceea vei fi tu.
Mai multe obiecte grele au lovit din nou zidul, făcându-le pe
câteva fete să ţipe.
— Cine sunt? Ce vor? l-am întrebat.
— Cine? Rebelii?
Am încuviinţat.
135
 — Depinde pe cine întrebi. Şi despre care grup vorbeşti, mi-a
răspuns el.
— Vrei să spui că sunt mai multe?
Asta făcea ca totul să fie şi mai periculos. Dacă ăsta era doar un
grup, atunci ce puteau face două sau mai multe? Din câte ştiam eu,
un rebel era un rebel, iar Maxon îmi dăduse de înţeles că unii puteau
fi mai răi decât alţii.
— Câte grupări există?
— În principiu două, nordicii şi sudicii. Nordicii atacă mai
frecvent, pentru că sunt mai aproape. Vin dintr-o regiune ploioasă
din Likely aproape de Bellingham, de undeva din nord. Nimeni nu
vrea să trăiască acolo – sunt numai ruine –, aşa că şi-au făcut un fel
de tabără, cu toate că eu bănuiesc că sunt mereu pe drumuri. Asta
este doar o teorie – una pe care nimeni n-o ia în seamă. Nu prea au
şanse să pătrundă în palat, iar dacă vor reuşi, pierderile vor fi…
minime. Bănuiesc că ceea ce se întâmplă acum e uneltirea nordicilor,
a spus el, ridicând vocea din cauza zgomotului.
— De ce? Ce îi deosebeşte atât de mult de sudici?
Maxon părea să ezite, nefiind sigur dacă această informaţie
trebuia să ajungă la urechile mele. S-a uitat în jur ca să vadă dacă ne
putea auzi cineva. M-am uitat şi eu şi am observat câteva fete care
stăteau cu ochii pe noi. Celeste arăta ca şi cum mai avea puţin şi-mi
dădea foc. Nu am zăbovit prea mult asupra ei. Dar chiar şi aşa,
nimeni nu era suficient de aproape pentru a ne auzi. Când Maxon
şi-a dat seama de asta, s-a aplecat şi mi-a şoptit:
— Atacurile lor sunt mult mai… letale.
Am fost străbătută de un fior.
— Letale?
A încuviinţat cu o mişcare a capului:
— Ei nu vin decât o dată sau de două ori pe an, din câte-mi pot da
seama. Am senzaţia că toată lumea încearcă să mă ţină departe de
statistici, dar nu sunt idiot. Când sudicii atacă, mor mulţi oameni.
Problema e că ambele grupări arată la fel în ochii noştri – murdari, în
136
mare parte bărbaţi, slabi, dar puternici, fără niciun soi de însemn –
aşa că până când încăierarea nu se termină, nu prea ştim la ce să ne
aşteptăm.
Am aruncat o privire prin încăpere. O mulţime de oameni erau în
pericol dacă Maxon se înşela şi cei de-afară erau sudicii. M-am
gândit din nou la bietele mele slujnice.
— Dar tot nu înţeleg. Ce vor, de fapt?
Maxon a ridicat din umeri:
— Se pare că sudicii vor să ne distrugă. Nu ştiu de ce, dar
bănuiesc că sunt nemulţumiţi sau ceva de genul ăsta, s-au săturat să
fie marginalizaţi. Nici măcar nu fac parte din Opt, de vreme ce sunt
în afara reţelei sociale. Iar nordicii sunt o enigmă. Tata spune că vor
doar să ne enerveze, să ne submineze autoritatea, dar eu nu sunt de
acord.
Pentru o clipă a părut încrezător:
— Am o teorie şi în cazul lor.
— Îmi spui şi mie?
Maxon şovăia din nou. Probabil că de data asta nu se temea că
m-aş putea speria, ci că nu l-aş lua în serios.
S-a apropiat din nou de mine şi mi-a şoptit:
— Caută ceva.
— Ce anume?
— Nu ştiu. Dar se întâmplă mereu acelaşi lucru când ne asediază.
Soldaţii sunt imobilizaţi, răniţi sau legaţi, dar niciodată omorâţi. Ca
şi cum nu ar vrea să fie stingheriţi de nimeni în timp ce umblă prin
palat. Deşi câteodată iau prizonieri, iar asta e destul de tulburător.
Apoi, camerele – mă rog, alea în care pot pătrunde – sunt întoarse pe
dos. Fiecare sertar e scos, rafturile sunt golite, covoarele date la o
parte. Multe lucruri sunt stricate. N-o să-ţi vină să crezi câte aparate
de fotografiat am schimbat de-a lungul anilor.
— Aparate de fotografiat?
— Oh, a spus el înroşindu-se. Îmi place să fac fotografii. Cu toate
astea, nordicii nu iau prea multe cu ei. Tata crede că teoria mea e o
137
aberaţie, desigur. Ce ar putea căuta o adunătură de barbari
analfabeţi? Dar eu cred că trebuie să fie ceva.
Era uluitor. Dacă aş fi fost săracă şi aş fi ştiut cum să intru în palat,
cred că aş fi luat toate bijuteriile pe care le-aş fi găsit, orice putea fi
vândut. Aceşti rebeli probabil că aveau şi altceva în minte în afară de
declaraţii politice sau de supravieţuirea de zi cu zi atunci când
veneau aici.
— Crezi că e o prostie ideea mea? m-a întrebat Maxon,
trezindu-mă din reverie.
— Nu, nu e o prostie. E neclară, dar nu tâmpită.
Am zâmbit amândoi. Mi-am dat deodată seama că, dacă Maxon
ar fi fost pur şi simplu Maxon Schreave, şi nu Maxon, viitorul rege al
Iléei, ar fi fost genul de om pe care mi l-aş fi dorit ca vecin, cineva cu
care puteam schimba o vorbă.
Şi-a dres vocea:
— Bănuiesc că ar trebui să-mi termin rondul.
— Da, îmi imaginez că sunt câteva domnişoare care se întreabă de
ce îţi ia atât de mult.
— Deci, prieteno, ceva sugestii în legătură cu cine ar trebui să
vorbesc?
Am zâmbit şi m-am uitat în spate, asigurându-mă că preferata
mea la titlul de prinţesă era liniştită. Era.
— O vezi pe fata aceea blondă, îmbrăcată în roz? E Marlee.
Drăguţă, foarte de treabă, îi plac filmele. Du-te!
Maxon a chicotit şi s-a îndreptat spre ea.

*
Mi s-a părut că aşteptasem în sufragerie o veşnicie, însă atacul
durase aproximativ o oră. Mai târziu am aflat că rebelii nu intraseră
în palat. Soldaţii trăseseră doar când aceştia încercaseră să deschidă
uşile principale, după ce mai întâi aruncaseră în ferestre cu nişte
cărămizi – scoase din zidurile palatului – şi cu mâncare stricată.
La un moment dat, doi bărbaţi se apropiaseră prea mult de uşi, se
138
deschisese focul asupra lor, iar aceştia o luaseră la fugă. Dacă
presupunerile lui Maxon erau corecte, aveam de-a face cu nordicii.
Ne-au mai ţinut o vreme în sufragerie, timp în care palatul a mai
fost o dată controlat. Când s-a confirmat că era sigur, ni s-a permis să
mergem în camere. Am mers braţ la braţ cu Marlee. În pofida
faptului că nu mă pierdusem cu firea în timpul asediului, eram
obosită, dar şi fericită că aveam pe cineva care să-mi distragă atenţia.
— Te-a lăsat să porţi pantaloni, chiar dacă ai pierdut? m-a întrebat
ea.
Începusem să vorbesc despre Maxon imediat ce fusese posibil,
curioasă să aflu cum decursese conversaţia lor.
— Da. A fost foarte generos în legătură cu asta.
— Cred că bunătatea lui e fermecătoare.
— E un om tare bun. E amabil chiar şi când se află într-o
dispoziţie mai proastă.
De exemplu, atunci când primeşte un şut în bijuteriile regale.
— La ce te referi?
— La nimic.
Nu voiam să-i vorbesc despre incident.
— Despre ce aţi vorbit azi? am întrebat-o pe Marlee.
— Ei bine, m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să-l văd săptămâna asta,
a spus ea, înroşindu-se.
— Marlee! Ăsta e un lucru minunat!
— Şşş! a spus ea, privind prin jur, cu toate că celelalte fete
urcaseră deja scările. Încerc să nu-mi fac speranţe prea mari.
Am tăcut amândouă preţ de un minut, apoi ea a explodat de
fericire:
— Pe cine păcălesc? Sunt atât de entuziasmată, că nici nu-mi vine
să cred! Sper că nu va dura mult până să mă invite.
— Dacă deja ţi-a cerut asta, sunt sigură că foarte curând vei primi
veşti. Vreau să spun, atunci când se eliberează de îndatoririle
oficiale.
Ea a râs:
139
 — Nu-mi vine să cred! Ştiam că e chipeş, dar nu eram sigură cum
se va comporta. Am fost atât de îngrijorată că ar fi… nu ştiu, înţepat
sau ceva de genul ăsta.
— Şi eu. Dar el e…
Cum era Maxon, de fapt? Era infatuat, într-o oarecare măsură, dar
nu în sensul rău al cuvântului, aşa cum îmi imaginasem eu. Se purta
ca un prinţ, dar era atât de… de…
— Normal.
Marlee nu se mai uita la mine. Păşea visătoare înainte. Speram ca
imaginea pe care şi-o făcuse despre Maxon să fie una care să
coincidă cu realitatea. Îmi doream, de asemenea, ca ea să fie fata pe
care el o aştepta. Am lăsat-o la uşa ei, făcându-i cu mâna, apoi m-am
dus în camera mea.
Gândurile cu privire la Marlee şi Maxon s-au risipit de îndată ce
am deschis uşa. Anne şi Mary stăteau în genunchi lângă Lucy, care
părea foarte tulburată. Faţa îi era roşie, iar lacrimile îi curgeau pe
obraji; tremurul de-abia perceptibil se transformase într-o mişcare
dezordonată care îi zguduia tot trupul.
— Lucy calmează-te, totul e bine, îi şoptea Anne în timp ce-i
mângâia părul ciufulit.
— Totul s-a terminat. Nimeni n-a fost rănit. Draga mea, eşti în
siguranţă, a adăugat Mary ţinând-o de mâna care îi zvâcnea.
Eram prea şocată să vorbesc. Scena era atât de intimă, încât am
considerat că e mai bine să plec, dar Lucy m-a zărit înainte să ies din
cameră.
— Î-î-îmi cer scuze, Lady Lady Lady… s-a bâlbâit ea.
Anne şi Mary şi-au ridicat privirile îngrijorate.
— Nu-ţi face griji. Eşti bine? am întrebat-o, închizând uşa ca să nu
ne vadă cineva.
Lucy a dat să vorbească din nou, dar n-a putut articula niciun
cuvânt. Lacrimile şi tremuratul puseseră din nou stăpânire pe
trupşorul ei.
— Va fi bine, domnişoară, a intervenit Anne. Durează câteva ore,
140
dar până la urmă se calmează. Dacă tremuratul persistă, o s-o ducem
la infirmerie. Anne a coborât tonul: Numai că Lucy nu vrea să
meargă acolo. Dacă superiorii află că nu eşti bine, te trimit la
spălătorie sau la bucătărie. Iar lui Lucy îi place să fie servitoare.
Nu ştiam de ce Anne vorbea în şoaptă. Ne strânseserăm în jurul
lui Lucy, iar ea auzea tot, chiar şi în starea în care se afla.
— V-v-vă rog, domnişoară. Eu nu… eu nu… eu… a spus ea.
— Şşt! N-o să te pârască nimeni, i-am spus. M-am uitat la Anne şi
la Mary: Ajutaţi-mă s-o pun pe pat.
Ar fi trebuit să fie uşor, dar Lucy se zvârcolea atât de puternic,
încât mâinile şi picioarele îi tot alunecau din strânsoarea noastră.
Ne-a luat ceva timp până am întins-o pe pat. Odată ce am învelit-o,
moliciunea patului a făcut ceea ce cuvintele noastre nu putuseră.
Tremuratul lui Lucy s-a mai potolit, iar ea a rămas cu privirea
agăţată de baldachin.
Mary s-a aşezat pe marginea patului şi a început să fredoneze un
cântecel, amintindu-mi de felul în care aveam grijă de May când era
bolnavă. Am tras-o pe Anne într-un colţ, departe de urechile lui
Lucy.
— Ce s-a întâmplat? A intrat cineva aici? am întrebat-o.
Dacă se întâmplase aşa ceva, mă aşteptam să mi se spună.
— Nu, nu, m-a asigurat Anne. Lucy intră mereu în criză când vin
rebelii. Începe să plângă numai când aude de ei. Ea…
Anne a privit în jos, spre papucii ei negri lustruiţi, încercând să
hotărască dacă să continue sau nu. Nu doream să mă bag în viaţa lui
Lucy, dar voiam să înţeleg. Anne a tras adânc aer în piept şi a zis:.
— Unii dintre noi s-au născut pe domeniile regale. Mary s-a
născut în castel, iar părinţii ei sunt încă aici. Eu am fost orfană, adusă
în palat pentru că era nevoie de personal.
Şi-a netezit rochia, ca şi cum ar fi vrut să înlăture această latură
neplăcută a vieţii ei.
— Lucy a fost vândută palatului.
— Vândută? Cum aşa? Aici nu sunt sclavi.
141
 — Teoretic nu, dar asta nu înseamnă că nu se poate întâmpla.
Mama lui Lucy avea nevoie de o operaţie. Şi-au oferit serviciile unei
familii din Trei în schimbul banilor. Mama ei nu şi-a mai revenit, iar
ei au rămas cu datoria, aşa că Lucy şi tatăl ei au locuit cu acea familie
vreme îndelungată. Din câte am înţeles, au fost trataţi foarte dur.
Fiul acelei familii s-a îndrăgostit de Lucy şi, cu toate că uneori nu
contează din ce castă faci parte, de la Şase la Trei e totuşi un salt
destul de mare. Când mama lui a descoperit legătura, a vândut-o pe
Lucy împreună cu tatăl ei celor de la palat. Îmi amintesc când a
venit. A plâns zile întregi. Probabil că se iubeau foarte mult.
M-am uitat la Lucy. Cel puţin, în cazul meu unul dintre noi luase
decizia de a ieşi din relaţie. Ea nu avusese de ales.
— Tatăl lui Lucy lucrează la grajduri. Nu e foarte puternic sau
eficient, dar e foarte devotat. Iar Lucy e servitoare. Ştiu că poate
părea aiurea, dar e o onoare să fii servitoare la palat. Noi ne aflăm în
linia întâi – suntem considerate suficient de inteligente, pregătite şi
atractive pentru a fi văzute în timp ce ne facem treaba. Ne luăm
slujbele foarte în serios şi ne ţinem de ele. Dacă o dai în bară, eşti
trimisă la bucătărie, unde lucrezi pe brânci şi stai în zdrenţe. Sau tai
lemne şi prăşeşti pământul. Nu e uşor să fii servitoare.
Mă simţeam ca o proastă. În mintea mea, ele erau din Şase şi atât.
Dar chiar şi-aici existau ierarhii şi diferenţe pe care nu le înţelegeam.
— Acum doi ani, palatul a fost atacat în toiul nopţii. Rebelii au
pus mâna pe nişte uniforme de soldaţi şi nu-i mai puteai deosebi de
personalul palatului. Era aşa un haos, că nimeni nu mai ştia pe cine
să atace şi pe cine să apere, oamenii se furişau peste tot… a fost
groaznic.
Am tremurat numai gândindu-mă la asta. Întunericul, confuzia,
coridoarele ca un labirint ale palatului. În comparaţie cu ce se
întâmplase de dimineaţă, acel atac părea să poarte semnătura
sudicilor.
— Unul dintre rebeli a prins-o pe Lucy.
Anne a coborât privirea preţ de un minut. Când a vorbit din nou,
142
a fost aproape în şoaptă:
— Nu sunt sigură dacă ei au multe femei acolo, dacă înţelegeţi ce
vreau să spun.
— Oh…
— N-am fost martoră, dar Lucy mi-a povestit că bărbatul era plin
de funingine. A spus că i-a lins faţa într-una.
Anne s-a cutremurat. Stomacul mi s-a zvârcolit, ameninţând să
dea afară micul dejun. Era revoltător şi înţelegeam de ce Lucy cedase
nervos în faţa unui atac ca acela de mai devreme.
— A târât-o într-un colţ, iar ea a ţipat cât au ţinut-o puterile. În
toată zarva aia, era greu s-o auzi. Dar un soldat de la palat a apărut
după un colţ. A ţintit şi l-a împuşcat în cap pe bărbat. Rebelul a căzut
la pământ, prinzând-o pe Lucy dedesubt şi acoperind-o cu sânge.
Am dus o mână la gură. Nu mi-o puteam imagina pe Lucy cea
delicată trecând prin toate astea. Nu era de mirare că reacţiona aşa.
— Unele răni i-au fost tratate, dar nimeni nu i-a putut coase
mintea. A rămas cu traume, dar încearcă, pe cât posibil, să ascundă
asta, mai mult de dragul tatălui ei. E foarte mândru că fata lui e
suficient de bună pentru a fi servitoare, iar Lucy nu vrea să-l
dezamăgească. Noi încercăm s-o calmăm, dar, de fiecare dată când
vin rebelii, intră în stare de şoc. E convinsă că cineva o va prinde, îi
va face rău şi o va omorî. Îşi dă toată silinţa, domnişoară, dar nu ştiu
cât o să mai suporte.
Am încuviinţat, privind-o pe Lucy. Adormise, cu toate că încă era
devreme.
Mi-am petrecut restul zilei citind. Anne şi Mary au curăţat lucruri
care nu erau murdare. Am păstrat tăcerea până când Lucy şi-a
revenit.
Mi-am promis că, dacă îmi stătea în putinţă, aveam să o ajut pe
Lucy să nu mai treacă niciodată prin aşa ceva.

143
 Capitolul 14

Aşa cum anticipasem, fetele care ceruseră să fie lăsate să plece

acasă s-au răzgândit de îndată ce lucrurile s-au potolit. Nimeni nu
ştia cine erau, dar unele dintre Alese – în special Celeste – erau
hotărâte să afle. Deocamdată mai eram douăzeci şi şapte.
Regele susţinea că atacul fusese atât de neînsemnat, încât nu era
nevoie să fie menţionat. Dar, pentru că în timpul dimineţii camerele
de filmat fuseseră alături de noi, unele transmiseseră imagini în
direct. Aparent, regele n-a fost deloc încântat de acest fapt. Asta mă
făcea să mă întreb câte atacuri suferise palatul şi noi nu aflaserăm.
M-am întrebat cât de sigur era acest loc.
Silvia ne-a explicat că, dacă situaţia ar fi fost mai gravă, ni s-ar fi
dat voie să ne sunăm familiile ca să le spunem că suntem bine. Dar,
având în vedere că nu se întâmplase mai nimic, ni s-a cerut să
trimitem doar nişte scrisori.
Eu le-am scris alor mei că sunt bine, că, probabil, atacul păruse
mult mai violent decât fusese în realitate şi că regele ne protejase pe
toate. Le-am spus să nu-şi facă griji în privinţa mea şi că mi-e dor de
ei. Apoi, am înmânat scrisoarea unei slujnice binevoitoare.

A doua zi a trecut fără niciun incident. Plănuisem să mă duc în

Salonul Doamnelor pentru a vorbi cu Maxon şi cu celelalte fete, dar,
după ce am văzut-o pe Lucy atât de tulburată, am hotărât să rămân
în camera mea.
Nu prea ştiam cu ce se îndeletniceau slujnicele mele cât timp eram
plecată, dar în timpul petrecut alături de ele am jucat cărţi, iar în
conversaţie s-au mai strecurat şi câteva bârfe.

144
 Am aflat că pentru fiecare zece oameni pe care îi vedeam în palat,
undeva, în spate, o sută sau mai mulţi stăteau la dispoziţia lor.
Despre bucătari şi spălătorese ştiam, dar mai erau şi oameni care se
ocupau numai de geamuri. Echipei îi lua o săptămână să le cureţe pe
toate, iar când terminau, constatau că praful se depusese din nou,
aşa că trebuiau s-o ia de la capăt. De asemenea, în palat erau şi
bijutieri care lucrau pentru familie şi făceau daruri pentru musafiri,
şi echipe de croitorese şi consilieri vestimentari care îmbrăcau
familia regală – şi acum şi pe noi – frumos şi impecabil.
Am mai aflat şi alte lucruri, cum ar fi pasiunea lor pentru soldaţi,
pe care îi considerau deosebit de drăguţi, sau faptul că ţinuta pe care
şefa lor le obliga să o poarte la petreceri li se părea oribilă; mi-au
spus că unele persoane din palat făceau pariuri în legătură cu
Alegerea şi că eu figuram în topul primelor zece, dar şi că bebeluşul
uneia dintre bucătărese erau extrem de bolnav, ceea ce a făcut-o pe
Anne să lăcrimeze puţin. Această fată era o prietenă de-a ei, iar
cuplul îşi dorise foarte mult un copil.
Ascultându-le şi intervenind în discuţie atunci când aveam ceva
de spus, m-am binedispus, ceea ce nu se întâmpla jos, cu Alesele.
M-am bucurat cu adevărat de compania lor. Atmosfera din cameră
era una liniştită şi fericită.
Timpul trecuse atât de plăcut, încât am rămas acolo şi a doua zi.
De data asta am deschis uşa camerei şi uşa balconului, iar aerul cald
s-a strecurat înăuntru, învăluindu-ne. Lucy se simţea mult mai bine,
aşa că m-am întrebat de câte ori ieşise cu adevărat din palat.
Anne a plasat un comentariu, sugerând că nu era un
comportament adecvat – să stau cu ele, jucând cărţi cu uşile deschise
–, dar a lăsat-o baltă aproape imediat. Am observat că începuse să se
mai relaxeze în strădania ei de a mă transforma în acea lady care se
presupunea că trebuie să fiu.
Eram în toiul unui joc când, cu coada ochiului, am observat o
siluetă în cadrul uşii. Maxon se uita la noi, părând amuzat. Când
privirile ni s-au întâlnit, am văzut că se întreba ce Dumnezeu
145
făceam. M-am ridicat, zâmbind, şi m-am dus spre el.
— Oh, Doamne Dumnezeule, a murmurat Anne când şi-a dat
seama că prinţul era la uşă.
A pus repede cărţile într-un coşuleţ împletit şi s-a ridicat, Mary şi
Lucy urmându-i imediat exemplul.
— Doamnelor, a spus Maxon.
— Maiestatea Voastră, a spus ea, făcând o reverenţă. E o onoare,
sire!
— Şi pentru mine, a răspuns el cu un zâmbet.
Slujnicele se uitau una la cealaltă, flatate. S-a lăsat tăcerea pentru o
clipă, nimeni neştiind ce să facă.
— Noi tocmai plecam, a ciripit Mary deodată.
— Da! Adevărat, a adăugat Lucy. Noi… ăăă… voiam… S-a uitat
la Anne, cerându-i ajutorul.
— Să ne ducem să terminăm rochia de vineri pentru Lady
America, a încheiat Anne.
— Corect, a spus Mary. Au mai rămas doar două zile. Ne-au
înconjurat pentru a ieşi din cameră, toate numai zâmbet.
— Nu dorim să vă reţinem de la treabă, a spus Maxon,
urmărindu-le, cu totul fascinat de comportamentul lor.
Odată ajunse în hol, au făcut nişte reverenţe şi s-au răsucit pe
călcâie. Imediat ce au dispărut după colţ, s-au auzit chicotele lui
Lucy, urmate de admonestările lui Anne, care încerca să o facă să
tacă.
— Ce mai grup ai, a spus Maxon, plimbându-se prin cameră,
inspectând locul.
— Mă ţin în puf, i-am răspuns cu un zâmbet.
— E clar că ţin la tine. E greu să găseşti aşa ceva.
S-a uitat la mine:
— Nu aşa mi-am imaginat camera ta.
Am ridicat un braţ şi l-am lăsat să cadă.
— Nu e camera mea, nu-i aşa? Îţi aparţine, iar eu pur şi simplu am
împrumutat-o.
146
 S-a uitat lung la mine.
— Ţi-au spus că poţi aduce unele modificări, nu-i aşa? Un alt pat,
o nouă culoare.
Am ridicat din umeri:
— O găleată de vopsea nu ar face ca această cameră să-mi
aparţină. Fetele ca mine nu locuiesc în case cu podele de marmură,
am spus pe un ton glumeţ.
Maxon mi-a zâmbit:
— Cum arată camera ta de-acasă?
— Ăăă… pentru ce anume ai venit? i-am tăiat-o.
— A! Mi-a venit o idee.
— În legătură cu ce?
— Ei bine, a început el, continuând să se plimbe prin cameră,
mi-am zis că, de vreme ce nu avem relaţia pe care o încurajez în mod
normal cu celelalte fete, poate că ar trebui să avem… o metodă
alternativă de comunicare.
S-a oprit în faţa oglinzii şi s-a uitat la pozele cu familia mea.
— Surioara ta seamănă leit cu tine, a spus amuzat.
M-am apropiat de el:
— Ni s-a mai spus. Care e treaba cu metoda alternativă de
comunicare?
Maxon a terminat cu pozele şi s-a îndreptat spre pianul din spate:
— De vreme ce se presupune că tu mă ajuţi, fiind prietena mea şi
toate alea, a continuat el aruncându-mi o privire tăioasă, poate că nu
ar trebui să recurgem la bileţele trimise prin slujnice şi invitaţii
formale pentru întâlniri. Mă gândeam la ceva mai neconvenţional.
A ridicat partitura de pe pian:
— Tu ai adus astea?
— Nu, erau aici. Pot să cânt din memorie.
A ridicat din sprâncene:
— Impresionant.
S-a apropiat din nou de mine, fără să termine ce avea de spus.
— Vrei, te rog, să termini cu cotrobăitul şi să-ţi duci ideea până la
147
capăt?
Maxon a oftat:
— Prea bine. Mă gândeam că am putea folosi un semnal secret,
atunci când vrem să vorbim, fără să ştie cineva. Ce zici dacă ne-am
freca nasul?
Maxon şi-a pus un deget deasupra buzei superioare şi l-a mişcat
de la stânga la dreapta.
— Arăţi de parcă îţi curge nasul. Deloc atrăgător.
S-a uitat la mine cu o expresie perplexă şi a încuviinţat.
— Prea bine. Poate că pur şi simplu ar trebui să ne trecem mâinile
prin păr?
Am clătinat din cap imediat.
— Părul meu e aproape tot timpul prins cu agrafe. E imposibil
să-mi trec degetele prin el. În plus, ce s-ar întâmpla dacă ai purta
coroana? I-ai face vânt una-două.
A arătat cu degetul spre mine:
— Bine zis. Hmmm.
A trecut pe lângă mine, continuând să se gândească, şi s-a oprit
aproape de noptieră.
— Ce-ai zice dacă ne-am trage uşor de ureche?
— Îmi place, am spus. Suficient de simplu pentru a fi ascuns, dar
nu atât de obişnuit pentru a-l confunda cu altceva. Rămânem la
trasul de ureche.
Maxon studia ceva, dar s-a întors să-mi zâmbească:
— Mă bucur că eşti de acord. Data viitoare când vrei să mă vezi,
pur şi simplu trage-te de ureche, iar eu voi veni de îndată ce pot.
Probabil după cină, a concluzionat el, ridicând din umeri.
Înainte să-l pot întreba cum să procedez când trebuie să mă duc la
el, Maxon a traversat încăperea cu borcanul meu în mână:
— Ce Dumnezeu e cu ăsta aici?
Am oftat:
— Mi-e teamă că nu-ţi pot explica.

148
 A venit şi ziua de vineri, şi, odată cu ea, debutul nostru la
Actualităţile din Illéa. Era o obligaţie, dar săptămâna aceea pur şi
simplu aveam să stăm acolo, fără să spunem sau să facem ceva. Din
pricina orei de vară, aveam să intrăm în direct la ora cinci, timp de o
oră, urmând ca apoi să luăm cina.
Anne, Mary şi Lucy au fost foarte grijulii când m-au îmbrăcat.
Rochia era de un albastru-închis, bătând spre purpuriu. Era mulată
până la şolduri, iar de acolo se răsfira în valuri satinate. Nu-mi venea
să cred că atingeam ceva atât de frumos. Au închis-o la spate nasture
cu nasture, apoi mi-au prins părul cu agrafe împodobite cu perle. Au
adăugat o pereche de cercei mici cu perle şi un colier făcut dintr-un
fir atât de subţire şi cu perle atât de îndepărtate una de cealaltă, încât
arătau ca şi cum ar fi plutit pe pielea mea. Eram gata.
M-am privit în oglindă. Aceeaşi faţă. Era cea mai drăguţă
versiune a mea, dar recunoşteam acel chip. Când fusesem aleasă, mă
temusem că voi deveni de nerecunoscut – acoperită de straturi de
machiaj şi îngropată sub atâtea bijuterii, încât ar fi trebuit să sap
săptămâni întregi pentru a mă regăsi. Deocamdată, eram tot
America.
Şi, pentru a nu mă dezminţi, în timp ce mă îndreptam spre
încăperea în care se filmau materialele de la palat, mi-am dat seama
că eram acoperită de un strat fin de sudoare. Ne spuseseră să fim
acolo cu zece minute mai devreme. Pentru mine, zece minute au
însemnat cincisprezece. Pentru cineva cum era Celeste au însemnat
trei. Aşa că, până s-au strâns toate fetele, a trecut ceva timp.
O groază de oameni mişunau în jurul nostru, făcând ultimele
retuşuri în studio – în care se aranjaseră mai multe şiruri de scaune
pentru Alese. Membrii consiliului, pe care i-am recunoscut după
atâţia ani în care urmărisem Actualităţile, erau acolo, repetându-şi
replicile şi potrivindu-şi cravatele. Alesele făceau ultimele verificări
în oglindă şi îşi ajustau rochiile extravagante. Toată lumea se agita.
M-am întors şi am surprins o scenă între Maxon şi mama lui.
Frumoasa regină Amberly îşi prindea câteva fire de păr rebele. El
149
şi-a îndreptat sacoul şi i-a spus ceva.
Ea a dat din cap, încuviinţând, iar Maxon a zâmbit. I-aş fi privit în
continuare, dar Silvia, în toată splendoarea ei, a venit să mă conducă
la locul meu.
— Îndreaptă-te spre scaune, Lady America, a spus ea. Te poţi
aşeza unde doreşti. Să ştii că primul rând a fost deja revendicat.
Părea a-şi cere scuze, de parcă îmi dădea nişte veşti proaste.
— Oh, mulţumesc, i-am spus, şi m-am îndreptat fericită spre
locurile din spate.
Nu-mi plăcea să urc micile trepte purtând pantofi strânşi cu
barete. (Chiar erau necesari? Nimeni nu avea să-mi vadă picioarele.)
Dar am reuşit. Am văzut-o pe Marlee intrând. Mi-a zâmbit, mi-a
făcut cu mâna şi a venit să se aşeze lângă mine. Însemna mult pentru
mine că alesese să stea cu mine şi nu în rândul al doilea. Îmi era
loială. Avea să fie o regină minunată.
Purta o rochie de un galben strălucitor. Cu părul ei blond şi cu
pielea uşor bronzată, arată de parcă emana lumină.
— Marlee, îmi place la nebunie rochia ta. Arăţi fantastic!
— Oh, mulţumesc, a spus, roşind. Credeam că am sărit calul.
— Deloc! Crede-mă, e perfectă pentru tine.
— Voiam să vorbesc cu tine, dar ai lipsit. Crezi că mâine ne putem
vedea? a întrebat ea în şoaptă.
— Desigur. În Salonul Doamnelor, nu? E sâmbătă, am spus, tot în
şoaptă.
— OK, a răspuns, entuziasmată.
În faţa noastră, Amy s-a întors spre noi.
— Simt că agrafele stau să-mi cadă. Fetelor, vreţi, vă rog, să mă
ajutaţi?
Fără să spună ceva, Marlee şi-a trecut degetele subţiri prin buclele
lui Amy şi i-a verificat agrafele.
— Mai bine?
Amy a oftat.
— Da, mulţumesc mult.
150
 — America, am ruj pe dinţi? m-a întrebat Zoe.
M-am întors la stânga şi am văzut-o zâmbind maniacal,
dezvelindu-şi toţi dinţii albi ca perlele.
— Nu, e OK, i-am răspuns, văzând cu coada ochiului că Marlee
aproba dând din cap.
— Mersi. Cum de e atât de calm? a întrebat Zoe, arătând spre
Maxon, care vorbea cu un membru al echipei de filmare.
Apoi, Zoe s-a aplecat în faţă şi şi-a pus capul pe genunchi,
controlându-şi respiraţia.
Eu şi Marlee ne-am privit, făcând ochii mari şi încercând să nu
izbucnim în râs. Era greu să ne abţinem dacă ne uitam la ea, aşa că
am scrutat încăperea şi am început să discutăm despre toaletele
celorlalte fete. Câteva dintre ele erau îmbrăcate în roşu seducător sau
în verde aprins, dar nimeni nu era în albastru. Olivia se îmbrăcase cu
o rochie portocalie. Nu eram expertă într-ale modei, dar am căzut de
acord cu Marlee că cineva ar fi trebuit să-i atragă atenţia. Portocaliul
îi făcea pielea să pară verde.
Cu două minute înainte ca echipa să dea drumul camerelor de
filmat, ne-am dat seama că nu rochia o făcea să pară verde. Olivia a
vomitat în cel mai apropiat coş de gunoi, apoi s-a prăbuşit la
pământ. Silvia a intervenit, şi un val de agitaţie s-a stârnit în
încercarea de a-i şterge sudoarea şi a o aşeza pe un scaun. A fost
dusă în ultimul rând, cu un recipient la picioare, în caz de nevoie.
Bariel stătea pe locul din faţa ei. De unde eram n-am auzit ce i-a
murmurat bietei fete, dar se părea că era pregătită s-o înjunghie dacă
avea să vomite din nou în apropierea ei.
Bănuiam că Maxon văzuse sau auzise ceea ce se întâmplase, aşa
că m-am uitat să-i văd reacţia. Dar el nu privea spre fetele agitate; se
uita la mine. Repede – atât de repede încât oricine altcineva ar fi
considerat că se scarpină – Maxon şi-a întins mâna şi s-a tras de
ureche. Eu l-am imitat, apoi am privit în altă parte.
Eram entuziasmată să ştiu că în seara aceea, după cină, Maxon
avea să treacă pe la mine.
151
 Imnul a început brusc, iar pe micuţele ecrane din sală am văzut
stema naţională. Mi-am îndreptat spatele. Singurul meu gând era că
familia avea să mă vadă în seara asta, şi voiam să fie mândri.
Regele Clarkson era la pupitru, vorbind despre atacul scurt, dar
eşuat asupra palatului. Eu nu l-aş fi numit eşuat.
Reuşise să ne bage în sperieţi pe cele mai multe dintre noi. Au
urmat anunţuri peste anunţuri, iar eu încercam să fiu atentă la tot ce
spuneau, deşi era greu. Eram obişnuită să urmăresc acest spectacol
aşezată pe o canapea confortabilă, cu un castron de pop-corn la
îndemână, comentând împreună cu ai mei.
Multe dintre anunţuri aveau legătură cu rebelii, care erau făcuţi
responsabili pentru anumite probleme din ţară. Drumurile care se
construiau în Sumner nu putuseră fi terminate la timp din cauza lor,
iar foarte mulţi ofiţeri din Atlin fuseseră trimişi să ajute la calmarea
unor incidente provocate de rebeli în St. George. Habar n-aveam că
aceste lucruri se întâmplaseră. Pentru că era o discordanţă între ceea
ce auzisem eu despre rebeli de-a lungul vieţii şi ceea ce aflasem de
când venisem la palat, începusem să mă întreb cât de multe ştiam
noi despre ei. Poate că pur şi simplu nu înţelegeam eu, dar mă
îndoiam că rebelii erau de vină pentru tot ceea ce era în neregulă în
Illéa.
Apoi, de parcă ar fi apărut din neant, Gavril a păşit în studio după
ce fusese anunţat de către Maestrul de Ceremonii.
— Doamnelor şi domnilor, bine v-am regăsit! În seara asta am de
făcut un anunţ special. Alegerea se desfăşoară de mai bine de-o
săptămână, iar opt domnişoare au plecat deja acasă, lăsând în
competiţie douăzeci şi şapte de frumoase Alese. Săptămâna viitoare,
indiferent ce s-ar întâmpla, emisiunea Actualităţile din Illéa va fi
dedicată acestor minunate domnişoare, pentru a vă face cunoştinţă
cu ele.
Am simţit nişte broboane de sudoare care îmi alunecau pe la
tâmple. Să stau aici şi să arăt frumos… Puteam să fac asta. Dar să
răspund la întrebări? Ştiam că nu aveam să câştig acest joc; nu asta
152
era problema. Dar nu voiam să par o fraieră în faţa întregii naţiuni.
— Dar, înainte să trecem la ele, haideţi să petrecem câteva clipe în
compania celui care în curând îşi va alege consoarta. Cum vă simţi în
seara asta, Alteţa Voastră? l-a întrebat Gavril pe prinţ, mergând de-a
lungul scenei.
Maxon fusese prins la înghesuială. Nu avea vreun microfon sau
vreun răspuns pregătit.
Chiar înainte ca Gavril să ajungă în faţa lui cu microfonul, Maxon
s-a uitat la mine, iar eu i-am făcut cu ochiul. Acest gest a fost
suficient pentru a-l face să zâmbească.
— Sunt foarte bine, Gavril, îţi mulţumesc.
— Sunteţi încântat de compania în care vă aflaţi?
— Da! A fost o plăcere să fac cunoştinţă cu aceste domnişoare.
— Sunt atât de minunate şi delicate precum par? l-a întrebat
Gavril.
Până să dea Maxon replica, am zâmbit. Deoarece ştiam că
răspunsul era „da”… într-un fel.
— Ăăă…
Maxon şi-a mutat privirea de la Gavril la mine:
— Aproape.
— Aproape? l-a întrebat Gavril, surprins. S-a întors spre noi.
Cineva de-acolo e tare obraznică?
Toate fetele au chicotit; eu la fel. Trădătorul!
— Ce anume au făcut acele fete de nu au fost pe placul Maiestăţii
Voastre? l-a întrebat Gavril pe Maxon.
— Oh, să-ţi povestesc.
Maxon s-a aşezat picior peste picior şi s-a făcut comod. Probabil
că era pentru prima dată când îl vedeam aşa de relaxat, stând acolo
şi râzând de mine. Îmi plăcea această latură a lui. Mi-aş fi dorit s-o
văd mai des.
— Una dintre ele a avut tupeul să ţipe la mine, destul de tare,
prima oară când ne-am întâlnit. Ba chiar mi-a aruncat o privire
extrem de urâtă.
153
 Deasupra capului lui Maxon, regele şi regina au făcut un schimb
de priviri. Se părea că şi ei auzeau povestea asta pentru prima oară.
Lângă mine, fetele se uitau una la cealaltă, buimăcite. Nu m-am
prins până când Marlee nu a vorbit.
— Nu-mi aduc aminte ca vreo fată să fi ţipat la el în Sala Mare. Tu
îţi aminteşti?
Se părea că Maxon uitase că prima noastră întâlnire trebuia să
rămână secretă.
— Cred că spune asta pentru a face situaţia să pară mai amuzantă.
I-am spus câteva lucruri serioase. Probabil că se referă la mine.
— S-a uitat urât la dumneavoastră? De ce? a continuat Gavril.
— Sincer, nu sunt foarte sigur. Cred că îi era dor de casă. Şi,
desigur, am iertat-o.
Maxon era extrem de detaşat acum, vorbind cu Gavril ca şi când
ar fi fost singura persoană din sală. Mai târziu, intenţionam să-i spun
cât de bine s-a descurcat.
— Aşadar, ea se află alături de noi acum?
Gavril s-a uitat spre fete, rânjind, apoi s-a întors spre prinţ.
— Oh, da. E încă aici, a spus Maxon, fără să-şi ia privirea de la
Gavril. Şi plănuiesc s-o ţin ceva timp.

154
 Capitolul 15

Cina a fost o dezamăgire. Trebuia să le spun slujnicelor să-mi

lărgească rochiile pentru a putea mânca la cina festivă din
săptămâna ce urma.
Anne, Mary şi Lucy mă aşteptau în cameră pentru a mă ajuta să
mă dezbrac, dar le-am explicat că vreau să mai zăbovesc puţin. Anne
şi-a dat seama prima că Maxon va veni să mă vadă, deoarece în mod
normal eram nerăbdătoare să scap de hainele elegante.
— Doriţi să rămânem până mai târziu? Nu e nicio problemă, a
spus Mary pe un ton optimist.
După ce pacostea de Maxon mă vizitase la începutul săptămânii,
hotărâsem că, în fond, cel mai bun lucru era să le rog să iasă din
cameră cât mai repede posibil. În plus, nu suportam să le văd
uitându-se insistent la mine până când el avea să-şi facă apariţia.
— Nu, nu. Sunt bine. Dacă mai târziu voi avea probleme cu
rochia, o să sun din clopoţel.
Şovăind, au plecat, lăsându-mă să-l aştept pe Maxon. Nu ştiam
cât avea să întârzie şi nu voiam să încep să citesc o carte ca după
aceea să fiu nevoită să mă opresc sau să mă aşez la pian doar ca să
mă ridic imediat. În cele din urmă, m-am întins pe pat, aşteptând.
Gândurile mele erau departe. M-am gândit la Marlee şi la bunătatea
ei. Mi-am dat seama că, în afară de câteva detalii insignifiante, nu
ştiam prea multe despre ea. Cu toate astea, eram încredinţată că
gesturile şi comportamentul ei erau autentice. Apoi, m-am gândit la
fetele care erau mult prea false. Mă întrebam dacă Maxon putea
vedea diferenţa.
Se părea că experienţa lui Maxon cu femeile era în acelaşi timp

155
măreaţă şi limitată. Era manierat, dar, când se apropia prea mult, îşi
dădea cu stângul în dreptul. Ştia cum să trateze o lady, dar nu avea
nici cea mai vagă idee cum să se comporte la o întâlnire.
Diferenţa dintre el şi Aspen era izbitoare.
Aspen!
Numele, chipul şi amintirea lui m-au lovit atât de brusc, încât
m-au luat pe nepregătite. Aspen! Oare ce făcea în acel moment? În
Carolina era aproape ora stingerii. Probabil că era la muncă, dacă
avea de lucru în ziua aceea. Sau poate că ieşise cu Brenna sau cu altă
fată cu care se hotărâse să-şi petreacă timpul de vreme ce noi ne
despărţiserăm. O parte din mine tânjea să ştie… Iar alta voia să se
facă fărâmiţe numai gândindu-se la asta.
M-am uitat spre borcan. L-am agitat şi am urmărit moneda
rostogolindu-se pe fundul lui, atât de singură.
— Şi eu, i-am şoptit. Şi eu.
Era prostesc din partea mea să-l păstrez? Îi înapoiasem totul, aşa
că de ce păstrasem moneda? Asta era tot ce-mi mai rămăsese? O
monedă într-un borcan pentru a i-o arăta fiicei mele într-o bună zi,
pentru a-i povesti despre primul meu iubit secret?
Nu aveam timp să mă gândesc la problemele mele. Bătaia lui
Maxon în uşă a venit un minut mai târziu, iar eu am alergat să
deschid.
Maxon a fost surprins să mă vadă.
— Unde Dumnezeu simt slujnicele tale? m-a întrebat, scrutând
încăperea.
— Au plecat. Le trimit jos când mă întorc de la cină.
— În fiecare zi?
— Da, bineînţeles. Să ştii că rochiile mi le pot da jos şi singură.
Maxon a ridicat din sprâncene şi a zâmbit. Eu m-am îmbujorat.
Nu voisem să sune aşa.
— Ia-ţi o mantie! Afară e frig.
Am mers pe hol, încă distrasă de gândurile mele. De-acum ştiam
că Maxon nu se descurca să înceapă o conversaţie, dar cu toate astea
156
l-am luat imediat de braţ. Eram fericită că între noi exista un soi de
familiaritate.
— Dacă insişti să nu-ţi mai ţii slujnicele alături, voi fi nevoit să-ţi
pun un soldat la uşă, a spus el.
— Nu! Nu-mi place să fiu supravegheată ca un bebeluş.
A chicotit:
— Va fi afară. Nici măcar nu vei şti că e acolo.
— Ba da, m-am plâns eu. I-aş simţi prezenţa.
Maxon s-a prefăcut că oftează obosit. Eram atât de ocupată să mă
cert cu el, încât n-am auzit şoaptele de pe coridor până când Celeste,
Emmica şi Tiny nu au răsărit practic în faţa noastră. Se întorceau în
camerele lor.
— Doamnelor, a spus Maxon şi a înclinat uşor din cap. Bănuiesc
că fusese o prostie să cred că nu ne va vedea nimeni.
Mi-am simţit faţa încălzindu-se, şi nu eram sigură de ce.
Fetele au făcut reverenţe şi şi-au continuat drumul. Le-am privit
peste umăr. Emmica şi Tiny ne priveau curioase. În câteva minute şi
alte fete aveau să afle de întâlnirea mea cu prinţul. A doua zi sigur
aveam să fiu încolţită. Celeste se uita la mine urât. Îşi spunea mai
mult ca sigur că îi făcusem o nedreptate.
M-am întors şi am spus primul lucru care mi-a venit în minte:
— Ţi-am zis eu că fetele cărora le-a fost frică în timpul atacului
vor dori să rămână până la urmă.
Nu ştiam cine anume ceruse să plece, dar se zvonea că Tiny era
una dintre ele. Toată lumea ştia că leşinase. Bariel era, de asemenea,
suspectată, dar în mod sigur asta era o minciună. Mai întâi trebuia să
i se smulgă coroana din mâinile reci şi moarte.
— Nu-ţi poţi imagina ce uşurat am fost când am aflat.
Părea sincer.
Mi-a luat o clipă să mă gândesc la răspuns, de vreme ce nu mă
aşteptasem la aşa ceva, fiind în acelaşi timp foarte atentă să nu cad.
Nu prea ştiam cum să merg în timp ce ţineam pe cineva de braţ.
Tocurile nu mă ajutau deloc. Măcar avea să mă prindă dacă aş fi
157
alunecat.
— M-am gândit că ultimele evenimente au să te ajute într-un fel,
am spus când am ajuns la primul etaj şi mi-am găsit din nou
echilibrul. Probabil că e complicat să alegi o singură fată dintre
atâtea pretendente. Dacă din cauza circumstanţelor unele dintre ele
ar fi eliminate în mod natural, n-ar trebui ca asta să-ţi uşureze
alegerea?
Maxon a ridicat din umeri:
— Bănuiesc că da. Dar pentru mine nu a fost deloc aşa, te asigur.
Părea rănit: Seara bună, domnilor, i-a salutat el pe soldaţi, care au
deschis uşile către grădină fără să stea pe gânduri.
Poate că aveam să accept oferta lui Maxon – de a le spune
soldaţilor că îmi plăcea să ies în grădină. Gândul că puteam evada
atât de uşor era atrăgător.
— Nu înţeleg, am spus în timp ce mă conducea spre o bancă –
banca noastră – ajutându-mă să mă aşez cu faţa spre palatul luminat.
El s-a aşezat pe partea cealaltă, aşa că eram aproape spate în spate.
Ne era foarte uşor să vorbim aşa.
A părut să ezite puţin înainte de a continua discuţia pe această
temă, dar a respirat adânc şi a spus:
— Poate că pur şi simplu mă flatam singur gândindu-mă că merit
înfruntarea unor riscuri. Asta nu înseamnă că mi-aş dori aşa ceva! a
clarificat el. Nu la asta mă refer. E doar… nu ştiu. Voi chiar nu vedeţi
tot ce eu risc?
— Ăăă… nu. Eşti aici cu familia, care te poate sfătui, iar noi trăim
şi ne conformăm orarului tău. Viaţa ta este aceeaşi, în vreme ce a
noastră s-a schimbat peste noapte. Ce Dumnezeu ai putea risca?
Maxon părea şocat:
— America, e adevărat că am familia alături, dar imaginează-ţi ce
ruşinos e ca părinţii să te privească în timp ce tu încerci să ieşi cu o
fată pentru prima oară. Şi nu doar părinţii – toată ţara! Ba mai mult
decât atât, nici măcar nu e un mod normal de a-ţi da întâlniri. Te
plângi că trăiţi şi vă conformaţi orarului meu? Când nu sunt cu voi,
158
organizez trupe, fac legi, perfecţionez bugetul… iar zilele astea
trebuie să mă descurc singur, sub atenta supraveghere a tatălui meu
care se uită la mine cum mă fac de râs deoarece n-am experienţa lui.
Iar când, inevitabil, iau nişte decizii, diferite de ale lui, îmi corectează
greşelile. Şi în timp ce mă lupt cu toate astea, tu… vreau să spun,
voi… numai la voi mă gândesc. Sunt încântat şi îngrozit de voi toate!
Gesticula mai des decât de obicei, agitându-şi mâinile prin aer şi
trecându-şi-le prin păr:
— Şi ai impresia că viaţa mea nu se schimbă? Ce şanse crezi că am
să-mi găsesc sufletul-pereche în grupul vostru? Voi fi norocos dacă
voi găsi pe cineva care să stea alături de mine pentru tot restul vieţii.
Dar dacă am trimis-o deja acasă, deoarece aşteptam să apară un soi
de scânteie pe care n-am simţit-o? Dacă mă părăseşte la primul semn
că am dat de necaz? Dacă nu voi găsi pe nimeni? Ce voi face atunci,
America?
Îşi începuse discursul furios şi înflăcărat, dar spre sfârşit,
întrebările lui nu mai erau retorice. Voia cu adevărat să ştie: ce avea
să facă dacă niciuna dintre Alese nu se dovedea a fi fata pe care o
aştepta? Cu toate că nu asta părea să fie principala lui grijă; era
preocupat mai mult de gândul că nimeni nu-l va iubi.
— De fapt, Maxon, cred că îţi vei găsi sufletul-pereche aici. Zău.
— Sincer?
I se simţea speranţa în voce.
— Absolut.
Am pus o mână pe umărul lui. Părea să fie alinat de acea atingere.
M-am întrebat cât de des îl atingeau de fapt oamenii.
— Dacă viaţa ta e chiar atât de dată peste cap, asta înseamnă că ea
trebuie să fie pe-aici, pe undeva. Din experienţa mea, dragostea
adevărată este, de obicei, cea mai nepotrivită, i-am spus, zâmbindu-i.
Maxon părea fericit să audă acele cuvinte. Adevărul este că mă
consolau şi pe mine, deoarece le credeam. Iar dacă eu nu puteam
găsi dragostea adevărată, cel mai bun lucru pe care-l puteam face era
să-l ajut pe Maxon s-o găsească.
159
 — Sper să te înţelegi cu Marlee. E extrem de drăguţă.
Maxon a făcut o mutră ciudată:
— Aşa pare.
— Poftim? E ceva în neregulă cu „drăguţă”?
— Nu, nu. „Drăguţă” e OK.
N-a intrat în detalii.
— Cauţi ceva? m-a întrebat deodată.
— Poftim?
— Am observat că îţi fug ochii în toate direcţiile. Eşti atentă la
conversaţie, dar se pare că te uiţi după ceva.
A trebuit să-i dau dreptate. De când ajunseserăm afară, scrutasem
neîncetat grădina, ferestrele şi chiar şi turnurile de pe ziduri. În mod
clar, devenisem paranoică.
— Oameni… camere de filmat…
A clătinat din cap în timp ce priveam în întuneric:
— Suntem singuri. E doar soldatul de lângă uşă.
Maxon a arătat spre singura siluetă care se vedea în lumină. Aşa
era, nimeni nu ne urmărise, iar ferestrele erau toate luminate, dar
goale. Ştiam asta, dar mă simţeam mai bine dacă îmi confirma
cineva.
M-am relaxat puţin.
— Nu-ţi place ca oamenii să fie cu ochii pe tine, nu-i aşa? m-a
întrebat el.
— Nu prea. Prefer să fiu în afara razei lor vizuale. Aşa m-am
obişnuit.
Urmăream cu degetul conturul modelelor sculptate în lespedea
de piatră de sub mine, fără să mă uit la el.
— Va trebui să te obişnuieşti. Când vei pleca de-aici, oamenii vor
sta cu ochii pe tine pentru tot restul vieţii. Mama a păstrat legătura
cu unele dintre doamnele alături de care a trecut prin Alegere. Toate
sunt considerate importante. Deocamdată.
— Minunat, am mormăit eu. Încă un lucru nemaipomenit care mă
aşteaptă când mă voi întoarce acasă.
160
 Maxon părea că-şi cere scuze, dar a trebuit să-mi feresc privirea.
Mi se reamintea cât de mult mă costa această competiţie tâmpită,
cum viaţa mea, aşa cum o ştiam, nu avea să mai revină vreodată. Nu
părea corect…
Dar m-am temperat. N-avea rost să mă răzbun pe Maxon. În toată
treaba asta el era doar o victimă, la fel ca noi, cu toate că într-un fel
foarte diferit. Am oftat şi m-am uitat din nou la el. Mi-am dat seama
după expresia chipului său că hotărâse ceva.
— America, pot să te întreb ceva?
— Poate, am şovăit eu.
Mi-a oferit un zâmbet palid:
— Ei bine, e clar că nu-ţi place să fii aici. Urăşti regulile,
competiţia, atenţia, hainele şi… ăăă… nu, mâncarea îţi place.
A zâmbit. Şi eu la fel.
— Îţi este foarte, foarte dor de casă şi de familie… şi bănuiesc că şi
de alţi oameni. Sentimentele tale sunt extrem de transparente.
— Mda. Mi-am dat ochii peste cap: Ştiu.
— Dar eşti dispusă să te simţi nefericită şi să-ţi fie dor de ai tăi aici,
în loc să te duci acasă. De ce?
Simţeam un nod în gât şi mi-era greu să scap de el:
— Nu mă simt nefericită… şi ştii de ce.
— Păi, uneori pari să fii în regulă. Te văd zâmbind când vorbeşti
cu unele dintre fete, şi pari foarte fericită la masă, recunosc. Dar
alteori eşti tristă. Poţi să-mi spui de ce? Toată povestea?
— E doar o altă poveste de dragoste nefericită. Nimic măreţ sau
extraordinar. Crede-mă.
Te rog, nu forţa lucrurile. Nu vreau să plâng.
— De bine sau de rău, aş vrea să aud şi o altă poveste de dragoste
adevărată în afară de povestea părinţilor mei, una care s-a petrecut
dincolo de aceste ziduri şi reguli… Vrei, te rog?
Pentru că ţinusem totul secret mult timp, acum mi-era greu să
pun totul în cuvinte. Şi mă durea foarte mult să mă gândesc la
Aspen. Oare îi puteam rosti numele cu voce tare? Am respirat adânc.
161
Acum Maxon era prietenul meu. El încerca din răsputeri să se poarte
frumos cu mine. Şi fusese atât de sincer…
— În lumea de acolo – am arătat dincolo de zidurile groase –
castele au grijă unele de altele. Uneori. Ce vreau să spun cu asta: tata
are trei familii care cumpără măcar un tablou pe an, iar eu am familii
care mă invită să cânt la petrecerile lor de Crăciun. Îi considerăm
clienţii noştri, înţelegi? Ei bine, noi suntem într-un fel clienţii familiei
lui, care face parte din casta a Şasea. Îi chemăm când ne putem
permite să plătim ajutoare la curăţenie sau când trebuie să facem
inventarul. Îl cunosc din copilărie, dar, pentru că era mai mare, mai
apropiat de vârstă de fratele meu, cu care se juca foarte violent, îl
evitam. Fratele meu mai mare, Kota, e artist, ca şi tata. Cu ceva ani în
urmă, sculptura din metal la care a lucrat foarte mult timp a fost
vândută pentru o sumă fabuloasă. E posibil să fi auzit de el.
Maxon a rostit numele lui Kota. Secundele au trecut, apoi am
văzut cum faţa i s-a luminat. Făcuse legătura dintre noi.
Mi-am netezit părul şi mi-am pus braţele în jurul corpului.
— Ne-am bucurat foarte mult pentru Kota; lucrase din greu la
sculptura aia. Iar atunci chiar aveam nevoie de nişte bani, aşa că
toată familia era fericită. Numai că fratele meu mai mare a păstrat
aproape toţi banii pentru el. Acea sculptură l-a propulsat în carieră;
oamenii au început să-l sune zilnic. Acum are o listă de aşteptare
lungă de un kilometru şi cere foarte mulţi bani, pentru că-şi permite.
Cred că faima i-a sucit puţin minţile. Cei din Cinci arareori primesc
asemenea atenţii.
Privirile ni s-au întâlnit în acest moment al povestirii; m-am
gândit la cum fusesem încă o dată neluată în seamă, indiferent de
voinţa mea.
— În orice caz, după ce telefoanele au început să sune, Kota a
hotărât să se separe de familie. Sora mea mai mare tocmai se
căsătorise, aşa că pierduserăm banii pe care ea îi aducea în casă.
Apoi, surpriză: Kota începe să facă bani cu toptanul şi ne părăseşte.
Mi-am pus mâinile pe pieptul lui Maxon pentru a sublinia cele
162
spuse.
— Nu se face aşa ceva. Nu-ţi părăseşti familia. Singurul mod de a
supravieţui… este ca membrii familiei să rămână împreună.
Vedeam în ochii lui că înţelegea:
— A ţinut totul pentru el. Voia să-şi facă un rost în viaţă?
Am încuviinţat.
— S-a hotărât să facă parte din Doi. Dacă s-ar fi mulţumit cu Trei
sau Patru, ar fi cumpărat titlul acela şi ne-ar fi ajutat şi pe noi, dar e
obsedat. E o tâmpenie, zău aşa. Trăieşte mai mult decât confortabil,
dar tot ce-şi doreşte este eticheta aia blestemată. Nu se va opri până
n-o va căpăta.
Maxon a scuturat din cap:
— I-ar putea lua o viaţă întreagă.
— Atât timp cât va avea un Doi pe piatra de mormânt, bănuiesc
că nu-i pasă.
— Presupun că nu mai sunteţi apropiaţi?
Am oftat:
— Acum nu. La început, mi-am zis că nu înţelesesem bine. Am
crezut că se muta pentru a fi independent, nu pentru a se separa de
noi. I-am ţinut partea. Când şi-a cumpărat apartamentul şi atelierul,
m-am dus să-l ajut. A sunat aceeaşi familie din Şase pe care o
chemam mereu, iar fiul lor cel mai mare era disponibil şi curios, aşa
că a lucrat acasă la Kota câteva zile, ajutându-l să-şi aranjeze
lucrurile.
M-am oprit, aducându-mi aminte:
— Şi iată-mă, scoţând lucruri din cutii… iar el era acolo. Privirile
ni s-au întâlnit şi deodată am realizat că nu mai părea atât de mare
sau de sălbatic. Trecuse ceva timp de când nu ne mai văzuserăm. Nu
mai eram copii. Toată ziua ne-am atins din greşeală în timp ce mutam
lucrurile. El se uita la mine şi zâmbea, făcându-mă să mă simt vie
pentru prima oară în viaţa mea. Eram… înnebunită după el.
Vocea mi s-a stins, iar câteva lacrimi pe care încercasem să le ţin în
frâu au început să curgă pe obraji.
163
 — Locuiam foarte aproape unul de celălalt, aşa că pe timpul zilei
ieşeam la plimbare, sperând să-l pot vedea. Uneori venea la noi
acasă cu mama lui, când era chemată să ne ajute. Ne priveam, pur şi
simplu – asta era tot ce puteam face.
Am suspinat:
— El e din Şase, iar eu sunt din Cinci, şi există legi… iar mama
mea! Oh, ar fi fost furioasă dacă ar fi aflat. Nimeni nu trebuia să ştie.
Mâinile mi se mişcau aproape spasmodic, în timp ce mă eliberam
de presiunea acestui secret:
— Curând au început să apară bileţele anonime la fereastra mea
în care mi se spunea că sunt frumoasă sau că am o voce de înger.
Ştiam că sunt de la el. Când am împlinit cincisprezece ani, mama a
dat o petrecere, iar familia lui a fost invitată. M-a prins singură şi
mi-a dat o felicitare, spunându-mi s-o citesc fără să mă vadă nimeni.
Când în cele din urmă am ajuns în camera mea, am văzut că nu-şi
trecuse numele şi nu-mi urase „La mulţi ani!”. Lăsase doar un mesaj
scurt: „Căsuţa din copac. La miezul nopţii.”
Maxon a făcut ochii mari:
— Miezul nopţii? Dar…
— Ar trebui să ştii că încalc destul de des ora stingerii din Illéa.
— Ai fi putut ajunge la închisoare, America, a spus el, scuturând
din cap.
Am ridicat din umeri:
— Pe vremea aia părea neimportant. Prima oară am simţit că
zbor. Încerca să găsească o modalitate de a fi singuri. Pur şi simplu
nu-mi venea să cred că voia să fie singur cu mine. În noaptea aceea
am aşteptat în camera mea şi am privit căsuţa. Aproape de miezul
nopţii, am văzut pe cineva suindu-se în copac. Îmi aduc aminte că
m-am dus din nou să mă spăl pe dinţi, doar aşa, ca să mai treacă
timpul. M- am furişat pe fereastră şi m-am suit în copac. Iar el era
acolo. Nu… nu-mi venea să cred. Nu-mi amintesc cum a început,
dar curând, ne mărturiseam ce simţeam unul pentru celălalt şi nu ne
puteam opri din râs, deoarece eram atât de fericiţi că sentimentele
164
erau reciproce. Şi nu voiam să-mi bat capul cu faptul că încălcăm ora
stingerii sau că-mi minţeam părinţii. Şi nu-mi păsa că eram din Cinci
şi că el era din Şase. Nu-mi păsa de viitor. Deoarece nimic nu conta
mai mult decât iubirea pentru el… Iar lui îi păsa, Maxon, lui îi
păsa…
Şi mai multe lacrimi. Mi-am strâns şi mai puternic braţele în jurul
corpului, simţind absenţa lui Aspen mai acut decât înainte. Vorbind
despre ea o făceam să pară şi mai reală. Nu aveam altceva de făcut
decât să termin povestea:
— Am fost iubiţi timp de doi ani. Eram fericiţi, dar el era mereu
îngrijorat că ne furişam şi că nu-mi putea oferi lucrurile de care
aveam nevoie. Când am primit formularul pentru Alegere, a insistat
să mă înscriu.
Maxon a rămas cu gura căscată.
— Ştiu. A fost o idee tâmpită. Mi-a spus că dacă nu o să încerc, o
să se simtă vinovat toată viaţa. Iar eu am crezut că nu voi fi
niciodată, dar niciodată, aleasă. Cum aş fi putut fi?
Mi-am ridicat mâinile în aer şi le-am lăsat să cadă. Încă eram
zăpăcită de toate astea:
— Am aflat de la mama lui că adunase nişte bani pentru a se
căsători cu o fată pe care nu o prezentase nimănui. Eram atât de
entuziasmată! Ba chiar i-am gătit şi o cină-surpriză, gândindu-mă că
l-aş putea convinge să-şi deconspire planurile. Eram atât de
pregătită! Dar când şi-a dat seama că mâncarea costase o mică avere,
s-a supărat. E foarte mândru. Voia ca eu să fiu răsfăţata, nu invers, şi
bănuiesc că atunci şi-a dat seama că nu va putea niciodată să-mi
ofere un trai decent. Aşa că a hotărât să ne despărţim… O săptămână
mai târziu, numele meu a fost anunţat.
L-am auzit pe Maxon şoptind ceva neinteligibil.
— Ultima oară când l-am văzut a fost la plecarea mea, am spus,
înecându-mă. Era cu o altă fată…
— POFTIM? a urlat Maxon.
Mi-am îngropat faţa în mâini.
165
 — Chestia e că o iau razna deoarece ştiu că alte fete se ţin după el,
aşa cum au făcut-o dintotdeauna, iar acum n-are niciun motiv să le
refuze. Poate că e tot cu fata cu care s-a afişat la plecarea mea. Nu
ştiu. Şi nu pot face nimic în privinţa asta. Dar gândul de a mă duce
acasă şi de a-l vedea… Pur şi simplu nu pot, Maxon…
Am plâns un timp, iar Maxon a aşteptat răbdător. Când lacrimile
au început în cele din urmă să se oprească, am vorbit din nou.
— Maxon, sper să găseşti pe cineva fără de care să nu poţi trăi.
Chiar îmi doresc asta. Şi sper să nu afli niciodată ce înseamnă să fii
obligat să-ţi duci viaţa fără acea persoană.
Chipul lui Maxon era o oglindire a durerii mele. Părea să sufere
alături de mine. Mai mult decât atât, părea furios.
— America, îmi pare rău. Eu nu…
Şi-a ridicat faţa puţin:
— Crezi că e momentul potrivit să te bat uşor pe umăr?
Nesiguranţa lui m-a făcut să zâmbesc:
— Da. Ar fi minunat.
Părea în continuare sceptic, dar, în loc să mă bată pe umăr, s-a
aplecat şi m-a luat în braţe.
— Până acum nu mi-am îmbrăţişat decât mama. E bine ce fac?
m-a întrebat.
Am râs:
— E greu să oferi o îmbrăţişare greşită.
După un minut, am vorbit din nou:
— Dar ştiu la ce te referi. Nici eu nu îmbrăţişez decât membrii
familiei.
Mă simţeam istovită după acea zi lungă în care mă îmbrăcasem
extrem de elegant, participasem la Actualităţi, luasem cina cu familia
regală şi-mi dezvăluisem secretul. Mă simţeam bine în braţele lui
Maxon, care mă mângâia din când în când pe păr. Nu era atât de
pierdut pe cât părea. A aşteptat răbdător ca respiraţia să mi se
potolească, şi după asta, s-a dat înapoi şi s-a uitat la mine:
— America, îţi promit că te voi ţine aici cât mai mult posibil. Din
166
câte ştiu eu, consiliul vrea ca Elita să fie formată numai din trei fete,
urmând apoi să-mi aleg soţia. Dar îţi jur că o voi restrânge la două şi
te voi ţine la palat până în ultimul moment. Nu vei pleca nici măcar
cu o clipă mai devreme decât am stabilit. Sau înainte de a fi
pregătită. Indiferent care va fi situaţia.
Am încuviinţat cu o mişcare a capului.
— Ştiu că de-abia ne-am cunoscut, dar cred că eşti o fiinţă
minunată. Şi mă deranjează cumplit să te văd tristă. Dacă el ar fi aici,
l-aş… l-aş…
Maxon a scuturat frustrat din cap, apoi a oftat:
— Îmi pare rău, America.
M-a îmbrăţişat din nou, iar eu mi-am sprijinit capul de umărul lui
puternic. Ştiam că Maxon avea să-şi ţină promisiunea. Îmi găsisem
consolarea probabil în ultimul loc în care mă gândeam că e posibil să
dau peste aşa ceva.

167
 Capitolul 16

Când m-am trezit a doua zi, aveam pleoapele umflate. În timp ce

mă frecam la ochi, m-am gândit că fusese o idee bună să îi spun totul
lui Maxon. Părea amuzant că palatul – această cuşcă frumoasă – era
singurul loc în care puteam vorbi deschis despre ce simţeam.
Începusem să mă obişnuiesc cu promisiunea lui Maxon, ştiind că
aici voi fi în siguranţă. Procesul în urma căruia Maxon ajungea să
aleagă o fată din treizeci şi cinci de concurente avea să dureze
săptămâni, poate chiar luni întregi. Nu aveam nevoie decât de timp
şi spaţiu. Nu eram sigură că puteam să-l uit pe Aspen. O auzisem de
multe ori pe mama spunând că prima dragoste nu se uită niciodată.
Dar poate că aveam să fiu din nou eu însămi mai curând decât
speram, dacă lăsam timpul să se aştearnă între noi.
Slujnicele nu mi-au pus întrebări despre ochii mei umflaţi, ci pur
şi simplu au avut grijă să-i facă să arate bine. Nu s-au luat de părul
meu vâlvoi, ci s-au mulţumit doar să-l perie. Iar eu eram
recunoscătoare pentru asta. Nu era ca acasă, unde toţi vedeau că
sunt supărată şi nu făceau nimic în legătură cu asta. Simţeam că
acele trei femei îşi făceau griji pentru mine. În consecinţă, mă tratau
cu o atenţie deosebită.
Pe la mijlocul dimineţii, eram pregătită să-mi încep ziua. Era
sâmbătă, aşa că n-aveam nimic în program, deşi era singura zi din
săptămână în care ni se cerea să stăm în Salonul Doamnelor. Palatul
primea oaspeţi în zilele de sâmbătă şi fuseserăm avertizate că s-ar
putea să fie oameni dornici să ne cunoască. Nu eram foarte
entuziasmată în legătură cu acest lucru, dar cel puţin puteam purta
pentru prima oară blugii pe care îi primisem. Desigur, erau cei mai

168
buni pe care îi avusesem vreodată. Pentru că eu şi Maxon ne
înţelegeam atât de bine, speram că mă va lăsa să-i păstrez după ce
voi pleca.
M-am dus jos mergând încet, puţin obosită din cauza
evenimentelor din seara precedentă. Le-am auzit pe fete sporovăind
înainte de a ajunge în Salonul Doamnelor, iar când am păşit
înăuntru, Marlee m-a apucat de mână şi m-a tras către două scaune
din fundul încăperii.
— În sfârşit, ai venit! Te aşteptam, a spus ea.
— Scuze, Marlee. Am avut o noapte proastă şi n-am dormit prea
bine.
S-a întors brusc spre mine, sesizând probabil tristeţea din vocea
mea, dar s-a hotărât că era mai bine să-şi concentreze atenţia asupra
blugilor pe care îi purtam.
— Pantalonii ăştia sunt fantastici!
— Ştiu. N-am mai avut niciodată ceva făcut dintr-un asemenea
material.
Ridicasem puţin vocea. M-am hotărât să revin la vechea mea
regulă: Aspen n-avea voie aici. L-am dat la o parte şi am devenit
atentă la cea de-a doua persoană preferată din palat.
— Scuze că te-am făcut să aştepţi. Despre ce voiai să vorbim?
Marlee şovăia. Şi-a muşcat buzele şi m-a invitat să ne aşezăm. Nu
era nimeni prin preajmă. Probabil că avea un secret.
— De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că n-ar trebui
să-ţi spun. Uneori uit că noi concurăm pentru acelaşi lucru.
Oh! Avea secrete în legătură cu Maxon. Trebuia să le aflu.
— Ştiu ce simţi, Marlee. Dar cred că am putea deveni bune
prietene. Nu te pot considera adversara mea.
— Da. Şi tu eşti super de treabă. Iar oamenii te adoră. Vreau să
spun, probabil că vei câştiga…
Părea puţin abătută la acest gând.
Trebuia să mă forţez să nu tresar sau să râd la aceste cuvinte.
— Marlee, pot să-ţi spun un secret?
169
 Vorbeam pe un ton blând şi sincer. Speram să mă creadă.
— Desigur, America. Orice.
— Nu ştiu cine va câştiga chestia asta. Zău, ar putea fi oricine din
sală. Bănuiesc că toate fetele cred în reuşita lor, dar eu ştiu de acum
că, dacă nu pot fi eu, mi-aş dori să te aleagă pe tine. Pari generoasă şi
onestă. Cred că vei fi o prinţesă minunată. Sincer.
Era aproape tot adevărul.
— Iar eu cred că eşti inteligentă şi frumoasă, a şoptit Marlee. Şi tu
vei fi minunată.
Mi-am lăsat capul în jos. Era drăguţ din partea ei să mă considere
aşa. Mă simţeam puţin nelalocul meu când oamenii vorbeau aşa
despre mine… May, Kenna, slujnicele mele… era incredibil cât de
mulţi oameni considerau că aş fi o prinţesă bună. Eram, oare,
singura care vedea câte defecte aveam? Eram lipsită de rafinament.
Nu puteam fi autoritară sau extrem de organizată. Eram egoistă,
aveam un temperament îngrozitor şi nu-mi plăcea să stau în faţa
oamenilor. Şi nu eram curajoasă. Pentru acest post trebuia să fii
curajos. Pentru că ăsta era adevărul: nu era un mariaj, ci o poziţie.
— Cred asta despre multe fete, a recunoscut ea. E ca şi cum toate
au o calitate pe care eu n-o am, iar asta le face mai bune decât mine.
— Asta e chestia, Marlee. Probabil că poţi găsi la fiecare persoană
din sala asta ceva special. Dar cine ştie ce anume caută Maxon?
Ea a scuturat din cap.
— Aşa că hai să nu ne facem griji în legătură cu asta. Poţi să-mi
spui orice doreşti. Am să-ţi păstrez secretele dacă şi tu le vei păstra
pe-ale mele. Putem să ne sprijinim una pe cealaltă, dacă vrei. E
frumos să ai prieteni aici.
A zâmbit, apoi a aruncat o privire prin încăpere, asigurându-se că
nimeni nu ne putea auzi.
— Eu şi Maxon am avut deja o întâlnire, a şoptit ea.
— Da? am întrebat-o.
Eram extrem de curioasă şi nu mă puteam abţine. Voiam să ştiu
dacă reuşise să fie mai puţin băţos în compania ei. Şi voiam să aflu
170
dacă o plăcea.
— A trimis o scrisoare prin slujnicele mele şi m-a întrebat dacă ne
putem vedea joi.
Am zâmbit în timp ce Marlee vorbea, amintindu-mi că în ziua de
dinainte să-i trimită scrisoarea eu şi Maxon hotărâserăm să eliminăm
aceste formalisme.
— I-am scris că acceptam invitaţia, de parcă l-aş putea refuza
vreodată! A venit să mă ia şi ne-am plimbat pe lângă palat. Am
vorbit despre pasiunile noastre şi am descoperit că ne plac acelaşi
gen de filme. Aşa că am coborât la demisol. Ai văzut sala de cinema
de-aici?
— Nu.
Nu fusesem niciodată la cinema şi de-abia aşteptam să mi-o
descrie.
— Oh, e perfectă! Scaunele sunt confortabile şi se pot da pe spate,
şi poţi să faci şi pop-corn – au un aparat special! Maxon s-a dus şi a
făcut un castron! A fost atât de drăguţ, America! A pus prea mult
ulei, şi prima porţie s-a ars. A trebuit să cheme pe cineva ca să cureţe
şi să încerce din nou.
Mi-am dat ochii peste cap. Bravo, Maxon, bravo… Cel puţin,
Marlee părea să creadă că fusese adorabil.
— Apoi, ne-am uitat la film, iar la sfârşit, la partea romantică, m-a
luat de mână! Credeam c-o să leşin. Vreau să spun, îl luasem de braţ
când ne-am plimbat, dar asta e eticheta. El însă m-a luat de mână la
film…
A oftat şi s-a rezemat de spătarul scaunului.
Am chicotit. Marlee părea cu totul fermecată. Da, da, da!
— De-abia aştept să mă viziteze din nou. E atât de chipeş, nu? a
întrebat ea.
— Da, e drăguţ.
— Haide, America! Sigur ai observat ochii aceia şi vocea…
— Exceptând partea când râde!
Mă amuza teribil felul lui Maxon de a râde. Era adorabil, dar
171
ciudat. Evacua aerul din plămâni, apoi scotea un sunet întretăiat
când inhala, ca un soi de râs în râs.
— Bine, admit, are un fel amuzant de a râde, dar e simpatic.
— Sigur, dacă de fiecare dată când râde îţi place să-ţi susure în
ureche minunatul sunet al unui atac de astm.
Marlee nu s-a mai putut abţine şi s-a aplecat, pradă unei crize de
râs.
— Bine, bine, a spus ea, ridicându-se să ia o gură de aer. Trebuie
totuşi să găseşti ceva atrăgător la el.
Am deschis gura, iar apoi am închis-o de două sau trei ori. Eram
tentată să mai râd puţin de Maxon, dar nu voiam ca Marlee să-l vadă
într-o lumină proastă. Aşa că m-am gândit mai bine.
Ce era atractiv la Maxon?
— Ei bine, când lasă garda jos, e OK. În momentul în care pur şi
simplu vorbeşte fără să caute cuvinte pompoase sau când îl prinzi
uitându-se la ceva ca şi când… ar căuta frumuseţea acelui lucru.
Marlee a zâmbit, şi am înţeles că ştia despre ce vorbesc.
— Şi, vezi tu, îmi place că el pare cu adevărat implicat când e
acolo. Cu toate că are o ţară de condus şi o mie de lucruri de făcut, e
ca şi cum uită de toate când e cu tine. Se dedică întru totul fetei pe
care o are în faţă. Îmi place asta. Şi… ei bine, nu spune nimănui, dar
braţele lui! Îmi plac braţele lui.
M-am îmbujorat. Ce proastă eram… de ce nu mă limitasem la
lucrurile simple? Din fericire, Marlee era fericită să continue
conversaţia.
— Da! Chiar le poţi simţi pe sub acele costume groase, nu-i aşa?
Probabil că e foarte puternic, a izbucnit Marlee.
— Mă întreb de ce. Vreau să zic, ce rost are să fie atât de puternic?
Face muncă de birou. E ciudat.
— Poate că îi place să facă exerciţii în faţa oglinzii, a spus Marlee,
flexându-şi braţele micuţe.
— Ha, ha! Pun pariu că asta e. Te provoc să-l întrebi!
— În niciun caz!
172
 Se părea că Marlee avusese parte de o întâlnire minunată. Mă
întrebam de ce cu o seară în urmă Maxon nu menţionase nimic.
Judecând după reacţia lui, ai fi zis că nici măcar nu fuseseră
împreună. Din timiditate oare?
M-am uitat prin sală şi am văzut că mai bine de jumătate dintre
fete păreau încordate sau nefericite. Janelle, Emmica şi Zoe ascultau
cu atenţie ce spunea Kriss. Aceasta zâmbea şi era însufleţită, dar
Janelle era agitată, iar Zoe îşi rodea unghiile. Emmica se freca
absentă sub ureche, ca şi când o durea ceva. Lângă ele stăteau
Celeste şi Anna, o pereche nepotrivită purtând o conversaţie
aprinsă. Ca de obicei, Celeste părea extrem de îngâmfată. Marlee
mi-a urmărit privirea şi mi-a dat lămuriri:
— Fetele care sunt bosumflate nu au fost invitate încă la întâlnire.
Maxon mi-a spus că eram a doua fată cu care ieşea în ziua respectivă.
Încearcă să petreacă timp cu toate fetele.
— Pe bune? Crezi că asta e?
— Da. Adică, uită-te la noi două. Suntem OK, şi asta pentru că
ne-a văzut în particular. Ştim că ne-a plăcut suficient de mult cât să
nu ne dea afară. Au început să discute cu cine s-a întâlnit şi cu cine
nu. Fetele sunt îngrijorate că le face să aştepte deoarece nu e interesat
şi că, odată ce le va vedea, pur şi simplu le va spune să plece acasă.
De ce nu-mi spusese nimic din toate astea? Nu eram prieteni? Un
prieten ar fi vorbit despre astfel de lucruri. Luându-mă după
zâmbetele lor, se întâlnise cu cel puţin douăsprezece fete.
Petrecuserăm cea mai mare parte a serii împreună, şi tot ce făcuse
Maxon fusese să mă determine să plâng. Ce fel de prieten ar fi ţinut
asemenea secrete în timp ce scotea totul de la mine?
Tuesday, care o ascultase pe Camille cu o expresie nerăbdătoare
pe chip, s-a ridicat de pe scaunul ei şi a aruncat o privire prin
încăpere. Ne-a găsit pe mine şi pe Marlee în colţ şi a venit degrabă
spre noi.
— Cum s-a desfăşurat întâlnirea voastră? a întrebat ea brusc.
— Bună, Tuesday, a spus Marlee pe un ton vesel.
173
 — Oh, taci! a strigat ea, iar apoi s-a întors spre mine. Haide,
America, varsă tot.
— Ţi-am spus.
— Nu. Seara trecută!
O slujnică a venit şi ne-a oferit ceai, pe care eram pregătită să-l
accept, dar Tuesday i-a făcut vânt.
— Cum…?
— Tiny v-a văzut împreună şi a povestit tuturor, a spus Marlee,
încercând să explice comportamentul lui Tuesday. Eşti singura care
s-a văzut cu el de două ori. Multe fete care nu au fost invitate la
întâlnire se plâng, spunând că nu e corect. Dar nu e vina ta că te
place.
— Nu e deloc cinstit, a început Tuesday cu văicăreala. Eu nu l-am
văzut în afara orelor de masă, nici măcar în trecere. Ce Dumnezeu aţi
făcut?
— Noi… ăăă… ne-am dus în grădină. Ştie că-mi place să ies afară.
Şi pur şi simplu am vorbit.
Eram puţin agitată, ca şi când dădusem de belea. Tuesday era atât
de încordată, încât a trebuit să mă uit în altă parte. Când am făcut
asta, am văzut că fetele din apropiere ne ascultau cu atenţie.
— Pur şi simplu aţi vorbit? m-a întrebat, ea, sceptică.
Am ridicat din umeri:
— Asta-i tot.
Tuesday a pufnit şi s-a dus la masa lui Kriss, îndemnând-o să-şi
spună din nou povestea. Împietrisem.
— Eşti bine, America? m-a întrebat Marlee, făcându-mă să revin
la realitate.
— Da. De ce?
— Pari supărată.
Marlee părea îngrijorată.
— Nu. Nu am nimic. Totul e minunat.
Deodată, atât de repede, încât nu aş fi observat dacă fetele n-ar fi
fost atât de aproape, Anna Farmer – o fată din Patru a cărei familie
174
trăia din cultivarea pământului – s-a întins şi i-a tras o palmă lui
Celeste.
Câteva fete au icnit, inclusiv eu. Cele care rataseră scena s-au
întors şi au întrebat ce se întâmplase, cea mai sonoră fiind Tiny, care
cu vocea ei piţigăiată a spart bruma de linişte care mai rămăsese în
sală.
— Oh, Anna, nu! a spus Emmica oftând.
Imediat după incident, Anna a priceput ce făcuse. Probabil că
avea să fie trimisă acasă; nu aveam voie să ne luăm la bătaie cu alte
Alese. Emmica a început să plângă, în timp ce Anna s-a aşezat într-o
tăcere deplină. Amândouă erau fete de fermieri şi se împrieteniseră
de la bun început. Nu îmi puteam imagina cum m-aş fi simţit dacă
Marlee ar fi trebuit să plece.
Anna, pe care o cunoscusem în treacăt, îmi păruse o fiinţă liniştită.
Ştiam că nu-i stătea în fire să atace pe cineva. Pe durata asediului, se
aşezase în genunchi şi se rugase.
Fără îndoială că fusese provocată, dar nimeni nu se aflase prin
apropiere pentru a servi drept martor. Ar fi fost cuvântul Annei
împotriva cuvântului lui Celeste, iar Celeste avea de partea ei o
încăpere plină de oameni care văzuseră că fusese lovită. Mai mult ca
sigur că Maxon avea să fie nevoit să o trimită pe Anna acasă pentru a
da o lecţie celorlalte fete.
Ochii Annei s-au umplut de lacrimi când Celeste i-a şoptit ceva şi
a ieşit iute din sală.
Anna a plecat înainte de cină.

175
 Capitolul 17

— Cine a fost preşedintele Statelor Unite în timpul celui de-al

Treilea Război Mondial? ne-a întrebat Silvia.
Pe asta n-o ştiam, aşa că m-am uitat în altă parte, sperând ca Silvia
să nu mă strige. Din fericire, Amy a ridicat mâna şi a răspuns.
— Preşedintele Wallis.
Ne aflam din nou în Sala Mare, începând săptămâna cu o lecţie de
istorie. De fapt, era mai mult un test de cunoştinţe. Se părea că în
acest domeniu existau multe diferenţe, atât în privinţa faptelor, cât şi
a nivelului de informaţie. Când trebuia să studiem istoria, mama
prefera să ne vorbească liber. Aveam manuale şi caiete de exerciţii
pentru engleză şi matematică, dar, când venea vorba de poveştile
care formau trecutul nostru, erau foarte puţine lucruri despre care
ştiam sigur că sunt adevărate.
— Corect. Preşedintele Wallis a condus ţara înainte de asediul
chinezilor, dar şi pe toată durata războiului, a confirmat Silvia.
Repetam într-una acel nume. Wallis, Wallis, Wallis.
Voiam să-i povestesc asta lui May şi lui Gerad când aveam să
ajung acasă, dar în ultimul timp învăţam atât de multe lucruri, încât
era aproape imposibil să reţin totul.
— Care a fost motivul invaziei? Celeste?
Tânăra a zâmbit:
— Banii. Americanii le datorau o mulţime de bani şi nu îi puteau
plăti.
— Excelent, Celeste.
Silvia i-a oferit un zâmbet larg. Cum reuşea Celeste să joace pe
toată lumea pe degete? Era extrem de enervant.

176
 — Când Statele Unite n-au putut să-şi plătească datoria imensă,
chinezii au invadat ţara. Din nefericire pentru ei, acest lucru nu le-a
adus banii înapoi, pentru că Statele Unite se aflau în faliment. Le-a
oferit în schimb mână de lucru americană. Şi când chinezii au
preluat frâiele, cum au redenumit ei Statele Unite?
Am ridicat mâna împreună cu alte fete.
— Jenna? a strigat Silvia.
— Statul American al Chinei.
— Da. Statul American al Chinei semăna cu fosta ţară, dar doar în
aparenţă. Chinezii trăgeau toate sforile, influenţând orice mişcare
politică importantă şi modificând legislaţia în avantajul lor.
Am aruncat o privire prin sală. Unele fete păreau buimăcite.
Credeam că toată lumea ştia asta.
— Are cineva ceva de adăugat? a întrebat Silvia.
Bariel a început să vorbească pe un glas subţire:
— Invazia chinezilor a determinat unele ţări, în special pe cele din
Europa, să se alieze.
— Da, a răspuns Silvia. Dar, la acea vreme, Statul American al
Chinei nu avea prieteni. Le-a luat cinci ani să se regrupeze, şi de-abia
puteau face faţă situaţiei, aşa că nici nu intra în discuţie să formeze
alianţe.
A încercat să sublinieze toate astea printr-o privire obosită.
— Statul American al Chinei plănuia să se revolte împotriva
Chinei, dar a fost din nou invadat. Ce ţară a iniţiat acel atac?
De data asta s-au ridicat mai multe mâini.
— Rusia, a spus cineva, înainte de a primi permisiunea de a vorbi.
Silvia a scrutat sala, dar n-a reuşit să depisteze infractorul.
— Corect, a spus ea, uşor iritată. Rusia a încercat să se extindă în
ambele direcţii, dar a eşuat, dându-i astfel Statului American al
Chinei şansa de a riposta. Cum?
Kriss a ridicat mâna şi a răspuns:
— Ţările de pe continentul nord-american şi-au unit forţele
împotriva Rusiei, iar lupta lor a fost încununată de succes, deoarece
177
chinezii îi atacaseră la rândul lor pe ruşi când aceştia încercaseră să
le ocupe teritoriul.
Silvia a zâmbit mândră:
— Da. Şi cine a condus asaltul împotriva Rusiei?
Întreaga sală a strigat răspunsul:
— Gregory Illéa!
Unele fete au şi bătut din palme.
Silvia a încuviinţat cu o mişcare a capului:
— Şi aşa a luat fiinţă ţara noastră. Statul American al Chinei a
făcut front comun cu aliatele sale, dar, pentru că reputaţia Statelor
Unite era compromisă, nimeni n-a mai vrut să preia acel nume. Aşa
că o nouă naţiune a apărut sub numele şi conducerea lui Gregory
Illéa. El a salvat ţara.
Emmica a ridicat mâna, iar Silvia i-a dat voie să vorbească.
— Avem foarte multe motive să fim mândri de el. Pentru noi e
ceva firesc să ne servim ţara, dar Illéa era un simplu cetăţean atunci
când şi-a donat banii şi şi-a pus cunoştinţele la dispoziţia tuturor. Şi
din acel moment a schimbat totul, a spus ea pe un ton plin de zel.
— Bine zis, a încuviinţat Silvia. Şi exact ca el, una dintre voi va
ajunge să facă parte din casa regală. Gregory Illéa a devenit rege, iar
membrii familiei lui s-au înrudit cu o altă casă regală. Curând,
cineva din această încăpere va deveni regină şi va intra în această
familie.
Silvia părea copleşită de emoţie, iar când Tuesday a ridicat mâna,
i-a luat ceva timp până să-i dea permisiunea de a vorbi.
— Ăăă… care este motivul pentru care toate aceste informaţii nu
apar într-o carte de istorie? Ne-ar ajuta să învăţăm ceva despre
trecutul nostru.
Glasul îi era străbătut de o undă de mânie.
Silvia a scuturat din cap:
— Dragele mele, istoria nu e ceva ce învăţaţi, ci ceva ce ar trebui
să ştiţi.
Marlee s-a întors spre mine şi a şoptit:
178
 — Dar e clar că nu ştim.
S-a amuzat de propria glumă, apoi s-a întors din nou spremSilvia.
M-am întrebat atunci de ce existau atâtea versiuni şi de ce trebuia
să ghicim adevărul. Care era motivul pentru care nu ni se dădeau
cărţi de istorie?
Mi-am amintit o întâmplare petrecută cu ceva ani în urmă. Mă
dusesem în camera părinţilor deoarece mama îmi spusese că puteam
alege singură o carte pentru ora de engleză. În timp ce căutam, o
carte groasă, veche, dosită într-un colţ, îmi atrăsese atenţia. Era o
istorie a Statelor Unite. Tata intrase câteva minute mai târziu, văzuse
ce citeam şi îmi spusese că era în regulă atât timp cât nu spuneam
nimic nimănui.
Când tata mă rugase să ţin secretul, acceptasem fără să-l întreb de
ce. Apoi răsfoisem cartea cu plăcere. Mă rog, paginile care se mai
puteau citi. Multe dintre ele fuseseră rupte, iar marginile arătau de
parcă fuseseră arse, dar tot reuşisem să dau peste o fotografie cu
vechea Casă Albă şi să citesc despre cum erau sărbătorile în trecut.
Nu mă gândisem niciodată să pun totul sub semnul întrebării
înainte de acel moment când ne fusese înfăţişat tot adevărul. De ce
ne lăsa regele să-l bănuim doar?

Bliţurile au clipit din nou, imortalizându-i pe Maxon şi pe Natalie

zâmbind.
— Lady Natalie, vă rog să lăsaţi bărbia puţin mai jos. Perfect.
Fotograful a făcut o altă poză, iluminând încăperea.
— Cred că asta e bună. Cine e următoarea? a strigat el.
Celeste a păşit înainte, un grup de slujnice roind în jurul ei înainte
ca fotograful să se apuce de treabă. Natalie, care stătea încă lângă
Maxon, a spus ceva şi a ridicat un picior la spate, flirtând fără ruşine.
Prinţul i-a răspuns aproape în şoaptă, iar ea a chicotit în timp ce se
îndepărta.
Cu o zi în urmă, după lecţia de istorie, ni se spusese că această
şedinţă foto era doar pentru public, dar îmi venea greu să cred că nu
179
exista un motiv ascuns. Cineva scrisese un articol într-o revistă
despre cum trebuie să arate o prinţesă. Nu citisem articolul, dar
Emmica şi alte fete reuşiseră să pună mâna pe el. După spusele lor,
era vorba despre Maxon şi despre faptul că trebuia să găsească pe
cineva cu o înfăţişare aristocratică şi care ieşea bine în fotografii
alături de el, cineva care ar fi dat bine pe un timbru.
Aşa că acum eram aliniate toate în rochii crem, identice, fără
mâneci, largi în talie, cu o eşarfă roşie, grea, pusă pe umeri, şi făceam
poze cu Maxon. Fotografiile aveau să fie tipărite în aceeaşi revistă,
iar echipa editorială avea să facă un clasament. Nu mă simţeam prea
bine în legătură cu asta. Ideea că Maxon nu căuta decât un chip
drăguţ mă deranjase încă de la început. Pentru că între timp aflasem
mai multe despre el, ştiam că nu era adevărat, dar mi-am dat seama
că asta era percepţia publică despre prinţ.
Am oftat. Unele fete se plimbau prin încăpere, sporovăind şi
gustând din mâncăruri cu care nu se puteau murdări, dar
majoritatea, inclusiv eu, stăteam în jurul studioului amenajat în Sala
Mare. O tapiserie mare şi aurie, care îmi amintea de pânzele pe care
tata le folosea acasă când picta, atârna de un perete şi se revărsa pe
podea. De-o parte era aşezată o canapea, iar de cealaltă, o coloană. În
mijloc era stema Illéei, ceea ce dădea întregii scene un aer patriotic.
Alesele mergeau pe rând pentru a fi fotografiate, iar fetele care
stăteau pe margine discutau în şoaptă despre lucrurile care le
plăceau sau nu le plăceau, şi despre ce aveau ele de gând să facă.
Celeste s-a îndreptat spre Maxon cu ochi strălucitori şi i-a zâmbit.
Când a ajuns lângă, şi-a lipit buzele de urechea lui şi i-a şoptit ceva.
Oricare ar fi fost mesajul, Maxon a lăsat capul pe spate, a râs, apoi a
încuviinţat, fiind de acord cu micul ei secret. Era ciudat să-l văd în
ipostaza asta. Cum putea cineva care se înţelegea atât de bine cu
mine să se poarte la fel cu o persoană ca ea?
— În regulă, domnişoară, uitaţi-vă la cameră şi zâmbiţi, vă rog, i-a
spus fotograful, iar Celeste a făcut întocmai.
S-a întors spre Maxon şi şi-a pus mâna pe pieptul lui, şi-a înclinat
180
capul şi a zâmbit profesionist. Părea să ştie cum să folosească lumina
în avantajul ei şi îi tot cerea lui Maxon să-şi schimbe poziţia. În timp
ce unele fete nu se grăbeau, trăgând cât mai mult de timp – în special
cele cu care el încă nu se întâlnise –, se părea că Celeste voia să arate
cât de eficientă era.
A terminat cât ai zice peşte, iar fotograful a strigat-o pe
următoarea fată. Eram atât de preocupată să o urmăresc pe Celeste
trecându-şi degetele peste braţul lui Maxon la sfârşitul şedinţei lor
foto, încât o slujnică a trebuit să-mi atragă atenţia pe un ton amabil
că era rândul meu.
Am dat uşor din cap şi m-am concentrat asupra următoarelor
mişcări. Mi-am strâns rochia şi m-am îndreptat spre Maxon. Privirea
i-a zburat de la Celeste la mine şi, poate că mi s-a părut mie, faţa i s-a
luminat puţin.
— Bună, draga mea, a cântat.
— Nu începe, l-am avertizat, dar el a chicotit şi a întins mâinile.
— Stai puţin. Eşarfa ta e strâmbă.
— Nu mă surprinde.
Chestia aia blestemată era atât de grea, încât îmi aluneca de pe
umeri la fiecare pas.
— Presupun că acum e mai bine, a spus el pe un ton glumeţ.
— În schimb, tu eşti numai bun de agăţat de tavan, i-am servit-o,
glumind pe seama medaliilor strălucitoare pe care le purta pe piept.
Costumul lui, o versiune mai elegantă a uniformei purtate de
soldaţi, avea nişte chestii aurii pe umeri, iar o sabie îi atârna la şold.
Era un pic prea mult.
— Priviţi spre aparat, vă rog, a strigat fotograful.
Mi-am ridicat privirea şi l-am văzut nu numai pe el, dar şi pe
celelalte fete care mă urmăreau, iar asta m-a făcut să devin nervoasă.
Mi-am şters mâinile umede de rochie şi am expirat.
— Nu fi emoţionată, mi-a şoptit Maxon.
— Nu-mi place ca toată lumea să stea cu ochii pe mine.
M-a tras foarte aproape şi mi-a pus o mână pe talie. Am vrut să
181
mă retrag, dar Maxon mă ţinea lipită de el.
— Uită-te la mine ca şi cum nu m-ai putea suporta, a spus el,
îngustându-şi ochii şi ţuguindu-şi buzele, ceea ce m-a făcut să
izbucnesc în râs.
Bliţul s-a declanşat exact în acel moment, surprinzându-ne
râzând.
— Vezi, a spus Maxon. Nu e atât de rău.
— Bănuiesc că nu.
După câteva minute, timp în care fotograful striga instrucţiuni, iar
Maxon îşi schimba poziţia, îmbrăţişându-mă uşor sau lipindu-mă cu
spatele de pieptul lui, m-am relaxat.
— Perfect, a spus fotograful. Putem face câteva pe canapea?
Pe la jumătatea şedinţei am început să mă simt mai bine şi m-am
aşezat lângă Maxon în cel mai firesc mod. Din când în când râdea de
mine sau mă gâdila, făcându-mă mai întâi să zâmbesc, apoi să
izbucnesc în râs. Speram ca fotograful să surprindă momentele când
eram liniştită, altminteri şedinţa avea să fie un dezastru.
Cu coada ochiului am observat pe cineva de pe margine făcând
un semn cu mâna, încercând să-i atragă atenţia lui Maxon. Era un
bărbat în costum care în mod clar voia să stea de vorbă cu prinţul.
Maxon a încuviinţat, dar bărbatul a ezitat pentru că eram încă acolo.
— Nu e nicio problemă, a spus Maxon, iar bărbatul a venit şi a
îngenuncheat în faţa lui.
— Maiestatea Voastră, în Midston s-a înregistrat un atac al
rebelilor, a spus el.
Maxon a oftat şi şi-a plecat obosit capul.
— Au ars hectare întregi de lanuri şi au omorât douăsprezece
persoane.
— Unde anume în Midston?
— În vest, domnule, aproape de frontieră.
Maxon a dat uşor din cap, ca şi cum ar fi adăugat încă o piesă
într-un puzzle:
— Ce a spus tatăl meu?
182
 — Maiestatea Voastră, regele doreşte să audă de fapt părerea
dumneavoastră.
Maxon a fost luat prin surprindere, dar după o secundă a spus:
— Mobilizaţi trupele din sud-estul Sotei şi din Tammins. Nu
înaintaţi prea mult spre sudul Midstonului, pentru că ar fi o pierdere
de timp. Vedeţi dacă le putem da de urmă.
Bărbatul s-a ridicat şi a făcut o plecăciune:
— Prea bine, domnule.
Şi, la fel de iute cum venise, a şi plecat.
Ştiam că trebuia să ne întoarcem la fotografii, dar Maxon nu mai
părea interesat.
— Eşti bine? l-am întrebat.
Prinţul a făcut posomorât un semn cu capul:
— Mă gândeam la oamenii ăia.
— Poate că ar trebui să ne oprim, am sugerat.
A scuturat din cap, s-a îndreptat şi a zâmbit, luându-mă de mână:
— Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le stăpâneşti în această
profesie este capacitatea de a părea calm în orice împrejurare.
America, te rog să zâmbeşti.
M-am ridicat şi am zâmbit timid spre cameră în timp ce fotograful
apăsa într-una pe declanşator. Pe timpul acestor ultime cadre,
Maxon m-a strâns de mână, iar eu i-am răspuns la fel. Între noi s-a
creat o legătură, ceva profund şi adevărat.
— Vă mulţumesc foarte mult. Următoarea, vă rog, a strigat
fotograful.
Când ne-am ridicat, Maxon încă mă ţinea de mână:
— Te rog să nu spui nimic. E absolut necesar să păstrezi tăcerea.
— Desigur.
Am auzit ţăcănitul unor tocuri în apropiere şi mi-am adus aminte
că nu eram singuri şi că trebuia să plec, deşi, într-un fel, voiam să
mai rămân. Maxon m-a strâns de mână încă o dată şi mi-a dat
drumul, iar în timp ce mă îndepărtam, m-am gândit la câteva
lucruri. Era frumos să ştiu că Maxon avea suficientă încredere în
183
mine încât să mă lase să aflu un secret de stat, iar pentru o clipă
simţisem că fuseserăm singuri. Apoi m-am gândit la rebeli şi la
faptul că regele afla imediat de revoltele lor, în timp ce eu trebuia să
ţin pentru mine informaţiile de acest fel. Nu prea avea noimă.
— Janelle, draga mea, a spus Maxon când următoarea fată s-a
apropiat.
Am zâmbit în sinea mea la auzul acestei dezmierdări obosite. A
coborât tonul, dar tot l-am auzit spunând:
— Înainte să uit, spune-mi, eşti liberă în după-amiaza asta?
Am simţit un nod în stomac. Bănuiesc că era din cauza agitaţiei şi
a emoţiilor.

— Probabil că a făcut ceva îngrozitor, a insistat Amy.

— Nu asta reiese din ceea ce a spus ea, a contracarat Kriss.
Tuesday a tras-o de braţ pe Kriss:
— Mai spune o dată – ce anume a zis?
Janelle fusese trimisă acasă.
Era crucial să înţelegem această eliminare specială, deoarece era
prima care nu era cauzată de încălcarea vreunei reguli. Făcuse ceva
greşit, iar noi voiam să aflăm ce anume.
Kriss, care stătea vizavi de Janelle, o văzuse intrând şi fusese
singura persoană cu care vorbise înainte de a pleca. Kriss a oftat şi a
reluat pentru a treia oară povestea:
— Ea şi Maxon au ieşit să vâneze, dar ştiţi deja asta, a spus ea,
fluturând din mână de parcă încerca să-şi limpezească gândurile.
Toate fetele ştiau de întâlnirea lui Janelle. După şedinţa foto, ea
povestise despre planurile ei şi ale prinţului oricui voise s-o asculte.
— Asta a fost a doua ei întâlnire cu Maxon. E singura care a
beneficiat de două întâlniri, a spus Bariel.
— Nu, nu e singura, am murmurat eu.
Câteva fete s-au întors spre mine, confirmând spusele mele. Era
cât se poate de adevărat. Janelle era singura fată care avusese parte
de două întâlniri cu Maxon, cu excepţia mea. Nu că eu aş fi contat.
184
 Kriss a continuat:
— Când s-a întors, plângea. Am întrebat-o ce are, iar ea mi-a spus
că trebuie să îşi facă bagajele, pentru că Maxon i-a cerut să plece. Am
îmbrăţişat-o, deoarece era foarte supărată, şi am vrut să ştiu ce s-a
întâmplat. Mi-a zis că nu poate să-mi spună. Nu înţeleg. Nu avem
voie să spunem de ce am fost eliminate?
— Asta nu era una dintre reguli, nu? a întrebat Tuesday.
— Mie nu mi-a spus nimeni nimic în legătură cu asta, a replicat
Amy, iar câteva fete au aprobat-o.
— A mai spus ceva? a întrebat-o Celeste.
Kriss a oftat din nou.
— A zis că aş face mai bine să am grijă ce spun. Apoi a plecat şi a
trântit uşa.
În sală s-a aşternut tăcerea, toate fetele încercând să ghicească ce
putea însemna asta.
— Probabil că l-a insultat, a spus Elayna.
— Ei bine, dacă ăsta e motivul pentru care a plecat, atunci nu e
corect, de vreme ce Maxon a spus că cineva din încăperea asta l-a
insultat prima oară când au făcut cunoştinţă, s-a plâns Celeste.
Fetele au început să iscodească în jur, încercând să descopere
vinovata, plănuind poate să o dea şi pe ea afară – adică pe mine. Am
aruncat o privire agitată spre Marlee, iar ea a salvat situaţia.
— Să fi spus ceva în legătură cu ţara? Cu politica sau ceva de
genul ăsta?
Bariel a inspirat printre dinţii încleştaţi:
— Te rog! Cât de plictisitoare să fi fost întâlnirea lor dacă au ajuns
să vorbească despre politică? A discutat cineva de aici cu Maxon
despre probleme de stat?
N-a răspuns nimeni.
— Bineînţeles că nu, a spus Bariel. Maxon nu-şi caută un coleg de
muncă, ci o soţie.
— Nu crezi că-l subestimezi? a obiectat Kriss. Nu crezi că Maxon
îşi doreşte să aibă pe cineva care să aibă idei şi păreri?
185
 Celeste şi-a dat capul pe spate şi a râs.
— Maxon poate conduce ţara foarte bine. E pregătit pentru asta.
În plus, are echipe de oameni care-l ajută să ia decizii, aşa că de ce
şi-ar dori ca altcineva să-i spună ce să facă? Dacă aş fi în locul tău, aş
începe să învăţ să tac. Cel puţin până când se căsătoreşte cu tine.
Bariel s-a apropiat sfioasă de Celeste.
— Ceea ce nu se va întâmpla.
— Exact, a spus Celeste, zâmbind. De ce şi-ar bate capul Maxon cu
o zăludă din Trei când ar putea avea alături o fată din Doi?
— Hei! a strigat Tuesday. Lui Maxon nu-i pasă de numere.
— Bineînţeles că-i pasă, i-a răspuns Celeste ca şi cum ar fi vorbit
cu un copil. De ce crezi că toate fetele sub Patru au plecat?
— Eu sunt încă aici, am spus, ridicând mâna. Aşa că dacă tu crezi
că ţi-ai dat seama ce fel de om e, te înşeli.
— Oh, e fata care nu ştie când să tacă, a spus Celeste pe un ton
batjocoritor.
Am strâns pumnii, încercând să mă hotărăsc dacă s-o pocnesc sau
nu. Oare asta făcea parte din planul ei? Dar înainte să fac vreo
mişcare, Silvia a dat buzna pe uşă.
— Doamnelor, a sosit poşta! a strigat ea, iar atmosfera tensionată
din încăpere s-a destins.
Eram nerăbdătoare să luăm în primire ce ne aducea. Ne aflam la
palat de mai bine de două săptămâni, şi, exceptând cea de-a doua zi
după venire, când primisem acele scrisori de la familii, ăsta era
primul contact adevărat cu cei de-acasă.
— Să vedem, a spus Silvia, verificând teancul de scrisori, fără să
aibă nici cea mai mică idee despre cearta de mai devreme. Lady
Tiny? a strigat ea în timp ce privea prin sală.
Tiny a ridicat mâna şi a făcut un pas în faţă.
— Lady Elizabeth? Lady America?
Am alergat literalmente şi am înşfăcat scrisoarea din mâna ei.
Eram disperată să primesc veşti de la ai mei. De îndată ce am pus
mâna pe plic, m-am retras într-un colţ pentru a fi singură câteva
186
clipe.

Dragă America,
De-abia aştept ziua de vineri! Nu pot să cred că vei vorbi cu Gavril
Fadaye! Ce norocoasă eşti!

Nu mă simţeam deloc norocoasă. A doua zi aveam să fim faţă în

faţă cu Gavril şi nu ştiam ce urma să ne întrebe. Eram sigură că
aveam să mă fac de râs în ultimul hal.

De-abia aştept să-ţi aud vocea din nou. Mi-e dor să te aud cântând
prin casă. Mama nu mai cântă, aşa că e prea linişte de când ai plecat.
Îmi vei face cu mâna în emisiune?
Cum e Alegerea? Ai multe prietene acolo? Ai vorbit cu fetele care
au plecat? Mama spune că de-acum nu mai e nicio problemă dacă
pierzi. Jumătate dintre fetele care au fost trimise acasă sunt deja
logodite cu fiii unor primari sau ai unor celebrităţi. Zice că cineva te
va lua de soţie dacă Maxon n-o va face. Gerad speră să te căsătoreşti
mai degrabă cu un jucător de baseball decât cu un prinţ plictisitor.
Dar mie nu-mi pasă ce spune lumea. Maxon e superb!
L-ai sărutat?

Dacă l-am sărutat? De-abia făcuserăm cunoştinţă. Şi, oricum,

Maxon nu avea niciun motiv să mă sărute.

Fac pariu că sărutările lui sunt cele mai dulci din univers. Mă
gândesc că, dacă e prinţ, atunci nu poate fi altfel!
Am atât de multe lucruri să-ţi povestesc, dar mama vrea să mă duc
să pictez. Să-mi trimiţi o scrisoare adevărată cât mai repede. Una
lungă! Cu foarte multe detalii!
Te iubesc! Cu toţii te iubim.
May

Aşadar, bărbaţii bogaţi puseseră deja ochii pe fetele eliminate. Nu

187
ştiusem că, dacă erai izgonită de un viitor rege, te transformai
automat într-un lucru dorit. Mă plimbam prin sală, gândindu-mă la
cuvintele lui May.
Voiam să ştiu ce se întâmplă. Mă întrebam ce anume păţise Janelle
şi eram curioasă dacă Maxon avea să se întâlnească în acea seară cu o
altă fată. Voiam neapărat să-l văd.
Scotoceam prin minte, căutând o metodă simplă de a-i vorbi. În
timp ce mă gândeam, m-am uitat lung la hârtia din mâinile mele.
A doua pagină a scrisorii lui May era aproape goală. În timp ce
mergeam, am rupt o bucăţică din ea. Unele fete erau adâncite în
lectura scrisorilor primite, iar altele împărtăşeau veştile de acasă.
După puţin timp de gândire, m-am oprit lângă registrul de oaspeţi
din Salonul Doamnelor şi am ridicat stiloul.
Am mâzgălit iute pe bucăţica mea de hârtie:

Maiestatea Voastră…
Mă trag de ureche. Oricând.

Am ieşit din sală ca şi cum voiam să mă duc la baie şi am aruncat

o privire de-a lungul holului. Era gol. Am stat acolo, aşteptând, până
ce o slujnică a apărut după colţ cu o tavă de ceai în mâini.
— Mă scuzi! am strigat-o.
Vocea mi-a răsunat pe holurile înalte. Fata a făcut o reverenţă în
faţa mea:
— Da, domnişoară?
— Te duci la prinţ?
A zâmbit:
— Da, domnişoară.
— Vrei, te rog, să-i duci asta din partea mea?
I-am întins bileţelul împăturit.
— Sigur că da, domnişoară!
L-a luat nerăbdătoare şi s-a îndepărtat, cu un pas dintr-odată mai
sprinten. N-aveam nicio îndoială că avea să-l citească îndată ce ieşea

188
din raza mea vizuală, dar mă simţeam în siguranţă la gândul că
scrisesem un mesaj codat.
Holurile mi se păreau captivante, oricare dintre ele fiind mai
împodobit decât toată casa mea. Tapetul, oglinzile cu rame de aur,
vazele uriaşe cu flori proaspete – toate erau extrem de frumoase.
Covoarele erau mari şi imaculate, ferestrele străluceau, iar tablourile
de pe pereţi erau incredibil de frumoase.
Unele dintre ele erau pictate de artişti pe care îi cunoşteam – ca
van Gogh şi Picasso. Mai erau acolo şi fotografii ce înfăţişau clădiri
pe care le mai văzusem şi înainte. Una era cu legendara Casă Albă.
Îmi doream să o văd, chiar dacă prin comparaţie, bazându-mă pe
ceea ce citisem şi văzusem în vechea carte de istorie, palatul regelui
era mult mai mare şi mai luxos.
Am mai făcut câţiva paşi şi am dat de un portret al familiei regale.
Părea vechi; Maxon era mai scund decât mama lui. Acum o întrecea
cu mult în înălţime.
De când mă aflam aici, nu-i văzusem împreună decât seara, la
cină, şi la transmisiunile Actualităţilor din Illéa.
Erau nişte persoane foarte rezervate? Le displăcea oare prezenţa
acestor fete străine care se aflau în casa lor? Formau o familie doar
din pricina sângelui şi a îndatoririlor? Nu ştiam ce să cred despre
această familie invizibilă.
— America?
M-am întors. Maxon venea spre mine în pas alergător. Parcă îl
vedeam pentru prima oară.
Îşi dăduse jos sacoul şi îşi suflecase mânecile cămăşii albe. Nodul
cravatei albastre era lărgit, iar părul care îi era mereu pieptănat pe
spate sălta uşor în timp ce se apropia de mine. În comparaţie cu
persoana în uniformă de la şedinţa foto, părea mai copilăros, mai
real.
Am înlemnit. Maxon a venit lângă mine şi m-a apucat de
încheieturile mâinilor.
— Eşti bine? Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
189
 Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Sunt bine, i-am răspuns.
Maxon a expirat. Mi-am dat seama că îşi ţinuse respiraţia.
— Slavă Domnului! Când am primit biletul tău, am crezut că ţi-e
rău sau că familiei tale i s-a întâmplat ceva.
— Oh! Nu. Maxon, îmi cer scuze. Acum îmi dau seama că n-a fost
o idee bună. Doar că nu ştiam dacă vei veni la cină şi voiam să te
văd.
— Da? De ce? m-a întrebat.
Mă privea cercetător, ca şi cum ar fi încercat să se asigure că eram
teafără şi nevătămată.
— Pur şi simplu voiam să te văd.
Maxon s-a oprit. Pe faţă i se citea uimirea:
— Pur şi simplu voiai să mă vezi?
Părea fericit şi surprins.
— Nu fi şocat. De obicei, prietenii petrec destul de mult timp
împreună.
Tonul meu sugera că era un lucru normal.
— Ah! Eşti supărată pe mine pentru că am fost ocupat toată
săptămâna, nu? Nu voiam să neglijez prietenia noastră, America.
Acum trecuse la tonul oficial.
— Nu, nu simt supărată. Pur şi simplu îţi explicam. Pari ocupat.
Întoarce-te la treabă, ne vedem când eşti liber.
Am observat că încă mă ţinea de încheieturi.
— De fapt, te superi dacă mai stau câteva minute? Sus are loc o
întrunire în care se discută bugetul, iar eu urăsc astfel de reuniuni.
Fără să aştepte să-i răspund, Maxon m-a condus spre o canapea
mică şi pluşată de sub o fereastră, iar eu am chicotit când ne-am
aşezat.
— Ce e aşa de amuzant?
— Tu, am spus, zâmbind. E drăguţ să te văd sâcâit de îndatoririle
tale. În orice caz, ce e atât de rău cu şedinţele alea?
— Oh, America! a spus el, uitându-se din nou la mine. Se învârt în
190
jurul cozii. Tata face o treabă bună calmându-i pe consilieri, dar e
foarte greu să îndrumi comitetele în direcţii precise. Mama îi spune
mereu tatei să ofere mai mult şcolilor – crede că şansele de a deveni
infractor sunt mult mai mici dacă ai o educaţie adecvată, iar eu sunt
de acord cu ea –, dar tata nu are niciodată suficientă putere pentru
a-i determina să ia din alte sectoare unde s-ar putea descurca foarte
bine cu fonduri mai mici. Chestia asta mă înfurie! Şi pentru că nu
sunt eu cel care conduce, părerea mea e dată la o parte cu foarte
mare uşurinţă.
Maxon şi-a pus coatele pe genunchi, sprijinindu-şi capul în mâini.
Părea obosit.
Puteam întrezări acum o parte din lumea lui Maxon, cu toate că
era la fel greu de înţeles ca întotdeauna. Cum să respingi cererea
viitorului tău suveran?
— Îmi pare rău. Dar priveşte partea bună a lucrurilor – pe viitor,
părerea ta va conta mai mult, i-am spus, mângâindu-l pe spate în
încercarea de a-l încuraja.
— Ştiu. Mereu îmi spun asta. Dar e atât de frustrant! Am putea
schimba lucrurile acum dacă m-ar asculta.
Nu-l auzeam prea bine pentru că lăsase capul în jos.
— Ei bine, nu te descuraja prea tare. Intuiţia mamei tale e corectă,
dar nu cred că educaţia va rezolva toate problemele.
Maxon a înălţat capul:
— Ce vrei să spui?
Suna mai mult ca o acuzaţie. Şi avea dreptate. Îşi susţinea ideea
din toată inima, iar eu tocmai o demolasem. Am dat înapoi:
— Păi, în comparaţie cu lecţiile tale private, cei din Şase şi Şapte
au parte de un sistem educaţional groaznic. Cred că nişte profesori
mai buni sau nişte condiţii mai bune i-ar ajuta mult. Ce să mai spun
de cei din Opt? Nu sunt ei responsabili pentru cele mai multe dintre
infracţiuni? Nu primesc niciun fel de educaţie. Cred că, dacă ar simţi
că au ceva, orice, asta i-ar încuraja. În plus…
M-am oprit. Nu ştiam dacă cineva care crescuse în puf putea
191
înţelege ce avem să spun mai departe.
— Maxon, ţi-a fost vreodată foame? Nu mă refer la pofta de
mâncare dinaintea uneia dintre cele trei mese – ai flămânzit vreodată?
Dacă n-ai avea nimic de mâncare, pentru tine sau părinţi, şi ai şti că
ai putea mânca numai dacă ai putea lua de la alţi oameni care au
zilnic mai mult decât ai putea avea tu în toată viaţa… ce ai face?
Dacă familia s-ar baza pe tine, ce ai face pentru persoanele iubite?
A tăcut pentru o clipă. Înainte – când vorbiserăm despre slujnicele
mele pe durata atacului – căzuserăm oarecum de acord asupra
diferenţelor dintre noi. Ăsta era un subiect de discuţie mult prea
delicat, şi-mi dădeam seama că dorea să-l evite.
— America, nu spun că unii oameni nu trec prin perioade dificile,
dar furtul e…
— Maxon, închide ochii.
— Poftim?
— Închide ochii.
S-a încruntat, dar mi-a dat ascultare. Am aşteptat până i-a închis,
iar faţa i s-a relaxat. Apoi i-am spus:
— Undeva în palat se află o femeie care va fi soţia ta.
Am văzut apărându-i pe chip un zâmbet plin de speranţă.
— Poate că încă nu ştii cine e, dar gândeşte-te la fetele din sala aia.
Imaginează-ţi-o pe cea care te iubeşte cel mai mult. Imaginează-ţi-o
pe „draga ta”.
Îşi ţinea una dintre mâini pe canapea lângă a mea şi mi-a atins
degetele preţ de o clipă. M-am ferit de atingere.
— Scuze, a murmurat el, privind spre mine.
— Ţine ochii închişi!
A chicotit, dar s-a conformat.
— Imaginează-ţi că fata asta depinde de tine. Vrea să o preţuieşti
şi să o faci să se simtă ca şi cum Alegerea nici măcar n-a avut loc. Ca
şi cum dac-ai fi fost lăsat de unul singur în mijlocul ţării pentru a
bate din uşă-n uşă, şi tot ea ar fi fost cea pe care ai fi găsit-o. Ea va fi
mereu cea pe care ai alege-o.
192
 Zâmbetul lui optimist a început să pălească.
— Are nevoie de mâncare şi protecţie. Şi dacă veţi ajunge până
într-acolo încât să nu mai aveţi nimic de mâncare şi n-ai putea nici
măcar să dormi din cauza stomacului ei care chiorăie…
— Opreşte-te!
Maxon s-a ridicat imediat. A făcut câţiva paşi, apoi a încremenit,
fără să mă privească.
Mă simţeam puţin ciudat. Nu îmi dădusem seama că mica mea
demonstraţie avea să-l supere atât de tare.
— Scuze, am şoptit.
A clătinat din cap, dar a continuat să privească peretele. După o
clipă, s-a întors. Ochii lui îi căutau pe ai mei, trişti şi întrebători.
— Chiar aşa e? m-a întrebat.
— Ce anume?
— Acolo, afară… chiar se întâmplă lucruri de genul ăsta? Există
oameni care flămânzesc?
— Maxon, eu…
— Spune-mi adevărul!
Făcuse gura pungă.
— Da. Se întâmplă. Ştiu familii unde oamenii renunţă la porţia lor
pentru copii sau pentru fraţi. Ştiu un băiat care a fost biciuit în piaţă
pentru că a furat mâncare. Uneori, când eşti disperat, faci lucruri
necugetate.
— Un băiat? Câţi ani avea?
— Nouă, am spus, înfiorându-mă.
Încă îmi aminteam cicatricele de pe spatele micuţ al lui Jemmy, iar
Maxon s-a îndreptat de parcă le-ar fi simţit el însuşi.
— Tu – şi-a dres vocea – ai flămânzit vreodată?
Mi-am plecat capul, fapt care m-a dat de gol. Nu voiam să vorbesc
despre asta.
— Cât de rău?
— Maxon, răspunsul la întrebarea asta nu va face decât să te
supere şi mai tare.
193
 — Probabil, a spus el, scuturând din cap şi privindu-mă serios.
Dar de-abia acum încep să-mi dau seama cât de puţine lucruri ştiu
despre ţara mea. Te rog.
Am oftat:
— Au fost perioade când nu aveam ce să mâncăm. De cele mai
multe ori când trebuia să alegem, păstram mâncarea şi renunţam la
curentul electric. Cea mai rea situaţie prin care am trecut a avut loc
acum câţiva ani, de Crăciun. Era foarte frig în casă, aşa că ne-am pus
mai multe haine pe noi, dar tot scoteam aburi în timp ce vorbeam.
May nu înţelegea de ce nu făceam schimb de cadouri. Ca o regulă
generală, la mine acasă nu există niciodată resturi de mâncare.
Cineva întotdeauna doreşte o a doua porţie.
L-am văzut cum se albeşte, şi, pentru că nu voiam să-l supăr şi
mai mult, m-am gândit să-i prezint lucrurile într-o lumină pozitivă:
— Ştiu că cecurile pe care le-am primit în ultimele săptămâni
ne-au ajutat cu adevărat, iar familia mea ştie cum să economisească
banii. Sunt sigură că i-au pus deoparte ca să le ajungă pentru o
perioadă lungă de timp. Ai făcut foarte multe lucruri pentru noi,
Maxon.
Am încercat să-i zâmbesc din nou, dar expresia lui a rămas
neschimbată.
— Doamne Dumnezeule! Când ai spus că eşti aici doar pentru
mâncare, nu glumeai, nu? m-a întrebat el, clătinând din cap.
— Zău, Maxon, în ultima vreme ne-am descurcat destul de
binişor. Eu…
Dar nu am putut să termin propoziţia. Maxon s-a apropiat şi m-a
sărutat pe creştet:
— Ne vedem la cină.
În timp ce se îndepărta, şi-a îndreptat cravata.

194
 Capitolul 18

Maxon spusese că ne vom vedea la cină, dar nu a apărut la masă.

Regina a intrat singură. Când s-a aşezat, noi am făcut nişte
plecăciuni graţioase, iar apoi ne-am aşezat.
Am aruncat o privire prin sală şi am văzut scaunul lui Maxon gol.
Atunci am presupus că era la o întâlnire romantică, dar nu lipsea
nicio fată.
Îmi petrecusem după-amiaza gândindu-mă la ce îi spusesem lui
Maxon. Nu era de mirare că până acum nu avusesem prieteni. Nu
stăteam deloc bine la capitolul ăsta.
Tocmai atunci, Maxon şi regele au intrat în sală. Maxon îmbrăcase
din nou sacoul, dar părul îi era răvăşit într-un mod drăguţ. Era prins
într-o conversaţie cu tatăl său. Ne-am grăbit să ne ridicăm. Discuţia
lor era animată. Prinţul gesticula pentru a sublinia anumite lucruri,
iar regele dădea din cap, aprobând cuvintele fiului său, cu toate că
părea puţin supărat. Când au ajuns la masa principală, regele
Clarkson l-a bătut uşor pe spate, având o expresie fermă.
Dar în momentul în care s-a întors cu faţa spre noi, regele a fost
deodată cuprins de entuziasm:
— Oh, Dumnezeule! Vă rog să vă aşezaţi, doamnelor.
A sărutat-o pe regină pe creştet şi s-a aşezat. Maxon a rămas în
picioare:
— Doamnelor, am un anunţ de făcut.
Toţi ochii erau pe el. Oare ce avea să ne spună?
— Ştiu că pentru participarea voastră în Alegere vi s-a promis că
veţi fi recompensate.
Vocea îi era extrem de autoritară, aşa cum o mai auzisem doar o

195
singură dată – în noaptea când mă lăsase în grădină. Era mult mai
atractiv când îşi folosea poziţia pentru ceva important.
— În orice caz, au fost efectuate câteva schimbări monetare. Dacă
v-aţi născut în Doi sau în Trei, nu veţi mai fi finanţate. Fetele din
Patru şi Cinci vor continua să primească recompensele, cu singura
diferenţă că sumele vor fi ceva mai mici decât până acum.
Am văzut că unele fete erau şocate de această veste. Banii
reprezentau, de asemenea, o miză în această competiţie.
Celeste, de pildă, scotea flăcări pe nas. Bănuiesc că atunci când ai
mulţi bani eşti obişnuit să îi aduni. Iar gândul că cineva ca mine tot
avea să primească ceva probabil că o enerva groaznic.
— Îmi cer scuze pentru această situaţie, dar voi explica mâine pe
larg la Actualităţi despre ce este vorba. Vreau să mai ştiţi că nu este
negociabilă. Dacă are cineva o problemă cu acest nou aranjament şi
nu mai doreşte să participe, poate pleca imediat după cină.
S-a aşezat şi a început să vorbească din nou cu regele, care părea
mult mai interesat de mâncarea din faţă decât de cuvintele lui. Eram
puţin tristă la gândul că ai mei vor avea mai puţini bani, dar cel
puţin aveam să primim ceva. Am încercat să-mi văd de mâncare, dar
doream să aflu mai multe, şi nu eram singura. În sală era rumoare.
— Ce crezi că înseamnă asta? a întrebat Tiny în şoaptă.
— Poate că e un test, s-a băgat Kriss. Fac pariu că unele fete s-au
înscris doar pentru bani.
În timp ce o ascultam, am văzut-o pe Fiona înghiontind-o pe
Olivia şi dând din cap în direcţia mea. M-am întors iute, ca să nu
creadă că le-am văzut.
Fetele elaborau teorii peste teorii, dar eu nu-l slăbeam din ochi pe
Maxon. Am încercat să-i captez atenţia pentru a mă trage de ureche,
dar nu s-a uitat deloc la mine.

Eu şi Mary eram singure în camera mea. În seara asta aveam să-l

înfrunt pe Gavril – şi restul naţiunii – la Actualităţile din Illéa. Fără să
le mai pun la socoteală pe celelalte fete care aveau să fie prezente pe
196
toată durata emisiunii, făcând schimburi de priviri şi criticând în
sinea lor totul. Eram foarte agitată. Mă foiam enervată în timp ce
Mary mă bombarda cu întrebări, lucruri pe care ea credea că
publicul ar dori să le ştie.
Îmi plăcea viaţa la palat? Care era cel mai romantic lucru pe care-l
făcuse Maxon pentru mine? Îmi era dor de familia mea? Îl sărutasem
deja pe Maxon?
Am privit-o lung pe Mary după ultima întrebare. Până atunci
răspunsesem fără să mă gândesc prea mult. Dar mi-am dat seama că
acum era doar curioasă. O dovedea zâmbetul de pe faţa ei.
— Doamne Dumnezeule, nu!
Am încercat să par supărată, dar era prea amuzant. Am sfârşit
prin a zâmbi încurcată. Iar asta a făcut-o pe Mary să chicotească.
— Oh, ce-ar fi… să mergi şi să cureţi ceva?
A început imediat să râdă, dar înainte să-i pot spune să se
oprească, Anne şi Lucy au dat buzna pe uşă, aducând cu ele o husă
de haine.
Lucy era mai însufleţită decât o văzusem vreodată, iar Anne
încerca să-şi astâmpere entuziasmul.
— Ce-i cu asta? am întrebat în timp ce Lucy s-a oprit în faţa mea
pentru a face o reverenţă veselă.
— Domnişoară, am terminat rochia dumneavoastră pentru
Actualităţi, a răspuns ea.
Am ridicat din sprâncene:
— Una nouă? Cea albastră din şifonier ce are? Din câte ştiu,
tocmai aţi terminat-o. Îmi place foarte mult.
Fetele au făcut un schimb de priviri.
— Ce-aţi făcut? le-am întrebat, arătând spre husa pe care Anne
tocmai o atârna pe cuierul de lângă oglindă.
— Domnişoară, mai vorbim şi noi cu celelalte slujnice. Auzim o
mulţime de lucruri, a început Anne. Am aflat că dumneavoastră şi
Lady Janelle sunteţi singurele care s-au întâlnit de mai multe ori cu
Majestatea Sa, şi, din câte am înţeles, între dumneavoastră şi prinţ ar
197
putea exista o legătură.
— Cum aşa? am întrebat.
— Din câte-am auzit, a continuat Anne, motivul pentru care i s-a
cerut lui Lady Janelle să plece e faptul că a spus anumite lucruri
urâte despre dumneavoastră. Prinţul n-a fost de acord cu ea şi a
trimis-o acasă imediat.
— Poftim?
Mi-am dus mâna la gură, încercând să-mi ascund şocul.
— În mod cert sunteţi preferata dânsului, domnişoară. Aproape
toată lumea crede asta.
Lucy a oftat fericită.
— Cred că nu aţi auzit bine, le-am spus.
Anne a ridicat din umeri zâmbind, fără să mă ia în seamă. Apoi
mi-am amintit de unde pornise discuţia:
— Şi ce are asta de-a face cu rochia mea?
Mary s-a dus lângă Anne şi a început să tragă de fermoarul husei,
scoţând la iveală o minunată rochie roşie care sclipea în lumina slabă
ce se strecura pe fereastră.
— Oh, Anne! am spus, captivată de-a dreptul. Te-ai întrecut pe
tine însăţi.
— Vă mulţumesc, domnişoară, a spus ea, înclinând capul. Dar să
ştiţi că am lucrat toate la ea.
— E frumoasă. Dar tot nu înţeleg ce are asta de-a face cu ceea ce
mi-aţi spus.
Mary a scos rochia din husă, a scuturat-o, iar Anne a continuat:
— Aşa cum am spus, multă lume din palat crede că
dumneavoastră sunteţi preferata prinţului. El vorbeşte frumos
despre dumneavoastră şi vă caută compania. Şi se pare că şi celelalte
fete au observat asta.
— Ce vrei să spui?
— Mergem să coasem rochiile în atelierul de jos, care e prevăzut
cu un depozit de materiale şi cu un loc unde se face încălţămintea.
Ne întâlnim acolo cu celelalte slujnice şi de la ele ştim că pentru
198
seara asta toate fetele au cerut rochii albastre. Cum dumneavoastră
purtaţi zilnic această culoare, se pare că celelalte concurente încearcă
să vă copieze.
— E adevărat, a intervenit Lucy. Lady Tuesday şi Lady Natalie nu
şi-au pus deloc bijuterii azi. La fel ca dumneavoastră.
— Şi cele mai multe fete cer rochii mai simple, ca acelea care vă
plac dumneavoastră, a spus Mary.
— Asta tot nu explică de ce mi-aţi făcut o rochie roşie.
— Pentru a vă scoate în evidenţă, desigur, a răspuns Mary. Oh,
Lady America, dacă dânsul chiar vă place, trebuie să fiţi diferită. Aţi
fost atât de generoasă cu noi, în special cu Lucy!
Am privit-o pe Lucy, care a scuturat din cap, aprobând. Apoi a
continuat:
— Dumneavoastră… dumneavoastră sunteţi suficient de bună
pentru a fi prinţesă. Veţi fi minunată.
Căutam o modalitate de a ieşi din asta. Nu-mi plăcea să fiu în
centrul atenţiei.
— Dacă e adevărat? Dacă Maxon mă place pentru că nu mă
consideră la fel de importantă precum celelalte fete, iar voi mă
îmbrăcaţi cu aşa ceva şi stricaţi totul?
— Fiecare fată trebuie să strălucească din când în când. Îl
cunoaştem pe Maxon aproape de când s-a născut şi ştim că i-ar
plăcea rochia asta.
Anne vorbea cu atâta convingere, încât mi-am dat seama că nu
mai puteam face nimic.
Nu ştiam cum să le explic că biletele trimise de el, că timpul
petrecut împreună nu însemnau mai mult de o simplă prietenie. Nu
le puteam spune. Le-aş fi distrus fericirea, şi, în plus, dacă voiam să
rămân la palat, trebuia să continuu cu acest spectacol. Şi chiar voiam
să stau aici. Voiam cu adevărat.
— Bine, haideţi s-o probăm, am capitulat cu un oftat.
Lucy sărea în sus de bucurie, până când Anne i-a reamintit că nu
se cuvenea. Mi-am tras rochia mătăsoasă pe mine, iar ele au cusut-o
199
în câteva locuri în care nu reuşiseră să termine. Mary mi-a aranjat cu
mâini dibace părul în mai multe feluri pentru a vedea care s-ar
potrivi mai bine cu rochia, şi într-o jumătate de oră eram gata.

În acea seară, studioul fusese amenajat puţin diferit pentru

emisiune. Tronurile familiei regale erau puse într-o parte, ca
întotdeauna, iar scaunele noastre se aflau în partea opusă. Pupitrul
fusese scos din mijloc, creând loc pentru două scaune înalte. Pe unul
dintre ele se afla un microfon pe care trebuia să îl folosim atunci
când vorbeam cu Gavril. Mi s-a făcut rău numai gândindu-mă la el.
După cum mi se spusese, sala era plină de rochii în diferite nuanţe
de albastru. Unele dintre ele se apropiau mai mult de verde, altele de
violet, dar era clar că exista o temă. Mă simţeam nelalocul meu. Am
văzut-o pe Celeste şi m-am decis să stau departe de ea până când
aveam să ne aşezăm.
Kriss şi Natalie au trecut pe lângă mine, verificându-şi machiajul
pentru ultima oară. Păreau puţin nefericite, cu toate că uneori era
greu să spui care era starea de spirit a lui Natalie. Kriss arăta puţin
diferit faţă de celelalte fete. Rochia ei albastră bătea în alb, ca şi cum
nişte ţurţuri de gheaţă s-ar fi aplecat spre podea.
— America, arăţi uimitor, a spus ea pe un ton care mai mult mă
acuza decât mă complimenta.
— Mersi. Rochia ta e superbă.
Şi-a trecut mâna peste piept, îndreptând nişte cute imaginare:
— Da, şi mie îmi place.
Natalie şi-a trecut degetele peste una dintre mânecile scurte ale
rochiei mele:
— Din ce material e făcută? Va străluci cu adevărat în lumină.
— Habar nu am. Noi, cei din Cinci, nu primim prea multe lucruri
drăguţe, am spus, ridicând din umeri.
Am aruncat o privire materialului. Mai avusesem cel puţin o
rochie făcută din acelaşi tip de material, dar nu-mi bătusem capul
să-i aflu numele.
200
 — America!
Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Celeste stând lângă mine.
Zâmbind.
— Celeste.
— Poţi veni cu mine pentru o clipă? Am nevoie de puţin ajutor.
Fără să aştepte vreun răspuns, m-a tras de lângă Kriss şi Natalie şi
m-a dus după cortina albastră şi grea care reprezenta decorul
studioului.
— Scoate-ţi rochia! mi-a ordonat ea în timp ce îşi desfăcea
fermoarul rochiei sale.
— Poftim?
— Vreau rochia ta. Dă-ţi-o jos. Ahh! Dracu’ să te ia de fermoar! a
spus ea, încercând să-şi scoată rochia.
— N-am să-mi scot rochia, am spus, dând să plec.
Dar n-am reuşit să ajung prea departe, pentru că Celeste şi-a vârât
unghiile în braţul meu şi m-a tras înapoi.
— Au! am ţipat eu, apucându-mă de braţul rănit.
Se părea că aveam să rămân cu semne, dar fără sânge.
— Taci! Scoate-ţi rochia! Acum!
Am rămas acolo, uitându-mă urât, dar refuzând să-i fac pe plac.
Celeste trebuia să treacă peste faptul că nu era buricul pământului.
— Aş putea să ţi-o scot eu, dacă vrei, a spus ea pe un ton rece.
— Nu mi-e frică de tine, Celeste, am spus, încrucişându-mi
braţele peste piept. Rochia asta a fost făcută pentru mine, şi o voi
purta. Data viitoare când îţi alegi hainele, poate că ar trebui să
încerci să fii tu însăţi, nu să mă imiţi pe mine. Ah, stai, dar poate că
atunci Maxon va vedea cât de îngâmfată eşti şi te va trimite acasă,
nu?
Fără să şovăie, s-a întins spre mine şi mi-a rupt o mânecă, după
care a plecat. Am icnit de furie, dar eram prea împietrită ca să mai
fac ceva. M-am uitat în jos şi am văzut o bucată de material atârnând
patetic în faţa mea. Am auzit-o pe Silvia strigând să ne aşezăm, aşa
că am ieşit de după cortină cât de demn am putut.
201
 Marlee îmi păstrase un loc lângă ea, şi când m-am apropiat i-am
văzut privirea şocată.
— Ce s-a întâmplat cu rochia ta? a şoptit ea.
— Celeste, i-am explicat, dezgustată.
Emmica şi Samantha, care stăteau în faţa noastră, s-au întors spre
noi.
— Ţi-a rupt rochia? a întrebat Emmica.
— Da.
— Du-te şi spune-i lui Maxon, a stăruit ea. Fata aia e un coşmar.
— Ştiu, i-am spus oftând. Data viitoare când îl văd, îi voi spune.
Samantha părea tristă.
— Cine ştie când se va întâmpla asta? Credeam că vom petrece
mai mult timp cu el.
— America, ridică mâna, mi-a cerut Marlee.
Cu pricepere, mi-a aranjat mâneca sfâşiată prinzând-o sub rochie,
în timp ce Emmica rupea câteva fire care se vedeau urât. După ce au
terminat, nu-ţi mai puteai da seama că i se întâmplase ceva. Cât
despre urmele lăsate de unghiile lui Celeste, ei bine, erau pe braţul
stâng, departe de camera de filmat.
Venise timpul să începem. Gavril îşi răsfoia notiţele în momentul
în care familia regală a intrat în cele din urmă în studio. Maxon era
îmbrăcat într-un costum albastru-închis, purtând pe rever o insignă
cu stema naţională. Părea calm.
— Bună seara, doamnelor, a spus el pe un ton vesel,
zâmbindu-ne.
Imediat s-a auzit un cor de „Maiestate” şi „Alteţă”.
— Vreau să ştiţi că mai întâi voi face un scurt anunţ, iar apoi îl voi
prezenta pe Gavril. Va fi o schimbare interesantă; întotdeauna mă
prezintă el pe mine.
A chicotit, şi noi la fel.
— Ştiu că unele dintre voi sunteţi, probabil, nervoase, dar n-aveţi
de ce. Vă rog, pur şi simplu fiţi voi însevă. Oamenii vor să vă
cunoască aşa cum sunteţi.
202
 S-a uitat la mine de câteva ori în timp ce vorbea, dar niciodată
suficient de mult cât să-l citesc. N-a părut să observe rochia.
Slujnicele mele aveau să fi dezamăgite.
S-a îndreptat spre pupitru, strigând peste umăr:
— Succes!
Mi-am dat seama că se întâmpla ceva. Bănuiam că anunţul lui era
legat de ceea ce ne spusese cu o zi în urmă, dar tot nu-mi puteam da
seama ce anume. Micul lui secret mi-a captat toată atenţia, aşa că nu
mai eram deloc emoţionată. M-am simţit bine când a început imnul,
iar camera de filmat a fost îndreptată spre Maxon. Urmărisem
Actualităţile de mică. Maxon nu se mai adresase niciodată cetăţenilor,
nu aşa. Mi-aş fi dorit să-i spun şi eu „Succes”.
— Bună seara, doamnelor şi domnilor din Illéa. Ştiu că e o seară
emoţionantă pentru noi toţi, deoarece vom face în sfârşit cunoştinţă
cu cele douăzeci şi cinci de tinere care au rămas în Alegere. Nu vă
pot spune cât de entuziasmat sunt că le veţi cunoaşte. Sunt sigur că
veţi fi de acord cu mine că una dintre aceste tinere minunate va fi
într-o zi o conducătoare şi o prinţesă perfectă. Dar, înainte să trecem
la asta, aş dori să fac public un nou proiect foarte important pentru
mine, proiect la care lucrez în prezent. Cunoscându-le pe aceste
domnişoare, am aflat multe lucruri despre lumea de dincolo de
palat, o lume pe care arareori reuşesc să o văd. Mi s-au spus multe
lucruri frumoase care se petrec, dar, de asemenea, am aflat şi despre
lucrurile neplăcute, de neimaginat. Vorbind cu aceste tinere, am
ajuns să înţeleg importanţa oamenilor de dincolo de aceste ziduri.
Am aflat despre suferinţele unor oameni din castele inferioare şi
intenţia mea este să fac ceva în legătură cu acest lucru.
Poftim?
— Va dura cel puţin trei luni până ce voi reuşi să pun pe picioare
acest proiect, dar în preajma noului an, în fiecare Oficiu Local de
Servicii Provinciale vor fi trimise ajutoare constând în alimente. Toţi
cetăţenii din Cinci, Şase, Şapte şi Opt vor putea merge acolo în
fiecare seară pentru o masă hrănitoare gratuită. Vă rog să ţineţi cont
203
că aceste tinere doamne din faţa dumneavoastră şi-au sacrificat toată
recompensa sau o parte din ea pentru a susţine acest program
important. Poate că acest ajutor nu va dura pentru totdeauna, dar
vom încerca să-l oferim atât timp cât va fi posibil.
Am încercat să-mi reprim recunoştinţa şi emoţia copleşitoare din
piept, dar câteva lacrimi tot au curs. Eram conştientă că aveam să-mi
stric machiajul, dar asta nu mai era o prioritate.
— Niciun bun conducător nu-şi poate lăsa oamenii să
flămânzească. Cea mai mare parte din Illéa e compusă din castele
inferioare, iar noi i-am neglijat prea mult timp pe aceşti oameni. De
aceea am iniţiat acest proiect şi vă cer tuturor să fiţi alături de mine.
Cei din Doi, Trei, Patru… vreau să vă spun că drumurile pe care
mergeţi nu se asfaltează singure. Casele voastre nu sunt curăţate
prin magie. Asta este şansa dumneavoastră de a accepta adevărul
printr-o donaţie făcută la Oficiul Local de Servicii Provinciale.
A tăcut preţ de o clipă, după care a continuat:
— Aţi fost binecuvântaţi prin naştere şi e timpul să mulţumiţi
pentru acest dar. Voi reveni cu noutăţi pe măsură ce proiectul
avansează şi vă mulţumesc tuturor pentru atenţie. Dar acum, haideţi
să trecem la adevăratul motiv pentru care aţi deschis televizoarele în
această seară. Doamnelor şi domnilor, Gavril Fadaye!
Spectatorii din sală au aplaudat, cu toate că nu toată lumea era
entuziasmată în legătură cu anunţul lui Maxon. De pildă, regele
aplauda, dar nu părea încântat, cu toate că regina strălucea de
mulţumire. Consilierii nu ştiau încă dacă ajutorul era o idee bună
sau proastă.
— Maiestatea Voastră, vă mulţumesc foarte mult! a anunţat
Gavril când a intrat în studio. V-aţi descurcat de minune. Dacă toată
treaba asta cu monarhia nu merge, ar trebui să vă gândiţi la o carieră
în televiziune.
Maxon a râs cu poftă în timp ce se îndrepta spre scaunul lui.
Camerele de filmat erau acum fixate pe Gavril, dar eu mă uitam la
Maxon şi la părinţii lui. Nu înţelegeam de ce reacţiile lor erau
204
diferite.
— Doamnelor şi domnilor, v-am pregătit ceva frumos! În această
seară vom sta de vorbă, pe rând, cu toate aceste domnişoare. Ştim că
sunteţi nerăbdători se faceţi cunoştinţă cu ele şi să aflaţi cum stau
lucrurile, aşa că în seara asta… pur şi simplu vom pune întrebări! Să
începem cu – Gavril s-a uitat la foile din mâna lui – domnişoara
Celeste Newsome din Clermont!
Celeste s-a ridicat de pe scaunul ei din primul rând şi a coborât cu
un mers şerpuit treptele. Înainte să se aşeze pe scaun, l-a sărutat pe
Gavril pe ambii obraji. Interviul ei a fost previzibil, la fel şi cel al lui
Bariel. Au încercat să fie sexy, aplecându-se în faţă de cât mai multe
ori, astfel încât cameramanii să ia prim-planuri cu decolteurile lor.
Totul părea fals. Le-am urmărit feţele pe monitoare în timp ce îl
priveau într-una pe Maxon şi-i făceau ochi dulci. Uneori, de pildă
când Bariel încercase să-şi umezească uşor buzele, eu şi Marlee ne
uitam una la alta, apoi trebuia să ne mutăm privirile, ca să nu
izbucnim în râs.
Unele fete au fost mult mai calme. Vocea lui Tiny era pe potriva
numelui şi părea să se facă tot mai mică pe măsură ce interviul
progresa. Dar ştiam că era drăguţă şi speram că Maxon n-avea s-o
dea afară doar pentru că nu era o bună oratoare. Emmica a fost
dezinvoltă, la fel şi Marlee, singura diferenţă constând în faptul că
Marlee vorbea din ce în ce mai tare când se entuziasma.
Gavril punea o mulţime de întrebări, însă existau două pe care le
adresa tuturor: „Ce părere ai despre prinţul Maxon?” şi „Tu eşti fata
care a ţipat la el?”. Nu eram nerăbdătoare să spun întregii ţări că eu
eram cea care îl făcuse cu ou şi cu oţet pe viitorul rege. Slavă
Domnului că toată lumea ştia că mă comportasem în felul ăsta doar
o singură dată.
Toate fetele erau mândre când spuneau că nu ele erau cele care
ţipaseră la el. Apoi spuneau că Maxon era drăguţ. Cam ăsta era
cuvântul rostit de toată lumea: drăguţ. Celeste a spus că era superb.
Bariel a spus că era puternic în mod discret, ceea ce mie mi s-a părut
205
înfiorător. Câteva fete au fost întrebate dacă au fost sărutate de
Maxon. Toate s-au îmbujorat şi au spus că nu. După cel de-al treilea
sau al patrulea nu, Gavril s-a întors spre Maxon.
— Nu aţi sărutat-o pe niciuna? a întrebat el, şocat.
— Sunt aici doar de două săptămâni! Ce fel de bărbat crezi că
sunt? i-a răspuns Maxon.
A spus-o pe un ton vesel, dar părea puţin jenat. Mă întrebam dacă
sărutase vreodată pe cineva.
Samantha tocmai spusese că se simţea de minune aici, când Gavril
m-a chemat. Celelalte fete au aplaudat când m-am ridicat, aşa cum
procedaserăm pentru toate celelalte. I-am oferit lui Marlee un
zâmbet nervos. Eram atentă la picioare în timp ce mergeam, dar
când m-am aşezat pe scaun, mi-a fost uşor să-l privesc pe Maxon
peste umărul lui Gavril.
Mi-a făcut cu ochiul când am luat microfonul. M-am simţit
imediat mai liniştită. Nu trebuia să concurez cu nimeni, deoarece nu
voiam să câştig nimic.
Am dat mâna cu Gavril şi m-am aşezat faţă în faţă cu el.
De-aproape am putut vedea insigna de pe reverul său.
Evident că la televizor nu o puteai vedea prea bine, dar cu această
ocazie am observat că pe lângă liniile şi curbele unui f, era şi un mic x
gravat în mijloc, făcând ca totul să semene foarte mult cu o stea. Era
minunat.
— America Singer. Ai un nume interesant. Există vreo poveste în
spatele lui? m-a întrebat Gavril.
Am oftat uşurată. Asta era o întrebare uşoară:
— Da, există una. Când mama era însărcinată cu mine, o loveam
des. A spus că avea în pântecele ei o luptătoare, aşa că m-a numit
după ţara care s-a luptat din răsputeri pentru a-şi proteja teritoriul. E
ciudat, dar a avut dreptate – de-atunci ne războim într-una.
Gavril a râs:
— Din descrierea ta pare a fi o femeie certăreaţă.
— Da, aşa e. De la ea am moştenit încăpăţânarea.
206
 — Aşadar, şi tu eşti încăpăţânată? Eşti un pic temperamentală,
nu?
L-am văzut pe Maxon acoperindu-şi gura cu mâinile, râzând.
— Uneori.
— Dacă eşti aşa cum spui, să fii tu oare cea care a ţipat la prinţul
nostru?
Am oftat:
— Da, eu sunt vinovata. Şi, în acest moment, mama are un atac de
inimă.
Maxon a strigat spre Gavril:
— Cere-i să-ţi spună toată povestea!
Gavril s-a întors imediat spre mine.
— Oho! Care-i toată povestea?
Am încercat să mă uit urât la Maxon, dar fiindcă toată situaţia era
stupidă, nu prea a funcţionat.
— În prima noapte m-am simţit puţin… sufocată şi voiam cu
disperare să ies afară. Soldaţii nu m-au lăsat să trec dincolo de uşă.
Când eram pe cale să leşin în braţele unuia dintre ei, prinţul Maxon
tocmai trecea pe-acolo şi le-a cerut să-mi deschidă uşile ca să pot ieşi.
— Oh, ce drăguţ, a spus Gavril, lăsându-şi capul într-o parte.
— Da, şi a ieşit cu mine ca să se asigure că sunt bine… Dar eu
eram atât de stresată, încât atunci când mi-a vorbit am sfârşit prin a-l
acuza de aroganţă şi superficialitate.
Gavril a chicotit. Privind peste umărul lui, am văzut că Maxon
murea de râs. Dar cel mai jenant a fost să văd că regele şi regina
râdeau. Nu m-am întors spre fete, dar le-am auzit pe unele dintre ele
chicotind. Ei, asta este. Poate că acum aveau să vadă că nu
reprezentam niciun fel de ameninţare. Eram pur şi simplu o
persoană pe care Maxon o găsea amuzantă.
— Şi te-a iertat? m-a întrebat Gavril pe un ton uşor mai sobru.
— În mod ciudat, da.
Am ridicat din umeri.
— Ei bine, de vreme ce vă înţelegeţi bine din nou, ce fel de
207
activităţi aţi făcut împreună? m-a întrebat Gavril, întorcându-se la
lucruri mai serioase.
— De obicei ne plimbăm prin grădină. Prinţul Maxon ştie că îmi
place să ies afară. Şi vorbim.
Părea patetic în comparaţie cu ceea ce spuseseră celelalte fete că
făceau. Ieşiri la cinema, la vânătoare, la călărit – toate asta erau mai
impresionante decât povestea mea.
Deodată am înţeles de ce în ultima săptămână Maxon se grăbise
să se întâlnească cu celelalte fete – Alesele trebuiau să-i povestească
lui Gavril anumite lucruri, iar el se asigurase că exact aşa avea să se
întâmple. Era ciudat că nu-mi spusese nimic din toate astea, dar cel
puţin ştiam de ce nu ne văzuserăm.
— Pare foarte relaxant ceea ce-mi povesteşti. Vrei să spui că lucrul
care-ţi place cel mai mult la palat e grădina?
Am zâmbit:
— Poate. Dar şi mâncarea e delicioasă, aşa că…
Gavril a râs din nou:
— Tu eşti singura din Cinci rămasă în competiţie, nu? Crezi că
acest lucru poate periclita şansele tale de a deveni prinţesă?
Cuvântul mi-a ieşit de pe buze fără să-l gândesc.
— Nu!
— Oh, ce temperament!
Gavril părea încântat să primească un răspuns atât de înflăcărat.
— Crezi că le vei bate pe celelalte fete? Că vei ajunge la final?
M-am gândit puţin înainte să răspund:
— Nu, nu. Nu e aşa. Nu mă consider mai bună decât celelalte fete;
toate sunt drăguţe. Doar că… nu cred că Maxon ar face aşa ceva, să
desconsidere pe cineva numai din cauza castei.
Imediat s-a auzit un icnet colectiv. Am repetat fraza în minte. Mi-a
luat un minut ca să depistez greşeala: îi spusesem pe nume. Să
vorbesc despre el aşa într-o conversaţie privată era una, dar să-i
rostesc numele în public fără să menţionez rangul princiar era
extrem de nepoliticos. Şi făcusem asta în direct, pe postul naţional.
208
 M-am uitat să văd dacă Maxon era furios, dar el zâmbea liniştit.
Vasăzică, nu era supărat… eu eram, în schimb, moartă de ruşine.
Am simţit că mă fac roşie din cap până în picioare.
— Ah, deci se pare că ai apucat să-l cunoşti cu adevărat pe prinţul
nostru. Spune-mi, ce crezi despre Maxon?
Cât timp aşteptasem să-mi vină rândul mă gândisem la câteva
răspunsuri. Plănuisem să-mi bat joc de felul lui de a râde sau să
vorbesc despre numele de animal de casă cu care voia ca soţia lui să-l
strige. Se părea că singura modalitate de a salva situaţia era să mă
întorc la umor. Dar când am ridicat privirea pentru a vorbi, am
văzut expresia de pe faţa lui Maxon.
Părea nerăbdător să ştie.
Nu-mi puteam bate joc de el, nu când aveam şansa de a spune
ceea ce începusem cu adevărat să cred de când devenise prietenul
meu. Nu puteam glumi în legătură cu persoana care mă salvase de la
un dezastru sentimental permiţându-mi să rămân la palat, care îmi
hrănise familia cu dulciuri şi care, atunci când o chemasem, venise
într-un suflet la mine, crezând că mi se întâmplase ceva rău.
Cu o lună în urmă mă uitasem la televizor şi văzusem o persoană
arogantă, rece, plictisitoare – un om pe care nu credeam că cineva îl
putea iubi. Şi de vreme ce prinţul nu semăna câtuşi de puţin cu cel
pe care eu îl iubeam, merita cu adevărat să aibă pe cineva în viaţa lui
care să-l iubească.
— Maxon Schreave este suma tuturor lucrurilor bune. Va fi un
rege extraordinar. Le permite fetelor să poarte blugi, deşi eticheta
cere rochii, şi nu se supără când cineva care nu-l cunoaşte îl judecă
greşit.
I-am aruncat o privire lungă lui Gavril, iar apoi i-am zâmbit. În
spatele lui, Maxon părea intrigat.
— Fata care se va căsători cu el va fi foarte norocoasă. Şi indiferent
ce se va întâmpla cu mine, sunt onorată să fiu supusa lui.
L-am văzut pe Maxon înghiţind şi mi-am coborât privirea.
— America Singer, îţi mulţumesc foarte mult.
209
 Gavril a dat mâna cu mine:
— În continuare, domnişoara Tallulah Bell.
Nu am auzit ce au spus fetele care au urmat, cu toate că am privit
lung cele două scaune. Interviul devenise mult mai personal decât
intenţionasem. Nu mă puteam uita la Maxon. În schimb am stat
acolo, repetând într-una cuvintele pe care le spusesem.

În jurul orei zece s-a auzit un ciocănit în uşă. Am deschis, iar

Maxon şi-a dat ochii peste cap:
— Ar trebui să ai seara o slujnică aici.
— Maxon! Oh, îmi pare atât de rău! N-am vrut să-ţi spun pe nume
în faţa tuturor. Am fost atât de proastă!
— Crezi că sunt supărat pe tine? m-a întrebat el când a intrat şi a
închis uşa. America, îmi spui pe nume atât de des, încât era normal
să-ţi scape. Mi-aş fi dorit să fi fost într-un cadru mai privat, a spus el
zâmbind, dar nu e un capăt de ţară.
— Pe bune?
— Bineînţeles.
— Ahh! M-am simţit îngrozitor în seara asta. Nu pot să cred că
m-ai făcut să spun povestea aia!
I-am tras o palmă blândă peste mână.
— A fost cea mai tare parte a serii! Mama s-a amuzat teribil. Pe
vremea ei, fetele erau chiar mai rezervate decât Tiny şi deodată apari
tu şi mă faci superficial… n-a putut să reziste.
Minunat. Acum şi regina mă considera nepotrivită. Am făcut
câţiva paşi prin cameră şi am ajuns pe balcon. Briza caldă a nopţii
aducea cu ea mirosul miilor de flori din grădină. Era lună plină.
Razele ei şi luminile palatului ne învăluiau, ţesând o aură
misterioasă în jurul lui Maxon.
— Ei bine, mă bucur că te amuză, i-am spus, trecându-mi degetele
peste balustrada balconului.
Maxon s-a urcat pe balustradă, părând foarte relaxat.
— Mereu eşti amuzantă. Obişnuieşte-te cu asta.
210
 Hmm! El era aproape întotdeauna amuzant.
— Aşadar… în legătură cu ce ai spus… a zis el într-o doară.
— Care parte? Partea în care ţi-am spus pe nume, cea în care am
spus că mă războiesc cu mama sau cea în care am susţinut că
mâncarea e cea care mă motivează?
Mi-am dat ochii peste cap.
El a râs:
— Cea în care ai spus că sunt bun…
— Ah! Ce e cu ea?
Brusc, acele propoziţii păreau mult mai stânjenitoare decât orice
altceva mai spusesem. Am plecat capul şi m-am jucat cu rochia.
— Îţi sunt recunoscător că ai încercat să faci lucrurile să pară
autentice, dar nu trebuia să mergi până acolo.
Am ridicat imediat capul. Cum de putea să creadă aşa ceva?
— Maxon, ce am spus n-a fost de dragul emisiunii. Dacă m-ai fi
întrebat acum o lună ce părere am despre tine, să ştii că ar fi fost
foarte diferită. Dar acum te cunosc şi ştiu că eşti aşa cum am spus
mai devreme. Ba chiar mai mult de-atât.
Nu spunea nimic, dar zâmbea.
— Îţi mulţumesc, a spus în cele din urmă.
— Cu plăcere.
Maxon şi-a dres vocea:
— Şi el va fi norocos.
S-a dat jos de pe balustradă şi a venit lângă mine.
— Poftim?
— Prietenul tău. Când îşi va veni în fire şi te va implora să-l ierţi şi
să vă împăcaţi, a spus Maxon.
Îmi venea să râd. În lumea mea nu avea să se întâmple niciodată
aşa ceva.
— Nu mai e prietenul meu. Mi-a dat de înţeles că a terminat-o cu
mine.
Până şi eu auzeam fărâma de speranţă din glasul meu.
— Aşa ceva nu e posibil. De-acum probabil că te-a văzut la
211
televizor şi s-a îndrăgostit din nou de tine. Cu toate că eşti prea bună
pentru câinele ăla.
Maxon vorbea de parcă era plictisit, ca şi cum văzuse asta
petrecându-se de multe ori.
— Apropo! a spus el un pic cam prea tare. Dacă nu vrei să mă
îndrăgostesc de tine, ar trebui să încetezi să mai arăţi atât de drăguţ.
Primul lucru pe care îl voi face mâine-dimineaţă este să le spun
slujnicelor să-ţi facă o rochie din saci de cartofi.
L-am lovit peste mână:
— Maxon, taci din gură!
— Nu glumesc. Eşti prea frumoasă pentru binele tău. Când vei
pleca, va trebui să trimitem câţiva soldaţi cu tine. Nu vei supravieţui
de una singură, biata de tine.
A spus toate astea cu o milă prefăcută.
— E inutil, am spus oftând. Ce să fac dacă m-am născut perfectă?
Am fluturat din mână, de parcă faptul de a fi frumoasă era
obositor.
— Bănuiesc că e inutil, a zis el.
Am chicotit. Pentru o clipă nu mi-am dat seama că Maxon vorbea
serios.
Am privit spre grădină, iar cu coada ochiului l-am văzut pe
Maxon uitându-se la mine. Faţa lui era incredibil de aproape de-a
mea. Când m-am întors să-l întreb la ce anume se uita, am fost
surprinsă să văd că era suficient de aproape să mă sărute.
Am fost şi mai surprinsă când a făcut-o.
M-am dat repede înapoi, făcând un pas în spate. Maxon s-a retras
şi el.
— Scuze, a murmurat el, înroşindu-se.
— Ce faci? l-am întrebat în şoaptă, şocată.
— Scuze.
Stătea într-o parte, în mod evident, stânjenit.
— De ce ai făcut asta?
Mi-am dus mâna la gură.
212
 — Pentru că… ai spus ceva mai devreme, iar ieri m-ai căutat… şi
după felul în care te purtai… am crezut că sentimentele tale s-au
schimbat. Şi am crezut că ţi-ai dat seama că te plac.
S-a întors cu faţa spre mine.
— Şi… Oh, a fost îngrozitor? Nu pari deloc fericită.
Am încercat să-mi alung orice expresie de pe faţă.
Maxon părea umilit.
— Îmi cer mii de scuze. N-am mai sărutat pe nimeni, niciodată.
Nu ştiu ce fac. Eu doar… America, îmi cer scuze.
A oftat adânc şi şi-a trecut mâna prin păr de câteva ori,
rezemându-se de balustradă.
Nu m-am aşteptat la asta, dar am fost cuprinsă de o stare de bine.
Îşi dorise ca primul lui sărut să fie cu mine.
M-am gândit la acel Maxon pe care îl ştiam acum – bărbatul
galant, pregătit să-mi ofere câştigul unui pariu pe care-l pierdusem,
bărbatul care m-a iertat când l-am rănit atât fizic, cât şi psihic – şi am
descoperit că niciunul dintre aceste gesturi nu mă deranja.
Da, încă aveam anumite sentimente faţă de Aspen. Nu puteam
face nimic în privinţa asta. Dar, dacă nu puteam fi cu el, atunci ce mă
împiedica să fiu cu Maxon? Nimic altceva decât ideile mele
preconcepute, care n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu adevărata
lui personalitate.
M-am apropiat de el şi i-am pus o mână pe frunte, mişcând-o
uşor.
— Ce faci?
— Îţi şterg acea amintire. Cred că te poţi descurca mai bine
de-atât.
Mi-am lăsat mâna jos şi m-am aşezat lângă el, stând cu faţa spre
camera mea. Maxon nu s-a mişcat… dar a zâmbit.
— America, nu cred că poţi schimba trecutul.
În acelaşi timp, expresia lui părea optimistă.
— Ba sigur că pot să-l schimb. În plus, cine va şti în afară de noi
doi?
213
 Maxon s-a uitat la mine preţ de o clipă, întrebându-se în mod
evident dacă toată treaba asta era OK. În timp ce-l priveam, am
văzut cum pe chipul lui s-a strecurat o undă de încredere precaută.
Am rămas aşa pentru o clipă, înainte să repet ce spusesem mai
devreme.
— Ce să fac dacă m-am născut perfectă, i-am şoptit.
S-a apropiat de mine, punându-şi un braţ în jurul taliei mele ca să
ne putem uita unul la celălalt. Nasul lui mă gâdila. Şi-a trecut
degetele peste obrazul meu, foarte delicat, ca şi cum îi era frică să nu
mă spargă.
— Bănuiesc că nu poţi face nimic, a spus el.
Ţinându-mă de bărbie, mi-a ridicat faţa spre el, lipindu-şi buzele
de ale mele şi oferindu-mi cel mai fin sărut de care avusesem parte
vreodată.
Ceva în legătură cu încercarea lui m-a făcut să mă simt frumoasă.
Am înţeles cât de fericit, dar şi de speriat era în acest moment. Şi
undeva, în sinea mea, am ştiut că mă adora.
Vasăzică, aşa se simţea o lady.
După o clipă, s-a dat înapoi şi m-a întrebat:
— A fost mai bine?
N-am putut decât să-mi clatin uşor capul. Maxon mai avea puţin
şi sărea în sus de bucurie. Simţeam la fel. Era ceva neaşteptat. Se
întâmplase prea repede. Era prea ciudat. Probabil că pe chip mi se
citea confuzia, deoarece Maxon a devenit serios:
— Pot să-ţi spun ceva?
Am încuviinţat din nou.
— Nu sunt atât de idiot încât să cred că l-ai uitat de tot pe fostul
tău prieten. Ştiu prin ce-ai trecut şi mai ştiu că pentru tine nu e cel
mai bun moment să fii aici. Sunt conştient că în opinia ta în
competiţie se află fete mult mai potrivite pentru mine şi pentru acest
tip de viaţă şi n-aş vrea să te grăbesc să accepţi lucrurile astea. Dar…
vreau doar să ştiu dacă e posibil…
Era o întrebare grea. Puteam să duc o viaţă pe care nu mi-o
214
dorisem niciodată? Puteam să-l urmăresc în timp ce încerca să se
întâlnească şi cu alte fete pentru a se asigura că nu făcea nicio
greşeală? Puteam să preiau responsabilităţile pe care le avea ca
prinţ? Puteam să-l iubesc?
— Da, Maxon, am şoptit. E posibil.

215
 Capitolul 19

Nu povestisem nimănui despre ceea ce se întâmplase între mine şi

Maxon, nici măcar lui Marlee sau slujnicelor. Era un secret minunat
la care mă puteam gândi în timpul uneia dintre plictisitoarele lecţii
ale Silviei sau într-o zi nesfârşită petrecută în Salonul Doamnelor. Şi,
ca să fiu sinceră, începusem să mă gândesc la săruturile noastre – şi
la cel ciudat, dar şi la cel drăguţ – mai des decât mă aşteptasem.
Ştiam că nu aveam să mă îndrăgostesc peste noapte de Maxon.
Ştiam că inima mea nu mă va lăsa. Dar m-am trezit deodată într-un
loc în care acest lucru era ceva ce-mi puteam dori. Aşa că m-am
gândit în tăcere la această posibilitate, cu toate că am fost tentată de
mai multe ori să divulg secretul.
În special trei zile mai târziu, când Olivia a anunţat în Salonul
Doamnelor, care era pe jumătate plin, că Maxon o sărutase.
Nu-mi venea să cred cât de tristă eram! M-am uitat la Olivia şi
m-am întrebat ce era atât de special în legătură cu ea.
— Spune-ne tot! a insistat Marlee.
Majoritatea fetelor erau, de asemenea, curioase, dar Marlee era
cea mai entuziasmată. De când avusese ultima întâlnire cu Maxon,
interesul ei faţă de relaţiile celorlalte fete cu prinţul era în creştere.
Nu-mi dădeam seama ce anume se afla dincolo de această
schimbare, şi nu eram suficient de curajoasă ca s-o întreb.
Olivia nu a avut nevoie de încurajări. S-a aşezat pe una dintre
canapele şi şi-a aranjat graţios rochia pe genunchi. Şi-a îndreptat
spatele, aşezându-şi mâinile în poală. Arăta de parcă exersa o
postură princiară. Simţeam nevoia să-i spun că un singur sărut nu
însemna că o să câştige.

216
 — Nu vreau să intru în detalii, dar a fost destul de romantic, a
spus ea, coborând capul. M-a dus pe acoperiş. Acolo e un loc care
arată ca un balcon, dar care se pare că e folosit de către soldaţi. N-aş
putea spune care e diferenţa. Puteam să vedem dincolo de ziduri, iar
întregul oraş strălucea cât vedeai cu ochii. N-a spus prea multe. Pur
şi simplu m-a tras aproape de el şi m-a sărutat.
Întregul corp îi fremăta de bucurie.
Marlee a oftat. Celeste arăta ca şi cum voia să spargă ceva. Eu
stăteam nemişcată.
Îmi spuneam într-una că n-ar trebui să-mi pese atât de mult, că
făcea parte din Alegere. Şi cine spunea că îmi doream cu adevărat să
devin soţia lui Maxon? Ca să fiu sinceră, trebuia să mă consider
norocoasă. Era clar că invidia lui Celeste avea acum o nouă ţintă, iar
după episodul cu rochia mea – pe care mi-am dat seama că uitasem
să i-l relatez lui Maxon – eram fericită s-o văd trecând mai departe.
— Crezi că e singura pe care a sărutat-o? mi-a şoptit Tuesday la
ureche.
Kriss, care stătea lângă mine, a auzit-o pe Tuesday şi şi-a dat cu
părerea.
— Nu sărută pe oricine. Probabil că Olivia a făcut ce trebuie, s-a
plâns ea.
— Dacă a sărutat jumătate din fete, iar ele nu spun nimic? Poate
că face parte din strategia lor, a zis Tuesday
— Nu cred că toate fetele care tac consideră asta o strategie, am
contracarat eu. Poate că pur şi simplu doresc să păstreze acele
momente pentru ele.
Kriss a inspirat profund.
— Ce-ar fi dacă ăsta e un joc de-al Oliviei? Am început să ne
facem griji, mai ales că nu putem să mergem la Maxon să-l întrebăm
dacă a sărutat-o. N-avem cum să ştim dacă minte sau nu.
— Crezi că ar face una ca asta? am întrebat-o.
— Dacă a minţit, îmi doresc să mă fi gândit eu prima la o
asemenea mişcare, a spus Tuesday pe un ton melancolic.
217
 Kriss a oftat:
— E mai complicat decât credeam.
— Mie-mi spui, am murmurat eu.
— Îmi plac aproape toate fetele din sala asta, dar, când aud că
Maxon a făcut ceva cu una dintre ele, îmi doresc brusc să ştiu cum
pot să fiu mai bună decât fata respectivă, a recunoscut ea. Nu vreau
să mă consideraţi competitivă.
— Exact asta îi spuneam şi eu lui Tiny zilele trecute, a spus
Tuesday. Ştiu că e puţin timidă, dar e foarte manierată şi cred că va fi
o prinţesă minunată. Nu mă pot supăra pe ea dacă primeşte mai
multe invitaţii de la Maxon, chiar dacă şi eu îmi doresc coroana.
Eu şi Kriss am făcut un schimb de priviri, şi mi-am dat seama că
amândouă ne gândeam la acelaşi lucru. A spus coroana, nu pe el. Dar
am renunţat la critici, deoarece partea a doua a micului ei discurs a
atins o temă comună.
— Vorbesc cu Marlee tot timpul despre asta. Suntem foarte
conştiente de marile calităţi pe care le au celelalte fete.
Ne-am uitat unele la altele şi ceva părea diferit. Brusc, nu mai
eram atât de geloasă pe Olivia sau enervată pe Celeste.
Fiecare fată trecea prin această experienţă în felul ei, din motive
diferite, după toate probabilităţile, dar măcar treceam împreună.
— Poate că regina Amberly avea dreptate, am spus. Singurul
lucru pe care trebuie să-l facem este să fim noi însene. Mi-aş dori ca
Maxon să mă trimită mai degrabă acasă decât să mă ţină aici şi să fiu
altcineva.
— Adevărat, a spus Kriss. Şi, la sfârşit, treizeci şi patru de fete
trebuie să plece. Dacă aş fi ultima care rămâne, mi-aş dori să ştiu că
am avut susţinerea tuturor. Cred că ar trebui să ne sprijinim
reciproc.
Am încuviinţat, ştiind că avea dreptate. Eram sigură că puteam
face asta.
Tocmai atunci, Elise a dat buzna în sală, urmată de Zoe şi
Emmica. De obicei era foarte calmă şi nu ridica niciodată vocea.
218
Acum, în schimb, şi-a întors capul şi a strigat:
— Uitaţi-vă la părul meu! Arăta cu degetul spre două ornamente
de păr frumoase care erau acoperite de ceea ce păreau a fi pietre
preţioase în valoare de mii de dolari. Maxon mi le-a dat, a zis. Nu-i
aşa că sunt frumoase?
Unele fete erau entuziasmate, altele dezamăgite. Încrederea mea
proaspăt dobândită a dispărut complet.
Încercam să nu fiu dezamăgită. La urma urmelor, eu nu primisem
cadouri? Nu fusesem sărutată? Dar când în sala au venit mai multe
fete, iar noutăţile au fost spuse încă o dată, tot ce voiam era să mă
ascund. Poate că trebuia să-mi petrec ziua cu slujnicele mele.
Când mă hotărâsem să plec, Silvia a intrat în sală, părând istovită
şi entuziasmată în acelaşi timp.
— Doamnelor! a strigat ea, încercând să ne facă să tăcem.
Doamnelor, sunteţi toate aici?
Am răspuns da în cor.
— Slavă Domnului, a spus, liniştindu-se. Ştiu că e un anunţ de
ultimă oră, dar tocmai am aflat că regele şi regina din Swendway vor
veni să ne viziteze peste trei zile. După cum ştiţi, suntem înrudiţi cu
familia lor. De asemenea, familia reginei va veni să vă cunoască în
acelaşi timp cu ei, aşa că palatul va fi plin. Nu avem mult timp
pentru pregătiri, aşa că anulaţi-vă planurile din această
după-amiază. Lecţiile din Sala Mare vor începe imediat după masa
de prânz, a spus ea, iar după asta a plecat.
Ai fi crezut că personalul palatului avusese la dispoziţie luni
întregi pentru a se pregăti. Pavilioane uriaşe fuseseră ridicate în
grădină, toată pajiştea fiind ocupată de mese cu mâncare şi vin.
Soldaţii erau mai mulţi decât de obicei, având alături gărzile regelui
şi reginei din Swendway. Bănuiesc că până şi ei ştiau la ce pericole se
expuneau venind la palat.
Într-un cort se aflau tronurile pentru rege, regină şi Maxon, dar şi
pentru regele şi regina din Swendway. Regina din Swendway – al
cărei nume nu-l puteam pronunţa sub nicio formă – era aproape la
219
fel de frumoasă ca regina Amberly şi părea să fie o bună prietenă
de-a ei. Toţi stăteau comozi, cu excepţia lui Maxon, care se plimba cu
fetele şi cu membrii familiei regale.
Prinţul părea încântat să-şi vadă verişorii, chiar şi pe cei mici, care
îl trăgeau de sacou şi fugeau prin grădină. Îşi adusese unul dintre
aparatele de fotografiat şi alerga după copii, făcând multe poze.
Aproape toate Alesele îl priveau cu adoraţie.
— America! a strigat cineva.
M-am întors şi le-am văzut pe Elayna şi Leah vorbind cu o femeie
care semăna izbitor cu regina.
— Vino să faci cunoştinţă cu sora reginei!
Era ceva în vocea Elaynei, care a făcut să mă cuprindă agitaţia.
M-am dus într-acolo şi am făcut o reverenţă, iar sora reginei a râs:
— Scumpo, nu-ţi face griji. Nu eu sunt regina aici. Sunt Adele,
sora mai mare a lui Amberly.
Mi-a întins mâna şi a sughiţat. Vorbea cu un uşor accent, fiind o
prezenţă mângâietoare – îmi dădea sentimentul că mă întorsesem
acasă. Era voluptuoasă şi se înarmase cu un pahar, care, judecând
după privirea ei greoaie, nu era primul.
— De unde sunteţi? Îmi place accentul dumneavoastră, am spus.
Unele fete din sud aveau un accent asemănător, care mi se părea
incredibil de romantic.
— Honduragua. Chiar de lângă coastă. Am crescut în cea mai
mică dintre case, a spus ea. Şi uită-te la sora mea acum. Uită-te la
mine, a continuat, arătând spre rochia cu care era îmbrăcată. Ce mai
schimbare!
— Eu locuiesc în Carolina, dar părinţii mei m-au dus odată pe
coastă. Mi-a plăcut mult, i-am spus.
— O, nu, nu, nu, copilă, a spus ea, dând din mână.
Elayna şi Leah se abţineau cu greu să nu râdă. În mod evident, nu
credeau că sora reginei ar trebui să fie atât de familiară.
— Plajele din mijlocul Illéei sunt nimic în comparaţie cu cele din
sud. Trebuie să le vezi într-o bună zi.
220
 Am zâmbit şi am dat din cap, gândindu-mă că mi-ar fi plăcut să
văd mai multe oraşe din ţară, dar mă îndoiam că acest vis avea să se
realizeze vreodată. La scurt timp, unul dintre copiii lui Adele a venit
şi a luat-o de-acolo, iar Elayna şi Leah au explodat în hohote de râs.
— Nu e amuzantă? a întrebat Leah.
— Nu ştiu. Pare prietenoasă, i-am răspuns, ridicând din umeri.
— E vulgară, a zis Elayna. Ar fi trebuit să auzi ce-a spus înainte să
vii tu.
— De ce nu-ţi place?
— Ai zice că nu s-a şlefuit prea mult de-a lungul anilor. Cum de a
scăpat de ochiul vigilent al Silviei? a spus Leah pe un ton
batjocoritor.
— Dacă vrei să-ţi aduc aminte, s-a născut în Patru. La fel ca tine,
i-am trântit-o eu.
Expresia îngâmfată i s-a şters de pe chip şi dădea semne că
pricepe că ea şi Adele nu erau chiar atât de diferite. În schimb
Elayna, care era din Trei, a continuat să vorbească:
— Poţi fi sigură că, dacă eu voi câştiga, ai mei vor fi ori educaţi,
ori deportaţi. Nu i-aş permite vreunuia dintre ei să mă facă de râs în
halul ăsta.
— Ce e atât de stânjenitor? am întrebat-o.
Elayna a inspirat profund:
— E beată. Regele şi regina din Swendway sunt aici. Ar trebui să
fie băgată într-o cuşcă.
Hotărâsem că era suficient şi m-am îndepărtat pentru a căuta un
pahar de vin. Când am pus mâna pe unul, am privit prin jur şi n-am
găsit niciun loc în care să mă pot duce. Toată recepţia asta era
frumoasă, interesantă şi complet plictisitoare.
M-am gândit la ceea ce spusese Elayna. Dacă urma să trăiesc la
palat, aveam să-i cer familiei mele să se schimbe? M-am uitat la
copiii care alergau de colo-colo, la oamenii care stăteau de vorbă.
Oare nu voiam că sora mea, Kenna, să fie exact cine era, iar copiii ei
să se bucure de toate astea indiferent de felul în care se comportau?
221
 Cât de mult avea să mă schimbe viaţa de la palat?
Oare Maxon îşi dorea să mă schimb? De aceea le săruta şi pe
celelalte fete? Pentru că anumite lucruri nu erau în regulă cu mine?
Alegerea avea să fie la fel de iritantă şi de aici înainte?
— Zâmbeşte!
M-am întors, iar Maxon mi-a făcut o poză. M-am dat înapoi de
uimire. Poza asta făcută pe neaşteptate a umplut paharul, iar eu
m-am întors cu spatele.
— S-a întâmplat ceva? m-a întrebat Maxon, lăsând aparatul jos.
Am ridicat din umeri.
— Ce s-a întâmplat?
— Pur şi simplu azi nu vreau să fac parte din Alegere, i-am
răspuns scurt.
Zăpăcit, Maxon s-a apropiat de mine şi a coborât tonul.
— Vrei să vorbim? Aş putea să mă trag de ureche chiar acum, s-a
oferit el.
Am oftat şi am încercat să zâmbesc.
— Nu, am nevoie de puţin timp să mă gândesc. Am dat să plec.
— America, a spus el.
M-am oprit şi m-am întors.
— Am făcut ceva?
Am şovăit. Era o idee bună să-l întreb de ce o sărutase pe Olivia?
Trebuia oare să-i mărturisesc cât de încordată mă simţeam în
preajma fetelor, de când lucrurile se schimbaseră între noi? Sau că nu
doream să mă schimb sau să le cer membrilor familiei mele să o facă?
Eram pe punctul de a da totul afară, când o voce stridentă s-a auzit
din spatele nostru.
— Maiestatea Voastră?
Ne-am întors şi am văzut-o pe Celeste, vorbind cu regina din
Swendway. Era clar că voia să poarte această conversaţie cu Maxon
lipit de braţul ei. I-a făcut semn, invitându-l acolo.
— De ce nu dai fuga? am spus, enervarea făcându-se simţită în
tonul meu.
222
 Maxon s-a uitat la mine. Expresia de pe faţa lui mi-a reamintit că
asta făcea parte din aranjament. Trebuia să-l împart.
— Ai grijă cu fata aceea!
Am făcut o mică reverenţă şi am plecat.
M-am îndreptat spre palat, dar, în timp ce mergeam, am văzut-o
pe Marlee. Nu voiam să vorbesc cu ea, dar am observat că stătea în
soarele arzător pe o bancă din apropierea zidului din spate, cea mai
apropiată fiinţă umană fiind un tânăr soldat aflat la câteva sute de
metri.
— Marlee, ce faci? Treci sub un cort înainte să-ţi arzi pielea.
Mi-a oferit un zâmbet politicos:
— Sunt fericită aici.
— Nu, zău, am spus, luând-o de braţ. Arăţi ca părul meu. Ar
trebui…
Marlee şi-a smuls mâna din strânsoarea mea, dar a vorbit pe un
ton blând:
— America, vreau să stau aici. Aşa-mi place.
Am observat că încerca să-şi ascundă iritarea. Eram sigură că nu
era supărată pe mine, dar ceva tot se întâmpla.
— Bine. Încearcă măcar să te protejezi. Arsurile provocate de
soare ustură, i-am spus, încercând să-mi maschez frustrarea, şi am
pornit spre palat.
Odată ajunsă înăuntru, m-am hotărât să mă duc în Salonul
Doamnelor. Nu puteam să lipsesc prea mult timp, dar cel puţin
aveam la dispoziţie o încăpere goală. Dar, când am intrat, am dat de
Adele care se uita pe fereastră. S-a întors spre mine şi mi-a zâmbit.
M-am dus şi m-am aşezat lângă ea.
— Vă ascundeţi?
A zâmbit:
— Oarecum. Voiam să vă cunosc şi să-mi revăd sora, dar nu-mi
place când lucrurile astea devin prea oficiale. Mă fac să nu mă simt
în largul meu.
— Nici eu nu sunt o mare fană a lor. Nu m-aş vedea făcând tot
223
timpul aşa ceva.
— Te cred, a spus ea pe un ton plictisit. Tu eşti cea din Cinci, nu?
Nu a spus-o ca pe o insultă. Mă întrebase mai mult pentru a afla
dacă eram în aceeaşi situaţie ca şi ea.
— Da, eu sunt aceea.
— Îmi amintesc faţa ta. Ai fost amabilă la aeroport. Este exact ce
ar fi făcut şi ea, a spus, dând din cap spre regină, care se afla afară. A
oftat: Nu ştiu cum reuşeşte. E mai puternică decât ştie lumea.
Am văzut-o ridicându-şi sticla de vin şi luând o înghiţitură.
— Pare puternică, dar şi manierată.
Adele radia:
— Da, dar e mai mult decât atât. Uită-te la ea acum!
M-am uitat la regină. Am observat că privea de-a lungul pajiştii.
Mi-am dat seama că-l urmărea pe Maxon. Fiul ei stătea lângă Celeste
şi vorbea cu regina din Swendway în timp ce unul dintre verişorii săi
era agăţat de piciorul lui.
— Ar fi fost un frate minunat, a spus ea. Amberly a suferit trei
avorturi. Două înaintea lui, unul după el. O macină gândul ăsta. Iar
eu am şase copii. Mă simt vinovată de fiecare dată când vin aici.
— Sunt sigură că nu vă consideră vinovată. Pun pariu că e fericită
de fiecare dată când veniţi s-o vizitaţi, am asigurat-o eu.
S-a întors spre mine:
— Ştii ce o face fericită? Voi. Ştii ce vede acolo? O fiică. Ştie că
atunci când toate astea se vor termina, va avea doi copii.
M-am uitat din nou la regină.
— Credeţi? Pare un pic distantă. Nici măcar n-am vorbit cu ea
până acum.
Adele a încuviinţat.
— Ai puţină răbdare. E îngrozită de gândul că se va ataşa de voi,
iar pe urmă va trebui să vă vadă plecând. Când grupul se va mai
micşora, îmi vei da dreptate.
M-am uitat din nou la regină. Iar apoi la Maxon. Înapoi la rege. Şi
pe urmă la Adele.
224
 Îmi treceau multe lucruri prin cap. În primul rând, mi-am zis,
familiile sunt familii, indiferent de caste. Apoi, mamele au grijile lor de dus
pe umeri. Nu vreau să urăsc nicio fată de-aici, indiferent cât de rea ar fi.
M-am gândit că toată lumea de-aici trebuia să afişeze o expresie
neînfricată, dintr-un motiv sau altul. Şi că Maxon îmi făcuse o
promisiune.
— Scuzaţi-mă. Trebuie să vorbesc cu cineva.
A mai luat o gură de vin şi mi-a făcut cu mâna. Am zbughit-o din
sală, ieşind din nou în soarele orbitor. L-am căutat din priviri preţ de
o clipă şi am descoperit că verişorul lui mai mic începuse să-l
fugărească în jurul unui arbust. Am zâmbit şi m-am apropiat
încetişor.
În cele din urmă, Maxon s-a oprit, ridicându-şi mâinile în aer,
recunoscând că fusese înfrânt. În timp ce râdea, s-a întors şi m-a
văzut, încă zâmbind. Când privirile ni s-au întâlnit, zâmbetul i s-a
evaporat. S-a uitat lung la mine, încercând să-şi dea seama în ce stare
mă aflam.
Mi-am muşcat buzele şi am privit în jos. Era clar că asumându-mi
rolul de Aleasă acceptasem să fac faţă unor emoţii şi sentimente
pentru care nu eram pregătită. Indiferent cât de greu era, încercam
să nu dau vina pe alţii, în special pe Maxon.
M-am gândit la regină – gazdă perfectă pentru capete încoronate,
rude, o adunătură de fete, toate în acelaşi timp.
Organiza evenimente şi susţinea cauze. Îşi sfătuia soţul, fiul, ţara.
Şi, pe deasupra, se născuse în Patru şi avusese de înfruntat multe
obstacole, dar nu permisese niciodată castei din care provenea sau
problemelor din prezent să-i stea în cale.
Am mijit ochii şi am zâmbit. Mi-a zâmbit la rândul lui şi i-a şoptit
ceva băieţelului, care s-a întors imediat şi a luat-o la fugă. Maxon a
ridicat o mână şi s-a tras de o ureche. Eu am procedat la fel.

225
 Capitolul 20

Familia reginei a mai stat câteva zile, iar oaspeţii din Swendway, o
săptămână întreagă. Au apărut şi la Actualităţi, vorbind despre
relaţiile internaţionale şi despre acţiunile prin care îşi doreau să
aducă pacea în sânul ambelor naţiuni.
Mă aflam la palat de o lună, dar mă simţeam ca acasă. Mă
acomodasem cu noul climat. Atmosfera din palat era extraordinară,
ca şi cum ar fi fost tot timpul sărbătoare. Septembrie era pe sfârşite şi
serile deveniseră friguroase, dar era mult mai cald decât acasă. Acest
loc imens nu mai reprezenta un mister pentru mine. Sunetele de
tocuri pe marmură, clinchetul paharelor de cristal, soldaţii patrulând
– toate astea începeau să devină la fel de normale ca bâzâitul
frigiderului sau bătăile de minge ale lui Gerad.
Timpul petrecut în Salonul Doamnelor şi mesele cu familia regală
deveniseră deja o rutină pentru mine, dar ceea ce se întâmpla de
obicei la mijlocul zilei era o noutate.
Petreceam mult timp cântând; instrumentele din palat erau mult
mai bune decât cele pe care le aveam acasă. Trebuia să recunosc: aici
eram răsfăţată. Calitatea sunetului era net superioară. Iar Salonul
Doamnelor devenise ceva mai interesant, deoarece regina ne vizitase
de vreo două ori până acum. Încă nu vorbise cu vreuna dintre noi,
dar, când venea, se aşeza pe fotoliu, înconjurată de slujnicele ei,
privindu-ne în timp ce citeam sau conversam.
Iar animozitatea dintre noi dispăruse în mare parte.
Începeam să ne obişnuim unele cu celelalte. Într-un final, am aflat
care era topul fotografiilor făcute de acea revistă. Am rămas şocată
să văd că eram printre fruntaşe. Marlee era pe primul loc, urmată de

226
Kriss, Tallulah şi Bariel. Celeste n-a vorbit cu Bariel zile întregi când
a aflat, dar în cele din urmă toate am dat uitării revista.
Informaţiile care circulau de colo-acolo erau singura sursă de
tensiune. Fetele care se întâlniseră recent cu Maxon nu puteau
rezista tentaţiei de a povesti despre micul lor interludiu. După felul
în care toată lumea vorbea, ai fi zis că Maxon avea să aleagă vreo
şase sau şapte soţii. Dar nu toate fetele erau potrivite pentru asta.
De exemplu, Marlee se întâlnise de foarte multe ori cu Maxon,
ceea ce enervase pe toată lumea. Cu toate astea, nu mai era la fel de
entuziasmată ca la prima întâlnire.
— America, trebuie să-mi promiţi că nu vei spune nimănui ce
urmează să afli, a zis ea în timp ce ne plimbam prin grădină.
Ştiam că era ceva serios. Aşteptase până ce ne îndepărtasem de
Salonul Doamnelor şi de soldaţi.
— Desigur, Marlee. Eşti bine?
— Da, sunt bine. Doar că… am nevoie de părerea ta. Părea
neliniştită.
— Ce s-a întâmplat?
Şi-a muşcat buzele:
— E vorba de Maxon. Nu sunt sigură că va funcţiona.
Şi-a lăsat privirea în jos.
— De ce crezi asta? am întrebat-o îngrijorată.
— Ei bine, pentru început, eu nu… nu simt nimic, înţelegi? Nicio
scânteie, nicio legătură.
— Maxon poate fi un pic timid. Trebuie să-i acorzi timp.
Era adevărat. Eram surprinsă că nu ştia asta.
— Nu, vreau să spun, cred că eu nu-l plac pe el.
— Aaa!
Asta era ceva diferit.
— Ai încercat?
Ce întrebare tâmpită!
— Da! Din răsputeri! Tot aştept acel moment când el va face sau
va spune ceva care să mă facă să simt că avem ceva în comun, dar nu
227
se întâmplă niciodată. E chipeş, dar asta nu e de ajuns pentru a clădi
o relaţie. Nici măcar nu ştiu dacă e atras de mine. Tu ştii ce fel de fete
îi plac?
M-am gândit puţin:
— Nu. N-am vorbit niciodată despre ce anume caută din punct de
vedere fizic.
— Iar asta-i altă chestie! Nu comunicăm niciodată, deşi turuie
într-una. Se pare că nu prea avem ce să ne spunem. Petrecem mult
timp în tăcere, uitându-ne la lucruri sau jucând cărţi.
Părea din ce în ce mai îngrijorată:
— Uneori nici nu vorbim. Stăm pur şi simplu şi nu spunem nimic.
Ştii, sentimentele de dragoste nu apar peste noapte.
— Poate că în cazul vostru lucrurile se mişcă mai lent. Încercam să
o liniştesc – mai avea puţin şi plângea.
— Zău, America, cred că singurul motiv pentru care sunt încă aici
e faptul că oamenii mă plac. Cred că părerea lor contează cel mai
mult pentru el.
La asta nu mă gândisem, dar părea plauzibil. Cu ceva timp în
urmă hotărâsem să ignor ce spuneau oamenii, dar Maxon îşi iubea
poporul. Opinia lor conta mai mult decât îşi dădeau seama.
— Şi în plus, a şoptit ea, între noi totul pare atât de… pustiu.
A început să plângă.
Am oftat şi am îmbrăţişat-o. Adevărul e că îmi doream din toată
inima să rămână, să fie aici cu mine, dar, dacă nu-l iubea pe
Maxon…
— Marlee, dacă nu vrei să fii cu Maxon, cred că trebuie să-i spui.
— Oh, nu, nu cred că pot.
— Trebuie. Maxon nu vrea să se căsătorească cu cineva care nu-l
iubeşte. Dacă nu simţi nimic pentru el, trebuie să-i spui.
Ea a clătinat din cap:
— Nu pot pur şi simplu să-i cer să plec! Trebuie să stau aici. N-aş
putea să mă duc acasă… nu acum.
— De ce, Marlee? Ce te ţine aici?
228
 Pentru o clipă m-am întrebat dacă eu şi Marlee împărtăşeam
acelaşi secret întunecat. Poate că exista cineva de care ea trebuia să
stea departe. Singura diferenţă era că Maxon ştia despre secretul
meu. Voiam ca ea să-i spună! Voiam să ştiu că nu eram singura care
ajunsese aici din cauza unor împrejurări ridicole.
Dar lacrimile lui Marlee s-au oprit la fel de brusc cum apăruseră.
A suspinat de câteva ori şi s-a ridicat. Şi-a netezit rochia, şi-a
îndreptat spatele şi s-a întors cu faţa spre mine. A arborat un zâmbet
larg şi călduros şi mi-a spus:
— Ştii ce? Ai mare dreptate.
A început să meargă cu spatele:
— Sunt sigură că, dacă îi voi acorda suficient timp, lucrurile vor
merge ca pe roate. Trebuie să plec. Tiny mă aşteaptă.
Marlee aproape că a gonit spre palat. Ce Dumnezeu o apucase?
A doua zi, Marlee m-a evitat. Şi următoarea. I-am dat de înţeles că
o înţeleg, aşezându-mă în Salonul Doamnelor la o distanţă
apreciabilă şi salutând-o ori de câte ori ne întâlneam.
Voiam să ştie că putea avea încredere în mine; nu aveam de gând
s-o forţez să vorbească.
I-a luat patru zile să-mi ofere un zâmbet trist, recunoscător. Am
încuviinţat cu o simplă mişcare a capului. Se părea că asta era tot
ce-avea să-mi spună în legătură cu ce se petrecerea în sufletul ei.

În aceeaşi zi, în timp ce stăteam în Salonul Doamnelor, am fost

chemată de Maxon. Ar fi o minciună să spun că nu m-am simţit
extrem de fericită când am tăiat-o pe uşă şi am sărit în braţele lui.
— Maxon! am spus, îmbrăţişându-l.
Când m-am retras, el părea puţin încurcat, şi ştiam de ce. În ziua
în care părăsisem petrecerea organizată în cinstea familiei regale din
Swendway şi vorbisem cu el între patru ochi, recunoscusem că
aveam dificultăţi în a face faţă emoţiilor. Şi îl rugasem să nu mă
sărute până când nu eram mai sigură. Ştiam că îl rănisem, dar el se
mulţumise să dea din cap şi nu îşi încălcase promisiunea. Îmi era
229
foarte greu să descifrez acele sentimente când el se purta ca şi când
era iubitul meu, dar, de fapt, lucrurile nu stăteau aşa.
Camille, Mikaela şi Laila fuseseră trimise acasă, aşa că mai
rămăseseră douăzeci şi două de fete. Camille şi Laila erau, pur şi
simplu, incompatibile cu el şi plecaseră fără să facă prea mare zarvă.
Două zile mai târziu, Mikaelei i se făcuse dor de casă şi izbucnise în
hohote de plâns în timpul micului dejun. Maxon o condusese afară
din sală, bătând-o pe umăr. Părea să nu se opună plecării lor, fiind
fericit să se ocupe de alte lucruri, inclusiv de mine. Dar amândoi
eram conştienţi că era un lucru prostesc să mi se dedice trup şi suflet
când eu nu ştiam prea bine pentru cine bătea inima mea.
— Cum te simţi? m-a întrebat el, făcând un pas înapoi.
— Perfect. Ce faci aici? Nu trebuia să lucrezi?
— Preşedintele Comitetului de Infrastructură s-a îmbolnăvit, aşa
că întrunirea a fost amânată. Sunt liber ca pasărea cerului toată
după-amiaza.
Ochii îi străluceau de fericire.
— Ce vrei să facem? m-a întrebat, oferindu-mi braţul drept.
— Orice! Există multe lucruri în palat pe care nu le-am văzut.
Aveţi şi cai, nu-i aşa? Şi un cinematograf. Nu m-ai dus niciodată
acolo.
— Hai să mergem! Mi-ar prinde bine puţină distracţie. Ce filme îţi
plac? m-a întrebat în timp ce ne îndreptam spre ceea ce credeam a fi
scara ce ducea la demisol.
— Sinceră să fiu, habar n-am. N-am văzut prea multe filme la
viaţa mea. Dar îmi plac cărţile romantice. Şi comediile!
— Romantice, zici?
A ridicat din sprâncene şi mi-a aruncat o privire sugestivă. Nu
m-am putut abţine să nu râd.
Am cotit şi am continuat să vorbim. Când ne-am apropiat de uşă,
soldaţii s-au dat la o parte şi ne-au salutat. Erau peste doisprezece
bărbaţi. Mă obişnuisem cu ei. Nici măcar faptul că erau atât de mulţi
nu mă putea distrage de la gândul că mă voi distra de minune cu
230
Maxon.
Ceea ce m-a distras, totuşi, a fost icnetul care i-a scăpat unuia
dintre ei atunci când am trecut pe hol. Eu şi Maxon ne-am întors în
acelaşi timp.
În faţa mea era Aspen. Am tresărit.
În urmă cu câteva săptămâni, îl auzisem din întâmplare pe un
administrator din palat vorbind despre detaşament. Mă gândisem la
Aspen, dar, pentru că nu voiam să întârzii la lecţiile Silviei, îmi
văzusem mai departe de drum şi uitasem discuţia.
Până la urmă fusese luat la detaşament. Dintre toate locurile unde
ar fi putut ajunge…
Maxon a intervenit:
— America, îl cunoşti pe acest tânăr?
Trecuse mai bine de-o lună de când îl văzusem pe Aspen, dar el
era, cel cu care îmi imaginasem ani de zile că mă voi căsători, cel care
apărea încă în visele mele. L-aş fi recunoscut oriunde. Părea mai
mare, ca şi când fusese bine hrănit şi făcuse mult sport. Părul lui
răvăşit fusese tuns scurt, aproape zero. Şi dacă înainte purta haine la
mâna a doua care mai aveau puţin şi se desfăceau la cusături, acum
era îmbrăcat într-o uniformă curată de soldat din Garda regală.
Era diferit şi, în acelaşi timp, acelaşi. Multe lucruri din jurul lui
păreau nelalocul lor. Dar ochii aceia… erau ochii lui Aspen.
Privirea mi-a căzut pe ecusonul de pe pieptul lui: „Ofiţerul
Leger”. Totul s-a petrecut foarte repede.
Mi-am păstrat calmul, ca oamenii să nu vadă furia care clocotea în
mine – un adevărat miracol. Voiam să-l ating, să-l sărut, să urlu la el,
să-i cer să plece din sanctuarul meu. Voiam să mă topesc şi să dispar,
dar, de asemenea, voiam să stau aici. Nimic n-avea vreun sens.
Mi-am dres vocea:
— Da. Domnul ofiţer Leger e din Carolina. E din oraşul meu.
I-am zâmbit lui Maxon.
Fără îndoială că Aspen ne auzise râzând şi observase că braţul
meu era lipit de al prinţului. Putea să creadă ce voia.
231
 Maxon părea că se bucură pentru mine:
— Ei bine, ce surpriză! Bine ai venit, ofiţer Leger! Probabil că eşti
foarte fericit s-o revezi pe campioana oraşului.
Maxon a dat mâna cu el. Faţa lui Aspen era ca de piatră.
— Da, Maiestatea Voastră. Foarte mult.
Ce voia să spună cu asta?
— Sunt sigur că şi tu ţii cu ea, l-a încurajat Maxon, făcându-mi cu
ochiul.
— Desigur, Maiestatea Voastră.
Aspen a înclinat puţin capul. Asta ce voia să mai însemne?
— Perfect. De vreme ce America e din provincia ta, nu mă pot
gândi la altcineva în grija căruia s-o las. Am să mă asigur că vei fi
pus în serviciul ei. Fata asta refuză să ţină o slujnică cu ea noaptea.
Am încercat de atâtea ori să-i spun…
Maxon a clătinat din cap spre mine.
Aspen a părut în cele din urmă să se mai relaxeze:
— Nu sunt deloc surprins, Maiestatea Voastră.
Maxon a zâmbit:
— Ei bine, sunt sigur că aveţi multe de făcut. Noi o să plecăm. Să
aveţi o zi bună, domnilor ofiţeri!
Maxon a dat uşor din cap şi am pornit.
Am avut nevoie de toată voinţa pentru a nu privi înapoi.
În întunericul cinematografului am încercat să-mi dau seama ce
trebuia să fac. Maxon îmi spusese foarte clar încă din noaptea în care
îi povestisem despre Aspen că n-ar fi avut niciun fel de milă pentru
cei care s-ar fi purtat urât cu mine. Dacă i-aş fi spus că bărbatul pe
care tocmai îl desemnase pentru protecţia mea era cel care mă rănise,
avea să-l pedepsească? Nu-i puteam face asta lui Maxon. Pusese la
punct un întreg sistem de ajutoare pentru ţară bazându-se pe
poveştile mele despre oamenii flămânzi.
Aşa că nu-i puteam spune. Nu aveam să-i spun. Oricât de
supărată aş fi fost, îl iubeam încă pe Aspen. N-aş fi suportat să fie
rănit.
232
 Era, aşadar, mai bine să plec? Situaţia în care eram mă depăşea, în
mod clar. Puteam scăpa de Aspen, refuzând să-i mai văd chipul – un
chip care avea să mă tortureze în fiecare zi şi care nu îmi mai
aparţinea. Dar, dacă aveam să plec, asta însemna să-l părăsesc şi pe
Maxon.
Iar Maxon era cel mai bun prieten al meu, poate chiar mai mult
de-atât. Nu puteam să plec pur şi simplu. În plus, cum aş fi putut să-i
explic asta fără să-i spun că Aspen era în palat?
Şi mai era şi familia mea. Poate că cecurile pe care le primeau în
ultimul timp erau mai mici, dar tot se alegeau cu ceva. May îmi
spusese într-o scrisoare că tata promitea să organizeze cea mai
frumoasă petrecere de Crăciun de până atunci, dar eram sigură că
această promisiune venea odată cu menţiunea că un alt Crăciun n-ar
fi putut fi niciodată la fel de frumos. Dacă plecam, cine putea spune
câţi bani ar fi adus fosta mea faimă familiei? Ar fi însemnat să
economisim din nou la sânge.

— Nu prea ţi-a plăcut, nu-i aşa? m-a întrebat Maxon aproape

două ore mai târziu.
— Poftim?
— Filmul. N-ai râs deloc.
— Ah!
Am încercat să-mi amintesc ceva, măcar o scenă care îmi plăcuse.
Nu îmi aminteam nimic.
— Cred că sunt puţin obosită azi. Îmi cer scuze că ţi-am irosit
după-amiaza.
— Prostii, a spus Maxon, dând din mână ca pentru a alunga lipsa
mea de dispoziţie. Îmi face plăcere să mă aflu în compania ta. Cu
toate că n-ar strica dacă ai trage un pui de somn înainte de cină. Eşti
puţin cam palidă.
Am încuviinţat. Mă gândeam să mă duc în camera mea şi să nu
mai ies niciodată de-acolo.

233
 Capitolul 21

Într-un sfârşit, am hotărât că nu era cea mai bună idee să mă

ascund în camera mea. Aşa că am coborât în Salonul Doamnelor
unde îmi plăcea să stau de obicei, atunci când nu vizitam bibliotecile,
nu mă plimbam cu Marlee sau nu mă duceam în camera mea pentru
a petrece timpul în compania slujnicelor. Dar acum foloseam Salonul
pe post de peşteră. Niciun bărbat, nici măcar soldaţii, nu aveau voie
să intre fără acordul scris al reginei. Era perfect.
Ei bine, a fost perfect timp de trei zile. Fiind atât de multe, era
doar o chestiune de timp până când se anunţa ziua de naştere a
cuiva. A lui Kriss era joi. Probabil că spusese ceva în timpul unei
întâlniri cu Maxon – care nu rata niciodată ocazia de a oferi fetelor
mici surprize –, iar asta însemna că petrecerea era obligatorie pentru
toate Alesele. În consecinţă, joi dimineaţa a început agitaţia, fetele
trecând dintr-o cameră în alta, consultându-se în privinţa rochiilor
sau încercând să anticipeze proporţiile petrecerii.
Aparent, nu trebuia să venim cu daruri, dar eu am pregătit ceva
drăguţ pentru sărbătorită.
În ziua petrecerii, m-am îmbrăcat cu una dintre rochiile mele
preferate şi am luat vioara cu mine. M-am furişat spre Sala Mare,
asigurându-mă că nu mă vede nimeni în timp ce înaintam pe holuri.
Când am ajuns în încăpere, m-am uitat în jur, studiindu-i pe soldaţii
care erau aliniaţi lângă perete. Din fericire, Aspen nu era printre ei.
Nu m-am putut abţine să nu chicotesc când am văzut atât de mulţi
bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă. Se aşteptau oare la vreo răzmeriţă?
Sala Mare era frumos decorată. Uriaşe aranjamente de flori
galbene şi albe împodobeau pereţii, în vaze atârnate de aceştia şi

234
buchete de flori în aceleaşi culori erau presărate prin toată încăperea.
Ferestrele, pereţii şi cam tot ce era nemişcat fusese împodobit cu
ghirlande. Am observat că acestea erau confecţionate dintr-un
material iridescent, nu din hârtie şi că pe ele scânteiau nestemate
false. Cel puţin, eu, una, nădăjduiam că erau false. Fuseseră aduse şi
câteva măsuţe, care erau acoperite cu feţe de masă strălucitoare.
Bucăţi de confetti sclipeau pe mese. De spătarele scaunelor fuseseră
legate funde bogat ornamentate.
Într-un colţ, un tort imens alb cu galben aştepta să fie tăiat. Lângă
el, pe o măsuţă, se aflau câteva cadouri pentru sărbătorită.
Un cvartet de coarde fusese instalat lângă perete, ceea ce făcea
inutil cadoul meu, iar un fotograf se plimba prin sală, imortalizând
momentele pentru public.
Atmosfera din sală era jucăuşă. Tiny – care până acum nu reuşise
să se apropie de nimeni, cu excepţia lui Marlee – vorbea cu Emmica
şi Jenna şi părea mult mai însufleţită decât o văzusem vreodată.
Marlee stătea lângă o fereastră, semănând cu unul dintre soldaţii
de-afară. Nu părea dispusă să plece de acolo, dar oprea pe toată
lumea care trecea pe lângă ea pentru a sta de vorbă. Un grup de fete
din Trei – Kayleigh, Elizabeth şi Emily – s-au întors spre mine, mi-au
făcut semne cu mâna şi mi-au zâmbit. Le-am salutat la rândul meu.
Toată lumea părea prietenoasă şi fericită.
Exceptându-le pe Celeste şi Bariel. De obicei erau inseparabile,
dar acum una se dusese într-un capăt al sălii, cealaltă, în altul. Bariel
vorbea cu Samantha, iar Celeste stătea singură la o masă, ţinând în
mână un pahar plin cu un lichid roşu-închis. În mod evident,
ratasem ceva între cină şi după-amiaza aceea.
Am strâns mai bine cutia viorii şi m-am dus în capătul sălii pentru
a vorbi cu Marlee.
— Bună, Marlee. E frumos, nu-i aşa? am întrebat-o, punând
vioara jos.
— Aşa e.
M-a îmbrăţişat.
235
 — Am auzit că Maxon va veni mai târziu pentru a o felicita
personal pe Kriss. Nu e drăguţ? Pariez că-i va aduce şi un cadou.
Marlee a continuat cu entuziasmul ei tipic. Mă tot întrebam care
era secretul ei, dar ştiam că, dacă va dori vreodată să vorbească
despre asta, îmi va spune singură.
Preţ de câteva minute am discutat despre nimicuri până când am
auzit zarvă la intrarea în sală.
Ne-am întors. Marlee a rămas calmă, dar eu m-am dezumflat
complet.
Kriss îşi alesese rochia cu deosebită grijă, trădând o strategie
incredibilă. Celelalte fete erau îmbrăcate în rochii de zi – scurte, ca de
domnişoare – ea purta una lungă până în pământ. Lungimea conta
însă cel mai puţin. Rochia avea culoarea smântânii, bătând în alb. În
păr îi scânteia un şir de bijuterii galbene, prinse în linie dreaptă, care
trimiteau în mod subtil la o coroană. Avea un aer matur, regal,
arătând ca o mireasă.
Cu toate că nu ştiam foarte sigur cui îi aparţinea inima mea, am
simţit un junghi de gelozie. Niciuna dintre noi nu avea să trăiască o
experienţă similară. Indiferent la câte petreceri sau dineuri aveam să
participăm, ar fi fost patetic să încercăm să copiem această înfăţişare.
Am văzut mâna lui Celeste – cea fără pahar – strângându-se în
pumn.
— Arată foarte drăguţ, a comentat Marlee.
— Drăguţ e puţin spus, i-am zis eu.
Petrecerea a continuat, iar eu şi Marlee urmăream atente ce se
întâmpla în sală. În mod surprinzător – şi dubios –, Celeste s-a lipit
de Kriss, vorbind într-una cu ea în timp ce sărbătorita făcea turul
sălii, mulţumind tuturor fetelor c-au venit, cu toate că nu avusesem
de-ales.
Într-un final au ajuns şi în colţul în care ne aflam eu şi Marlee,
absorbind razele calde ale soarelui care se strecurau pe fereastră.
Marlee a îmbrăţişat-o pe Kriss.
— La mulţi ani! a spus ea.
236
 — Mulţumesc! i-a răspuns Kriss cu aceeaşi afecţiune şi entuziasm.
— Azi ai împlinit nouăsprezece ani, nu? a întrebat-o Marlee.
— Da. Nu m-aş fi putut gândi la un mod mai bun de a sărbători.
Mă bucur că se fac poze. Mamei îi va plăcea la nebunie! Cu toate că
ne descurcăm binişor, n-am avut niciodată bani pentru a organiza
aşa ceva. E atât de frumos!
Kriss era din Patru, ca şi Marlee. Nu aveau chiar atâtea limitări ca
mine, dar nimic nu se putea compara cu acest eveniment.
— E impresionant, a comentat Celeste. Petrecerea mea de anul
trecut a avut ca tematică albul şi negrul. Orice urmă de culoare şi nu
aveai voie să intri pe uşă.
— Uau! a şoptit Marlee, invidioasă.
— A fost minunat. Mâncăruri fine, reflectoare şi muzică! Ei bine,
am avut-o şi pe Tessa Tamble. Aţi auzit de ea?
Era imposibil să nu fi auzit de Tessa Tamble. Lansase cel puţin
douăsprezece hituri. Uneori urmăream videoclipuri cu ea la
televizor, cu toate că mama nu prea era de acord.
Considera că eram cu mult mai talentate decât Tessa şi o enerva la
culme faptul că ea era faimoasă şi avea bani, făcând acelaşi lucru ca
noi.
— E preferata mea! a exclamat Kriss.
— Ei bine, a continuat Celeste, Tessa e o prietenă bună de-a
familiei, aşa că a venit la petrecerea mea şi a dat un concert. Vă daţi
seama, am fi putut avea în schimb o şleahtă de cântăreţi plictisitori
din Cinci care să ne omoare cheful!
Marlee mi-a aruncat o privire scurtă. Mi-am dat seama că se
simţea jenată.
— Vai! a adăugat Celeste, privindu-mă. Am uitat. N-a fost cu
intenţie.
Vocea ei dulce ca mierea mă scotea din pepeni. Eram din nou
tentată s-o iau la bătaie… Era mai bine să mă abţin.
— Stai liniştită, i-am răspuns, cât de calm am putut. Şi tu, Celeste,
ca Doi, ce anume faci? N-am auzit niciodată muzica ta la radio.
237
 — Eu sunt fotomodel, mi-a răspuns pe un ton care sugera că ar fi
trebuit să ştiu asta deja. Nu mi-ai văzut reclamele?
— Nu prea cred.
— Oh, păi, eşti din Cinci. Bănuiesc că nu vă puteţi permite să
cumpăraţi reviste.
Mă durea deoarece era adevărat. Lui May îi plăcea să răsfoiască
reviste când mergeam la magazin, dar nu aveam absolut niciun
motiv să le cumpărăm.
Kriss, preluând din nou rolul de gazdă, a schimbat subiectul:
— Ştii, America, voiam să te întreb care e domeniul principal de
activitate al unui locuitor din Cinci.
— Muzica.
— Ar trebui să ne cânţi într-o zi!
Am oftat.
— De fapt, mi-am adus vioara ca să îţi cânt azi. Mă gândeam că ar
fi un cadou drăguţ, dar ai deja un cvartet, aşa că…
— Oh, cântă-ne! m-a implorat Marlee.
— Te rog, America, e ziua mea! a adăugat şi Kriss.
— Dar ei ţi-au oferit deja o…
Nu conta că protestam. Kriss şi Marlee le spuseseră deja celor din
cvartet să se oprească şi le-au chemat pe toate fetele în fundul sălii.
Unele dintre ele s-au aşezat pe jos, în timp ce altele au tras câteva
scaune aproape de colţ. Kriss stătea în mijlocul adunării, ţinându-şi
mâinile împreunate, foarte bucuroasă, în timp ce Celeste stătea pur
şi simplu lângă ea, cu paharul din care încă nu luase nicio
înghiţitură, în mână.
În timp ce fetele se aşezau, mi-am pregătit vioara. Membrii
cvartetului s-au apropiat pentru a mă susţine, iar cele câteva slujnice
care serveau s-au oprit din treabă.
Am respirat adânc, am ridicat vioara şi am aşezat-o sub bărbie.
— Pentru tine, am spus, arătând-o pe Kriss cu arcuşul.
Am ţinut o clipă arcuşul deasupra coardelor, am închis ochii şi
apoi am început să cânt.
238
 Preţ de câteva minute, din mintea mea au dispărut şi Celeste cea
răutăcioasă, şi Aspen care mişuna pe undeva prin palat, şi rebelii
care încercau să ne atace. Totul se rezuma la câteva note perfecte
care curgeau unele după altele, atât de închegate încât ai fi zis că le
era frică să nu se piardă. Dar s-au ţinut strâns legate, şi, în timp ce
pluteau, acest dar pentru Kriss s-a transformat într-un dar pentru
mine.
Poate că eram din Cinci, dar nu eram inutilă.
Am cântat melodia – la fel de familiară ca vocea tatălui meu sau ca
mirosul camerei mele – preţ de câteva clipe minunate. Am tras
arcuşul pentru ultima oară peste coarde, iar apoi l-am ridicat în aer.
M-am întors spre Kriss, sperând că-i plăcuse darul meu, dar nu
i-am mai văzut chipul. În spatele micii adunării stătea Maxon. Era
îmbrăcat într-un costum gri şi ţinea sub braţ o cutie pentru
sărbătorită. Fetele aplaudau, dar eu n-am băgat de seamă. Nu
vedeam decât expresia de extaz şi veneraţie de pe faţa lui Maxon,
care s-a transformat într-un zâmbet destinat doar mie.
— Maiestatea Voastră, am spus, făcând o reverenţă.
Celelalte fete s-au ridicat în picioare pentru a-l saluta pe Maxon.
Imediat s-a auzit un ţipăt:
— Oh, nu! Kriss, îmi pare atât de rău, a zis Celeste.
Alesele s-au uitat în aceeaşi direcţie, iar când Kriss s-a întors spre
mine, am văzut de ce. Minunata ei rochie era pătată de sus până jos
cu punciul din paharul lui Celeste. Arăta ca şi cum fusese
înjunghiată.
— Îmi cer scuze, m-am întors prea repede. Kriss, n-am vrut.
Lasă-mă să te ajut, se scuza Celeste.
În mod normal, aş fi crezut că este vorba doar de un accident, dar,
pentru că era implicată Celeste, mi-am dat seama ce se întâmplase.
Kriss şi-a dus mâna la gură şi a început să plângă, iar apoi a plecat
în fugă din sală. Petrecerea se terminase. Maxon s-a dus după ea, cu
toate că mi-aş fi dorit să mai rămână.
Celeste îşi susţinea nevinovăţia în faţa oricui dorea s-o asculte,
239
spunând că fusese o simplă greşeală. Tuesday o aproba, pretinzând
că văzuse toată scena, dar fetele nu mai aveau încredere în ea, aşa că
totul era în zadar. Mi-am pus vioara în cutie şi am vrut să plec.
Marlee m-a apucat de mână.
— Cineva ar trebui să facă, totuşi, ceva în legătură cu ea.
Dacă, într-adevăr, Celeste putea determina pe cineva ca Anna să
recurgă la violenţă sau dacă îşi imagina că avea tot dreptul din lume
să încerce să-mi scoată rochia sau să facă pe cineva atât de bun ca
Marlee să se înfurie, atunci nu avea ce căuta în Alegere.
Trebuia s-o scot cât mai repede pe fata aia din palat.

240
 Capitolul 22

— Crede-mă, Maxon, n-a fost niciun accident.

Eram din nou în grădină, pierzând vremea până la Actualităţi. Îmi
luase două zile ca să vorbesc cu el.
— Dar chiar părea că se simte prost. Îşi cerea scuze într-una, a
contracarat el. Cum să nu fie un accident?
Am oftat:
— Crede-mă. O văd pe Celeste în fiecare zi şi ştiu că nu a vrut
decât să compromită petrecerea lui Kriss. E foarte competitivă.
— Ei bine, dacă tot ce a urmărit a fost să n-o mai bag în seamă pe
Kriss, a dat greş. Am petrecut aproape o oră cu ea. De fapt, am avut
parte de nişte momente foarte plăcute.
Nu voiam să aud mai multe. Ştiam că legătura dintre noi era
fragilă, dar nu eram pregătită să am de-a face cu ceva care putea să
schimbe acest lucru. Cel puţin până aflam ce anume voiam.
— Şi cu Anna cum rămâne? l-am întrebat.
— Cu cine?
— Anna Farmer? A lovit-o pe Celeste, iar tu ai dat-o afară, îţi
aminteşti? Anna a fost, cel mai probabil, provocată.
— Ai auzit-o pe Celeste spunând ceva? Părea sceptic.
— Ei bine… nu. Dar o ştiam pe Anna şi o ştiu pe Celeste.
Crede-mă când îţi spun, Anna nu e genul de persoană care să
recurgă la violenţă. Celeste probabil că a jignit-o rău de tot dacă a
reacţionat aşa.
— America, sunt conştient de faptul că tu petreci mai mult timp
cu fetele decât mine, dar crezi că le cunoşti cu adevărat? Ţie îţi place
să te ascunzi în camera ta sau în biblioteci. Îndrăznesc să spun că ştii

241
mai multe despre slujnicele tale decât despre Alese.
Probabil că avea dreptate, dar n-aveam de gând să recunosc:
— Nu e corect. Am avut dreptate în privinţa lui Marlee, nu-i aşa?
Nu crezi că e drăguţă?
A făcut o faţă lungă.
— Da… se poate spune că e drăguţă.
— Atunci de ce nu vrei să mă crezi când îţi spun că Celeste a
vărsat băutura intenţionat?
— America, să nu crezi că te consider mincinoasă. Sunt sigur că
ţie aşa ţi s-a părut. Dar lui Celeste i-a părut rău. Iar cu mine s-a
purtat mereu foarte frumos.
— Nu mă-ndoiesc, am bombănit printre dinţi.
— Suficient, a spus Maxon, oftând. Nu mai vreau să vorbesc
despre celelalte fete.
— A încercat să-mi ia rochia, Maxon! m-am plâns eu.
— Am spus că nu mai vreau să vorbesc despre ea! a spus el pe un
ton furios.
Atât mi-a fost! Am pufnit şi am ridicat braţele în aer, apoi le-am
izbit zgomotos de picioare. Eram atât de frustrată, încât îmi venea să
urlu.
— Dacă ai de gând să te porţi aşa, voi găsi pe altcineva care
agreează compania mea, a ameninţat el.
A vrut să plece.
— Hei! l-am strigat.
— Ba nu!
S-a întors cu spatele la mine şi mi-a vorbit pe un ton îndârjit, aşa
cum nu-mi imaginasem niciodată că o va face:
— Cred că uiţi care ţi-e locul, Lady America. Ar fi bine dacă ţi-ai
aminti că eu sunt prinţul încoronat al Illéei. Sunt domnul şi stăpânul
acestei ţări din toate punctele de vedere, şi să fiu al naibii dacă o să-ţi
permit să mă tratezi aşa în propria casă. Nu trebuie să fii de acord cu
deciziile mele, dar le vei tolera.
S-a întors şi a plecat, nevăzând sau nepăsându-i de lacrimile din
242
ochii mei.

În timpul cinei nu m-am uitat la el, dar mi-a fost dificil să nu fac
acest lucru şi în timpul Actualităţilor. L-am văzut privindu-mă de
două ori, şi de fiecare dată s-a tras de ureche. Nu i-am întors gestul.
Nu voiam să vorbesc cu el. Bănuiam că dorea să mă facă din nou cu
ou şi cu oţet, şi nu aveam nevoie de asta.
După emisiune, m-am dus în camera mea, fiind atât de supărată
pe Maxon, încât nu puteam gândi limpede. De ce nu mă asculta? Mă
considera o mincinoasă? Sau şi mai grav, credea că Celeste nu putea
să mintă niciodată?
Poate că până la urmă Maxon era un băiat ca toţi băieţii, iar
Celeste o fată frumoasă, şi asta era tot ce conta. Chiar dacă vorbise
despre suflete-pereche, poate că tot ceea ce-şi dorea era o parteneră
de pat.
Iar dacă el era acel gen de bărbat, de ce îmi mai băteam capul cu
asta? Eram o proastă, proastă, proastă! Îl sărutasem! Îi spusesem să
aibă răbdare! Şi pentru ce? Eu doar…
Am cotit spre camera mea şi am dat peste Aspen, care aştepta
lângă uşă. Toată furia mea s-a topit, transformându-se într-un
sentiment bizar de nesiguranţă. Regulamentul cerea ca soldaţii să
privească fix în faţă, dar el se uita la mine cu o expresie de
nepătruns.
— Lady America, a şoptit.
— Domnule ofiţer Leger.
Cu toate că nu era treaba lui, mi-a deschis uşa. Am trecut încet pe
lângă el, fiindu-mi aproape teamă să mă întorc cu spatele şi
întrebându-mă dacă era cu adevărat acolo. Oricât de mult
încercasem să mi-l scot din minte şi din inimă, în acest moment
voiam să fie cu mine. Când am trecut pe lângă el, l-am auzit
inspirând. Un fior mi-a străbătut corpul.
M-a privit lung şi a închis uşor uşa.
Nu avea niciun sens să dorm. M-am gândit ore întregi la prostiile
243
pe care le credea Maxon şi la cât de aproape se afla Aspen. Habar
n-aveam ce să fac. Eram atât de pierdută în gânduri, încât nu mi-am
dat seama că se făcuse două dimineaţa.
Am oftat. Slujnicele mele aveau să muncească dublu pentru a mă
face să arăt bine.
Deodată am văzut o lumină care venea de pe hol. Atât de încet,
încât am crezut că visez, Aspen a deschis uşa, a intrat, apoi a închis-o
în urma lui.
— Aspen, ce faci? am şoptit în timp ce el traversa camera. O să dai
de belea dacă vei fi prins aici!
A continuat să meargă în tăcere.
— Aspen?
S-a oprit în faţa patului meu şi a pus bastonul jos.
— Îl iubeşti?
L-am privit lung în ochii care de-abia i se vedeau pe întuneric.
Preţ de o secundă, habar n-aveam ce să-i răspund.
— Nu.
A dat la o parte pătura cu o mişcare atât graţioasă, cât şi violentă.
Ar fi trebuit să protestez, dar n-am făcut-o. M-a prins de ceafă,
forţându-mă să mă întorc spre el. M-a sărutat cu ardoare, iar toate
lucrurile bune din lume s-au aşezat la loc. Nu mai mirosea a săpun
de casă şi era mai puternic decât îmi aminteam, însă fiecare mişcare,
fiecare atingere îmi era familiară.
— Te vor omorî pentru asta, am spus eu, gâfâind în timp ce
buzele lui călătoreau pe gâtul meu.
— Dacă nu fac asta, voi muri oricum.
Am încercat să mă adun şi să-i cer să se oprească, dar ştiam că
avea să fie de prisos, pentru că şi eu doream asta. Multe lucruri
păreau greşite în legătură cu acest moment – încălcăm o groază de
reguli, Aspen avea o altă prietenă, iar între mine şi Maxon se
înfiripase o idilă –, dar nu-mi păsa. Eram atât de furioasă pe Maxon,
iar Aspen părea să-mi aline aşa de bine toate durerile, încât i-am
permis să-şi treacă mâinile peste picioarele mele.
244
 M-am minunat cât de diferit era. Nu mai avusesem niciodată atât
de mult spaţiu la dispoziţie.
Dar chiar şi aşa, mintea mea era frământată de gânduri. Eram
furioasă pe Maxon, furioasă pe Celeste şi pe Aspen. La naiba, eram
furioasă până şi pe Illéa. În timp ce ne sărutam încontinuu, am
început să plâng.
Arunci Aspen a început să mă sărute nebuneşte, şi, curând, i-au
dat şi lui lacrimile.
— Te urăsc, ştii asta, nu? am spus.
— Ştiu, Mer. Ştiu.
Mer. Când mă atingea în felul ăsta, când îmi pronunţa numele
aşa, simţeam că pluteam prin univers. Indiferent cât de supărată
eram, Aspen îmi amintea de căminul meu.
Am continuat aşa vreun sfert de oră, până când el s-a potolit.
— Trebuie să mă întorc. Soldatul care face rondul de noapte se va
aştepta să fiu acolo.
— Poftim?
— Există soldaţi care fac rondul la întâmplare. Aş putea avea
douăzeci de minute, aş putea avea o oră. Dacă e un rond scurt, am
mai puţin de cinci minute.
— Grăbeşte-te! l-am îndemnat, ridicându-mă ca să-l ajut să-şi
netezească părul.
Şi-a luat bastonul şi am alergat împreună spre ieşirea din cameră.
Înainte să deschidă uşă, m-a prins în braţe şi m-a sărutat din nou.
Simţeam cum raze de soare călătoreau prin venele mele.
— Nu pot să cred că eşti aici, am spus. Cum de-ai ajuns să fii
soldat la palat?
A ridicat din umeri:
— Se pare că sunt făcut pentru asta. Îi trimit pe toţi recruţii într-o
bază de antrenament din Whites. America, oraşul ăla e complet
acoperit de zăpadă! Nu se compară cu fulgii pe care-i avem noi
acasă. Toţi soldaţii sunt hrăniţi, antrenaţi şi testaţi. Ne-au făcut şi
nişte injecţii. Nu ştiu ce anume conţineau, dar am crescut foarte
245
repede. Se pare că sunt un luptător solid şi inteligent. Am avut cel
mai mare punctaj din grupa mea.
Am zâmbit cu mândrie:
— Nu sunt deloc surprinsă.
L-am sărutat din nou. Aspen fusese mereu prea bun pentru casta
în care se născuse.
A deschis uşa şi a verificat culoarul. Părea pustiu.
— Am atât de multe lucruri să-ţi spun! Trebuie să vorbim, i-am
şoptit.
— Ştiu. O să vorbim. Va dura ceva timp, dar mă voi întoarce. Nu
în seara asta. Nu ştiu când, dar curând.
M-a sărutat din nou, atât de apăsat, încât aproape că mă durea.
— Mi-a fost dor de tine, a şoptit el, apoi s-a întors la post.
M-am întors în pat ameţită. Nu-mi venea să cred ce făcusem. O
parte din mine – o parte foarte supărată – simţea că Maxon merita
asta cu vârf şi îndesat. Dacă voia să-i dea crezare lui Celeste şi să mă
umilească, atunci în mod clar nu aveam să mai stau prea mult în
Alegere. Dacă ea se putea sustrage regulilor, atunci nu mai era nimic
care să mă ţină. Fiind epuizată, am adormit în câteva secunde.

246
 Capitolul 23

Dimineaţa următoare m-am trezit simţindu-mă puţin vinovată.

Înspăimântată, de fapt. Faptul că nu răspunsesem la semnalul lui
Maxon nu însemna că el nu putea să vină în camera mea oricând
dorea. Eu şi Aspen am fi putut fi prinşi foarte uşor. Dacă îl
prinseseră deja, iar eu nu ştiam nimic…
Era un act de înaltă trădare. Iar palatul nu avea decât o singură
pedeapsă când venea vorba de trădări.
Pe de altă parte însă, nu-mi păsa. Înainte de a mă trezi de-a
binelea, am retrăit fiecare moment petrecut alături de Aspen, fiecare
atingere, fiecare sărut. Îmi fusese foarte dor de el.
Îmi doream să fi avut mai mult timp să vorbim. Voiam să ştiu ce
era în mintea lui, cu toate că acum aveam câteva indicii. Era de
necrezut – după ce încercasem din răsputeri să nu-l mai doresc – că
el încă mă voia.
Era sâmbătă, aşa că trebuia să merg în Salonul Doamnelor, dar nu
mai puteam suporta. Aveam nevoie de timp ca să mă gândesc şi
ştiam că mi-ar fi fost imposibil să fac acest lucru în larma de jos.
Când slujnicele au intrat în cameră, le-am spus că mă doare capul şi
că vreau să rămân în pat.
Au fost atât de săritoare, aducându-mi de mâncare şi curăţând
camera în linişte, încât m-am simţit prost că le minţisem. Dar nu
aveam de ales. Nu mă puteam întâlni cu regina, cu fetele şi, probabil,
cu Maxon când singurul lucru la care mă gândeam era Aspen.
Am închis ochii, dar nu am dormit. Am încercat să-mi dau seama
ce simţeam. Înainte să ajung la vreo concluzie, cineva a bătut la uşă.
M-am întors pe-o parte şi am văzut-o pe Anne întrebându-mă în

247
şoaptă dacă să răspundă sau nu. M-am ridicat imediat, netezindu-mi
părul, apoi am încuviinţat cu o mişcare a capului.
Mă rugam să nu fie Maxon – mi-era teamă că-mi putea citi pe chip
infracţiunile comise –, dar am fost şocată să-l văd pe Aspen intrând
pe uşă. Mi-am dat seama că mi-am îndreptat spatele, dar speram că
slujnicele nu observaseră acest lucru.
— Îmi cer scuze, domnişoară, i-a spus el lui Anne. Sunt ofiţerul
Leger. Am venit aici ca să vorbesc cu Lady America despre câteva
măsuri de siguranţă.
— Sigur că da, a spus ea, zâmbind şi făcându-i semn să intre.
Am văzut cu coada ochiului că Mary a înghiontit-o pe Lucy, care
a chicotit.
Aspen s-a întors spre ele şi şi-a dus o mână la cască:
— Doamnelor!
Lucy a înclinat capul, iar obrajii lui Mary au devenit mai roşii
decât părul meu, dar n-au răspuns. Anne, cu toate că părea captivată
de frumuseţea lui Aspen, s-a adunat suficient cât să vorbească.
— Domnişoară, doriţi să plecăm?
M-am gândit la asta. Nu voiam să fac un gest imprudent, dar
puţină intimitate nu strica.
— Doar pentru câteva minute. Sunt sigură că domnul ofiţer Leger
nu mă va ţine prea mult, am hotărât eu, iar ele au tăiat-o din cameră.
Când uşa s-a închis, Aspen a spus:
— Mi-e teamă că te înşeli. Voi avea nevoie de tine mult timp.
Mi-a făcut cu ochiul.
Eu am clătinat din cap.
— Tot nu-mi vine să cred că eşti aici.
Fără să mai piardă vremea, Aspen şi-a scos casca şi s-a aşezat pe
marginea patului meu, punând o mână pe aşternut, suficient de
aproape încât degetele noastre să se atingă.
— Nu m-aş fi gândit niciodată că detaşamentul ar fi o
binecuvântare, dar, dacă îmi oferă şansa de a-mi cere scuze faţă de
tine, voi fi veşnic recunoscător.
248
 Am împietrit.
Aspen m-a privit adânc în ochi:
— Mer, te rog să mă ierţi. Am fost foarte, foarte prost, şi am
regretat acea noapte din căsuţă de îndată ce am început să cobor pe
scară. Eram prea orgolios ca să spun ceva, iar pe urmă tu ai fost
aleasă… Nu ştiam ce să fac.
S-a oprit pentru o clipă. Avea lacrimi în ochi. Oare era posibil ca
Aspen să fi plâns pentru mine aşa cum eu plânsesem pentru el?
— Eu încă te iubesc.
Mi-am muşcat buzele, ţinându-mi lacrimile în frâu. Înainte să mă
pot gândi la asta, trebuia să fiu sigură de un lucru:
— Şi cu Brenna cum rămâne?
Expresia feţei i s-a schimbat:
— Poftim?
Am respirat adânc:
— V-am văzut împreună în piaţă când am plecat. V-aţi despărţit?
Aspen a mijit ochii, apoi a izbucnit în râs. Şi-a acoperit gura cu
mâinile şi a căzut pe spate în pat, după care s-a ridicat înapoi şi a
întrebat:
— Asta crezi tu? Oh, Mer! Căzuse. S-a împiedicat, iar eu am
prins-o.
— S-a împiedicat?
— Da, piaţa era plină, iar oamenii se împingeau. Brenna a căzut
peste mine, iar eu am făcut o glumă spunându-i că e o împiedicată,
ceea ce ştii că e adevărat. Nu a fost niciodată prea agilă.
Mi-am adus aminte că Brenna păruse într-adevăr să-şi piardă
echilibrul fără niciun motiv aparent. De ce nu mă gândisem la asta?
— De îndată ce m-am eliberat, am luat-o la fugă spre scenă.
Mi-am amintit acele momente, încercarea disperată a lui Aspen de
a se apropia de mine. Nu se prefăcuse deloc. Am zâmbit:
— Şi ce anume plănuiai să faci?
A ridicat din umeri:
— Ca să fiu sincer, nu prea m-am gândit la asta. Probabil că voiam
249
să te implor să rămâi. Eram pregătit să mă fac de râs dacă asta
însemna că nu aveai să te urci în maşina care te aştepta. Dar am
văzut că erai foarte supărată… iar acum înţeleg de ce.
A oftat:
— Nu am putut să merg până la capăt. În plus, m-am gândit că
poate o să fii fericită la palat.
A aruncat o privire prin cameră, uitându-se la toate lucrurile
frumoase care se presupunea că-mi aparţineau pentru o vreme.
Înţelegeam de ce credea asta.
— Apoi, a continuat el, m-am gândit că ne vom împăca atunci
când vei reveni acasă.
Părea deodată îngrijorat:
— Eram sigur că vei dori să ieşi din competiţie de îndată ce era
posibil. Dar… n-ai făcut-o.
S-a oprit şi s-a uitat la mine, fără să mă întrebe însă cât de
apropiaţi eram eu şi Maxon. Ne văzuse deja împreună, dar nu ştia că
ne sărutaserăm sau că aveam semnale secrete, iar eu nu voiam să-i
spun nimic.
— Apoi am fost luat la detaşament şi mi-am dat seama că nu ar fi
fost corect să-ţi scriu. Aş fi putut muri aici. Nu voiam să încerc să te
fac să mă iubeşti din nou şi apoi…
— Să te iubesc din nou? l-am întrebat pe un ton sceptic. Aspen,
n-am încetat niciodată să te iubesc.
Cu o mişcare bruscă, dar tandră, Aspen s-a aplecat şi m-a sărutat.
Mi-a atins obrazul, lipindu-l de-al lui, şi amintirile frumoase din
ultimii doi ani mi-au invadat mintea. Eram recunoscătoare pentru că
nu se pierduseră.
— Îmi cer scuze, a murmurat el printre sărutări. Mer, îmi cer mii
de scuze.
S-a retras ca să mă privească, afişând un zâmbet pe chipul lui
perfect. Părea să se întrebe exact ce gândeam şi eu: Ce ne facem acum?
Tocmai atunci, uşa s-a deschis, iar slujnicele au observat cât de
aproape se afla Aspen. Eram îngrozită.
250
 — Slavă Domnului că v-aţi întors! le-a spus el, apucându-mi mai
bine obrazul înainte să-mi pună mâna pe frunte. Domnişoară, nu
cred că aveţi febră.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Anne speriată, în timp ce se
îndrepta iute spre mine.
Aspen s-a ridicat:
— A început să-mi spună că nu se simte bine, că o doare capul.
— Domnişoară, vi s-a agravat durerea de cap? a întrebat Mary
Sunteţi atât de palidă!
Normal că eram. Din clipa în care ne văzuseră împreună, sângele
mi se scursese din obraji. Dar Aspen, reacţionând imediat, salvase
situaţia într-o secundă.
— Voi aduce medicamentul, a spus Lucy, grăbindu-se spre baie.
— Domnişoară, vă rog să mă iertaţi, a spus Aspen când slujnicele
au trecut la treabă. Nu doresc să vă mai deranjez. Voi reveni când vă
veţi simţi mai bine.
Uitându-mă la el, vedeam acelaşi chip pe care îl sărutasem de mii
de ori în căsuţa din copac. Lumea care ne înconjura era cu totul
nouă, dar legătura noastră era aceeaşi dintotdeauna.
— Vă mulţumesc, domnule ofiţer, am spus pe un ton slab.
A plecat, înclinându-şi uşor capul.
Curând, slujnicele se agitau în jurul meu, încercând să vindece o
boală inexistentă.
Nu mă durea capul, ci inima. Dorinţa de a mă afla în braţele lui
Aspen era atât de familiară, de parcă n-o uitasem niciodată.

M-am trezit în toiul nopţii, după ce Anne mă zgâlţâise bine.

— Ce…?
— Vă rog, domnişoară, trebuie să vă treziţi!
Era frenetică, îngrozită.
— Ce s-a întâmplat? Sunteţi bine?
— Suntem din nou atacaţi. Trebuie să vă ducem la demisol.
Eram ameţită; nu eram sigură că auzisem bine. Dar am observat
251
că, în spatele ei, Lucy plângea.
— Au intrat în palat? am întrebat-o cu neîncredere.
Plânsetul de jale al lui Lucy era singura confirmare de care aveam
nevoie.
— Ce facem? am întrebat.
Un val de adrenalină m-a trezit de tot, aşa că am sărit din pat.
Mary m-a ajutat să mă încalţ, iar Anne mi-a pus un halat pe umeri.
Tot ce gândeam era: Nord sau Sud? Nord sau Sud?
— Pe culoar, în colţ, există un pasaj. Vă va duce direct în sala de
refugiu de la demisol. Soldaţii de-acolo vă aşteaptă. Familia regală
probabil că e deja acolo, la fel şi celelalte fete. Grăbiţi-vă,
domnişoară!
Anne m-a scos pe culoar şi a împins într-un perete. Zidul s-a
mişcat, precum intrarea într-un pasaj secret din romanele poliţiste.
Evident, dincolo de perete se afla o scară. Tiny a ieşit în grabă din
camera ei şi a luat-o la fugă prin pasaj.
— În ordine, să mergem, am spus.
Anne şi Mary mă priveau, uimite. Lucy tremura atât de tare, că
de-abia mai putea sta în picioare.
— Să mergem, am repetat eu.
— Nu, domnişoară. Noi o luăm pe altă parte. Trebuie să vă grăbiţi
înainte ca ei să ajungă aici. Vă rog!
Ştiam că, dacă erau găsite, aveau să fie cel puţin rănite, dacă nu
chiar omorâte. Nu suportam acest gând. Poate că eram puţin
obraznică, dar, dacă Maxon renunţase la ideile lui şi luase unele
măsuri, existau şanse ca el să le accepte prezenţa. Chiar dacă aveam
să ne certăm. Poate că mă bazam prea mult pe generozitatea lui, dar
n-aveam de gând să le las în urmă. Frica m-a făcut să mă mişc mai
repede. Am apucat-o pe Anne de mână şi am tras-o înăuntru. S-a
împiedicat, dar nu m-a putut opri, deoarece le-am luat după mine şi
pe Mary şi Lucy.
— Mişcaţi-vă! le-am spus.
Au început să meargă, dar Anne protesta într-una:
252
 — Domnişoară, nu ne vor lăsa să intrăm! Locul ăsta e doar pentru
familie… Ne vor spune să plecăm!
Dar nu-mi păsa ce zicea. Indiferent unde era ascunzătoarea lor,
eram sigură că refugiul familiei regale era mai sigur.
Scara era luminată din loc în loc, dar chiar şi-aşa, aproape că am
căzut de câteva ori în graba mea. Îmi făceam griji. Cât de bine
cunoşteau rebelii palatul? Ştiau oare de existenţa acestor pasaje
secrete? Lucy era pe jumătate paralizată, aşa că am luat-o de mână.
Nu mi-am putut da seama cât timp ne-a luat până am ajuns jos,
dar, într-un sfârşit, pasajul a dat într-o încăpere largă. Acolo erau
alte scări, iar celelalte fete alergau spre ceea ce părea a fi o uşă extrem
de groasă. Am luat-o la goană spre refugiu.
— Vă mulţumim că aţi adus-o pe această fată. Puteţi pleca, le-a
spus un soldat slujnicelor mele.
— Nu! Sunt cu mine. Şi vor rămâne aici, am zis pe un ton
autoritar.
— Domnişoară, ele au locurile lor, a sărit el.
— Bine. Dacă ele nu intră, nu voi intra nici eu. Sunt sigură că
prinţul Maxon vă va fi recunoscător când va afla că lipsesc din cauza
voastră. Să mergem, doamnelor.
Le-am luat de mână pe Mary şi Lucy. Anne împietrise.
— Aşteptaţi! Aşteptaţi! În regulă, intraţi. Dar dacă va obiecta
cineva, dumneavoastră veţi răspunde.
— Nicio problemă, am spus.
M-am întors şi am intrat cu capul sus în încăpere. Înăuntru era
agitaţie. Unele fete plângeau, altele se rugau. Regele şi regina erau
înconjuraţi de şi mai mulţi soldaţi. Lângă ei, Maxon o ţinea pe
Elayna de mână. Părea puţin speriată, dar era evident că atingerea
lui o calma. Am observat că familia regală stătea foarte aproape de
uşă. Mă întrebam dacă se aplica aceeaşi regulă ca pe vapoare,
căpitanul fiind cel care nu părăsea puntea în caz de dezastru. Păreau
dispuşi să facă orice pentru a ne menţine la suprafaţă, dar, dacă
aveam să ne scufundăm, ei erau primii care s-ar fi înecat.
253
 M-au văzut când am intrat şi au observat că nu eram singură.
M-am uitat la ei, am dat din cap o dată, apoi mi-am văzut de drum
cu capul sus. Mi-am dat seama că, atâta timp cât păream sigură pe
mine, nimeni nu avea să mă ia la întrebări.
Dar m-am înşelat.
Făcusem de-abia trei paşi când Silvia a intrat în cameră. Părea
incredibil de calmă. Era evident că pentru ea era doar o simplă
rutină.
— Bun. Avem ajutoare. Fetelor, vă rog să vă duceţi imediat la
rezervele de apă din spate şi să începeţi să serviţi răcoritoare familiei
regale şi Aleselor. Haideţi, duceţi-vă! a ordonat ea.
— Ba nu!
M-am întors spre Anne şi i-am dat primul meu ordin:
— Anne, te rog să iei nişte băuturi şi să le duci regelui, reginei şi
prinţului, iar apoi mi te vei alătura.
M-am întors spre Silvia:
— Alesele pot avea singure grijă de ele însele. Au ales să-şi
abandoneze slujnicele, aşa că o să ajungă prin forţe proprii la
afurisita aia de apă. Anne, Lucy şi Mary vor sta cu mine. Haideţi,
doamnelor.
Ştiam că fiind atât de aproape de familia regală probabil că
fusesem auzită. În strădania mea de a avea autoritate vorbisem puţin
cam prea tare. Dar nu-mi păsa dacă mă considerau nepoliticoasă.
Lucy era mai înspăimântată decât jumătate dintre Alese. Tremura
toată şi nu aveam de gând să o las să servească în starea în care se
afla.
Poate că de vină era experienţa mea de soră mai mare, dar
simţeam nevoia de a le proteja pe aceste fete.
Am găsit un loc în spatele încăperii. Refugiul nu era pregătit să le
găzduiască şi pe Alese, deoarece nu existau suficiente scaune. Dar
am văzut rezervele de alimente şi de apă şi mi-am dat seama că, în
caz de nevoie, ne-ar fi ajuns pentru câteva luni bune.
Grupul refugiaţilor arăta caraghios. Câţiva oficiali lucraseră până
254
târziu în noapte şi erau îmbrăcaţi în costume. Chiar şi Maxon era
îmbrăcat elegant. În schimb, aproape toate fetele erau înveşmântate
în cămăşile de noapte subţiri care te ajutau să dormi în căldura din
camerele de sus. Câteva dintre ele nu reuşiseră să pună mâna pe un
halat. Mie tot îmi era puţin frig.
Multe dintre Alese se adunaseră în faţă. Ar fi fost primele victime,
dacă ar fi reuşit cineva să treacă de uşă. Dar dacă nu se întâmpla
nimic, timpul petrecut chiar în faţa lui Maxon ar fi fost de nepreţuit!
Câteva stăteau mai aproape de noi şi am constatat că se aflau în
aceeaşi stare ca Lucy – tremurau, plângeau şi erau îngrijorate până la
Dumnezeu şi înapoi.
Am strâns-o pe Lucy cu o mână, iar Mary a îmbrăţişat-o. Nu era
nimic de spus, aşa că am păstrat tăcerea, ascultând zgomotele din
încăpere. Amestecul de voci îmi aducea aminte de prima zi
petrecută aici, când fuseserăm transformate. Am închis ochii şi am
încercat să-mi aduc aminte de acea zi în încercarea de a fi la fel de
calmă precum păream.
— Sunteţi bine?
M-am uitat în sus şi l-am văzut pe Aspen, strălucind în uniforma
lui. Tonul lui era oficial şi nu părea deloc îngrijorat.
Am oftat:
— Da, mulţumesc.
Preţ de câteva clipe n-am spus nimic, privind oamenii care
încercau să se aşeze cât mai comod. Mary era epuizată – deja
adormise, sprijinindu-se de Lucy, care se mai liniştise puţin, în ciuda
celor întâmplate. Se oprise din plâns şi-l privea pe Aspen cu un soi
de uimire.
— A fost frumos din partea dumneavoastră să vă luaţi şi
slujnicele. Nu toată lumea e atât de bună cu oamenii pe care îi
consideră inferiori, a spus el.
— Castele n-au însemnat niciodată prea mare lucru pentru mine,
am răspuns eu şoptit.
El mi-a zâmbit.
255
 Lucy a inspirat ca şi când ar fi vrut să-i adreseze o întrebare lui
Aspen, dar un strigăt puternic s-a auzit deodată. Un soldat care se
afla în celălalt capăt al încăperii ne-a rugat să facem linişte.
Aspen s-a îndepărtat, ceea ce era un lucru bun. Mă temeam să nu
ne vadă cineva.
— Dânsul e soldatul de mai devreme, nu? a întrebat Lucy.
— Da, aşa e.
— Am văzut că în ultima vreme vă păzeşte camera. E incredibil
de prietenos, a comentat ea.
Eram sigură că atunci când se întâlnea cu slujnicele mele, Aspen
le vorbea la fel de frumos cum îmi vorbea şi mie. La urma urmelor,
ei toţi făceau parte din Şase.
— E foarte chipeş, a adăugat ea.
Am zâmbit şi mă pregăteam să spun ceva, dar acelaşi soldat ne-a
cerut din nou să facem linişte. După ce şi ultimele murmure s-au
stins, s-a auzit un sâsâit îngrozitor.
Imediat mi-am dat seama ce se întâmpla. La suprafaţă se dădeau
lupte. Am ciulit urechile pentru a auzi focuri de armă sau orice alt
indiciu care mi-ar fi putut spune din ce regiune veneau atacatorii.
Le-am strâns mai tare pe fetele de lângă mine, ca şi cum împreună
ne-am fi putut proteja de pericolele care ne păşteau.
Larma de sus a ţinut ore întregi. Singurul care se mişca prin
încăpere era Maxon, care mergea la fiecare fată pentru a vedea cum
se simte. Când a ajuns la noi, Ann şi Mary dormeau, răpuse de stres
şi oboseală. Lucy era trează şi din când în când vorbeam cu ea în
şoaptă, mai mult citind de pe buze. Pe măsură ce se apropia de noi,
Maxon zâmbea văzând mulţimea de fete rezemate de mine.
Sentimentele mele de vinovăţie au fost înlocuite de un val de
recunoştinţă. Eram aşa de bucuroasă că era bine. Maxon s-a aplecat
şi m-a întrebat la ureche:
— Eşti bine?
Am încuviinţat. S-a uitat la Lucy, după care s-a aplecat peste mine
ca să vorbească cu ea. Am inspirat. Mirosul lui Maxon nu provenea
256
dintr-o sticluţă de parfum. Nu era scorţişoară, vanilie sau, mi-am
amintit eu imediat, săpun de casă. Avea propriul miros, un amestec
de substanţe care emana din el.
— Şi tu? a întrebat-o el pe Lucy.
Fata a dat din cap.
— Eşti surprinsă că te afli aici?
I-a zâmbit lui Lucy, uşurând situaţia, altfel de neînchipuit.
— Nu, Maiestatea Voastră. Nu cu dânsa, a spus Lucy arătând spre
mine.
Maxon s-a întors să mă privească, iar chipul lui era incredibil de
aproape de mine. Nu mă simţeam în largul meu. Ne puteau vedea
prea mulţi oameni; inclusiv Aspen. Dar momentul a trecut, iar el s-a
întors înapoi spre Lucy:
— Ştiu ce vrei să spui.
Maxon a zâmbit din nou. Arăta ca şi când voia să spună mai
multe, dar s-a răzgândit şi a dat să se ridice.
L-am prins repede de mână şi i-am şoptit:
— Nord sau Sud?
— Îţi aduci aminte de şedinţa foto? mi-a şoptit el la rându-i.
Şocată, am dat din cap. Rebelii îşi croiseră drum prin nord-vest,
arzând lanuri şi măcelărind oamenii care le stăteau în cale. „Daţi-le
de urmă”, spusese prinţul. Aceşti ucigaşi înaintaseră uşor-uşor spre
palat în tot acest timp, iar noi nu îi putuserăm opri. Erau asasini.
Erau sudici.
— Să nu spui nimănui!
S-a ridicat, îndreptându-se spre Fiona, care plângea.
Am început să respir normal, încercând să mă gândesc cum am fi
putut scăpa în cazul în care ajungeau în refugiu, dar pe cine
păcăleam? Dacă rebelii reuşeau să ajungă aici, jos, totul avea să se
termine. Nu puteam decât să aşteptăm.
Orele treceau… Habar nu aveam cât era ceasul, dar oamenii care
reuşiseră să doarmă cât de cât s-au trezit, iar noi, cei care
încercaserăm să fim puternici, începeam să dăm semne de epuizare
257
totală.
În cele din urmă, uşa s-a deschis, iar câţiva soldaţi au fost trimişi
să investigheze. A mai trecut ceva timp până când palatul a fost
verificat de sus până jos, dar în cele din urmă s-au întors.
— Doamnelor şi domnilor, a strigat unul dintre soldaţi, rebelii au
fost înfrânţi. Vă rugăm să vă întoarceţi în camerele dumneavoastră
folosind scările din spate. Dincolo e multă mizerie şi sunt mulţi
răniţi. Ar fi mai bine dacă aţi evita sălile şi holurile principale până
ce vor fi curăţate. Dacă sunteţi participante în Alegere, vă rog să vă
îndreptaţi spre camere şi să staţi acolo până la noi înştiinţări. Am
vorbit cu bucătarii, iar mâncarea vă va fi adusă în decurs de o oră.
Rog tot personalul medical să meargă cu mine în aripa destinată
spitalului.
Oamenii s-au ridicat şi au început să meargă de parcă nimic nu se
întâmplase. Unii păreau plictisiţi. Exceptând câteva persoane ca
Lucy, se părea că nimeni nu fusese tulburat de acest atac, ca şi când
s-ar fi aşteptat la aşa ceva.
Camera mea fusese întoarsă cu susul în jos. Salteaua era pe jos,
rochiile erau scoase din dulap, iar pozele cu ai mei erau rupte şi
împrăştiate pe podea. Am căutat borcanul şi l-am găsit sub pat,
întreg, cu moneda la locul ei. Am încercat să nu plâng, dar ochii mi
se umezeau într-una. Ceea ce nu însemna că îmi era teamă, cu toate
că acesta era adevărul. Nu-mi plăcea deloc ideea că cineva pusese
mâinile pe lucrurile mele şi că le stricase.
Ne-a luat ceva timp să punem lucrurile la loc, pentru că eram
foarte obosite. Cu toate astea, am reuşit. Anne a găsit nişte bandă
adezivă, să-mi lipesc pozele rupte. După ce am primit-o, mi-am
trimis slujnicele la culcare. Anne a protestat, dar n-aveam de gând
s-o ascult. Acum, că descoperisem tonul corect pentru a da ordine,
nu îmi mai era teamă să-l folosesc.
Odată ce am rămas singură, am început să plâng. Frica, deşi în
mare parte trecuse, încă mă ţinea prinsă în ghearele ei.
Am scos blugii pe care Maxon mi-i făcuse cadou şi vreunul dintre
258
tricourile de acasă şi m-am îmbrăcat cu ele. Aşa mă simţeam un pic
mai normală. Părul meu era cam neîngrijit, aşa că l-am strâns în coc,
lăsând câteva şuviţe să-mi cadă în jurul feţei.
Am pus bucăţile rupte de hârtie pe pat, încercând să le potrivesc.
Era ca şi cum aveam patru puzzle-uri diferite în aceeaşi cutie.
Reuşisem să reconstitui o poză, când la uşă s-a auzit un ciocănit.
Maxon, am gândit eu. Sper să fie Maxon. Am deschis uşa, plină de
speranţă.
— Bună, scumpo.
Era Silvia. Avea buzele uşor ţuguiate, în încercarea de a mă
consola, probabil. A trecut pe lângă mine, iar apoi s-a întors şi s-a
uitat la hainele pe care le purtam.
— Of, nu-mi spune că şi tu pleci, s-a plâns ea. Zău aşa, a fost o
nimica toată!
A dat din mână, ca şi când era ceva lipsit de importanţă. Eu nu
consideram acel atac o nimica toată. Putea oare să-şi dea seama că
plânsesem?
— Nu plec, i-am spus, dându-mi o şuviţă după ureche. De ce?
Unele fete pleacă?
A oftat:
— Da, până acum trei. Şi Maxon, dragul de el, mi-a spus că oricine
doreşte să plece e liber să o facă. Fetele se pregătesc chiar acum. E
atât de amuzant! Ca şi cum ştia că unele vor pleca. Dacă aş fi în locul
vostru, m-aş gândi de două ori înainte să plec pentru o prostie.
Silvia a început să se plimbe prin cameră, atentă la cum era
decorată. Prostie? Femeia asta era nebună?
— Ţi-au luat ceva? a întrebat ea într-o doară.
— Nu. Au făcut mizerie, dar, din câte îmi dau seama, nu lipseşte
nimic.
— Prea bine.
A venit lângă mine şi mi-a înmânat un telefon portabil:
— E cea mai sigură linie din palat. Sună-i pe-ai tăi şi spune-le că
eşti bine. Dar să nu te lungeşti. Mai am câteva fete de vizitat.
259
 M-am minunat privind acel obiect micuţ. Nu mai ţinusem
niciodată în mână un telefon portabil. Îi văzusem pe cei din Doi sau
Trei vorbind la astfel de aparate, dar nu-mi imaginasem niciodată că
o să folosesc şi eu unul. Mâinile îmi tremurau de emoţie. Aveam să
le aud vocile!
Am format nerăbdătoare numărul. După tot ceea ce se
întâmplase, acest gest m-a făcut să zâmbesc. Mama a răspuns după
ce telefonul a sunat de două ori:
— Alo?
— Mamă?
— America! Eşti bine? Ne-a sunat un soldat să ne spună că s-ar
putea să nu dăm de tine câteva zile şi ştiam că nenorociţii ăia de
rebeli au ajuns la palat. Ne-am speriat atât de rău!
A început să plângă.
— Oh, nu plânge, mamă! Sunt bine.
M-am uitat la Silvia. Părea plictisită.
— Aşteaptă puţin.
S-au auzit nişte mişcări.
— America?
Era May, care plângea. Probabil că avusese o zi proastă.
— May! Oh, May, mi-e atât de dor de tine!
Simţeam că ochii mi se umezesc din nou.
— Credeam că ai murit! America, te iubesc. Promite-mi că n-o să
mori, a plâns ea.
— Îţi promit.
A trebuit să zâmbesc la un asemenea jurământ.
— Vii acasă? Nu poţi să vii? Nu vreau să mai stai acolo.
May pur şi simplu mă implora.
— Să vin acasă? am întrebat-o.
Am simţit multe lucruri. Îmi era dor de familie şi eram obosită la
gândul că trebuia să mă ascund de rebeli. Deveneam din ce în ce mai
confuză în ceea ce-i privea pe Maxon şi Aspen şi nu ştiam cum să mă
descurc cu asta. Cel mai uşor lucru pe care îl puteam face era să plec.
260
Cu toate astea…
— Nu, May nu pot să vin acasă. Trebuie să rămân aici.
— De ce? a suspinat sora mea mai mică.
— Pentru că aşa trebuie, am spus.
— De ce trebuie?
— Pur şi simplu… trebuie.
May a tăcut o clipă, rămânând pe gânduri.
— Te-ai îndrăgostit de Maxon?
Preţ de un minut am auzit-o din nou pe May cea înnebunită după
băieţi. Avea să fie bine.
— Ăăă, nu sunt sigură în legătură cu asta, dar…
— America! Te-ai îndrăgostit de Maxon! Oh, Doamne!
L-am auzit pe tata strigând pe fundal:
— Poftim?
Iar apoi pe mama:
— Da, da, da!
— May, n-am spus nicioda…
— Ştiam eu!
May râdea într-una. Şi uite-aşa, toate temerile ei că mă pierdea
s-au evaporat.
— May, trebuie să închid. Şi celelalte fete au nevoie de telefon.
Dar voiam să ştiţi că sunt bine. Vă voi scrie cât de curând, îţi promit.
— Bine, bine. Să-mi spui şi despre Maxon! Şi mai trimite dulciuri!
Te iubesc! a strigat ea.
— Şi eu te iubesc. Pa!
Am închis telefonul înainte să apuce să-mi mai ceară altceva. Dar
când nu i-am mai auzit vocea, mi s-a făcut şi mai dor de ea.
Silvia a acţionat rapid. În câteva secunde mi-a înşfăcat telefonul şi
s-a îndreptat spre uşă.
— Ce fată bună! a spus ea, iar apoi a dispărut pe hol.
În mod sigur nu mă simţeam o fată bună. Dar ştiam că aveam să
fiu de îndată ce rezolvam lucrurile cu Aspen şi Maxon.

261
 Capitolul 24

Amy, Fiona şi Tallulah au plecat în câteva ore. Nu eram sigură

dacă viteza era cauzată de eficienţa Silviei sau de agitaţia fetelor.
Rămăseserăm nouăsprezece şi am simţit deodată că ne mişcăm prea
repede. Cu toate astea, nu aş fi putut spune că totul avea să se
petreacă, totuşi, cu repeziciune.
Luni am revenit la programul obişnuit. Micul dejun era la fel de
delicios ca întotdeauna, şi mă întrebam dacă avea să vină vreo zi
când nu mă voi mai bucura de aceste mâncăruri minunate.
— Kriss, nu-i aşa că are un gust dumnezeiesc? am întrebat când
am luat o gură dintr-un fruct în formă de stea.
Nu mai văzusem aşa ceva înainte să vin la palat. Kriss avea gura
plină, dar dădea din cap a încuviinţare. În această dimineaţă trăiam
o stare de comuniune frăţească. Pentru că supravieţuiserăm
împreună unui atac atât de virulent, se părea că legăturile dintre noi
fuseseră pecetluite pentru totdeauna. Lângă Kriss se afla Emily, care
tocmai îmi dădea mierea. Lângă mine, Tiny mă întreba cu admiraţie
de unde aveam lanţul cu pasărea cântătoare. Atmosfera îmi aducea
aminte de familia mea, înainte să o fi pierdut pe Kenna în favoarea
unui soţ şi înainte ca fratele meu, Kota, să fi devenit un măgar: totul
era vesel, strălucitor şi plin de viaţă.
Şi-am ştiut că, aşa cum spusese Maxon că procedase mama lui,
aveam să păstrez legătura cu aceste fete. Mă vedeam
interesându-mă cu cine s-au măritat şi trimiţându-le felicitări de
Crăciun. Iar după douăzeci şi ceva de ani, dacă moştenitorul lui
Maxon era băiat, aveam să le sun ca să le întreb care sunt preferatele
lor în Alegere. Şi aveam să ne aducem aminte de toate lucrurile prin

262
care am trecut şi să râdem de ele de parcă ar fi fost o aventură, nu o
competiţie.
Lucru curios, singura persoană din sală care nu dădea semne de
bucurie era Maxon. Nu se atinsese de mâncare, scrutând în schimb
şirurile de fete. Din când în când se oprea şi părea să se gândească,
apoi continua.
Când a ajuns la rândul meu, m-a surprins uitându-mă la el şi mi-a
oferit un zâmbet vag. Exceptând scurtul moment din noaptea care
trecuse, nu mai vorbiserăm de la cearta noastră, şi existau destule
lucruri pe care trebuia să ni le spunem. De data asta, trebuia să
preiau iniţiativa. Cu o privire care spunea că era o rugăminte, nu un
ordin, m-am tras de ureche. Expresia lui a rămas neschimbată, dar
s-a tras de ureche.
Am oftat uşurată şi mi-am mutat privirea spre uşile uriaşei
încăperi. Aşa cum bănuisem, o altă pereche de ochi mă urmărea. Îl
văzusem pe Aspen de când intrasem, dar încercasem să nu-l bag în
seamă. Cred însă că e imposibil să ignori o persoană la care ai ţinut
foarte mult.
Maxon s-a ridicat. Mişcarea bruscă a făcut ca scaunul lui să
scârţâie suficient de tare cât să atragă atenţia tuturor. Când ne-am
întors spre el, părea că îşi dorea să se poată aşeza înapoi şi să treacă
neobservat. Dându-şi seama că acest lucru era imposibil, a început să
vorbească:
— Doamnelor, a spus el plecându-şi capul. Părea cu adevărat
îndurerat. Mi-e teamă că, după atacul de ieri, am fost obligat să mă
gândesc serios la Alegere. După cum ştiţi, trei Alese au dorit ieri să
plece, iar eu le-am făcut pe plac. Nu-mi doresc să vă ţin aici
împotriva voinţei voastre, în plus, nu mă simt în largul meu să ţin o
persoană în palat, expunând-o unui pericol permanent, când sunt
sigur că nu putem avea niciun fel de viitor împreună.
În sală, confuzia s-a risipit, lăsând loc unei înţelegeri clare, deşi
nefericite.
— Oare el… a şoptit Tiny
263
 — Da, asta are de gând să facă, i-am răspuns eu.
— Cu toate că mă mâhneşte să fac asta, am discutat problema cu
familia şi cu cei mai apropiaţi consilieri şi am hotărât să transform
Alegerea în Elită. Dar, în loc de zece fete, am decis să rămână doar
şase, restul urmând să meargă acasă, a spus Maxon pe tonul lui
oficial.
— Şase? a icnit Kriss.
— Nu e corect, a şoptit Tiny, fiind pe punctul de a izbucni în
lacrimi.
Am privit prin încăpere şi am văzut că fetele plângeau. Celeste îşi
strânsese mâinile pe lângă corp, ca şi când se putea lupta pentru
locul ei. Bariel închisese ochii şi încrucişase degetele, sperând
probabil că va atrage simpatia. Marlee, care recunoscuse că nu-i păsa
de Maxon, părea extrem de încordată. De ce îşi dorea atât de mult să
rămână?
— Nu vreau să lungesc asta inutil, aşa că vor rămâne următoarele:
Lady Marlee şi Lady Kriss.
Marlee a oftat uşurată şi şi-a pus mâna pe piept. Kriss a executat
un dans fericit şi vioi în scaunul ei, aruncând o privire prin jur şi
aşteptându-se să fim fericite. Şi am fost, până când mi-am dat seama
că două locuri erau deja ocupate. Având în vedere că ne certaserăm,
avea să mă trimită acasă? Oare îşi închipuia viitorul alături de mine?
Voiam ca el să se gândească la viitorul nostru? Ce aş fi făcut dacă
trebuia să plec?
În tot acest timp, puterea de a pleca stătuse în mâinile mele.
Mi-am dat deodată seama cât de important era să rămân.
— Lady Natalie şi Lady Celeste, a continuat el, privindu-le pe
rând.
Am tresărit când am auzit numele lui Celeste. Nu o putea păstra
pe ea şi pe mine nu. Îmi venea greu să accept că o ţinea în competiţie.
Era ăsta un semn că aveam să plec? Cearta fusese cauzată de
prezenţa ei aici.
— Lady Elise, a spus el, iar întreaga sală a inspirat, aşteptând
264
ultimul nume.
Mi-am dat seama că eu şi Tiny ne ţineam strâns de mână.
— Şi Lady America.
Maxon s-a uitat la mine, iar eu am simţit cum fiecare muşchi din
corp mi se relaxează. Tiny a început să plângă imediat, dar nu era
singura. Maxon a oftat:
— Pentru celelalte fete îmi pare extrem de rău, dar sper să mă
credeţi când vă spun că am făcut asta pentru binele vostru. Nu vreau
să vă faceţi speranţe deşarte şi să vă riscaţi viaţa. Dacă dintre fetele
care pleacă există cineva care doreşte să-mi vorbească, voi fi în
biblioteca de alături şi ne putem vedea de îndată ce terminaţi de
mâncat.
Maxon a ieşit din sală pe cât de repede a putut, fără să alerge.
L-am urmărit până când a ajuns în dreptul lui Aspen, apoi atenţia
mi-a fost distrasă. Aspen părea încurcat şi ştiam de ce. Îi spusesem
că nu-l iubeam pe Maxon, iar el înţelesese din asta că nici Maxon nu
simţea ceva pentru mine. Prin urmare, de ce eram atât de îngrijorată
dacă plecam sau rămâneam? Şi de ce voia Maxon să mă mai ţină?
N-a trecut nici măcar o secundă, iar Emmica şi Tuesday au
început să alerge după Maxon, fără îndoială dorind să-i ceară
explicaţii. Unele fete plângeau, având în mod evident inimile frânte,
şi era datoria noastră, a celor care rămâneam, să le consolăm.
Era îngrozitor de stânjenitor. Tiny a sfârşit prin a-şi desprinde cu
violenţă mâinile din încleştare şi a fugit din încăpere. Speram că nu o
să mă urască.
Fetele au plecat în câteva minute, fără să mai mănânce. Nici eu
n-am zăbovit, deoarece nu-mi doream să fiu martoră la scenă. Când
am trecut de Aspen, mi-a şoptit „Diseară”. Am scuturat uşor din cap
şi mi-am continuat drumul.

Restul dimineţii a fost cam ciudat. Nu avusesem niciodată

prietene de care să-mi fie dor. Toate camerele ocupate de la etajul al
doilea erau deschise, iar fetele intrau şi ieşeau, făcând schimb de
265
scrisori şi adrese. Am plâns şi am râs împreună, dar până
după-amiază palatul se transformase într-un loc mult mai serios
decât era când veniserăm acolo.
În aripa unde se afla coridorul meu nu mai rămăsese nimeni, aşa
că nu se mai auzea nicio slujnică alergând de colo-colo sau uşi
închizându-se. M-am aşezat la masă, citind o carte în timp ce
slujnicele mele ştergeau praful. Mă întrebam dacă palatul părea
mereu atât de gol. Pustietatea mă făcea să-mi fie dor de familie.
Deodată am auzit o bătaie la uşă. Anne a dat fuga s-o deschidă,
privindu-mă ca să se asigure că eram pregătită să primesc musafiri.
Am încuviinţat.
Când Maxon a intrat, am sărit imediat în picioare.
— Doamnelor, a spus el, privindu-mi slujnicele. Ne reîntâlnim.
Ele au făcut reverenţe şi au chicotit. Prinţul a înclinat capul şi s-a
întors spre mine. Nu realizasem cât de nerăbdătoare eram să-l revăd.
Stăteam lângă masă, ameţită.
— Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să vorbesc cu Lady America
între patru ochi.
Au urmat alte reverenţe şi chicote, iar Anne a întrebat – pe un ton
care sugera veneraţie pentru prinţ – dacă îi putea aduce ceva. Maxon
a refuzat-o, apoi am rămas singuri. El îşi ţinea mâinile în buzunare.
Pentru o vreme nimeni n-a spus nimic.
— Mă gândeam că n-o să vrei să mă mai ţii, am recunoscut eu în
cele din urmă.
— De ce? a întrebat el, părând cu adevărat încurcat.
— Deoarece ne-am certat. Deoarece toată situaţia dintre noi este
ciudată. Deoarece…
Cu toate că tu te întâlneşti cu alte cinci femei, tot mă simt ca şi cum te-aş
înşela, am gândit.
Maxon s-a apropiat uşor, cu un aer gânditor. Când a ajuns lângă
mine, m-a luat de mâini şi mi-a explicat totul:
— În primul rând, dă-mi voie să-ţi spun că-mi cer scuze. N-ar fi
trebuit să ţip la tine.
266
 Părea sincer.
— Problema e că tata şi unele comitete mă presau deja cu asta, iar
eu voiam cu adevărat să iau decizia de unul singur. A fost frustrant
să mă lovesc de o altă situaţie în care părerea mea n-a fost deloc luată
în serios.
— O altă situaţie? l-am întrebat.
— Ei bine, ai văzut alegerile mele. Marlee e preferata publicului,
iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea. Celeste e o tânără foarte
puternică şi provine dintr-o familie excelentă cu care putem
colabora. Natalie şi Kriss sunt nişte fete încântătoare, foarte potrivite
şi preferate de unii membri ai familiei mele. Elise are legături în
Noua Asie. De vreme ce încercăm să punem capăt războiului, ăsta e
un lucru de luat în considerare. Pentru această decizie s-a discutat
foarte mult şi am fost încolţit din toate părţile.
Pentru alegerea mea nu exista nicio explicaţie şi aproape că n-am
cerut-o. Ştiam că în primul rând eram prieteni şi că eu nu aveam
niciun atu care să poată fi folosit politic. Dar trebuia să aud
cuvintele, ca să pot lua eu însămi o decizie. Nu l-am putut privi în
ochi.
— Eu de ce am rămas?
Vocea mi-era aproape o şoaptă. Eram sigură că asta avea să mă
rănească. În adâncul sufletului ştiam că eram încă în palat deoarece
el era prea bun pentru a-şi încălca promisiunea.
— America, credeam că m-am făcut înţeles, a spus Maxon pe un
ton calm.
A scos un oftat răbdător şi mi-a ridicat bărbia. Când l-am privit în
cele din urmă în ochi, a recunoscut:
— Dacă ar fi fost ceva mai simplu, aş fi eliminat toate fetele până
acum. Ştiu ce simt pentru tine. Poate că e o dovadă de impulsivitate
din partea mea să cred că sunt sigur, dar am certitudinea că noi doi
am putea fi fericiţi.
M-am înroşit. Simţeam cum lacrimile îmi inundau ochii, dar am
clipit de câteva ori pentru a le alunga. Expresia de pe chipul lui era
267
atât de frumoasă, că nu voiam să o ratez.
— Există momente când simt că noi doi am dărâmat toate
zidurile, dar sunt şi altele când cred că tu stai aici fiindcă e în
avantajul tău. Dacă aş şti sigur că eu, şi numai eu, sunt singura ta
motivaţie…
S-a oprit şi a clătinat din cap, de parcă sfârşitul acestei fraze era
ceva ce nu-şi putea permite să spere.
— Mă înşel dacă spun că tu încă nu eşti sigură în privinţa mea?
Nu voiam să-l rănesc, dar trebuia să fiu sinceră:
— Nu.
— Atunci trebuie să pariez, dar şi să mă asigur în caz că voi
pierde. Dacă te hotărăşti să pleci, eu te voi lăsa. Între timp, trebuie
să-mi găsesc o soţie. Încerc să iau cea mai bună decizie în situaţia
dată, dar te rog să nu uiţi nicio clipă că ţin la tine. Cu adevărat.
Nu mi-am mai putut ţine în frâu lacrimile. M-am gândit la Aspen
şi la ceea ce făcusem şi mă simţeam extrem de jenată.
— Maxon? am suspinat eu. Poţi să… îmi vei putea ierta
vreodată…?
N-am reuşit să-mi termin confesiunea. S-a apropiat şi mai mult de
mine şi a început să-mi şteargă lacrimile cu degetele sale puternice.
— Ce să-ţi iert? Mica noastră ceartă tâmpită? Deja am dat-o
uitării. Faptul că sentimentele tale sunt puţin mai lente decât ale
mele? Sunt pregătit să aştept, a spus el, ridicând din umeri. Nu cred
că ai putea face ceva ce eu să nu pot ierta. Trebuie să-ţi reamintesc
lovitura sub centură pe care mi-ai aplicat-o în prima zi?
N-am putut să nu râd. Maxon a chicotit, după care a devenit
serios.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
El a scuturat din cap:
— De data asta au fost foarte rapizi.
Maxon se referea la rebeli. Părea uluit de capacitatea lor de
acţiune. M-am întrebat deodată cât de aproape de dezastru fusesem
încercând să-mi salvez slujnicele.
268
 — Sunt din ce în ce mai îngrijorat, America. Indiferent că sunt din
Nord sau din Sud, sunt extrem de hotărâţi. Se pare că nu se vor da în
lături de la nimic până ce nu vor obţine ceea ce-şi doresc, iar eu n-am
nici cea mai vagă idee despre ce este vorba.
Maxon părea confuz şi trist:
— Simt că e doar o chestiune de timp până când vor distruge pe
cineva important pentru mine.
S-a uitat în ochii mei:
— Ştii, încă ai de-ales. Dacă ţi-e teamă să rămâi, ar trebui să-mi
spui.
S-a oprit, gândindu-se.
— Sau dacă nu crezi că mă poţi iubi câtuşi de puţin, ar fi mai bine
dacă mi-ai spune acum. Te voi lăsa să pleci şi putem rămâne
prieteni.
L-am îmbrăţişat, sprijinindu-mi capul de pieptul lui. Maxon părea
alinat şi surprins de acest gest. I-a luat numai o secundă ca să mă
îmbrăţişeze.
— Maxon, nu sunt complet sigură de natura relaţiei dintre noi,
dar în mod sigur suntem mai mult decât prieteni.
A oftat. Cu capul lipit de pieptul lui, de-abia îi puteam auzi inima
prin materialul sacoului. Îi bătea din ce în ce mai repede. La fel de
tandru ca întotdeauna, mi-a atins obrazul. Când l-am privit în ochi,
am simţit acel sentiment care nu putea fi numit, crescând între noi.
Din priviri, Maxon cerea ceva ce amândoi hotărâserăm că putea
aştepta. Eram fericită că el nu mai dorea să aştepte. Am încuviinţat
uşor, iar el m-a sărutat cu o tandreţe de neimaginat.
Am simţit cum buzele lui s-au transformat într-un zâmbet care a
rămas acolo minute în şir.

269
 Capitolul 25

Am simţit cum cineva mă înghiontea. Era întuneric şi foarte târziu

ori foarte devreme. Pentru o fracţiune de secundă am crezut că eram
din nou atacaţi. Apoi am ştiut că mă înşelam când am auzit singurul
cuvânt care avea puterea să mă trezească:
— Mer?
Stăteam cu spatele la Aspen şi mi-a luat o clipă pentru a mă calma
înainte de a mă întoarce cu faţa spre el. În mintea mea ştiam că
existau anumite lucruri care trebuiau stabilite. Speram că inima avea
să mă lase să le spun.
M-am întors pe partea cealaltă şi, privindu-l lung pe Aspen în
ochii săi verzi. Știam că avea să fie dificil. Apoi am observat că lăsase
uşa deschisă.
— Aspen, eşti nebun? am şoptit. Închide uşa!
— Nu, m-am gândit la asta. Dacă uşa e deschisă, pot spune că am
auzit zgomote şi am intrat să văd dacă totul e bine. Asta şi e treaba
mea. Nimeni nu va suspecta nimic.
Era simplu şi inteligent. Am dat din cap, aprobând:
— OK.
Am aprins veioza de pe noptieră pentru a da de înţeles unui
posibil martor că nu ascundeam nimic. M-am uitat la ceas şi am
observat că era trecut de trei dimineaţa.
Aspen era, în mod evident, mulţumit de sine. Zâmbetul lui, cel cu
care obişnuia să mă salute în căsuţa din copac, era larg.
— L-ai păstrat, mi-a spus.
— Poftim?
Aspen a arătat către noptieră, unde se afla borcanul cu o singură

270
monedă.
— Da, am spus. Pur şi simplu n-am putut să scap de el.
Expresia lui devenea din ce în ce mai optimistă. A aruncat o
privire spre uşă, asigurându-se că nu era nimeni acolo. Apoi s-a
aplecat şi m-a sărutat.
— Nu, am spus, retrăgându-mă. Nu poţi face asta.
Privirea din ochii lui era un amestec de confuzie şi tristeţe, şi mă
temeam că tot ceea ce urma să spun avea doar să înrăutăţească
lucrurile.
— Am făcut ceva ce nu trebuia?
— Nu, am spus pe un ton hotărât. Ai fost minunat. M-am bucurat
tare mult să te revăd şi să aflu că încă mă iubeşti. Asta a schimbat
totul.
A zâmbit:
— Bun. Deoarece te iubesc şi plănuiesc să mă asigur că nu vei
avea niciodată vreun motiv să te îndoieşti de asta.
Eram jenată.
— Aspen, orice am fi avut sau avem, nu poate continua aici.
— Ce vrei să spui? a întrebat el, mutându-se de pe un picior pe
altul.
— Acum fac parte din Alegere. Sunt aici pentru Maxon şi nu
putem fi iubiţi sau ce suntem cât timp această competiţie e în
desfăşurare.
Am început să mă joc cu o bucată din cuvertura mea.
S-a gândit preţ de câteva clipe.
— Aşadar, m-ai minţit? Ai spus că n-ai încetat niciodată să mă
iubeşti.
— Nu, l-am asigurat eu. Ai fost în inima mea în tot acest timp. Tu
eşti motivul pentru care lucrurile au mers atât de lent. Maxon mă
iubeşte şi ţine la mine, dar eu nu pot răspunde sentimentelor lui, din
cauza ta.
— Păi, e minunat, a spus el pe un ton sarcastic. Mă bucur să aud
că n-ai avut nicio problemă să fii cu el cât timp eu nu m-am aflat
271
pe-aici.
Dincolo de furie mi-am dat seama că îi frânsesem inima, dar nu
era vina mea că lucrurile luaseră o altă întorsătură.
— Aspen? l-am întrebat în şoaptă, făcându-l să se uite la mine.
Când m-ai lăsat singură în căsuţa din copac m-am simţit pur şi
simplu zdrobită.
— Mer, am spus că…
— Lasă-mă să termin!
A pufnit, dar n-a mai zis nimic.
— Mi-ai luat visele, şi mă aflu aici doar pentru că tu ai insistat să
mă înscriu.
A clătinat din cap, enervat să audă acest adevăr.
— Am încercat să-mi revin, iar lui Maxon îi pasă cu adevărat de
mine. Tu însemni mult pentru mine, ştii asta. Dar acum fac parte din
lumea asta şi aş fi o proastă să nu-mi permit să văd ce se va întâmpla
în continuare.
— Vasăzică, îl alegi pe el? m-a întrebat Aspen pe un ton nefericit.
— Nu, nu îl aleg pe el sau pe tine. Mă aleg pe mine.
Acesta era adevărul care se afla la mijloc. Încă nu ştiam ce voiam
şi nu puteam alege varianta cea mai uşoară sau ceea ce altcineva
credea că e corect. Trebuia să-mi acord timp pentru a hotărî ce
anume era cel mai bine pentru mine.
Aspen s-a gândit la acest lucru pentru o clipă, nefiind, în
continuare, de acord cu ceea ce spuneam. În cele din urmă a zâmbit:
— Ştii că nu am de gând să mă dau bătut, nu?
Suna ca o provocare, iar eu, deşi n-am vrut, am zâmbit. Era
adevărat că Aspen nu era genul de om care să recunoască o
înfrângere.
— Ăsta nu este cel mai bun loc în care să încerci să lupţi pentru
mine. Determinarea ta e o trăsătură periculoasă aici.
— Nu mi-e teamă de acel înţepat, a spus el pe un ton batjocoritor.
Mi-am dat ochii peste cap, amuzată să mă aflu în acest punct al
relaţiei. Îmi făcusem întotdeauna griji că cineva mi-l va fura pe
272
Aspen. Acum era rândul lui să fie îngrijorat că cineva mă va fura, şi
mă simţeam puţin vinovată că mă bucuram de acest lucru.
— OK. Ai spus că nu-l iubeşti… dar probabil că-l placi cât de cât
dacă eşti atât de dornică să rămâi, nu?
Am plecat capul.
— Da, am spus, încuviinţând. Maxon e mai mult decât mi-am
imaginat eu.
S-a gândit puţin la asta, absorbind cuvintele.
— Bănuiesc că asta înseamnă că lupta va fi puţin mai grea decât
credeam, a zis el, îndreptându-se spre hol.
Apoi s-a întors şi mi-a făcut cu ochiul:
— Noapte bună, Lady America.
— Noapte bună, domnule ofiţer Leger.
Uşa s-a închis, iar un sentimentul de pace m-a copleşit. De când
începuse Alegerea, îmi făcusem griji că această competiţie avea
să-mi distrugă viaţa. Dar în acea clipă nu mă puteam gândi la o
perioadă în care să mă fi simţit mai bine.
La scurt timp, slujnicele au intrat în cameră. Anne a tras perdelele
şi, în timp ce camera era treptat luminată, am simţit că aceasta era cu
adevărat prima mea zi la palat.
Alegerea nu mai era ceva ce pur şi simplu mi se întâmpla, ci ceva
din care făceam parte în mod activ. Acum eram în Elită. Am dat
păturile la o parte şi am primit cu braţele deschise o nouă dimineaţă
din viaţa mea de la palat.

273
274
 KIERA CASS

ALEGEREA
Volumul 2

ELITA

Traducere din limba engleză de

ALEXANDRA BÂRSAN

LEDA, 2015

275
 Capitolul 1

Noaptea era liniștită în Angeles și o vreme am rămas nemişcată,

ascultând sunetul respiraţiei lui Maxon. Era din ce în ce mai greu să-l
prind într-un moment de relaxare şi mă bucuram de fiecare clipă,
recunoscătoare că părea să se simtă în largul lui doar atunci când
eram singuri.
De când Alegerea fusese restrânsă la şase fete, devenise mai
neliniştit. Îşi imaginase, bănuiam eu, că va avea mai mult timp la
dispoziţie ca să aleagă. Şi cu toate că mă simţeam vinovată să o
recunosc, ştiam că eu eram motivul pentru care îşi dorea asta.
Prinţul Maxon, moştenitorul tronului Illéei, mă plăcea. Îmi spusese
cu o săptămână în urmă că, dacă aş fi putut pur şi simplu să ţin la el,
la fel cum ţinea el la mine, fără nicio reţinere, întreaga competiţie ar
fi încheiată. Câteodată cochetam cu ideea asta, întrebându-mă cum
ar fi fost să formăm un cuplu.
Dar problema era că, din start, Maxon nu era al meu. Existau alte
cinci fete – pe care le scotea la întâlniri şi cărora le şoptea tot felul de
lucruri –, iar eu nu ştiam ce să mai cred. În plus, odată cu Maxon
acceptam şi o coroană, gând pe care aveam tendinţa să-l ignor, fie şi
doar pentru că nu eram sigură ce ar fi însemnat asta pentru mine.
Şi desigur, mai era şi Aspen.
Totul se terminase între noi – ne despărţiserăm înainte ca numele
meu să fie extras pentru Alegere –, dar când apăruse la palat în
uniformă de soldat, toate sentimentele de care încercasem să scap
până atunci mă copleşiseră. Aspen era prima mea dragoste; când îl
priveam… eram toată a lui.
Maxon nu ştia că Aspen era în palat, dar era conştient că exista
cineva acasă pe care încercam să-l uit, şi îmi dădea, cu bunăvoinţă,
răgaz să îmi revin, încercând între timp să găsească pe altcineva
alături de care ar fi putut fi fericit, în eventualitatea în care eu nu
reuşeam, până la urmă, să-l iubesc.
276
Şi-a mişcat capul, inspirând chiar deasupra creştetului meu, iar eu
m-am gândit: „Cum ar fi, pur şi simplu, să-l iubesc pe Maxon?”
— Ştii când am privit ultima oară cu adevărat stelele? m-a întrebat
el.
M-am apropiat de el pe pătura pe care stăteam, încercând să mă
încălzesc în răcoarea nopţii din Angeles.
— Habar n-am.
— Un profesor m-a pus să învăţ astronomie acum câţiva ani. Dacă te
uiţi cu atenţie, poţi vedea că stelele sunt de fapt de culori diferite.
— Stai aşa, ultima oară când te-ai uitat la stele a fost ca să le studiezi?
Nu să te distrezi?
Maxon a râs înăbuşit.
— Distracţie. Va trebui să o înghesui undeva între discuţiile despre
buget şi întâlnirile comitetului care se ocupă de infrastructură. Ah, şi
stabilirea strategiilor de război, la care, apropo, nu mă pricep deloc.
— La ce altceva nu te pricepi? am întrebat, trecându-mi mâna peste
cămaşa lui apretată.
Încurajat de această atingere, Maxon a început să deseneze cercuri
pe umărul meu, cu mâna cu care-mi cuprinsese spatele.
— De ce ai vrea să ştii asta? a întrebat, prefăcându-se iritat.
— Pentru că în continuare ştiu atât de puţine despre tine. Şi pari
perfect. E plăcut să am dovada că nu-i aşa.
El s-a sprijinit într-un cot, privindu-mă cu atenţie.
— Tu ştii că nu e aşa.
— Eşti pe-aproape, am replicat.
Atingeri timide au pâlpâit între noi. Genunchi, braţe, degete.
A clătinat din cap, surâzând.
— Bine, atunci. Nu ştiu să organizez războaie. La asta sunt un
antitalent. Şi presupun că aş fi un bucătar îngrozitor. Nu am încercat
niciodată, aşa că…
— Niciodată?
— Poate că ai observat echipele de servitori care te servesc cu
produse de patiserie? Tot ei mă hrănesc şi pe mine.
277
Am chicotit. Acasă ajutam la pregătirea fiecărei mese.
— Mai zi-mi, i-am cerut. La ce altceva nu te pricepi? M-a tras mai
aproape de el, în ochii săi căprui scânteind un secret.
— Ar fi o chestie, pe care am descoperit-o recent…
— Spune.
— Se pare că nu sunt deloc în stare să stau departe de tine. E o
problemă foarte serioasă.
Am zâmbit.
— Te-ai străduit?
S-a prefăcut că se gândeşte.
— Ei bine, nu. Şi nu te aştepta să încep să o fac.
Am râs amândoi pe înfundate, ţinându-ne unul de altul. În
asemenea momente era atât de uşor să-mi imaginez că aşa putea
arăta şi restul vieţii mele.
Foşnetul frunzelor era un semn că venea cineva. Deşi întâlnirea
noastră era perfect onorabilă, m-am simţit un pic stânjenită şi m-am
ridicat repede. Maxon mi-a urmat exemplul, în timp ce un soldat îşi
croia drum către noi printre tufişuri.
— Alteţa Voastră, a spus el, făcând o plecăciune. Îmi cer scuze că vă
deranjez, însă nu e deloc înţelept să staţi afară atât de mult, când e
aşa de târziu. Rebelii ar putea…
— Am înţeles, a zis Maxon oftând. Vom intra imediat.
Soldatul ne-a lăsat singuri, iar Maxon s-a întors din nou către mine.
— Un alt defect de-al meu: îmi pierd răbdarea cu rebelii ăştia. M-am
săturat să am de-a face cu ei.
S-a ridicat şi mi-a oferit mâna. I-am luat-o, remarcând frustrarea
posomorâtă din ochii lui. Fuseserăm atacaţi de rebeli de două ori de
când începuse Alegerea – o dată de Nordici, simpli perturbatori, şi o
dată de Sudici, adevăraţii distrugători – şi chiar şi din scurta mea
experienţă, îi puteam înţelege epuizarea.
Maxon strângea pătura şi o scutura, vădit nemulţumit că întâlnirea
noastră fusese întreruptă.
— Hei, am zis, determinându-l să mă privească. M-am distrat.
278
A clătinat din cap.
— Nu, serios, am continuat, ducându-mă lângă el.
A luat pătura într-o mână ca să mă poată cuprinde cu cealaltă.
— Ar trebui să mai facem asta cândva. Îmi poţi spune ce culoare are
fiecare stea, pentru că eu nu-mi dau seama.
Maxon mi-a oferit un zâmbet trist.
— Câteodată îmi doresc ca lucrurile să fi fost mai simple, mai
normale.
Mi-am schimbat poziţia ca să-l pot îmbrăţişa şi, în timp ce făceam
asta, Maxon a dat drumul păturii ca să poată răspunde gestului meu.
— Regret să vă informez, Alteţa Voastră, dar chiar şi fără soldaţi,
sunteţi departe de a fi normal.
S-a destins puţin, dar încă era serios.
— M-ai fi plăcut mai mult dacă eram normal.
— Ştiu că îţi vine greu să crezi, dar te plac aşa cum eşti. Am doar
nevoie de mai mult…
— Timp. Ştiu. Şi sunt pregătit să ţi-l ofer. Mi-aş dori doar să ştiu că
după aceea o să vrei într-adevăr să fii cu mine.
Am privit în altă parte. Asta era ceva ce nu puteam să-i promit. Îi
puneam în balanţă pe Maxon şi Aspen, în inima mea, iar şi iar, însă
niciunul nu ieşea vreodată, cu adevărat, în avantaj. Exceptând,
poate, momentele când eram singură cu unul dintre ei. Fiindcă,
atunci, eram tentată să-i promit lui Maxon că îi voi fi alături în cele
din urmă.
Dar nu am putut.
— Maxon, i-am şoptit, văzând cât de descurajat părea de lipsa unui
răspuns din partea mea. Nu-ţi pot promite asta. Dar ce pot să-ţi spun
este că vreau să fiu aici. Vreau să aflu dacă există o posibilitate
pentru… pentru… m-am bâlbâit, neştiind cum să formulez mai bine
ceea ce voiam să spun.
— Pentru noi? a ghicit Maxon.
Am zâmbit, fericită că mă înţelege cu atâta uşurinţă.
— Da. Vreau să ştiu dacă există posibilitatea să devenim noi.
279
Mi-a dat o şuviţă de păr pe spate.
— Cred că sunt şanse foarte mari, a spus el cu convingere.
— Şi eu cred la fel. Doar… timp, bine?
A încuviinţat, părând ceva mai fericit. Aşa am vrut să încheiem
seara, cu speranţă. Ei, şi poate cu ceva în plus. Mi-am muşcat buza şi
m-am apropiat de Maxon, cu ochi rugători.
Fără să ezite o secundă, s-a aplecat să mă sărute. A fost cald şi
delicat, făcându-mă să mă simt adorată şi cumva dorind mai mult.
Aş fi putut rămâne acolo ore întregi, doar ca să văd dacă m-aş putea
sătura de acea senzaţie, însă, mult prea curând, Maxon s-a retras.
— Hai să mergem, a zis el, pe un ton jucăuş, trăgându-mă în direcţia
palatului. Mai bine intrăm înăuntru, înainte să vină soldaţii călare
după noi, cu suliţele scoase.
Când Maxon m-a lăsat lângă trepte, oboseala m-a lovit ca un pietroi.
M-am târât, practic, până la etajul al doilea şi apoi după colţ, spre
camera mea, când, brusc, am devenit din nou energică.
— Oh, a spus Aspen, şi el surprins să mă vadă. Faptul că am
presupus tot timpul ăsta că erai în camera ta mă face cel mai prost
soldat din lume.
Am chicotit. Se presupunea că Elita trebuia să doarmă cu cel puţin
una dintre slujnicele lor pe timpul nopţii. Mie chiar nu-mi plăcea
asta, aşa că Maxon insistase să posteze un soldat la uşa mea, în caz
de urgenţă. Iar în cea mai mare parte a timpului, acel soldat era
Aspen. Era o combinaţie ciudată de euforie şi groază să-l ştiu,
aproape în fiecare seară, chiar lângă uşă.
Voioşia momentului a dispărut rapid, pe măsură ce Aspen îşi dădea
seama ce însemna faptul că nu fusesem în siguranţă, cuibărită în
patul meu. Şi-a dres stânjenit vocea.
— Te-ai simţit bine?
— Aspen, am şoptit, asigurându-mă că nu era nimeni prin preajmă.
Nu te necăji. Fac parte din Alegere şi pur şi simplu aşa stau lucrurile.
— Cum aş putea să am vreo şansă, Mer? Cum pot să câştig dacă tu
vorbeşti doar cu unul dintre noi?
280
Îi înţelegeam punctul de vedere, dar ce puteam să fac?
— Te rog, Aspen, nu fi supărat pe mine. Încerc să-i dau de capăt.
— Nu, Mer, a zis el, cu glasul înmuiat din nou de blândeţe. Nu sunt
supărat pe tine. Mi-e dor de tine.
Nu a îndrăznit să spună cuvintele cu voce tare, dar i le-am citit pe
buze. Te iubesc.
M-am topit.
— Ştiu, am răspuns, punându-mi mâna pe pieptul lui,
permiţându-mi să uit pentru o clipă tot ceea ce riscam. Dar asta nu
schimbă faptul că acum fac parte din Elită. Am nevoie de timp,
Aspen.
A întins mâna după a mea şi a încuviinţat.
— Îţi pot da asta. Doar că… încearcă să-ţi găseşti timp şi pentru
mine.
Nu voiam să aduc în discuţie cât de complicat era să fac asta, aşa că
am schiţat un zâmbet înainte să-mi retrag uşor mâna.
— Trebuie să plec.
M-a urmărit cu privirea până am intrat în cameră şi am închis uşa în
urma mea.
Timp. Îl ceream din plin în ultima vreme. Speram că toate aveau să
se aşeze cumva de la sine, dacă dispuneam de suficient timp.

281
 Capitolul 2

— Nu, nu, a răspuns regina Amberly râzând. Am avut numai trei

domnişoare de onoare, cu toate că mama lui Clarkson mi-a sugerat
să îmi iau mai multe. Le-am vrut lângă mine doar pe surorile şi pe
prietena mea cea mai bună, pe care s-a întâmplat să o cunosc în
timpul Alegerii.
I-am aruncat o privire lui Marlee şi m-am bucurat să văd că şi ea se
uita la mine. Înainte să ajung la palat, presupusesem că fiind vorba
de o competiţie cu mize atât de mari, nici vorbă ca vreuna dintre fete
să fie prietenoasă. Marlee mă primise cu braţele deschise de când ne
cunoscuserăm şi de atunci ne susţinuserăm reciproc. Cu o singură
semiexcepţie, nu ne certaserăm niciodată.
Cu câteva săptămâni în urmă, Marlee menţionase că nu vrea să fie cu
Maxon. Când o presasem să-mi dea detalii, nu suflase o vorbă. Nu
era supărată pe mine, ştiam asta, dar în acele zile de tăcere, înainte să
depăşim momentul, mă simţisem singură.
— Eu vreau şapte domnişoare de onoare, a zis Kriss. Vreau să spun,
dacă Maxon mă va alege pe mine şi voi avea o nuntă mare.
— Ei bine, eu nu o să am domnişoare de onoare, s-a opus Celeste.
N-ar face decât să distragă atenţia. Şi din moment ce nunta va fi
televizată, vreau toate privirile asupra mea.
Fierbeam. Rar apucam să stăm de vorbă cu regina Amberly, iar
Celeste acum îşi găsise să facă pe răsfăţata şi să strice totul.
— Eu mi-aş dori să includ o parte din tradiţiile culturii mele în
nuntă, a adăugat discret Elise. Fetele din Noua Asie folosesc mult
roşu în ceremoniile lor, iar mirele trebuie să le ofere cadouri
prietenilor miresei, ca să-i recompenseze pentru că îi dau voie

282
acesteia să se mărite cu el.
Kriss a răspuns cu o voce piţigăiată.
— Aminteşte-mi să vin la nunta ta. Ador cadourile!
— Şi eu! a exclamat Marlee.
— Lady America, eşti extrem de tăcută, mi s-a adresat regina
Amberly. Tu ce îţi doreşti să ai la nunta ta?
Am roşit pentru că eram complet nepregătită să dau un răspuns.
Îmi imaginasem o singură nuntă, care urma să aibă loc la Biroul de
Servicii al provinciei Carolina, după ce aveam să completez munţi
de acte.
— Păi, singura mea dorinţă e ca tata să mă încredinţeze viitorului
soţ. Ştiţi, momentul acela când îţi ia mâna şi o pune în mâna celui cu
care te căsătoreşti? Ăsta e singurul lucru pe care mi l-am dorit
vreodată.
Era cam jenant, dar adevărat.
— Dar toată lumea face asta, s-a plâns Celeste. Nici măcar nu e ceva
original.
Ar fi trebuit să fiu furioasă că încerca să mă saboteze, însă m-am
mulţumit să ridic din umeri.
— Vreau să ştiu că tatăl meu e în totalitate de acord cu alegerea mea,
în ziua în care contează cu adevărat.
— Ce drăguţ, a comentat Natalie, sorbindu-şi ceaiul şi privind pe
fereastră.
Regina Amberly a râs uşor.
— Sper din tot sufletul să fie de acord. Oricine va fi mirele.
A adăugat repede ultimele cuvinte, dându-şi seama că vorbele ei ar
fi putut fi interpretate greşit, ca o insinuare că prinţul avea să fie
mirele meu.
M-am întrebat dacă asta gândea, dacă Maxon îi spusese despre noi.
La scurt timp după, discuţia despre nuntă s-a stins şi regina ne-a
părăsit pentru a se duce să lucreze în camera ei. Celeste s-a instalat în
faţa televizorului gigantic încorporat în perete, iar celelalte fete au
început un joc de cărţi.
283
— A fost distractiv, mi-a spus Marlee în timp ce ne aşezam la masă.
Nu cred că am mai auzit-o până acum pe Regină vorbind atât de
mult.
— E entuziasmată, cred.
Nu menţionasem nimănui ce îmi spusese sora Reginei Amberly
despre tentativele acesteia de a mai avea un copil. Adele prevăzuse
că sora ei avea să se apropie de noi odată ce grupul se va restrânge şi
nu se înşelase.
— Acum trebuie să-mi spui. Chiar nu ai alte planuri pentru nunta ta
sau doar vrei să le ţii pentru tine?
— Chiar nu am. Îmi vine greu să-mi imaginez o nuntă mare, ştii?
Sunt din Cinci.
Marlee a scuturat din cap.
— Erai din Cinci. Acum eşti din Trei.
— Aşa e, i-am spus, amintindu-mi de noul meu statut.
În familia mea toţi erau din Cinci – artişti şi muzicieni, de obicei
prost plătiţi – şi, deşi detestam sistemul de caste în general, îmi
plăcea profesia mea. Era ciudat ca deodată să fac parte din Trei şi să
îmbrăţişez meseria de profesoară sau de scriitoare.
— Nu te mai stresa, m-a sfătuit Marlee, ghicindu-mi gândurile. Nu
ai de ce să-ţi faci griji deocamdată.
Eram pe cale să protestez, dar am fost întreruptă de ţipătul lui
Celeste.
— Hai odată! a zbierat ea, trântind telecomanda de canapea înainte
să o îndrepte din nou către televizor. Of!
— Mi se pare mie sau atitudinea lui Celeste se înrăutăţeşte pe zi ce
trece? i-am şoptit lui Marlee.
Am urmărit-o pe Celeste lovind într-una telecomanda, înainte să
renunţe şi să se ducă să schimbe canalul manual. Mi-am închipuit că,
dacă aş fi crescut în Doi, ar fi meritat să mă agit pentru aşa ceva.
— Cred că stresul e de vină, a comentat Marlee. Ai observat că
Natalie a devenit, nu ştiu cum să zic… mai distantă?
Am încuviinţat şi ne-am uitat amândouă spre trioul de fete care
284
jucau cărţi. Kriss zâmbea în timp ce făcea cărţile, însă Natalie îşi
examina vârfurile părului, smulgând ocazional câte un fir care părea
să-i displacă. Expresia ei sugera că era cu mintea în altă parte.
— Cred că începe să ne afecteze pe toate, i-am mărturisit. E mai greu
să mă relaxez şi să mă bucur de palat, acum că am rămas aşa puţine.
Celeste a mârâit şi ne-am îndreptat atenţia către ea, dar ne-am ferit
imediat privirea când ne-a surprins uitându-ne.
— Scuză-mă un moment, a spus Marlee, foindu-se în scaun. Cred că
o să mă duc la toaletă.
— Mă gândeam la acelaşi lucru. Vrei să mergem împreună? m-am
oferit eu.
Zâmbind, a clătinat din cap.
— Du-te tu. Vreau să-mi termin ceaiul mai întâi.
— Bine. Mă întorc imediat.
Am părăsit Salonul Doamnelor, luând-o fără grabă pe splendidul
coridor. Probabil că niciodată n-aveam să încetez a mă minuna cât
de spectaculos era acest loc. Eram aşa de absorbită, încât am dat
peste un soldat când am ajuns la colţ.
— Oh! am tresărit.
— Mă scuzaţi, domnişoară. Sper că nu v-am speriat.
Mă ţinea de cot, ajutându-mă să-mi recapăt echilibrul.
— Nu, am spus, chicotind. E în regulă. Ar fi trebuit să fiu atentă pe
unde merg. Vă mulţumesc pentru ajutor, domnule ofiţer…
— Woodwork, mi-a răspuns el, cu o mică plecăciune.
— Eu sunt America.
— Ştiu.
Am zâmbit şi mi-am dat ochii peste cap. Bineînţeles că ştia.
— Păi, sper ca data viitoare când dau peste tine, să nu o mai fac la
propriu, am glumit.
L-a bufnit râsul.
— De acord. O zi bună, domnişoară.
— La fel şi ţie.
I-am povestit lui Marlee despre incidentul jenant cu ofiţerul
285
Woodwork când m-am întors şi am avertizat-o să fie atentă pe unde
merge. A râs de mine şi a clătinat din cap.
Ne-am petrecut restul după-amiezii stând lângă ferestre, sporovăind
despre familiile noastre şi despre celelalte fete, în timp ce ne
savuram băuturile în lumina soarelui.
Era trist să mă gândesc la viitor în acea clipă. În cele din urmă,
Alegerea avea să se termine şi, deşi ştiam că eu şi Marlee vom
rămâne apropiate, mă întrista gândul că nu o să mai vorbim în
fiecare zi. Era prima prietenă adevărată pe care mi-o făcusem şi îmi
doream să o pot ţine lângă mine tot timpul.
În timp ce mă străduiam să mă bucur de moment, Marlee privea
visătoare pe geam. M-am întrebat la ce se gândea, dar era atâta
linişte şi pace, încât nu am zis nimic.

286
 Capitolul 3

Uşile mari ale balconului meu erau deschise, la fel şi cea care dădea
spre coridor, iar în cameră pătrundea un val de aer cald şi dulce
venind dinspre grădină. Sperasem ca adierea blândă să fie o
consolare pentru câtă treabă aveam de făcut. În schimb mă distrăgea,
pentru că voiam să fiu oriunde altundeva decât să stau înţepenită la
birou.
Am oftat şi m-am aplecat pe spate, lăsând capul să-mi atârne peste
spătarul scaunului.
— Anne, am spus.
— Da, domnişoară? mi-a răspuns slujnica-şefă din colţul unde cosea.
Fără să mă uit, ştiam că Mary şi Lucy, celelalte două slujnice ale
mele, ridicaseră capetele, aşteptând să vadă dacă mă pot servi şi ele
cu ceva.
— Vă ordon să vă daţi seama ce înseamnă acest raport, am declarat,
arătând leneş către documentul detaliat despre statistici militare ce
stătea în faţa mea.
Era un test la care trebuiau să răspundă toate fetele din Elită, dar nu
reuşeam să mă concentrez asupra lui.
Cele trei slujnice au început să râdă, atât din cauza absurdităţii
cererii mele, cât şi din cauza faptului că nu le mai ordonasem nimic
până atunci. Nu aş numi autoritatea punctul meu forte.
— Îmi pare rău, domnişoară, dar cred că asta mi-ar depăşi
atribuţiile, mi-a răspuns Anne.
Deşi cererea mea era o glumă, iar răspunsul ei la fel, am simţit
regretul din vocea ei pentru că nu putea să mă ajute.
— Bine, am gemut, străduindu-mă să îmi îndrept spatele. Va trebui

287
să mă ocup singură de asta. Toate trei sunteţi complet inutile. Îmi voi
lua nişte slujnice noi chiar de mâine. Şi de data asta vorbesc serios.
Au râs din nou pe înfundate, iar eu m-am concentrat încă o dată
asupra numerelor. Aveam impresia că raportul era unul prost, dar
nu eram sigură. Reciteam paragrafe şi grafice, încruntând din
sprâncene şi rozând capătul pixului în timp ce încercam să mă
concentrez.
Am auzit-o pe Lucy râzând uşor şi am ridicat ochii ca să văd ce o
amuza atât. Se uita spre uşă. Acolo, rezemat de tocul uşii, stătea
Maxon.
— M-ai dat de gol! s-a plâns el lui Lucy, care continua să chicotească.
Mi-am tras în grabă scaunul şi am alergat în braţele lui.
— Mi-ai citit gândurile!
— Chiar aşa?
— Te rog, spune-mi că putem ieşi afară. Măcar un pic?
Mi-a zâmbit.
— Am douăzeci de minute până trebuie să mă întorc.
L-am tras pe coridor, ciripitul frenetic al slujnicelor stingându-se în
urma noastră.
Fără îndoială, grădinile deveniseră locul nostru. Fiecare clipă în care
puteam să fim singuri o petreceam acolo. Era o diferenţă aşa de mare
faţă de întâlnirile cu Aspen: ne furişam în căsuţa strâmtă din copac,
în curtea din spate a casei mele, singurul loc unde puteam fi
împreună în siguranţă.
Deodată m-am întrebat dacă Aspen era pe undeva prin apropiere,
ascuns printre numeroşii soldaţi din palat, privindu-mă în timp ce
Maxon mă ţinea de mână.
— Ce sunt astea? m-a întrebat Maxon, atingându-mi vârfurile
degetelor în timp ce ne plimbam.
— Bătături. Sunt de la apăsatul pe corzile viorii patru ore pe zi.
— Nu le-am observat până acum.
— Te deranjează?
Dintre cele şase fete rămase în competiţie, eu eram singura dintr-o
288
castă inferioară şi mă îndoiam că vreuna dintre ele avea mâini ca ale
mele.
Maxon s-a oprit din mers şi mi-a ridicat degetele la nivelul buzelor,
sărutându-mi buricele mititele cu pielea îngroşată.
— Dimpotrivă. Le consider chiar frumoase.
Am simţit că roşesc.
— Am văzut lumea – ce-i drept, de cele mai multe ori filtrată de un
ecran din sticlă antiglonţ sau dintr-un turn al vreunui castel vechi –,
dar am văzut-o. Şi îmi stau oricând la dispoziţie răspunsurile la o
mie de întrebări. Dar mânuţa asta?
M-a privit adânc în ochi.
— Mâna asta produce sunete care nu se compară cu nimic din ce am
auzit vreodată. Uneori mi se pare că doar te-am visat cântând la
vioară, aşa de minunat a fost. Bătăturile astea sunt dovada că a fost
real.
Uneori, felul în care îmi vorbea era copleşitor, prea romantic pentru
a fi credibil. Deşi preţuiam aceste cuvinte în sufletul meu, nu eram
niciodată complet sigură că pot avea încredere în ele. De unde
puteam să ştiu că nu le spunea astfel de dulcegării şi celorlalte fete?
Trebuia să schimb subiectul.
— Chiar ai răspunsurile la o mie de întrebări?
— Absolut. Întreabă-mă orice şi, dacă nu ştiu răspunsul, ştiu unde îl
putem găsi.
— Orice?
— Orice.
Era greu să formulez o întrebare pe loc, cu atât mai puţin una care
să-l pună în încurcătură, ceea ce şi doream. Am stat un moment să
mă gândesc la lucrurile care îmi stârniseră curiozitatea în copilărie.
Cum zburau avioanele. Cum erau Statele Unite înainte. Cum erau
micuţii muzicieni pe care îi aveau castele superioare. Şi atunci mi-a
venit ideea.
— Ce este Halloweenul? am întrebat.
— Halloweenul?
289
Evident, nu auzise niciodată de el. Nu eram surprinsă. Eu însămi
întâlnisem cuvântul doar o dată, într-o carte veche de istorie de-a
părinţilor mei. Unele pagini ale cărţii lipseau sau erau atât de
zdrenţuite, încât nu se mai înţelegea nimic. Cu toate astea, am fost
mereu fascinată de această sărbătoare despre care nu se ştia nimic.
— Nu mai sunteţi aşa de sigur pe dumneavoastră, Deşteptăciunea
Voastră? l-am tachinat.
S-a strâmbat la mine, deşi era clar că doar se prefăcea deranjat. S-a
uitat la ceas şi a tras aer în piept.
— Vino cu mine. Trebuie să ne grăbim, a spus, apucându-mă de
mână şi luând-o la fugă.
M-am împiedicat puţin din cauza tocurilor micuţe, dar am ţinut
destul de bine pasul în timp ce el mă conducea înapoi la palat, cu un
zâmbet larg pe faţă. Îmi plăcea la nebunie când partea aventuroasă a
lui Maxon ieşea la iveală; adesea era prea serios.
— Domnilor, a salutat în timp ce am trecut în fugă pe lângă soldaţii
de la poartă.
Ajunseserăm la jumătatea holului când pantofii mi-au venit de hac.
— Maxon, opreşte-te! am strigat, gâfâind. Nu pot ţine pasul!
— Haide, haide, o să-ţi placă! s-a plâns el, trăgându-mă de braţ când
încetineam. Într-un final s-a adaptat la ritmul meu, dar era evident
că voia să se mişte mai repede.
Ne-am îndreptat către coridorul de nord, în apropiere de zona unde
se filmaseră Actualităţile, dar am luat-o pe nişte scări înainte să
ajungem până acolo. Am urcat şi am tot urcat, iar eu nu puteam
să-mi stăpânesc curiozitatea.
— Unde mergem mai exact?
S-a întors către mine, dintr-odată serios.
— Trebuie să juri că nu o să vorbeşti niciodată despre această
cămăruţă. Doar câţiva membri ai familiei şi o mână de soldaţi ştiu de
existenţa ei.
Eram mai mult decât interesată.
— Bineînţeles.
290
Am ajuns la capătul scărilor şi Maxon a ţinut uşa deschisă pentru
mine. M-a luat din nou de mână şi m-a tras pe coridor, oprindu-se în
sfârşit în faţa unui perete care era acoperit, în mare parte, de un
tablou magnific.
Maxon s-a uitat împrejur ca să se asigure că nu e nimeni, apoi a
întins mâna în spatele tabloului. Am auzit un clic slab şi tabloul s-a
rotit spre noi.
Am icnit. Maxon a zâmbit larg.
În spatele tabloului era o uşă care nu ajungea chiar până la podea şi
care era prevăzută cu un sistem de acces prin cod. Maxon a tastat
câteva cifre şi apoi s-a auzit un bip. A întors de mâner şi s-a uitat
înapoi spre mine.
— Lasă-mă să te ajut. E o treaptă destul de înaltă.
Mi-a oferit mâna şi mi-a făcut semn să intru prima.
Am rămas şocată.
Pereţii camerei fără ferestre erau acoperiţi de rafturi înţesate cu ceea
ce păreau a fi cărţi vechi. Două dintre rafturi adăposteau volume ce
aveau cotoarele brăzdate de nişte dungi roşii ciudate. Sprijinit de
perete, se afla un atlas masiv, deschis la o pagină pe care se putea
vedea forma unei ţări pe care nu o puteam identifica. În mijlocul
încăperii era o masă, iar pe ea un teanc de cărţi care lăsau impresia că
fuseseră folosite recent şi lăsate la îndemână. Şi, în sfârşit, încastrat
într-unul dintre pereţi, se afla un ecran mare, care după toate
aparenţele era un televizor.
— Ce înseamnă dungile roşii? am întrebat, uluită.
— Acelea sunt cărţi interzise. Din câte ştim, e posibil să fie ultimele
exemplare din toată Illéa.
M-am întors spre el, întrebându-l din priviri ceea ce nu îndrăzneam
să spun cu voce tare.
— Da, te poţi uita prin ele, a zis el, pe un ton care îmi dădea de
înţeles că îmi făcea o favoare, dar cu o expresie care sugera că
sperase că îl voi întreba.,
Am ridicat cu atenţie una dintre cărţi, îngrozită că aş putea distruge,
291
din greşeală, o comoară unică. Am răsfoit-o, dar am aşezat-o la loc
aproape imediat. Eram pur şi simplu năucită.
Întorcându-mă, l-am surprins pe Maxon tastând pe ceva ce semăna
cu o maşină de scris plată, ataşată televizorului.
— Ce e aia? am întrebat.
— Un calculator. Nu ai mai văzut unul până acum?
Am clătinat din cap, iar Maxon nu a părut tocmai surprins.
— Nu mulţi oameni mai au unul. Acesta ne va ajuta să ne orientăm
prin informaţia aflată în această încăpere. Dacă există ceva despre
Halloweenul ăsta al tău, calculatorul ne va spune unde se află.
Nu ştiam prea bine la ce se referă, dar nu i-am cerut să-mi explice. În
câteva secunde, pe ecran a apărut o listă formată din trei puncte.
— O, excelent! a exclamat. Aşteaptă aici.
Am rămas lângă masă, timp în care Maxon a găsit cele trei cărţi care
urmau să scoată la iveală ce era Halloweenul. Speram să nu fie ceva
stupid şi să-l fi pus la treabă degeaba.
Prima carte definea Halloweenul ca pe un festival de origine celtică,
marcând sfârşitul verii. Nevrând să pierdem timpul, nu m-am obosit
să menţionez că n-aveam idee ce însemna celtic. Conform cărţii,
celţii credeau că spiritele circulau libere de Halloween, iar oamenii
se costumau şi purtau măşti pentru a ţine la distanţă spiritele rele.
Mai târziu, sărbătoarea a evoluat într-una seculară, mai mult pentru
copii. Aceştia se deghizau în costume, mergeau prin oraş şi fredonau
cântecele, dând naştere expresiei „ne daţi ori nu ne daţi”, pentru că,
în schimbul recitalurilor, erau recompensaţi cu dulciuri.
A doua carte descria ceva similar, doar că menţiona dovlecii şi
creştinismul.
— Asta va fi interesantă, şi-a dat Maxon cu părerea, răsfoind o carte
mult mai subţire decât celelalte, scrisă de mână.
— Cum aşa? am întrebat, venind lângă el ca să mă uit cu mai multă
atenţie.
— Acesta, Lady America, este unul dintre jurnalele personale ale lui
Gregory Illéa.
292
— Poftim? am exclamat. Pot să o ating?
— Stai să găsesc pagina pe care o căutăm mai întâi. Uite, are chiar şi
o poză!
Şi acolo, ca o fantasmă, o imagine dintr-un trecut necunoscut îl arăta
pe Gregory Illéa cu o expresie rigidă pe chip, într-un costum scrobit
şi cu o postură semeaţă. Era bizar cât de mult îmi amintea ţinuta lui
de cea a regelui şi a lui Maxon. Alături de el, o femeie zâmbea
camerei fără tragere de inimă. Ceva din trăsăturile ei sugera că
fusese foarte frumoasă odată, însă ochii îşi pierduseră strălucirea.
Părea obosită.
De-o parte şi de alta a cuplului se aflau trei persoane. Prima era o
adolescentă, frumoasă şi plină de viaţă, zâmbind larg şi purtând o
coroană şi o rochie cu volănaşe. Ce nostim! Era îmbrăcată ca o
prinţesă. Şi apoi doi băieţi, unul ceva mai înalt decât celălalt,
amândoi îmbrăcaţi ca nişte personaje pe care nu le recunoşteam.
Păreau a fi pe punctul de a face o năzbâtie. Sub imagine era o
însemnare, culmea, scrisă de însuşi Gregory Illéa.

Anul acesta, copiii au sărbătorit Halloweenul cu o petrecere. Presupun

că e şi ăsta un mod de a uita ce se întâmplă în jurul lor, dar mie mi se pare
frivol. Suntem una dintre puţinele familii care mai au suficienţi bani ca
să organizeze într-adevăr ceva festiv, dar acest joc de copii pare o risipă.

— Crezi că de asta nu se mai sărbătoreşte? Pentru că e o risipă? am

întrebat.
— Se poate. Dacă ne luăm după dată, asta s-a întâmplat imediat
după ce Statul American al Chinei a început să se revolte, chiar
înainte de al Patrulea Război Mondial. La momentul respectiv,
majoritatea oamenilor nu mai aveau nimic – imaginează-ţi o naţiune
întreagă formată din oameni din Şapte şi doar câţiva din Doi.
— Uau!
Am încercat să-mi imaginez peisajul ţării noastre în acel moment,
distrusă de război, apoi luptând să se repună pe picioare. Era
293
incredibil.
— Câte astfel de jurnale există? am întrebat.
Maxon a arătat spre un raft pe care se afla un şir de jurnale similare
celui din mâinile noastre.
— Cam o duzină.
Nu-mi venea să cred! Atâta istorie într-o singură cameră.
— Îţi mulţumesc, i-am spus. N-am visat vreodată să pot vedea aşa
ceva. Nu pot să cred că toate astea există.
Maxon radia.
— Ţi-ar plăcea să citeşti şi restul? S-a îndreptat spre raftul cu jurnale.
— Da, bineînţeles! aproape am strigat, înainte să revin cu picioarele
pe pământ. Dar nu pot să rămân, trebuie sa termin de studiat
raportul ăla îngrozitor. Iar tu trebuie să te întorci la lucru.
— Aşa e. Ei, ce zici de asta? Poţi să iei cartea şi să o păstrezi câteva
zile.
— Am voie să fac aşa ceva? am întrebat, uluită.
— Nu, a zis el, zâmbind.
Am ezitat, temându-mă de ce se afla în mâinile mele. Dacă o
pierdeam? Dacă o stricam? În mod sigur, Maxon se gândea la acelaşi
lucru. Dar nu aş mai fi avut niciodată o şansă ca aceea. Aş fi putut să
am suficient de multă grijă, de dragul acelui cadou.
— Bine. Doar o noapte sau două, după care o să ţi-o înapoiez.
— Ascunde-o bine.
Şi aşa am făcut. Era mai mult decât o carte, era încrederea lui Maxon.
Am îndesat-o în interiorul scăunelului de la pian, sub un teanc de
partituri – un loc pe care slujnicele mele nu-l curăţau niciodată.
Singurele mâini care aveau să o atingă erau ale mele.

294
 Capitolul 4

— N-am nicio şansă! s-a plâns Marlee.

— Nu, nu, te descurci foarte bine, am minţit eu.
Îi dădeam lecţii de pian lui Marlee în fiecare zi de aproape o
săptămână şi, sincer, suna din ce în ce mai rău. Pentru numele lui
Dumnezeu, încă lucram la arpegii. A luat încă o notă disonantă şi nu
m-am putut abţine să nu tresar.
— Oh, uite ce faţă ai făcut! a exclamat ea. Sunt îngrozitoare. La fel de
bine aş putea să cânt cu coatele.
— Ar trebui să încercăm. Poate coatele tale sunt mai precise.
Marlee a oftat.
— Renunţ. Îmi pare rău, America, ai fost aşa de răbdătoare, dar
detest să mă aud cântând. Sună ca şi cum pianul ar fi bolnav.
— Mai degrabă pe moarte.
Marlee a izbucnit în râs, iar eu i-am urmat exemplul. Habar n-aveam
că, odată ce mă rugase să-i dau lecţii de pian, urechile mele vor fi
supuse unei asemenea dureroase – dar cu toate astea ilare – torturi.
— Poate că te-ai descurca mai bine la vioară? Viorile fac muzică
minunată, am sugerat.
— Nu cred. La ce talent am, aş strica-o.
Marlee s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus la măsuţa mea, unde hârtiile
pe care se presupunea că trebuie să le citim erau date într-o parte.
Slujnicele mele ne lăsaseră ceai şi prăjituri.
— Păi, nu-i nimic. Asta de aici aparţine oricum palatului. Dacă vrei,
ai putea să i-o arunci în cap lui Celeste.
— Nu-mi da idei, a ameninţat ea, turnând ceai în ceşti. Îmi va fi aşa
de dor de tine, America. Nu ştiu ce o să mă fac atunci când nu o să ne

295
mai putem vedea în fiecare zi.
— Ei bine, Maxon e destul de indecis, aşa că deocamdată nu trebuie
să-ţi faci griji în legătură cu asta.
— Nu ştiu, a zis ea, devenind serioasă. Nu mi-a spus-o direct, dar
ştiu că sunt aici pentru că publicul mă place. Acum, când majoritatea
fetelor au plecat, nu va trece mult până să-şi schimbe părerea şi să-şi
aleagă o nouă favorită şi atunci mă va trimite acasă.
Mi-am ales cuvintele cu grijă, sperând să-mi explice motivul pentru
care ea şi Maxon se distanţaseră, fără să se închidă din nou în ea.
— Şi nu te deranjează asta? Să nu mai fii cu Maxon, adică.
A ridicat uşor din umeri.
— Pur şi simplu nu e alesul meu. Nu mă deranjează să ies din
competiţie, dar chiar nu vreau să plec, mi-a explicat ea. În plus,
oricum nu aş vrea să fiu cu un bărbat care e îndrăgostit de altcineva.
Am sărit în picioare.
— De cine…
Expresia lui Marlee era triumfătoare, iar zâmbetul ascuns în spatele
ceştii de ceai spunea: „Te-am prins!”
Aşa era.
Într-o fracţiune de secundă, am realizat că ideea că Maxon ar fi
îndrăgostit de altcineva mă făcea atât de geloasă, încât mă durea. În
clipa următoare – după ce am înţeles că despre mine era vorba – am
simţit un val de uşurare.
Am ridicat zid după zid, glumind pe seama lui Maxon şi lăudând
calităţile celorlalte fete, dar într-o singură propoziţie, a reuşit să
meargă direct la ţintă.
— De ce nu aţi pus capăt chestiei ăsteia, America? m-a întrebat cu
gingăşie în glas. Ştii că te iubeşte.
— Nu mi-a spus-o niciodată, m-am apărat eu, ceea ce era adevărat.
— Sigur că nu, mi-a răspuns ea, ca şi cum era evident de ce. Încearcă
din răsputeri să te prindă şi, de fiecare dată când se apropie de tine,
îl dai la o parte. De ce faci asta?
Puteam oare să-i spun? Puteam să-i mărturisesc că, deşi
296
sentimentele mele pentru Maxon erau profunde – mai profunde
decât îmi dădeam seama, se pare – mai era cineva căruia nu puteam
să-i dau drumul?
— Sunt doar… nesigură, presupun.
Aveam încredere în Marlee; chiar aveam. Dar era mai bine pentru
amândouă să nu ştie.
A clătinat din cap. Părea să-şi dea seama că era mai mult de atât la
mijloc, dar nu m-a presat. Era aproape încurajatoare această
acceptare reciprocă a secretelor noastre.
— Găseşte o cale de a fi sigură. Şi cât mai repede. Doar pentru că
Maxon nu e sufletul meu pereche, nu înseamnă că nu e un tip
grozav. Mi-ar părea rău să-l pierzi pentru că ţi-e teamă.
Avea din nou dreptate. Îmi era teamă. Teamă că sentimentele lui
Maxon nu erau atât de autentice pe cât păreau, teamă de noua viaţă
de prinţesă şi de a-l pierde pe Aspen.
— Ca să schimbăm subiectul, a continuat ea, lăsând jos ceaşca de
ceai, toată vorbăria aia de ieri despre nunţi m-a dus cu gândul la
ceva.
— Da?
— Ai vrea să-mi fii domnişoară de onoare? Dacă mă voi căsători
într-o zi?
— Oh, Marlee, sigur că da! Pot să-ţi cer acelaşi lucru?
I-am luat mâinile între ale mele, iar ea mi le-a strâns bucuroasă.
— Dar ai surori; nu se vor supăra?
— O să înţeleagă. Te rog?
— Bineînţeles! N-aş rata nunta ta pentru nimic în lume.
Tonul ei sugera că nunta mea ar fi evenimentul secolului.
— Promite-mi că, şi dacă mă mărit cu vreun amărât din Opt, în vreo
fundătură, vei fi acolo.
Mi-a aruncat o privire neîncrezătoare, convinsă că aşa ceva nu s-ar
putea întâmpla niciodată.
— Chiar şi dacă asta va fi situaţia, promit.
Nu mi-a cerut să-i fac o promisiune similară, ceea ce m-a făcut să mă
297
întreb, încă o dată, dacă exista vreun alt Patru acasă în care-şi pusese
speranţele; dar Marlee era prietena mea cea mai bună şi aş fi făcut
orice pentru ea.

În noaptea aceea speram să petrec mai mult timp cu Maxon. Marlee

mă făcuse să-mi pun la îndoială comportamentul. Şi gândurile. Şi
sentimentele.
După cină, în timp ce ne pregăteam să părăsim Sala de Mese, i-am
prins privirea lui Maxon şi m-am tras de ureche. Era semnul nostru
secret pentru a cere să ne vedem şi rareori refuzam o invitaţie. Dar în
seara asta, pe faţa lui Maxon se citea dezamăgirea, în timp ce mima
cuvântul „muncă”. Am afişat, în glumă, o moacă îmbufnată şi i-am
făcut uşor cu mâna înainte să mă retrag pentru restul serii.
Poate că era mai bine aşa. Trebuia neapărat să reflectez la anumite
lucruri în ceea ce-l privea pe Maxon.
Când am luat-o spre camera mea, Aspen era acolo din nou, stând de
pază. M-a privit de sus până jos, admirând rochia verde şi strâmtă,
care făcea minimi pentru formele nu prea generoase pe care le
aveam. Fără vreun cuvânt, am trecut pe lângă el. Înainte să răsucesc
clanţa uşii, mi-a mângâiat uşor braţul.
A fost un gest lent, dar scurt, şi în acele câteva secunde am simţit
acea nevoie, acel dor pe care Aspen avea tendinţa să-l stârnească în
mine. Nu trebuia decât să mă uit o singură dată în ochii lui verzi ca
smaraldele, adânci şi plini de dorinţă, şi simţeam că încep să mi se
înmoaie genunchii.
Am intrat în cameră cât am putut de repede, chinuită de forţa acestei
legături care exista între noi. Slavă Domnului, nu am avut prea mult
timp la dispoziţie să mă gândesc la cum mă făcea Aspen să mă simt,
pentru că din clipa în care s-a închis uşa slujnicele roiau în jurul meu,
pregătindu-mă de culcare. În timp ce sporovăiau şi îmi pieptănau
părul, am încercat să dau totul uitării pentru o clipă.
Era imposibil. Trebuia să decid. Aspen sau Maxon.
Dar cum puteam să aleg între două posibilităţi atrăgătoare? Cum
298
puteam să fac o alegere care, într-un fel sau altul, ar fi devastat o
parte din mine? M-am consolat la gândul că mai aveam timp. Încă
mai aveam timp.

299
 Capitolul 5

— Aşadar, Lady Celeste, în opinia ta numărul de soldaţi e prea mic

şi ar trebui recrutaţi mai mulţi oameni data viitoare? a întrebat
Gavril Fadaye, moderatorul discuţiilor la Actualităţile din Illéa şi
singura persoană care îi intervievase vreodată pe membrii familiei
regale.
Dezbaterile noastre din cadrul Actualităţilor erau nişte teste, iar noi
ştiam asta. Deşi Maxon nu avea o limită de timp, publicul îşi dorea
cu ardoare ca grupul să se restrângă, iar eu simţeam că şi regele,
regina şi consilierii lor doreau acelaşi lucru. Dacă voiam să
rămânem, trebuia să prestăm, oricând şi oriunde ne cereau. Mă
bucuram că reuşisem să parcurg raportul acela îngrozitor despre
soldaţi, îmi aminteam unele dintre statistici, aşa că aveam şanse să
fac o impresie bună.
— Întocmai, Gavril. Războiul din Noua Asie durează de ani întregi.
Eu cred că un tur sau două de recrutări extinse ne-ar conferi
numerele de care avem nevoie ca să-i punem capăt.
Chiar nu o puteam suferi pe Celeste. Din cauza ei, o fată fusese dată
afară, tot ea îi stricase petrecerea lui Kriss cu o lună în urmă, ca să nu
mai amintesc de faptul că încercase, literalmente, să-mi smulgă
rochia de pe mine. Pentru că era din Doi se considera cu o treaptă
mai sus decât noi, restul. Personal nu aveam nicio opinie despre
numărul de soldaţi pe care ar fi trebuit să-i aibă Illéa, dar acum, când
ştiam ce crede Celeste despre acest subiect, eram total împotrivă.
— Nu sunt de acord, am spus, cât mai elegant cu putinţă.
Celeste s-a întors spre mine, aruncându-şi părul negru peste umăr.
Fiind cu spatele la cameră, îi venea foarte uşor să-mi arunce, fără

300
rezerve, priviri ucigătoare.
— Ah, Lady America, tu crezi că mărirea numărului de trupe e o
idee rea? m-a întrebat Gavril.
Am simţit un val de căldură cuprinzându-mi obraji.
— Cei din Doi îşi pot permite să plătească pentru a se eschiva de la
recrutare, aşa că sunt sigură că Lady Celeste nu a văzut niciodată ce
înseamnă pentru o familie să îşi piardă fiii. Să fie recrutaţi şi mai
mulţi tineri ar fi devastator, mai ales pentru castele inferioare, care
au de obicei familii numeroase şi au nevoie de fiecare membru
pentru a putea supravieţui.
De lângă mine, Marlee mi-a dat un ghiont prietenesc.
Celeste a luat cuvântul.
— Păi, şi atunci, ce ar trebui să facem? Doar nu sugerezi să stăm
deoparte şi să lăsăm războaiele astea să se prelungească la nesfârşit?
— Nu, nu. Bineînţeles că vreau ca Illéa să înceteze războaiele.
Am stat un moment să-mi adun gândurile şi m-am uitat spre Maxon,
căutând un sprijin. Alături de el, regele părea iritat.
Trebuia să schimb cursul discuţiei, aşa că am spus la repezeală
primul lucru care mi-a venit în minte:
— Dacă înrolarea ar fi voluntară?
— Voluntară? a repetat Gavril.
Celeste şi Natalie au râs pe înfundate, ceea ce a înrăutăţit situaţia.
Dar apoi m-am gândit. Oare ar fi o idee aşa de rea?
— Da. Sunt sigură că ar fi necesare anumite condiţii, dar poate că am
obţine mai mult de la o armată de bărbaţi care vor să fie soldaţi,
decât de la nişte băieţi care fac doar atât cât e necesar ca să rămână în
viaţă şi să se întoarcă la viaţa pe care au lăsat-o în urmă.
Tăcerea s-a aşternut în studio, ca efect al vorbelor mele. Se pare că le
dădusem de gândit.
— E o idee bună, a intervenit Elise. În felul ăsta am reuşi să trimitem
soldaţi noi în fiecare lună, sau la două, pe măsură ce oamenii se
înscriu. Asta ar putea să le insufle entuziasm celor care sunt în
serviciul militar de mai multă vreme.
301
— Sunt de acord, a adăugat Marlee, asta fiind de obicei limita
comentariilor ei.
În mod evident nu se simţea confortabil în situaţii de conflict.
— Ei bine, ştiu că sună cam progresist, dar dacă li s-ar permite şi
femeilor să se înroleze? a comentat Kriss.
Celeste a început să râdă în hohote.
— Cine crezi că s-ar înscrie? Tu te-ai duce pe câmpul de luptă?
În vocea ei se simţea o doză puternică de neîncredere răutăcioasă.
Kriss şi-a păstrat cumpătul.
— Nu, eu nu sunt bună de soldat. Dar, a continuat ea, adresându-se
lui Gavril, dacă am învăţat ceva, luând parte la Alegere, acel lucru
este că unele fete au un înfricoşător instinct criminal. Nu vă lăsaţi
păcăliţi de rochiile de bal, a încheiat ea cu un zâmbet.

Înapoi în camera mea, le-am dat voie slujnicelor să rămână cu mine

mai târziu decât de obicei, ca să mă ajute să-mi scot nenumăratele
agrafe din păr.
— Mi-a plăcut ideea ta ca înrolarea în armată să fie voluntară, a spus
Mary, în timp ce degetele ei sprintene lucrau din greu.
— Şi mie, a adăugat Lucy. Îmi amintesc cum i-am privit pe vecinii
mei suferind când fiii lor cei mari au fost recrutaţi. A fost aproape de
nesuportat când atât de mulţi nu s-au mai întors acasă.
Aproape că puteam să văd zecile de amintiri care-i fulgerau prin faţa
ochilor. Aveam şi eu câteva.
Miriam Carrier rămăsese văduvă de tânără; cu toate astea, ea şi fiul
ei, Aiden, se descurcau. Când soldaţii i-au apărut la uşă cu o
scrisoare şi un steag şi condoleanţele lor seci, a cedat nervos. Nu a
putut să o scoată la capăt de una singură. Chiar dacă îi stătea în
puteri, inima ei n-a mai avut tăria necesară.
Câteodată o vedeam cerşind asemenea celor din Opt, în aceeaşi piaţă
în care îmi luasem rămas-bun de la Carolina. Dar nu era ca şi cum
aveam ceva să îi dau.
— Ştiu, am spus compătimitor.
302
— Kriss mi s-a părut că a mers un pic prea departe, a comentat
Anne. Ideea ca femeile să ajungă pe câmpul de luptă mi se pare
îngrozitoare.
I-am zâmbit, în timp ce ea se concentra atentă, cu faţa schimonosită,
asupra părului meu.
— După spusele lui tata, femeile obişnuiau să…
O rafală de ciocănituri s-au auzit dinspre uşă, făcându-ne să
tresărim.
— M-am gândit la ceva, a anunţat Maxon, intrând fără să aştepte un
răspuns.
Se părea că aveam rezervate pentru întâlniri nopţile de vineri de
după Actualităţi.
— Maiestatea Voastră, au rostit femeile în cor, Mary scăpând pe jos
nişte agrafe în timp ce se cufunda într-o reverenţă.
— Dă-mi voie, s-a oferit Maxon, venind în ajutorul lui Mary.
— E în regulă, a insistat ea, roşind puternic şi ieşind afară din
cameră.
Mult mai puţin subtil decât pun pariu că intenţionase, le-a făcut
semne lui Lucy şi Anne, implorându-le să o însoţească.
— Oh, ăă, noapte bună, domnişoară, a spus Lucy, trăgând de poala
uniformei lui Anne ca să o determine să i se alăture.
Odată plecate, eu şi Maxon am izbucnit în râs. M-am întors spre
oglindă şi am continuat să-mi scot agrafele din păr.
— Sunt un grup hazliu, a comentat Maxon.
— Doar te admiră foarte mult.
Modest, a îndepărtat complimentul cu o fluturare a mâinii.
— Scuze că v-am întrerupt, i s-a adresat el reflexiei mele.
— Nicio problemă, i-am răspuns, trăgând de ultima agrafă.
Mi-am trecut degetele prin păr şi l-am lăsat să mi se reverse pe
umeri.
— Arăt bine?
Maxon a încuviinţat, fixându-mă cu privirea un pic mai mult timp
decât era necesar. Şi-a venit în fire şi a început să-mi vorbească:
303
— Oricum, ideea asta pe care o am…
— Spune-mi.
— Îţi aminteşti de treaba cu Halloweenul?
— Da. Oh, încă nu am citit jurnalul. Însă e bine ascuns, am promis
eu.
— E în regulă. Nimeni nu îl caută. Oricum, m-am gândit la ceva. În
toate cărţile alea scria că se sărbătorea în octombrie, nu?
— Da, i-am răspuns cu indiferenţă.
— Acum suntem în octombrie. Ce-ar fi să ţinem o petrecere de
Halloween?
M-am învârtit pe scaun.
— Serios? Oh, Maxon, am putea?
— Ţi-ar plăcea?
— La nebunie!
— Mă gândesc că tuturor Aleselor li s-ar putea confecţiona costume.
Soldaţii ieşiţi din tură ar putea fi parteneri de dans suplimentari, de
vreme ce eu sunt doar unul şi ar fi nedrept ca lumea să stea pe
margine, aşteptându-şi rândul. Şi am putea să ţinem lecţii de dans în
următoarele săptămâni. Tot ai zis că nu prea e nimic de făcut pe aici
în timpul zilei. Şi dulciuri! Vom face şi vom importa cele mai bune
dulciuri! Tu, draga mea, vei fi îndopată cu bomboane până la
sfârşitul serii. Va trebui să te rostogolim pe podea.
Eram fermecată.
— Şi vom da o înştiinţare, vom da de veste întregii ţări să
sărbătorească. Vom lăsa copiii să se costumeze şi să meargă din uşă
în uşă, colindând şi primind bomboane, aşa cum se obişnuia. Surorii
tale îi va plăcea, nu-i aşa?
— Bineînţeles! Tuturor le va plăcea.
A cugetat un moment, ţuguindu-şi buzele.
— Crezi că i-ar plăcea să sărbătorească aici, la palat?
Eram năucită.
— Poftim?
— La un moment dat în timpul competiţiei, trebuie să-i cunosc pe
304
părinţii celor din Elită. Putem la fel de bine să-i invităm şi pe fraţi şi
surori să vină, cu această ocazie, decât să aşteptăm…
N-a mai apucat să termine, pentru că m-am aruncat imediat în
braţele lui. Eram atât de extaziată de posibilitatea de a-i revedea pe
May şi pe părinţii mei, încât nu mi-am putut stăpâni entuziasmul.
Şi-a înfăşurat braţele în jurul taliei mele şi m-a privit îndelung, cu
ochii sclipindu-i de încântare. Cum reuşea această persoană – cineva
care-mi imaginasem că va fi la polul opus – să găsească mereu
lucrurile care mă făceau fericită?
— Vorbeşti serios? Pot într-adevăr să vină?
— Desigur, a răspuns el. Abia aşteptam să-i cunosc şi asta face parte
din competiţie. Oricum, cred că v-ar face tuturor bine să vă revedeţi
familiile.
Îndată ce am fost sigură că nu o să mă apuce plânsul, i-am şoptit:
— Mulţumesc.
— Cu multă plăcere… Ştiu că îi iubeşti.
— Aşa este.
Maxon a râs.
— Şi e evident că ai face practic orice pentru ei. Până la urmă, ai
rămas în Alegere datorită lor.
M-am smucit făcând un pas înapoi, lăsând spaţiu între noi pentru a-i
putea vedea ochii. Nu era urmă de dezaprobare în privirea lui, doar
şoc din cauza mişcării mele bruşte. Nu puteam să las lucrurile aşa.
Trebuia să mă fac perfect înţeleasă.
— Maxon, ei reprezintă unul din motivele pentru care am rămas, la
început, dar acum nu datorită lor sunt aici. Ştii asta, nu-i aşa? Sunt
aici pentru că…
— Pentru că?
L-am privit pe Maxon, a cărui faţă se putea citi o expresie de adoraţie
plină de speranţă. „Spune-o, America. Pur şi simplu, spune-i.”
— Pentru că? a întrebat din nou, de data asta cu un zâmbet
năstruşnic înflorindu-i pe buze, ceea ce m-a făcut să mă înmoi şi mai
tare.
305
M-am gândit la conversaţia mea cu Marlee şi la cum mă simţisem în
urmă cu câteva zile, când vorbiserăm despre Alegere. Era greu să mă
gândesc la Maxon ca la iubitul meu, ştiind că se întâlnea şi cu alte
fete, dar mi-era mai mult decât un prieten. Sentimentul acela
încărcat de speranţă m-a lovit din nou, gândul că ar putea fi ceva
special între noi. Maxon însemna mai mult pentru mine decât îmi
permisesem să cred.
I-am aruncat un zâmbet cochet şi m-am îndreptat spre uşă.
— America Singer, treci înapoi imediat.
Mi-a tăiat calea, prinzându-mă de talie cu braţul. În timp ce stăteam
aşa, lipiţi unul de altul, mi-a şoptit:
— Spune-mi.
Mi-am strâns buzele.
— Bine, atunci va trebui să mă bazez pe alte mijloace de comunicare.
Fără niciun avertisment, m-a sărutat. Am simţit cum sunt dată uşor
pe spate, susţinută în totalitate de braţele lui. Mi-am încolăcit
mâinile de gâtul lui, dorindu-mi să-l ţin aproape… şi ceva s-a
schimbat în mintea mea.
De obicei, când eram singuri, puteam să ignor orice. Dar în acea
seară, m-am gândit la posibilitatea ca altcineva să fie în locul meu.
Doar închipuindu-mi o altă fată în braţele lui Maxon, făcându-l să
râdă, devenind soţia lui… Mi s-a frânt inima. Nu m-am putut stăpâni
şi am început sa plâng.
— Iubito, ce s-a întâmplat?
„Iubito”? Acest cuvânt, atât de tandru şi personal, m-a învăluit. În
acel moment, orice dorinţă de împotrivire faţă de sentimentele pe
care le nutream pentru Maxon a dispărut. Îmi doream să fiu draga
lui, iubita lui. Voiam să fiu doar a lui Maxon.
Asta putea însemna acceptarea unui viitor la care nu mă gândisem
niciodată şi renunţarea la lucruri pe care nu intenţionasem să le
abandonez, dar gândul de a-l părăsi era de neconceput.
Adevărat, nu eram cea mai bună candidată la coroană, dar nu
meritam să fiu în competiţie dacă nu puteam măcar să fiu suficient
306
de curajoasă încât să mărturisesc ce simţeam.
Am oftat, încercând să-mi stăpânesc vocea.
— Nu vreau să părăsesc toate astea.
— Dacă îmi amintesc bine, prima oară când ne-am cunoscut mi-ai
spus că te simţi ca într-o cuşcă aici, mi-a reproşat zâmbind el. Dar,
până la urmă, te cucereşte, nu-i aşa?
Am dat uşor din cap.
— Câteodată poţi fi atât de idiot.
Un râset slab a reuşit să treacă de nodul din gâtul meu.
Maxon m-a lăsat să mă îndepărtez suficient cât să pot privi în ochii
săi căprui.
— Nu vorbesc despre palat, Maxon. Nu-mi pasă câtuşi de puţin de
hainele mele, de patul meu ori, mă crezi sau nu, de mâncare.
Maxon a râs. Nu era niciun secret cât de încântată fusesem de mesele
extravagante de aici.
— E vorba de tine, am spus. Nu vreau să te părăsesc pe tine.
— Pe mine?
Am încuviinţat.
— Mă vrei pe mine?
Am chicotit văzându-i expresia zăpăcită.
— Asta spun.
A ezitat un moment.
— Dar… cum… ce am făcut?
— Nu ştiu, i-am spus, ridicând din umeri. Cred doar că am fi un noi
reuşit.
A surâs.
— Am fi un noi minunat.
Maxon m-a tras spre el, brutal, după standardele lui, şi m-a sărutat
din nou..
— Eşti sigură? m-a întrebat, îndepărtându-se şi privindu-mă intens.
Eşti absolut convinsă?
— Dacă tu eşti sigur, şi eu sunt.
Pentru o fracţiune de secundă, ceva s-a schimbat în expresia lui. Dar
307
a dispărut atât de repede, încât m-am întrebat dacă nu cumva mi se
păruse.
În clipa următoare, m-a condus spre pat şi ne-am aşezat amândoi pe
margine, ţinându-ne de mână în timp ce capul meu se odihnea pe
umărul lui. Mă aşteptam să spună ceva. În fond, asta aşteptase? Dar
nu existau cuvinte. Din când în când ofta prelung şi doar auzind acel
sunet îmi dădeam seama cât de fericit era. Asta mă ajuta să nu mă
mai simt aşa de neliniştită.
După o vreme – poate pentru că niciunul dintre noi nu ştia ce să
spună – Maxon şi-a îndreptat spatele.
— Cred că ar trebui să plec. Dacă vom invita toate familiile la
sărbătoare, trebuie să fac planuri suplimentare.
M-am retras şi am zâmbit, încă beată de bucurie că aveam să-mi
îmbrăţişez în curând mama, tatăl şi pe May.
— Încă o dată, îţi mulţumesc.
Ne-am ridicat împreună, îndreptându-ne spre uşă. Îl ţineam strâns
de mână. Dintr-un motiv oarecare, îmi era teamă să-i dau drumul.
Simţeam că întregul moment era cumva fragil şi, dacă ar fi forţat
prea mult, s-ar fi putut frânge.
— Ne vedem mâine, mi-a promis el în şoaptă, stând foarte aproape
de mine.
M-a privit cu atâta adoraţie, încât m-am simţit prostuţă că îmi
făcusem griji.
— Eşti uimitoare.
Odată ce Maxon a plecat, am închis ochii şi am retrăit fiecare clipă
din timpul scurt petrecut împreună: felul în care îşi fixase privirea
asupra mea, zâmbetele jucăuşe, săruturile tandre. M-am gândit la ele
iar şi iar în timp ce mă pregăteam de culcare, întrebându-mă dacă şi
Maxon făcea acelaşi lucru.

308
 Capitolul 6

— Minunat, domnişoară. Continuă să arăţi în direcţia schiţelor, iar

voi restul, încercaţi să nu vă uitaţi la mine, a cerut fotograful.
Era sâmbătă şi Elita fusese scutită de obligaţia de a sta în Salonul
Doamnelor. La micul dejun, Maxon anunţase petrecerea de
Halloween, iar până după-amiază slujnicele noastre începuseră deja
să lucreze la modele de costume, în timp ce fotografii imortalizau
întregul proces.
Încercam să par naturală pe când mă uitam peste desenele lui Anne.
În timpul ăsta, slujnicele mele stăteau în spatele mesei cu bucăţi de
material, cutiuţe cu paiete şi o cantitate absurdă de pene.
Bliţul aparatului foto scăpăra şi ne lumina feţele, în timp ce încercam
mai multe ipostaze. Chiar în momentul în care mă pregăteam să
pozez ţinând ridicat un material auriu, a sosit un vizitator.
— Bună dimineaţa, doamnelor, a spus Maxon, păşind tacticos prin
uşa deschisă.
Nu m-am putut abţine să nu îndrept spatele şi să zâmbesc larg.
Fotograful a surprins momentul înainte să i se adreseze lui Maxon.
— Maiestatea Voastră, este mereu o onoare. V-ar deranja să pozaţi
alături de această domnişoară?
— Ar fi plăcerea mea.
Slujnicele s-au dat la o parte, iar Maxon a luat câteva schiţe şi s-a
postat chiar în spatele meu, cu hârtiile într-o mână şi cu cealaltă
aşezată mai jos, pe talia mea. Acea atingere exprima atât de mult
pentru mine! Spunea: „Vezi, în curând te voi putea atinge aşa în faţa
întregii lumi. Nu ai de ce să-ţi faci griji”.
Au fost făcute câteva poze, iar fotograful s-a îndreptat către

309
următoarea fată de pe lista lui. Am realizat că şi slujnicele mele se
retrăseseră la un moment dat, fără să-mi dau seama.
— Slujnicele tale sunt destul de talentate, a spus Maxon. Modelele
astea sunt splendide.
Am încercat să mă port ca de obicei cu Maxon, dar lucrurile păreau
să se fi schimbat acum, în bine şi în rău deopotrivă.
— Ştiu. Nu aş putea fi pe mâini mai bune.
— Te-ai decis asupra vreunui model? m-a întrebat, răsfirând hârtiile
pe birou.
— Tuturor ne place ideea cu pasărea. Cred că vrea să fie o aluzie la
lănţişorul meu, i-am răspuns, atingând firul subţire de argint.
Lănţişorul meu de care atârna pasărea cântătoare fusese un dar de la
tatăl meu şi îl preferam bijuteriilor greoaie pe care ni le punea la
dispoziţie palatul:.
— Urăsc să-ţi spun asta, dar cred că şi Celeste a ales ceva aviar. Pare
extrem de hotărâtă, a spus el.
— Nu-i nimic, am replicat, ridicând din umeri. Oricum nu mă omor
după pene.
Zâmbetul mi-a pălit.
— Stai puţin. Te-ai întâlnit cu Celeste?
A încuviinţat.
— A fost doar o vizită scurtă, ca să stăm de vorbă. Mi-e teamă că nu
pot rămâne nici aici mult timp. Tata nu e foarte încântat de toate
astea, dar pentru că Alegerea este încă în desfăşurare, a înţeles că ar
fi frumos să avem mai multe festivităţi. Şi a fost de acord că ar fi o
cale mult mai bună de a cunoaşte familiile, având în vedere
circumstanţele.
— Ca de exemplu?
— E nerăbdător să se facă o eliminare şi va trebui să iau această
decizie după ce o să-i cunosc pe părinţii tuturor fetelor. Cu cât sosesc
mai repede, cu atât mai bine, în opinia lui.
Nu realizasem că a trimite pe cineva acasă făcea parte din planul de
Halloween. Credeam că va fi doar o mare petrecere. Am început
310
să-mi fac griji, deşi îmi spuneam că nu aveam niciun motiv. Nu după
conversaţia noastră din seara precedentă. Dintre toate momentele
petrecute cu Maxon, nimic nu îmi părea mai real ca acele clipe.
Încă analizând schiţele, m-a anunţat părând că se gândeşte la
altceva:
— Presupun că ar trebui să-mi termin rondul.
— Pleci deja?
— Nu te îngrijora, iubito. Ne vedem la cină.
„Da”, mi-am spus eu, „dar ne vei vedea pe toate la cină.”
— E totul în regulă? am întrebat.
— Bineînţeles, mi-a răspuns, dându-mi un sărut fugitiv. Pe obraz.
— Trebuie să fug. Vorbim curând.
Şi, la fel de brusc cum apăruse, a şi dispărut.

Petrecerea de Halloween începea peste o săptămână, ceea ce

însemna că palatul fremăta ca un muşuroi.
Luni, Elita a petrecut dimineaţa cu regina Amberly, gustând şi
alegând meniul pentru petrecere. Era de departe cea mai plăcută
sarcină pe care o primisem până atunci. În acea după-amiază însă,
Celeste a lipsit din Salonul Doamnelor câteva ore. Când s-a întors în
jurul orei patru, a declarat tuturor:
— Maxon vă transmite salutări.
Marţi după-amiază le-am întâmpinat pe rudele familiei regale, care
veniseră în oraş pentru festivităţi. Dar în dimineaţa aceea, toate l-am
urmărit pe fereastră pe Maxon cum o învăţa pe Kriss să tragă cu
arcul, în grădină.
Mesele erau pline cu musafiri care sosiseră mai devreme, dar Maxon
lipsea adesea, la fel şi Marlee şi Natalie.
Mă simţeam din ce în ce mai penibil. Făcusem o greşeală
mărturisindu-i sentimentele mele lui Maxon. Cu toată vorbăria lui,
nu avea cum să fie într-adevăr interesat de mine dacă primul lui
instinct era să-şi petreacă timpul cu toate celelalte fete.
Pierdusem aproape orice speranţă până vineri, când m-am trezit
311
după Actualităţi, stând la pian în camera mea, sperând ca Maxon să
vină să mă vadă..
Nu a făcut-o.
Am încercat să-mi scot asta din minte sâmbătă, când Elita era
obligată să întreţină, de dimineaţă, în Salonul Doamnelor, valul de
femei ce sosea la palat şi să participe la încă o repetiţie de dans
după-amiaza.
Slavă Domnului că familia mea, fiind din Cinci, alesese să se
concentreze pe muzică şi artă, fiindcă eram o dansatoare
îngrozitoare. Singura persoană mai nepricepută decât mine era
Natalie. În mod supărător, Celeste era întruchiparea graţiei. Nu o
dată, instructorii îi ceruseră să le ajute pe celelalte fete, rezultatul
fiind un mic incident în urma căruia Natalie aproape că îşi sucise
glezna, din cauza îndrumării intenţionat greşite a lui Celeste.
Cu o viclenie de şarpe, Celeste pusese problemele lui Natalie pe
seama stângăciei acesteia. Instructorii o crezuseră, iar Natalie făcuse
haz de întreaga situaţie. Am admirat-o pe Natalie că nu o lăsa pe
Celeste să o provoace.
Aspen fusese prezent la toate lecţiile. La început l-am evitat, nefiind
sigură dacă voiam să am de-a face cu el. Auzisem zvonuri conform
cărora soldaţii îşi schimbau programul atât de repede că te lua
ameţeala. Unii voiau cu tot dinadinsul să meargă la petrecere, în
timp ce alţii aveau iubite acasă şi ar fi intrat în mare bucluc dacă ar fi
fost văzuţi dansând cu altcineva, mai ales în condiţiile în care cinci
dintre noi aveau să devină curând din nou disponibile şi aveau să fie
la mare căutare.
Dar având în vedere că asta urma să fie ultima noastră repetiţie
oficială, atunci când Aspen s-a apropiat suficient cât să mă invite la
dans, nu l-am refuzat.
— Eşti în regulă? m-a întrebat. Păreai supărată ultima dată când
te-am văzut.
— Doar obosită, am minţit.
Nu puteam să discut cu el probleme amoroase.
312
— Serios? m-a chestionat neîncrezător. Eram sigur că asta anunţa
veşti proaste.
— Ce vrei să spui?
Ştia el oare ceva şi eu nu?
A oftat.
— Dacă te pregăteşti să-mi spui că trebuie să mă opresc şi să nu mai
lupt pentru tine, asta nu e o conversaţie pe care vreau să o port.
Ce-i drept, nici nu mă gândisem la Aspen în ultima săptămână.
Eram atât de măcinată de cuvintele mele deplasate şi de
presupunerile mele greşite, încât nu puteam să mă gândesc la
altceva. Şi iată, în timp ce eu mă frământasem la gândul că Maxon
renunţase la mine, Aspen îşi făcuse griji de acelaşi fel.
— Nu e asta, i-am răspuns vag, simţindu-mă vinovată.
A dat din cap, satisfăcut pe moment de răspunsul meu.
— Au!
— Ups! am exclamat.
Chiar nu intenţionasem să-l calc pe picioare. M-am străduit să mă
concentrez ceva mai mult asupra dansului.
— Îmi pare rău, Mer, dar eşti groaznică.
Râdea pe înfundate, deşi sigur îl rănisem.
— Ştiu, ştiu, am spus, cu răsuflarea tăiată. Îmi dau toată silinţa, jur!
Ţopăiam prin cameră ca o răţuşcă şchioapă, dar compensam lipsa de
graţie prin efort. Aspen, amabil, a încercat să mă pună într-o lumină
bună, rupând ritmul ca să fie în pas cu mine. Era aşa de tipic pentru
el să încerce mereu să fie eroul meu.
Până la sfârşitul acelei ultime lecţii, învăţasem cel puţin toţi paşii. Nu
puteam să promit că nu aveam să trântesc la pământ vreun diplomat
străin, azvârlind energic din picioare, dar eram pregătită să dau
totul. Nu era de mirare că Maxon avea îndoieli. L-aş fi făcut de râs
într-o vizită în altă ţară şi nici nu se punea problema să primesc de
una singură vreun oaspete aici. Pur şi simplu nu aveam stofă de
prinţesă.
Am suspinat şi m-am dus să-mi iau un pahar cu apă. Aspen m-a
313
urmat, în vreme ce fetele părăseau camera.
— Deci, a început el.
Am aruncat o privire prin cameră ca să mă asigur că nu ne privea
nimeni.
— Presupun că, dacă nu eşti îngrijorată din cauza mea, atunci eşti
îngrijorată din cauza lui.
Mi-am coborât privirea şi am roşit. Cât de bine mă cunoştea.
— Departe de mine gândul de a-l susţine sau ceva de genul ăsta, dar
dacă nu îşi dă seama cât de uimitoare eşti, e un idiot.
Am zâmbit, continuând să studiez podeaua.
— Şi dacă nu ajungi să devii prinţesă, ce dacă? Asta nu te face mai
puţin extraordinară. Şi doar ştii că… că…
Nu reuşea să exprime ce voia să spună şi am riscat să-l privesc.
În ochii lui Aspen am văzut o mie de finaluri diferite ale acelei
propoziţii, toate amintindu-mi de legătura dintre noi. De faptul că
încă mă aştepta. Că mă cunoştea mai bine ca oricine. Că eram la fel.
Că acele luni petrecute la palat nu puteau şterge doi ani. Orice s-ar fi
întâmplat, Aspen avea să fie mereu acolo pentru mine.
— Ştiu, Aspen. Ştiu.

314
 Capitolul 7

Stăteam în rând cu celelalte fete în foaierul imens al palatului,

bâţâindu-mă pe vârfurile picioarelor.
— Lady America, a şoptit Silvia, şi asta a fost suficient ca să îmi dea
de înţeles că mă purtam inacceptabil.
Ca îndrumătoare principală a Alegerii, ne lua acţiunile foarte în
serios.
Am încercat să mă controlez. O invidiam atât pe Silvia, cât şi
personalul şi pe cei câţiva soldaţi care mişunau prin jur, fie şi numai
pentru că aveau voie să se plimbe. Dacă aş fi putut să fac acelaşi
lucru, m-aş fi simţit mult mai calmă.
Poate că n-ar fi fost aşa de rău dacă Maxon ar fi fost prezent. Pe de
altă parte, poate că aş fi fost şi mai agitată. Încă nu puteam să-mi dau
seama de ce, după tot ce se întâmplase, nu îşi făcuse timp pentru
mine în ultima vreme.
— Au ajuns! s-a auzit din spatele uşilor..
Nu am fost singura care a scos sunete de încântare.
— În regulă, doamnelor! a strigat Silvia. Comportaţi-vă ca nişte
domnişoare! Majordomii şi slujnicele, aliniaţi-vă la perete, vă rog.
Am încercat să fim încântătoarele tinere prinţese pe care le dorea
Silvia, dar în clipa în care părinţii lui Kriss şi ai lui Marlee au intrat
pe uşă, totul s-a dus de râpă. Ambele fete erau doar nişte copile şi
era evident că părinţii le duseseră prea mult dorul ca să se mai
sinchisească de etichetă. Au intrat ţipând, iar Marlee a zbughit-o din
rând, fără să şovăie.
Părinţii lui Celeste au fost mai stăpâniţi, deşi erau vădit entuziasmaţi
să-şi revadă fiica. Şi ea a rupt rândul, dar într-o manieră mult mai

315
civilizată decât Marlee. Nici nu i-am observat pe părinţii lui Natalie
sau pe ai lui Elise, pentru că o siluetă micuţă cu o coamă de păr
roşcat a pătruns în viteză prin uşa deschisă, căutând din ochi pe
cineva.
— May!
Mi-a auzit vocea, mi-a văzut mâna fluturând şi s-a grăbit spre mine,
urmată de mama şi de tata. Am îngenuncheat pe podea, luând-o în
braţe.
— Ames! Nu îmi vine să cred! a ciripit ea, cu admiraţie şi gelozie în
voce. Eşti atât, atât de frumoasă!
Nu puteam să vorbesc. Abia o puteam vedea din cauza lacrimilor.
Un moment mai târziu, am simţit braţele ferme ale tatălui meu,
cuprinzându-ne pe amândouă. Apoi mama, abandonând
buna-cuviinţa ei obişnuită, ni s-a alăturat, aruncându-se în braţele
noastre, pe podeaua palatului.
Am auzit un oftat, care ştiam că era al Silviei, dar chiar nu îmi păsa
în acel moment.
De îndată ce am putut din nou să respir, am zis:
— Mă bucur aşa de mult că sunteţi aici!
— Şi noi, pisicuţo, m-a asigurat tata. Nici nu-ţi pot spune cât de mult
ne-ai lipsit!
I-am simţit buzele pe creştetul capului.
M-am răsucit ca să-l pot strânge în braţe mai bine. Nu mi-am dat
seama, până în acel moment, cât de mult îmi lipsiseră.
Am lăsat-o pe mama la urmă. Eram şocată să o văd aşa tăcută.
Nu-mi venea să cred că nu îmi ceruse încă un raport detaliat al
progresului relaţiei mele cu Maxon. Când m-am retras, i-am
remarcat lacrimile din ochi.
— Eşti atât de frumoasă, iubito. Arăţi ca o prinţesă.
Am zâmbit. Era plăcut că măcar de data asta nu mă critica sau nu-mi
dădea indicaţii. Doar se bucura de moment şi asta însemna totul
pentru mine. Pentru că şi eu făceam acelaşi lucru.
Am observat ochii lui May fixând ceva peste umărul meu.
316
— E el, a murmurat.
— Hm? am întrebat, privind în jos către ea.
Întorcându-mă, l-am văzut pe Maxon urmărindu-ne din spatele
scărilor principale. S-a îndreptat spre noi afişând un zâmbet amuzat,
pentru că eram toţi îngrămădiţi pe podea. Tata s-a ridicat imediat.
— Alteţa Voastră, a spus el, pe un ton plin de admiraţie.
Maxon a venit spre el, cu mâna întinsă.
— Domnule Singer, e o onoare. Am auzit atâtea despre
dumneavoastră. Şi despre dumneavoastră, doamnă Singer.
S-a îndreptat spre mama, care se ridicase şi ea şi îşi netezise părul.
— Maiestatea Voastră, a chiţăit ea, uşor emoţionată. Îmi cer scuze
pentru toate astea.
A gesticulat spre podea, în timp ce eu şi May ne-am ridicat, încă
lipite una de alta.
Pe Maxon îl umfla râsul.
— Nu vă faceţi probleme. Nu mă aştept la mai puţin entuziasm din
partea rudelor domnişoarei America.
Eram sigură că mama dorea o explicaţie pentru asta mai târziu.
— Iar tu trebuie să fii May.
May a roşit, pregătindu-se pentru o strângere de mână, primind în
schimb un sărut.
— Nu am apucat încă să-ţi mulţumesc pentru că nu ai plâns.
— Poftim? a întrebat ea, roşind şi mai tare din cauza confuziei.
— Nu ţi-a spus nimeni? a spus Maxon cu seninătate. Datorită ţie am
câştigat prima întâlnire cu încântătoarea ta soră. Îţi voi fi veşnic
îndatorat.
May i-a răspuns chicotind:
— Păi, cu plăcere, presupun.
Maxon şi-a dus mâinile la spate, reamintindu-şi de bunele maniere.
— Mi-e teamă că trebuie să fac cunoştinţă şi cu ceilalţi, dar vă rog să
rămâneţi aici un moment. Voi face un scurt anunţ. Şi sper să pot sta
mai mult de vorbă cu voi curând. Mă bucur că aţi putut veni.
— E chiar mai drăguţ în persoană, a şoptit May, destul de tare însă,
317
şi mi-am dat seama, după mişcarea uşoară a capului, că Maxon
auzise.
S-a îndreptat spre familia lui Elise, care erau de departe cei mai
rafinaţi dintre toţi. Fraţii ei mai mari aveau o ţinută rigidă de soldaţi,
iar părinţii ei au făcut o plecăciune când Maxon s-a apropiat. M-am
întrebat dacă Elise le spusese să facă asta sau aşa erau ei. Toţi păreau
aşa de distinşi, micile lor siluete elegant îmbrăcate continuându-se
cu creştete asortate, negru-cărbune.
Alături de ei, Natalie şi foarte drăguţa ei soră mai mică şuşoteau
alături de Kriss, în timp ce părinţii lor îşi dădeau mâna. Întreaga
atmosferă era scăldată de energie pozitivă.
— Cum adică se aştepta la entuziasm din partea noastră? mi-a cerut
mama explicaţii, în şoaptă. Să fie din cauza faptului că te-ai răstit la
el când v-aţi cunoscut? Nu ai mai făcut asta, nu-i aşa?
Am oftat.
— De fapt, mamă, ne contrazicem destul de des.
— Poftim!? a exclamat ea, şocată. Păi, încetează!
— Ah, şi i-am dat un genunchi sub centură la un moment dat.
S-a lăsat o clipă de tăcere, până când May a izbucnit în râs. Îşi
acoperea gura încercând să se oprească, dar continua să scoată
hohote stângace şi piţigăiate. Tata stătea cu buzele strânse, dar îmi
dădeam seama că era şi el pe cale să izbucnească în râs.
Mama se făcuse albă ca varul.
— America, spune-mi că glumeşti. Spune-mi că nu l-ai atacat pe
prinţ.
Nu ştiu de ce, dar cuvântul „atacat” ne-a dat gata pe toţi; iar eu, May
şi tata am început să râdem cu lacrimi, în timp ce mama se holba la
noi.
— Scuze, mamă, am izbutit eu să spun.
— Oh, Doamne!
Deodată părea foarte interesată să-i cunoască pe părinţii lui Marlee
şi nu am oprit-o când a pornit spre ei.
— Deci îi place o fată care să-i ţină piept, a spus tata, odată ce ne-am
318
calmat cu toţii. Deja îmi place mai mult de el.
Tata se uita prin cameră, admirând palatul, iar eu stăteam acolo,
încercând să-i sorb cuvintele. De câte ori, de-a lungul anilor în care
eu şi Aspen ne întâlniserăm în secret, el şi tata se aflaseră în aceeaşi
cameră? De vreo douăsprezece ori, cel puţin. Poate mai mult. Şi nu
îmi făcusem niciodată griji că tata nu l-ar accepta pe Aspen. Ştiam că
a-l convinge să mă lase să mă mărit cu un băiat dintr-o castă
inferioară ar fi fost greu, dar presupusesem mereu că voi obţine
consimţământul lui până la urmă.
Dintr-un motiv sau altul, situaţia din acel moment era de o mie de
ori mai stresantă. Chiar dacă Maxon făcea parte din Unu şi avea
posibilitatea să ne susţină pe toţi, am devenit deodată conştientă de
faptul că era posibil ca tata să nu-l placă.
Tata nu era un rebel care să dea foc la case sau lucruri de genul ăsta.
Dar ştiam că nu-i convenea cum era condusă ţara. Dacă
nemulţumirile lui faţă de guvernare aveau să se extindă şi asupra lui
Maxon? Dacă avea să-mi spună că nu ar fi trebuit să fiu cu el?
Înainte să pot ajunge prea departe cu aceste gânduri, Maxon a urcat
câteva trepte mai sus ca să ne poată vedea pe toţi.
— Vreau să vă mulțumesc tuturor că aţi venit. Ne face mare plăcere
să vă avem la palat, nu doar pentru a sărbători primul Halloween
după zeci de ani de absenţă, dar şi pentru a reuşi să vă cunoaştem pe
toţi. Îmi pare rău că părinţii mei nu au putut şi ei să vă întâmpine. Îi
veţi cunoaşte foarte curând.
— Mamele, surorile şi Elita sunt invitate să ia ceaiul cu mama mea în
această după-amiază, în Salonul Doamnelor. Fiicele dumneavoastră
vă vor putea însoţi până acolo. Iar domnii vor savura un trabuc
alături de mine şi de tatăl meu. Vom avea un majordom care să vă
conducă, aşa că nu vă faceţi griji în privinţa orientării. Slujnicele
voastre vă vor escorta spre camerele pe care le veţi folosi pe durata
şederii voastre şi vă vor pregăti corespunzător atât pentru vizita
dumneavoastră, cât şi pentru petrecerea de mâine seară.
Ne-a făcut tuturor un semn scurt cu mâna şi apoi şi-a văzut de drum.
319
Aproape imediat, o slujnică a apărut lângă noi.
— Domnule şi doamnă Singer? Sunt aici ca să vă conduc în camerele
dumneavoastră.
— Dar eu vreau să stau cu America! a protestat May.
— Scumpo, sunt sigură cu regele ne-a dat o cameră la fel de
frumoasă ca a surorii tale. Nu vrei să o vezi? a încurajat-o mama.
Mary s-a întors spre mine.
— Vreau să trăiesc exact aşa cum trăieşti tu. Doar pentru o vreme.
Pot să stau cu tine?
Am oftat. Şi ce dacă trebuia să renunţ la intimitate pentru câteva
zile? Nu aveam cum să spun nu acelei mutriţe.
— Fie. Poate că, fiind două, slujnicele mele chiar vor avea ceva de
făcut.
M-a îmbrăţişat atât de strâns, încât am simţit că micul meu sacrificiu
a fost răsplătit instantaneu.

— Ce altceva ai mai învăţat? m-a întrebat tata.

L-am luat de braţ, încercând să mă obişnuiesc cu el în costum. Dacă
nu l-aş fi văzut de mii de ori îmbrăcat în hainele sale pătate de
vopsea, aş fi putut să jur că se născuse pentru a fi din Unu. Arăta atât
de tânăr şi distins în acele haine elegante! Părea chiar şi mai înalt.
— Cred că ţi-am spus tot ce ne-au învăţat despre istoria noastră, cum
preşedintele Wallis a fost ultimul conducător al Statelor Unite, ca
apoi să conducă Statul American al Chinei. Nu auzisem de el înainte
de a veni aici. Tu?
Tata a dat din cap.
— Bunicul tău mi-a povestit despre el. Se spunea că era un om
cumsecade, dar nu prea a avut ce să facă atunci când lucrurile au
ajuns în halul în care erau.
Ştiam nişte date concrete despre istoria Illéei doar de când
ajunsesem la palat. Dintr-un motiv sau altul, istoria ţării noastre era
transmisă mai mult pe cale orală. Auzisem o mulţime de lucruri, dar
nimic la fel de complet ca educaţia pe care o primisem în ultimele
320
câteva luni.
Statele Unite fuseseră invadate la începutul celui de-al Treilea
Război Mondial, după ce nu reuşiseră să îşi plătească imensa datorie
către China. În loc să primească bani, pe care Statele Unite nu-i
aveau, chinezii înfiinţaseră un guvern aici, formând Statul American
al Chinei şi folosindu-i pe americani ca mână de lucru. Până la urmă,
Statele Unite se revoltaseră – nu doar împotriva Chinei, dar şi
împotriva ruşilor, care încercau să fure forţa de muncă dezvoltată de
chinezi – alăturându-se Canadei, Mexicului şi altor ţări latine, pentru
a forma un singur stat. Avusese loc al Patrulea Război Mondial şi,
deşi îi supravieţuiserăm, devenind o ţară nouă, conflictul avusese un
efect devastator din punct de vedere economic.
— Maxon mi-a spus că, înainte de al Patrulea Război Mondial,
oamenii nu aveau mai nimic.
— Are dreptate. Parţial ăsta este motivul pentru care sistemul de
caste e aşa de nedrept. De la bun început, nimeni nu avea prea mare
lucru cu care să contribuie, de aceea mulţi oameni au sfârşit prin a
ajunge în castele inferioare.
Nu voiam să o iau pe drumul ăsta cu tata, pentru că ştiam că se
aprindea destul de repede. Nu se înşela – castele erau nedrepte –,
dar vizita asta era una veselă şi nu doream să o irosesc vorbind
despre lucruri pe care nu le puteam schimba.
— Pe lângă informaţii despre istorie, primim şi multe lecţii de
etichetă. Acum intrăm un pic mai mult în diplomaţie. Cred că s-ar
putea să trebuiască să o folosim la ceva în curând, de se insistă atât
asupra ei. Fetele care vor rămâne, cel puţin.
— Cum adică?
— Se pare că o fată se va întoarce acasă, împreună cu familia ei.
Maxon trebuie să facă o eliminare după ce vă va cunoaşte pe toţi.
— Pari nefericită. Crezi că te va trimite acasă?
Am ridicat din umeri.
— Ei, haide. Până acum sigur ţi-ai dat seama dacă te place sau nu.
Dacă te place, nu ai de ce să-ţi faci griji. Dacă nu, de ce ai mai vrea să
321
rămâi?
— Presupun că ai dreptate.
S-a oprit din mers.
— Deci, cum e, până la urmă?
Era cam jenant să vorbesc cu tata despre asta, dar nici cu mama nu aş
fi vrut să discut problema. Iar May ar fi fost şi mai nepricepută decât
mine în a descifra comportamentul lui Maxon.
— Cred că mă place. Aşa îmi spune.
Tata a râs.
— Atunci sunt sigur că eşti în regulă.
— Dar a fost cam… distant săptămâna asta.
— America, draga mea, el e prinţul. A fost probabil ocupat cu
aprobarea vreunei legi sau ceva asemănător.
Nu ştiam cum să-i explic că Maxon părea să-şi facă timp pentru toate
celelalte. Era prea umilitor.
— Presupun că ai dreptate.
— Că veni vorba de legislaţie, aţi învăţat ceva despre asta? Despre
cum să redactaţi proiecte de lege?
Nu mă omoram nici după subiectul ăsta, dar cel puţin nu era despre
băieţi.
— Nu încă. Dar am început să citim multe dintre ele. Sunt greu de
înţeles câteodată; norocul nostru că Silvia, femeia pe care ai văzut-o
jos, e un soi de ghid sau îndrumător. Ea încearcă să ne explice cum
stau lucrurile. Şi Maxon e de ajutor dacă îi pun întrebări.
— Chiar aşa?
Tata părea mulţumit de asta.
— Oh, da. Cred că e important pentru el ca toate să simţim că am
putea avea succes, ştii? Se pricepe de minune să explice chestii.
Chiar mi-a… am început eu, dar m-am oprit.
Nu ar fi trebuit să menţionez camera cu cărţi. Dar era tatăl meu.
— Ascultă, trebuie să-mi promiţi că nu vei spune nimănui despre
asta.
Tata a râs.
322
— Singura persoană cu care stau de vorbă e mama ta şi cu toţii ştim
că nu poate să ţină un secret, aşa că promit să nu-i spun.
Am chicotit. Era aproape imposibil să mi-o imaginez pe mama
ţinând ceva pentru ea.
— Poţi să ai încredere în mine, pisicuţo, mi-a zis, luându-mă după
umeri.
— Există o cameră, o cameră secretă, şi e plină de cărţi, tată! i-am
mărturisit în şoaptă, asigurându-mă de două ori că nu era nimeni
prin jur. Sunt acolo cărţi interzise şi nişte hărţi ale lumii, unele vechi,
care arată ţările cum erau ele înainte. Tată, nu ştiam că au fost atât de
multe! Şi mai e şi un calculator înăuntru. Ai văzut vreodată unul în
realitate?
A clătinat din cap, uluit.
— E incredibil. Scrii la tastatură ceea ce te interesează şi el caută prin
toate cărţile din cameră şi îţi găseşte informaţia.
— Cum?
— Nu ştiu, dar aşa a aflat Maxon ce era Halloweenul. Chiar m-a…
Am cercetat din nou, dintr-un capăt în celălalt, holul. Am decis că nu
era chip ca tata să vorbească mai departe despre bibliotecă, dar ar fi
fost prea mult să-i spun că aveam una dintre cărţile acelea secrete la
mine în cameră.
— Chiar te-a…?
— M-a lăsat să împrumut una odată, doar ca să mă uit la ea.
— Oh, ce interesant! Ce ai citit? Îmi poţi spune?
Mi-am muşcat buzele.
— Era unul dintre jurnalele personale ale lui Gregory Illéa.
Tata a rămas cu gura căscată.
— America, e incredibil. Ce scria în el?
— Oh, nu am terminat încă. În principal, mă interesează să aflu ce
era Halloweenul.
S-a gândit o clipă la ce îi spusesem şi a clătinat din cap.
— De ce eşti îngrijorată, America? E clar că Maxon are încredere în
tine.
323
Am oftat, simţindu-mă ridicol.
— Presupun că ai dreptate.
— Extraordinar! Deci există o cameră ascunsă, aici pe undeva? a
întrebat, privind pereţii cu alţi ochi.
— Tată, locul ăsta e o nebunie. Sunt uşi şi pereţi falşi peste tot. Din
câte ştiu eu, dacă aş răsturna vaza asta, s-ar putea să cădem printr-o
uşă-capcană.
— Hmm, a spus el amuzat. Atunci o să fiu foarte atent pe unde merg
când mă întorc în camera mea.
— Ceea ce probabil că ar trebui să faci în curând. Trebuie să mă duc
să o ajut pe May să se pregătească pentru ceaiul cu regina.
— Ah, da, voi şi ceaiurile voastre cu regina, a glumit el. Bine,
pisicuţo. Ne vedem diseară la cină. Şi ce trebuie să fac ca să nu cad
printr-o trapă secretă? s-a întrebat cu voce tare, întinzându-şi braţele
pe post de scut în timp ce mergea.
Odată ce a ajuns la scări, a pus cu atenţie mâna pe balustradă.
— Ca să ştii, balustrada e sigură.
— Mersi, tată.
Am clătinat din cap şi m-am îndreptat spre camera mea.
Îmi venea să sar în sus. Eram aşa de fericită că ai mei veniseră la
palat, încât abia mă puteam stăpâni. Dacă Maxon nu mă trimitea
acasă, avea să-mi fie mai greu ca niciodată să stau departe de ai mei.
Am luat-o după colţ spre camera mea şi am văzut că uşa era
deschisă.
— Cum arăta? am auzit-o pe May întrebând în timp ce mă
apropiam.
— Chipeş. Cel puţin aşa era pentru mine. Părul lui ondulat stătea
mereu ciufulit.
May şi Lucy au chicotit la unison.
— De câteva ori, chiar mi-am trecut degetele prin părul lui. Mă
gândesc la asta câteodată. Nu atât de mult pe cât obişnuiam.
M-am apropiat în vârful picioarelor, nevrând să le deranjez.
— Încă îţi lipseşte? a întrebat May, vrând să ştie cât mai multe
324
despre băieţi, ca întotdeauna.
— Din ce în ce mai puţin, a recunoscut Lucy, cu o notă de speranţă în
voce. Când am ajuns aici, am crezut că o să mor de suferinţă. Îmi
imaginam tot timpul moduri de a evada din palat şi de a mă întoarce
la el, dar asta nu avea să se întâmple niciodată de-adevăratelea. Nu
puteam să-l părăsesc pe tata şi, chiar dacă aş fi reuşit să ajung în
afara zidurilor, nu aş fi avut cum să găsesc drumul înapoi.
Ştiam câte ceva despre trecutul lui Lucy. Ai ei se oferiseră să fie
servitori pentru o familie din Trei în schimbul banilor cu care puteau
să plătească operaţia mamei lui Lucy. Aceasta murise în cele din
urmă şi, când mama tânărului aflase că fiul ei era îndrăgostit de
Lucy, o vânduse pe ea şi pe tatăl ei palatului.
Am tras cu ochiul prin uşa întredeschisă şi le-am văzut pe May şi pe
Lucy stând pe pat. Uşile balconului erau deschise, permiţând aerului
parfumat al Angelesului să intre în cameră. May adoptase foarte
rapid ţinuta de la palat, rochia ei de zi îmbrăcându-i perfect
trupuşorul, în timp ce împletea o parte din părul lui Lucy, lăsând
restul să atârne liber. Nu o văzusem niciodată pe Lucy cu părul altfel
decât strâns într-un coc. Arăta minunat aşa, tânără şi fără griji.
— Cum e să fii îndrăgostită? a întrebat May.
O parte din mine s-a simţit rănită. De ce pe mine nu mă întrebase aşa
ceva? Apoi mi-am amintit că, din câte ştia May, eu nu fusesem
niciodată îndrăgostită.
Zâmbetul lui Lucy era amar.
— E cel mai minunat şi îngrozitor lucru care ţi se poate întâmpla
vreodată, a spus ea cu simplitate. Ştii că ai găsit ceva extraordinar şi
vrei să ţii de acel ceva pentru totdeauna; dar în fiecare clipă, te temi
de momentul în care l-ai putea pierde.
Am oftat uşor. Avea absolută dreptate.
Iubirea e o teroare minunată.
Nu voiam să mă gândesc prea mult la ce înseamnă să pierzi pe
cineva, aşa că am intrat înăuntru.
— Lucy! Ia uită-te la tine!
325
— Vă place?
A dus mâna la spate, atingând împletiturile fine.
— Îţi stă foarte bine. May obişnuia să-mi împletească şi mie părul,
tot timpul. E foarte talentată.
May a ridicat din umeri.
— Ce altceva să fac? Nu ne permiteam să cumpărăm păpuşi, aşa că
exersam pe Ames.
— Păi, a spus Lucy întorcându-se către ea, cât timp eşti aici, tu vei fi
păpuşica noastră. Eu, Anne şi Mary te vom face să arăţi la fel de
frumoasă ca regina.
May şi-a înclinat capul.
— Nimeni nu e la fel de frumoasă ca ea.
Apoi s-a întors repede spre mine.
— Să nu-i spui mamei că am zis asta.
Am râs pe înfundate.
— Nu o să-i spun. Acum însă trebuie să ne pregătim. E aproape ora
ceaiului.
May a bătut din palme entuziasmată şi s-a dus să se aşeze în faţa
oglinzii. Lucy şi-a strâns părul, reuşind să păstreze împletiturile
intacte în timp ce-şi făcea cocul, ascunzând o bună parte din el sub
bonetă. Nu puteam să o condamn că dorea să păstreze aşa ceva mai
mult timp.
— Ah, a sosit o scrisoare pentru dumneavoastră, domnişoară, m-a
anunţat Lucy, înmânându-mi cu grijă un plic.
— Mulţumesc, am răspuns, nereuşind să-mi ascund surpriza din
voce.
Majoritatea persoanelor de la care mă aşteptam să primesc veşti erau
în acel moment cu mine. Am desfăcut plicul şi am citit biletul scurt,
mâzgăleala aceea studiată fiindu-mi foarte familiară.

America,
Am aflat cu întârziere că familiile Elitei au fost recent invitate la palat şi
că tata, mama şi May au plecat să te viziteze. Kenna nu poate călători din
326
cauza sarcinii înaintate, iar Gerad este mult prea mic. Încerc să înţeleg de
ce această invitaţie nu mi-a fast transmisă şi mie. Sunt fratele tău,
America.
Singura mea bănuială este că tata a ales să mă excludă. Sper din tot
sufletul că nu ai fost tu. Suntem pe cale să realizăm lucruri măreţe, noi
doi. Poziţiile noastre ne pot fi foarte folositoare unul altuia. Dacă familiei
tale i se mai oferă orice alte privilegii deosebite, ar trebui să-ţi aminteşti şi
de mine, America. Ne putem ajuta reciproc.
I-ai menţionat cumva prinţului de mine? Doar de curiozitate.
Scrie-mi cât mai curând.
Kota

Am ezitat între a rupe scrisoarea în bucăţele şi a o păstra. Sperasem

că fratele meu mai mare avea să scape de obsesia lui pentru
avansarea pe scara socială, învăţând în felul ăsta să fie mulţumit cu
succesul pe care îl avea. Fără noroc, se pare. Am îndesat scrisoarea
pe fundul sertarului, alegând să uit cu totul de ea. Gelozia lui nu
avea să strice vizita familiei mele.
Lucy a sunat după Anne şi Mary şi toate ne-am distrat de minune
aranjându-ne. Voioşia lui May ne-a molipsit pe toate, iar eu m-am
trezit cântând în timp ce ne îmbrăcam. La scurt timp, mama a trecut
pe la noi, cerându-ne să o asigurăm că arăta bine.
Era frumoasă, într-adevăr. Era mai scundă şi mai rotunjoară decât
regina, dar avea o alură la fel de regală în acea rochie. În timp ce
coboram scările, May m-a apucat de mână, cu un aer trist.
— Ce s-a întâmplat? Nu te bucuri că o vei cunoaşte pe regină?
— Ba da. Doar că…
— Da?
A oftat.
— Cum mă voi putea întoarce la pantalonii kaki după toate astea?

Fetele erau însufleţite şi toată lumea strălucea. Sora lui Natalie,

Lacey, era cam de aceeaşi vârstă cu May şi amândouă stăteau de
327
vorbă într-un colţ. Vedeam asemănarea dintre Lacey şi sora ei. Din
punct de vedere fizic, erau slăbuţe, blonde şi drăguţe. Acolo unde eu
şi May ne situam la poli opuşi, Natalie şi Lacey erau aproape
identice, deşi aş fi descris-o pe cea din urmă ca fiind ceva mai puţin
excentrică decât sora ei mai mare. Nu chiar atât de aiurită.
Regina a făcut un tur, vorbind cu toate mamele, punând întrebări în
stilul ei dulce, de parcă vieţile noastre ar fi fost în vreun fel la fel de
fascinante ca a ei. Eu mă aflam într-un grup mic, ascultând-o pe
mama lui Elise vorbind despre familia ei din Noua Asie, când May
m-a apucat de rochie, trăgându-mă deoparte.
— May! am şuierat eu. Ce crezi că faci? Nu te poţi purta aşa, mai ales
când regina e de faţă!
— Trebuie să vezi! a insistat ea.
Slavă Domnului că Silvia nu se afla acolo! Era în stare să o
admonesteze pe May pentru ceva de genul ăsta, chiar dacă May nu
ştia că greşise.
Ne-am îndreptat spre fereastră, iar May mi-a arătat ceva afară:
— Uite!
Am privit cu atenţie dincolo de tufişuri şi fântâni şi am văzut două
siluete. Una dintre ele era a tatălui meu, care gesticula viguros, fie
explicând, fie întrebând ceva. Cealaltă aparţinea lui Maxon, care se
gândea un timp înainte să răspundă. Mergeau agale şi, din când în
când, tata îşi băga mâinile în buzunare, iar Maxon şi le încrucişa la
spate. Indiferent care era subiectul conversaţiei părea important.
Am aruncat o privire în Salonul Doamnelor. Toată lumea era
absorbită de apariţia reginei şi nimeni nu părea să ne dea atenţie.
Maxon s-a oprit cu faţa la tata şi i-a vorbit. Nu era agresivitate sau
supărare în atitudinea lui, dar părea hotărât. După o pauză, tata i-a
întins mâna. Maxon a zâmbit şi i-a strâns-o viguros. O clipă mai
târziu, amândoi păreau uşuraţi, iar tata l-a bătut pe spate. Maxon a
părut să se crispeze un pic la gestul ăsta. Nu era obişnuit să fie atins.
Dar apoi tata l-a luat după umeri, aşa cum făcea cu mine şi Kota, aşa
cum făcea cu toţi copiii lui. Iar lui Maxon a părut să-i placă mult asta.
328
— Despre ce-o fi fost vorba? am întrebat cu voce tare.
May a ridicat din umeri.
— Părea important.
— Aşa e.
Am aşteptat să vedem dacă Maxon avea să stea de vorbă cu vreun
alt tată; însă dacă a făcut-o, nu au ieşit în grădină.

329
 Capitolul 8

Petrecerea de Halloween a fost extraordinară, așa cum promisese

Maxon. Când am intrat în Sala Mare cu May alături de mine, am
rămas uluită de splendoarea din jur. Totul era aurit. Ornamentele de
pe pereţi, nestematele scânteietoare de pe braţele candelabrelor,
ceştile, farfuriile, chiar şi mâncarea – toate erau în nuanţe de auriu.
Era cu adevărat magnific.
Din boxe se auzea muzică uşoară, însă o mică orchestră aştepta în
colţ ca să cânte melodiile pentru dansurile tradiţionale pe care le
învăţaserăm. Camere – atât de fotografiat, cât şi de filmat –
împânzeau încăperea. Fără îndoială, aceasta avea să fie inima
petrecerii. Nu putea exista o sărbătoare mai frumoasă. M-am
întrebat pentru o clipă cum ar fi dacă mi-aş petrece şi Crăciunul aici.
Costumele participanţilor erau superbe. Marlee era costumată în
înger şi dansa cu ofiţerul Woodwork. Avea chiar şi aripi, care păreau
făcute din hârtie cu reflexii iridescente, plutind suav în spatele ei.
Celeste întruchipa un păun: purta o rochie scurtă şi acoperită cu
pene, asemenea celor adunate într-un mănunchi imens în jurul
capului.
Kriss stătea alături de Natalie şi părea că îşi asortaseră costumele.
Corsajul rochiei lui Natalie era împodobit cu boboci de flori, iar fusta
largă era făcută dintr-un vaporos tul albastru. Rochia lui Kriss era
aurie ca şi camera şi era decorată cu o cascadă de frunze. Dacă m-ai fi
întrebat pe mine, aş fi zis că reprezentau primăvara şi toamna. Era o
idee drăguţă.
Moştenirea asiatică a lui Elise era exploatată la maximum. Rochia ei
de mătase era o replică mult mai somptuoasă a celor modeste cu care

330
se îmbrăca de obicei. Mânecile în falduri erau extrem de dramatice şi
admiram modul cum reuşea să se descurce cu podoaba pe care o
purtai pe cap. Elise nu ieşea de obicei în evidenţă, însă în acea seară
arăta minunat, aproape regal.
Rudele şi prietenii care împânzeau sala purtau şi ei costume, iar
soldaţii erau la fel de aranjaţi. Am văzut un jucător de baseball, un
cowboy, pe cineva îmbrăcat într-un costum cu un ecuson pe care
scria GAVRIL FADAYE, iar unul dintre soldaţi fusese într-atât de
curajos încât îmbrăcase o rochie. Câteva fete erau în apropiere,
râzând gălăgios. Dar mulţi dintre soldaţi purtau o variantă elegantă
a uniformelor, care era compusă doar din pantaloni albi apretaţi şi
sacouri albastre. Aveau mănuşi, dar nu şi pălării, iar aceste detalii ne
ajutau să îi distingem de soldaţii care erau la datorie, împrejmuind
perimetrul camerei.
— Deci, ce părere ai? am întrebat-o pe May, dar când m-am întors,
am observat că dispăruse în mulţime, pornită în explorare.
Am râs în sinea mea, uitându-mă prin cameră după rochiţa ei
înfoiată. Când îmi spusese că voia să meargă la petrecere îmbrăcată
în mireasă – „ca fetele de la TV” – crezusem că era o glumă. Cu toate
astea, arăta absolut adorabil cu voalul acela prins în creştetul
capului.
— Bună seara, Lady America, mi-a şoptit cineva la ureche.
Am tresărit şi m-am întors, ca să-l descopăr lângă mine pe Aspen,
îmbrăcat în uniformă de gală.
— M-ai speriat!
Mi-am pus mâna pe piept, ca şi cum mi-aş fi putut încetini bătăile
inimii. Aspen s-a mulţumit să chicotească.
— Îmi place costumul tău, m-a complimentat el jovial.
— Mulţumesc. Şi mie îmi place.
Anne mă transformase într-un fluture. Rochia mea era conică, cu o
trenă dintr-un material vaporos tivit cu negru, şi îmi cădea diafan pe
lângă corp. O mască micuţă, ca o pereche de aripi, îmi acoperea
ochii, dându-mi un aer misterios.
331
— De ce nu te-ai costumat? am întrebat. Nu ţi-a venit nicio idee?
A ridicat din umeri.
— Prefer uniforma.
— Oh.
Mi se părea trist să iroseşti şansa de a fi extravagant. Aspen avea şi
mai puţine ocazii decât mine în privinţa asta. De ce să nu profite?
— Voiam doar să te salut, să văd ce mai faci.
— Bine, am spus repede.
Mă simţeam ciudat.
— Oh, mi-a răspuns, nemulţumit. Bine atunci.
Poate că după micul discurs pe care mi-l ţinuse cu numai câteva zile
în urmă, se aştepta la un răspuns mai elaborat, dar nu eram pregătită
încă să spun nimic. A făcut o plecăciune şi s-a îndreptat către alt
soldat, care l-a îmbrăţişat ca pe un frate. M-am întrebat dacă faptul
de a fi soldat îl făcuse să se simtă că aparţine unei familii, aşa cum mi
se întâmplase mie cu Alegerea.
Marlee şi Elise m-au găsit câteva momente mai târziu şi m-au târât
pe ringul de dans. În timp ce mă legănam, încercând să nu lovesc pe
nimeni, mă uitam la Aspen, care era pe marginea ringului, stând de
vorbă cu mama şi May. Mama şi-a trecut mâna peste mâneca lui, ca
şi cum voia să o netezească, iar May radia de bucurie. Îmi imaginam
că îi spuneau cât de chipeş arăta în uniformă, cât de mândră ar fi fost
mama lui dacă ar fi fost acolo ca să-l vadă. Le-a zâmbit la rândul său
şi am putut să văd cât de mulţumit era. Eu şi Aspen eram nişte
rarităţi, un Cinci şi un Şase smulşi din vieţile noastre monotone şi
aterizaţi în palat. Alegerea îmi schimbase viaţa atât de mult, încât
uneori uitam să apreciez această experienţă.
Am dansat în cerc cu unele dintre fete şi câţiva soldaţi, până când
muzica s-a oprit şi DJ-ul ni s-a adresat.
— Distinse domnişoare participante la selecţie, stimaţi domni din
corpul de gardă, prieteni şi rude ale familiei regale, vă rog să le uraţi
bun venit regelui Clarkson, reginei Amberly şi prinţului Maxon
Schreave!
332
Orchestra a început să cânte furtunos, iar noi toţi ne-am afundat în
plecăciuni şi reverenţe, în timp ce familia regală intra în sală. După
toate aparenţele, regele era costumat în suveran, doar că al altei ţări.
Nu am înţeles aluzia. Rochia reginei era de un albastru atât de închis
încât bătea în negru, fiind acoperită de pietre scânteietoare. Arăta
precum cerul nopţii. Iar Maxon se deghizase, în mod aproape comic,
în pirat. Pantalonii îi erau rupţi din loc în loc şi purta o cămaşă largă,
cu o vestă deasupra şi o bandană pe cap. Pentru a spori efectul, nu se
bărbierise o zi sau două şi o umbră de păr blond-închis îi acoperea
jumătatea de jos a feţei ca un zâmbet.
DJ-ul ne-a cerut să eliberăm ringul, iar regele şi regina au început un
prim dans împreună. Maxon stătea deoparte, lângă Kriss şi Natalie,
şoptindu-le ceva pe rând şi făcându-le să râdă. Până la urmă am
văzut că făcea un tur al camerei. Nu ştiam dacă mă căuta sau nu, dar
nu voiam să fiu prinsă holbându-mă la el. Mi-am înfoiat rochia şi
m-am uitat spre ai mei în schimb. Păreau foarte fericiţi.
M-am gândit la Alegere şi la cât de aiurea părea totul, dar nu puteam
să dezaprob rezultatul. Regele Clarkson şi regina Amberly erau
făcuţi unul pentru altul. El dădea impresia unei personalităţi
puternice, iar ea compensa prin firea ei calmă. Era o ascultătoare
tăcută, pe când el părea să aibă mereu ceva de spus. Deşi
aranjamentul părea învechit şi nedrept, pentru ei funcţiona.
Se îndepărtaseră oare vreodată unul de altul în timpul Alegerii, aşa
cum simţeam că se întâmplă cu mine şi cu Maxon? De ce nu
încercase măcar o dată să mă vadă, în tot timpul în care se întâlnise
cu celelalte fete? Poate că de asta vorbise cu tata, ca să-i explice de ce
va trebui să mă trimită acasă. Maxon era o persoană politicoasă, aşa
că ar fi putut să facă un lucru de felul ăsta.
Am cercetat mulţimea, căutându-l pe Aspen. Între timp, am văzut că
tata ajunsese în sfârşit şi stătea braţ la braţ cu mama, în partea opusă
a sălii. May îşi croise drum către Marlee şi se lipise de ea. Marlee îşi
încrucişase mâinile pe pieptul surorii mele, într-un gest protector, iar
rochiile lor albe străluceau în lumină. Nu mă surprindea că
333
deveniseră aşa de apropiate în numai o zi. Am oftat. Unde era
Aspen?
Cu un ultim efort, am aruncat o privire peste umăr. Era chiar acolo,
în spatele meu, veghindu-mă, ca întotdeauna. Când privirile ni s-au
întâlnit, mi-a făcut discret cu ochiul, ceea ce m-a binedispus imediat.
După ce regele şi regina şi-au terminat dansul, ne-am înghesuit cu
toţii pe ring. Soldaţii mişunau de colo-colo, găsindu-şi uşor
partenere. Maxon era încă la marginea ringului, cu Kriss şi Natalie.
Speram să vină să mă invite la dans. În niciun caz nu voiam să-l invit
eu.
Făcându-mi curaj, mi-am netezit rochia şi m-am îndreptat spre el.
Am decis să îi ofer cel puţin ocazia să mă invite. Mi-am făcut drum
printre oamenii de pe ring, având de gând să mă bag în discuţie.
Când am ajuns suficient de aproape ca să fac asta, Maxon s-a întors
către Natalie.
— Vrei să dansezi? a întrebat-o el.
Fata a râs şi a înclinat capul ei blond, ca şi cum ar fi fost cel mai
evident lucru din lume, iar eu am trecut graţios pe lângă ei, cu ochii
fixaţi asupra unei mese cu deserturi de ciocolată, ca şi cum asta-mi
fusese intenţia de la bun început. Am rămas cu spatele la ringul de
dans în timp ce mâneam delicioasele bunătăţi, sperând ca nimeni să
nu observe cât de tare mă înroşisem.
Vreo şase melodii mai încolo, ofiţerul Woodwork a apărut lângă
mine. Ca şi Aspen, optase să rămână în uniformă.
— Lady America, a spus el cu o plecăciune. Îmi acordaţi acest dans?
Vocea lui era liniştită şi caldă, iar entuziasmul lui m-a molipsit. I-am
întins mâna fără rezerve.
— Desigur, domnule. Dar trebuie să te avertizez, nu mă prea pricep.
— E în regulă. O vom lua încet.
Zâmbetul lui era aşa de binevoitor, încât nu mi-am mai făcut griji şi
l-am urmat veselă pe ringul de dans.
Dansul era unul ritmat, ceea ce se potrivea cu starea lui de spirit. A
vorbit cu mine întreaga melodie şi mi-era greu să ţin pasul. Cam atât
334
despre luatul încet.
— Se pare că ţi-ai revenit complet după ce aproape că te-am trântit la
podea, a glumit el.
— Păcat că nu mi-am rupt nimic, i-am întors-o eu. Dacă eram acum
în ghips, cel puţin nu mai trebuia să dansez.
A râs.
— Mă bucur că eşti la fel de haioasă cum spune toată lumea. Am
auzit că eşti şi una dintre preferatele prinţului.
Suna ca şi cum era ceva de la sine înţeles.
— Nu ştiu ce să spun despre asta.
Pe de o parte, mă săturasem să aud chestia asta. Pe de alta, îmi
doream cu ardoare să fie încă adevărată.
Privind peste umărul ofiţerului Woodwork, l-am văzut pe Aspen
dansând cu Celeste. Am simţit cum mi se pune un nod în gât.
— Se pare că te înţelegi bine cu mai toată lumea. Cineva chiar a spus
că, în timpul ultimului asediu, ţi-ai luat slujnicele cu tine în
ascunzătoarea familiei regale. E adevărat?
Părea uluit. La momentul respectiv, considerasem ca fiind perfect
normal să le protejez pe fetele la care ţineam, dar pentru toţi ceilalţi
păruse îndrăzneţ sau bizar.
— Nu am putut să le abandonez, i-am explicat.
A clătinat din cap, plin de admiraţie.
— Eşti o adevărată lady.
Am roşit.
— Mulţumesc.
Dansul mă lăsase fără suflare, aşa că am luat loc la una dintre
numeroasele mese presărate prin sală. Am băut un punci de
portocale şi mi-am făcut vânt cu un şerveţel, urmărindu-i pe ceilalţi
cum dansau. Maxon şi Elise erau împreună. Păreau fericiţi,
învârtindu-se în cercuri. Prinţul dansase cu Elise de două ori deja şi
încă nu mă căutase.
Mi-a luat ceva timp ca să-l reperez pe Aspen în marea de uniforme
de pe ring, dar până la urmă l-am zărit într-un colţ vorbind cu
335
Celeste. Am urmărit cum ea i-a făcut cu ochiul, în timp ce pe buze îi
înflorea un zâmbet fluşturatic.
„Cine se crede?”
M-am ridicat vrând să mă duc să-i spun să înceteze, dar mi-am dat
seama ce ar fi însemnat asta atât pentru mine, cât şi pentru Aspen.
M-am aşezat la loc şi am continuat să-mi savurez punciul. Până la
sfârşitul melodiei însă mă pusesem în mişcare şi ajunsesem suficient
de aproape de Aspen încât să trebuiască să mă invite la dans.
Asta a şi făcut, ceea ce a fost bine, pentru că nu credeam că aş mai fi
avut răbdare.
— Ce Dumnezeu a fost asta? am întrebat încet, dar cu o indignare
vădită în voce.
— Ce anume?
— Celeste mai avea puţin şi sărea pe tine.
— Cineva suferă de gelozie, mi-a cântat la ureche.
— Oh, termină! Nu ar trebui să se comporte aşa, e împotriva
regulilor!
M-am uitat în jur ca să mă asigur că nu ne vedea nimeni vorbind aşa
de intim, mai ales părinţii mei. Mama stătea de vorbă cu mama lui
Natalie. Tata dispăruse.
— Uite cine vorbeşte! m-a tachinat el, dându-şi glumeţ ochii peste
cap. Dacă nu suntem împreună, nu-mi poţi spune cu cine am voie să
vorbesc.
M-am strâmbat.
— Ştii că nu e aşa.
— Atunci cum e? m-a întrebat el în şoaptă. Nu ştiu dacă ar trebui să
insist sau să mă dau bătut.
A clătinat din cap.
— Nu vreau să renunţ, dar dacă nu mai am pentru ce să sper, atunci
spune-mi-o.
Simţeam efortul pe care-l făcea ca să-şi păstreze calmul şi tristeţea
reţinută din vocea lui. Şi pe mine mă durea. Gândul de a pune capăt
relaţiei noaste îmi provoca o durere ascuţită în piept.
336
Am oftat şi i-am mărturisit:
— Mă tot evită. Mă salută, dar în ultima vreme s-a dedicat în
exclusivitate întâlnirilor cu celelalte fete. Cred că mi-am închipuit că
îi place de mine.
Aspen s-a oprit din-dansat pentru o clipă, şocat de ce auzea. Şi-a
revenit imediat, studiindu-mi expresia feţei pentru câteva momente.
— Nu am realizat că asta era problema, a spus el cu blândeţe. Ştii că
vreau să fim împreună, dar nu mi-am dorit niciodată să suferi.
— Mersi, i-am răspuns, ridicând din umeri. Atâta tot că mă sunt ca o
idioată.
Aspen m-a tras ceva mai aproape, păstrând totuşi o distanţă
respectuoasă între noi, deşi ştiam că nu dorea asta.
— Ai încredere în mine, Mer, tipul care ratează şansa de a fi cu tine e
idiotul.
— Şi tu ai vrut să renunţi la mine, i-am amintit.
— De aia ştiu, mi-a răspuns zâmbind.
Mă bucuram că acum puteam să glumim pe tema asta.
M-am uitat peste umărul lui Aspen şi l-am văzut pe Maxon dansând
cu Kriss. Din nou. Nu avea de gând să mă invite nici măcar o dată?
Aspen s-a aplecat spre mine.
— Ştii de ce îmi aduce aminte dansul ăsta?
— Spune-mi.
— De cea de-a şaisprezecea aniversare a lui Fern Tally.
I-am aruncat o privire ca şi cum ar fi fost dus cu pluta. Îmi aminteam
de ziua când Fern împlinise şaisprezece ani. Fern era din Şase şi
câteodată ne dădea o mână de ajutor, când mama lui Aspen era prea
ocupată să ne poarte de grijă. Petrecerea ei venise cam la şapte luni
după ce eu şi Aspen începuserăm să ieşim împreună. Ne invitase pe
amândoi şi nu fusese cine ştie ce. Tort şi apă, muzică de la radio
pentru că nu avea discuri şi lumini acoperite în subsolul ei
neterminat. Dar era prima petrecere care nu se dădea „în familie”.
Erau doar copiii din vecini singuri într-o cameră şi asta făcuse totul
captivant. Cu toate astea, nu se compara în niciun fel cu splendoarea
337
din jurul nostru.
— Cum Dumnezeu poţi compara petrecerea asta cu cea de-atunci?
am întrebat neîncrezătoare.
Aspen a înghiţit o dată în sec şi mi-a spus:
— Am dansat. Îţi aminteşti? Eram aşa de mândru că erai acolo, în
braţele mele, în faţa altor oameni. Chiar dacă arătai ca şi cum te
apucase o criză de convulsii.
Mi-a făcut cu ochiul.
Cuvintele lui mi-au răscolit sufletul. Într-adevăr, îmi aminteam că
mă hrănisem cu momentul acela săptămâni întregi.
Într-o clipă, miile de secrete pe care eu şi Aspen le clădiserăm şi le
păstraserăm mi-au invadat mintea: numele pe care le aleseserăm
pentru copiii noştri imaginari, căsuţa noastră din copac, locul de pe
ceafă unde se gâdila, bileţelele pe care le puseserăm bine, încercările
mele nereuşite de a face săpun de casă, felul în care jucam X şi 0,
trecându-mi degetele pe stomacul lui… jocuri în care nu ne mai
aminteam mutările invizibile pe care le făcusem… jocuri la care el
mă lăsa mereu să câştig.
— Spune-mi că mă vei aştepta. Dacă m-ai aştepta, aş putea suporta
orice, mi-a susurat el în ureche.
Orchestra a început să cânte o melodie tradiţională şi un ofiţer din
apropiere m-a invitat la dans. Gestul ne-a surprins, lăsându-ne pe
amândoi fără răspunsuri.
Noaptea a continuat, iar eu m-am trezit pândindu-l pe Aspen, nu
doar o dată. Deşi încercam să par naturală, pariez că, dacă m-ar fi
urmărit cineva cu atenţie, în special tata, ar fi observat ce făceam.
Dar el părea mai interesat să facă turul palatului decât să danseze.
Am încercat să mă bucur de petrecere şi am dansat, cred, cu toată
lumea din sală, în afară de Maxon. Stăteam jos, odihnindu-mi
picioarele, când i-am auzit vocea.
— Domnişoară?
M-am întors ca să-l pot vedea.
— Îmi acordaţi acest dans?
338
M-a cuprins un sentiment imposibil de definit. Pe cât de
demoralizată mă simţisem, pe cât de stânjenită fusesem, când mi-a
oferit ocazia, a trebuit să profit de ea.
— Bineînţeles.
Mi-a luat mâna şi m-a condus pe ring, unde orchestra începea o
melodie lentă. Am simţit un fior de bucurie. Maxon nu părea supărat
sau stingherit. Dimpotrivă, mă ţinea atât de aproape, încât îi puteam
simţi parfumul, în timp ce obrazul lui neras îl atingea pe al meu.
— Mă întrebam dacă aveai de gând să mă mai inviţi vreodată la
dans, am comentat, încercând să par glumeaţă.
Maxon a reuşit să se apropie şi mai mult de mine.
— Am lăsat intenţionat acest dans la urmă. Le-am dedicat timp
tuturor celorlalte fete, aşa că mi-am îndeplinit obligaţiile. Acum mă
pot bucura de restul serii alături de tine.
Am roşit ca de fiecare dată când îmi spunea lucruri de genul ăsta.
Câteodată, cuvintele lui erau ca versurile unei poezii. După ultima
săptămână, nu credeam că îl voi mai auzi vorbindu-mi aşa.
Ascultându-l, inima îmi bătea din ce în ce mai tare.
— Arăţi superb, America. Mult prea frumoasă pentru a fi la braţul
unui pirat deşănţat.
Am chicotit.
— În ce ai fi putut să te costumezi ca să ne asortăm? În copac?
— În cel mai rău caz, într-un soi de tufă.
Am râs din nou.
— Aş plăti ca să te văd îmbrăcat în tufă!
— La anul, a promis el.
M-am uitat la el. „La anul?”
— Ţi-ar plăcea? Să avem o petrecere de Halloween şi toamna
viitoare? a întrebat el.
— Măcar voi mai fi aici toamna viitoare?
Maxon s-a oprit din dansat.
— De ce nu ai fi?
Am ridicat din umeri.
339
— M-ai evitat toată săptămâna, întâlnindu-te cu celelalte fete. Şi…
te-am văzut vorbind cu tata. Am crezut că îi spuneai de ce trebuie să
o dai afară pe fiica lui.
Am înghiţit nodul ce mi se pusese în gât. Nu aveam să plâng aici.
— America.
— Înţeleg. Cineva trebuie să plece, iar eu sunt din Cinci şi Marlee e
favorita publicului…
— America, opreşte-te, a spus el cu blândeţe. Sunt un idiot. Nu mi-a
dat prin minte că vei vedea lucrurile în felul ăsta. Credeam că te
simţi sigură pe poziţia ta.
Îmi scăpa ceva.
Maxon a oftat.
— Sincer? Încercam să le acord şi celorlalte fete o şansă. De la
început, doar la tine m-am uitat cu adevărat, doar pe tine te-am vrut.
M-am îmbujorat.
— Când mi-ai spus ce simţeai, am fost atât de uşurat încât o parte
din mine nu te-a crezut. Încă îmi vine greu să accept că a fost real. Ai
fi surprinsă cât de rar obţin ceea ce îmi doresc cu adevărat.
Ochii lui Maxon ascundeau ceva, o tristeţe pe care nu era pregătit să
o împărtăşească. A alungat-o însă imediat şi a continuat să-mi
explice, începând din nou să se legene în ritmul muzicii.
— Mi-era teamă că mă înşelam, că aveai să te răzgândeşti în orice
clipă. Am tot căutat o alternativă, dar adevărul e că…
Maxon m-a privit în ochi, fără urmă de nesiguranţă.
— … eşti numai tu. Poate că nu am căutat cu adevărat, poate că
fetele din Alegere nu sunt potrivite pentru mine. Nu are importanţă.
Ştiu doar că pe tine te vreau. Şi asta mă îngrozeşte. Am tot aşteptat
să îţi retragi cuvintele, să implori să fii lăsată să pleci.
Mi-a luat un moment să-mi recapăt suflul. Dintr-odată, tot timpul
acela în care stătuserăm departe unul de celălalt avea altă
semnificaţie. Înţelegeam acel sentiment – că era prea frumos ca să fie
adevărat, prea frumos ca să fie credibil. Aşa mă simţeam în fiecare zi
cu el.
340
— Maxon, asta nu se va întâmpla, i-am şoptit, apropiindu-mă de
gâtul lui. Poate că vei realiza că nu sunt suficient de bună pentru
tine.
Buzele lui erau lângă urechea mea.
— Iubita mea, eşti perfectă.
Cu braţul pe care-l ţineam pe spatele lui l-am strâns la piept şi el a
făcut la fel, până când am ajuns mai aproape decât fuseserăm
vreodată. Realizam vag că ne aflam într-o cameră plină de oameni,
că pe mama o lua probabil cu leşin văzându-ne, dar nu-mi păsa.
Pentru moment, simţeam că eram singurii oameni din univers.
M-am dat un pic în spate pentru a-l privi pe Maxon, realizând că mai
întâi trebuia să scap de lacrimile ce-mi inundaseră ochii, deşi nu îmi
displăceau.
Maxon mi-a explicat tot.
— Vreau să o luăm încet. Mâine voi anunţa eliminarea, iar asta îi va
linişti şi pe cei din public şi pe tatăl meu, însă nu vreau să te grăbesc.
Aş vrea să vezi dormitorul prinţesei. De fapt, se învecinează cu al
meu.
Ceva din ideea de a fi atât de aproape de el tot timpul făcea să mi se
înmoaie genunchii.
— Cred că ar trebui să începi să te gândeşti cum ai vrea să arate.
Vreau să te simţi ca acasă. Va trebui să-ţi mai alegi câteva slujnice şi
să decizi dacă vrei ca familia ta să stea la palat sau doar prin
apropiere. Te voi ajuta cu toate.
O mică voce mi-a şoptit: „Şi cu Aspen cum rămâne?” Dar eram atât
de fermecată de Maxon, încât abia am auzit-o.
— Curând, când va fi adecvat să închei Alegerea, când îţi voi cere
mâna, vreau să îmi poţi spune „Da” cu inima uşoară. Îţi promit că
voi face tot ce îmi stă în putinţă, de acum şi până la momentul
respectiv, ca să fie aşa. Orice îţi doreşti, orice ai nevoie, doar
spune-mi şi voi face tot ce pot pentru tine.
Eram copleşită. Înţelegea atât de bine cât mă neliniştea acest
angajament, cât mă tulbura ideea de a deveni prinţesă. Avea de gând
341
să îmi lase tot răgazul pe care mi-l putea da şi între timp să mă
răsfeţe cu toate lucrurile posibile. Am avut din nou senzaţia că toate
astea nu se întâmplau cu adevărat.
— Nu e drept, Maxon, am mormăit eu. Ce Dumnezeu se presupune
că ţi-aş putea pot oferi eu?
A zâmbit.
— Tot ce vreau este să-mi promiţi că vei rămâne cu mine, că vei fi a
mea. Câteodată mi se pare că nu ai cum să fii reală. Promite-mi că vei
rămâne.
— Bineînţeles. Îţi promit.
Cu aceste cuvinte, mi-am lăsat capul pe umărul lui şi am dansat mai
departe, melodie după melodie. La un moment dat, am zărit-o pe
May, care părea pe cale să explodeze de fericire. Mama şi tata ne
urmăreau, iar tata dădea din cap ca şi când ar fi spus: „Şi tu credeai
că te va trimite acasă”.
Mai aveam o nelămurire.
— Maxon? am întrebat, întorcându-mă cu faţa spre el.
— Da, iubito?
Am zâmbit la auzul acelui apelativ.
— Despre ce ai vorbit cu tata?
Maxon a râs pe înfundate.
— E conştient de intenţiile mele. Şi trebuie să ştii că e întru totul de
acord, atât timp cât eşti fericită. Asta a părut să fie singura lui
pretenţie. L-am asigurat că voi face tot posibilul să fie aşa şi i-am
spus că deja pari fericită aici.
— Chiar sunt.
Am simţit pieptul lui Maxon umflându-se.
— Atunci şi el, şi eu suntem mulţumiţi.
Maxon şi-a mişcat uşor mâna şi a aşezat-o mai jos pe talia mea,
încurajându-mă să rămân aproape de el. Din acea atingere am înţeles
atât de multe. Am ştiut că totul era real, că se întâmpla într-adevăr şi
că puteam să-mi dau voie să cred. Ştiam că aş fi renunţat la
prieteniile pe care le legasem aici dacă ar fi fost nevoie, deşi eram
342
sigură că pe Marlee nu ar fi deranja-o câtuşi de puţin să piardă. Şi
ştiam că aş fi lăsat flacăra iubirii mele pentru Aspen să se stingă. Ar
fi durat ceva şi ar fi trebuit să-i spun lui Maxon, dar aş fi făcut-o.
Pentru că acum eram a lui. O ştiam. Niciodată nu fusesem atât de
sigură.
Pentru prima dată, am putut să îmi imaginez scena nunţii. Altarul,
invitaţii aşteptându-mă şi Maxon, în fruntea tuturor. Cu acea
atingere, totul avea sens.
Petrecerea a continuat târziu în noapte, când Maxon ne-a târât pe
toate şase pe balconul de pe partea din faţă a palatului, de unde se
vedeau cel mai bine artificiile. Celeste urca împiedicându-se pe
treptele de marmură, iar Natalie şterpelise pălăria unui amărât de
soldat. Cupe de şampanie erau plimbate dintr-o parte în alta, iar
Maxon sărbătorea prematur logodna noastră cu o sticlă pe care o
păstrase doar pentru el.
Când artificiile au început să lumineze cerul, Maxon a ridicat sticla
în aer.
— Un toast! a propus el.
Toate am ridicat paharele, stând în expectativă. Am observat că
paharul lui Elise era mânjit cu rujul închis pe care îl folosise în acea
seară, iar Marlee ţinea tăcută un pahar, preferând să soarbă din el
decât să bea cu lăcomie.
— Pentru voi, frumoase doamne! Şi pentru viitoarea mea soţie! a
strigat Maxon.
Fetele au chiuit, fiecare gândindu-se că toastul ar fi putut să-i fie
dedicat, dar eu ştiam mai bine. În timp ce toată lumea dădea
paharele peste cap, l-am privit pe Maxon – potenţialul meu viitor
logodnic – care mi-a făcut discret cu ochiul înainte să mai ia o gură
de şampanie. Strălucirea şi emoţia întregii seri mă copleşeau, ca şi
cum un val de bucurie mă înghiţea cu totul.
Nu-mi puteam imagina nimic îndeajuns de puternic încât să-mi
poată răpi acea fericire.

343
 Capitolul 9

Abia apucasem să dorm. Întorcându-mă aşa de târziu şi

entuziasmată de ce avea să urmeze, mi-a fost imposibil. M-am
cuibărit mai aproape de May, căldura ei liniştindu-mă. Avea să-mi
fie aşa de dor de ea, dar cel puţin acum exista posibilitatea ca ea să
locuiască cu mine la palat.
Mă întrebam cine avea să plece a doua zi. Mi se păruse nepoliticos să
întreb, aşa că mă abţinusem; dar dacă ar fi fost să-mi dau cu părerea,
aş fi zis că Natalie era cea care urma să plece. Marlee şi Kriss erau
populare în rândul publicului – mai populare decât mine –, iar
Celeste şi Elise aveau relaţii. Eu aveam inima lui Maxon, ceea ce
însemna că Natalie nu prea avea mare lucru de care să se agaţe.
Mă simţeam prost, deoarece chiar nu aveam nimic cu Natalie. Mai
curând, mi-aş fi dorit să plece Celeste. Poate că Maxon avea să o
trimită acasă, de vreme ce ştia cât îmi era de antipatică, având în
vedere că îmi spusese că voia să mă simt în largul meu.
Am suspinat, gândindu-mă la declaraţiile lui din acea seară. Nu îmi
imaginasem niciodată că aşa ceva ar fi posibil. Cum ajunsesem eu,
America Singer – o nimeni din Cinci – să mă îndrăgostesc de Maxon
Schreave – însuşi prinţul din Unu? Cum se întâmplase asta, ţinând
cont că îmi petrecusem ultimii doi ani pregătindu-mă pentru o viaţă
de Şase?
O mică parte din sufletul meu a început să se zbată. Cum aveam să-i
explic toate astea lui Aspen? Cum aş fi putut să-i spun că Maxon mă
alesese pe mine şi că eu voiam să fiu cu el? Avea să mă urască? Mi-a
venit să plâng la gândul ăsta. Orice ar fi fost, nu voiam să îl pierd pe
Aspen ca prieten. Nu puteam.

344
Slujnicele mele nu au bătut la uşă când au intrat, cum le era de altfel
obiceiul. Încercau mereu să mă lase să dorm cât mai mult,
gândindu-se că, după petrecere, cu siguranţă aveam nevoie de
odihnă. Dar în loc să înceapă pregătirile, Mary a venit lângă May şi a
scuturat-o uşor de umăr, ca să o trezească.
M-am răsucit spre Anne şi Lucy, care ţineau în mână un umeraş
acoperit cu o husă. O rochie nouă?
— Miss May, a şoptit Mary, e timpul să te trezeşti.
May s-a ridicat alene.
— Nu pot să mai dorm?
— Nu, a spus Mary cu tristeţe. Sunt nişte treburi importante de
rezolvat în dimineaţa asta. Trebuie să te duci la părinţii tăi chiar
acum.
— Treburi importante? am întrebat. Ce se întâmplă?
Mary s-a uitat spre Anne, care s-a mulţumit să clatine din cap.
Confuză, dar optimistă, m-am dat jos din pat, încurajând-o pe May
să facă la fel. Am îmbrăţişat-o strâns înainte să se ducă în camera
alor mei.
După ce a plecat, m-am întors către slujnicele mele.
— Acum îmi puteţi explica şi mie ce se întâmplă? am întrebat-o pe
Anne.
A clătinat iar din cap. Am pufnit, frustrată.
— Ar ajuta dacă ţi-aş ordona să-mi spui?
M-a privit cu o solemnitate intimidantă.
— Ordinele noastre vin de mult mai sus. Va trebui să aşteptaţi.
Stăteam în pragul uşii de la baie şi le urmăream mişcările. Mâinile
lui Lucy tremurau în timp ce smulgea pumni de petale de trandafiri
pentru baia mea, iar sprâncenele lui Mary păreau încremenite într-o
grimasă în timp ce îmi aranja fardurile şi agrafele de păr. Lucy
tremura câteodată fără niciun motiv, iar Mary avea tendinţa să facă
mutra aia când era concentrată. Anne era cea care mă speria mai
mult.
Ea era mereu stăpână pe sine, chiar şi în cele mai tulburătoare şi
345
solicitante situaţii, însă în acea dimineaţă arăta ca şi cum corpul îi era
umplut cu nisip, întreaga ei făptură fiind cuprinsă de nelinişte. Se tot
oprea, frecându-şi fruntea, ca şi cum în felul ăla ar fi putut să-şi
alunge îngrijorarea de pe chip..
Am urmărit-o scoţându-mi rochia din husă. Era modestă, simplă…
şi neagră ca o bucată de cărbune. Privind-o, am ştiut că nu putea
însemna decât un singur lucru. Am început să plâng înainte să ştiu
pe cine jeleam.
— Domnişoară?
May a venit să mă ajute.
— Cine a murit? am întrebat. Cine a murit?
Anne, stăpână pe situaţie ca întotdeauna, m-a ridicat şi mi-a şters
lacrimile de pe obraji.
— Nu a murit nimeni, m-a asigurat ea.
Însă vocea ei nu era liniştitoare, ci autoritară.
— Să fiţi recunoscătoare pentru asta când se va termina totul. Nu a
murit nimeni astăzi.
Nu mi-a dat nicio altă explicaţie şi m-a trimis să fac baie. Lucy a
încercat să îşi menţină calmul; însă când, într-un final, a izbucnit în
lacrimi, Anne i-a cerut să îmi aducă o mâncare uşoară, iar ea s-a
grăbit supusă să execute comanda. Nici măcar nu şi-a făcut
reverenţa înainte de a pleca.
Lucy s-a întors până la urmă cu nişte croasanţi şi nişte felii de măr.
Aş fi vrut să stau şi să mănânc liniştită, trăgând de timp, dar mi-a
ajuns o singură înghiţitură ca să-mi dau seama că mâncarea nu-mi
era prietenă în acea zi.
Într-un final, Anne mi-a prins broşa cu numele meu în piept;
argintul strălucea superb în contrast cu negrul rochiei. Nu-mi
rămânea nimic altceva de făcut decât să îmi înfrunt incerta soartă.
Am deschis uşa, dar am rămas acolo, încremenită. Întorcându-mă
către slujnicele mele, m-am lăsat pradă celor mai negre temeri.
— Mi-e frică.
Anne mi-a pus mâinile pe umeri şi m-a încurajat:
346
— Eşti o lady acum, domnişoară. Trebuie să tratezi situaţia ca o lady.
Am dat uşor din cap când mi-a dat drumul, mi-am descleştat
mâinile de pe clanţă şi am plecat. Aş vrea să pot spune că mi-am
ţinut capul sus; dar, sincer, o lady sau nu, eram îngrozită.
Spre marea mea surpriză, când am ajuns în foaier, restul fetelor erau
acolo aşteptând, cu rochii şi expresii similare. Am răsuflat uşurată.
Nu intrasem în niciun bucluc. Dacă era aşa, toate eram în aceeaşi
situaţie, aşa că, indiferent despre ce era vorba, cel puţin nu aveam să
fiu singură.
— Iat-o şi pe a cincea, i-a spus un soldat camaradului său.
Urmaţi-ne, doamnelor.
A cincea? Nu, ceva nu era în regulă. Eram şase. În timp ce coboram
scările, am aruncat o scurtă privire fetelor din grup. Soldatul avea,
într-adevăr, dreptate. Doar cinci. Marlee lipsea.
Primul meu gând a fost că Maxon o trimisese acasă, dar nu ar fi
trecut şi pe la mine să-şi ia la revedere? Am încercat să găsesc o
legătură între atmosfera asta misterioasă şi absenţa lui Marlee şi
nimic din ce mi-a dat prin minte nu avea sens.
La capătul scărilor, ne aşteptau câţiva soldaţi împreună cu familiile
noastre. Mama, tata şi May păreau agitaţi. De fapt toată lumea era
neliniştită. M-am uitat spre ei, sperând să mă lămurească, dar mama
a clătinat din cap, în timp ce tata a ridicat din umeri. Am cercetat
mulţimea de bărbaţi în uniforme, uitându-mă după Aspen. Nu era
acolo.
Am văzut o pereche de soldaţi escortându-i pe părinţii lui Marlee la
coada rândului nostru. Mama ei arăta împovărată de îngrijorare şi se
sprijinea de soţul ei, al cărui chip tulburat părea că îmbătrânise
câţiva ani peste noapte.
Stai. Dacă Marlee plecase, ai ei de ce mai erau aici?
Am întors capul când o explozie de lumină a invadat foaierul.
Pentru prima oară de când mă aflam la palat, porţile din faţă erau
larg deschise ca să ne permită să defilăm în coloană afară din palat.
Am traversat scurta alee circulară şi am trecut de zidurile care
347
îngrădeau domeniile palatului. Când porţile s-au deschis scârţâind,
ne-a întâmpinat glasul asurzitor al unei mulţimi.
O platformă de mari dimensiuni fusese instalată în stradă. Sute,
poate mii de oameni erau adunaţi acolo, copiii stând cocoţaţi pe
umerii părinţilor. Camere de filmat erau poziţionate în jurul
platformei şi oamenii de la televiziune alergau încolo şi încoace prin
faţa mulţimii, imortalizând scena. Am fost conduşi către o mică
tribună, cu scaune de stadion, în timp ce mulţimea ne ovaţiona. Am
putut să văd umerii fiecărei fete din faţa mea relaxându-se când
oamenii din stradă au început să ne strige numele şi să ne arunce
flori la picioare.
Am început să fac cu mâna mulţimii când îmi striga numele. M-am
simţit ridicol că îmi făcusem griji degeaba. Dacă oamenii erau atât de
fericiţi, nu avea cum să se întâmple ceva rău. Era cazul ca personalul
palatului să-şi reconsidere modul în care se ocupa de Elită. Atâta
agitaţie pentru nimic.
May chicotea, bucuroasă să ia parte la manifestarea de bucurie din
jur, iar eu eram uşurată să o văd iar în apele ei. Am încercat să
urmăresc toate urările mulţimii de fani, dar atenţia mi-a fost distrasă
de cele două construcţii ciudate ce se înălţau pe platformă. Prima era
o chestie care arăta ca o scară în formă de A; a doua părea să fie un
butuc mare de lemn, prevăzut cu nişte chingi la fiecare capăt.
Escortată de un soldat, mi-am ocupat locul în mijlocul primului rând
şi am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă.
Mulţimea a izbucnit din nou atunci când şi-au făcut apariţia regele,
regina şi Maxon. Şi ei erau îmbrăcaţi în haine de culoare închisă şi
afişau expresii sobre. Eram aproape de Maxon, aşa că m-am întors
spre el. Orice urma să se întâmple, m-aş fi liniştit dacă s-ar fi uitat la
mine şi mi-ar fi zâmbit. Am tot încercat să-i atrag atenţia, să-mi
confirme cumva că m-a observat. Dar chipul lui Maxon era împietrit.
Un moment mai târziu, uralele mulţimii s-au transformat în strigăte
dispreţuitoare şi m-am întors să văd ce îi făcea atât de nemulţumiţi.
Am simţit un gol în stomac, simţind că lumea se prăbuşeşte sub ochii
348
mei.
Ofiţerul Woodwork era târât afară în lanţuri. Buzele îi sângerau, iar
hainele îi erau atât de murdare încât părea că îşi petrecuse noaptea
tăvălindu-se în noroi. În spatele lui, Marlee – în splendidul ei costum
de înger rămas fără aripi şi plin de praf – era de asemenea în lanţuri.
Purta un sacou peste umerii încovoiaţi şi clipea des în lumina
puternică. S-a uitat la marea de oameni, iar privirile ni s-au
intersectat pentru o fracţiune de secundă înainte să fie smucită din
nou şi forţată să avanseze. A cercetat încă o dată mulţimea. Ştiam pe
cine căuta. În stânga mea, i-am văzut pe părinţii ei urmărind scena,
ţinându-se strâns unul de altul. Arătau de-a dreptul zdrobiţi, străini
de locul acela, ca şi cum fuseseră goliţi de viaţă.
Mi-am întors privirea către Marlee şi ofiţerul Woodwork. Neliniştea
de pe chipurile lor era evidentă, însă păşeau cu un aer mândru. Doar
o dată, când Marlee s-a împiedicat din cauza rochiei, acea mască a
căzut. În spatele ei, se putea citi teroarea.
Nu. Nu, nu, nu, nu, nu.
În timp ce erau conduşi pe platformă, un bărbat cu faţa acoperită a
început să vorbească. Mulţimea a tăcut ca să-l asculte. Se părea că
asta – orice era – se mai întâmplase înainte, iar oamenii de aici ştiau
cum să reacţioneze. Dar eu nu ştiam; corpul mi-a zvâcnit brusc în
faţă, iar stomacul mi-a tresăltat violent. Slavă Domnului că nu
mâncasem.
— Marlee Tames, a strigat bărbatul, una dintre Alese, fiică a Illéei, a
fost surprinsă noaptea trecută într-un moment intim cu acest bărbat,
Carter Woodwork, un membru de încredere al Gărzii Regale.
Vocea oratorului trăda o doză nepotrivită de mândrie personală, ca
şi cum ar fi prezentat remediul pentru vreo boală mortală. Mulţimea
a huiduit din nou la acuzaţiile lui.
— Domnişoara Tames şi-a încălcat jurământul de loialitate faţă de
prinţul Maxon! Iar domnul Woodwork a furat, practic, din
proprietatea familiei regale prin relaţiile sale cu domnişoara Tames!
Aceste ofense reprezintă acte de înaltă trădare faţă de familia regală!
349
Mai mult răcnea, încercând să atragă mulţimea de partea lui. Iar
oamenii s-au lăsat convinşi.
Dar cum puteau face aşa ceva? Nu ştiau că asta era Marlee? Marlee
cea dulce, frumoasă, inocentă, generoasă? Făcuse o greşeală, poate,
însă nimic care să merite atâta ură.
Un alt bărbat mascat îl lega pe Carter de cadrul în formă de A, cu
picioarele depărtate şi braţele ridicate într-o poziţie care imita forma
structurii. Curele căptuşite i-au fost înfăşurate în jurul taliei şi
picioarelor, strânse atât de tare, încât păreau incomode chiar şi de
unde stăteam noi. Marlee a fost forţată să îngenuncheze în faţa
butucului mare de lemn, în timp ce un bărbat îi sfâşia haina de pe
umeri, încheieturile i-au fost prinse în chingile aflate de-o parte şi de
alta a butucului, cu palmele în sus.
Plângea.
— Aceasta este o crimă care trebuie pedepsită cu moartea! Dar
prinţul Maxon, prin îngăduinţa sa, le va cruţa vieţile acestor doi
trădători. Trăiască prinţul Maxon!
Mulţimea a aclamat vorbele oratorului. Dacă aş fi fost mai prezentă,
aş fi ştiut că şi eu trebuia să ovaţionez sau cel puţin să aplaud. Fetele
din jurul meu au făcut-o, iar părinţii noştri la fel, chiar dacă se aflau
în stare de şoc. Dar eu nu eram atentă. Vedeam numai feţele lui
Marlee şi Carter.
Fuseserăm aşezate în primul rând cu un motiv – ca să ni se arate ce
s-ar fi întâmplat dacă am fi făcut o asemenea greşeală prostească –,
dar din acel punct, la numai şase metri de platformă, puteam să văd
şi să aud tot ceea ce conta cu adevărat.
Marlee avea privirea aţintită asupra lui Carter, iar el îi răspundea la
fel, fiind nevoit să-şi întindă gâtul pentru asta. Fetei îi era frică, dar
mai era ceva în ochii ei, un fel de reasigurare că merita să treacă prin
toate astea, de dragul lui.
— Te iubesc, Marlee, i-a strigat el.
Freamătul mulţimii i-a acoperit vocea, dar tot s-a auzit.
— Vom fi bine. Totul va fi bine, îţi promit.
350
Marlee nu putea să vorbească de frică, dar a încuviinţat. În acel
moment, nu mă puteam abţine să nu îi admir frumuseţea. Părul ei
auriu era răvăşit, rochia era un dezastru, iar la un moment dat, îşi
pierduse pantofii, dar, Doamne, cât de splendid arăta!
— Marlee Tames şi Carter Woodwork, aţi fost înlăturaţi din castele
voastre. Sunteţi ultimii oameni. De acum, faceţi parte din Opt!
Mulţimea a ovaţionat, ceea ce părea nedrept. Nu erau şi oameni din
Opt acolo, pe care îi jignea să se vorbească aşa despre ei?
— Şi pentru a vă pricinui aceeaşi ruşine şi aceeaşi durere pe care
le-aţi adus Maiestăţii Sale, veţi fi biciuiţi în faţa tuturor de
cincisprezece ori. Fie ca aceste cicatrici să vă amintească de
numeroasele voastre păcate!
Biciuiţi? Ce mai însemna şi asta?
Mi-am primit răspunsul o secundă mai târziu. Cei doi bărbaţi
mascaţi, care îi legaseră pe Carter şi Marlee, au scos două vergele
dintr-o găleată cu apă. Au plesnit în gol cu ele de câteva ori,
testându-le, şi astfel am putut să aud şuieratul nuielelor în timp ce
brăzdau aerul. Mulţimea a aplaudat această încălzire cu aceeaşi
frenezie şi adoraţie pe care le oferiseră, ceva mai devreme, Aleselor.
În câteva secunde, spatele lui Carter avea să fie sfâşiat de lovituri, iar
mâinile delicate ale lui Marlee…
— Nu! am urlat. Nu!
— Cred că mi se face rău, a şoptit Natalie, în timp ce Elise a scos un
geamăt înăbuşit de umărul soldatului de lângă ea.
Dar nu s-au oprit.
M-am ridicat şi m-am aruncat spre scaunul lui Maxon, căzând peste
genunchii tatălui meu.
— Maxon! Maxon, opreşte-i!
— Trebuie să staţi jos, domnişoară, a spus soldatul care mă păzea,
încercând să mă forţeze să mă aşez.
— Maxon, te implor, te rog, opreşte-i!
— E periculos să vă părăsiţi locul, domnişoară!
— Ia-ţi mâinile de pe mine! i-am zbierat soldatului, lovindu-l cu
351
piciorul cât am putut de tare.
Oricât am încercat, nu m-am putut elibera din strânsoarea lui.
— America, te rog stai jos! mi-a cerut mama.
— Una! a strigat bărbatul de pe scenă şi am văzut vergeaua căzând
asupra mâinilor lui Marlee.
A scos un scâncet sfâşietor, ca de căţel care fusese lovit cu piciorul.
Carter nu a scos niciun sunet.
— Maxon! Maxon! am zbierat. Opreşte-i! Opreşte-i, te rog!
Mă auzise; ştiam că aşa era. L-am văzut închizând încet ochii şi
înghiţind în sec, în încercarea de a ţine departe sunetele din jur.
— Două!
Urletul lui Marlee era pură suferinţă. Nu-mi puteam imagina
durerea ei – şi mai urmau încă treisprezece lovituri.
— America, stai jos! a insistat mama.
May stătea între ea şi tata, fără să privească scena, plângând aproape
la fel de tare ca Marlee.
— Trei!
M-am uitat spre părinţii lui Marlee. Mama ei îşi îngropase faţa în
mâini, în timp ce soţul ei o ţinea în braţe, ca şi cum ar fi vrut să o
protejeze de tot ce se abătea asupra lor în momentele acelea.
— Dă-mi drumul! i-am strigat, în van, soldatului. MAXON! am
urlat.
Lacrimile îmi înceţoşau privirea, dar îl puteam vedea suficient de
bine încât să ştiu că mă auzise.
M-am uitat la celelalte fete. Nu ar fi trebuit să facem ceva? Unele
păreau că plâng. Elise stătea aplecată, cu o palmă lipită de frunte,
arătând de parcă era pe punctul de a leşina, însă niciuna nu arăta
furioasă. Nu ar fi trebuit să fie?
— Cinci!
Ţipetele lui Marlee aveau să mă bântuie pentru tot restul vieţii. Nu
auzisem niciodată ceva asemănător. Nu înţelegeam ecoul revoltător
al mulţimii care aclama, de parcă ar fi asistat la un spectacol
distractiv, şi nici tăcerea lui Maxon, care permitea să se întâmple. Mă
352
uitam cu stupoare la fetele din jurul meu, care plângeau,
resemnându-se.
Singurul lucru care mi-a dat o fărâmă de speranţă a fost Carter.
Chiar dacă transpira din cauza traumei şi tremura de durere, a reuşit
să-i transmită, gâfâind, cuvinte încurajatoare lui Marlee.
— Se va… termina curând, a izbutit să spună.
— Şase!
— Te… iubesc, a murmurat el cu greu.
Nu mai puteam să suport. Am încercat să-mi înfig unghiile în pielea
soldatului, dar mânecile groase îl protejau. Am ţipat când a întărit
strânsoarea.
— Ia-ţi mâinile de pe fiica mea! a strigat tata, trăgând de braţele
soldatului.
Parţial eliberată, m-am răsucit până când am ajuns cu faţa spre el şi
mi-am înfipt genunchiul sub centura lui cât de tare am putut.
A scos un ţipăt înăbuşit şi a căzut pe spate, tata prinzându-l înainte
să atingă podeaua.
Am sărit cu stângăcie peste barieră, incomodată de rochie şi de
pantofii cu toc.
— Marlee! Marlee! am strigat, alergând cât de repede puteam.
Aproape că ajunsesem la trepte, când doi soldaţi m-au ajuns din
urmă, iar asta era o luptă pe care nu aveam cum să o câştig.
Din spatele scenei, am văzut că îi dezgoliseră spatele lui Carter, iar
pielea lui era deja sfâşiată, atârnând înfiorător. Sângele i se prelingea
pe picioare, distrugând ceea ce fuseseră odată pantalonii lui eleganţi.
Nu-mi puteam imagina în ce stare erau mâinile lui Marlee.
Acest gând m-a isterizat. Am urlat şi am dat din picioare, atacându-i
pe soldaţii care mă ţineau, însă tot ce am reuşit să fac a fost să-mi
pierd unul dintre pantofi.
Am fost târâtă înăuntru, în timp ce bărbatul de pe platformă mai
număra o lovitură, şi nu ştiam dacă trebuia să mă simt
recunoscătoare sau ruşinată. Pe de-o parte, nu mai eram obligată să
privesc toată scena; pe de altă parte, simţeam că o abandonasem pe
353
Marlee în cel mai greu moment din viaţa ei.
Dacă aş fi fost o prietenă adevărată, nu ar fi trebuit să fac mai mult
de atât?
— Marlee! am strigat. Marlee, iartă-mă!
Dar mulţimea ţipa atât de tare, iar ea plângea atât de mult, încât nu
cred că m-a auzit.

354
 Capitolul 10

M-am zbătut şi am zbierat tot drumul. Soldaţii au trebuit să mă ţină

atât de strâns, încât ştiam că aveam să fiu plină de vânătăi mai
târziu, dar nu-mi păsa. Trebuia să mă lupt.
— Unde e camera ei? l-am auzit pe unul din ei întrebând şi m-am
răsucit ca să văd o slujnică mergând în faţa noastră pe coridor. Nu
am recunoscut-o, dar ea sigur mă cunoştea. I-a condus pe soldaţi
până la uşa mea. Le-am auzit pe slujnicele mele ţipând în semn de
protest la felul cum eram tratată.
— Calmaţi-vă, domnişoară; nu vă puteţi purta aşa, a mormăit unul
dintre soldaţi, în timp ce mă aruncau în pat.
— Ieşiţi naibii din camera mea! am zbierat.
Slujnicele mele, toate în lacrimi, au venit în grabă lângă mine. Mary a
început să-mi cureţe rochia de noroiul în care căzusem, dar i-am dat
peste mână. Ştiau. Ştiau şi nu mă avertizaseră.
— Şi voi! am ţipat la ele. Vreau să ieşiţi toate afară! ACUM!
Cuvintele mele le-au făcut să se dea înapoi, iar tremurul ce străbătea
corpul fragil al lui Lucy aproape că m-a făcut să-mi fie ruşine de
purtarea mea. Dar trebuia să fiu singură.
— Ne pare rău, domnişoară, a spus Anne, trăgându-le pe celelalte
mai în spate.
Ştiau cât de apropiată eram de Marlee.
Marlee….
— Plecaţi şi gata, am murmurat, îngropându-mi faţa în pernă.
Odată ce am auzit uşa închizându-se, mi-am scos şi pantoful rămas
şi m-am afundat şi mai tare în pat, punând în sfârşit povestea cap la
cap şi descifrând o sută de detalii. Deci acesta era secretul pe care îi

355
fusese prea teamă să-l împărtăşească. Nu voia să rămână, pentru că
nu era îndrăgostită de Maxon, însă nu voia să plece şi să fie departe
de Carter.
O mulţime de întâmplări aveau în sfârşit sens: de ce alegea să se
aşeze în anumite locuri sau de ce supraveghea tot timpul uşile.
Carter era cel după care se uita. Atunci când veniseră regele şi regina
din Swendway ea refuzase să stea la umbră, preferând să rămână pe
acea bancă în plin soare… Carter. Pe Marlee o aştepta atunci când
dădusem peste el, în faţa băii. Mereu fusese el, stându-i alături în
tăcere, poate furând câte un sărut din când în când, aşteptând o
vreme când ar fi putut fi într-adevăr împreună.
Cât de mult îl iubea ca să fie atât de neglijentă şi să rişte atât de mult?
Cum putea să fie real ceea ce văzusem? Nu părea posibil. Ştiam că
exista o pedeapsă pentru lucruri de genul ăsta, dar faptul că i se
întâmplase lui Marlee, că ea nu mai era în competiţie… Nu puteam
să înţeleg.
Stomacul mi s-a zvârcolit. La fel de bine puteam să fiu eu în locul ei.
Dacă eu şi Aspen nu am fi fost atât de prudenţi, dacă ne-ar fi auzit
cineva conversaţia de pe ringul de dans, am fi putut fi noi în locul
lor.
Aveam să o mai văd vreodată pe Marlee? Unde aveau de gând să o
trimită? Mai puteau părinţii ei să ia legătura cu ea? Nu ştiam unde
fusese Carter înainte ca recrutarea să îl avanseze în Doi, dar bănuiam
că venea din Şapte. Şapte era o castă situată foarte jos, dar era infinit
mai bine decât în Opt.
Nu îmi venea să cred că Marlee era acum din Opt. Nu putea fi
adevărat.
Mai putea Marlee să-şi folosească mâinile vreodată? În cât timp se
vindecau asemenea răni? Şi Carter? Avea să mai meargă după asta?
În locul lui ar fi putut fi Aspen.
În locul ei aş fi putut fi eu.
Mi-era atât de rău. Experimentam o senzaţie egoistă de uşurare că nu
fusesem eu, iar vinovăţia acelei consolări era atât de apăsătoare, încât
356
abia puteam să respir. Eram o persoană îngrozitoare, o prietenă
îngrozitoare. Îmi era ruşine.
Nu mai puteam face altceva decât să plâng.

*
Am petrecut dimineaţa şi mare parte din după-amiază ghemuită în
pat. Slujnicele mi-au adus prânzul, dar nu am putut să mă ating de
el. Îndurându-se de mine, nu au insistat să rămână şi m-au lăsat
singură în tristeţea mea.
Nu reuşeam să-mi vin în fire. Cu cât retrăiam mai mult ce se
întâmplase, cu atât mi se făcea mai rău. Nu reuşeam să-mi scot
ţipetele lui Marlee din minte. Mă întrebam dacă aveam să pot uita
vreodată.
S-a auzit un ciocănit ezitant în uşă. Slujnicele mele nu erau în cameră
ca să deschidă, iar eu nu aveam chef să mă mişc, aşa că am rămas în
pat. După o clipă de aşteptare, vizitatorul a intrat.
— America? a spus Maxon încet.
Nu i-am răspuns.
A închis uşa şi a traversat camera până la patul meu.
— Îmi pare rău, a continuat. Nu am avut de ales.
Am rămas nemişcată, nereuşind să scot o vorbă.
— Am avut de ales între asta sau omorârea lor. Camerele i-au
surprins azi-noapte şi au transmis imaginile fără ca noi să ştim, a
insistat el.
Nu a spus nimic o vreme, gândindu-se poate că, dacă rămânea acolo
suficient de mult, aş fi găsit ceva de spus.
Într-un final, a îngenuncheat lângă mine.
— America? Uită-te la mine. Iubito?
Afecţiunea din vorbele lui îmi întorcea stomacul pe dos. Cu toate
astea, mi-am ridicat privirea spre el.
— A trebuit să o fac. A trebuit.
— Cum ai putut să stai acolo pur şi simplu?
Vocea îmi suna ciudat.
357
— Cum ai putut să nu faci nimic?
— Ţi-am mai spus o dată că parte din slujba asta este să pari calm,
chiar şi atunci când nu eşti. E ceva cu care a trebuit să mă deprind. Şi
tu va trebui să faci la fel.
Am ridicat din sprâncene. Doar nu credea că încă mai voiam asta? Se
părea că da. Înţelegând cum stau lucrurile, s-a arătat şocat.
— America, ştiu că eşti supărată, dar te rog! Ţi-am spus; doar tu
contezi pentru mine. Te rog, nu face asta!
— Maxon, am spus eu cu greutate, îmi pare rău, dar nu cred că pot
face asta. Nu aş putea niciodată să stau şi să privesc cum cineva este
chinuit în felul ăla, ştiind că judecata mea l-a adus acolo. Nu pot să
fiu prinţesă.
A tras aer în piept, scoţând un suspin, probabil manifestarea
emoţională cea mai apropiată de tristeţe pe care o văzusem la el
vreodată.
— America, viitorul tău nu trebuie să se bazeze pe cinci minute din
viaţa altcuiva. Rareori se întâmplă lucruri de genul ăsta. Nu vei fi
nevoită să iei astfel de decizii.
M-am ridicat, sperând ca asta să mă ajute să gândesc mai limpede.
— Eu doar… nici măcar nu pot să gândesc în momentul ăsta.
— Atunci nu o face, m-a îndemnat el. Nu-ţi lăsa suferinţa să ia o
decizie în numele amândurora, când eşti atât de supărată.
Cumva, cuvintele lui sunau ca o capcană.
— Te rog, mi-a şoptit el cu ardoare, strângându-mă de mâini.
Disperarea din vocea lui m-a făcut să îl privesc.
— Mi-ai promis că vei rămâne cu mine. Nu renunţa, nu aşa. Te rog.
Am scos un oftat şi am încuviinţat.
Uşurarea lui era vizibilă.
— Îţi mulţumesc.
Maxon stătea acolo, agăţându-se de mâna mea ca de o coardă de
salvare. Cu o zi în urmă aş fi simţit altceva.
— Ştiu…, a început el. Sunt conştient că ai rezerve faţă de
îndatoririle de prinţesă. Mereu am ştiut că îţi va fi greu să le
358
îmbrăţişezi. Şi sunt sigur că asta face să-ţi fie şi mai greu. Dar… cu
mine cum rămâne? De mine eşti încă sigură?
M-am foit, neştiind ce să spun.
— Ţi-am spus că nu pot să gândesc.
— Oh. Corect.
Părea complet demoralizat.
— O să te las în pace pentru moment. Însă vom vorbi curând.
S-a aplecat spre mine, ca şi când voia să mă sărute. Am privit în jos,
iar el şi-a dres vocea.
— La revedere, America.
Şi a plecat.
Iar eu am cedat, izbucnind din nou în lacrimi.
Câteva minute sau poate ore mai târziu, slujnicele s-au întors în
cameră şi m-au găsit plângând în continuare. M-am întors cu faţa în
sus şi nu au avut cum să nu-mi observe ochii rugători.
— Oh, domnişoară, a scâncit Mary, venind să mă îmbrăţişeze. Hai să
te pregătim de culcare!
Lucy şi Arme au început să-mi desfacă nasturii de la rochie, în timp
ce Mary îmi curăţa faţa şi îmi aranja părul.
Stăteau în jurul meu, consolându-mă în timp ce plângeam. Aş fi vrut
să le explic că nu era vorba doar de Marlee, ci şi de dorul bolnav de
Maxon; dar era jenant să admit cât de mult îmi păsa, cât de mult mă
înşelasem.
Apoi, suferinţa mi s-a dublat când am întrebat de părinţii mei, iar
Anne mi-a spus că toate rudele fuseseră trimise de urgenţă înapoi
acasă. Nici nu apucasem să-mi iau la revedere.
Anne îmi mângâia părul, încercând, cu blândeţe, să mă calmeze.
Mary era la picioarele mele, masându-mi-le într-un mod liniştitor.
Lucy pur şi simplu îşi ţinea mâinile în dreptul inimii, ca şi cum ar fi
trăit totul alături de mine.
— Vă mulţumesc, am şoptit printre suspine. Îmi cer scuze pentru
cum m-am purtat mai devreme.
Au schimbat priviri între ele.
359
— Nu aveţi pentru ce să vă cereţi scuze, domnişoară, a insistat Anne.
Am vrut să o corectez, pentru că în mod sigur întrecusem limita cu
felul în care le tratasem, dar s-a auzit o altă bătaie în uşă. Am încercat
să mă gândesc la un mod politicos în care să spun că nu doream să-l
văd pe Maxon chiar în acel moment, dar când Lucy a sărit să
deschidă, chipul lui Aspen a apărut de partea cealaltă.
— Îmi pare rău că vă deranjez, doamnelor, dar am auzit plânsetele şi
am vrut să mă asigur că sunteţi bine, a spus el. A traversat camera
spre patul meu, o mişcare îndrăzneaţă, având în vedere prin ce
trecusem în ziua aia.
— Lady America, îmi pare foarte rău pentru prietena
dumneavoastră. Am înţeles că era o persoană deosebită. Dacă aveţi
nevoie de ceva, sunt aici.
Privirea din ochii lui Aspen transmitea atât de multe: că era dispus
să se sacrifice ca să îmbunătăţească situaţia dacă putea, că voia să
facă totul să dispară, fie şi doar de dragul meu.
Ce idioată fusesem. Aproape că renunţasem la singura persoană din
lume care mă cunoştea cu adevărat, care mă iubea cu adevărat. Eu şi
Aspen ne construiserăm o viaţă împreună, iar Alegerea aproape că o
distrusese.
Aspen însemna acasă. Aspen însemna siguranţă.
— Mulţumesc, am răspuns eu încet. Bunăvoinţa ta înseamnă mult
pentru mine.
Aspen mi-a răspuns zâmbindu-mi imperceptibil. Îmi dădeam seama
că voia să rămână; şi eu doream acelaşi lucru; însă nu se putea, cu
slujnicele mele fâţâindu-se de colo-colo. Mi-am amintit că în urmă cu
câteva zile îmi spuneam că mereu îl voi avea pe Aspen şi am fost
fericită să descopăr că era adevărat.

360
 Capitolul 11

Hei, pisicuţo,
Îmi pare atât de rău că nu am apucat să ne luăm la revedere. Regele a
crezut de cuviinţă că ar fi mai bine ca familiile să părăsească palatul cât
mai repede. Am încercat să ajung la tine, te asigur. Pur şi simplu nu s-a
putut.
Voiam să te anunţ că am ajuns acasă cu bine. Regele ne-a lăsat să ne
păstrăm hainele, iar May îşi petrece fiecare clipă liberă îmbrăcată în
rochiile alea. Suspectez că speră în secret să nu mai crească niciun
centimetru, ca să-şi poată folosi rochia de bal şi la nuntă. Asta i-a ridicat
moralul, după cele întâmplate. Nu sunt sigur că îi voi ierta vreodată pe
membrii familiei regale pentru că i-au forţat pe doi dintre copiii mei să
asiste la aşa ceva, dar ştii cât de rezistentă e May. Tu eşti cea pentru care
îmi fac griji. Scrie-ne cât de curând poţi.
Poate că nu ar trebui să-ţi spun asta, dar vreau să ştii: când te-ai repezit
spre scenă, nu am fost în viaţa mea mai mândru de tine. Întotdeauna ai
fost frumoasă; întotdeauna ai fost talentată. Şi acum ştiu că simţul tău
moral funcţionează perfect, că ştii clar când ceva nu e în regulă şi faci tot
ce poţi ca să îi pui capăt. Ca tată, nu pot să-ţi cer mai mult.
Te iubesc, America. Sunt foarte, foarte mândru de tine.
Tata

Cum se făcea că tata ştia mereu ce să spună? Îmi doream să pot

aranja stelele în forma cuvintelor lui. Aveam nevoie de ele mari şi
strălucitoare undeva unde puteam să le văd când mă simţeam în
întuneric. Te iubesc. Sunt foarte, foarte mândru de tine.
Dacă doreau, membrele Elitei puteau să ia micul dejun în camerele

361
lor, iar eu am profitat de ocazie. Nu eram încă pregătită să dau ochii
cu Maxon. Mă simţeam ceva mai stăpână pe mine şi am decis să
cobor în Salonul Doamnelor. În lipsă de altceva, cel puţin acolo era
un televizor şi chiar aveam nevoie de ceva care să-mi distragă
atenţia.
Fetele au părut surprinse când am intrat, ceea ce presupun că era de
aşteptat. Aveam tendinţa să stau ascunsă din când în când şi dacă
exista vreun moment în care erai îndreptăţit să faci aşa atunci acesta
era. Celeste stătea întinsă pe canapea şi răsfoia o revistă. Illéa nu
avea ziare, aşa cum auzisem că aveau alte ţări. Noi aveam
Actualităţile. Revistele erau singurele forme de ştiri tipărite pe care le
aveam, iar oamenii ca mine niciodată nu şi le puteau permite.
Celeste părea să aibă mereu una la îndemână, iar în acea zi, dintr-un
motiv sau altul, acest lucru m-a iritat.
Kriss şi Elise erau la masă, stând de vorbă la un ceai, în timp ce
Natalie stătea deoparte, privind pe fereastră.
— Oh, uite! a spus Celeste astfel încât să audă toată lumea. Încă o
reclamă de-a mea.
Celeste era fotomodel. Ideea că îşi petrecea timpul admirând poze cu
ea însăşi m-a agasat şi mai tare.
— Lady America? a strigat cineva.
M-am întors şi în colţ am văzut-o pe regină înconjurată de câţiva
dintre însoţitorii ei. După toate aparenţele broda la un goblen.
Am făcut o reverenţă, iar ea mi-a făcut semn să mă apropii. Am
simţit un fior în stomac, gândindu-mă la cum mă purtasem cu o zi în
urmă. Nu intenţionasem deloc să o jignesc şi mi-a fost dintr-odată
teamă că exact asta făcusem. Simţeam ochii celorlalte fete aţintiţi
asupra mea. Regina se adresa de obicei grupului, rareori individual.
Am făcut o altă reverenţă când m-am apropiat.
— Maiestate.
— Te rog, ia loc, Lady America, a spus ea cu blândeţe, indicându-mi
un scaun liber lângă ea.
M-am conformat, foarte emoţionată.
362
— Le-ai dat ceva bătăi de cap ieri soldaţilor, a comentat ea.
Am înghiţit în sec.
— Da, Maiestatea Voastră.
— Eraţi foarte apropiate?
Am încercat să-mi înăbuş tristeţea.
— Da, Maiestatea Voastră.
A oftat.
— O doamnă nu ar trebui să se poarte în felul ăsta. Camerele erau
atât de concentrate la ce se întâmpla pe scenă, încât ţi-au ratat
manifestările. Cu toate astea, nu se cuvine să te exteriorizezi aşa.
Acesta nu era ordinul unei regine. Era mustrarea unei mame. Asta
m-a făcut să mă simt de o mie de ori mai prost. Era ca şi cum se
simţea responsabilă pentru mine, iar eu o dezamăgisem.
Am lăsat capul în jos. Pentru prima oară, mi-a părut cu adevărat rău
de felul în care mă purtasem.
S-a aplecat spre mine şi şi-a aşezat mâna pe genunchiul meu. Mi-am
ridicat privirea, şocată de familiaritatea gestului.
— Cu toate astea, a şoptit ea, mă bucur că ai făcut-o.
Şi mi-a zâmbit.
— Era prietena mea cea mai bună.
Regina Amberly m-a bătut încurajator pe picior.
— Faptul că nu mai e aici nu schimbă cu nimic asta, draga mea.
Era exact lucrul de care aveam nevoie: afecţiune maternă.
Lacrimi îmi înţepau colţurile ochilor.
— Nu ştiu ce să fac, am şoptit.
Era cât pe ce să-mi pun sufletul pe tavă, cu tot ceea ce simţeam, chiar
acolo, în faţa ei, dar eram conştientă de privirile celorlalte fete.
— Mi-am promis că nu o să mă implic, a declarat ea, oftând. Chiar
dacă voiam să o fac, nu sunt sigură că ar fi prea multe de spus.
Avea dreptate. Ce cuvinte ar fi putut să schimbe tot ceea ce se
întâmplase?
Regina s-a apropiat de mine şi mi-a vorbit cu vocea ei dulce:
— Cu toate astea, fii înţelegătoare cu el.
363
Ştiam că avea intenţii bune, dar chiar nu voiam să discut despre fiul
ei. Am încuviinţat şi m-am ridicat. Mi-a zâmbit blând şi mi-a făcut
semn că eram liberă să plec. M-am îndreptat spre locul unde stăteau
Elise şi Kriss şi m-am aşezat lângă ele.
— Cum te mai simţi? m-a întrebat Elise cu o voce plină de
compasiune.
— Sunt bine. Marlee e cea pentru care-mi fac griji.
— Cel puţin sunt împreună. O vor scoate la capăt, cât timp se au
unul pe celălalt, a comentat Kriss.
— De unde ştii că Marlee şi Carter sunt împreună?
— De la Maxon, a răspuns ea, ca şi cum era de la sine înţeles.
— Oh, am făcut eu, dezamăgită.
— Nu pot să cred că nu ţi-a spus, tocmai ţie. Tu şi Marlee eraţi
apropiate. Şi în plus, tu eşti preferata lui, nu-i aşa? a adăugat ea.
I-am aruncat o privire lui Kriss şi apoi lui Elise. Ochii amândurora
exprimau o îngrijorare sinceră, dar poate şi o oarecare uşurare.
Celeste a început să râdă.
— În mod evident, şi-a schimbat părerea, a mormăit ea,
neobosindu-se să-şi ridice ochii din revistă.
Bineînţeles, declinul meu era de aşteptat.
Am schimbat subiectul, revenind la Marlee.
— Tot nu îmi vine să cred că Maxon i-a supus la aşa ceva. Mi s-a
părut îngrozitor cu cât calm a făcut-o.
— Dar ce a făcut ea a fost greşit, a declarat Natalie.
Nu era nimic acuzator în tonul ei, doar o acceptare tacită, ca şi cum
urma nişte instrucţiuni.
— Ar fi putut să-i omoare. Legea e de partea lui în privinţa asta. I-a
tratat cu îngăduinţă.
— Îngăduinţă? am pufnit. Tu numeşti îngăduinţă să-ţi sfâşie cineva
pielea de pe tine?
— Da, având în vedere circumstanţele, a continuat ea. Pariez că,
dacă am întreba-o pe Marlee, ar prefera să fie biciuită decât omorâtă.
— Elise are dreptate, a intervenit Kriss. Sunt de acord că a fost
364
absolut îngrozitor, dar mai degrabă aş suportă asta decât moartea.
— Fii serioasă! i-am răspuns dispreţuitor, dezlănţuindu-mi furia. Tu
eşti din Trei. Toată lumea ştie că tatăl tău e un profesor faimos şi că
ţi-ai petrecut toată viaţa prin biblioteci, într-un confort absolut. Nu ai
supravieţui niciodată loviturilor, darămite vieţii din Opt după asta.
Ai implora să fii omorâtă.
Kriss m-a privit cu asprime.
— Nu pretinde că ai şti ceva despre ce pot şi nu pot tolera. Doar
pentru că eşti din Cinci, crezi că eşti singura care a suferit?
— Nu, dar sunt sigură că am trecut prin lucruri mult mai grele decât
tine, am susţinut, ridicând iritată vocea, şi eu nu aş putea să suport ce
i s-a întâmplat lui Marlee. Spun că mă îndoiesc că ţie ţi-ar merge mai
bine.
— Sunt mai curajoasă decât crezi, America. N-ai idee câte sacrificii
am făcut de-a lungul anilor. Şi dacă fac o greşeală, îmi asum
consecinţele.
— De ce să existe consecinţe? Maxon tot spune cât de dificilă este
Alegerea pentru el, cât de greu îi este să se hotărască şi, apoi, una
dintre noi se îndrăgosteşte de altcineva. Nu ar trebui să-i
mulţumească pentru că i-a făcut decizia mai uşoară?
Natalie, aparent supărată, a încercat să intre în vorbă.
— Am auzit ceva foarte amuzant ieri!
— Dar legea…, a strigat Kriss peste ea.
— Are sens ce spune America, a replicat imediat Elise, iar
conversaţia a degenerat.
Vorbeam una peste alta, încercând să ne facem părerile auzite,
fiecare justificându-şi opiniile. Era prima oară când făceam aşa, dar
era ceva la care mă aşteptasem de la bun început. Cu aşa multe fete
la un loc, în competiţie unele cu altele, nu aveam cum să nu începem
să ne certăm la un moment dat.
Apoi, pe un ton detaşat, Celeste a bombănit cu nasul în revistă, în
timp ce noi continuam să ne certăm:
— A primit ce merita. Curva.
365
Tăcerea care a urmat a fost la fel de tensionată precum cearta
noastră.
Celeste s-a uitat peste umăr la timp ca să mă vadă aruncându-mă
asupra ei. A ţipat când am aterizat peste ea, izbindu-ne amândouă
de măsuţa de cafea. Am auzit ceva, probabil o ceaşcă de ceai,
făcându-se ţăndări.
Închisesem ochii când pornisem atacul, iar când i-am deschis,
Celeste era sub mine, încercând să mă apuce de încheieturi. Mi-am
retras braţul drept şi am plesnit-o peste faţă, cât de tare am putut.
Senzaţia usturătoare pe care o simţeam în palmă era aproape
insuportabilă, dar a meritat să aud pleoscul răsunător când i-am
atins obrazul.
Celeste a scos imediat un ţipăt strident şi şi-a înfipt ghearele în mine.
Am regretat pentru prima oară că nu-mi lăsam unghiile lungi,
precum celelalte fete. Mi-a zgâriat adânc mâna în câteva locuri, ceea
ce doar m-a înfuriat şi mai tare, aşa că am lovit-o din nou. De data
asta i-am spart buza. Ca reacţie la durere, a pus mâna pe ceva –
farfurioara de la ceaşca ei de ceai – şi m-a pocnit cu ea în tâmplă.
Ameţită, am încercat să mă reped din nou la ea, dar oamenii
veniseră deja să ne despartă. Eram atât de înflăcărată, încât nu
observasem că fuseseră chemaţi soldaţii. Am încercat să-l lovesc pe
unul dintre ei. Mă săturasem să îşi tot pună cineva mâinile pe mine.
— Aţi văzut ce mi-a făcut? s-a tânguit Celeste.
— Ţine-ţi gura, am zbierat. Să nu te aud că mai vorbeşti vreodată
despre Marlee!
— E nebună! Nu o auziţi? Aţi văzut ce a făcut?
— Dă-mi drumul! am cerut, zbătându-mă în braţele soldatului..
— Ai luat-o razna! Mă duc să-i spun lui Maxon chiar acum. Poţi să-ţi
iei adio de la palat! m-a ameninţat ea.
— Nimeni nu-i spune nimic lui Maxon deocamdată, a spus regina cu
asprime.
S-a uitat în ochii lui Celeste şi apoi în ai mei. Pe faţa ei se citea
dezamăgirea. Mi-am lăsat capul în piept.
366
— Amândouă veţi merge în aripa spitalului.
Aripa spitalului era un coridor lung, imaculat, cu paturi lipite de
pereţi. Prinsă de capul fiecărui pat era o perdea care se trăgea de jur
împrejur, pentru a proteja intimitatea. Dulapuri de medicamente
erau presărate din loc în loc.
În mod înţelept, eu şi Celeste fuseserăm aşezate în capetele opuse ale
coridorului, Celeste fiind mai aproape de intrare, iar eu, lângă un
geam din spate. Ea trăsese imediat perdeaua, ca să nu fie nevoită să
mă vadă. Nu puteam să o învinuiesc. Afişam o expresie destul de
încrezută. Nici chiar asistenta care s-a ocupat de rana dureroasă de la
tâmplă nu a reuşit să o facă să dispară.
— Acum, ţine punga asta de gheaţă aici. Va reduce inflamaţia, mi-a
spus ea.
— Mulţumesc, am răspuns.
Asistenta a aruncat repede o privire dintr-un capăt în celălalt al
coridorului, părând să se asigure că nu ne putea auzi nimeni.
— Bravo ţie, mi-a şoptit. Mai toată lumea aştepta să se întâmple ceva
de genul ăsta.
— Serios? am întrebat, vorbind la fel de încet ca ea.
Probabil că nu ar fi trebuit să zâmbesc atât de mult.
— Câte poveşti îngrozitoare am auzit despre fata asta, nici nu le mai
pot ţine socoteala, mi-a zis, făcând un semn cu capul spre patul
împrejmuit de perdea al lui Celeste.
— Poveşti îngrozitoare?
— Păi, a provocat-o pe acea fată care a pocnit-o.
— Anna? De unde ştiţi?
— Maxon e un om bun, a rostit ea cu simplitate. A avut grijă să fie
consultată aici, înainte să se ducă acasă. Fata ne-a povestit ce a spus
Celeste despre părinţii ei. A fost o insultă atât de josnică, încât nu pot
să o repet.
Expresia de pe faţa ei exprima dezgust.
— Săraca Anna. Am ştiut că trebuia să fi fost ceva de genul ăsta.
— O altă fată a venit la noi cu picioarele însângerate, după ce în
367
timpul nopţii cineva îi strecurase sticlă în pantofi. Nu putem dovedi
că a fost Celeste, dar cine s-ar mai fi putut preta la aşa ceva?
— Nu am auzit nimic despre asta, am bolborosit eu.
— Părea îngrozită că ar putea păţi ceva mai rău. Presupun că a ales
să-şi ţină gura. În afară de asta, Celeste îşi bate slujnicele. Vin din
când în când aici pentru gheaţă.
— Nu!
Toate slujnicele pe care le întâlnisem erau nişte fete adorabile. Nu
mi-o puteam imagina pe vreuna din ele făcând ceva pentru care ar fi
meritat să fie lovită măcar o dată, darămite cu regularitate.
— E destul să-ţi spun că năzbâtia ta a făcut deja înconjurul palatului.
Eşti o eroină printre cei de aici, a spus asistenta, făcându-mi cu
ochiul.
Nu mă simţeam prea eroică.
— Staţi, am zis dintr-odată. Aţi zis că Maxon a avut grijă ca Anna să
fie consultată înainte să o trimită acasă?
— Da, domnişoară. Vrea să fie sigur că toate sunteţi îngrijite
corespunzător.
— Şi Marlee? A fost şi ea aici? Cum se simţea când a plecat?
Înainte ca asistenta să-mi răspundă, am auzit vocea miorlăită a lui
Celeste răsunând strident în încăpere:
— Maxon, dragul meu! l-a strigat ea când acesta a intrat pe uşă.
Am avut un scurt schimb de priviri cu el, înainte să se îndrepte spre
patul lui Celeste. Asistenta a plecat, lăsându-mă singură, chinuită de
întrebarea dacă o văzuse într-adevăr pe Marlee.
Vocea plângăcioasă a lui Celeste era atât de enervantă, încât era
aproape insuportabilă. L-am auzit pe Maxon murmurându-i câteva
cuvinte de simpatie, consolând-o pe sărmana fată înainte să se
sustragă. Trăgând la loc perdeaua, a ocolit patul şi şi-a îndreptat
privirea asupra mea, părând extenuat în timp ce traversa coridorul.
— Ai noroc că tata a oprit camerele de filmat din palat, altfel ar fi
existat consecinţe grave pentru acţiunile tale.
Şi-a trecut mâna prin păr, exasperat.
368
— Cum se presupune că ar trebui să justific asta, America?
— Mă vei da afară, aşadar?
Mă jucam cu poala rochiei în timp ce îi aşteptam răspunsul.
— Sigur că nu.
— Dar pe ea? am întrebat, făcând un semn cu capul spre patul lui
Celeste.
— Nu. Sunteţi toate stresate după ziua de ieri şi nu vă pot învinovăţi
pentru asta. Nu sunt sigur că tatăl meu va accepta scuza asta, dar
asta am de gând să-i spun.
Am ezitat.
— Poate că ar trebui să-i spui că a fost vina mea. Poate că ar trebui
pur şi simplu să mă trimiţi acasă.
— America, exagerezi.
— Uită-te la mine, Maxon, i-am cerut.
Am simţit cum mi se pune un nod în gât şi m-am străduit să
continui.,
— Am ştiut de la început că nu am calităţile necesare şi am crezut că
aş putea – nu ştiu – să mă schimb sau să mă adaptez cumva; dar nu
pot rămâne aici. Nu pot.
Maxon a venit mai aproape şi s-a aşezat pe marginea patului meu.
— America, poate că urăşti Alegerea şi poate că eşti furioasă pentru
ce s-a întâmplat cu Marlee; dar ştiu că ţii suficient de mult la mine
încât să nu mă abandonezi aşa.
I-am luat mâna într-a mea.
— De asemenea, ţin la tine suficient ca să-ţi spun că faci o greşeală.
Am putut să văd durerea de pe chipul lui Maxon, în timp ce îmi
strângea şi mai tare mâna, ca şi cum astfel ar fi putut să mă ţină acolo
ca să nu dispar.
Ezitând, s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
— Nu e întotdeauna aşa de dificil. Şi vreau să-ţi arăt asta, dar trebuie
să-mi acorzi timp. Îţi pot demonstra că poziţia asta are şi părţi bune,
dar trebuie să ai răbdare.
Am tras aer în piept pregătindu-mă să-l contrazic, dar m-a întrerupt.
369
— America, săptămâni întregi mi-ai cerut timp şi ţi l-am acordat,
pentru că aveam încredere în tine. Te rog, am nevoie de un pic de
încredere.
Nu ştiam cum intenţiona Maxon să mă facă să mă răzgândesc, dar
cum aş fi putut fi atât de egoistă încât să nu îi acord mai mult timp,
câtă vreme el făcuse asta pentru mine?
Am oftat.
— Bine.
— Mulţumesc.
Am simţit uşurarea din vocea lui.
— Trebuie să mă întorc, dar voi veni să te văd în curând.
Am încuviinţat. Maxon s-a ridicat şi a plecat, oprindu-se o clipă să-şi
ia la revedere de la Celeste. L-am urmărit plecând şi m-am întrebat
dacă era o greşeală să am încredere în el.

370
 Capitolul 12

Cum rănile noastre nu erau grave, eu şi Celeste am fost trimise

înapoi în camerele noastre în mai puţin de o oră. Ne-au externat pe
rând, ca să nu trebuiască să plecăm împreună, ceea ce a fost o decizie
mai mult decât înţeleaptă.
Când am trecut de colţul de la capătul scărilor, am văzut un soldat
venind spre mine. Aspen. Chiar dacă era mai bine făcut acum, după
ce îşi lucrase intens muşchii la antrenamente, îi ştiam prea bine
mersul şi umbra şi o mie de alte lucruri care mi-erau întipărite în
suflet.
Când s-a apropiat, s-a oprit şi a făcut o plecăciune nenecesară.
— Borcan, a şoptit el şi s-a ridicat, continuându-şi drumul.
Am rămas acolo o clipă, derutată, dar imediat mi-am dat seama la ce
se referea. Încercând să rezist impulsului de a o lua la fugă, am
traversat nerăbdătoare holul.
Am deschis uşa şi am fost în acelaşi timp surprinsă şi uşurată să
descopăr că toate slujnicele erau plecate.
M-am îndreptat spre noptiera pe care se afla borcanul şi am observat
că mica şi singura monedă dinăuntru avea companie. Am deschis
capacul şi am scos bucata de hârtie împăturită. Ce ingenios din
partea lui. Slujnicele mele probabil că nu l-ar fi observat; şi dacă ar fi
făcut-o, nu mi-ar fi invadat niciodată intimitatea.
Am desfăcut biletul şi am citit o listă foarte clară de instrucţiuni. Se
părea că eu şi Aspen aveam întâlnire în acea seară.
Indicaţiile pe care mi le lăsase Aspen erau complicate. Am urmat un
drum ocolit ca să ajung la primul etaj, unde trebuia să caut uşa de
lângă vaza de un metru şi jumătate. Ţineam minte vaza aceea de

371
când mă mai plimbasem prin palat. Ce floare de pe lumea asta avea
nevoie de un vas atât de mare?
Am găsit uşa şi m-am uitat în jur, asigurându-mă că nu mă vede
nimeni. Nu reuşisem niciodată să mă simt atât de ferită de ochii
soldaţilor. Nu era niciunul prin preajmă. Am deschis uşa uşor şi
m-am strecurat înăuntru. Razele lunii pătrundeau prin fereastră,
luminând difuz camera, ceea ce mă neliniştea un pic.
— Aspen? am şoptit în întuneric, simţindu-mă ridicolă şi speriată,
totodată.
— Ca pe vremuri, nu? i-am auzit vocea, deşi nu îl puteam vedea.
— Unde eşti?
Am mijit ochii, încercând să dau de el.
Atunci umbra draperiei masive ce acoperea fereastra s-a mişcat în
lumina lunii, iar Aspen a apărut din spatele ei.
— M-ai speriat, m-am plâns eu în glumă.
— Nu ar fi prima oară, nu va fi nici ultima.
În vocea lui am simţit un zâmbet.
Am mers spre el, lovindu-mă parcă de toate obiectele din cameră.
— Şşşt, a protestat el. Întreg palatul va şti că suntem aici dacă vei tot
răsturna lucruri.
Dar mi-am dat seama că se amuza.
— Scuze, am zis eu, râzând în şoaptă. Putem să aprindem o lumină?
— Nu. Dacă vede cineva o geană de lumină pe sub uşă, am putea fi
prinşi. Coridorul ăsta nu e verificat des, dar nu vreau să risc.
— Cum de ştii de camera asta?
Am întins mâinile, simţind în sfârşit braţele lui Aspen. M-a
îmbrăţişat şi apoi m-a condus spre colţul cel mai îndepărtat al
camerei.
— Sunt un soldat, a spus el cu simplitate. Şi sunt foarte bun la ceea
ce fac. Ştiu pe dinafară palatul şi împrejurimile. Absolut fiecare
coridor, fiecare ascunzătoare şi chiar şi camerele secrete. De
asemenea, se întâmplă să ştiu când se schimbă gărzile, care zone
sunt de obicei cel mai puţin supravegheate şi momentele din zi când
372
sunt cei mai puţini soldaţi. Dacă vrei vreodată să te furişezi prin
palat, eu sunt cel la care ar trebui să apelezi.
— Incredibil, am murmurat.
Ne-am aşezat în spatele unei canapele, pe podea, sub razele lunii. În
sfârşit am putut să-i desluşesc chipul.
Cuprinsă de îndoială, l-am întrebat cu seriozitate:
— Eşti sigur că suntem în siguranţă?
Dacă avea cea mai mică ezitare, plănuiam să o iau la goană în clipa
aia. Pentru binele amândurora.
— Ai încredere în mine, Mer. Un număr extraordinar de lucruri ar
trebui să se întâmple ca să fim găsiţi aici. Suntem în siguranţă.
Încă eram îngrijorată, dar aveam atât de multă nevoie de un sprijin,
încât m-am lăsat convinsă.
M-a cuprins în braţe şi m-a tras mai aproape de el.
— Cum te mai simţi?
Am suspinat.
— Ok, presupun. M-am simţit tristă şi furioasă. Cel mai mult îmi
doresc să pot şterge cu buretele ultimele două zile şi să o aduc pe
Marlee înapoi. Şi pe Carter, iar pe el nici nu-l cunoşteam.
— Eu da, a oftat Aspen. E un tip grozav. Am auzit că i-a spus lui
Marlee că o iubeşte tot timpul cât au fost ţinuţi acolo, încercând să o
încurajeze să reziste.
— Aşa e, am confirmat eu. Cel puţin la început. Am fost dusă cu
forţa înăuntru înainte să se termine.
Aspen m-a sărutat pe frunte.
— Da, am auzit şi despre asta. Sunt mândru că nu te-ai lăsat fără
luptă. Asta-i fata mea.
— Şi tata a fost mândru. Regina a spus că nu ar trebui să mă port aşa,
dar s-a bucurat că am făcut-o. E derutant. Ca şi cum a fost o idee
bună, dar nu tocmai, şi până la urmă oricum nu a schimbat nimic.
Aspen m-a îmbrăţişat mai strâns.
— A fost bine. A însemnat mult pentru mine.
— Pentru tine?
373
A oftat.
— Din când în când, mă întreb dacă Alegerea te-a schimbat. Ţi s-a
oferit atâta atenţie şi totul în jurul tău e aşa de extravagant şi
sofisticat. Mă tot întreb dacă eşti aceeaşi America. Ce ai făcut în ziua
aia mi-a confirmat că încă eşti, că viaţa de aici nu te-a afectat.
— Oh, ba m-a afectat, dar nu în felul ăla. Practic, locul ăsta îmi
aminteşte că nu sunt făcută pentru aşa ceva.
M-am cuibărit la pieptul lui Aspen, refugiul în care obişnuiam
mereu să mă retrag atunci când lucrurile mergeau prost.
— Ascultă, Mer. Chestia cu Maxon e că joacă teatru. Mereu afişează
expresia aia intangibilă, ca şi cum nu-l atinge nimic. Dar e doar un
om şi e la fel de vulnerabil ca oricine altcineva. Ştiu că ţii la el, altfel
nu ai fi rămas aici. Dar trebuie să ştii că poartă o mască.
Am dat din cap. Maxon şi abilitatea lui de a rămâne calm. Asta făcea
oare mereu? Juca un rol când era cu mine? Cum puteam să-mi dau
seama?
Aspen a continuat:
— E mai bine să ştii de acum. Dacă te căsătoreai cu el şi aflai abia
atunci că aşa stau lucrurile?
— Ştiu. M-am gândit şi eu la asta.
Repetam încontinuu cuvintele lui Maxon de pe ringul de dans. Părea
atât de sigur de viitorul nostru, pregătit să-mi ofere atât de multe.
Am crezut cu sinceritate că singurul lucru pe care şi-l dorea era ca eu
să fiu fericită. Nu îşi dădea seama cât de nefericită eram acum?
— Ai o inimă mare, Mer. Ştiu că nu poţi pur şi simplu să treci peste
anumite lucruri, dar nu e nimic greşit în a vrea să o faci. Atâta tot.
— Mă simt aşa de idioată, am şoptit, venindu-mi să plâng.
— Nu eşti idioată.
— Ba da.
— Mer, tu crezi că sunt deştept?
— Desigur.
— Asta pentru că sunt. Şi sunt prea deştept ca să fiu îndrăgostit de o
fată idioată. Aşa că poţi să o laşi baltă chiar acum.
374
Am izbucnit uşor în râs şi l-am lăsat să mă strângă în braţe.
— Simt că te-am rănit foarte tare. Nu înţeleg cum ai mai putea încă
să mă iubeşti, i-am mărturisit.
Aspen a ridicat din umeri.
— Pur şi simplu, aşa e. Cerul e albastrul, soarele străluceşte, iar
Aspen o iubeşte veşnic pe America. Aşa a fost făcută lumea. Serios,
Mer, eşti singura fată pe care mi-am dorit-o vreodată. Nu mă pot
imagina alături de altcineva. Am tot încercat să mă pregătesc pentru
asta, pentru orice eventualitate şi… nu pot.
Am stat aşa, îmbrăţişaţi, pentru o vreme. Fiecare atingere a
degetelor, căldura respiraţiei lui în părul meu, toate astea mă ungeau
pe suflet.
— Nu ar trebui să mai rămânem mult timp, m-a avertizat Aspen.
Sunt destul de încrezător în abilităţile mele, dar nu vreau să-mi
forţez norocul.
Am oftat. Mi se părea că de-abia ajunsesem, dar avea probabil
dreptate. Am încercat să mă ridic, iar Aspen a sărit imediat să mă
ajute. M-a cuprins încă o dată în braţe.
— Ştiu că e greu de crezut, dar îmi pare foarte rău că Maxon s-a
dovedit a fi un tip de proastă factură. Te voiam înapoi, dar nu
doream să fii rănită. Mai ales, nu în felul ăsta.
— Mulţumesc.
— Vorbesc serios.
— Ştiu.
Aspen avea defectele lui, dar nu îi stătea în fire să mintă.
— Nu s-a terminat încă. Nu cât eu sunt încă aici.
— Da, dar te cunosc. O să mergi mai departe ca familia ta să
primească bani şi mă vei putea vedea pe mine, dar Maxon ar trebui
să dea timpul înapoi ca să repare lucrurile.
Am dat drumul unui oftat. Simţeam că s-ar putea să aibă dreptate.
Legătura dintre mine şi Maxon se eroda, desfăcându-se în faţa mea.
— Nu-ţi face griji, Mer. Voi avea grijă de tine.
Aspen nu avea niciun mod de a-mi dovedi asta pe moment, dar l-am
375
crezut. Ar fi făcut orice pentru oamenii pe care îi iubea şi ştiam, fără
urmă de îndoială, că eu eram cea pe care o iubea cel mai mult.

Dimineaţa următoare, m-am gândit la Aspen tot timpul cât m-am

pregătit, am luat micul dejun şi am pierdut vremea în Salonul
Doamnelor. În visarea mea, mă simţeam perfect detaşată de
realitate, până când un teanc de reviste trântite pe masa din faţa mea
m-a adus cu picioarele pe pământ.
Am ridicat ochii şi am văzut-o pe Celeste cu buza încă umflată. Mi-a
indicat una dintre revistele ei mondene, deschisă la un articol de
două pagini. Nu mi-a luat nici măcar o secundă să-i recunosc chipul
lui Marlee, chiar dacă era schimonosit de durere sub loviturile
biciului.
— M-am gândit că ar trebui să vezi asta, a spus Celeste înainte să-mi
întoarcă spatele şi să plece.
Nu eram sigură la ce se referea, dar eram atât de nerăbdătoare să
aflu orice despre Marlee, încât am luat revista şi am început să citesc.

Dintre toate tradiţiile minunate ale ţării noastre, poate niciuna nu este
privită cu atât entuziasm ca Alegerea. Creată special ca să aducă bucurie
unei naţiuni întristate, se pare că desfăşurarea marii poveşti de dragoste
dintre un prinţ şi viitoarea lui prinţesă este îmbătătoare pentru cetăţenii
noştri. Atunci când Gregory Illéa a urcat pe tron cu peste optzeci de ani
în urmă, iar fiul lui cel mare, Spencer, a murit subit, întreaga ţară a
plâns pierderea acestui tânăr atât de enigmatic şi promiţător. Când fiul
cel mic, Damon, a fost ales să moştenească tronul, mulţi s-au întrebat
dacă era pregătit pentru acest rol la vârsta de optsprezece ani. Dar
Damon ştia că era pregătit să devină adult şi şi-a pus în minte să o
demonstreze prin cel mai măreţ angajament din viaţa cuiva: căsătoria. În
câteva luni a luat naştere Alegerea, iar starea de spirit a ţării s-a
îmbunătăţit, încurajată de posibilitatea ca o fată obişnuită să devină
prima prinţesă a Illéei.
Cu toate acestea, de atunci am fost nevoiţi să punem la îndoială
376
eficacitatea competiţiei. În timp ce la baza ei stă o idee romantică, unii
spun că e nedrept ca prinţii să fie obligaţi să ia în căsătorie femei
inferioare lor, cu toate că nimeni nu poate nega nobleţea şi frumuseţea
absolută a actualei noastre regine, Amberly Station Schreave. Unii
dintre noi încă îşi aduc aminte zvonurile despre Abby Tamblin Illéa,
care, chipurile, şi-a otrăvit soţul, pe prinţul Justin Illéa, la doar câţiva ani
după ce se căsătoriseră, înainte să accepte să se mărite cu vărul acestuia,
Porter Schreave, menţinând astfel intactă linia de sânge regal.
Cu toate că zvonul nu a fost confirmat niciodată, ceea ce putem să
spunem cu siguranţă este că femeile din prezenta Alegere au un
comportament de-a dreptul scandalos. Marlee Tames, care acum face
parte din Opt, a fost prinsă dezbrăcată împreună cu un soldat, într-o
debara, luni seară, după Balul de Halloween, care a fost mediatizat ca
atracţia principală a programului Alegerii. Splendoarea evenimentului a
fost complet pusă în umbră de comportamentul nechibzuit al
domnişoarei Tames, isteria cuprinzând întregul palat chiar a doua zi de
dimineaţă.
Însă dincolo de acţiunile de neiertat ale domnişoarei Tames, nici fetele
rămase la palat s-ar putea să nu merite titlul de prinţesă. O sursă
anonimă ne informează că unele membre ale Elitei se ceartă permanent,
rareori făcând efortul de a-şi îndeplini sarcinile care li se impun. Toată
lumea îşi aminteşte eliminarea Annei Farmer de la începutul lui
septembrie, după ce a atacat-o în mod deliberat pe încântătoarea Celeste
Newsome, un manechin din Clermont. Iar sursa noastră confirmă că
asta nu a fost singura altercaţie fizică dintre fetele din Elită, forţându-l
pe acest reporter să pună la îndoială calitatea fetelor alese pentru prinţul
Maxon.
Când i s-a cerut să comenteze aceste zvonuri, regele Clarkson a spus doar
atât: „Unele dintre fete provin din caste mai puţin distinse şi nu sunt
obişnuite cu conduita adecvată vieţii la palat. În mod cert, domnişoara
Tames nu era pregătită pentru viaţa din Unu. Soţia mea are o calitate
anume, imposibil de definit, şi este una dintre rarele excepţii de la regula
privitoare la castele inferioare. Întotdeauna a căutat să se ridice la nivelul
377
cuvenit unei regine şi ar fi o adevărată provocare să fie găsit cineva care
să-şi merite locul pe tron mai mult decât ea. Dar. Pentru că unele fete
rămase în actuala Alegere fac parte din castele inferioare, ar fi greu să
spun că nu ne aşteptam la aşa ceva din partea lor”.
Natalie Luca şi Elise Whisks, amândouă din Patru, au fost întruchiparea
rafinamentului de când au fost prezentate publicului, în special Lady
Elise, care este într-adevăr sofisticată. Suntem îndemnaţi să presupunem
că regele se referea la America Singer, singura fată din Cinci care a trecut
de prima zi a Alegerii. Domnişoara Singer a avut un curs mediocru pe
parcursul Alegerii. E destul de frumuşică, însă nu chiar la ce se aştepta
Illéa de la noua prinţesă. Interviurile ei de la Actualităţile din Illéa sunt
câteodată distractive, însă noi avem nevoie de un nou lider, nu de o
comediantă.
În continuarea acestor veşti tulburătoare, ni s-a raportat că domnişoara
Singer a încercat să o elibereze pe domnişoara Tames în timpul biciuirii,
ceea ce în ochii acestui reporter o face complice în actul de trădare la care
era părtaşă domnişoara Tames, prin infidelitatea ei faţă de prinţul
Maxon.
Luând la cunoştinţă aceste evenimente (şi având în vedere că domnişoara
Tames nu mai ocupă primul loc), rămâne întrebarea: Cine ar trebui să fie
noua prinţesă?
Un sondaj rapid printre cititori a confirmat ceea ce am bănuit de la
început.
Le felicităm pe domnişoarele Celeste Newsome şi Kriss Ambers pentru
ocuparea, cot la cot, a primei poziţii în urma sondajului nostru. Elise
Whisks a obţinut locul trei, urmată îndeaproape de Natalie Luca. La o
distanţă apreciabilă, America Singer a ieşit (deloc surprinzător) pe
ultimul loc.
Cred că întreaga Illée este în asentimentul meu, încurajându-l pe prinţul
Maxon să îşi acorde timp pentru a ne găsi prinţesa potrivită. Am evitat
dezastrul ca prin urechile acului, domnişoara Tames dându-şi arama pe
faţă înainte să i se pună o coroană pe cap. Pe oricine ai iubi, prinţule
Maxon, asigură-te că merită. Şi noi vrem să o iubim!
378
379
 Capitolul 13

Am fugit din cameră. Bineînţeles că seducătoarea Celeste nu-mi

făcea o favoare. Îmi arăta unde mi-era locul. De ce mă mai oboseam
cu chestia asta? Regele se aştepta să dau greş, publicul nu mă voia,
iar eu eram sigură că nu eram în stare să fiu prinţesă.
Am urcat scările, mişcându-mă repede şi fără zgomot, încercând să
nu atrag atenţia asupra mea. Nu se ştia cine era sursa anonimă a
acelei reviste.
— Domnişoară, mi s-a adresat Anne când am intrat pe uşă. Am
crezut că veţi rămâne jos cel puţin până la prânz.
— Puteţi să plecaţi, vă rog?
— Mă scuzaţi?
Am pufăit, încercând să nu-mi pierd răbdarea.
— Vreau să fiu singură. Vă rog?
Fără un cuvânt, au făcut câte o reverenţă şi au părăsit camera. M-am
îndreptat către pian. Aveam să îmi distrag atenţia până când nu mai
puteam gândi la asta. Am cântat câteva melodii pe care le ştiam pe
dinafară, dar era prea uşor. Aveam nevoie să mă concentrez cu
adevărat.
M-am ridicat şi am scormonit înăuntrul băncuţei după ceva mai
solicitant. Am răscolit printre partituri până când am dat de
marginea unei cărţi. Jurnalul lui Illéa! Uitasem complet că era acolo.
Cartea era numai bună să-mi abată gândurile. M-am aşezat pe pat şi
am deschis-o, explorând anticele litere în timp ce paginile foşneau în
mâinile mele.
Jurnalul s-a deschis la pagina cu ilustraţia de Halloween, fotografia
rigidă funcţionând ca un semn de carte natural. Am recitit

380
însemnarea.

Anul acesta, copiii au sărbătorit Halloweenul cu o petrecere. Presupun

că e şi ăsta un mod de a uita ce se întâmplă în jurul lor, dar mie mi se pare
frivol. Suntem una dintre puţinele familii care mai au suficienţi bani ca
să organizeze într-adevăr ceva festiv, dar acest joc de copii pare o risipă.

Am privit din nou fotografia, curioasă în privinţa fetei. Câţi ani

avea? Cu ce se ocupa? Îi plăcea să fie fiica lui Gregory Illéa? Oare
asta o făcea foarte populară?
Am dat pagina şi mi-am dat seama că nu era o însemnare nouă, ci o
continuare a celei de Halloween.

Mi-am imaginat că, după ce China ne-a invadat, am realizat unde am

greşit. Mai ales în ultima vreme, mi-e din ce în ce mai evident cât de
leneşi am devenit. De fapt, nu e de mirare că i-a fost atât de uşor Chinei
să treacă graniţa şi nu e de mirare că ne-a luat atât de mult să ajungem în
poziţia în care să ripostăm. Ne-am pierdut acea însufleţire care îi mâna
pe oameni peste oceane şi prin ierni crunte şi războaie civile. Ne-am
lenevit. Şi, în timp ce noi stăteam cu mâinile în sân, China a preluat
controlul.
În special în ultimele luni, am simţit un îndemn de a oferi ceva mai mult
decât bani armatei. Vreau să conduc. Am idei şi, fiindcă am fost atât de
generos în donaţii, poate că a venit vremea să le pun în aplicare. Avem
nevoie de o schimbare.
Nu mă pot abţine să nu mă întreb dacă nu cumva sunt singura persoană
care o poate oferi.

M-au trecut fiorii. Nu puteam să nu-l compar pe Maxon cu

predecesorul lui. Gregory părea plin de inspiraţie. Încerca să ia ceva
ce fusese distrus şi să-l reconstruiască. Mă întrebam ce ar fi spus
despre monarhia de acum.

381
Când Aspen s-a furişat noaptea în camera mea, aproape că muream
de nerăbdare să îi spun ce citisem. Dar mi-am amintit că şi tata ştia
de existenţa jurnalului şi asta deja încălca promisiunea pe care o
făcusem.
— Cum te mai simţi? m-a întrebat, îngenunchind lângă patul meu.
— Bine, presupun. Celeste mi-a arătat un articol într-o revistă astăzi.
Am clătinat din cap.
— Nu sunt sigură că vreau să mai deschid subiectul. M-am săturat
de ea până peste cap.
— Bănuiesc că, dacă Marlee a plecat, n-o să mai dea pe nimeni afară
o vreme, nu?
Am ridicat din umeri. Ştiam că publicul aşteptase cu nerăbdare să se
facă o eliminare, iar ce se întâmplase cu Marlee fusese mai dramatic
decât orice altceva.
— Hei, m-a încurajat el, riscând o atingere în lumina uşii larg
deschise. Va fi bine.
— Ştiu. Doar că mi-e dor de ea. Şi sunt confuză.
— Confuză în legătură cu ce?
— Cu tot. Ce caut aici, cine sunt. Credeam că ştiu… nici măcar nu
ştiu cum să explic ca lumea.
Asta părea să fie problema mai nou. Fiecare gând care îmi trecea
prin minte era deşirat. Nu reuşeam să pun nimic în ordine.
— Ştii cine eşti, Mer. Nu-i lăsa să încerce să te schimbe.
Vocea lui era atât de sinceră, încât pentru o clipă chiar m-am simţit
sigură. Nu pentru că găsisem un răspuns, ci pentru că îl aveam pe
Aspen. Dacă aş fi uitat vreodată cine eram, ştiam că el avea să fie
acolo ca să-mi arate drumul înapoi.
— Aspen, pot să te întreb ceva?
A încuviinţat.
— E cam ciudat să te întreb asta, dar dacă a fi prinţesă nu ar însemna
să trebuiască să mă mărit cu cineva, dacă ar fi doar o slujbă pentru
care aş putea fi aleasă, crezi că m-aş descurca?
Ochii verzi ai lui Aspen s-au mărit pentru o secundă, surprins de
382
întrebare. Spre meritul lui, l-am văzut luând în considerare acea
posibilitate.
— Îmi pare rău, Mer, dar nu cred. Nu e în firea ta să fii aşa de
calculată ca ei.
Pe chipul lui se citea părerea de rău, dar nu mă simţeam jignită de
faptul că nu credea că aş fi putut să o fac. Eram însă puţin mirată de
raţionamentul lui.
— Calculată? Cum adică?
A oftat.
— Eu merg peste tot, Mer. Aud tot felul de lucruri. E multă agitaţie
în sud, în zonele cu concentraţie mare de caste inferioare. Din ce
spun soldaţii mai vechi, acei oameni nu au fost niciodată întru totul
de acord cu metodele lui Gregory Illéa şi de mult timp dau semne de
nelinişte. Se spune că unul dintre motivele pentru care regele a
ales-o pe actuala regină a fost tocmai ăsta. Ea provenea din sud, ceea
ce a calmat spiritele o vreme. Se pare că acum nu mai e suficient.
M-am gândit din nou să aduc vorba de jurnal, dar nu am făcut-o.
— Asta nu explică deloc ce ai vrut să spui prin „calculată”.
A ezitat.
— Mă aflam într-unul dintre birouri zilele trecute, înainte de toată
treaba cu Halloweenul. Făceau liste cu simpatizanţi ai rebelilor din
sud. Mi s-a spus să am grijă ca acele scrisori să ajungă în siguranţă în
aripa care se ocupă de serviciile poştale. Erau peste trei sute de
scrisori, America. Trei sute de familii vor fi retrogradate cu o castă
pentru că nu au raportat anumite lucruri sau pentru că au ajutat pe
cineva pe care cei de la palat îl considerau o ameninţare.
L-am privit, cu respiraţia tăiată.
— Ştiu. Îţi poţi imagina? Dacă ai fi tu în locul lor şi tot ce ai şti să faci
ar fi să cânţi la pian? Şi dintr-odată se presupune că ar trebui să ştii
să faci muncă de birou, să cauţi chiar să înţelegi sarcinile astea?
Mesajul e destul de clar.
Am încuviinţat.
— Crezi că… Maxon ştie?
383
— Cred că trebuie să ştie. Nu mai are mult până să ajungă să
conducă el însuşi ţara.
În adâncul sufletului, nu voiam să cred că fusese de acord cu aşa ceva,
dar cel mai probabil era la curent cu ce se întâmpla. Se aşteptau de la
el să se conformeze.
Oare eu aş fi putut să fac asta?
— Să nu spui nimănui, bine? O scăpare de genul ăsta m-ar costa
slujba, m-a avertizat Aspen.
— Bineînţeles. Am şi uitat deja.
Aspen mi-a zâmbit.
— Mi-e dor să fiu cu tine, departe de toate astea. Mi-e dor de
problemele pe care le aveam înainte.
Am râs.
— Ştiu la ce te referi. Să mă furişez printr-o fereastră era mult mai
bine decât să mă furişez printr-un palat.
— Şi să scotocesc peste tot ca să fac rost de o monedă pentru tine era
mai bine decât să nu am nimic să-ţi dau.
A lovit uşor în borcanul de sticlă de lângă patul meu, cel în care de
obicei ţineam sutele de monede pe care mi le dădea atunci când îi
cântam în căsuţa din copac de acasă, răsplată pe care el considera că
o meritam.
— N-am ştiut că le-ai păstrat pe toate, până în ziua în care ai plecat.
— Bineînţeles că le-am păstrat! Când erai departe, monedele alea
erau singura mea consolare. Obişnuiam să stau în pat şi să le răstorn
în palmă, doar ca să le adun iar. Era plăcut să am ceva care fusese
atins de tine.
Privirile ni s-au întâlnit şi totul din jur s-a estompat pentru moment.
Mă simţeam mângâiată, găsind din nou acea oază de linişte, refugiul
pe care eu şi Aspen ni-l creaserăm cu ani în urmă.
— Ce ai făcut cu ele?
Fusesem atât de supărată pe el când plecasem, încât i le dădusem
înapoi. Toate, cu excepţia uneia, care rămăsese lipită de fundul
borcanului.
384
Mi-a zâmbit.
— Sunt acasă, aşteptând.
— Ce anume?
Ochii i-au scânteiat.
— Asta nu pot să-ţi spun.
Am suspinat, zâmbind.
— Fie, păstrează-ţi secretele. Şi nu-ţi face griji că nu poţi să-mi dai
nimic. Sunt fericită doar că eşti aici, că putem să reparăm lucrurile,
chiar dacă nu mai e cum a fost.
Dar, în mod evident, pentru Aspen asta nu era de ajuns. A smuls
unul dintre nasturii aurii de la mânecă.
— Nu am ce altceva să-ţi dau, dar poţi să păstrezi ăsta – ceva ce am
atins – şi să te gândeşti la mine oricând. Şi poţi să fii sigură că şi eu
mă gândesc la tine.
Pe cât de ridicol părea, mi-a venit să plâng. Inevitabil, l-am comparat
pe Aspen cu Maxon. Chiar şi acum, când ideea de a alege între ei
părea atât de îndepărtată, am analizat situaţia din ambele
perspective.
Părea foarte uşor pentru Maxon să-mi dăruiască lucruri – să readucă
la viaţă o sărbătoare de dragul meu, să aibă grijă să am ce-i mai bun
din toate – pentru că întreaga lume îi stătea la dispoziţie. Iar Aspen
era aici, oferindu-mi, pe furate, clipe preţioase şi cel mai mic suvenir
care să ne lege unul de altul, dăruindu-mi astfel mult mai mult.
Deodată mi-am amintit că Aspen mereu fusese aşa. Îşi sacrifica
somnul pentru mine, risca să fie prins afară după ce se dăduse
stingerea, tot pentru mine, agonisea monede pentru mine.
Generozitatea lui Aspen era mai greu de remarcat, pentru că
gesturile sale nu erau atât de măreţe ca ale lui Maxon, dar sufletul pe
care îl punea în spatele micilor sale daruri era cu atât mai mare.
Mi-am stăpânit dorinţa persistentă de a plânge, înghiţindu-mi
lacrimile.
— Nu ştiu ce să fac cu toate astea chiar acum. Mă simt ca şi cum nu
aş şti să fac nimic. Eu… nu te-am uitat, bine? Încă eşti aici.
385
Mi-am aşezat mâna pe piept, pe de-o parte ca să-i arăt lui Aspen ce
voiam să spun, iar pe de altă parte ca să alin ciudatul sentiment de
dor care mă cuprinsese.
Aspen a înţeles.
— Pentru mine e suficient.

386
 Capitolul 14

L-am spionat pe Maxon dimineaţa următoare la micul dejun. M-am

întrebat cât de multe ştia despre oamenii din sud care îşi pierdeau
castele. O singură dată mi-a aruncat o privire, dar nu părea să se uite
la mine, ci mai degrabă prin mine.
Ori de câte ori nu mă simţeam în largul meu, întindeam mâna şi
atingeam nasturele lui Aspen, pe care îl cususem pe o panglică
micuţă pe care o purtam ca brăţară. Acest obiect avea să mă ajute să
mă bucur de timpul petrecut la palat.
Spre sfârşitul mesei, regele s-a ridicat şi toţi ne-am întors spre el.
— De vreme ce aţi rămas atât de puţine acum, m-am gândit că ar fi
frumos să luăm ceaiul împreună mâine seară, înainte de Actualităţi.
Din moment ce una dintre voi va deveni noua noastră noră, mie şi
reginei ne-ar plăcea să creăm mai multe ocazii pentru a sta de vorbă
cu voi, ca să vă cunoaştem mai bine.
Mi-era puţin teamă. A avea o relaţie cu regina era una, dar nu eram
sigură ce să cred despre rege. În timp ce celelalte fete îl urmăreau
nerăbdătoare, eu îmi sorbeam sucul.
— Vă rog să veniţi, cu o oră înainte de Actualităţi, în salonul de la
etajul unu. Dacă nu sunteţi familiarizate cu locul, nu vă faceţi griji.
Uşile vor fi deschise şi vom pune nişte muzică. Ne veţi auzi înainte
să ne vedeţi, a glumit el, râzând în barbă.
Celelalte fete au răspuns chicotind uşor.
La scurt timp după, concurentele au început să se îndrepte spre
Salonul Doamnelor. Am oftat. Camera aia, în ciuda faptului că era
imensă, mă făcea câteodată să mă simt cuprinsă de claustrofobie. De
obicei încercam să interacţionez cu oamenii sau să mă folosesc de

387
acel timp ca să citesc. Asta avea să fie o zi petrecută în stilul lui
Celeste. Intenţionam să mă instalez în faţa televizorului şi să ignor
tot ce era în jur.
Mai uşor de spus decât de făcut. Fetele păreau deosebit de vorbăreţe.
— Mă întreb ce vrea să ştie regele despre noi, trăncănea Kriss.
— Trebuie doar să ne amintim tot ce ne-a învăţat Silvia despre graţie
şi bună-cuviinţă, a comentat Elise.
— Sper ca slujnicele mele să-mi pregătească o rochie potrivită pentru
mâine seară. Nu vreau să mai trec prin ce-am păţit de Halloween.
Sunt aşa de împrăştiate câteodată, s-a plâns Celeste, părând
deranjată.
— Mi-aş dori ca regele să-şi lase barbă, a menţionat Natalie,
visătoare.
Am aruncat o privire peste umăr ca să o văd mângâind o barbă
imaginară.
— Cred că i-ar sta bine.
— Da, îmi dau seama, a spus Kriss cu delicateţe, înainte să schimbe
subiectul.
Am clătinat din cap şi am încercat să mă concentrez asupra emisiunii
absurde de la televizor, dar oricât m-am străduit, nu am reuşit să
ignor pălăvrăgeala celorlalte fete.
Până la prânz, stomacul mi-era deja ghem. Oare ce avea de gând
să-mi spună mie – fata din cea mai joasă castă rămasă în competiţie?
Ce voia să discute cu fata de la care avea aşa puţine aşteptări?

Regele Clarkson avusese dreptate. Am auzit sunetul suav al pianului

cu mult înainte să găsesc salonul. Instrumentistul era bun. Mai bun
decât mine, asta era clar.
Am ezitat înainte de a intra. Am decis să am grijă ce vorbesc, să îmi
aleg cuvintele cu grijă. Mi-am dat seama că îmi doream să-i
demonstrez că se înşela. Voiam să-i dau peste nas şi reporterului
ăluia. Chiar dacă pierdeam, nu doream să mă întorc acasă învinsă.
Mă surprindea cât de mult însemna dintr-odată asta pentru mine.
388
Am trecut pragul salonului şi l-am văzut pe Maxon rezemat de
peretele din fundul camerei, stând de vorbă cu Gavril Fadaye.
Acesta din urmă savura un pahar de vin în loc de ceai şi tocmai
rămăsese fără un interlocutor atent. Am simţit privirea lui Maxon
măsurându-mă din cap până în picioare şi aş fi putut să jur că buzele
lui au exclamat în tăcere „Uau”.
Am întors capul şi m-am îmbujorat, mergând mai departe. Am riscat
să-i arunc din nou o privire şi am văzut că mă urmărea în
continuare. Mi-era greu să gândesc raţional când mă privea în felul
ăla.
Regele Clarkson vorbea cu Natalie într-un colţ, iar regina Amberly
vorbea cu Celeste în altul. Elise îşi sorbea ceaiul, iar Kriss se plimba
prin cameră. Am urmărit-o trecând pe lângă Maxon şi Gavril,
zâmbindu-i călduros prezentatorului. Le-a spus ceva care i-a amuzat
pe amândoi şi a mers mai departe, privindu-l peste umăr pe Maxon.
După asta s-a îndreptat către mine.
— Ai întârziat, m-a certat în glumă.
— Aveam ceva emoţii.
— Oh, nu ai de ce să-ţi faci griji. De fapt, mie chiar mi-a făcut plăcere.
— Ai terminat deja?
Dacă regele terminase deja de vorbit cu cel puţin două fete însemna
că aveam şi mai puţin timp să mă adun decât crezusem.
— Da. Vino să stai cu mine. Putem să bem un ceai cât aştepţi.
Kriss m-a condus la o masă; o slujnică a apărut imediat, aşezând în
faţa noastră ceai, lapte şi zahăr.
— Ce te-a întrebat? am tras-o eu de limbă.
— De fapt, a fost mai mult ca o conversaţie. Nu cred că încearcă să
afle anumite informaţii, mai degrabă vrea să-şi facă o impresie
despre personalităţile noastre. L-am şi făcut să râdă o dată! a
exclamat ea mândră. A mers foarte bine. Şi tu eşti amuzantă din fire,
aşa că dacă vorbeşti cu el cum o faci cu oricine altcineva, totul va fi
OK.
Am încuviinţat înainte să îmi iau ceaşca de ceai de pe masă. După
389
spusele lui Kriss, avea să fie în regulă. Poate că regele era nevoit să se
dedubleze. Când venea vorba de ameninţări la siguranţa ţării,
trebuia să fie ferm, rece. Să acţioneze repede şi hotărât. Acum doar
lua ceaiul cu nişte fete. Nu era nevoie să fie aşa faţă de noi.
Regina o părăsise pe Celeste şi acum vorbea încet cu Natalie. Pe faţa
lui Natalie se citea o expresie de adoraţie. O vreme mă enervase firea
ei visătoare; dar era necomplicată, ceea ce era reconfortant.
Am sorbit încă o gură de ceai. Regele Clarkson s-a îndreptat către
Celeste, iar ea i-a aruncat un zâmbet seducător. Scena a fost uşor
greţoasă. Fata asta nu avea nicio limită?
Kriss s-a aplecat ca să-mi atingă rochia.
— Materialul e superb. Şi cu părul tău, arăţi ca un apus de soare.
— Mulţumesc, am spus eu, clipind.
Lumina îi căzuse pe lănţişor, creând o explozie argintie în jurul
gâtului ei, care mă orbise pentru o clipă.
— Slujnicele mele sunt foarte talentate.
— Cu siguranţă. Îmi plac ale mele, dar dacă voi deveni prinţesă, o să
le fur pe ale tale!
A râs, vorbele ei fiind poate menite să fie o glumă sau altceva. În
orice caz, gândul că slujnicele mele i-ar tivi rochiile m-a deranjat. Cu
toate astea, m-am forţat să zâmbesc.
— Ce e aşa amuzant? a întrebat Maxon, apropiindu-se de noi.
— Discuţii între fete, a susurat Kriss, bătând din gene.
Era pornită, nu glumă.
— Încercam să o liniştesc pe America. E emoţionată din cauza
discuţiei cu tatăl tău.
„Mersi pentru asta, Kriss.”
— Nu ai de ce să-ţi faci griji. Fii naturală. Deja arăţi fantastic.
Maxon mi-a zâmbit vesel. În mod evident, încerca să reia
comunicarea cu mine.
— Asta i-am zis şi eu! a exclamat Kriss.
Au schimbat o privire furişă şi am avut senzaţia că aveau un soi de
înţelegere. Era ciudat.
390
— Ei bine, vă las să vă întoarceţi la discuţia voastră. La revedere
deocamdată.
Prinţul ne-a salutat şi a plecat să se alăture mamei sale.
Kriss a suspinat urmărindu-l pe Maxon cum se îndepărta.
— Are ceva special.
Mi-a zâmbit în treacăt şi s-a dus să stea de vorbă cu Gavril.
Am urmărit dansul elaborat al oamenilor din încăpere,
apropiindu-se pentru a conversa, separându-se apoi în căutare de
noi parteneri. Am fost recunoscătoare când Elise mi s-a alăturat în
colţul în care stăteam, chiar dacă nu a vorbit prea mult.
— Oh, doamnelor, am pierdut noţiunea timpului, ne-a anunţat
regele. Trebuie să mergem jos.
M-am uitat la ceas şi am constatat că avea într-adevăr dreptate. În nu
mai puţin zece minute trebuia să ajungem în platoul de filmare şi să
ne pregătim.
Nu părea să conteze ce simţeam în legătură cu faptul de a fi prinţesă,
ce simţeam pentru Maxon sau pentru orice altceva. În mod evident,
regele mă considera o candidată atât de nepotrivită, încât nici nu se
deranjase să discute cu mine. Fusesem exclusă, probabil intenţionat,
iar cei din jur nici nu observaseră.
M-am stăpânit pe parcursul Actualităţilor. Ba chiar am reuşit să-mi
rog slujnicele să plece. Dar de îndată ce am rămas singură, m-am
prăbuşit.
Nu eram sigură cum aveam să mă justific în faţa lui Maxon când
avea să-mi bată la uşă, dar până la urmă nu a contat pentru că nu a
mai venit. Şi nu am putut să nu mă întreb de compania cui se bucura
în schimb.

391
 Capitolul 15

Slujnicele mele erau nişte comori. Nu puneau întrebări despre ochii

umflaţi sau despre pernele ude de lacrimi. Doar mă ajutau să-mi
revin. M-am lăsat răsfăţată, recunoscătoare pentru atenţia pe care
mi-o ofereau. Se purtau minunat cu mine. Oare aveau să fie la fel de
amabile şi faţă de Kriss, dacă reuşea să câştige şi să le ia de lângă
mine?
Le-am urmărit în timp ce stăteam pe gânduri şi am fost surprinsă să
observ o oarecare tensiune între ele. Mary părea relativ în regulă,
poate doar uşor îngrijorată. Dar Anne şi Lucy parcă evitau în mod
intenţionat contactul vizual una cu cealaltă şi nu vorbeau decât dacă
era absolut necesar.
Nu aveam de unde să ştiu ce se întâmpla şi nu ştiam dacă se cuvenea
să întreb. Ele nu interveneau niciodată când eram tristă sau furioasă.
Am considerat că era corect să le ofer aceeaşi discreţie.
Am încercat să nu mă las afectată de tăcerea dintre ele cât timp
mi-au aranjat părul şi m-au îmbrăcat pentru ziua lungă ce mă
aştepta în Salonul Doamnelor. Îmi doream cu ardoare să port
pantalonii eleganţi pe care mi-i dăruise Maxon pentru zilele de
sâmbătă, dar nu părea un moment bun pentru asta. Dacă tot mă
duceam jos, voiam să o fac din postura de lady. Cel puţin, primeam
puncte pentru efort.
Cât eu mă făceam comodă, pregătindu-mă pentru o altă zi de ceai şi
lectură, celelalte fete vorbeau despre seara precedentă. Ei bine, toate
în afară de Celeste, pe care o aşteptau multe reviste mondene. M-am
întrebat dacă în cea din mâinile ei mai scria ceva despre mine.
Încercam să decid dacă să i-o iau sau nu, când Silvia a intrat în

392
încăpere, cu braţele încărcate de hârtii. Super. Iar ne dădeau de
lucru.
— Bună dimineaţa, doamnelor! a intonat Silvia. Ştiu că de obicei
aşteptaţi musafiri sâmbăta, dar astăzi, eu şi regina avem o sarcină
specială pentru voi.
— Da, a confirmat regina, apropiindu-se de noi. Ştiu că este cam din
scurt, dar vom avea nişte vizitatori săptămâna viitoare. Vor face
turul ţării şi se vor opri pe la palat ca să vă cunoască.
— După cum ştiţi, regina e de obicei cea care se ocupă de primirea
unor invitaţi atât de importanţi. Aţi văzut toate ce gazdă plină de
graţie a fost pentru prietenii noştri din Swendway.
Silvia a făcut un semn spre regina Amberly, care a zâmbit cu
modestie.
— Cu toate astea, vizitatorii pe care îi aşteptăm din Federaţia
Germană şi Italia sunt chiar mai însemnaţi decât familia regală
suedeză. Şi ne-am gândit că această vizită ar fi un exerciţiu excelent
pentru voi toate, mai ales că ne-am concentrat atâta pe diplomaţie în
ultima vreme. Veţi lucra pe echipe, ca să pregătiţi o recepţie pentru
oaspeţii voştri, care să includă o masă, divertisment şi cadouri, a
explicat Silvia.
Am înghiţit în sec, iar ea a continuat.
— Este foarte important pentru noi atât să menţinem, cât şi să
stabilim legături cu alte ţări. Avem un set de reguli de etichetă
adecvată pentru interacţiunea cu asemenea invitaţi, precum şi
îndrumătoare pentru ce lucruri sunt în general privite cu
dezaprobare, când vine vorba de găzduirea unor evenimente pentru
aceştia. Cu toate astea, organizarea este în mâinile voastre.
— Am vrut ca totul să fie cât mai corect, a explicat regina. Cred că
am făcut treabă bună punându-vă pe toate pe picior de egalitate.
Celeste, Natalie şi Elise, voi veţi organiza una dintre recepţii. Kriss şi
America, voi vă veţi ocupa de cealaltă. Şi din moment ce echipei
voastre îi lipseşte un membru, veţi avea o zi în plus la dispoziţie.
Invitaţii noştri din Federaţia Germană vor veni miercuri, iar joi îi
393
vom primi pe oaspeţii din Italia.
A urmat o clipă de tăcere după ce am procesat ce ni se spusese.
— Vreţi să spuneţi că avem patru zile la dispoziţie? a cârâit Celeste.
— Da, a confirmat Silvia. Însă o regină trebuie să rezolve asemenea
sarcini de una singură şi câteodată cu mult mai puţin timp în avans.
Puteam să simt panica din încăpere.
— Ne putem primi hârtiile, vă rog? a întrebat Kriss, cu mâna întinsă.
Instinctiv, am întins-o şi eu. În câteva secunde, devoram deja
paginile.
— Va fi dificil, s-a plâns Kriss. Chiar şi cu o zi în plus.
— Nu-ţi face griji, am asigurat-o. Vom câştiga.
Kriss a râs nervos.
— Cum poţi fi aşa sigură?
— Pentru că, am spus eu cu hotărâre, în niciun caz nu o voi lăsa pe
Celeste să mă întreacă.

Ne-a luat două ore să parcurgem toate hârtiile şi încă una ca să

digerăm tot ce citiserăm. Erau atâtea lucruri de luat în considerare,
atâtea detalii de pus la punct! Silvia pretindea că avea să ne stea la
dispoziţie, dar aveam sentimentul că a-i cere ajutorul ar fi echivalat
cu o înfrângere, aşa că asta ieşea din discuţie.
Aranjamentul avea să fie o provocare. Nu aveam voie să folosim
flori roşii, pentru că erau asociate cu nesinceritatea. Nu aveam voie
să folosim flori galbene pentru că erau asociate cu gelozia. Şi nu
aveam voie să folosim nimic mov, pentru că se zicea că aduce
ghinion.
Vinul, mâncarea, totul trebuia să fie opulent. Luxul nu era perceput
ca fiind ostentativ, ci era menit să reflecte un anumit statut. Dacă nu
ne dădeam silinţa suficient de mult, invitaţii noştri ar fi putut să
plece neimpresionaţi şi complet reticenţi în a ne vizita altă dată. Pe
lângă toate astea, lucrurile obişnuite pe care se dorea să le fi învăţat –
dicţia corectă, manierele elegante la masă şi alte chestii de genul ăsta
– trebuiau adaptate la o cultură despre care nici eu, nici Kriss nu
394
ştiam nimic în afară de ce era tipărit pe foile din dosarele noastre.
Grandoarea momentului ne intimida de-a dreptul.
Eu şi Kriss ne-am petrecut ziua luând notiţe şi schiţând idei, în
vreme ce echipa adversă făcea acelaşi lucru la o masă din apropiere.
Pe măsură ce orele după-amiezii se scurgeau cu greu, am început să
ne plângem despre situaţia critică în care ne aflam, iar la un moment
dat chiar devenise uşor amuzant.
— Cel puţin voi două aveţi o zi de lucru în plus, a spus Elise.
— Dar Illéa şi Federaţia Germană sunt deja aliaţi. Italienilor ar putea
să nu le placă nimic din ce vom face! a răspuns Kriss îngrijorată.
— Ştiţi că noi trebuie să purtăm culori închise pentru recepţia
noastră? s-a plâns Celeste. Va fi un eveniment foarte… băţos.
— Oricum, probabil că n-am vrea să fie nici neglijent, a adăugat
Natalie, sugerând că petrecerea s-ar fi ţinut în pijamale.
A râs la propria glumă, iar eu am zâmbit înainte să trec mai departe.
— Ei bine, a noastră trebuie să fie super festivă. Şi toate trebuie să
purtaţi cele mai frumoase bijuterii pe care le aveţi, le-am instruit eu.
Prima impresie pe care le-o faceţi trebuie să fie sclipitoare, iar
aparenţele sunt foarte importante.
— Slavă Domnului că voi putea să arăt bine măcar la una din
tâmpeniile astea! a oftat Celeste, clătinând din cap.
Până la urmă, a fost evident că eram depăşite de situaţie. După tot ce
se întâmplase cu Marlee şi după ce fusesem practic respinsă de către
rege, mă simţeam în mod bizar consolată în suferinţa noastră
comună. Dar ar fi o minciună să spun că nu m-a cuprins paranoia
înainte de sfârşitul zilei. Eram convinsă că una dintre celelalte fete,
Celeste, în mod special – ar fi putut încerca să ne saboteze recepţia.
— Cât de loiale sunt slujnicele tale? am întrebat-o pe Kriss la cină.
— Foarte. De ce?
— Mă întreb dacă ar trebui să depozităm anumite lucruri în
camerele noastre, decât să le lăsăm în salon. Ştii tu, ca să nu ne fure
celelalte ideile.
Era doar în parte o minciună.
395
A încuviinţat.
— E o idee bună. Mai ales că noi urmăm după ele şi ar părea că le-am
copiat.
— Exact.
— Eşti aşa isteaţă, America! Nu-i de mirare că lui Maxon i-a plăcut
aşa de mult de tine.
Şi cu asta s-a întors la mâncat.
Nu mi-a scăpat nonşalanţa cu care folosise timpul trecut. Poate că în
timp ce eu mă luptasem cu dilema dacă aveam sau nu stofă de
prinţesă, fiind în acelaşi timp complet indecisă dacă măcar îmi
doream asta, Maxon începuse să mă dea uitării.
Mi-am spus că partenera mea de echipă încerca doar să se simtă mai
sigură pe poziţia ei în relaţia cu Maxon. Oricum, trecuseră doar
câteva zile de când Marlee fusese biciuită. Câte putea să ştie de fapt?

Urletul strident al unei sirene m-a sculat brusc din somn. Sunetul îmi
era atât de străin, încât nici nu am putut să-l identific. Tot ce ştiam
era că inima îmi bătea să-mi sară din piept din cauza valului de
adrenalină.
La nicio secundă după, uşa camerei a fost dată de perete şi un soldat
a dat buzna înăuntru.
— La naiba, la naiba, la naiba, repeta el.
— Poftim? am mormăit eu, pe jumătate adormită, în timp ce el venea
în fugă spre mine.
— Scoală-te, Mer! m-a zorit, iar eu am făcut ce mi-a zis. Unde naiba
îţi sunt pantofii?
Pantofi. Deci plecam undeva. Abia atunci am înţeles ce semnifica
sunetul acela. Maxon îmi spusese la un moment dat că exista o
alarmă care anunţa venirea rebelilor, însă fusese complet distrusă, în
timpul unui atac recent. Se părea că fusese până la urmă reparată.
— Uite-i, am spus când i-am găsit, punându-mi-i în picioare. Trebuie
să-mi iau halatul.
Am arătat spre capătul patului, iar Aspen l-a înşfăcat, încercând să-l
396
desfacă.
— Nu te obosi, o să-l duc în mână.
— Trebuie să te grăbeşti, m-a avertizat el. Nu ştiu cât de aproape au
ajuns.
Am încuviinţat, îndreptându-mă spre uşă, cu mâna lui Aspen pe
spatele meu. Înainte să ajung pe coridor, m-a tras brusc înapoi.
M-am trezit cufundată într-un intens şi arzător sărut. Mă prinsese de
ceafă, ţinându-mi buzele lipite de ale lui pentru o clipă aproape
nesfârşită. Apoi, ca şi cum uitase unde ne aflam, m-a înlănţuit cu
braţele, strângându-mă cu putere, sărutul devenind şi mai pasional.
Trecuse mult timp de când nu mă mai sărutase – din cauza
nehotărârii mele şi a fricii de a nu fi prinşi, nu avusese niciun motiv
să o facă. Dar în acea seară simţeam tensiunea pericolului iminent.
Dacă s-ar fi întâmplat ceva rău, acesta putea fi ultimul nostru sărut.
Aspen voia ca fiecare secundă să conteze.
Ne-am despărţit, abia acordându-ne o secundă ca să ne aruncăm o
ultimă privire. M-a apucat de braţ şi m-a împins afară.
— Du-te! Acum.
Am gonit spre pasajul secret ascuns la capătul coridorului. Înainte să
împing peretele, am privit înapoi şi l-am zărit pe Aspen dispărând în
fugă după colţ.
Nu aveam ce să fac, aşa că i-am urmat exemplul. Cât de repede am
fost în stare, am coborât în fugă scările abrupte şi întunecoase, până
la sala de refugiu rezervată familiei regale.
Maxon îmi spusese odată că erau două feluri de rebeli: Nordicii şi
Sudicii. Cei din nord erau supărători, însă cei din sud erau cu
adevărat nimicitori. Am sperat că rebelii de care fugeam erau mai
preocupaţi să ne deranjeze, decât să ne omoare.
În timp ce coboram scările, s-a lăsat frigul. Am vrut să-mi pun
halatul pe mine, dar mi-era teamă să nu mă împiedic. M-am simţit
mai stăpână pe mine când am întrezărit lumina sălii de refugiu. Am
sărit peste ultima treaptă şi am observat o siluetă detaşându-se din
mulţimea de soldaţi. Maxon. Deşi era târziu, purta încă pantalonii şi
397
cămaşa de la costumul uşor şifonat, dar prezentabil.
— Sunt ultima? am întrebat, trăgându-mi halatul pe mine când
m-am apropiat.
— Nu, a răspuns el. Kriss e încă în palat. Şi Elise la fel.
Am privit în spatele meu, prin bezna coridorului care părea să se
întindă la nesfârşit. În fiecare direcţie se întrezăreau trepte coborând
dinspre deschiderile secrete ale palatul de deasupra. Toate erau
goale.
Dacă măcar o parte din ce îmi spusese Maxon era adevărat,
sentimentele lui pentru Kriss şi Elise erau superficiale. Dar
îngrijorarea din ochii lui nu păstra urmă de îndoială. Şi-a frecat
tâmplele şi şi-a întins gâtul, ca şi cum asta ar fi putut cumva să-l
ajute. Ne uitam dintr-o parte în alta, urmărind scările în timp ce
soldaţii făceau ture în faţa uşii, nerăbdători să o închidă.
Deodată, a oftat şi şi-a pus mâinile în şold. Apoi, fără niciun
avertisment, m-a luat în braţe. Nu m-am putut abţine şi m-am agăţat
strâns de pieptul lui.
— Ştiu că probabil eşti încă supărată şi e în regulă. Dar mă bucur că
eşti în siguranţă.
Maxon nu mă mai atinsese din seara de Halloween. Nu trecuse nici
măcar o săptămână, dar dintr-un motiv sau altul, părea o eternitate.
Poate pentru că se întâmplaseră atât de multe lucruri în acea seară şi
încă şi mai multe de atunci.
— Şi eu mă bucur că eşti bine.
M-a îmbrăţişat şi m-a strâns. Brusc, i s-a tăiat respiraţia.
— Elise!
M-am întors ca să-i văd silueta plăpândă coborând scările. Oare
unde era Kriss?
— Ar trebui să mergeţi înăuntru, ne-a îndemnat Maxon cu blândeţe.
Silvia vă aşteaptă.
— Vorbim curând.
Mi-a surâs încurajator şi a încuviinţat. M-am îndreptat spre uşa
refugiului, urmată îndeaproape de Elise. Când a intrat, am văzut că
398
plângea. Am luat-o după umeri, iar ea a făcut la fel, fericită că avea
companie.
— Unde ai fost? am întrebat-o.
— Cred că slujnica mea e bolnavă. Era cam înceată când mă ajuta.
Apoi alarma m-a speriat atât de tare, încât m-am zăpăcit pentru o
clipă şi nu mai reuşeam să-mi amintesc pe unde trebuia să o iau. Am
încercat să împing patru pereţi până am nimerit tunelul.
Se învinovăţea pentru propria zăpăceală.
— Nu-ţi face griji, i-am spus, îmbrăţişând-o. Eşti în siguranţă acum.
A încuviințat ca pentru sine, încercând să-şi calmeze respiraţia.
Dintre toate membrele Elitei, ea era cea mai delicată.
Înaintând, i-am văzut pe rege şi regină stând unul lângă altul,
amândoi în halate şi papuci. Regele avea un mic teanc de hârtii în
poală, ca şi cum avea de gând să folosească timpul petrecut aici
lucrând. O slujnică masa mâna reginei, amândouă afişând expresii
serioase.
— Cum? Singură, singurică de data asta? a glumit Silvia, atrăgând
atenţia asupra sa.
— Nu erau cu mine, am răspuns, dintr-odată îngrijorată pentru
siguranţa slujnicelor mele.
Mi-a zâmbit cu blândeţe.
— Sunt sigură că n-au păţit nimic. Pe aici, vă rog.
Am urmat-o către un şir de paturi pliante, lipite de un perete strâmb.
Ultima oară când coborâsem în refugiu, constatasem că oamenii care
se ocupau de încăpere nu fuseseră pregătiţi pentru un asemenea
haos şi în consecinţă îngrămădiseră toate Alesele aici. De atunci,
făcuseră progrese, însă nu erau la curent cu toate noutăţile.
Aduseseră şase paturi.
Celeste se cuibărise în cel mai apropiat de rege şi regină, deşi eram
destul de departe de ei. Natalie se aşezase pe patul de alături şi îşi
împletea părul în codiţe subţiri.
— Mă aştept să dormiţi. Pe toate vă aşteaptă o săptămână
importantă şi nu vă pot lăsa să planificaţi petreceri dacă sunteţi
399
rupte de oboseală, ne-a anunţat Silvia, după care a plecat, probabil
ca să o caute pe Kriss.
Şi eu, şi Elise am oftat. Nu-mi venea să cred că încă aveau de gând să
ne facă să trecem prin toată tevatura cu recepţia. Nu era de-ajuns de
stresant ce se întâmpla? Eu şi Elise ne-am desprins una de cealaltă,
alegându-ne paturi învecinate. Elise s-a strecurat repede în
aşternuturi, vădit epuizată.
— Elise? am întrebat eu încet.
Şi-a ridicat privirea de sub pătură.
— Dacă ai nevoie de ceva, dă-mi de ştire, bine?
Mi-a zâmbit.
— Mulţumesc.
— S-a făcut.
S-a întors pe-o parte şi a adormit în câteva secunde. Am ştiut că aşa
era când nu a reacţionat la forfota care venea dinspre uşă. Am
aruncat o privire şi l-am văzut pe Maxon cărând-o în braţe pe Kriss
în sala de refugiu, urmaţi îndeaproape de Silvia. În clipa în care a
trecut pragul, uşa a fost imediat sigilată.
— M-am împiedicat, îi explica ea Silviei, care se agita în jurul ei. Nu
cred că mi-am rupt glezna, dar mă doare rău.
— Avem bandaje în spate. Putem cel puţin să o legăm, a dat indicaţii
Maxon.
Silvia a plecat repede, trecând pe lângă noi, în căutarea bandajelor.
— La culcare! Acum! ne-a ordonat ea.
Am oftat şi nu am fost singura. Natalie s-a conformat fără să
protesteze, dar Celeste a părut foarte iritată. Am rămas un pic în
cumpănă. Dacă atitudinea mea semăna în vreun fel cu a ei, trebuia să
schimb ceva. Cu toate că nu voiam, m-am urcat în pat şi m-am întors
cu faţa la perete.
Am încercat să nu mă gândesc la Aspen luptându-se cu rebelii sau la
slujnicele mele, care poate că nu ajunseseră la ascunzătoare în timp
util. Am încercat să nu mă las tulburată de grijile săptămânii care
urma sau de posibilitatea ca rebelii să fie nişte Sudici hotărâţi să
400
dezlănţuie un masacru deasupra noastră.
Dar nu m-am putut abţine şi am reflectat la fiecare dintre aceste
lucruri. Şi a fost atât de extenuant, încât, într-un final, am adormit în
patul meu tare şi rece.

Nu ştiam cât era ceasul când m-am trezit, dar probabil că trecuseră
ore întregi de când venisem în sala de refugiu. M-am întors pe
cealaltă parte, privind-o pe Elise. Dormea liniştită. Regele îşi citea
hârtiile, răsfoindu-le atât de repede, încât părea supărat pe ele.
Capul reginei stătea rezemat de spătarul scaunului. Arăta chiar mai
frumoasă în somn.
Natalie dormea în continuare, sau cel puţin aşa părea. Celeste în
schimb era trează; stătea sprijinită într-un cot şi se uita în cealaltă
parte a camerei. Avea o căutătură mistuitoare, pe care o păstra de
obicei pentru mine. I-am urmărit privirea, care străbătea camera
până la peretele opus, unde îi fixa pe Maxon şi Kriss.
Stăteau unul lângă altul, el cu braţul în jurul umerilor ei. Kriss îşi
ţinea genunchii la piept, părând că încerca să se încălzească, cu toate
că purta un halat. Glezna stângă îi era înfăşurată în bandaj şi nu
părea să o deranjeze în acel moment. Vorbeau încet, cu feţe
zâmbitoare.
Nu voiam să privesc o asemenea scenă, de aceea m-am întors cu
spatele.
Când Silvia m-a bătut pe umăr ca să mă trezească, Maxon plecase
deja. La fel şi Kriss.

401
 Capitolul 16

Ieşind din tunelul care îmi ghidase paşii în siguranţă către adăpost,
mi-a fost limpede că Sudicii trecuseră pe acolo. Pe coridorul scurt
care ducea către camera mea se afla un morman de moloz, pe care a
trebuit să-l escaladez ca să pot ajunge la uşă.
De regulă, cea mai mare parte a mizeriei dispărea până când ne
dădeau drumul din sala de refugiu. De data asta însă părea că
personalul fusese depăşit de situaţie, aşa că nu ne lăsaseră să
aşteptăm în subsol toată ziua. Cu toate astea, îmi doream să se fi
străduit ceva mai mult. Am pândit un grup de slujnice, care frecau
de zor ca să îndepărteze literele enorme de pe un perete îndepărtat.
VENIM DUPĂ VOI.
Inscripția se repeta de-a lungul coridorului, uneori scrisă cu noroi,
alteori cu vopsea; una dintre ele părea să fie făcută cu sânge. M-au
trecut fiorii şi m-am întrebat ce însemna asta.
În timp ce stăteam acolo, slujnicele mele au venit în fugă.
— Domnişoară, sunteţi bine? a întrebat Anne.
Apariţia lor subită m-a luat prin surprindere.
— Ăăă, da. Sunt bine.
Am privit din nou cuvintele de pe perete.
— Hai, veniţi, domnişoară. Vă vom ajuta să vă pregătiţi, a insistat
Mary.
Le-am urmat ascultătoare, uşor năucită din cauza celor văzute şi
prea confuză ca să pot face altceva. Au lucrat cu sârg, ca de fiecare
dată când încercau să mă liniştească prin ritualul toaletei. Ceva din
siguranţa pe care o aveau mâinile lor – până şi ale lui Lucy – mă
calma.

402
Când am fost gata, o slujnică a venit să mă conducă afară, unde se
părea că aveam să lucrăm în dimineaţa aceea. Razele soarelui de
Angeles făceau geamurile sparte şi înfiorătoarele graffiti mai uşor de
trecut cu vederea. Până şi Maxon şi regele stăteau la o masă, alături
de consilieri, revizuind maldăre de documente şi luând decizii.
La adăpostul unui cort, regina se uita peste nişte hârtii, indicându-i
unei slujnice din apropiere diverse detalii. În apropierea ei, Elise,
Celeste şi Natalie şedeau la o masă, discutând planurile pe care le
făceau pentru recepţiile lor. Erau atât de absorbite, încât părea că
uitaseră cu totul de zbuciumul nopţii de dinainte.
Eu şi Kriss eram aşezate în partea opusă a peluzei, sub un cort
asemănător, însă nu prea aveam spor la lucru. Îmi era destul de greu
să-i vorbesc, străduindu-mă să-mi scot din minte imaginea ei cu
Maxon împărtăşind un moment de intimitate. O urmăream cum
sublinia paragrafe pe hârtiile primite de la Silvia şi mâzgălea notiţe
pe margini.
— Cred că ştiu cum am putea să facem aranjamentele florale, a
comentat ea, fără să ridice ochii din foi.
— Ah. Bun.
Mi-am lăsat privirea să rătăcească, oprindu-mă asupra lui Maxon.
Încerca să pară mai ocupat decât era de fapt. Dacă te uitai cu atenţie
puteai vedea cum regele se prefăcea că-i ascultă comentariile. Nu
înţelegeam de ce. Dacă voia ca Maxon să devină un conducător bun,
ar fi trebuit să-l înveţe cu adevărat, în loc să nu-l lase să facă nimic,
de teamă că fiul lui ar fi comis vreo greşeală.
Maxon a aranjat nişte hârtii şi a ridicat ochii. Mi-a întâlnit privirea şi
mi-a făcut cu mâna. Când eram pe cale să îi întorc gestul, am văzut-o
cu coada ochiului pe Kriss fluturându-şi mâna cu entuziasm către
Maxon. Mi-am îndreptat atenţia asupra hârtiilor, căznindu-mă să nu
roşesc.
— Nu-i aşa că e chipeş? a întrebat Kriss.
— Sigur.
403
— Îmi tot imaginez cum ar arăta un copil cu părul lui şi ochii mei.
— Ce-ţi mai face glezna?
— Oh, a suspinat ea. Mă doare un pic, dar doctorul Ashlar a spus că
o să-mi revin până la recepţie..
— Asta e bine, am replicat, ridicând în sfârşit privirea spre ea. Nu
am vrea să te împiedici pe aici când vin italienii.
Încercam să par prietenoasă, dar mi-am dat seama că tonul meu îi
dădea de bănuit.
A deschis gura vrând să răspundă, dar ceva i-a distras atenţia. I-am
urmărit privirea şi l-am văzut pe Maxon îndreptându-se spre masa
cu gustări pe care majordomii o pregătiseră pentru noi.
— Mă întorc imediat, mi-a aruncat ea grăbită şi a luat-o şchiopătând
spre Maxon, mai repede decât aş fi crezut că e în stare.
Nu m-am putut abţine să nu-i urmăresc. Celeste li se alăturase şi toţi
trei vorbeau cu glas scăzut în timp ce-şi turnau apă sau se serveau cu
aperitive. Celeste a spus ceva, iar Maxon a râs. Kriss zâmbea, dar se
vedea dar că era prea agasată de faptul că răutăcioasa Celeste îi
răpea din timpul ei cu Maxon ca să fie cu adevărat amuzată.
Îi eram aproape recunoscătoare lui Celeste în acel moment. Erau
poate sute de lucruri care mă enervau la ea, unul dintre acestea fiind
şi faptul că era imposibil de intimidat. Mi-ar fi fost de folos să-i
semăn în privinţa asta.
Regele a răcnit ceva unuia dintre consilieri, iar capul mi-a zvâcnit în
direcţia lui. Nu am înţeles ce a spus, dar părea iritat. Peste umărul
lui, l-am zărit pe Aspen, făcându-şi rondul.
S-a uitat în treacăt spre mine, riscând să-mi facă discret cu ochiul.
Ştiam că gestul era menit să-mi aline grijile şi asta a reuşit să facă,
într-o oarecare măsură, dar nu am putut să nu mă întreb prin ce
trecuse cu o noapte în urmă, pentru că şchiopăta şi avea un ochi
bandajat.
În timp ce încercam să găsesc un mod subtil prin care să îl rog să ne
vedem în acea seară, un strigăt a răsunat chiar din spatele porţilor.
— Rebelii! a anunţat un soldat. Fugiţi!
404
— Cum? a întrebat derutat un alt soldat.
— Rebelii! Sunt în palat! Se îndreaptă încoace!
La cuvintele soldatului, mi-am adus aminte de ameninţarea de pe
pereţi din acea dimineaţă: VENIM DUPĂ VOI.
Lucrurile au început să se mişte cu repeziciune. Slujnicele o
conduceau pe regină spre palat, câteva trăgând-o de mâini ca să o
facă să mărească pasul, în timp ce altele roiau protectoare în spatele
ei, apărând-o de un potenţial atac.
Rochia roşie a lui Celeste flutura ca o limbă de foc în urma reginei,
urmând calea cea mai sigură. Maxon a ridicat-o în braţe pe Kriss, cu
piciorul ei rănit cu tot, şi s-a întors, plasând-o în braţele primului
soldat din apropiere, care s-a întâmplat să fie Aspen.
— Fugi! i-a strigat el lui Aspen. Fugi!
Aspen, loial până în pânzele albe, a luat-o la fugă, Kriss părând
uşoară ca un fulg în braţele lui.
— Maxon, nu! a plâns ea peste umărul lui Aspen.
Am auzit un pocnet puternic în spatele porţilor şi am ţipat. Când
mai mulţi soldaţi au scos de sub uniforme pistoale, am înţeles ce
însemna sunetul acela. S-au auzit încă două pocnituri şi am
încremenit, urmărind valurile de oameni agitându-se în jurul meu.
Soldaţii împingeau civilii spre părţile laterale ale palatului, căutând
să îi dea din drum, când o masă de rebeli în pantaloni din material
gros şi jachete rezistente au năvălit în grădină, cărând rucsacuri
pline până la refuz. S-a auzit o altă împuşcătură.
Realizând în sfârşit că trebuia să plec de acolo, m-am întors şi, fără să
mă gândesc, am luat-o la fugă.
Cu rebelii năpustindu-se ca un potop prin porţile palatului, ce
aveam de făcut părea, în mod logic, să fug de ei. Dar asta însemna să
mă aventurez în desişurile pădurii cu o ceată de oameni nemiloşi pe
urmele mele. Am alunecat de câteva ori din cauza balerinilor pe care
îi purtam şi m-am gândit să mi-i scot. Până la urmă, am decis că era
mai bine cu pantofi alunecoşi decât desculţă.
— America, m-a strigat Maxon. Nu! Întoarce-te!
405
Am riscat să arunc o privire în urmă şi l-am văzut pe rege
apucându-l pe Maxon de gulerul hainei şi trăgându-l înapoi. Am
putut vedea teroarea din ochii lui Maxon. S-a tras încă un foc.
— Nu mai trageţi! a zbierat Maxon. O s-o omorâţi! Opriţi focul!
S-au mai auzit câteva împuşcături, iar Maxon a continuat să
răcnească ordine, până când am ajuns prea departe ca să-l mai aud.
Am ieşit în câmp deschis şi atunci mi-am dat seama că eram pe cont
propriu. Maxon era reţinut de tatăl lui, iar Aspen îşi făcea datoria.
Orice soldat care ar fi venit după mine s-ar fi aflat în urma rebelilor.
Nu aveam altă soluţie decât să fug cât mă ţineau picioarele.
Frica mi-a dat viteză şi am fost surprinsă de cât de uşor reuşeam să
evit mărăcinişul, odată ce am intrat în pădure. Pământul era uscat şi
plin de crăpături, din cauza lunilor de secetă. Îmi simţeam vag
picioarele rănite de zgârieturi, dar nu am încetinit să văd cât de grav
era.
Transpiram, iar rochia mi se lipea de piept în timp ce mă mişcăm. În
pădure era mai răcoare şi din ce în ce mai întuneric, dar tot cald
mi-era. Acasă alergam câteodată de distracţie, ca să mă joc cu Gerad
sau doar ca să-mi simt muşchii încinşi de efort. Dar lenevisem în
palat luni întregi, mâncând cu adevărat pentru prima oară şi acum
mă resimţeam. Plămânii mă ardeau, iar picioarele îmi tremurau de
durere. Dar am continuat să fug.
După ce am pătruns suficient de adânc în pădure, am privit peste
umăr să văd cât de aproape erau rebelii. Nu îi mai auzeam, din
cauza sângelui care îmi zvâcnea în urechi, iar când am cercetat în
zare, nici urmă de ei. Am decis că asta era cea mai bună şansă de a
mă ascunde, înainte ca rochia mea colorată să le atragă atenţia prin
desişul întunecos.
Nu m-am oprit până nu am găsit un copac care părea suficient de
mare ca să mă ascundă. Odată ajunsă în spatele lui, am observat şi o
ramură suficient de joasă de care să mă prind. Mi-am dat jos pantofii
şi i-am aruncat mai încolo, sperând să nu-i conducă pe rebeli la
mine. M-am căţărat, nu foarte sus, şi mi-am rezemat spatele de
406
trunchiul copacului, făcându-mă cât de mică am putut.
M-am străduit din răsputeri să-mi controlez respiraţia, de teamă că
zgomotul m-ar fi putut da de gol. Dar chiar şi după ce am făcut asta,
o vreme a fost linişte. Se părea că scăpasem de ei. Cu toate astea, am
rămas nemişcată, ca să fiu sigură. Câteva secunde mai târziu, am
auzit un foşnet.
— Ar fi trebuit să venim noaptea, a pufnit cineva – o fată.
Mi-am lipit spatele de trunchiul copacului, rugându-mă să nu
trosnească nimic.
— Nu ar fi fost afară noaptea, a răspuns o voce masculină.
Încă alergau, sau încercau, cel puţin, şi se părea că le venea greu să
menţină ritmul.
— Dă-mi să car eu câteva, s-a oferit bărbatul.
Judecând după voci, erau foarte aproape.
— Mă descurc.
Mi-am ţinut respiraţia şi i-am urmărit trecând chiar pe sub copacul
meu. Tocmai când credeam că eram în siguranţă, geanta fetei s-a
rupt şi un teanc de cărţi a căzut pe pământ. Ce făcea cu atâtea cărţi?
— Fir-ar să fie, a înjurat ea, îngenunchind.
Purta o geacă de blugi brodată pe toate părţile cu un model floral.
Probabil că murea de cald îmbrăcată aşa.
— Ţi-am zis să mă laşi să te ajut.
— Taci din gură! l-a repezit fata, îmbrâncindu-l.
Din acel gest jucăuş, se vedea câtă afecţiune era între ei.
Undeva în depărtare, cineva a scos un fluierat.
— Ala e Jeremy? a întrebat ea.
— Aşa se pare.
Băiatul s-a aplecat şi a ridicat câteva cărţi.
— Du-te după el. Voi fi chiar în spatele tău.
Deşi nu părea convins, a acceptat, sărutând-o pe frunte înainte s-o ia
agale prin desişuri.
Fata a adunat restul cărţilor de pe jos, folosind un cuţit ca să taie
cureaua de la geantă şi să le lege cu ea.
407
M-a cuprins o senzaţie de uşurare când s-a ridicat, crezând că urma
să îşi vadă de drum. Dar şi-a scuturat capul ca să-şi dea părul de pe
faţă, ridicându-şi ochii spre cer.
Şi atunci m-a văzut.
Indiferent cât de neclintită şi tăcută m-aş fi străduit să fiu, nu-mi mai
ajuta la nimic. Dacă ţipam, ar fi venit soldaţii să mă salveze? Ori
rebelii erau prea aproape ca să mai conteze?
Ne-am holbat una la alta. Am aşteptat să îi cheme pe ceilalţi, sperând
că orice aveau de gând să-mi facă nu avea să fie prea dureros.
Însă ea nu a scos niciun sunet, exceptând un uşor hohot de râs,
amuzată fiind de situaţia în care ne aflam.
S-a auzit un alt fluierat, uşor diferit faţă de cel dinainte, şi amândouă
ne-am îndreptat privirile în direcţia de unde venise, înainte să ne
uităm iar una la alta.
Iar apoi, şi-a dus un picior în spatele celuilalt, aplecându-se într-o
graţioasă reverenţă. Am privit-o, mută de uimire. S-a ridicat
zâmbind şi a luat-o la fugă în direcţia de unde se auzise fluieratul.
I-am urmărit spatele acoperit de sute de floricele brodate, dispărând
printre tufişuri.
Peste o oră, am considerat că puteam coborî. Stăteam la poalele
copacului, realizând că nu ştiam unde mi-erau pantofii. Am căutat
primprejur, încercând să-i găsesc, însă fără succes. M-am dat bătută
şi am decis să găsesc drumul de întoarcere spre palat.
Uitându-mă în jur, mi-am dat seama că asta nu avea să se întâmple
prea curând. Mă rătăcisem.

408
 Capitolul 17

Stăteam lângă copac, cu genunchii la piept, aşteptând. Mama spunea

mereu că asta trebuia să facem dacă ne rătăceam. În felul ăsta am
avut timp să mă gândesc la cele întâmplate.
Cum fusese posibil ca rebelii să pătrundă în palat două zile la rând?
Două zile la rând! Se înrăutăţise într-atât situaţia în oraş de când
începuse Alegerea? Ţinând cont de ce văzusem în Carolina şi de
experienţa mea de la palat, ce se întâmplase era fără precedent.
Aveam picioarele pline de zgârieturi, iar acum, că nu mai trebuia să
mă ascund, simţeam usturimea. Mai era şi o vânătaie undeva
deasupra genunchiului, pe care nu eram sigură de unde o aveam.
Mi-era sete; încercând să mă aşez mai comod, am început să simt
oboseala de pe urma stresului emoţional, mental şi fizic al acelei zile.
Mi-am lăsat capul să se sprijine de trunchiul copacului şi am închis
ochii. Nu intenţionam să adorm. Dar am făcut-o.
Ceva mai târziu, am auzit un zgomot distinct de paşi. Am deschis
brusc ochii, iar pădurea mi s-a părut mai întunecată decât mi-o
aminteam. Oare cât timp dormisem?
Primul meu instinct a fost să mă urc iar în copac, aşa că am
înconjurat rapid trunchiul, călcând pe geanta ruptă a fetei rebele.
Apoi am auzit pe cineva strigându-mă:
— Lady America! Unde eşti?
— Lady America? s-a auzit o altă voce.
Apoi, după o vreme, a venit un ordin dat de o voce sonoră:
— Aveţi grijă să căutaţi peste tot. Dacă au omorât-o, s-ar putea să o fi
spânzurat sau să fi încercat să o îngroape. Fiţi atenţi.
— Da, domnule, a răspuns un cor de voci bărbăteşti.

409
Am tras cu ochiul printre crengile copacilor, concentrându-mă
asupra zgomotului. Am mijit ochii, încercând să disting siluetele
care se mişcau în umbră şi întrebându-mă dacă erau într-adevăr aici
ca să mă salveze. Dar unul dintre soldaţi, care, deşi şchiopăta uşor,
menţinea ritmul, m-a făcut să fiu în sfârşit sigură că veniseră cu
gânduri bune.
O fâşie de lumină a căzut pe chipul lui Aspen, iar eu am luat-o la
fugă.
— Sunt aici! am ţipat. Sunt chiar aici!
Am fugit drept în braţele lui, nepăsându-mi de data asta cine ne
vedea.
— Slavă Domnului! a răsuflat el uşurat, cu nasul în părul meu.
Apoi întorcându-se către ceilalţi:
— Am găsit-o! E în viaţă!
Aspen s-a aplecat şi m-a ridicat în braţe, legănându-mă ca pe un
copil.
— Mi-era groază că te vom găsi moartă pe undeva. Ai păţit ceva?
— Picioarele mă ustură puţin.
O secundă mai târziu, mai mulţi soldaţi ne înconjuraseră,
felicitându-l pe Aspen.
— Lady America, a spus comandantul lor, eşti rănită în vreun fel?
Am clătinat din cap.
— Am doar nişte zgârieturi pe picioare.
— Au încercat să îţi facă rău?
— Nu. Nu au apucat să mă ajungă din urmă.
A părut un pic şocat.
— Nu cred că vreuna dintre celelalte fete ar fi putut să îi întreacă.
Am zâmbit, în sfârşit liniştită.
— Niciuna dintre celelalte fete nu e din Cinci.
Pe câţiva soldaţi i-a bufnit râsul, inclusiv pe Aspen.
— Bine spus. Hai să te ducem înapoi.
A trecut în faţa noastră şi le-a strigat celorlalţi soldaţi:
— Fiţi cu ochii-n patru. S-ar putea să mai fi rămas încă prin zonă.
410
În timp ce mergeam, Aspen îmi vorbea cu glas scăzut:
— Ştiu că eşti iute de picior şi deşteaptă, dar mi-a fost îngrozitor de
frică.
— L-am minţit pe ofiţer, am şoptit.
— Ce vrei să spui?
— M-au ajuns din urmă, într-un final.
Aspen s-a uitat la mine îngrozit.
— Nu mi-au făcut nimic, dar o fată m-a văzut. A făcut o reverenţă şi
a fugit mai departe.
— O reverenţă?
— Şi eu am fost surprinsă. Nu părea deloc furioasă sau
ameninţătoare. De fapt, arăta ca o fată obişnuită.
Mi-am amintit de comparaţia pe care o făcuse Maxon între cele două
grupuri de rebeli şi am ştiut că fata aceea trebuia să fi fost din nord.
Nu dădea semne de agresivitate, doar voinţa de a-şi duce sarcina la
îndeplinire. Şi nu era nicio îndoială că atacul petrecut cu o noapte în
urmă fusese lansat de Sudici. Asta însemna că atacurile nu erau doar
succesive, ci conduse de grupuri diferite? Oare Nordicii ne
urmăreau, aşteptând să fim sleiţi de puteri, după atacul Sudicilor?
Gândul că rebelii spionau palatul cu atâta vigilenţă era înfricoşător.
În acelaşi timp, atacul în sine fusese aproape amuzant. Intraseră pur
şi simplu pe uşa din faţă? Câte ore petrecuseră în palat, adunându-şi
comorile? Asta mi-a adus aminte de ceva.
— Fata avea cărţi cu ea, un morman întreg, am spus.
Aspen a încuviinţat.
— Se pare că asta se întâmplă des. N-am idee ce fac cu ele. Bănuiesc
că le folosesc pentru foc. Cred că e frig acolo unde stau ei.
— Hmm, am răspuns, nefiind convinsă.
Dacă eu aş fi avut nevoie de vreascuri pentru foc, m-aş fi gândit la
locuri mult mai accesibile de unde să le iau decât palatul. Şi faptul că
fata părea aşa de disperată să recupereze cărţile mă făcea să fiu
sigură că era ceva mai mult de atât la mijloc.
Ne-a luat aproape o oră de mers la pas domol ca să ajungem la palat.
411
Chiar dacă era rănit, Aspen nu mi-a dat drumul nicio secundă. De
fapt, părea să se bucure de plimbare, în ciuda efortului. Şi eu mă
bucuram.
— Următoarele câteva zile s-ar putea să fiu ocupat, dar voi încerca să
vin să te văd curând, mi-a şoptit Aspen, în timp ce traversam peluza
întinsă şi acoperită cu iarbă care ducea la palat.
— OK, am răspuns eu încet.
A schiţat un zâmbet şi a privit în faţă, iar eu i-am urmat exemplul,
admirând priveliştea. Palatul strălucea în soarele ce apunea, cu
ferestre luminate la fiecare etaj. Nu îl văzusem aşa niciodată. Era
superb.
Dintr-un motiv sau altul, credeam că Maxon avea să fie acolo,
aşteptându-mă în spatele porţilor. Nu era. Nu era nimeni. Aspen
primise ordine să mă ducă în aripa spitalului, ca doctorul Ashlar să
îmi poată îngriji picioarele, în timp ce un alt soldat înştiinţa familia
regală că fusesem găsită vie.
Întoarcerea mea a trecut neobservată. Stăteam singură pe patul de
spital cu picioarele bandajate şi aşa am rămas până am adormit.

Am auzit pe cineva strănutând.

Am deschis ochii, derutată o clipă până să-mi amintesc unde eram.
Am clipit, uitându-mă în jur.
— Nu am vrut să te trezesc, a spus Maxon încet. Ar trebui să te culci
la loc.
Stătea pe un scaun lângă patul meu, atât de aproape, încât putea
să-şi sprijine capul de cotul meu dacă voia.
— Cât e ceasul? am întrebat eu, frecându-mă la ochi.
— Aproape două.
— Noaptea?
Maxon a încuviinţat. M-a privit cu atenţie şi deodată mi-am făcut
griji pentru felul în care arătam. Îmi spălasem faţa şi îmi prinsesem
părul după ce mă întorsesem, dar eram destul de sigură că aveam o
urmă de pernă imprimată pe obraz.
412
— Tu nu dormi niciodată? l-am întrebat.
— Ba da. Doar că sunt ţinut în priză mare parte din timp.
— Risc profesional? am întrebat, ridicându-mă ceva mai sus pe
pernă.
A schiţat un zâmbet.
— Ceva de genul ăsta.
A urmat o pauză lungă în timp ce stăteam acolo, nefiind siguri ce să
ne spunem în continuare.
— M-am gândit la ceva astăzi, când eram în pădure, am spus eu cu
detaşare.
A zâmbit larg, bucuros să vadă cât de uşor depăşisem incidentul.
— Chiar aşa?
— Era despre tine.
S-a apropiat uşor, ochii lui căprui privind adânc în ai mei.
— Ia spune.
— Păi am început eu, mă gândeam la cum erai aseară, când Elise şi
Kriss nu erau în sala de refugiu, la cât erai de îngrijorat. Şi apoi
astăzi, te-am văzut încercând să fugi după mine când au venit
rebelii.
— Am încercat. Îmi pare aşa de rău.
A clătinat din cap, ruşinat că nu făcuse mai mult.
— Nu sunt supărată, i-am explicat. Tocmai asta e. Când eram acolo
de una singură, m-am gândit la cât de îngrijorat erai probabil pentru
toată lumea. Şi nu pot să pretind că ştiu ce simţi pentru fiecare, dar
ştiu că noi doi nu suntem tocmai în lumina reflectoarelor în
momentul ăsta.
L-a bufnit râsul.
— Am văzut şi zile mai bune.
— Dar cu toate astea ai alergat după mine. Ai pus-o pe Kriss în
braţele unui soldat pentru că nu putea să fugă. Încerci să ne ţii pe
toate în siguranţă. Deci de ce ai răni-o vreodată pe una dintre noi?
A tăcut, nefiind sigur unde voiam să ajung.
— Acum înţeleg. Dacă eşti aşa preocupat de siguranţa noastră, nu
413
aveai cum să o pedepseşti în felul acela pe Marlee. Sunt sigură că ai fi
oprit totul dacă ai fi putut.
A oftat.
— Fără să stau pe gânduri.
— Ştiu.
Şovăind, Maxon s-a întins peste pat după mâna mea. L-am lăsat să
mi-o ia într-a lui.
— Îţi aminteşti când ţi-am spus că vreau să-ţi arăt ceva?
— Da.
— Să nu uiţi, da? E în curs de pregătire. Poziţia asta vine cu multe
îndatoriri şi nu sunt întotdeauna plăcute. Dar câteodată… câteodată
poţi face lucruri măreţe.
Nu am înţeles la ce se referea, dar am dat din cap.
— Dar presupun că va trebui să aştepte până când vei termina
proiectul la care lucrezi. Ai rămas un pic în urmă.
— Pfiu! am exclamat, retrăgându-mi mâna din a lui Maxon ca să-mi
acopăr ochii.
Uitasem complet de recepţie. M-am uitat din nou la el.
— Încă se aşteaptă să facem asta? Au avut loc două atacuri ale
rebelilor, iar eu mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei pierdută în
pădure. O vom da în bară.
Maxon m-a privit cu multă compasiune.
— Va trebui să reuşeşti cumva.
Mi-am lăsat capul să cadă înapoi pe pernă.
— Va fi un dezastru.
A râs uşor.
— Nu-ţi face griji. Chiar dacă nu te vei descurca la fel de bine
precum celelalte, nu m-ar lăsa inima să te dau afară.
Ceva din replica lui a sunat ciudat. M-am ridicat din nou.
— Vrei să spui că, dacă fetele nu fac treabă bună, una dintre ele ar
putea fi dată afară?
Maxon a ezitat un moment, neştiind cum să răspundă.
— Maxon?
414
A oftat.
— Mai am în jur de două săptămâni până când va trebui să fac o
nouă eliminare. Organizarea acestor recepţii se vrea un criteriu de
departajare important. Tu şi Kriss aveţi sarcina cea mai dificilă. O
relaţie nouă, mai puţini oameni care să susţină munca; şi deşi cultura
lor e una bazată pe sărbători, italienii sunt uşor de jignit. Unde mai
pui şi faptul că abia aţi apucat să pregătiţi ceva…
M-am întrebat dacă se vedea cum sângele îmi dispărea din obraji.
— Nu ar trebui să vă ajut, dar dacă ai nevoie de ceva, te rog să-mi
spui. Nu vă pot trimite pe niciuna dintre voi acasă.
Când ne certaserăm prima oară, pe o chestie stupidă din cauza lui
Celeste, inima mea fusesem sfâşiată de durere. După aceea, când
Marlee plecase atât de brusc, crezusem că nu o să-mi mai revin
niciodată. Eram sigură că, de fiecare dată când ceva îmi bloca
drumul, bucăţi din mine se spulberau. Dar mă înşelam.
Acolo, pe acel pat de spital, inima mea a fost frântă pentru prima
dată de Maxon Schreave. Iar suferinţa pe care o simţeam era
inimaginabilă. Până în acel moment, putusem să-mi spun că era
doar în imaginaţia mea ceea ce văzusem petrecându-se între el şi
Kriss, dar acum ştiam cu certitudine.
O plăcea. Poate că la fel de mult cât mă plăcea pe mine.
Am acceptat oferta lui de a mă ajuta, incapabilă să mai spun altceva.
Mi-am impus să-mi iau înapoi inima, ca să nu o poată avea. Eu şi
Maxon începuserăm prin a fi prieteni şi poate că doar asta eram
meniţi să fim: buni prieteni. Cu toate astea eram distrusă.
— Ar fi cazul să plec, s-a scuzat el. Ai nevoie de odihnă. Ai avut o zi
foarte grea.
Mi-am dat ochii peste cap. Era puţin spus.
Maxon s-a ridicat şi şi-a aranjat costumul.
— Aveam mult mai multe să-ţi spun. Chiar am crezut că te-am
pierdut astăzi.
Am ridicat din umeri.
— Sunt bine. Serios.
415
— Văd asta acum, însă timp de câteva ore bune, am fost forţat să mă
pregătesc pentru ce era mai rău.
A ezitat, măsurându-şi cuvintele.
— De obicei, cu tine pot discuta cel mai uşor despre ceea ce suntem.
Dar am sentimentul că nu e cel mai înţelept lucru să facem asta chiar
acum.
Ferindu-mi privirea, am dat uşor din cap. Nu puteam să încerc să
vorbesc despre sentimentele mele pentru o persoană căreia în mod
evident îi plăcea de altcineva.
— Uită-te la mine, America, mi-a cerut el cu blândeţe.
L-am ascultat.
— Nu mă deranjează asta. Pot să aştept. Vreau doar să ştiu… Nu
sunt în stare să găsesc cuvinte suficient de mari pentru a spune cât
de uşurat sunt că eşti aici, întreagă. Nu am fost niciodată mai
recunoscător pentru ceva.
Am amuţit de emoţie, aşa cum mi se întâmpla de fiecare dată când
atingea corzile sensibile ale sufletului meu. O parte din mine era
neliniştită de cât de uşor mă încredeam în vorbele lui.
— Noapte bună, America.

416
 Capitolul 18

Era luni noaptea. Sau marţi dimineaţa. Era aşa de târziu, încât era
greu de spus.
Eu şi Kriss lucraserăm toată ziua, căutând fâşii potrivite de material
pe care majordomii să le atârne, alegându-ne hainele şi bijuteriile,
selectând vesela, stabilind în linii mari meniul şi ascultând un
profesor de limbi străine vorbind în italiană, în speranţa că tot o să se
lipească de noi ceva. Cel puţin eu aveam avantajul că ştiam spaniolă,
ceea ce m-a ajutat să prind mai repede limba. Kriss, pe de altă parte,
făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să ţină pasul.
Ar fi trebuit să fiu extenuată, dar nu puteam să mă gândesc la
altceva decât la vorbele lui Maxon.
Ce se întâmplase între el şi Kriss? De ce era dintr-odată aşa de
apropiată de el? De ce-mi păsa atât de mult?
Dar era vorba despre Maxon.
Şi oricât încercam să dau înapoi, încă ţineam la el. Nu eram pregătită
să renunţ.
Trebuia să existe o cale ca să-i dau de capăt acelei situaţii. Analizând
tot ce se întâmpla, căutând să separ problemele unele de altele, am
ajuns la concluzia că toate piesele se încadrau într-una din patru
categorii.
Sentimentele mele pentru Maxon. Sentimentele lui Maxon pentru
mine. Orice era ceea ce se petrecea între mine şi Aspen şi ceea ce
simţeam eu faţă de faptul de a deveni prinţesă cu adevărat.
Dintre toate lucrurile care-mi zburau prin minte în acel moment,
simţeam că, de fapt, chestia cu asumarea rolului de prinţesă era cel
mai uşor de abordat. Cel puţin în privinţa asta, deţineam un avantaj.

417
Îl aveam pe Gregory.
M-am dus spre scaunul meu de pian, am scos de acolo jurnalul lui şi
am sperat din toată inima că avea să mă ajute cu nişte vorbe
înţelepte. Nu se născuse cu sânge regal în vine; probabil că fusese
nevoite să se adapteze. Având în vedere ce scrisese în însemnarea lui
de Halloween, se pregătea deja pentru o schimbare majoră în
viitorul său.
Am ridicat coperţile, protejându-i cuvintele de ochii lumii şi m-am
cufundat în lectură.

Îmi doresc să întruchipez idealul american de modă veche. Am o familie

frumoasă şi sunt foarte bogat; şi ambele valori se potrivesc acestei
imagini, fiindcă nu mi-au fost oferite pe tavă. Oricine mă vede ştie cât de
mult am muncit ca să obţin ceea ce am.
Însă faptul că am putut să mă folosesc de poziţia mea, să dăruiesc atât de
mult unde alţii ori nu au vrut, ori nu au putut, m-a transformat
dintr-un miliardar anonim într-un filantrop. Cu toate astea, nu mă pot
opri aici. Vreau să fac mai mult, sa fiu mai mult. Wallis e la conducere,
nu eu, aşa că trebuie să fac astfel încât să-i dau publicului lucrurile de
care are nevoie, fără să fiu văzut ca un uzurpator. S-ar putea să vină o
vreme când voi putea să conduc şi să acţionez aşa cum socotesc eu că e
bine. Deocamdată voi respecta regulile şi voi merge cât de departe pot
astfel.

Am încercat să extrag o învăţătură din cuvintele lui. Spunea să-ţi

foloseşti poziţia. Spunea să respecţi regulile. Spunea să nu-ţi fie
teamă.
Poate că ar fi trebuit să fie suficient, dar nu era. Simţeam că nu-mi
era de niciun folos. De vreme ce Gregory mă dezamăgise, mai era un
singur om pe care mă puteam baza. M-am aşezat la birou, am scos
un pix şi o hârtie şi am scris în grabă o scrisoare scurtă către tatăl
meu.

418
 Capitolul 19

A doua zi a trecut pe nesimțite și, deodată, și eu și Kriss ne-am trezit

în drum spre recepţia celorlalte fete, îmbrăcate în nişte rochii cenuşii,
sobre.
— Care-i planul? a întrebat Kriss în timp ce traversam coridorul.
Am stat să mă gândesc o clipă. Nu îmi plăcea Celeste şi nu m-ar fi
deranjat să o văd dând greş, dar nu eram sigură că îi doream un eşec
la o asemenea scară.
— Vom fi politicoase, dar fără să le ajutăm. Le vom urmări pe Silvia
şi pe regină pentru indicaţii. Vom absorbi cât de multă informaţie
putem… şi vom lucra toată noaptea ca a noastră să iasă şi mai bine.
— În regulă, a oftat ea. Să mergem.
Am ajuns la timp, ceea ce era crucial în cultura oaspeţilor, dar fetele
erau deja la limita dezastrului. Era ca şi cum Celeste îşi punea
singură beţe în roate. În timp ce Elise şi Natalie erau îmbrăcate în
nuanţe respectabile de albastru-închis, rochia lui Celeste era practic
albă. Dacă şi-ar fi pus şi un voal pe cap, ar fi arătat ca o mireasă. Ca
să nu mai spun cât de decoltată era, mai ales în comparaţie cu
nemţoaicele. Cele mai multe purtau mâneci lungi până la
încheietură, în ciuda vremii călduroase.
Natalie fusese desemnată să se ocupe de flori şi îi scăpase un
amănunt: crinii erau de obicei folosiţi la înmormântări. Toate
aranjamentele florale au trebuit să fie îndepărtate în grabă.
Elise, deşi clar mai agitată decât era de obicei, părea să fie
întruchiparea calmului. Pentru invitaţii noştri, ea avea să pară
vedeta recepţiei.
Mă simţeam intimidată, încercând din greu să comunic cu femeile

419
din Federaţia Germană, care vorbeau foarte prost engleza, în special
acum că aveam în cap numai italiană. Am încercat să fiu primitoare
şi, până la urmă, în ciuda înfăţişării lor severe, doamnele au fost
destul de prietenoase.
Mi-am dat seama destul de curând că adevăratul pericol venea din
partea Silviei. În vreme ce regina le ajuta cu bunăvoinţă pe fete să se
ocupe de musafirii germani, Silvia făcea înconjurul camerei, ochilor
ei ageri nescăpându-le nimic. După câte se părea, avea deja pagini
întregi de notiţe înainte ca recepţia să se fi încheiat. Eu şi Kriss am
realizat imediat că singura noastră speranţă era să o facem pe Silvia
să se îndrăgostească de recepţia pe care aveam să o organizăm.
În dimineaţa următoare, Kriss a venit la mine în cameră împreună cu
slujnicele ei şi ne-am pregătit împreună. Voiam să arătăm suficient
de asemănător încât să fie dar că noi eram gazdele, însă nu atât de
mult încât să cădem în ridicol. Era într-un fel amuzant să am atâtea
fete în camera mea. Slujnicele se cunoşteau şi vorbeau cu însufleţire
în spatele nostru în timp ce lucrau. Îmi amintea de atmosfera de pe
vremea când May mă vizitase.
Cu doar câteva ore înainte de sosirea oaspeţilor, eu şi Kriss ne-am
îndreptat spre salon, ca să mai verificăm totul încă o dată. Spre
deosebire de cealaltă recepţie, renunţaserăm la cartonaşele pentru
mese şi urma să-i lăsăm pe invitaţi să stea oriunde doreau. Orchestra
se afla deja în sala pentru repetiţii şi, ca bonus, se părea că
materialele pe care le aleseserăm pentru decoraţii creau o acustică
excelentă.
I-am aranjat colierul lui Kriss, în timp ce ne testam reciproc
cunoştinţele de italiană pentru ultima dată. Vorbea fără urmă de
accent.
— Mulţumesc, a spus ea.
— Grazie, am răspuns.
— Nu, nu, a continuat, întorcându-se spre mine. Chiar îţi
mulţumesc. Ai făcut o treabă extraordinară şi… Nu ştiu. Mă
gândeam că, după întâmplarea cu Marlee, s-ar putea să renunţi.
420
Mi-era teamă că va trebui să fac toate astea singură, dar ai muncit
aşa de mult! Te-ai descurcat minunat.
— Mulţumesc. Şi tu la fel. Nu ştiu dacă aş fi supravieţuit lucrând
împreună cu Celeste. Alături de tine, toată munca a părut o joacă.
Kriss a zâmbit. Chiar aşa era. Fata asta era neobosită.
— Şi ai dreptate, mi-a fost greu fără Marlee, dar nu aş renunţa. Va fi
grozav!
Kriss şi-a muşcat buza şi a stat pe gânduri o secundă. Mi-a vorbit pe
nerăsuflate, de parcă altfel şi-ar fi pierdut curajul:
— Să înţeleg deci că rămâi în competiţie? Încă îl vrei pe Maxon?
Nu era ca şi cum nu ştiam de ce ne aflam toate aici, dar nicio altă fată
nu pusese problema aşa. M-a luat pe neaşteptate şi m-am întrebat
dacă era cazul să-i răspund. Şi dacă o făceam, ce i-aş fi spus?
— Fetelor! a ciripit Silvia, intrând grăbită pe uşă.
Niciodată nu fusesem mai recunoscătoare să o văd pe femeia asta.
— E aproape timpul. Sunteţi gata?
În urma ei a intrat regina, afişând un calm liniştitor şi echilibrând
astfel energia Silviei. A studiat încăperea, admirându-ne munca. Am
simţit o profundă uşurare când am văzut-o zâmbind.
— Aproape gata, a spus Kriss. Mai avem doar câteva detalii de pus
la punct. Pentru unul dintre ele, în mod special, avem nevoie de
dumneavoastră şi de Majestatea Sa.
— Da? a întrebat Silvia curioasă.
Regina s-a apropiat de noi, în timp ce ochii ei negri scânteiau de
căldură şi mândrie.
— Decorul e minunat. Şi amândouă arătaţi superb.
— Mulţumim, am răspuns în cor.
Rochiile bleu-deschis cu accente aurii fuseseră ideea mea. Festive şi
frumoase, dar nu prea exagerate.
— Ei bine, poate că ne-aţi observat colierele, a continuat Kriss.
Ne-am gândit că, dacă ar fi similare, i-ar ajuta pe invitaţi să ne
recunoască drept gazde.
— O idee excelentă, a apreciat Silvia, mâzgălind ceva pe clipboard.
421
Eu şi Kriss ne-am zâmbit.
— Din moment ce şi dumneavoastră sunteţi gazde aici, ne-am
gândit că ar trebui să aveţi unele la fel, am adăugat eu, în timp ce
Kriss lua cutiile de pe masă.
— Nu-mi vine să cred! a exclamat regina cu răsuflarea tăiată.
— Pentru… pentru mine? a întrebat Silvia.
— Bineînţeles, a spus Kriss cu drăgălăşenie, oferindu-le bijuteriile.
— Amândouă ne-aţi ajutat atât de mult. Este şi proiectul
dumneavoastră, am susţinut eu.
Se vedea cât de mişcată era regina de gestul nostru, dar Silvia
rămăsese efectiv fără cuvinte. Mi-am pus deodată întrebarea dacă la
palat îi acorda cineva vreodată vreun fel de atenţie. Într-adevăr,
ideea ne venise cu o zi în urmă, gândindu-ne că era o modalitate
bună de a o atrage pe Silvia, de partea noastră, dar acum mă
bucuram că reuşiserăm să facem mai mult de atât.
Silvia putea fi enervantă câteodată, dar, în fond, se străduia să ne
instruiască pentru binele nostru. Mi-am jurat că voi avea grijă să-i
mulţumesc mai des.
Un majordom ne-a anunţat că oaspeţii noştri începuseră să sosească,
iar eu şi Kriss ne-am aşezat de-o parte şi de alta a porţilor duble,
întâmpinându-i pe măsură ce intrau în palat. Orchestra a început să
cânte în surdină, slujnicele circulau cu tăvi de aperitive şi, cu asta,
totul era pregătit.
Elise, Celeste şi Natalie se îndreptau spre noi, surprinzător de
punctuale. De îndată ce au zărit aranjamentul nostru – materialul
bogat ce acoperea pereţii mohorâţi, ornamentele strălucitoare ce se
înălţau în mijlocul meselor, abundenţa de flori – Elise şi Celeste s-au
întristat. Natalie, pe de altă parte, era prea încântată ca să-i pese.
— Miroase ca în grădină, a suspinat ea, plutind prin sală.
— Parcă un pic prea mult, a adăugat Celeste. O să le daţi oamenilor
dureri de cap.
Puteai să te bazezi întotdeauna pe ea să găsească neajunsuri în ceva
frumos.
422
— Încercaţi să vă aşezaţi la mese diferite, le-a sugerat Kriss, în timp
ce se împrăştiau prin sală. Italienii sunt aici ca să-și facă prieteni.
Celeste a scos un sunet dezaprobator, de parcă aspectul ăsta o
incomoda. Am avut de gând să-i spun să se potolească: noi ne
purtaserăm exemplar la recepţia ei. Dar între timp am auzit
zumzăitul vesel al conversaţiei dintre italience care traversau holul
şi am uitat cu totul de ea.
Cel mai bun cuvânt pentru a le descrie pe doamnele din Italia era
„monumental”. Erau înalte, cu pielea aurie şi incredibil de frumoase.
Şi de parcă asta nu era de ajuns, toate aveau suflet bun. Parcă
răspândeau raze de soare, înseninând totul în jurul lor.
Monarhia italiană era chiar mai tânără decât cea a Illéei. Nu
răspunseseră tentativelor noastre de împrietenire de-a lungul anilor,
conform dosarului pe care îl citisem, iar asta era prima dată când ne
abordaseră. Această întâlnire era primul pas către o relaţie mai
apropiată cu un stat în plină dezvoltare. Mă speriase gândul la
responsabilitatea pe care o aveam, până când intraseră în sală, iar
amabilitatea lor îmi alungase grijile. Ne-au sărutat pe mine şi pe
Kriss pe ambii obraji şi au strigat Salve! Am încercat bucuroasă să mă
ridic la nivelul lor de entuziasm.
Am stâlcit câteva din expresiile în italiană, dar vizitatorii noştri au
fost plini de graţie, tratându-mi greşelile cu umor şi ajutându-mă să
le corectez. Engleza lor era fantastică şi ne-am complimentat reciproc
rochiile şi coafurile. Se părea că făcuserăm impresie bună, cel puţin
prin înfăţişare, iar asta m-a ajutat să mă relaxez.
Am ajuns să petrec o mare parte din seară aşezată lângă Orabella şi
Neomi, două dintre verişoarele prinţesei.
— E delicios! a izbucnit Orabella, ridicându-şi paharul de vin.
— Ne bucurăm că-ţi place, am răspuns, temându-mă că păream prea
timidă. Erau aşa de zgomotoase când vorbeau.
— Trebuie să încerci şi tu! a insistat ea.
Nu mai băusem nimic de la petrecerea de Halloween şi nu eram de
fel o mare amatoare de alcool. Cu toate astea, nu am vrut să fiu
423
nepoliticoasă, aşa că am luat paharul pe care mi l-a oferit şi am băut
o gură.
Era nemaipomenit. Şampania era toată numai bule, iar vinul de un
roşu-intens îmbina o multitudine de arome, care-şi disputau pe rând
întâietatea.
— Mmm! am murmurat eu.
— Acum ia zi, m-a abordat Noemi, atrăgându-mi atenţia asupra ei.
Acest Maxon e tare chipeş. Cum pot să intru şi eu în Alegere?
— Cu un morman de acte şi hârtii, am glumit.
— Asta-i tot? Unde mi-e pixul?
Orabella a intervenit:
— O să iau şi eu nişte hârtii din alea. Mi-ar face mare plăcere să-l iau
pe Maxon acasă.
Am râs.
— Crede-mă, e cam haos pe aici.
— Îţi mai trebuie vin, a insistat Noemi.
— Absolut! a susţinut-o Orabella şi au chemat un majordom să-mi
umple paharul.
— Ai fost vreodată în Italia? m-a întrebat Noemi.
Am clătinat din cap.
— Înainte de Alegere, nu mi-am părăsit niciodată provincia.
— Trebuie neapărat să vii! a insistat Orabella. Poţi să stai cu mine
oricând.
— Mereu monopolizezi compania, s-a plâns Noemi. Va sta cu mine.
Simţeam vinul încălzindu-mă din cap până-n picioare, iar
entuziasmul lor mă înveselea peste măsură.
— Deci sărută bine? a întrebat Noemi.
M-am înecat puţin cu înghiţitura pe care o luasem, retrăgându-mi
paharul de la buze pentru a râde. Încercam să nu mă dau prea tare
de gol, dar şi-au dat seama.
— Cât de bine? a vrut să ştie Orabella.
Când nu am răspuns, a fluturat din mână.
— Mai bea nişte vin! a exclamat ea.
424
Le-am arătat acuzator cu degetul, realizând ce făceau de fapt.
— Voi două aveţi o influenţă proastă!
Şi-au aruncat capetele pe spate râzând şi nu m-am putut abţine să nu
fac la fel. Ce-i drept, discuţiile ca-ntre fete erau mult mai tentante
când nu concuram toate pentru acelaşi tip, dar nu mă puteam lăsa
prinsă în jocul lor.
M-am hotărât să plec înainte să sfârşesc sub masă.
— E foarte romantic. Atunci când vrea să fie, le-am mărturisit.
Au bătut din palme şi au râs în timp ce mă îndepărtam înveselită de
voioşia lor.
După ce am băut nişte apă şi am mâncat, am interpretat la vioară
câteva dintre cântecele populare pe care le învăţasem, iar sala mi s-a
alăturat. Cu coada ochiului, am zărit-o pe Silvia luându-şi notiţe în
timp ce bătea din picior pe ritmul muzicii.
Când Kriss s-a ridicat şi a propus un toast în cinstea reginei şi a
Silviei pentru ajutorul pe care ni-l oferiseră, toată sala le-a aplaudat.
Când am ridicat paharul în cinstea oaspeţilor noştri, aceştia au chiuit
de încântare, dându-şi paharele pe gât şi apoi azvârlindu-le de
pereţi. Eu şi Kriss nu ne aşteptaserăm la asta şi am ridicat din umeri
înainte să procedăm la fel cu ale noastre.
Sărmanele slujnice alergau de colo-colo ca să strângă cioburile, în
timp ce orchestra s-a pus din nou pe treabă şi toată lumea a început
să danseze. Atracţia serii a fost Natalie care a executat un soi de dans
în mijlocul mesei, ceea ce o făcea să arate ca o caracatiţă.
Regina Amberly stătea într-un colţ, purtând o conversaţie jovială cu
regina Italiei. Am simţit un val de satisfacţie urmărindu-le şi eram
atât de absorbită, încât aproape că am sărit în sus când Elise mi s-a
adresat.
— A voastră a ieşit mai bine, a spus ea reticentă, dar cu sinceritate.
Aţi pus la cale o recepţie într-adevăr fantastică.
— Mersi. Mi-am făcut griji o vreme – am început aşa de prost.
— Ştiu. Asta face reuşita voastră şi mai demnă de laudă. Totul arată
de parcă aţi fi lucrat săptămâni întregi.
425
A aruncat o privire prin cameră, uitându-se lung la decorul
strălucitor.
Am pus o mână pe umărul ei.
— Ştii, Elise, oricine putea să-şi dea seama ieri că, din echipa ta, tu ai
muncit cel mai mult. Sunt sigură că Silvia va avea grijă ca Maxon să
ştie asta.
— Crezi?
— Desigur. Şi îţi promit, dacă asta e vreun fel de competiţie, iar tu
vei pierde, o să-i spun chiar eu lui Maxon ce treabă bună ai făcut.
M-a privit pe sub pleoapele înguste.
— Ai face tu aşa ceva?
— Sigur. De ce nu? i-am spus zâmbind.
Elise a clătinat din cap.
— Te admir pentru ceea ce eşti. Te consider o persoană integră. Dar
trebuie să înţelegi că suntem într-o competiţie, America.
Zâmbetul mi-a dispărut.
— Nu aş minţi şi nu aş spune nimic rău despre tine, însă nu m-aş da
peste cap să te laud în faţa lui Maxon. Nu aş putea.
— Nu trebuie să fie aşa, am spus eu încet.
A clătinat din cap.
— Ba da. Aici nu e vorba de un premiu oarecare. Sunt la mijloc un
soţ, o coroană, un viitor. Şi tu probabil că ai avea cel mai mult de
câştigat sau de pierdut din competiţia asta.
Stăteam acolo, fără să pot spune ceva. Crezusem că eram prietene.
Cu excepţia lui Celeste, chiar aveam încredere în fetele astea. Eram
oare prea oarbă ca să văd cât de hotărâte erau să câştige?
— Nu înseamnă că nu îmi place de tine, a continuat ea. Te admir
sincer. Dar nu pot să te susţin în lupta asta.
Am încuviinţat, încă meditând la ce îmi spusese. Era evident că nu
eram implicată în Alegere cu aceeaşi forţă mentală ca ea. Încă un
aspect care mă făcea să mă îndoiesc de capacitatea mea de a
îndeplini rolul de prinţesă.
Elise i-a zâmbit cuiva peste umărul meu şi, întorcându-mă, le-am
426
văzut pe prinţesele italiene îndreptându-se spre noi.
— Mă scuzaţi. Pot să o răpesc pe gazda noastră, vă rog? a întrebat
una dintre ele cu un accent fermecător.
Elise a făcut o reverenţă înainte să se întoarcă pe ringul de dans. Am
încercat să-mi scot din minte acea conversaţie şi să mă concentrez
asupra persoanei pe care trebuia să o impresionez.
— Prinţesă, îmi cer scuze că nu am apucat să stăm prea mult de
vorbă astăzi, am spus, făcând la rândul meu o reverenţă.
— Oh, nu! Ai fost foarte ocupată. Verişoarele mele te adoră!
Am râs.
— Sunt foarte simpatice.
Nicoletta m-a luat deoparte într-un colţ al camerei.
— Am fost reticenţi în a stabili relaţii cu Illéa. Poporul nostru este
mult mai… liber ca al vostru.
— Îmi dau seama.
— Nu, nu, a spus ea cu seriozitate. Mă refer la libertăţile personale. Se
bucură de mai multe decât voi. Încă aveţi castele, nu-i aşa?
Înţelegând deodată că asta era mai mult decât o conversaţie
prietenească, am încuviinţat.
— Suntem la curent cu evenimentele, bineînţeles. Ştim ce se
întâmplă aici. Revoltele, rebelii. Se pare că poporul nu e mulţumit?
Nu eram sigură ce să spun.
— Maiestatea Voastră, nu ştiu dacă sunt cea mai potrivită persoană
cu care să vorbiţi despre asta. Eu nu prea am control asupra
lucrurilor de acest fel.
Nicoletta mi-a luat mâinile într-ale ei.
— Dar ai putea.
M-a trecut un fior. Oare spunea ce credeam eu?
— Am văzut ce s-a întâmplat cu fata aceea. Cea cu părul blond, a
şoptit ea.
Am încuviinţat.
— Marlee. Era prietena mea cea mai bună.
Prinţesa a zâmbit.
427
— Şi te-am văzut şi pe tine. Camerele de filmat nu au surprins mare
lucru, dar te-am urmărit fugind, luptându-te.
Mă privea la fel cum o făcuse regina Amberly în acea dimineaţă. Pe
chip i se citea mândria.
— Suntem mai mult decât interesaţi să legăm o prietenie cu o
naţiune puternică, dacă acea naţiune se poate schimba. Neoficial,
dacă există ceva cu care te putem ajuta să obţii coroana, dă-ne de
ştire. Te vom sprijini în totalitate.
Mi-a strecurat o bucată de hârtie în mână şi a plecat. Întorcându-se
cu spatele, a strigat ceva în italiană şi sala a vuit de entuziasm. Nu
aveam buzunare, aşa că am îndesat rapid bileţelul în sân, sperând că
nimeni nu va observa.
Recepţia noastră a durat mult mai mult decât prima şi am suspectat
că musafirii noştri se distrau prea bine ca să dorească să plece. Dar,
cu toate că a ţinut mult, totul a trecut ca un vis.
Câteva ore mai târziu, mă îndreptam spre camera mea, complet
frântă. Eram mult prea sătulă ca să mă pot gândi la cină şi, deşi abia
se făcuse seară, ideea de a mă băga în pat era foarte atrăgătoare.
Înainte de a apuca să mă uit măcar spre pat, Anne a venit la mine cu
o surpriză. Am ţipat uşor şi i-am luat imediat scrisoarea din mână.
Cei care lucrau la poştă meritau toate laudele; se mişcau foarte
repede.
Am rupt plicul şi am ieşit pe balcon, lăsând cuvintele tatălui meu şi
ultimele raze de soare să mă mângâie în acelaşi timp.

Dragă America,
Va trebui să-i scrii o scrisoare lui May cât de curând. Când a văzut că
doar eu am primit veşti de la tine, a fost foarte dezamăgită. Să fiu sincer,
şi eu am fost luat un pic prin surprindere. Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar
în niciun caz la ce m-ai întrebat tu.
În primul rând, e adevărat. Când am venit în vizită, am vorbit cu Maxon
şi el şi-a exprimat foarte clar intenţiile în ceea ce te priveşte. Nu cred că îi
stă în caracter să fie altfel decât sincer şi am simţit (şi încă simt) că ţine
428
foarte mult la tine. Cred că, dacă tot procesul ar fi fost mai simplu, te-ar fi
ales deja. Personal, cred că ezitarea vine din partea ta. Greşesc, cumva?
Răspunsul pe scurt este da. Sunt de acord în privinţa lui Maxon şi, dacă
tu vrei să fii cu el, îţi voi susţine decizia. Dacă nu, te voi susţine oricum.
Te iubesc şi vreau să fii fericită. Poate că asta va însemna să trăieşti în
căsuţa noastră înghesuită, în loc să stai la palat. Pe mine nu mă
deranjează.
Cât despre cealaltă întrebare, trebuie să răspund tot da şi la asta.
America, ştiu că nu ai prea multă încredere în tine, dar trebuie să devii
conştientă de valoarea ta. Ani de-a rândul ţi-am spus că eşti talentată,
dar nu ne-ai crezut până când nu ai primit din ce în ce mai multe
solicitări la evenimente. Îmi amintesc ziua în care ai văzut că ai toată
săptămâna ocupată şi ai ştiut că era datorită vocii şi talentului tău. Erai
atât de mândră. Era ca şi cum deveniseşi dintr-odată conştientă de tot
ceea ce erai în stare. Iar noi ţi-am spus… că eşti frumoasă, dar nu sunt
sigur că te-ai văzut vreodată aşa până când nu ai fost selectată pentru
Alegere.
Ai stofă de conducător, America. Ai o minte ageră şi eşti cu capul pe
umeri; eşti dispusă să înveţi şi poate, mai presus de toate, oferi
compasiune. Asta e ceva după care oamenii acestei ţări tânjesc mai mult
decât îţi imaginezi.
Dacă îţi doreşti coroana, America, ia-o. Ia-o. Pentru că ţie ar trebui să-ţi
aparţină.
Iar dacă nu vrei această povară, nu te-aş putea niciodată învinovăţi.
Te-aş primi acasă cu braţele deschise. Te iubesc.
Tata

Lacrimile mi se scurgeau în tihnă pe obraji. Credea într-adevăr că

puteam să o fac. Era singurul. Ei bine, el şi Nicoletta.
Nicoletta!
Uitasem complet de biletul lăsat de ea. Am căutat în corsajul rochiei
şi l-am scos. Era un număr de telefon. Nici măcar nu îşi trecuse
numele pe el.
429
Nu-mi puteam imagina ce risc îşi asuma oferindu-se să mă ajute.
Am strâns în mână bucata de hârtie şi scrisoarea de la tata. M-am
gândit la spusele lui Aspen, care nu credea că mi-aş fi putut asuma
rolul de prinţesă. Mi-am amintit de clasamentul publicului în care
figuram pe ultimul loc. M-am gândit la promisiunea misterioasă a
lui Maxon de acum câteva zile…
Am închis ochii şi am încercat să-mi cercetez sufletul. Eram oare în
stare? Puteam eu să fiu următoarea prinţesă a Illéei?

430
 Capitolul 20

A doua zi după recepţia italienilor ne-am adunat în Salonul

Doamnelor după micul dejun. Regina era absentă şi niciuna dintre
noi nu ştia ce însemna asta.
— Pariez că o ajută pe Silvia să redacteze raportul final, şi-a dat Elise
cu părerea.
— Nu cred că regina are prea multe de spus în privinţa asta, a
contrazis-o Kriss.
— Poate că e mahmură, a sugerat Natalie, presându-şi tâmplele cu
degetele.
— Doar pentru că tu eşti nu înseamnă că şi ea este, a repezit-o
Celeste.
— Poate că nu se simte bine, am spus. Se îmbolnăveşte destul de des.
Kriss a încuviinţat.
— Mă întreb de ce e aşa.
— A copilărit în sud, nu? a întrebat Elise. Am auzit că aerul şi apa nu
sunt tocmai curate acolo. Poate că e din cauza felului în care a fost
crescută.
— Eu am auzit că mai jos de Sumner, totul e jalnic, a adăugat
Celeste.
— Probabil că se odihneşte, am intervenit. Sunt Actualităţile în seara
asta şi pur şi simplu vrea să fie pregătită. E deşteaptă. E abia zece şi
până şi mie mi-e somn.
— Mda, toate ar trebui să tragem un pui de somn, a zis Natalie,
istovită.
O slujnică a intrat în cameră cu o tăviţă în mâini şi a traversat tăcută
încăperea, atât de sprinten, încât aproape că nu am observat-o.

431
— Stai aşa, a spus Kriss. Nu credeţi că vor vorbi despre chestia cu
recepţia la Actualităţi, nu-i aşa?
Celeste a scos un geamăt.
— Am urât idioţenia aia. Tu şi America aţi avut noroc.
— Glumeşti, nu? Ai vreo idee…
Kriss s-a întrerupt când slujnica s-a oprit în stânga mea, scoţând la
iveală un bilet împăturit pe tăviţă.
Am simţit ochii tuturor aţintiţi asupra mea cât timp am ridicat
ezitând scrisoarea şi am citit-o.
— E de la Maxon? a întrebat Kriss, încercând să pară mai puţin
interesată decât era.
— Da.
Nu mi-am ridicat privirea.
— Ce scrie? m-a iscodit ea.
— Că trebuie să stea puţin de vorbă cu mine.
Celeste a râs.
— Se pare că ai dat de bucluc.
Am oftat şi m-am ridicat ca să o urmez pe slujnică afară din încăpere.
— Presupun că există doar o cale de a afla.
— Poate că în sfârşit o dă afară, a şoptit Celeste, suficient de tare ca
să o pot auzi.
— Chiar crezi? a întrebat Natalie, un pic prea entuziasmată.
M-a trecut un fior de gheaţă. Poate că mă dădea afară! Dacă voia
să-mi vorbească sau să petreacă un timp cu mine, nu ar fi spus-o
altfel?
Maxon mă aştepta pe coridor, iar eu m-am îndreptat timidă spre el.
Nu arăta supărat, dar dădea semne de încordare.
Mi-am adunat tot curajul.
— Deci?
M-a apucat de braţ.
— Avem un sfert de oră. Nu poţi împărtăşi nimănui ceea ce urmează
să-ţi arăt. Ai înţeles?
Am încuviinţat.
432
— În regulă, atunci.
Am urcat în fugă scările, tocmai până la etajul al treilea. Maxon m-a
tras cu blândeţe după el de-a lungul coridorului, îndemnându-mă cu
toate astea să mă grăbesc, până când am ajuns în faţa unor uşi duble,
albe.
— Un sfert de oră, mi-a amintit el.
— Un sfert de oră.
A scos o cheie din buzunar şi a descuiat una dintre uşi, ţinând-o
deschisă ca să pot intra înaintea lui.
Camera era mare şi luminoasă, cu multe ferestre şi uşi care dădeau
spre balcon. Era mobilată cu un pat, un şifonier masiv şi o masă cu
scaune. În afara lor, nimic altceva. Niciun tablou pe pereţi, niciun
obiect decorativ pe rafturile incrustate. Până şi vopseaua era ternă.
— Acesta este dormitorul prinţesei, a spus Maxon încet.
L-am privit cu ochi mari.
— Ştiu că nu prea e mare lucru de văzut în momentul ăsta. Prinţesa
trebuie să-şi aleagă decorul. Odată ce mama s-a mutat în dormitorul
reginei, camera a fost golită.
Regina Amberly dormise aici. Ceva din aerul acestei camere părea
magic.
Maxon a venit în spatele meu şi a început să-mi explice:
— Uşile astea duc spre balcon. Acelea – a arătat spre celălalt capăt al
camerei – duc spre biroul personal al prinţesei. Iar aici – a indicat o
uşă în dreapta noastră – uşa asta duce spre camera mea. Prinţesa nu
trebuie să stea prea departe de mine.
Am simţit că roşesc la gândul de a dormi aici, cu Maxon atât de
aproape.
A păşit spre şifonier.
— Iar ăsta? În spatele acestei piese de mobilier se află pasajul către
refugiu. Poţi ajunge şi în alte locuri din palat pe aici, dar acesta este
scopul său principal.
A oftat.
— Asta nu e cea mai nimerită întrebuinţare, dar am considerat că va
433
merita efortul.
Maxon a tras de un zăvor ascuns, iar şifonierul şi lambriul de pe
perete s-au deschis. L-am văzut zâmbind spaţiului gol din spatele
acestuia din urmă.
— Ai picat la ţanc.
— Nu aş fi ratat momentul ăsta, a spus o altă voce.
Am tras aer în piept. Vocea nu avea cum să aparţină cui credeam eu.
Am făcut un pas în faţă ca să pot vedea ce se afla dincolo de dulapul
voluminos şi de faţa zâmbitoare a lui Maxon. Apoi am recunoscut-o
pe Marlee, îmbrăcată în haine foarte modeste şi cu părul prins
într-un coc.
— Marlee? am şoptit, convinsă că visam. Ce cauţi aici?
— Mi-a fost atât de dor de tine! a strigat ea şi a alergat spre mine cu
braţele deschise.
Pe palmele ei am putut să văd clar urmele roşiatice ale rănilor, acum
aproape vindecate. Era într-adevăr Marlee.
M-a îmbrăţişat şi ne-am prăvălit pe podea. Eram copleşită de emoţie.
Nu mă puteam opri din plâns şi o întrebam încontinuu ce
Dumnezeu căuta acolo.
Când m-am mai liniştit, Maxon mi-a atras atenţia.
— Zece minute. Te aştept afară. Marlee, vei putea să pleci pe unde ai
venit.
Marlee şi-a dat cuvântul, iar Maxon ne-a lăsat singure.
— Nu înţeleg, am spus. Trebuia să te duci spre sud. Trebuia să intri
în Opt. Carter unde e?
Ea zâmbea, împotriva nedumeririi mele.
— Am fost aici tot timpul. Am început de curând să lucrez la
bucătărie; iar Carter este în proces de recuperare, însă cred că va
ajunge la grajduri zilele astea.
— În proces de recuperare?
Aveam atâtea întrebări, încât nu eram sigură de ce o alesesem tocmai
pe asta.
— Da, merge şi poate să se aşeze şi să se ridice, dar îi e greu să facă
434
efort. Ajută şi el la bucătărie până la vindecare. O să se facă bine, ai
să vezi. Şi uită-te la mine, a spus ea, întinzând mâinile.
— Am fost foarte bine îngrijiţi. Nu arată prea bine, dar cel puţin nu
mă mai dor.
Am atins cu grijă urmele umflate de pe palmele ei, convinsă că nu
aveau cum să nu o doară. Dar nici măcar nu a tresărit şi, după un
moment, mi-am strecurat mâna într-a ei. Era ciudat, dar în acelaşi
timp complet natural. Marlee era aici. Iar eu o ţineam de mână.
— Deci Maxon v-a ţinut în palat tot timpul ăsta?
A încuviinţat.
— După biciuire, i-a fost teamă să nu păţim ceva, aşa că ne-a ţinut
aici. Doi tineri, frate şi soră, care aveau rude în Panama, au fost
trimişi în locul nostru. Ne-am schimbat numele, iar Carter şi-a lăsat
barba să crească în speranţa că după o vreme o să putem trece
neobservaţi. Nu mulţi oameni ştiu că suntem încă în palat, doar
câteva dintre bucătăresele cu care lucrez, una dintre asistente şi
Maxon. Nici soldaţii nu cred că ştiu, pentru că ei trebuie să-i dea
socoteală regelui şi, dacă acesta ar afla, nu i-ar conveni.
A clătinat din cap înainte să schimbe rapid subiectul.
— Apartamentul nostru e mic, practic e loc doar pentru patul nostru
şi nişte rafturi, dar cel puţin e curat. Încerc să cos o cuvertură nouă
pentru pat, dar nu sunt…
— Stai aşa. Patul nostru? Adică dormiţi în acelaşi pat?
Marlee a zâmbit.
— Ne-am căsătorit acum două zile. I-am spus lui Maxon în
dimineaţa în care am fost biciuiți că îl iubeam pe Carter şi că el era
cel cu care îmi doream să mă mărit şi mi-am cerut scuze că l-am
rănit. Nu a fost afectat, bineînţeles. A venit la mine acum două zile,
spunându-mi că avea loc nu ştiu ce eveniment important şi că, dacă
voiam să ne căsătorim, acela era momentul.
Am numărat zilele. Cu două zile în urmă ne vizitase Federaţia
Germană. Tot personalul palatului fie ajuta la servirea lor, fie se
pregătea pentru primirea doamnelor din Italia.
435
— Maxon m-a condus la altar. Nu sunt sigură că îmi voi mai vedea
părinţii vreodată. Cu cât sunt mai departe de mine, cu atât mai bine.
Îmi dădeam seama că o durea să spună asta, dar înţelegeam situaţia.
Dacă aş fi fost în locul ei şi m-aş fi trezit deodată că eram din Opt, cel
mai bun lucru pe care l-aş fi putut face pentru familia mea ar fi fost
să dispar. Cu timpul, oamenii uită. În cele din urmă, părinţii mei
şi-ar fi revenit.
Ca să-şi alunge gândurile triste, şi-a răsfirat degetele de la mâna
stângă şi am observat pentru prima oară verigheta simbolică din
jurul inelarului ei. Era un şnur legat într-un nod simplu, dar
transmitea un mesaj clar: sunt luată.
— Cred că va trebui să îl pun să-mi facă una nouă în curând; asta
deja a început să se uzeze. Presupun că, dacă va lucra la grajduri, va
trebui să-i fac un inel nou în fiecare zi.
A ridicat din umeri veselă.
— Nu că m-ar deranja.
Aveam altă întrebare pentru ea, una delicată de data asta, dar ştiam
că nu aş fi fost niciodată în stare să am genul ăsta de conversaţie cu
mama sau cu sora mea Kenna.
— Deci voi aţi… ştii tu?
I-a luat o clipă să înţeleagă la ce mă refeream, dar apoi a râs.
— Ah! Da.
Am chicotit amândouă.
— Şi cum e?
— Sincer? Puţin inconfortabil la început. A doua oară a fost mai
bine.
— Oh.
Nu ştiam ce altceva să spun.
— Mda.
A urmat o mică pauză.
— Mă simt foarte singură fără tine. Îmi lipseşti.
Mă jucam cu bucăţica de sfoară de pe degetul ei.
— Şi tu îmi lipseşti. Poate că odată ce ajungi prinţesă, o să mă pot
436
strecura aici tot timpul ca să te văd.
Am pufnit.
— Nu sunt sigură că asta se va întâmpla.
— Ce vrei să spui? a întrebat ea, cu o expresie serioasă. Încă eşti
preferata lui, nu?
Am ridicat din umeri.
— Ce s-a întâmplat?
Tonul ei trăda… îngrijorare şi nu voiam să recunosc că totul
începuse odată ce plecase. Nu era vina ei.
— Chestii.
— America, ce se petrece?
Am oftat.
— După ce ai fost biciuită, eram supărată pe Maxon. Mi-a luat ceva
timp ca să-mi dau seama că nu ar fi făcut aşa ceva dacă ar fi avut
cum să se opună.
Marlee a încuviinţat.
— Şi-a dat toată silinţa, America. Şi când nu a reuşit, a făcut tot ce i-a
stat în putinţă ca să remedieze situaţia. Deci nu fi supărată pe el.
— Am trecut peste asta, dar nu sunt sigură că vreau să fiu prinţesă.
Nu ştiu dacă aş putea să fac ce a făcut el. Şi apoi mai este şi sondajul
ăsta într-o revistă pe care mi-a arătat-o Celeste. Oamenii nu mă plac,
Marlee. Sunt pe ultimul loc. Nu sunt sigură că am ce-mi trebuie. Nu
am fost o alegere bună de la început şi se pare că mă scufund. Iar
acum… acum… cred că Maxon o vrea pe Kriss.
— Kriss? Când s-a întâmplat asta?
— Nu am idee şi nu ştiu ce să fac. O parte din mine crede că e un
lucru bun. Ea ar fi o prinţesă mai bună decât mine; şi dacă o place cu
adevărat, vreau să fie fericit. Şi trebuie să facă o altă eliminare foarte
curând. Când m-a chemat astăzi, am crezut că o să mă trimită acasă.
Marlee a râs.
— Eşti aşa de caraghioasă! Dacă Maxon n-ar fi avut sentimente
pentru tine, te-ar fi trimis de mult acasă. Motivul pentru care încă te
afli aici este că el refuză să-şi piardă speranţa..
437
Am scos ceva între un acces de tuse şi un hohot de râs.
— Mi-aş dori să putem vorbi mai mult, dar ar fi cazul să plec, s-a
scuzat ea. Profităm de schimbarea turei între soldaţi ca să facem asta.
— Nu-mi pasă că nu avem mult timp. Mă bucur doar că eşti bine.
M-a îmbrăţişat.
— Nu te da bătută încă, da?
— N-o voi face. Poate că mi-ai putea trimite o scrisoare sau ceva, din
când în când?
— Ar putea merge. Vom vedea.
Mi-a dat drumul şi am rămas un timp faţă în faţă.
— Dacă m-ar fi întrebat pe mine, pe tine te-aş fi votat. Întotdeauna
am crezut că tu ar trebui să fii aleasa.
Am roşit.
— Acum, du-te. Salută-l pe soţul tău din partea mea.
Mi-a zâmbit.
— Aşa voi face.
Fără să stea pe gânduri, s-a dus la şifonier şi a tras zăvorul. Dintr-un
motiv sau altul, crezusem că biciuirea o va distruge, dar era mai
puternică acum. Până şi postura îi era diferită. Marlee s-a întors ca
să-mi trimită un sărut şi a dispărut.
Am ieşit repede din cameră şi l-am găsit pe Maxon aşteptând pe
coridor. Auzind uşa, a ridicat ochii din carte zâmbind, iar eu m-am
dus să mă aşez lângă el.
— De ce nu mi-ai spus mai devreme?
— Trebuia mai întâi să mă asigur că sunt în siguranţă. Tatăl meu nu
ştie că am făcut asta; şi până când nu erau în afara oricărui pericol,
trebuia să ţin informaţia pentru mine. Sper să pot aranja să o vezi
mai des, dar asta va dura un timp.
Am simţit cum mi se lua o greutate de pe umeri, ca şi cum povara
grijilor pe care le tot cărasem după mine mă părăsea subit.
Fericirea pe care o simţisem la vederea lui Marlee, certitudinea că
Maxon era la fel de bun la suflet cum credeam eu şi uşurarea
generală că această întâlnire nu însemna părăsirea competiţiei, toate
438
astea mă copleşeau.
— Mulţumesc, am şoptit.
— Nicio problemă.
Nu ştiam ce altceva să mai spun. După o vreme, Maxon şi-a dres
vocea.
— Ştiu că eşti refractară cu privire la părţile mai puţin plăcute ale
acestei slujbe, dar ai multe oportunităţi aici. Cred că ai putea face
lucruri măreţe. Îmi dau seama că acum vezi numai prinţul din mine,
dar asta trebuia să se întâmple odată şi odată, mai ales dacă vei fi cu
adevărat a mea.
M-am uitat lung la el.
— Ştiu.
— Nu mai pot să-mi dau seama ce gândeşti. Reuşeam să disting acea
sclipire din ochii tăi la început, când nu-ţi păsa cu adevărat de mine;
de când lucrurile s-au schimbat între noi, ai început să mă priveşti
altfel. Acum, sunt momente în care mi se pare că e acolo, şi altele în
care pari a fi plecat deja.
Am încuviinţat.
— Nu îţi cer să-mi spui că mă iubeşti. Nu îţi cer să decizi aşa,
dintr-odată, că vrei să fii prinţesă. Dar trebuie să ştiu dacă îţi doreşti
măcar să fii aici.
Asta era întrebarea, nu-i aşa? Încă nu ştiam dacă puteam să îmi asum
rolul de prinţesă, dar nu eram sigură nici că voiam să renunţ la el.
Bunătatea lui Maxon m-a mişcat. Erau încă atât de multe de luat în
considerare, dar nu puteam să mă dau bătută. Nu acum.
Maxon ţinea o mână pe picior, iar eu mi-am strecurat palma sub a
lui. Mi-a strâns-o bucuros.
— Dacă mă primeşti înapoi, vreau să rămân.
Maxon a răsuflat uşurat.
— Mi-ar plăcea foarte mult.
M-am întors în Salonul Doamnelor după o scurtă oprire la toaletă.
Nimeni nu a spus nimic până când m-am aşezat, dar Kriss a fost cea
suficient de curajoasă să întrebe.
439
— Despre ce a fost vorba?
M-am uitat nu doar la ea, d la toate fetele care mă fixau curioase.
— Aş prefera să nu spun.
Din cauza ochilor umflaţi de plâns, un răspuns ca acela dădea de
înţeles că nimic bun nu ieşise din întâlnirea mea cu Maxon; dar dacă
asta era ceea ce trebuia să spun ca să o protejez pe Marlee, atunci nu
mă deranja.
Ce m-a durut cu adevărat a fost felul în care Celeste îşi strângea
buzele ca să-şi ascundă zâmbetul, sprâncenele ridicate ale lui Natalie
în timp ce se prefăcea că citeşte revista pe care o împrumutase şi
schimbul de priviri pline de speranţă dintre Kriss şi Elise.
Competiţia era mai dură decât crezusem.

440
 Capitolul 21

Am fost scutite de umilinţa de a ne confrunta cu evaluarea

recepţiilor organizate de noi la Actualităţi. Vizitele prietenilor noştri
străini au fost menţionate în trecere, însă evenimentele în sine nu au
fost făcute publice.
Abia a doua zi dimineaţa, Silvia şi regina au venit să ne vorbească
despre prestaţiile noastre.
— V-am încredinţat o sarcină foarte delicată şi foarte uşor ar fi putut
ieşi un fiasco total. Cu toate astea, îmi face plăcere să spun că ambele
echipe s-au descurcat foarte bine.
Silvia ne-a privit zâmbind pe fiecare în parte.
Toate am răsuflat uşurate, iar eu am căutat mâna lui Kriss, ea făcând
la fel. Oricât de confuză eram în privinţa ei şi a lui Maxon, ştiam că
nu aş fi avut cum să fac faţă întregului eveniment fără ea.
— Dacă e să fiu sinceră, un eveniment a fost ceva mai reuşit decât
celălalt, dar toate ar trebui să fiţi mândre de ceea ce aţi realizat. Am
primit scrisori de mulţumire de la vechii noştri prieteni din Federaţia
Germană pentru graţia cu care i-aţi primit, a spus Silvia, uitându-se
la Celeste, Natalie şi Elise. Au fost câteva mici scăpări şi nu cred că
vreuneia dintre noi îi plac într-adevăr evenimente atât de serioase,
însă ei cu siguranţă s-au distrat.
— Cât despre voi două, a continuat Silvia, întorcându-se către mine
şi Kriss, trebuie să spun că doamnele din Italia s-au simţit
extraordinar. Au fost foarte impresionate de stilul vostru şi de
mâncarea pe care le-aţi oferit-o; şi au insistat în mod special să ceară
vinul pe care l-aţi servit, aşa că, bravo! Nu m-ar surprinde dacă Illéa
ar câştiga un nou aliat de nădejde în urma acestui călduros bun

441
venit. Sunteţi demne de laudă!
Kriss a ţipat de bucurie, iar eu am dat drumul unui râs nervos,
fericită mai ales că se terminase, darămite că le şi întrecuserăm pe
celelalte.
Silvia a continuat să vorbească despre raportul oficial pe care urma
să-l scrie şi să i-l înmâneze lui Maxon şi regelui, dar a spus că niciuna
dintre noi nu avea de ce să-şi facă griji. În timp ce vorbea, o slujnică a
intrat în fugă în cameră şi s-a îndreptat spre regină, şoptindu-i ceva
la ureche.
— Bineînţeles, pot să intre, a încuviinţat regina, ridicându-se brusc şi
înaintând.
Slujnica s-a întors grăbită şi le-a deschis uşa regelui şi lui Maxon.
Ştiam că bărbaţii nu aveau voie să intre în această cameră fără
permisiunea reginei, dar era comic să văd scena desfăşurându-se
sub ochii mei.
Când au intrat, ne-am pregătit să facem reverenţe, dar nu dădeau
semne că le-ar păsa de formalităţi.
— Dragele noastre doamne, ne cerem scuze pentru deranj, însă
avem veşti urgente, a spus regele.
— Mi-e teama că războiul din Noua Asie a luat un alt curs, a anunţat
Maxon pe un ton ferm. Situaţia este atât de serioasă încât eu şi tata
plecăm chiar în acest moment ca să vedem ce putem face.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat regina, apăsându-şi mâinile pe piept.
— Nimic pentru care să-ţi faci griji, dragostea mea, i-a răspuns
regele încrezător.
Dar nu putea fi o afirmaţie complet sinceră dacă trebuiau să plece
atât de urgent.
Maxon s-a dus lângă mama lui. Au avut o conversaţie scurtă, în
şoaptă, după care a sărutat-o pe frunte. A îmbrăţişat-o şi s-a retras.
Apoi, regele a început să-i înşire o listă de instrucţiuni reginei, în
timp ce Maxon a venit să-şi ia la revedere de la fiecare dintre noi.
De la Natalie şi-a luat rămas-bun atât de repede, încât parcă nici n-o
făcuse. Natalie nu a părut prea deranjată şi eu nu ştiam ce să înţeleg
442
din asta. Oare chiar nu era îngrijorată de lipsa de afecţiune a lui
Maxon sau era atât de răvăşită încât îşi impunea să fie calmă?
Celeste s-a agăţat de gâtul lui Maxon şi a izbucnit în cea mai penibilă
demonstraţie de plâns prefăcut la care asistasem vreodată. Îmi
amintea de May când era mai mică; credea că lacrimile aduceau ca
prin magie bani, ca să avem tot ce ne doream. Când Maxon a
încercat să se desprindă, ea i-a plasat un sărut pe buze, de care el –
într-un mod cât mai politicos cu putinţă – s-a şters cu promptitudine
după ce s-a întors cu spatele.
Elise şi Kriss erau atât de aproape încât am auzit cum şi-a luat la
revedere de la ele.
— Sună-i dinainte şi spune-le să ne ia uşor, i-a spus el lui Elise.
Uitasem că principalul motiv pentru care ea se afla încă aici erau
legăturile ei de familie cu liderii din Noua Asie. Mă întrebam dacă
turnura negativă a acestui război avea să o coste locul în Alegere.
Apoi, deodată, mi-am dat seama că nu puteam să prevăd ce avea să
se întâmple dacă pierdeam războiul.
— Dacă îmi aduci un telefon, voi vorbi cu părinţii mei, a promis ea.
Maxon a încuviinţat şi i-a sărutat mâna lui Elise, apoi, s-a îndreptat
către Kriss.
L-a luat imediat de mână.
— Vei fi în pericol? a întrebat încet, cu glas tremurător.
— Nu ştiu. În timpul ultimei noastre călătorii în Noua Asie, situaţia
nu era nici pe departe atât de tensionată. Nu pot fi sigur de data asta.
Vocea lui era aşa de tandră încât am simţit că ar fi trebuit să aibă
această conversaţie în privat. Kriss şi-a ridicat privirea către tavan şi
a suspinat, iar în acea fracţiune de secundă, Maxon s-a uitat spre
mine. Mi-am ferit privirea.
— Te rog să ai grijă, a şoptit ea.
O lacrimă i s-a prelins pe obraz.
— Bineînţeles, draga mea.
Maxon a salutat-o cu un gest caraghios, ceea ce a făcut-o să râdă.
Apoi a sărutat-o pe obraz şi şi-a apropiat buzele de urechea ei.
443
— Te rog, încearcă să o ţii pe mama ocupată. Îşi face griji.
A făcut un pas în spate ca să se uite în ochii ei, iar Kriss a dat o dată
din cap şi i-a dat drumul. De îndată ce s-a desprins de prinţ, un fior
i-a scuturat corpul. Maxon a ezitat o clipă, ca şi cum avea de gând să
o îmbrăţişeze, dar apoi s-a retras şi s-a îndreptat către mine.
Ca şi cum ce spusese Maxon în urmă cu o săptămână nu fusese de
ajuns, aveam acum dovada concretă a relaţiei dintre ei. După cum se
vedea, relaţia lor era cât se poate de reală. O privire scurtă spre Kriss,
care plângea cu faţa în palme, te lămurea cât de mult ţinea la el. Ori
asta, ori era o actriţă incredibil de bună.
Am încercat să-i analizez expresia când s-a uitat la mine,
comparând-o cu felul în care se uitase la Kriss. Era la fel? Era mai
puţină căldură în ochii lui?
— Încearcă să nu intri în vreun bucluc cât sunt plecat, bine? a spus
el, tachinându-mă.
Cu Kriss nu glumea. Însemna asta ceva?
Mi-am ridicat mâna dreaptă.
— Promit să mă comport exemplar.
L-a bufnit râsul.
— Excelent. Un lucru mai puţin pentru care să-mi fac griji.
— Dar cu noi cum rămâne? Ar trebui să ne facem griji?
Maxon a clătinat din cap.
— Ar trebui să putem controla situaţia, oricare ar fi ea. Tata poate fi
foarte diplomat şi…
— Eşti atât de idiot uneori, am spus eu, făcându-l pe Maxon să se
încrunte. Mă refeream la tine. Ar trebui să ne facem griji pentru tine?
Faţa lui a devenit atunci foarte serioasă, ceea ce nu mi-a potolit
temerile câtuşi de puţin.
— Zburăm cu avionul, intrăm şi ieşim. Asta dacă reuşim să ajungem
la sol…
Maxon a înghiţit o dată în sec şi am văzut cât de înspăimântat era.
Voiam să-l întreb şi altceva, dar nu ştiam ce să spun.
Şi-a dres vocea.
444
— America, înainte să plec…
Mi-am ridicat privirea spre chipul şi mi-am simţit ochii
umplându-se de lacrimi.
— Vreau să ştii că totul…
— Maxon, s-a răstit regele.
Maxon şi-a ridicat capul şi a aşteptat instrucţiunile tatălui său.
— Trebuie să plecăm.
Maxon a încuviinţat.
— La revedere, America, a spus el încet şi mi-a dus mâna la buze.
Făcând asta, a observat brăţărica pe care o purtam. A studiat-o,
părând nelămurit, apoi mi-a sărutat tandru mâna.
Acel sărut delicat precum un fulg mi-a trezit o amintire care îmi
părea veche de ani de zile. Îmi mai sărutase mâna aşa în prima mea
seară la palat, când ţipasem la el, dar cu toate astea mă lăsase să
rămân.
Ochii celorlalte fete erau fixaţi asupra prinţului şi regelui care se
îndepărtau, însă eu o urmăream pe regină. Întregul ei corp ei părea
slăbit. Oare de câte ori aveau să fie puşi în pericol soţul şi fiul ei până
să cedeze?
În clipa în care uşa s-a închis în urma familiei sale, regina Amberly a
clipit de câteva ori, a inspirat adânc şi s-a ridicat în capul oaselor..
— Iertaţi-mă, doamnelor, dar aceste veşti neaşteptate aduc în sarcina
mea multe responsabilităţi. Cred că ar fi mai bine să mă retrag în
camera mea ca să mă pot concentra.
Se străduia din răsputeri să-şi ascundă îngrijorarea.
— Ce ziceţi dacă o să cer ca prânzul să fie adus aici, ca să puteţi
mânca în voie şi să luăm cina împreună diseară?
Toate am încuviinţat.
— Excelent, a aprobat ea şi s-a întors să plece.
Ştiam că era puternică. Crescuse într-un cartier modest dintr-o
provincie săracă, lucrând într-o fabrică până când fusese selectată
pentru Alegere. Apoi, odată ce devenise regină, pierduse sarcină
după sarcină pană să nască. Avea sa ajungă în camera ei arătând ca o
445
doamnă, aşa cum cerea statutul de regină. Însă avea să plângă de
îndată ce era singură.
După ce regina a părăsit camera, Celeste a plecat şi ea. Atunci am
decis că nu eram obligată să rămân. M-am dus în camera mea,
dorindu-mi să fiu singură şi să reflectez.
Mă tot gândeam la Kriss. Cum se crease, aşa brusc, legătura dintre ea
şi Maxon? Nu cu mult timp în urmă, prinţul îmi făcuse promisiuni în
legătură cu viitorul nostru. Nu ar fi avut cum să fie aşa de interesat
de ea, dacă îmi spunea lucruri atât de intime. Probabil că se
întâmplase după asta.
Ziua a trecut repede; iar după cină, în timp ce slujnicele mele mă
ajutau să mă pregătesc de culcare, o singură propoziţie m-a scos din
ale mele.
— Ştiţi pe cine am găsit aici azi-dimineaţă, domnişoară? a întrebat
Anne în timp ce îmi trecea cu blândeţe peria prin păr.
— Pe cine?
— Pe ofiţerul Leger.
Am îngheţat, dar doar pentru o fracţiune de secundă.
— Ah, da? am întrebat.
Mi-am menţinut privirea fixată asupra reflexiei din oglindă, în timp
ce ele au continuat să povestească.
— Da, a răspuns Lucy.
— A spus că face o inspecţie a camerei dumneavoastră. Ceva legat
de securitate.
Părea puţin nedumerită.
— A fost ciudat, a spus Anne, la fel de mirată ca Lucy. Era îmbrăcat
în hainele lui obişnuite, nu în uniformă. Nu ar trebui să desfăşoare
activităţi de securitate în timpul liber.
— Probabil că este foarte dedicat, am comentat eu pe un ton detaşat.
— Cred că este, a admis Lucy cu admiraţie. De câte ori îl văd prin
palat, întotdeauna pare atent la ce se întâmplă. E un soldat foarte
bun.
— Aşa este, a întărit Mary cu convingere. Unii dintre bărbaţii care
446
vin pe aici nu sunt deloc potriviţi pentru această slujbă.
— Şi arată bine în hainele lui de zi cu zi. Majoritatea soldaţilor arată
îngrozitor când îi scoţi din uniformă, a comentat Lucy.
Mary a chicotit şi s-a îmbujorat şi chiar şi Anne a schiţat un zâmbet.
Trecuse multă vreme de când nu mai fuseseră aşa relaxate. Într-o
altă zi, într-un alt moment, ar fi fost amuzant să bârfim despre
gardieni. Dar nu în acea zi. Nu mă puteam gândi decât la faptul că la
mine în cameră se afla o scrisoare de la Aspen. Am vrut să arunc pe
furiş o privire spre borcanul meu, dar n-am îndrăznit.
A trecut o eternitate până m-au lăsat singură. Mi-am impus să am
răbdare şi să aştept câteva momente ca să mă asigur că nu se
întorceau. În cele din urmă, m-am repezit spre pat şi am apucat
borcanul. Aşa cum bănuiam, pe fundul acestuia mă aştepta o
bucăţică de hârtie.

Maxon a plecat. Asta schimbă totul.

447
 Capitolul 22

— Psst? am şoptit, urmând instrucţiunile pe care mi le lăsase Aspen

cu o zi în urmă.
Am intrat cu precauţie în camera luminată doar de amurgul ce se
revărsa prin draperiile subţiri ca de borangic, dar mi-era de ajuns ca
să pot citi entuziasmul de pe chipul lui Aspen.
Am închis uşa în urma mea, iar el a alergat imediat spre mine şi m-a
ridicat în braţe.
— Mi-a fost dor de tine.
— Şi mie mi-a fost dor de tine. Am fost atât de ocupată cu recepţia,
încât abia am avut timp să respir.
— Mă bucur că s-a terminat. Ţi-a fost greu să ajungi aici? a glumit el.
Eu am chicotit.
— Serios, Aspen, eşti prea bun la ceea ce faci.
Ideea lui era aproape comic de simplă. Regina era ceva mai relaxată
în ceea ce privea conducerea palatului. Sau poate că era cu mintea în
altă parte. În orice caz, îmi dăduse posibilitatea să aleg între a lua
cina în camera mea sau jos, cu restul fetelor. Slujnicele mele mă
pregătiseră pentru masă, dar în loc să mă duc în sala de mese,
traversasem holul până la vechea cameră a lui Bariel. Fusese aproape
prea uşor.
El a primit lauda zâmbind şi m-a aşezat în colţul cel mai îndepărtat
al camerei, pe nişte perne pe care le pregătise dinainte.
— Stai confortabil?
Am încuviinţat şi am aşteptat să se aşeze şi el, însă nu a făcut-o. În
schimb, a mutat o canapea mare, blocând vederea dinspre uşă, apoi
a tras o masă chiar deasupra capetelor noastre. Într-un final, a apucat

448
un pacheţel pe care îl lăsase pe masă – mirosea a mâncare – şi s-a
aşezat lângă mine.
— Aproape ca acasă, nu?
S-a mutat în spatele meu. Poziţia era aşa de familiară şi spaţiul atât
de mic, încât am avut oarecum senzaţia că eram în căsuţa noastră din
copac. Era ca şi cum recuperase o frântură din ceva ce crezusem că se
pierduse pentru totdeauna şi îl aşezase cu grijă în mâinile mele.
— E chiar mai bine.
Am oftat, sprijinindu-mă de el. După un minut, i-am simţit degetele
mângâindu-mi părul. Mi-a dat fiori.
O vreme am rămas acolo tăcuţi, iar eu am închis ochii şi m-am
concentrat pe zgomotul respiraţiei lui Aspen. Nu cu mult timp în
urmă, făcusem acelaşi lucru cu Maxon. Dar acum era diferit. Mă
gândeam că, dacă ar fi fost nevoie, aş fi putut să recunosc răsuflarea
lui Aspen dintr-o mie. Îl cunoşteam atât de bine. Şi era limpede că şi
el mă cunoştea. Această mică oază de pace era tot ce îmi dorisem cu
atâta ardoare, iar Aspen îmi îndeplinise dorinţa.
— La ce te gândeşti, Mer?
— La multe lucruri.
Am suspinat.
— La ai mei, la tine, la Maxon, la Alegere, la tot.
— Şi ce simţi în legătură cu toate astea?
— În mare parte, sunt confuză. Uneori cred că înţeleg ce se întâmplă
cu mine, apoi intervine ceva, iar sentimentele mele încep să se
schimbe.
Aspen a tăcut o vreme şi în vocea lui se simţea durere când a
întrebat:
— Sentimentele tale faţă de mine se schimbă des?
— Nu! am răspuns, lipindu-mă şi mai mult de el. Dacă mă gândesc
bine, eşti singura constantă. Ştiu că, dacă totul se dă peste cap, tu vei
fi aici, în exact acelaşi loc. Când lucrurile o iau razna, dragostea mea
pentru tine e forţată să se retragă în plan secund, dar ştiu că e mereu
acolo. Are sens ce spun?
449
— Are. Ştiu că fac toată chestia asta mai complicată decât este. Mă
bucur cu toate astea să aflu că nu am ieşit complet din cursă.
Aspen şi-a înfăşurat braţele în jurul meu, ca şi când m-ar fi putut ţine
acolo pentru totdeauna.
— Nu am uitat de noi, l-am asigurat eu.
— Uneori simt că eu şi Maxon concurăm într-un fel de Alegere şi
doar unul dintre noi te va câştiga în final; nu mă pot hotărî pentru
cine este mai greu. Maxon nu ştie de fapt că e într-o competiţie, aşa
că s-ar putea să nu aibă ocazia să se străduiască aşa de mult. Pe de
altă parte, eu trebuie să mă ascund, ceea ce nu-mi permite să îţi pot
oferi tot ce îţi oferă el. Nu e o luptă corectă, oricum ai lua-o.
— N-ar trebui să vezi lucrurile aşa.
— Nu ştiu cum altfel să le văd, Mer.
Am oftat.
— Hai să nu vorbim despre asta.
— În regulă. Oricum nu-mi place să vorbesc despre el. Cum rămâne
cu celelalte lucruri în privinţa cărora eşti confuză? Ce se întâmplă de
fapt?
— Îţi place să fii soldat? l-am întrebat eu, întorcându-mă spre el.
A încuviinţat cu entuziasm, în timp ce se întindea să desfacă
pachetul cu mâncare.
— Îmi iubesc meseria, Mer. Credeam că o să urăsc fiecare minut, dar
e fantastic.
Şi-a aruncat o bucată de pâine în gură şi a continuat să vorbească.
— Adică e vorba de chestii evidente, cum ar fi faptul că sunt mereu
bine hrănit. Ne vor solizi, aşa că ni se dă mâncare din belşug. Şi mai
sunt şi injecţiile, a zis, părând să se răzgândească. Dar nu sunt aşa de
rele. Şi primesc o bonificaţie. Cu toate că am tot ce-mi trebuie, sunt
plătit.
S-a oprit o clipă, jucându-se cu o felie de portocală.
— Şi tu ştii cât de bine te simţi când trimiţi bani acasă.
Mi-am dat seama că se gândea la mama lui şi la cei şase fraţi şi surori
de acasă. El jucase rolul tatălui în familia sa; mă întrebam dacă asta îl
450
făcea să îi fie şi mai dor de casă decât îmi era mie.
Şi-a dres vocea şi a continuat.
— Dar sunt şi alte lucruri care nu mă aşteptam să-mi placă. Chiar
îmi convin disciplina şi ordinea pe care le implică slujba asta. Îmi
place să ştiu că fac ceva util. Mă simt aşa de… împlinit. Ani de zile
am fost neliniştit, făcând inventare sau curăţenie în case. Acum simt
că meseria asta este ceea ce îmi era menit să fac.
— Deci răspunsul tău e un mare da? Îţi place?
— Absolut.
— Dar nu-ţi place de Maxon. Şi ştiu că nu eşti de acord cu modul în
care e condusă Illéa. Obişnuiam să vorbim despre asta acasă. Şi mai e
şi toată chestia aia cu oamenii din sud care nu mai aparţin niciunei
caste… Ştiu că şi asta te deranjează.
A încuviinţat.
— Mi se pare o dovadă de cruzime.
— Atunci cum poate să ţi se pară în regulă să asiguri protecţia
acestui sistem? Lupţi împotriva rebelilor pentru ca regele şi Maxon
să fie în siguranţă. Ei sunt cei care lasă toate astea să se întâmple, iar
tu nu eşti de acord cu nimic din ceea ce fac ei. Aşadar, cum de îţi
iubeşti meseria?
Mesteca în timp ce se gândea.
— Nu ştiu. Presupun că n-are sens, dar… OK, cum am mai spus, e
vorba de a avea un scop. Mă simt motivat şi implicat, simt că am
ocazia să fac ceva mai mult cu viaţa mea. Poate că Illéa nu este
perfectă. De fapt, este departe de a fi. Dar eu… eu îmi păstrez
speranţa, s-a confesat el cu simplitate.
Am tăcut amândoi o clipă, reflectând.
— Am senzaţia că starea lucrurilor s-a îmbunătăţit de-a lungul
timpului, deşi, sincer, nu ştiu suficient de multe despre istoria
noastră ca să dovedesc asta. Şi am această presimţire că lucrurile vor
sta şi mai bine în viitor. Cred că există perspective. Şi poate că pare
prostesc să spun asta, dar este ţara mea. Înţeleg că are problemele ei,
dar asta nu înseamnă că anarhiştii ăştia pot pur şi simplu să vină şi
451
să mi-o ia. Tot a mea rămâne. Sună nebunesc?
Eu ronţăiam dintr-o felie de pâine şi meditam asupra vorbelor lui
Aspen. Îmi aminteau de căsuţa noastră din copac şi de discuţiile
despre tot felul de lucruri. Chiar dacă nu eram de acord, sfârşeam
prin a le înţelege mai bine. Dar de data asta nu puteam să-l contrazic.
Ba chiar mă ajuta să văd ceea ce fusese probabil ascuns în inima mea
în tot acest timp.
— Nu sună nebunesc deloc. Sună perfect rezonabil.
— Te ajută să răspunzi la întrebările pe care ţi le puneai?
— Da.
— Ai de gând să-mi explici câtuşi de puţin?
I-am zâmbit.
— Nu încă.
Cu toate astea, Aspen era isteţ şi era posibil să fi ghicit deja. Privirea
meditativă din ochii lui sugera că o făcuse.
S-a uitat o clipă în altă parte, lăsându-şi mâna să alunece pe braţul
meu, sfârşind prin a se juca un timp cu brăţara făcută pentru
nasturele primit de la el.
— Suntem vraişte, nu-i aşa?
— Puţin spus.
— Câteodată simt că suntem asemeni un nod, prea încâlcit ca să
poată fi descurcat.
Am încuviinţat.
— Aşa e. Atât de mult din sufletul meu este legat de tine. Mă simt
oarecum pierdută când nu eşti aici.
Aspen m-a tras spre el, trecându-şi mâna peste tâmpla mea şi apoi
mângâindu-mi obrazul.
— Atunci nu avem de ales. Va trebui să rămânem aşa, înnodaţi.
M-a sărutat blând, de parcă, dacă ar fi apăsat mai mult, momentul
s-ar fi spulberat şi am fi pierdut totul. Poate că avea dreptate. Uşor,
m-a întins pe salteaua de perne, ţinându-mă strâns, sărutându-mă
neîntrerupt. Totul era atât de familiar, atât de sigur.
Mi-am trecut degetele prin părul acum scurt al lui Aspen,
452
amintindu-mi cum şuviţele obişnuiau să-i cadă şi să mă gâdile pe
faţă când mă săruta. I-am remarcat braţele în jurul meu, mult mai
pline decât obişnuiau să fie, mult mai robuste. Până şi felul în care
mă îmbrăţişa se schimbase. Dobândise o anumită încredere în sine,
insuflată probabil de avansarea sa în Doi, de statutul său de soldat.,
Prea curând a venit timpul să plecăm, iar Aspen m-a condus până la
uşă. M-a sărutat prelung, provocându-mi o uşoară ameţeală.
— O să încerc să-ţi trimit un alt bileţel curând, mi-a promis el.
— Îl voi aştepta.
M-am sprijinit de el, reţinându-l un timp în braţele mele. Apoi, ca să
evităm orice pericol, am plecat.
În vreme ce slujnicele mele mă pregăteau de culcare, m-am adâncit
în gânduri. Înainte, Alegerea însemnase pentru mine o singură
decizie: Maxon sau Aspen. Dar, ca şi cum asta era o hotărâre pe care
inima mea o putea lua cu uşurinţă, se ramificase în multe alte
dileme. Eram din Cinci sau din Trei? După competiţie, aveam să fiu
din Doi sau din Unu? Aveam să-mi trăiesc restul zilelor ca soţia unui
ofiţer sau a unui rege? Aveam să mă strecor neobservată înapoi în
mediul unde îmi găsisem mereu liniştea sau aveam să pătrund forţat
în centrul atenţiei, de care îmi fusese dintotdeauna teamă? Aş fi
putut fi fericită în ambele scenarii? Aş fi putut oare să nu o urăsc pe
cea cu care s-ar fi însurat Maxon, dacă îl alegeam pe Aspen? Aş fi
putut oare să nu o urăsc pe aleasa lui Aspen, dacă rămâneam cu
Maxon?
Băgându-mă în pat, am stins lumina şi mi-am reamintit că fusese
decizia mea să vin la palat. Poate că Aspen mi-o ceruse, iar mama
stăruise pe lângă mine, însă nimeni nu mă obligase să completez
formularul pentru Alegere.
Orice s-ar fi întâmplat, aveam să înfrunt situaţia pur şi simplu. Nu
aveam de ales.

453
 Capitolul 23

La intrarea în sala de mese am făcut o reverenţă în faţa reginei, însă

aceasta nu a părut să observe. M-am uitat spre Elise, singura care era
deja acolo, iar ea n-a făcut decât să ridice din umeri. M-am aşezat
când au intrat Natalie şi Celeste, care au primit acelaşi tratament; în
cele din urmă a ajuns şi Kriss şi s-a aşezat lângă mine, dar nu o scăpa
din ochi pe suverană. Aceasta părea să fie în lumea ei, holbându-se
la podea sau aruncând din când în când o privire spre locurile lui
Maxon şi al regelui, ca şi cum ceva nu era în regulă.
Majordomii au început să ne servească, iar majoritatea fetelor au
început să mănânce; Kriss fixa în continuare masa din capătul sălii.
— Ai idee ce se întâmplă? am şoptit.
Kriss a oftat şi s-a întors spre mine.
— Elise şi-a sunat familia ca să afle mai multe despre ce se întâmplă
şi să aranjeze o întâlnire între rudele ei, rege şi prinţ. Dar se pare că
Maxon şi regele nu au ajuns încă în Noua Asie.
— Nu au ajuns?
Kriss a clătinat din cap.
— Ciudat e că, după ce au aterizat, regele a sunat şi amândoi au
vorbit cu regina Amberly. Sunt bine şi i-au spus că sunt în Noua
Asie; dar familia lui Elise susţine că nu au ajuns.
M-am încruntat, încercând să înţeleg.
— Ce înseamnă toate astea?
— Nu ştiu, mi-a mărturisit ea. Ei spun că sunt acolo, deci cum ar
putea să nu fie? Nu are logică.
— Hmm, am spus, neştiind ce altceva aş putea să adaug.
De ce nu ar fi ştiut familia lui Elise că erau acolo? Dacă, de fapt, nu

454
erau în Noua Asie? Unde altundeva ar fi putut să fie?
Kriss s-a apropiat de mine.
— Mai e ceva despre care voiam să vorbesc cu tine, mi-a şoptit. Am
putea face o plimbare prin grădină după micul dejun?
— Sigur, i-am răspuns, nerăbdătoare să aflu ce ştia.
Amândouă am mâncat în grabă. Nu eram sigură ce anume aflase,
dar dacă voia să vorbim afară asta însemna că era vorba de un secret.
Regina era atât de distrasă, încât abia dacă a observat că am plecat.
Era minunat să ieşi afară, în grădina scăldată de razele soarelui.
— A trecut ceva timp de când n-am mai fost pe aici, am spus,
închizând ochii şi ridicându-mi faţa spre soare.
— De obicei vii cu Maxon, nu?
— Îhî.
O clipă mai târziu, m-am întrebat de unde ştia. Era oare toată lumea
la curent cu asta?
Mi-am dres vocea.
— Despre ce voiai să vorbim?
S-a oprit la umbra unui copac şi s-a întors spre mine.
— Cred că noi două ar trebui să vorbim despre Maxon.
— Ce-i cu el?
A început să se foiască.
— Păi, mă pregătisem să pierd. Cred că toate o făcuserăm, mai puţin
Celeste. Era evident, America. Pe tine te voia. Dar după ce s-a
întâmplat cu Marlee, situaţia s-a schimbat.
Nu eram prea sigură ce să spun.
— Încerci să-mi spui că îţi pare rău că ai ajuns în fruntea
clasamentului sau ce?
— Nu! a spus ea apăsat. Văd că încă ţine la tine. Nu sunt oarbă. Doar
că, între noi, concurenţa e foarte strânsă acum. Îmi place de tine.
Cred că eşti o persoană într-adevăr extraordinară şi oricare va fi
deznodământul, nu vreau să iasă urât între noi.
— Deci acum încerci să…?
Şi-a strâns mâinile, încercând să găsească nişte cuvinte potrivite.
455
— Acum încerc să fiu cât se poate de sinceră în privinţa relaţiei mele
cu Maxon. Şi sper că şi tu vei face la fel.
Mi-am încrucişat braţele şi am pus întrebarea pe care o aveam
pregătită de mult:
— Când aţi devenit aşa apropiaţi?
Privirea ei a devenit uşor visătoare şi a început să se joace cu o şuviţă
de păr.
— Imediat după tot ce s-a întâmplat cu Marlee, bănuiesc. Probabil că
sună stupid, dar i-am trimis o felicitare. Asta făceam acasă ori de
câte ori prietenii mei erau trişti. Oricum, i-a plăcut foarte mult. A
spus că până atunci nu-i dăduse nimeni un cadou.
Poftim? Oh! Uau! După tot ce făcuse pentru mine, eu chiar nu îi
oferisem nimic în schimb?
— Era atât de fericit, încât m-a rugat să stau cu el o vreme în camera
lui şi…
— Ai fost la el în cameră? am întrebat şocată.
— Da, tu nu?
Tăcerea mea a fost singurul răspuns de care a avut nevoie.
— Oh, a murmurat stânjenită. Păi, n-ai pierdut mare lucru. E
întuneric, are un rastel de arme şi o grămadă de poze pe perete. Nu e
nimic special, m-a asigurat, îndemnându-mă să trec peste episod
printr-o fluturare a mâinii. În orice caz, după asta a început să vină
să mă vadă cam de fiecare dată când avea un moment liber.
A clătinat din cap.
— S-a întâmplat destul de repede.
Am oftat.
— Practic, mi-a spus despre tine, i-am mărturisit eu. A făcut un
comentariu, sugerând că ar avea nevoie de amândouă aici.
— Deci…
Şi-a muşcat buza.
— Eşti destul de sigură că încă te place?
Nu bănuise asta? Voia să o audă din gura mea?
— Kriss, chiar vrei să auzi toate astea?
456
— Da, vreau să ştiu cum stau. Şi o să-ţi spun şi eu orice vrei să ştii.
Nu noi decidem cum se desfăşoară Alegerea, dar asta nu înseamnă
că trebuie să fim în necunoştinţă de cauză.
Mă învârteam într-un cerc strâns, încercând să-mi pun ordine în
gânduri. Nu eram sigură că aveam destul curaj să-l întreb pe Maxon
despre Kriss. Abia dacă puteam să-i vorbesc deschis despre mine.
Dar aveam senzaţia că nu ştiam exact unde mă poziţionam. Poate că
asta era singura mea şansă de a şti cu adevărat.
— Sunt destul de sigură că vrea să rămân prin preajmă o vreme. Dar
cred că te vrea şi pe tine aici.
A încuviinţat.
— Aşa mă gândeam şi eu.
— Te-a sărutat? mi-a scăpat.
A zâmbit ruşinată.
— Nu, dar dacă nu l-aş fi rugat să nu o facă, cred că m-ar fi sărutat.
În familia mea există un fel de tradiţie, conform căreia, pentru
primul sărut aştepţi până la logodnă. Uneori ţinem o petrecere când
cineva îşi anunţă data nunţii şi toată lumea are ocazia să fie martoră
la primul sărut al cuplului. Asta vreau şi eu.
— Dar a încercat?
— Nu, i-am explicat cum stăteau lucrurile până să se ajungă aşa
departe. Cu toate astea, îmi sărută mâinile foarte des, uneori şi
obrajii. Mi se pare drăguţ, mi-a mărturisit ea.
Am dat din cap, cu ochii la iarba de la picioarele mele.
— Stai, a spus ea ezitând. Pe tine te-a sărutat?
O parte din mine voia să se laude că fusesem prima persoană pe care
o sărutase vreodată. Că atunci când ne sărutam, părea că timpul se
oprea în loc.
— Oarecum. E cam greu de explicat, m-am eschivat.
S-a strâmbat.
— Nu, nu e. Te-a sărutat sau nu?
— E complicat.
— America, dacă nu ai de gând să fii sinceră, ne irosim timpul. Am
457
venit aici cu intenţia de a fi deschisă cu tine. Am crezut că vom avea
amândouă de câştigat dacă am da dovadă de bunăvoinţă.
Stăteam acolo, frângându-mi mâinile, încercând să găsesc un mod
de a mă explica. Nu însemna că o displac pe Kriss. Dacă plecam
acasă, aş fi vrut ca ea să câştige.
— Chiar vreau să fim prietene, Kriss. Credeam, într-un fel, că deja
suntem.
— Şi eu, a spus ea cu blândeţe.
— Mi-e doar greu să împărtăşesc lucruri personale. Şi îţi apreciez
sinceritatea, dar nu sunt sigură că vreau să ştiu tot ce se întâmplă
între tine şi Maxon. Cu toate că am întrebat, am zis repede, văzând
că se pregăteşte să spună ceva. Ştiam deja că simte ceva pentru tine.
Era evident. Cred că prefer ca situaţia să fie neclară, pentru moment.
Kriss mi-a zâmbit.
— Pot respecta asta. Ai putea, cu toate astea, să-mi faci o favoare?
— Dacă pot, sigur.
Şi-a muşcat buza şi şi-a întors privirea pentru câteva momente. Când
s-a uitat din nou la mine, i-am putut vedea ochii înlăcrimaţi.
— Dacă eşti sigură că nu mă vrea, ai putea să mă avertizezi? Nu ştiu
ce simţi tu, dar eu îl iubesc. Şi aş aprecia dacă mi-ai spune. Mă rog,
dacă ştii ceva sigur.
Îl iubea. A spus-o cu voce tare, fără teamă. Kriss îl iubea pe Maxon.
— Dacă mi-ar vorbi vreodată despre asta, ţi-aş zice.
A încuviinţat.
— Şi poate că ne-am putea face încă o promisiune? Să nu ne
sabotăm? Nu vreau să câştig aşa şi cred că nici tu.
— Nu sunt Celeste, am spus dezgustată, iar ea a râs. Promit să fiu
cinstită.
— Bine atunci.
Şi-a şters ochii şi şi-a netezit rochia. Îmi puteam imagina fără
probleme cât de elegantă ar fi arătat cu coroana pe cap.
— Trebuie să plec, am minţit. Îţi mulţumesc că ai vorbit cu mine
despre asta.
458
— Mulţumesc că ai venit. Îmi cer scuze dacă am fost prea insistentă.
— Nicio problemă, i-am spus, îndepărtându-mă. Ne vedem mai
târziu.
— Sigur.
M-am întors cât de repede am putut încât să nu fiu nepoliticoasă şi
m-am îndreptat spre palat. Odată ajunsă înăuntru, am grăbit pasul şi
am luat-o la fugă pe scări, vrând cu disperare să mă ascund.
Am urcat la etajul doi şi m-am îndreptat spre camera mea. Am
observat o bucată de hârtie pe jos, ceea ce era neobişnuit pentru
palatul de regulă imaculat. Era foarte aproape de camera mea, aşa că
m-am gândit că ar putea fi pentru mine. Ca să fiu sigură, am
desfăcut biletul şi l-am citit.

Un alt atac al rebelilor în această dimineaţă, de data asta în Paloma.

Bilanţul victimelor depăşeşte trei sute de morţi, cel puţin o sută de răniţi.
Din nou, principala cerere pare să fie încheierea Alegerii. Cerem
recomandări pentru răspuns.

Am îngheţat. Am examinat foaia pe ambele părţi, căutând data. Încă

un atac, în acea dimineaţă? Chiar dacă mesajul era mai vechi de
câteva zile, era cel puţin al doilea. Şi se cerea din nou încheierea
Alegerii. Oare asta motivase celelalte atacuri? Încercau să scape de
noi? Dacă da, oare Nordicii şi Sudicii urmăreau acelaşi scop?
Nu ştiam ce să fac. Nu ar fi trebuit să văd acel bilet, aşadar, nu
puteam să vorbesc cu nimeni despre asta. Dar oare cei care trebuiau
să afle informaţiile astea le primiseră deja? M-am hotărât să pun
hârtia înapoi, gândindu-mă că un soldat avea să treacă pe acolo şi
avea să-l ducă unde trebuie.
Pentru moment, încercam să fiu optimistă, sperând ca, până la urmă,
cineva să răspundă mesajului.

459
 Capitolul 24

Următoarele două zile am mâncat doar în camera mea, reuşind să o

evit pe Kriss până miercuri, la cină. Am crezut că aveam să scap de
stânjeneală până atunci. Din păcate, mă înşelasem. Ne-am zâmbit,
dar nu am izbutit să-mi adun curajul ca să-i vorbesc. Aproape că-mi
doream să fi fost în cealaltă parte a camerei, între Celeste şi Elise.
Aproape.
Chiar înainte să fie servit desertul, Silvia a intrat în grabă, alergând
cât de repede îi permiteau pantofii cu toc. După o reverenţă extrem
de scurtă, s-a îndreptat spre locul unde stătea regina şi i-a şoptit ceva
la ureche.
Reginei i s-a tăiat respiraţia şi a fugit din încăpere împreună cu
Silvia, lăsându-ne singure.
Fuseserăm învăţate să nu ridicăm niciodată vocea, dar în acel
moment nu ne-am putut abţine.
— Ştie cineva ce se întâmplă? a întrebat Celeste, neobişnuit de
îngrijorată.
— Nu credeţi că au fost răniţi, nu-i aşa? a spus Elise.
— Oh, nu, a murmurat Kriss, lăsându-şi capul pe masă.
— E în regulă, Kriss. Uite, ia nişte plăcintă, i-a oferit Natalie.
Rămăsesem fără cuvinte, fiindu-mi teamă chiar şi să mă gândesc la
ce putea însemna asta.
— Dacă au fost capturaţi? s-a alarmat Kriss.
— Nu cred că oamenii din Noua Asie ar face asta, a susţinut Elise,
deşi se vedea că era neliniştită.
Nu eram sigură dacă îngrijorarea ei era strict legată de siguranţa lui
Maxon sau de faptul că orice agresiune din partea oamenilor cu care

460
avea legături i-ar fi distrus şansele de a câştiga.
— Dacă s-a prăbuşit avionul? a zis Celeste încet.
Şi-a ridicat privirea şi am fost surprinsă să citesc teamă sinceră pe
chipul ei. Asta a fost de ajuns să ne reducă pe toate la tăcere.
Dacă Maxon murise?
Regina Amberly s-a întors cu Silvia în urma ei şi toate am urmărit-o
nerăbdătoare. Spre marea noastră uşurare, regina radia.
— Veşti bune, doamnelor. Regele şi prinţul vor ajunge acasă în seara
asta! a intonat ea veselă.
Natalie a început să bată din palme, pe când eu şi Kriss ne-am
prăbuşit simultan în scaune. Nu-mi dădusem seama cât de încordată
fusesem în acele câteva minute.
— Pentru că au avut parte de nişte zile atât de solicitante, am hotărât
să renunţăm la orice sărbătoare de anvergură pentru întoarcerea lor,
a intervenit Silvia. Nu ştim când vor părăsi Noua Asie, aşa că e
posibil să nu-i vedem înainte de culcare.
— Îţi mulţumesc, Silvia, a spus regina pe un ton răbdător.
Să fim serioşi, cui îi păsa?
— Iertaţi-mă, doamnelor, dar am ceva treabă. Vă rog, savuraţi-vă
desertul şi să aveţi o seară minunată, ne-a urat, după care s-a întors
şi a ieşit plutind din cameră, de parcă nici măcar nu ar fi atins
podeaua.
Kriss a plecat câteva secunde mai târziu. Poate că pregătea o
felicitare de „bun venit acasă”.
După asta am mâncat repede şi am urcat la etaj. Traversând
coridorul ce ducea spre camera mea, am văzut o urmă scânteietoare
de păr blond sub o bonetă albă şi fusta neagră a unei slujnice
fluturând spre scările din celălalt capăt al etajului. Era Lucy şi mi-am
dat seama că plângea. Părea atât de hotărâtă să se facă nevăzută,
încât am hotărât să nu o strig. Luând-o după colţ spre camera mea,
am văzut că uşa era larg deschisă. Din această cauză, cearta dintre
Anne şi Mary răsuna pe coridor, de unde, fără să vreau, am auzit tot.
— … de ce trebuie să fii mereu aşa de dură cu ea? se plângea Mary.
461
— Şi ce ar fi trebuit să-i spun? Că poate să aibă orice îşi doreşte? s-a
răstit Anne.
— Da! Cât de greu era să-i fi spus pur şi simplu că ai încredere în ea?
Ce se întâmpla? Oare de asta păruseră toate aşa distante în ultima
vreme?
— Ţinteşte prea sus! a rostit Anne acuzator. Şi ar fi nedrept din
partea mea să-i dau speranţe deşarte.
Vocea lui Mary era încărcată de sarcasm.
— Ah, şi tot ce i-ai spus tu a fost atât de frumos. Eşti doar invidioasă!
a acuzat-o Mary.
— Poftim? a izbucnit Anne.
— Eşti invidioasă. Nu poţi suporta gândul că ea ar putea fi mai
aproape decât tine de ceea ce îţi doreşti şi tu, a ţipat Mary. Mereu ai
privit-o de sus pentru că nu a crescut la palat ca tine, iar pe mine mă
invidiezi pentru că m-am născut aici. De ce nu poţi fi mulţumită de
ceea ce eşti, în loc să o calci în picioare ca să te simţi mai bine?
— Nu asta încercam să fac! s-a apărat Anne, cu o voce sugrumată.
Valul de suspine a fost de ajuns să o reducă pe Mary la tăcere. M-ar
fi redus şi pe mine. Părea de necrezut ca Anne să plângă.
— E aşa de rău să vreau mai mult de atât? a întrebat ea cu glasul
înecat de lacrimi. Înţeleg că poziţia pe care o am reprezintă o onoare
şi sunt încântată să-mi fac datoria, dar nu vreau să fac asta pentru tot
restul vieţii. Vreau mai mult. Vreau un soţ. Vreau…
Tristeţea a copleşit-o în cele din urmă.
Mi-a frânt inima în mii de bucăţele. Singurul mod prin care Arme
putea scăpa de slujba asta era să se căsătorească. Şi nu era ca şi cum o
hoardă de bărbaţi din Trei şi din Patru aveau să defileze pe holurile
palatului în căutarea unei slujnice pe care să o ia de soţie.
Într-adevăr, nu prea avea cale de ieşire.
Am oftat, m-am calmat şi am intrat în cameră.
— Lady America, m-a salutat Mary făcând o reverenţă.
Anne i-a urmat exemplul.
Cu coada ochiului am văzut-o ştergându-şi cu înfrigurare lacrimile.
462
Având în vedere cât de mândră era, m-am gândit că nu ar fi fost
înţelept să o întreb dacă plânsese, aşa că m-am dus cu paşi mari spre
oglindă, trecând pe lângă ele.
— Cum vă simţiţi? a continuat Mary.
— Foarte obosită. Cred că o să mă culc imediat, am spus,
concentrându-mă asupra agrafelor din păr. Ştiţi ce? De ce nu mergeţi
amândouă să vă odihniţi? Mă descurc singură.
— Sunteţi sigură, domnişoară? a întrebat Anne, încercând să-şi
stăpânească tremurul din voce.
— Foarte. Ne vedem mâine.
Slavă Domnului, nu a fost nevoie de mai multe încurajări. Nu voiam
să aibă grijă de mine în clipa asta, după cum probabil nici ele nu se
simţeau în stare de aşa ceva. După ce am reuşit să-mi scot rochia, am
stat întinsă în pat o bună bucată de vreme, gândindu-mă la Maxon.
Nici nu eram sigură la ce anume mă gândeam. Lucrurile erau încă
destul de tulburi şi nesigure, dar trăiam iar şi iar bucuria
copleşitoare pe care o simţisem atunci când aflasem că era în
siguranţă şi că se întorcea acasă. Şi îmi încolţise în minte întrebarea
dacă se gândise oare vreun pic la mine cât timp fusese plecat.

M-am zvârcolit ore întregi, pradă neliniştii. Cam pe la unu noaptea,

m-am gândit că, dacă tot nu pot să dorm, puteam măcar să citesc.
Am aprins lampa şi am scos jurnalul lui Gregory. Am sărit peste
însemnările din toamnă şi am ales una din februarie.

Uneori aproape că îmi vine să râd de cât de uşor a fost totul. Dacă s-ar fi
scris vreodată un manual despre răsturnarea unui regim, eu aş fi
personajul principal. Sau poate că aş putea să-l scriu chiar eu. Nu sunt
sigur care aş spune că este primul pas, de vreme ce nu prea poţi să forţezi
o altă ţară să încerce să invadeze o alta sau să pui nişte idioţi la
conducerea unui stat deja existent; dar cu siguranţă aş încuraja orice alt
potenţial conducător să obţină prin orice mijloace sume scandaloase de
bani.
463
Cu toate astea, fascinaţia faţă de bani nu ar fi de ajuns. Trebuie să fie ai
tăi şi să ai o poziţie din care să-i controlezi pe ceilalţi prin intermediul lor.
Lipsa mea de cunoştinţe politice nu a fost o problemă când a venit vorba
de alianţe. De fapt, poate că evitarea totală a politicii este unul dintre
punctele mele forte. Nimeni nu are încredere în politicieni, şi de ce ar
avea? De ani întregi, Wallis face promisiuni nefondate în speranţa că
una dintre ele se va adeveri, dar nu are nici cea mai mică şansă de reuşită.
Pe de altă parte, eu ofer poporului ideea de mai mult. Nu garanţii, ci doar
acea mică rază de speranţă că poate va veni vremea schimbării. În
momentul de faţă, nici nu mai contează în ce ar consta schimbarea. Sunt
atât de disperaţi, încât nu le mai pasă. Nici măcar nu le trece prin minte
să întrebe.
Poate că soluţia este să rămâi calm când alţii sunt cuprinşi de panică.
Wallis este atât de dispreţuit acum, mai că nu mi-a predat preşedinţia, şi
nimeni nu se plânge. Eu nu spun nimic, nu fac nimic, doar afişez un
zâmbet plăcut în timp ce toţi în jurul meu se afundă în isterie. Este de
ajuns să arunci o privire spre laşul de lângă mine şi nu mai există
îndoială că eu arăt mai bine pe un podium sau strângând mâna unui
prim-ministru.
Iar Wallis e atât de disperat să aibă de partea lui pe cineva iubit de popor,
încât sunt aproape sigur că două sau trei înţelegeri formulate într-o
manieră obscură vor fi suficiente ca să mă aducă la conducere.
Această ţară îmi aparţine. Mă simt ca un copil cu o tablă de şah care joacă
ştiind că o să câştige. Sunt mai deştept, mai bogat şi cu mult mai capabil
în ochii unei ţări care mă adoră din motive pe care nimeni nu poate să le
numească. Până se va găsi cineva care să se gândească la asta, nu va mai
avea nicio importanţă. Pot să fac ce vreau şi nu mai e nimeni care să mă
poată opri. Deci, ce urmează?
Simt că a venit momentul răsturnării sistemului. Această republică
demnă de milă este deja în ruine şi abia se mai târăşte. Adevărata
întrebare este: Cu cine să mă aliez? Cum fac din şarada asta ceva după
care publicul să tânjească?
Am o idee. Fiicei mele nu-i va plăcea, dar nu prea mă preocupă asta. Era
464
timpul să devină şi ea folositoare la ceva.

Am închis cartea cu zgomot, derutată şi frustrată. Îmi scăpa mie

ceva? Răsturnarea sistemului? Să controleze oamenii? Era oare
structura ţării noastre rezultatul unei comodităţi şi nu a unei
necesităţi?
M-am gândit să caut prin carte ca să văd ce s-a întâmplat cu fiica lui,
dar eram deja atât de dezorientată, încât am renunţat. Am ieşit pe
balcon, sperând că nişte aer proaspăt o să mă ajute să înţeleg ceea ce
tocmai citisem.
M-am uitat spre cer, încercând, să înţeleg ceva, dar nici măcar nu
ştiam de unde să încep. Am oftat, iar privirea mi-a rătăcind prin
grădină, oprindu-se asupra unei licăriri albe. Maxon se plimba de
unul singur prin împrejurimile palatului. Era în sfârşit acasă. Avea
cămaşa scoasă din pantaloni şi nu purta nici haină, nici cravată. Ce
făcea afară aşa de târziu? Am văzut că ţinea în mână un aparat de
fotografiat. Probabil că şi el avusese o noapte grea.
Am ezitat un moment, dar cu cine altcineva aş fi putut să vorbesc
despre asta?
— Pssst!
A tresărit, uitându-se în jur ca să vadă de unde venea sunetul. L-am
strigat a doua oară, dând din mâini până când m-a văzut. Mi-a făcut
şi el cu mâna, afişând un zâmbet surprins. M-am tras de ureche,
sperând că va vedea. S-a tras şi el de ureche. Am arătat spre el şi apoi
spre camera mea. A încuviinţat, ridicând în aer un deget ca să-mi
spună că vine într-un minut. Am dat din cap şi m-am întors înăuntru
în timp ce el intra în palat.
Mi-am pus halatul şi mi-am trecut degetele prin păr în speranţa că o
să arăt măcar pe jumătate la fel de aranjată ca el. Nu eram tocmai
sigură cum să deschid discuţia, pentru că urma să-l întreb pe Maxon
dacă ştia că era în fruntea unui sistem mult mai puţin altruist decât
fusese publicul făcut să creadă. Tocmai când începeam să mă întreb
de ce îi lua atât de mult, a bătut la uşă.
465
M-am grăbit să-i deschid şi am fost întâmpinată de obiectivul
camerei. Cu un clic, mi-a imortalizat zâmbetul şocat. Expresia mi s-a
schimbat într-una care arăta cât de puţin mă amuza mica lui ispravă,
dar el a fotografiat şi asta, râzând.
— Eşti caraghios. Treci înăuntru, i-am ordonat apucându-l de braţ.
M-a urmat.
— Scuze, nu m-am putut abţine.
— Ţi-a luat ceva timp, l-am acuzat, stând pe marginea patului.
A venit să se aşeze lângă mine, suficient de departe încât să putem
sta faţă în faţă.
— A trebuit să trec pe la mine prin cameră.
Şi-a aşezat aparatul de fotografiat în siguranţă pe noptiera mea,
atingând uşor borcanul în care se găsea moneda. A scos un sunet
asemănător unui hohot de râs şi s-a întors spre mine, fără să-mi
explice de ce se oprise pe drum.
— Ah. Deci cum a fost călătoria?
— Ciudată, mi-a mărturisit. Am ajuns în partea rurală din Noua
Asie. Tata a spus că era vorba despre o dispută locală, dar până am
ajuns noi acolo totul se rezolvase.
A clătinat din cap.
— Sincer, nu avea niciun sens. Am petrecut câteva zile mergând prin
oraşe vechi şi încercând să vorbim cu localnicii. Tata e destul de
dezamăgit de măsura în care stăpânesc limba şi insistă să mai învăţ.
De parcă nu fac destule zilele astea, s-a plâns oftând.
— E într-adevăr cam ciudat.
— Cred că a fost un fel de test. În ultima vreme mă tot supune unor
astfel de probe şi uneori nici nu ştiu că o face. Poate că era legat de
luarea de decizii sau de confruntarea cu necunoscutul. Nu sunt
sigur.
A ridicat din umeri.
— În orice caz, sunt sigur că am picat.
Timp de un minut, a stat acolo, frământându-şi mâinile.
— A ţinut neapărat să vorbim şi despre Alegere. Cred că avea
466
impresia că distanţa o să mă ajute să pun lucrurile în perspectivă sau
ceva de genul ăsta. Sincer, m-am săturat ca toată lumea să-şi dea cu
părerea despre o decizie pe care eu trebuie să o iau.
Eram sigură că, în mintea regelui, imaginea de ansamblu însemna ca
Maxon să nu se mai gândească la mine. Văzusem la masă cum le
zâmbea celorlalte fete sau cum le saluta cu un gest al capului pe
coridoare. Cu mine nu se purta niciodată aşa. Deodată, am început
să mă simt incomod şi nu mai ştiam ce să spun.
Se părea că nici Maxon.
Am hotărât că nu puteam să-l întreb încă despre jurnal. Părea atât de
neîncrezător când venea vorba de chestiile astea – felul în care
guverna, ce fel de rege voia să fie – încât nu puteam să-i cer nişte
răspunsuri pe care nu eram sigură că le avea. Eram vag îngrijorată,
temându-mă că ştia mai multe decât îmi împărtăşise, dar trebuia să
aflu mai multe înainte de a vorbi.
Maxon şi-a dres vocea şi a scos din buzunar un mic şirag de mărgele.
— După cum spuneam, am trecut printr-o mulţime de oraşe şi am
văzut astea în magazinul unei bătrâne. Sunt albastre, a adăugat, deşi
era evident. Pare să-ţi placă albastrul.
— Ador albastrul, am şoptit.
Am privit micuţa brăţară. Cu câteva zile în urmă, Maxon era în
celălalt capăt al lumii, iar când o văzuse într-un magazin… se
gândise la mine.
— Nu am adus nimic pentru celelalte, aşa că poate să rămână între
noi?
Am dat din cap, încuviinţând.
— Nu ai fost niciodată genul care să se laude, a mormăit el.
Nu mă mai săturam să privesc brăţara. Era atât de discretă, cu pietre
șlefuite care nu păreau preţioase. Am întins mâna şi mi-am trecut un
deget peste una din mărgelele de formă ovală, iar Maxon a început
să o mişte dintr-o parte în alta, făcându-mă să râd.
— Vrei să vezi cum îţi vine? s-a oferit el.
Am întins mâna; pe încheietură nu aveam nasturele lui Aspen.
467
Maxon mi-a aşezat pietricelele reci pe piele şi a legat cu bandă
şiragul care le ţinea împreună.
— Minunat, a spus.
Şi iat-o, croindu-şi drum printre toate grijile: speranţa.
Mi-a luat greutatea de pe suflet şi m-a făcut să-mi fie dor de el.
Voiam să şterg cu buretele tot ce se întâmplase începând cu
petrecerea de Halloween, să mă întorc la noaptea aceea şi să am grijă
ca acei doi dansatori să rămână pe ringul de dans. Dar în acelaşi
timp, mi-a frânt inima. Dacă am fi fost din nou la petrecerea de
Halloween, nu aş fi avut de ce să mă îndoiesc de darul lui.
Chiar dacă aş fi reuşit să fiu ceea ce spusese tata că eram, ceea ce
spusese Aspen că nu eram… tot nu aş fi putut să fiu Kriss. Era mai
bună decât mine.
Eram atât de obosită, de stresată şi de derutată încât am început să
plâng.
— America? a întrebat Maxon, ezitând. Ce s-a întâmplat?
— Nu înţeleg.
— Ce nu înţelegi? m-a întrebat încet.
Am remarcat în sinea mea că se descurca deja mult mai bine în
preajma fetelor care plângeau.
— Pe tine, am recunoscut. Momentan, sunt pur şi simplu extrem de
confuză în ceea ce te priveşte.
Mi-am şters o lacrimă de pe unul dintre obraji, iar Maxon a întins o
mână ca să mi-l şteargă pe celălalt cu blândeţe.
Într-un fel, era ciudat să mă atingă din nou aşa. În acelaşi timp, era
atât de familiar, încât ar fi părut nepotrivit dacă nu ar fi făcut-o.
Odată ce mi-a şters lacrimile, nu şi-a retras mâna, ci mi-a cuprins
obrazul.
— America, a spus el cu seriozitate, dacă vreodată vrei să ştii ceva
despre mine – ce cred eu că este important sau cine sunt – tot ce
trebuie să faci este să mă întrebi.
Părea atât de sincer, încât am fost la un pas de a-l întreba. Aproape
că l-am implorat să-mi spună tot: dacă o avusese mereu în vedere pe
468
Kriss, dacă ştia despre jurnal, ce anume văzuse la brăţara aceea
minunată de îl făcuse să se gândească la mine.
Dar cum puteam să ştiu că îmi spune adevărul? Şi pentru că, încetul
cu încetul, îmi dădeam seama că el era alegerea cea mai înţeleaptă –
cum rămânea cu Aspen?
— Nu ştiu dacă sunt încă pregătită pentru asta.
După un moment de gândire, Maxon m-a privit în ochi.
— Înţeleg. Sau cel puţin cred că înţeleg. Însă ar trebui să vorbim
despre nişte lucruri importante în curând. Când vei fi pregătită, eu
voi fi aici.
Nu m-a presat; în schimb s-a ridicat, a făcut o mică plecăciune
înainte să-şi ia aparatul de fotografiat şi să se îndrepte spre uşă. S-a
uitat spre mine pentru ultima oară înainte să dispară pe coridor şi
am fost surprinsă de cât de mult mă îndurera plecarea lui.

469
 Capitolul 25

— Lecţii particulare? m-a întrebat Silvia. Adică mai multe pe

săptămână?
— Bineînţeles, i-am răspuns eu.
Pentru prima dată de când ajunsesem la palat eram recunoscătoare
pentru existenţa Silviei. Ştiam că nu avea cum să reziste cuiva dispus
să-i soarbă fiecare cuvânt; şi dacă mă punea să lucrez suplimentar
însemna că puteam să-mi ţin mintea ocupată.
Momentan, era prea mult pentru mine să mă gândesc la Maxon, la
Aspen, la jurnal şi la fete. Protocolul era alb sau negru. Paşii pentru
propunerea unei legi erau metodici. Astea erau lucruri pe care le
puteam stăpâni.
Silvia m-a privit, încă puţin şocată, înainte să afişeze un zâmbet larg.
Apoi a exclamat, îmbrăţişându-mă:
— Oh, va fi minunat! În sfârşit una dintre voi înţelege cât de
important e ce facem noi aici!
S-a îndepărtat uşor de mine.
— Când vrei să începi?
— Acum?
Era încântată peste măsură.
— Stai să aduc nişte cărţi.
M-am cufundat în studiile ei, atât de recunoscătoare pentru
cuvintele, ideile, faptele şi statisticile cu care îmi umplea capul. Când
nu eram cu Silvia, citeam pentru câte o temă pe care mi-o dăduse,
petrecând ore în şir în Salonul Doamnelor, aproape ignorându-le pe
celelalte fete.
Munceam şi eram entuziasmată pentru următoarea lecţie în grup.

470
Când ne-am reunit toate, Silvia a început prin a ne întreba ce ne
pasiona. Am notat pe hârtie „familia”, „muzica”, şi apoi, ca şi cum
cuvântul cerea să fie scris, „dreptatea”.
— Vă întreb acest lucru deoarece regina se află de regulă în fruntea
unui soi de comitet, ceva care aduce beneficii ţării. Regina Amberly
de exemplu, a iniţiat un program de instruire a familiilor, ca să poată
avea grijă de membrii cu dizabilităţi mentale şi fizice. Foarte mulţi
sunt lăsaţi pe străzi odată ce familiile lor au dificultăţi, iar numărul
celor din Opt ajunge la o cifră imposibil de gestionat. Statisticile din
ultimii zece ani au arătat că programul ei a ajutat la reducerea acestei
cifre, păstrând astfel întreaga populaţie în siguranţă.
— Şi noi trebuie să venim cu un astfel de program? a vrut să ştie
Elise, părând uşor speriată.
— Da, va fi noul vostru proiect, a spus Silvia. La Actualităţile de peste
două săptămâni veţi fi rugate să vă prezentaţi ideea şi felul în care
aţi începe activitatea.
Natalie a chiţăit, iar Celeste şi-a dat ochii peste cap. Kriss arăta de
parcă deja îşi imagina ceva. Entuziasmul ei mă neliniştea.
Mi-am adus aminte că Maxon vorbise despre o viitoare eliminare.
Simţeam că eu şi Kriss aveam un oarecare avantaj, dar cu toate astea,
sarcina pe care o primiserăm nu era uşoară.
— Ne ajută cu adevărat la ceva? a întrebat Celeste. Aş prefera să
învăţ ceva care ne va fi de folos.
Îmi dădeam seama că, dincolo de tonul îngrijorat, era fie plictisită de
această idee, fie intimidată de ea.
Silvia a părut consternată.
— O să vă fie de folos! Cine va deveni prinţesă se va ocupa de un
proiect caritabil.
Celeste a bombănit ceva în barbă şi a început să se joace cu un stilou.
Detestam faptul că îşi dorea să câştige fără să-şi asume nicio
responsabilitate.
„Aş fi o prinţesă mai bună decât ea”, mi-am spus în sinea mea. Şi
atunci mi-am dat seama că era ceva adevăr în asta. Nu aveam
471
cunoştinţele sau calmul lui Kriss, dar cel puţin îmi păsa. Nu valora şi
asta ceva?
Pentru prima dată în ultimele săptămâni, m-am simţit străbătută de
un val entuziasm. Aveam un proiect care-mi permitea să etalez
singurul lucru care mă diferenţia de celelalte. Eram hotărâtă să mă
dedic complet acestui proiect, sperând să realizez ceva ce putea
într-adevăr să schimbe unele lucruri. Poate că pe termen lung tot aş
fi pierdut; poate că aveam să renunţ la lupta pentru titlul de regină.
Însă m-aş fi apropiat cât mai mult de ceea ce însemna a fi prinţesă şi
m-aş fi împăcat, în sfârşit, cu ideea Alegerii.

Era în zadar. Oricât aş fi încercat, nu aveam nici măcar o idee pentru

proiectul meu caritabil. M-am gândit şi am citit şi iar m-am gândit.
Mi-am întrebat slujnicele, dar nu aveau idei. L-aş fi căutat pe Aspen,
dar nu primisem nicio veste de la el în ultimele zile. Am bănuit că
era deosebit de precaut ştiind că Maxon era acasă.
Mai rău, Kriss făcuse progrese evidente cu prezentarea ei. Lipsea din
Salonul Doamnelor ca să citească; şi când era prezentă stătea cu
nasul în câte o carte sau îşi lua înfrigurată notiţe.
Fir-ar să fie!
Vineri dimineaţa, perfect conştientă de faptul că mai aveam doar o
săptămână la dispoziţie şi nicio idee, voiam să dispar de pe faţa
pământului. În timpul Actualităţilor, Gavril a stabilit structura
următoarei întâlniri, explicându-ne că se vor face mai întâi câteva
scurte anunţuri, urmând ca toată seara să fie dedicată prezentărilor
noastre.
Au început să mă treacă toate transpiraţiile.
L-am surprins pe Maxon uitându-se la mine. S-a tras de ureche şi nu
eram sigură ce să fac. Nu prea voiam să zic da, dar nici să-l ignor pur
şi simplu. M-am tras şi eu de ureche şi a părut uşurat.
M-am tot foit cât l-am aşteptat să apară, răsucindu-mi vârful firelor
de păr şi plimbându-mă în sus şi-n jos prin cameră.
Maxon a bătut scurt la uşă şi apoi a intrat în cameră, aşa cum
472
obişnuia. M-am ridicat în picioare, simţind că trebuia să fiu puţin
mai formală decât de obicei. Îmi dădeam seama că mă comportam
ridicol, dar, în acelaşi timp, nu puteam să mă opresc.
— Ce mai faci? m-a întrebat traversând camera.
— Sincer? Am emoţii.
— Pentru că sunt atât de frumos, nu?
Am râs.
— Ar trebui să-mi feresc privirea, am spus, ţinându-i isonul. De fapt,
e în mare parte din cauza proiectului caritabil.
— Ah, a făcut el, aşezându-se la masă. Poţi să repeţi cu mine dacă
vrei. Kriss aşa a făcut.
M-am dezumflat. Bineînţeles că ea terminase deja.
— Nici măcar nu am o idee, am mărturisit aşezându-mă alături de
el.
— Ah. Da, înţeleg de ce eşti stresată.
M-am uitat la el cu o privire care sugera că habar n-avea.
— Ce e important pentru tine? Trebuie să existe un lucru care te
impresionează şi pe care alţii poate că nu-l văd.
Maxon s-a lăsat pe spate, ţinând o mână pe masă.
Cum putea să fie aşa detaşat?
— M-am gândit toată săptămâna şi nu mi-a venit nicio idee.
A râs încet.
— Aş fi zis că ţie îţi va fi cel mai uşor. Te-ai confruntat cu mai multe
greutăţi în viaţă decât toate celelalte patru fete la un loc.
— Exact, dar n-am ştiut niciodată cum să schimb ceva. Asta e
problema.
Mă uitam fix la masă, amintindu-mi de Carolina în cele mai mici
detalii.
— Pot să văd totul… cei din Şapte, epuizaţi din cauza slujbelor care
implică muncă fizică brută, deodată decăzuţi în Opt pentru că nu
mai pot să lucreze. Fetele care se plimbă pe străzi aproape de ora
stingerii, ajungând în paturile bărbaţilor singuri pentru mai nimic.
Copiii care nu au niciodată destul – destulă mâncare, destulă
473
căldură, destulă iubire – pentru că părinţii se omoară lucrând. Îmi
amintesc de cele mai negre perioade ca şi cum ar fi fost nişte
nimicuri. Dar să găsesc o metodă prin care să ameliorez lucrurile?
Am clătinat din cap.
— Ce aş putea oare să spun?
L-am privit, sperând că în ochii lui o să găsesc un răspuns. Nu l-am
găsit.
— Ai perfectă dreptate.
Şi a tăcut.
M-am gândit la tot ce spusesem, dar şi la răspunsul lui. Însemna
oare că ştia mai multe despre planurile lui Gregory decât credeam
eu? Sau se simţea vinovat pentru că avea atât de mult, pe când alţii
aşa puţin?
A oftat.
— Nu despre asta speram să vorbim în seara asta.
— La ce te gândeai?
Maxon m-a privit de parcă aş fi fost nebună.
— La tine, fireşte.
Mi-am dat părul după ureche.
— La ce, mai exact?
Şi-a schimbat poziţia, mutând scaunul ca să fim puţin mai aproape şi
aplecându-se spre mine ca şi cum avea de gând să-mi împărtăşească
un secret.
— Mă gândeam că, după ce ai văzut că Marlee e bine, lucrurile se
vor schimba. Eram sigur că o să găseşti o metodă să ţii iar la mine.
Dar nu s-a întâmplat aşa. Chiar şi în seara asta, ai fost de acord să ne
vedem, dar eşti distantă.
Deci observase.
Mi-am trecut degetele peste masă fără să îl privesc în ochi.
— Nu cu tine am o problemă. Ci cu poziţia, am ridicat din umeri.
Credeam că ştii asta.
— Dar după ce s-a întâmplat cu Marlee…
Am ridicat capul.
474
— După ce s-a întâmplat cu Marlee s-au tot întâmplat altele. Acum
înţeleg ce înseamnă să fii prinţesă şi în secunda următoare nu. Nu
sunt precum celelalte fete. Sunt din cea mai joasă castă; poate că şi
Elise a fost din Patru, dar familia ei e foarte diferită de majoritatea
celor din Patru. Au atât de multe, mă mir că încă nu au plătit să
avanseze. Şi tu ai crescut aici. Pentru mine e o schimbare majoră.
A dat din cap, cu aceeaşi răbdare inepuizabilă.
— Înţeleg asta, America. În parte, de asta am vrut să-ţi acord timp.
Dar trebuie să mă ai şi pe mine în vedere.
— Te am.
— Nu, nu aşa. Nu ca parte din ecuaţie. Să ai în vedere situaţia dificilă
în care mă aflu. Nu mai am aşa mult timp la dispoziţie. Proiectul
caritabil o să fie punctul de plecare pentru o altă eliminare. Ai ghicit
şi tu asta cu siguranţă.
Mi-am plecat capul. Bineînţeles că ştiam asta.
— Şi ce ar trebui să fac odată ce rămân doar patru? Să-ţi mai dau
timp? Când se ajunge la trei, se presupune că ar trebui să aleg. Dacă
rămân doar trei şi tu încă dezbaţi dacă vrei sau nu să-ţi asumi
responsabilitatea, dacă vrei toată munca, dacă mă vrei pe mine… ce
ar trebui să fac atunci?
Mi-am muşcat buza.
— Nu ştiu.
Maxon a dat din cap.
— Nu se poate. Am nevoie de un răspuns. Pentru că nu pot să trimit
pe cineva acasă, cineva care chiar vrea asta – care mă vrea pe mine –
dacă, la sfârşit, tu o să renunţi.
Am început să respir mai repede.
— Deci trebuie să-ţi dau un răspuns acum? Nici măcar nu ştiu la ce
anume răspund. Dacă spun că vreau să rămân înseamnă că vreau să
fiu aleasa? Pentru că nu ştiu asta.
Am simţit cum mă încordam, de parcă eram pe punctul de a o lua la
fugă.
— Nu e nevoie să spui nimic acum; dar până la Actualităţi trebuie să
475
ştii dacă vrei asta sau nu. Nu-mi place să-ţi dau un ultimatum, dar
eşti cam nepăsătoare faţă de unica mea şansă la fericire.
Înainte să continue, a oftat.
— Nu aşa voiam să decurgă conversaţia. Poate că ar trebui să plec.
Simţeam în vocea lui că voia să-l rog să rămână, să-i spun că toate
aveau să se rezolve.
— Cred că da, i-am şoptit.
Iritat, a clătinat din cap şi s-a ridicat.
— Bine. A traversat camera cu paşi repezi, nervoşi. O să mă duc să
văd ce face Kriss.

476
 Capitolul 26

Am coborât la micul dejun destul de târziu. Nu voiam să risc să dau

peste Maxon sau peste vreuna din fete. Până să ajung la scări, Aspen
a apărut pe coridor. Am scos un sunet exasperat şi el s-a uitat în jur
înainte să se apropie de mine.
— Unde ai fost? am întrebat încet.
— Am lucrat, Mer. Sunt soldat. Nu pot să controlez unde sunt trimis.
Nu mai fac de gardă la camera ta.
Voiam să-l întreb de ce, dar nu era momentul.
— Trebuie să vorbesc cu tine.
A stat un moment să se gândească.
— La două, mergi în capătul holului de la primul etaj, după aripa
spitalului. Putem să ne întâlnim acolo, dar nu pentru prea mult timp.
Am încuviinţat. El a făcut o mică plecăciune şi a plecat înainte să-l
observe cineva, iar eu am continuat să cobor scările, complet
nemulţumită.
Îmi venea să ţip. Era atât de nedrept ca sâmbăta să fiu condamnată a
sta toată ziua în Salonul Doamnelor. De câte ori aveam vizitatori,
aceştia veneau să o vadă pe regină, nu pe noi. Când una dintre Alese
avea să fie prinţesă, probabil că asta urma să se schimbe, dar
momentan eram forţată să o văd pe Kriss revizuindu-şi prezentarea
proiectului. Şi celelalte citeau însemnări sau rapoarte, iar eu simţeam
că mi se face rău. Aveam nevoie rapid de o idee şi eram sigură că
Aspen m-ar fi ajutat să rezolv problema. Trebuia neapărat să încep
proiectul în acea seară, orice s-ar fi întâmplat.
De parcă mi-ar fi citit gândurile, Silvia, care o vizitase pe regină, s-a
oprit să mă vadă.

477
— Ce face eleva mea eminentă? m-a întrebat, vorbind în şoaptă ca să
nu observe celelalte.
— Minunat.
— Cum merge proiectul? Ai nevoie de ajutor la ultimele detalii? s-a
oferit ea.
Ultimele detalii? Cum aş fi putut să finisez nimicul pe care îl
făcusem?
— Merge de minune. O să-ţi placă la nebunie, sunt sigură, am minţit
eu.
A înclinat din cap.
— Suntem puţin secretoase?
— Puţin, i-am zâmbit.
— Nu-i nimic. Te-ai descurcat excelent în ultima vreme. Sunt sigură
că va ieşi extraordinar.
Silvia m-a bătut pe umăr în timp ce se pregătea să iasă din cameră.
Eram într-o mare încurcătură.
Minutele se scurgeau greu, o adevărată tortură. Chiar înainte de ora
două, m-am retras şi am pornit-o pe coridor. În capătul acestuia,
lângă o fereastră uriaşă, se afla o canapea tapiţată, vişinie. M-am
aşezat acolo, în aşteptare. Nu era niciun ceas în jur, iar trecerea lentă
a timpului nu-mi oferea nicio alinare. În cele din urmă, Aspen şi-a
făcut apariţia.
— Era şi timpul, am oftat.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, stând lângă canapea, cu un aer
formal.
„Câte nu s-au întâmplat”, mi-a trecut prin minte. „Atâtea lucruri pe
care nu ţi le pot spune.”
— Ni s-a încredinţat o sarcină şi nu ştiu ce să fac. Nu-mi vine nicio
idee, sunt agitată şi nu pot să dorm, i-am răspuns tulburată.
El a chicotit.
— Care e sarcina? Să concepeţi designul unei diademe?
— Nu, am protestat, aruncându-i o privire exasperată. Trebuie să
elaborăm un proiect, ceva benefic pentru regat. Cum ar fi cel al
478
reginei Amberly pentru persoanele cu handicap.
— Pentru asta te-ai aprins atât? a întrebat el, clătinând din cap. De ce
te stresezi? Pare distractiv.
— Şi eu am crezut la fel. Dar nu-mi vine nicio idee. Tu ce ai face?
Aspen a reflectat preţ de o clipă.
— Ştiu! Ar trebui să propui un program de schimb de experienţă
între caste, a spus el, cu ochii strălucind, plini de entuziasm.
— Cum adică?
— Un program de schimb de experienţă între caste. Cei din castele
superioare schimbă locul cu oamenii din castele inferioare, astfel
încât să poată vedea cum e să trăieşti ca noi.
— Nu ştiu dacă ar merge, Aspen, cel puţin nu pentru acest proiect.
— E o idee grozavă, a insistat el. Îţi poţi imagina pe cineva cum ar fi
Celeste, rupându-şi unghiile în timp ce ar aşeza marfă pe rafturi? Ar
fi o lecţie binemeritată pentru cei ca ea.
— Ce te-a apucat? Nu sunt soldaţi care erau din Doi de la bun
început? Nu sunt ei prietenii tăi acum?
— Nu m-a apucat nimic, s-a apărat Aspen. Sunt acelaşi
dintotdeauna. Tu eşti cea care a uitat cum e să trăieşti într-o casă care
nu are încălzire,
Mi-am îndreptat spatele.
— Nu am uitat. Încerc să fac un proiect care să rezolve lucrurile de
acest fel. Chiar dacă nu rămân aici, poate că îmi vor folosi ideea. De
aceea, trebuie să fie o idee bună. Vreau să-i ajut pe oameni.
— Mer, nu uita, a spus Aspen cu o voce rugătoare şi cu pasiune
mocnită în ochi. Guvernul a stat cu mâinile în sân în timp ce tu
răbdai de foame. Nu a mişcat un deget când fratele meu a luat bătaie
în piaţa publică. Vorbăria nu va schimba ceea ce suntem. Am fost
târâţi într-un şanţ din care nu putem ieşi singuri şi nimeni nu se
grăbeşte să ne scoată de aici. Mer, ei pur şi simplu nu înţeleg.
M-am ridicat, înfuriată.
— Unde te duci? m-a întrebat.
— Înapoi în Salonul Doamnelor, am răspuns, mergând mai departe.
479
Aspen m-a urmat.
— Am ajuns să ne certăm din cauza unui proiect stupid?
Am răbufnit, luându-mă de el.
— Nu. Ne certăm pentru că nici tu nu înţelegi. Sunt din Trei acum.
Iar tu eşti din Doi. În loc să fii nemulţumit de ceea ce ţi s-a oferit, de
ce nu recunoşti că ţi s-a acordat o şansă? Ai posibilitatea să schimbi
traiul familiei tale. Poţi schimba o mulţime de vieţi. Dar tot ce vrei
este să te răzbuni. O astfel de atitudine nu duce pe nimeni nicăieri.
Aspen a tăcut, iar eu am plecat. Am încercat să nu fiu supărată
pentru că era atât de înflăcărat în legătură cu lucrurile pe care şi le
dorea. În fond, nu era asta o calitate demnă de admiraţie? Dar m-a
făcut să mă gândesc atât de intens la orânduirea de nestrămutat a
castelor, încât am început să mă înfurii.
Nimic nu avea să schimbe starea lucrurilor. Prin urmare, de ce mă
agitam?

Am cântat puţin la vioară. Am făcut o baie. Am încercat să trag un

pui de somn. Mi-am petrecut o bună parte a serii în liniştea camerei
mele. Am ieşit pe balcon.
Nimic nu conta. Deşi mă apropiam cu paşi repezi de
termenul-limită, nu îmi venea nicio idee pentru proiect.
Am stat întinsă în pat câteva ore bune, încercând să adorm, fără sorţi
de izbândă. Mă tot gândeam la cuvintele încărcate de mânie ale lui
Aspen, la lupta lui neîncetată cu soarta.
Mi-am amintit de Maxon şi de ultimatumul lui, prin care îmi cerea
să-mi iau un angajament. Mi-am spus apoi că nici asta nu avea
importanţă, din moment ce vineri seara aveam să fiu trimisă acasă
cu siguranţă, din moment ce nu pregătisem niciun proiect.
Am oftat şi am dat pătura la o parte. Evitasem să mai citesc din
jurnalul lui Gregory. Mă temeam că s-ar fi ivit mai multe întrebări
decât răspunsuri. Dar poate că jurnalul m-ar fi putut orienta în
direcţia potrivită, oferindu-mi o idee pentru Actualităţi.
Pe lângă asta, chiar dacă nu aş fi găsit nimic folositor, trebuia să aflu
480
ce se întâmplase cu fiica lui. Eram destul de sigură că o chema
Katherine, aşa că am răsfoit jurnalul, încercând să descopăr orice
referire la ea, ignorând restul. Într-un final, am găsit fotografia unei
fete stând lângă un bărbat care părea să fie mult mai în vârstă decât
ea. Poate că era doar în închipuirea mea, dar fata părea să fi plâns.

În sfârşit, astăzi a fost oficiată căsătoria lui Katherine cu Emil de

Monpezat de Swendway. Katherine a plâns cu suspine tot drumul până
la biserică, până când i-am spus că, dacă nu se potoleşte în timpul
ceremoniei, va avea de suferit după aceea. Mama lui Katherine este
nemulţumită şi bănuiesc că Spencer însuşi s-a întristat, realizând cât de
mult şi-ar fi dorit sora lui să nu facă asta. Dar Spencer este isteţ. Cred că
se va da pe brazdă rapid, imediat ce va vedea câte oportunităţi se vor ivi
pentru el. Iar Damon mă susţine în totalitate; mi-ar plăcea să pot insufla
comunităţii acest spirit care-l animă pe el. Tineretul ar trebui aplaudat.
Generaţia lui Damon şi Spencer a fost aceea care m-a ajutat să ajung
unde sunt. Au un entuziasm nemărginit şi sunt mult mai populari din
perspectiva mulţimii care îi ascultă, spre deosebire de bătrâneii fragili,
care o ţin sus şi tare că am luat-o pe un drum greşit. Nu pot să nu mă
întreb dacă nu există vreo modalitate să le închid gura pentru totdeauna,
fără să-mi pătez reputaţia.
În orice caz, încoronarea este programată să aibă loc mâine. Acum că
Swendway s-a aliat cu puternica Uniune Nord-Americană, voi putea
pune mâna pe ceea ce-mi doresc: coroana. Cred că este o învoială corectă.
De ce să mă mulţumesc cu funcţia de preşedinte când pot fi regele Illéei?
Iar prin intermediul fiicei mele, sunt socotit acum ca fiind de viţă nobilă.
Totul este aşa cum ar trebui să fie. După ziua de mâine, nu va mai exista
cale de întoarcere.

O vânduse, Ticălosul îşi dăduse fiica pe mâna unui bărbat pe care ea

îl ura, pentru a obţine ceea ce-şi dorea.
Instinctul îmi spunea să închid din nou jurnalul. Dar m-am forţat
să-l răsfoiesc, citind fragmente la întâmplare. La un moment dat,
481
ochii mi-au căzut pe o diagramă a castelor, imaginată cu şase trepte
în loc de opt. Pe altă pagină, plănuia să schimbe numele de familie al
oamenilor pentru a-i desprinde de trecut. Un alt pasaj arăta cum
intenţiona să-şi pedepsească duşmanii, aşezându-i mai jos în
ierarhie, şi să-i răsplătească pe cei care-i erau loiali, aşezându-i mai
sus.
M-am întrebat dacă străbunicii mei pur şi simplu nu avuseseră nimic
de oferit sau se împotriviseră sistemului. Speram să fie a doua
variantă..
Ce nume de familie ar fi trebuit să am? Oare tata ştia?
De când mă născusem, fusesem învăţată că Gregory Illéa era un erou
care ne salvase ţara din ghearele uitării. Evident, nu era altceva decât
un monstru însetat de putere. Ce fel de om îi manipulează pe alţii
aşa, fără nicio remuşcare? Ce fel de om îşi trădează fiica pentru a-şi
atinge scopul? Deodată, fragmentele citite cândva apăreau într-o
lumină nouă. Nu spusese niciodată că ar fi vrut să fie un mare
familist; ceea ce voia de fapt era să pară unul. Jucase un timp după
regulile lui Wallis. Se folosise de camarazii fiului său pentru a-şi
aduna susţinători. Totul fusese o strategie, încă de la început.
Simţeam că mi se face rău. M-am ridicat şi am început să mă plimb
prin cameră, încercând să-mi limpezesc mintea.
Cum putuse fi ştearsă cu buretele o istorie întreagă? De ce nimeni nu
pomenea de statele de altădată? Unde dispăruseră toate aceste
informaţii? Cum de nimeni nu ştia nimic?
Am deschis ochii şi am privit spre cer. Părea imposibil. Fără
îndoială, existau câţiva care s-ar fi împotrivit, care le-ar fi împărtăşit
adevărul copiilor lor. Sau cine ştie, poate că unii o făcuseră deja. Mă
întrebasem adesea de ce tata nu-mi permitea să pomenesc de vechea
carte de istorie, ascunsă în camera lui şi de ce ceea ce ştiam despre
trecutul Illéei nu apărea scris niciunde. Poate că, dacă s-ar fi scris că
Illéa fusese un erou, oamenii s-ar fi revoltat. Aşa însă, chestiunea
rămânea la nivel de speculaţie, de discuţii contradictorii, fără să aibă
cineva acces la adevăr.
482
Mă întrebam dacă Maxon ştia.
Deodată, mi-am amintit ceva. Cu puţin timp în urmă, eu şi Maxon
ne sărutaserăm pentru prima oară. Gestul fusese atât de neaşteptat,
încât mă retrăsesem, făcându-l pe Maxon să se simtă prost. Apoi îmi
dădusem seama că voiam ca Maxon să mă sărute, aşa că îi
sugerasem să ştergem acea amintire şi să o înlocuim cu una nouă.
„America”, spusese el atunci, „nu cred că putem schimba trecutul”.
„Sigur că putem”, fusese răspunsul meu. „În plus, cine altcineva ar
mai şti în afară de noi doi?”
O spusesem în glumă. Pentru că, fără îndoială, dacă rămâneam
împreună, ne-am fi amintit ce se întâmplase de fapt, oricât de ridicol
era. Nu ne-ar fi lăsat niciodată inima să ne schimbăm povestea cu
una mai romantică sau mai reuşită, doar de dragul aparenţelor.
Însă întreaga Alegere se baza pe aparenţe. Dacă mie şi lui Maxon ni
s-ar fi cerut vreodată să povestim cum fusese primul nostru sărut,
am fi dezvăluit adevărul? Sau am fi păstrat secret acel mic detaliu?
La moartea noastră nimeni nu avea să ştie ce se întâmplase de fapt,
iar acel moment special avea să dispară în neant.
Putea fi oare atât de simplu? O poveste spusă de suficient de multe
ori, devenea în ochii unei generaţii un fapt petrecut aievea? De câte
ori îi întrebasem pe cei mai în vârstă decât părinţii mei despre istoria
noastră sau ce le povestiseră părinţii lor? Erau bătrâni. Ce ştiau ei?
Dădusem dovadă de atâta aroganţă ignorând cu desăvârşire ce ar fi
avut de spus oamenii aceia. Mă simţeam ca o idioată.
Dar nu avea nicio importanţă cum mă simţeam. Important era ce
aveam să fac în legătură cu asta.
Toată viaţa trăisem în întuneric şi, pentru că iubeam muzica, nu mă
plânsesem. Dar îmi dorisem ca eu şi Aspen să fim împreună şi, din
moment ce Aspen era din Şase, lucrurile fuseseră mai complicate
decât în mod normal. Dacă Gregory Illéa, aşezat confortabil la biroul
său, nu ar fi conceput cu atâta răceală legile care ne guvernau
regatul, eu şi Aspen nu ne-am fi certat şi nu mi-ar fi păsat niciodată
de Maxon. Maxon nici măcar nu ar fi ajuns prinţ. Mâinile lui Marlee
483
ar fi rămas intacte, iar ea şi Carter nu ar fi trăit într-o cameră în care
abia le încăpea patul. Gerad, frăţiorul meu drag, ar fi avut
posibilitatea să studieze ştiinţa după bunul lui plac, în loc să se
chinuie cu arta, faţă de care nu nutrea niciun fel de pasiune.
Asigurându-şi un stil de viaţă confortabil, la reşedinţa lui
încântătoare, Gregory Illéa le răpise celorlalţi până şi posibilitatea de
a încerca să acceadă vreodată la un astfel de trai.
Maxon îmi spusese că, dacă voiam să ştiu ceva despre el, tot ce
aveam de făcut era să-l întreb. Chiar dacă mă temeam ca nu cumva
să fie făcut din acelaşi aluat ca Gregory, trebuia să aflu. Nu puteam
alege între a accepta să rămân sau a pleca acasă, decât dacă ştiam ce
fel de persoană era Maxon cu adevărat.
Mi-am pus halatul şi am încălţat papucii. Am ieşit din cameră,
trecând pe lângă unul dintre soldaţi.
— S-a întâmplat ceva, domnişoară? a întrebat el.
— Nu, mă întorc imediat.
A părut să mai aibă ceva de adăugat, dar am dispărut rapid, aşa că
nu a mai avut ocazia. Am urcat până la etajul trei. Spre deosebire de
celelalte etaje, aici soldaţii păzeau palierul, împiedicându-mă să
merg la uşa lui Maxon.
— Trebuie să vorbesc cu prinţul, am spus, pe un ton care se voia
ferm.
— Este foarte târziu, domnişoară, a spus soldatul din stânga.
— Maxon nu va avea nimic împotrivă, i-am asigurat eu.
Soldatul din dreapta a zâmbit afectat.
— Nu cred că prinţul ar aprecia vizita nimănui chiar acum,
domnişoară.
M-am încruntat, repetându-mi în minte acea propoziţie.
Maxon era cu altă fată.
Bănuiam că în camera lui se afla Kriss, râzând şi vorbind, poate chiar
încălcându-şi regula care interzicea săruturile.
După colţ a apărut o slujnică tânără cu o tavă în braţe. M-am dat la o
parte ca să-i fac loc să coboare, gândindu-mă în tot acest timp dacă
484
să-i sâcâi în continuare pe soldaţi ca să mă lase să intru sau să
renunţ. Tocmai când mă pregăteam să zic ceva, unul din ei m-a
expediat.
— Mai bine v-aţi duce la culcare, domnişoară.
Voiam să ţip sau să mă manifest cumva pentru că mă simţeam
neajutorată. Dar nu ar fi ajutat în niciun fel, aşa că am plecat. Pe
măsură ce mă îndepărtam, l-am auzit pe soldatul cu zâmbetul
afectat mormăind ceva şi m-am simţit şi mai rău. Mă lua peste
picior? Mă compătimea? Nu aveam nevoie de mila nimănui. Era
suficient că mă simţeam ca ultimul om.
Spre surprinderea mea, când am ajuns la al doilea etaj, am dat peste
slujnica pe care o întâlnisem mai devreme. Stătea aplecată
legându-şi şireturile, însă nu era deloc aşa. Când m-am apropiat de
ea şi-a ridicat capul, şi-a luat tava şi a venit spre mine.
— Nu este în camera lui, mi-a şoptit.
— Cine? Maxon?
A încuviinţat.
— Încercaţi la parter.
Am zâmbit, clătinând surprinsă din cap.
— Mulţumesc.
A ridicat din umeri.
— L-aţi fi găsit şi singură. În plus, a continuat ea, cu ochii plini de
admiraţie, ne sunteţi simpatică.
S-a retras repede, coborând la primul etaj. M-am întrebat cui îi eram
simpatică mai exact, dar, pentru moment, m-am mulţumit doar cu
această dovadă de bunătate. Am aşteptat un moment să se
îndepărteze şi am coborât la parter.
Sala Mare era deschisă, dar nu era nimeni înăuntru. La fel şi sala de
mese. Am intrat şi în Salonul Doamnelor, gândindu-mă că era un loc
ciudat pentru o întâlnire romantică, dar nici urmă de ei acolo. I-am
întrebat pe soldaţii de la poartă, care m-au asigurat că Maxon nu
ieşise în grădină. Am verificat şi sălile de lectură, precum şi alte
saloane, înainte să ajung la concluzia că Maxon şi Kriss fie se
485
despărţiseră, fie se întorseseră înapoi în camera lui.
Resemnată, am cotit luând-o pe coridor, îndreptându-mă spre scara
din spate, care era mai la îndemână decât scara principală. Pe
măsură ce înaintam, mi s-a părut că disting nişte şoapte. Nu
reuşisem să identific de unde veneau exact, aşa că am încetinit,
nevrând să deranjez.
Încă o şoaptă.
Un chicotit drăgăstos.
Un suspin călduros.
Sunetele erau din ce în ce mai clare şi mi-am dat seama de unde
veneau. Am mai făcut un pas în faţă, m-am uitat în stânga mea şi am
văzut un cuplu îmbrăţişându-se în umbră. După ce ochii mi s-au
obişnuit cu întunericul, am înlemnit.
Chiar şi în întuneric, puteam să recunosc părul blond al lui Maxon.
De câte ori nu-l remarcasem în lumina difuză din grădină? Dar ceea
ce nu mai văzusem înainte, ceea ce nu-mi imaginasem că voi vedea
vreodată, erau degetele lungi ale lui Celeste, cu unghiile vopsite în
roşu, jucându-se cu el.
Celeste îl imobilizase pe Maxon, lipindu-l de perete. Îşi încolăcise un
picior în jurul lui, iar cu mâna liberă îi apăsa pieptul. Crăpătura
rochiei îi dezvăluia piciorul lung, care căpătase o tentă albăstruie în
bezna de pe coridor. Se îndepărta uşor de el, doar ca să se apropie
din nou încet, cu intenţia de a-l tachina.
Aşteptam ca Maxon să o respingă, să-i spună că ea nu era ceea ce îşi
dorea. Dar nu a făcut-o. În schimb, a sărutat-o. Ea s-a afundat în
sărutul lui şi a chicotit din nou, încântată de afecţiunea lui. Maxon
i-a şoptit ceva la ureche, iar Celeste s-a apropiat de el, sărutându-l
mai intens şi mai pasional decât înainte. Breteaua rochiei i-a alunecat
de pe umăr, dezgolind ceea ce părea a fi o porţiune infinită a spatelui
ei. Niciunul din ei nu s-a deranjat să o ridice la loc.
Încremenisem. Voiam să urlu sau să plâng, dar îmi pierise graiul. De
ce trebuia, dintre toate, să fie cu ea?
Buzele lui Celeste au alunecat pe gâtul lui Maxon. După încă un
486
chicotit odios, Celeste l-a mai sărutat o dată. Maxon a închis ochii,
zâmbind. Acum, că nimic nu-i mai bloca vederea, mă aflam în
câmpul lui vizual.
Am vrut să fug. Am vrut să dispar, să mă evapor. În schimb, am
rămas acolo.
Când a deschis ochii, Maxon m-a văzut.
În timp ce fata continua să-l sărute pe gât, eu şi Maxon ne holbam
unul la altul. Prinţul înlemnise, iar zâmbetul îi pierise de pe buze.
Văzând şocul din privirea lui, am hotărât să plec de acolo.
Neobservată de Celeste, am bătut în retragere, într-o linişte
desăvârşită.
Odată aflată la adăpost, am rupt-o la fugă, trecând ca o nălucă pe
lângă soldaţii şi majordomii de serviciu. Chiar înainte să ajung la
capătul scării principale, m-au podidit lacrimile.
Am trecut cu forţa de soldatul care mă urmărea îngrijorat, intrând pe
uşă şi aşezându-mă în pat, cu faţa spre balcon. În liniştea
mormântală a camerei mele, am simţit cum mi se frânge inima. „Eşti
o fraieră, America, o mare fraieră.”
Aveam să mă întorc acasă. Aveam să uit ce se întâmplase. Şi aveam
să mă mărit cu Aspen.
Aspen era singura persoană pe care mă puteam baza.
Nu a trecut mult până am auzit un ciocănit în uşă. Fără să aştepte un
răspuns, Maxon a dat buzna înăuntru. A traversat cu paşi mari
camera, părând aproape la fel de furios ca mine.
Înainte să poată rosti ceva, am izbucnit.
— M-ai minţit.
— Poftim? Când te-am minţit?
— Când nu m-ai minţit? Cum poate o persoană care îmi vorbea de
cereri în căsătorie să rişte să fie prins pe un coridor cu cineva ca ea?
— Ce fac eu cu ea n-are nicio legătură cu sentimentele mele faţă de
tine.
— Glumeşti, nu-i aşa? Sau poate că, dacă eşti moştenitorul la tron, îţi
poţi permite să te afişezi cu fete pe jumătate dezbrăcate oricând ai
487
chef?
Maxon a părut rănit de acuzaţia mea.
— Nu. Nu este deloc aşa.
— De ce ea? am întrebat, ridicând ochii în tavan. De ce, dintre toate
fiinţele de pe planeta asta, o vrei tocmai pe ea?
Când m-am uitat la el aşteptând răspunsul, Maxon clătina din cap,
uitându-se pe pereţi.
— Maxon, Celeste este o actriţă, o prefăcută. Nu vezi că în spatele
machiajului şi a bureţilor din sutien se află o persoană care nu vrea
decât să te manipuleze?
Pe Maxon l-a bufnit râsul.
— Ba văd.
Calmul lui mă nedumerea.
— Atunci de ce…?
Dar ştiam deja răspunsul.
Vedea. Bineînţeles că vedea. Fusese crescut aici. Probabil că jurnalele
lui Gregory îi fuseseră citite pe post de basme. Cum de avusesem
alte pretenţii de la el?
Cât de naivă putusem să fiu? Când mă gândeam la cineva mai bun
decât mine pentru rolul de prinţesă, îmi venea în minte Kriss. Kriss
era fermecătoare, răbdătoare şi avea o mulţime de alte calităţi pe
care eu nu le aveam. Dar mi-o închipuiam lângă vechiul Maxon.
Pentru noul Maxon, care mergea pe urmele lui Gregory Illéa,
singura fată potrivită ar fi fost Celeste. Nicio altă Aleasă nu ar fi fost
atât de fericită să aibă regatul la picioarele ei.
— Gata, am spus cu un gest categoric. Ai vrut să iau o decizie, iată că
am luat-o: nu mai vreau să am de-a face cu nimic de-aici. Nu mai
vreau să am de-a face cu Alegerea, cu toate minciunile astea şi mai
ales cu tine. Dumnezeule, am fost o idioată!
— Ba o să ai de-a face, America, m-a contrazis el imediat, postura lui
susţinându-i spusele. Ai terminat când spun eu că ai terminat. Eşti
supărată acum, dar nu te pot lăsa încă să pleci.
Mi-am pus mâinile în cap, simţind că eram pe cale să-mi smulg tot
488
părul din rădăcini.
— Care-i problema ta? Eşti de pe altă planetă? Ce te face să crezi că
aş fi vreodată de acord cu ceea ce tocmai am văzut? Nu o înghit pe
Celeste. Iar tu o sărutai. Nu mai exişti pentru mine.
— Pentru numele lui Dumnezeu, America, nu-mi laşi loc să spun
nimic!
— Cum ai putea să explici asta? Trimite-mă acasă. Vreau să plec de
aici.
Replicile noastre se succedaseră până atunci atât de rapid, încât
tăcerea care a urmat m-a speriat.
— Nu.
Eram scoasă din sărite. Nu îmi tot ceruse, până acum, să iau o
decizie?
— Maxon Schreave, eşti doar un copil care a pus mâna pe o jucărie
pe care nu şi-o doreşte, dar pe care nu vrea s-o împartă cu nimeni
altcineva.
Maxon a răspuns calm.
— Înţeleg că eşti supărată, dar…
L-am îmbrâncit.
— Supărată e puţin spus!
Maxon şi-a păstrat cumpătul.
— Nu spune despre mine că sunt un copil. Şi nu mă împinge.
L-am îmbrâncit din nou.
— Ce-o să-mi faci?
Maxon m-a apucat de încheieturi, răsucindu-mi mâinile la spate. În
ochi i se citea mânia, iar asta mă bucura. Voiam să mă provoace,
să-mi dea un motiv ca să-l rănesc. L-aş fi putut rupe în bucăţi în acele
momente.
Dar pe chipul lui nu se citea furia. În schimb, am văzut
aprinzându-se o scânteie, care lipsise pentru multă vreme între noi.
Faţa lui Maxon se afla la câţiva centimetri de a mea, ochii lui
căutându-i pe ai mei, întrebându-se cum voi reacţiona sau poate
nepăsându-i deloc. Raţiunea îmi spunea cât de greşit era totul, dar
489
inima nu o asculta. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am
trezit cu buzele întredeschise.
Am scuturat din cap ca să mă dezmeticesc. Am făcut câţiva paşi
înapoi, în direcţia balconului. Maxon nu s-a opus. Am tras adânc aer
în piept înainte să mă întorc spre el.
— Ai de gând să mă trimiţi acasă sau nu? am întrebat calm.
El a clătinat din cap, neputând sau nedorind să răspundă.
Mi-am smuls de la mână brăţara de la Maxon şi am aruncat-o pe
podea.
— Pleacă atunci, i-am şoptit.
M-am întors cu faţa spre balcon şi am aşteptat câteva momente
apăsătoare înainte să aud uşa închizându-se. Imediat după plecarea
lui Maxon, m-am prăbuşit pe podea, plângând în hohote.
Maxon şi Celeste erau de aceeaşi teapă. Tot ce făceau era numai de
faţadă. Ştiam că Maxon urma să-şi petreacă întreaga viaţă încercând
să convingă lumea prin vorbe frumoase că era o persoană minunată,
asigurându-se în acelaşi timp că nimeni nu-şi depăşeşte condiţia. La
fel ca Gregory.
Am rămas pe podea cu picioarele încrucişate sub cămaşa de noapte.
Pe cât de supărată eram pe Maxon, pe atât de supărată eram pe mine
însămi. Ar fi trebuit să mă fi luptat mai mult. Ar fi trebuit să fi făcut
mai mult. Nu ar trebui să stau acolo şi să mă dau bătută.
Mi-am şters lacrimile şi am analizat situaţia. O terminasem cu
Maxon, dar încă mă aflam la palat. O terminasem şi cu competiţia,
însă aveam un proiect de prezentat. Poate că Aspen nu credea că
eram suficient de puternică pentru a fi prinţesă – şi nu se înşela – dar
avea încredere în mine. Ştiam asta. La fel şi tatăl meu. Şi Nicoletta.
Nu mai eram aici pentru a câştiga. Aşadar, cum puteam să-mi fac o
ieşire din scenă memorabilă?

490
 Capitolul 27

Atunci când Silvia m-a întrebat de ce aveam nevoie pentru

prezentare, i-am spus că îmi trebuiau un birou mic pentru nişte cărţi
şi un suport pentru un afiş la care lucram. Silvia a fost foarte
încântată de ideea afişului. Eram singura fată din competiţie care
avea o experienţă artistică.
Am petrecut ore întregi redactându-mi discursul pe cartonaşe
pentru a nu omite nimic, subliniind pasaje din cărţi pentru
prezentare şi repetând în faţa oglinzi părţile mai dificile. Am încercat
să nu mă gândesc prea mult la ce aveam de făcut, pentru că în
momentul în care o făceam, începeam să tremur.
Când am rugat-o să creeze o rochie care să-mi dea un aer cuminte,
Anne s-a încruntat.
— De parcă până acum v-am fi trimis în lenjerie, a spus ea
maimuţărindu-se.
Am râs pe înfundate.
— Nu asta am vrut să spun. Ştii foarte bine că mi-au plăcut toate
rochiile pe care le-ai creat pentru mine. Pur şi simplu aş vrea să am
un aer… angelic.
Anne a zâmbit.
— Sunt sigură că vom găsi o soluţie.
Cu certitudine, Anne, Mary şi Lucy şi-au dat toată osteneala,
deoarece nu le-am văzut decât cu o oră înainte de Actualităţi, când au
năvălit înăuntru, cu rochia terminată. Albă, gingaşă şi vaporoasă,
rochia era împodobită cu o fâşie lungă de tul, în albastru şi verde în
partea dreaptă a fustei. La bază, rochia semăna cu un nor, iar talia
înaltă îi conferea eleganţă şi puritate. Îmbrăcată în acea rochie, mă

491
simţeam fermecătoare. Dintre toate rochiile pe care le
confecţionaseră până atunci pentru mine, asta era cu siguranţă
preferata mea şi eram foarte mulţumită că se întâmplase aşa.
Probabil că era ultima rochie făcută de ele pe care aveam s-o port
vreodată.
Mi-a fost greu să-mi ţin planul secret, dar am reuşit. Atunci când
fetele mă întrebau ce fac, le răspundeam că e o surpriză. Câteva din
ele mi-au aruncat priviri sceptice, dar nu mi-a păsat. Le-am rugat pe
slujnice să nu atingă nimic de pe biroul meu, nici măcar să nu
şteargă praful, iar ele s-au supus, lăsându-mi cartonaşele întoarse cu
faţa în jos.
Nimeni nu ştia nimic.
Voiam să-i împărtăşesc secretul lui Aspen, dar m-am abţinut. O
parte din mine se temea că m-ar fi putut convinge să renunţ. Cealaltă
parte se temea că s-ar fi entuziasmat prea tare.
În timp ce slujnicele mă aranjau, mă uitam fix la imaginea mea din
oglindă, dându-mi seama că eram pe cont propriu. Era mai bine aşa.
Nu voiam ca slujnicele mele, celelalte fete şi mai ales Aspen să aibă
probleme din cauza mea.
Mai trebuia doar să-mi pun treburile în ordine.
— Anne, Mary, îmi puteţi aduce nişte ceai, vă rog?
Cele două slujnice s-au uitat una la alta.
— Amândouă? s-a asigurat Mary.
— Da, vă rog.
Deşi păreau să fi intrat la bănuieli, au făcut o reverenţă şi s-au dus
după ceai. Imediat după ce au plecat, m-am întors spre Lucy.
— Stai jos lângă mine, i-am spus, îndemnând-o să se aşeze pe
băncuţa căptuşită.
S-a supus, iar eu am întrebat-o fără menajamente.
— Eşti fericită?
— Poftim?
— Mi s-a părut că ai fost tristă în ultimul timp. S-a întâmplat ceva?
Şi-a plecat capul.
492
— Este atât de evident?
— Oarecum, am mărturisit, luând-o în braţe şi strângând-o călduros.
Lucy a oftat şi şi-a pus capul pe umărul meu. Eram atât de fericită că,
preţ de un moment, uitase de graniţele invizibile dintre noi.
— V-aţi dorit vreodată ceva ce nu puteaţi avea? m-a întrebat.
M-a bufnit râsul.
— Lucy înainte să ajung aici, eram din Cinci. Erau atâtea lucruri pe
care mi le doream şi nu le puteam avea, încât nici nu m-am obosit să
le număr.
Surprinzător şi complet atipic, o singură lacrimă i s-a prelins pe
obraz.
— Nu ştiu ce să fac. M-am împotmolit.
Mi-am îndreptat spatele şi m-am uitat în ochii ei.
— Lucy, vreau să ştii că sunt convinsă că poţi face absolut orice şi că
poţi fi ceea ce vrei să fii. Cred că eşti o fată extraordinară.
A schiţat un zâmbet.
— Mulţumesc, domnişoară.
Ştiam că nu mai aveam mult timp la dispoziţie.
— Vreau să faci ceva pentru mine. Nu eram sigură că mă puteam
baza pe ceilalţi, dar am încredere în tine.
Deşi avea un aer încurcat, mi-am dat seama că vorbea serios atunci
când a răspuns:
— Orice.
Am scos o scrisoare dintr-un sertar.
— Poţi să-i dai scrisoarea asta ofiţerului Leger?
— Ofiţerului Leger?
— Voiam să-i mulţumesc pentru bunăvoinţa pe care mi-a arătat-o şi
mi s-ar părea nepotrivit să-i înmânez eu însămi scrisoarea. Sper că
înţelegi.
Era o scuză jalnică, dar era singurul mod prin care puteam să-i explic
lui Aspen ceea ce eram pe cale să fac şi să-mi iau la revedere.
Bănuiam că nu aveam să mai rămân mult timp la palat după
evenimentele din acea seară.
493
— Pot să-i duc scrisoarea într-o oră, a spus ea cu nerăbdare.
— Mulţumesc.
Mai că mă podidiseră lacrimile, dar m-am stăpânit. Eram speriată,
dar aveam foarte multe motive care mă îndemnau să procedez astfel.
Cu toţii meritam ceva mai bun. Din cauza planurilor lui Gregory,
familia mea, Marlee, Carter, Aspen şi chiar slujnicele mele se aflau
într-o situaţie fără ieşire.
Am intrat în studioul Actualităţilor strângând în braţe un teanc de
cărţi cu paginile însemnate şi o mapă pentru afişul meu.
Aranjamentul era acelaşi – locurile rezervate regelui, reginei şi lui
Maxon, în dreapta, lângă uşă, şi Alesele, aşezate pe locurile din
stânga –, dar în mijloc, unde se afla de obicei un podium, de unde
ţinea discursuri regele, sau un set de scaune pentru interviuri, acum
era amenajat un spaţiu pentru prezentările noastre. Am identificat
biroul meu şi suportul pentru afiş, dar şi un ecran despre care am
presupus că avea să fie folosit pentru a arăta imagini din prezentarea
altcuiva. Era impresionant. Mă întrebam cine reuşise să organizeze
atât de bine totul.
M-am aşezat pe singurul scaun liber – chiar lângă Celeste, din
nefericire – ţinând cărţile în poală şi mapa lângă mine. Şi Natalie
avea câteva cărţi, iar Elise îşi recitea de zor notiţele. Kriss se uita spre
cer, părând să repete prezentarea în minte. Celeste îşi verifica
machiajul.

Silvia era acolo, ceea ce se întâmpla uneori când aveam de pus la

punct ultimele detalii, iar astăzi părea copleşită de situaţie. Munca
depusă de noi, cea mai grea de până atunci, avea să se reflecte şi
asupra ei.
Mi s-a tăiat respiraţia. Uitasem de Silvia. Era prea târziu acum.
— Arătaţi fantastic fetelor, a spus ea, apropiindu-se. Acum, că
sunteţi toate aici, aş vrea să vă explic câteva lucruri. În primul rând,
regele se va ridica pentru a face câteva anunţuri. Apoi, Gavril va
anunţa tema întâlnirii din această seară: prezentările programului
494
vostru caritabil.
Silvia era de obicei o persoană echilibrată, pe care viaţa la Palat o
întărise. Acum însă, părea ameţită. Ba chiar ţopăia în timp ce ne
vorbea.
— Ştiu că aţi repetat. Aveţi la dispoziţie opt minute: dacă apar
întrebări după prezentare, Gavril se va ocupa de asta. Nu vă lăsaţi
distrase şi nu vă pierdeţi cu firea. O ţară întreagă este cu ochii pe voi.
Vă veţi descurca minunat! Prezentările vor avea loc în ordinea în
care sunteţi aşezate. Natalie, eşti prima. Domnişoară America,
sunteţi ultima. Succes, fetelor!
Silvia s-a dus ca să mai verifice o dată dacă totul era la locul lui. Am
încercat să mă calmez. Eram ultima. Mă gândeam că fusese o
întâmplare. Probabil că lui Natalie îi era cel mai greu, fiind prima.
Uitându-mă spre ea, am observat că avea câteva broboane de
sudoare pe frunte. Părea că trece prin nişte chinuri de neînchipuit.
Nu m-am putut abţine să nu o studiez pe Celeste. Nu ştia că o
văzusem cu Maxon şi mă întrebam de ce nu vorbise cu nimeni
despre asta. Faptul că nu dezvăluise nimănui ce se petrecuse mă
făcea să cred că nu era prima oară când se întâmpla.
Mă simţeam şi mai mizerabil din cauza asta.
— Ai emoţii? am întrebat-o, în timp ce o urmăream verificându-și
una dintre unghii.
— Nu. E o idee stupidă şi nimeni nu dă doi bani pe ea. Abia aştept să
se termine. În plus, sunt model, a declarat Celeste, aruncându-mi în
sfârşit o privire. Am un talent înnăscut pentru apariţiile în public.
— Cu siguranţă ştii să te faci remarcată, am mormăit.
Vedeam cum încep să i se învârtă rotiţele, încercând să descifreze
insulta din spatele cuvintelor mele. Până la urmă, şi-a dat ochii peste
cap şi s-a uitat în altă parte.
Chiar atunci şi-au făcut apariţia regele şi regina. Vorbeau în şoaptă şi
păreau să-şi spună ceva important. Imediat după aceea a intrat
Maxon, aranjându-şi butonii de la mânecă în timp ce se îndrepta
spre locul lui. Îmbrăcat la costum, părea atât de inocent, atât de
495
respectabil. A trebuit să îmi reamintesc că ştiam care era realitatea.
M-a privit. Nu aveam de gând să mă las intimidată şi să-mi feresc
privirea, aşa că m-am uitat ţintă la el. Maxon şi-a dus nesigur mâna
la ureche şi s-a tras uşor de ea. Am clătinat uşor din cap, cu o
expresie care dădea de înţeles că, în ceea ce mă privea, noi doi nu
mai aveam ce discuta.
M-au trecut valuri de transpiraţie rece când s-a dat startul.
Prezentarea lui Natalie a fost scurtă. Şi oarecum nedocumentată.
Natalie susţinea că rebelii erau răuvoitori şi că faptele lor erau
nejustificate, spunând că ei ar fi trebuit exilaţi, pentru ca provinciile
Illéei să fie în siguranţă. Când a încheiat, s-a aşternut liniştea. Cu toţii
ne holbam la ea. Cum era posibil să nu ştie că faptele rebelilor
fuseseră deja declarate ca fiind ilegale?
Natalie s-a întors la locul ei, iar pe chipul reginei s-a citit o tristeţe
profundă.
Elise propunea un program prin intermediul căruia cetăţenii din
castele superioare să poată comunica prin corespondenţă cu
locuitorii din Noua Asie. Elise considera că în acest fel relaţiile dintre
cele două regate s-ar fi consolidat, contribuind astfel la încheierea
războiului. Nu eram convinsă că planul ar fi funcţionat, dar
prezentarea ei le reamintea tuturor, inclusiv lui Maxon, de ce Elise se
afla încă acolo. Regina a întrebat-o dacă ştia cumva pe cineva din
Noua Asie care ar fi dispus să participe la un astfel de program. Elise
a asigurat-o că da.
Prezentarea lui Kriss a fost fenomenală. Voia să reformeze sistemul
de învăţământ public. Ideea acestui proiect era foarte îndrăgită atât
de regină, cât şi de Maxon. Pentru că tatăl lui Kriss era profesor,
eram convinsă că se gândise la acest proiect toată viaţa ei. Pe ecran
au fost expuse imagini cu şcoala din provincia unde se născuse şi
învăţase. Puteai vedea foarte dar expresiile istovite de pe feţele
profesorilor. O altă imagine înfăţişa o sală de clasă unde patru elevi
erau aşezaţi pe podea pentru că nu erau destule locuri. Regina i-a
pus o mulţime de întrebări, iar Kriss i-a răspuns cu promptitudine.
496
Folosind nişte copii ale unor vechi rapoarte ce prezentau probleme
financiare despre care citisem cândva, Kriss reuşise să găsească o
sursă de împrumut pentru începerea lucrărilor şi avea idei despre
cum se putea continua finanţarea.
Pe când se aşeza la locul ei, l-am văzut pe Maxon zâmbindu-i
aprobator. Kriss i-a răspuns înroşindu-se toată şi începând să
examineze dantela de pe rochie. Maxon dădea dovadă de foarte
multă cruzime pentru că se juca aşa cu ea, având în vedere
apropierea dintre el şi Celeste. Dar nu voiam să mă mai implic. Era
treaba lui ce făcea.
Prezentarea lui Celeste a fost interesantă, chit că se apropia uşor de
manipulare. Ea a sugerat introducerea unui nivel minim salarial
pentru castele inferioare. Era vorba de un sistem în trepte, bazat pe
obţinerea unor certificate. Dar pentru a primi aceste certificate, cei
din Cinci, Şase şi Şapte ar fi trebuit să meargă la şcoală… pentru care
ar fi trebuit să plătească taxe de şcolarizare… din care ar fi avut mai
mult de câştigat cei din Trei, ei fiind profesorii autorizaţi. Cum
Celeste era din Doi, habar n-avea ce însemna să munceşti din greu,
cât e ziua de lungă, pentru a supravieţui. Nimeni nu ar fi avut
timpul necesar să obţină aceste certificate, ceea ce însemna că până la
urmă nimeni nu ar fi beneficiat de o mărire de salariu. În aparenţă,
ideea lui Celeste era generoasă, dar nu ar fi putut fi pusă în practică
niciodată.
Celeste s-a întors la locul ei, iar eu m-am ridicat, tremurând toată.
Pentru o fracţiune de secundă, m-am gândit să mă prefac că mi-e
rău. Însă doream să susţin prezentarea. Pur şi simplu îmi era frică de
ce avea să se întâmple după aceea.
Am fixat pe suport afişul ce ilustra o diagramă a castelor şi am
ordonat cărţile pe birou. Am tras adânc aer în piept şi am pus mâna
pe cartonaşe, fiind surprinsă să descopăr că, odată ce mi-am început
discursul, nu mai aveam nevoie de ele.
— Bună seara, Illéa. În seara asta mă aflu în faţa voastră nu în calitate
de Aleasă sau de membră a castei Trei sau Cinci. În seara asta sunt
497
un simplu cetăţean, un egal. În funcţie de casta din care faceţi parte,
vi s-a croit un anumit destin. Am simţit asta pe propria piele. Dar
numai de curând am descoperit cât de profunde sunt sentimentele
mele pentru Illéa. Deşi în copilărie erau zile când nu aveam ce mânca
sau când se oprea curentul electric, deşi i-am văzut pe cei dragi
forţaţi să se conformeze rolului care le-a fost atribuit la naştere,
lipsiţi de speranţa unei schimbări, sau am fost conştientă de graniţele
dintre mine şi ceilalţi, graniţe impuse de casta căreia aparţineam,
chiar dacă nu eram atât de diferită de ei, îmi dau seama că-mi iubesc
ţara.
Am trecut la cartonaşul următor, fără a fi nevoie să-l citesc.
— Ceea ce propun nu este deloc simplu. Dimpotrivă, s-ar putea
dovedi dureros, dar cred cu tărie că ar avea un efect pozitiv asupra
întregului regat.
Am inspirat adânc.
— Cred că ar trebui să eliminăm sistemul castelor.
S-a creat rumoare în sală. Nu i-am dat atenţie.
— Ştiu că la început, numerele atribuite populaţiei au ajutat la
organizarea ţării, împiedicând-o să se destrame. Dar lucrurile s-au
schimbat între timp. Noi ne-am schimbat. Acest sistem arhaic care le
permite celor lipsiţi de talent să se bucure de nenumărate privilegii
şi le răpeşte minţilor luminate dreptul de a străluci este crud şi stă în
calea atingerii potenţialului nostru maxim.
Am menţionat un sondaj dintr-una din revistele pe care Celeste le
lăsase deoparte, după discuţia noastră despre înrolarea voluntară în
armată, în care şaizeci şi cinci la sută din participanţi se declarau în
favoarea acestei idei. Oamenilor trebuia să li se dea posibilitatea de a
urmări o astfel de carieră. Am citat şi un raport vechi pe care îl
studiasem, despre testele standardizate din şcoli. Conţinutul
articolului era părtinitor, susţinând că numai trei la sută dintre cei
din Cinci sau din Şase obţineau rezultate care să indice o inteligenţă
ridicată. Şi din moment ce performanţele lor erau atât de scăzute, era
clar că-şi meritau statutul. Am combătut acele concluzii, spunând că
498
trebuia să ne fie ruşine că acceptam o situaţie în care oameni care ar
fi putut efectua operaţii pe cord deschis erau forţaţi să sape şanţuri.
În sfârşit, sarcina mea dificilă se apropia de final.
— Poate că regatul nostru are neajunsurile lui, însă are şi o putere
nemaipomenită. Mă tem că, dacă nu apare o schimbare, această forţă
se va stinge. Şi îmi iubesc ţara prea mult ca să permit aşa ceva. Am
speranţe prea mari în ceea ce o priveşte.
Am inspirat adânc, mulţumită că spusesem cel puţin ce aveam de
spus.
— Mulţumesc pentru timpul acordat, am încheiat, întorcând
privirea către familia regală.
Erau consternaţi. Faţa lui Maxon era împietrită, ca atunci când
Marlee fusese biciuită. Regina îşi ferea privirea şi părea dezamăgită.
Regele, însă, se uita ţintă la mine.
— Şi cum sugerezi să procedăm pentru a elimina castele? m-a
întrebat el tăios. Să le facem să dispară, aşa, dintr-odată?
— Păi… Nu ştiu..
— Şi nu crezi că s-ar stârni revolte? Haos total? Nu te gândeşti că
rebelii ar profita de starea generală de confuzie?
Nu mă gândisem la asta. Mă concentrasem doar pe cât de nedrept
era totul.
— Cred că şi la început a existat o stare de confuzie şi am reuşit să-i
facem faţă. De fapt, am o descriere chiar aici, am răspuns,
îndreptându-mă către grămada de cărţi.
Am început să caut pagina cu pricina în jurnalul lui Gregory.
— Am ieşit din emisie? a zbierat regele.
— Da, Maiestate, i-a răspuns cineva.
Am ridicat capul şi am văzut că luminile care indicau de obicei
funcţionarea camerelor se stinseseră. Cu un gest care îmi scăpase,
regele oprise difuzarea Actualităţilor.
Regele era în picioare.
— Îndreaptă obiectivele spre podea.
Toate camerele au fost orientate în jos.
499
Ş-a năpustit asupra mea şi mi-a smuls jurnalul din mâini.
— De unde ai făcut rost de el? a urlat.
— Tată, încetează!
Maxon s-a apropiat în fugă, vizibil agitat.
— De unde îl are? Răspunde-mi!
Maxon a mărturisit.
— De la mine. Voiam să vedem ce însemna Halloweenul. Gregory
scrisese despre asta în jurnal şi m-am gândit că i-ar plăcea să citească
mai multe.
— Idiotule! a răcnit regele. Ştiam eu că ar fi trebuit să te oblig să le
citeşti din timp. Eşti căzut din lună. Habar n-ai care-ţi sunt
responsabilităţile!
Oh, nu! Oh, nu, nu, nu!
— Va părăsi palatul diseară, a ordonat regele Clarkson. M-am
săturat de ea.
Am încercat să mă fac mică şi să mă îndepărtez cât mai mult de rege,
fără să atrag atenţia. Am încercat chiar şi să nu respir prea zgomotos.
Am întors capul către fete, aruncând o privire spre Celeste. Mă
aşteptam s-o văd zâmbind, însă era neliniştită. Regele nu se purtase
niciodată aşa.
— Nu o poţi trimite acasă. Este alegerea mea, iar eu decid cine
rămâne, a răspuns Maxon calm.
— Maxon Calix Schreave, sunt regele Illéei şi eu decid…
— Ai putea, te rog, să nu mai fi regele Illéei pentru câteva minute şi
să fii tatăl meu în schimb? a urlat Maxon. Este alegerea mea. Tu faci
alegerile tale, iar eu le fac pe-ale mele. Nimeni nu pleacă fără
aprobarea mea!
Natalie se sprijinea de Elise. Amândouă păreau să tremure.
— Amberly, du jurnalul la locul lui, a spus regele trântindu-l în
mâinile reginei.
Aceasta rămăsese în picioare, încuviinţând, fără să facă însă vreo
mişcare.
— Maxon, vreau să vorbesc cu tine în biroul meu.
500
L-am privit pe Maxon; şi poate că a fost doar imaginaţia mea, dar,
pentru o clipă, mi s-a părut că am văzut o sclipire de panică în ochii
lui.
— Dacă nu, a continuat regele, arătând spre mine, pot foarte bine să
am o discuţie cu ea.
— Nu, s-a grăbit să răspundă Maxon, ridicând mâna în semn de
protest. Nu este nevoie să faci asta. Domnişoarelor, a adăugat el,
întorcându-se spre noi, mai bine v-aţi întoarce în camerele voastre.
Vă vom servi cina acolo.
A ezitat.
— America, poate că ar trebui să începi să-ţi strângi lucrurile. Pentru
orice eventualitate.
Regele a zâmbit, o reacţie stranie după izbucnirea de mai devreme.
— O idee excelentă. După tine, fiule.
L-am urmărit pe Maxon, care arăta învins. Mi s-a făcut ruşine.
Prinţul s-a pregătit să spună ceva, dar, în cele din urmă, a clătinat
din cap şi s-a îndepărtat.
Kriss îşi frângea mâinile, uitându-se după Maxon. Nu o învinuiam.
Atmosfera era ameninţătoare.
— Clarkson? a rostit încet regina Amberly Cum rămâne cu cealaltă
problemă?
— Care? a întrebat el enervat.
— Veştile pe care le-am primit? i-a reamintit ea.
— Ah, da.
Regele s-a întors spre noi. Mă aflam suficient de aproape, aşa că am
decis să mă retrag în scaunul meu, de teamă să nu ajung iar de una
singură în faţa regelui. Vocea acestuia era calmă şi fermă.
— Natalie, nu am vrut să-ţi spunem înaintea Actualităţilor, însă am
primit nişte veşti proaste.
— Veşti proaste? a întrebat ea, jucându-se nervos cu lănţişorul de la
gât, deja cuprinsă de nelinişte.
Regele s-a apropiat.
— Da. Îmi pare foarte rău pentru pierderea suferită, dar se pare că
501
rebelii i-au luat viaţa surorii tale în această dimineaţă.
— Poftim? a şoptit ea.
— I-au găsit corpul fără suflare azi după-amiază. Ne pare foarte rău.
În vocea lui se simţea o doză de compasiune, ceea ce era de apreciat,
cu toate că suna mai degrabă ca o replică învăţată.
S-a îndreptat imediat către Maxon, conducându-l cu forţa spre ieşire,
în timp ce Natalie ţipa asurzitor. Regina s-a grăbit să ajungă lângă
ea, mângâindu-i părul şi încercând să o calmeze. Celeste, care nu
prea ştiuse niciodată ce însemna dragostea dintre surori, a părăsit
camera în tăcere, urmată de Elise, care era total copleşită. Kriss a
rămas, încercând s-o consoleze pe Natalie, dar, odată ce a devenit
evident că era de prisos, s-a retras şi ea. Regina a luat-o în braţe pe
Natalie şi i-a spus că soldaţii îi vor păzi pe părinţii ei şi că va putea
participa la înmormântare dacă va dori.
Totul se prăbuşise atât de rapid încât încremenisem în scaun.
Am văzut o mână fluturând prin faţa ochilor şi am tresărit.
— Nu-ţi fac niciun rău, m-a asigurat Gavril. Voiam doar să te ajut să
te ridici.
Insigna îi strălucea în lumină.
I-am dat mâna. Am fost surprinsă să văd cât de tare îmi tremurau
picioarele.
— Probabil că te iubeşte foarte mult, a spus prezentatorul după ce
am reuşit să îmi găsesc echilibrul.
Nu mă puteam uita la el.
— Ce te face să spui asta?
Bărbatul a oftat.
— Îl ştiu pe Maxon de când era copil. Nu şi-a înfruntat niciodată
tatăl aşa.
Gavril s-a îndepărtat instruindu-i pe ceilalţi soldaţi să nu spună
nimănui ce auziseră în seara aceea.
M-am apropiat de Natalie. Nu ştiam multe lucruri despre ea, dar
eram convinsă că îşi iubise sora la fel de mult cum o iubeam eu pe
May. Nu-mi puteam imagina cât de mult suferea.
502
— Îmi pare rău, Natalie, am şoptit.
Ea a dat din cap. Era tot ce putea face.
Regina şi-a ridicat spre mine ochii plini de compasiune, neştiind
cum să-şi exprime tristeţea.
— Şi… vă rog să mă iertaţi. Nu am încercat să… Voiam doar să…
— Ştiu, draga mea.
Având în vedere cum se simţea Natalie, ar fi fost egoist să răpesc
prea mult din timpul reginei. Aşa că am făcut o ultimă, adâncă,
reverenţă şi am părăsit în tăcere încăperea, purtând pe umeri povara
dezastrului pe care îl creasem.

503
 Capitolul 28

Ultimul lucru la care mă aşteptam, când am intrat pe uşă erau

aplauzele furtunoase ale slujnicelor mele.
Am rămas acolo o clipă, sincer mişcată de sprijinul lor şi alinată de
mândria care le lumina chipurile. Odată ce au încetat să mă
complimenteze, făcându-mă să roşesc, Anne m-a luat de mâini.
— Bine spus, domnişoară.
M-a strâns uşor şi am văzut în ochii ei atât de multă bucurie încât,
pentru o secundă, nu m-am mai simţit atât de îngrozitor.
— Nu pot să cred că aţi făcut asta! Nimeni nu ne ia vreodată
apărarea! a adăugat Mary.
— Maxon trebuie să vă aleagă pe dumneavoastră! a exclamat Lucy.
Sunteţi singura care îmi dă speranţă.
Speranţă.
Simţeam nevoia de a-mi pune gândurile în ordine şi singurul loc în
care puteam să fac asta cu adevărat era grădina. Deşi slujnicele mele
insistau să rămân, am plecat, luând-o pe drumul ocolit, ceea ce
însemna că trebuia să cobor scările de la celălalt capăt al culoarului.
Cu excepţia câtorva soldaţi, etajul întâi era gol şi liniştit. Crezusem
că palatul avea să fiarbă, date fiind evenimentele din ultima
jumătate de oră.
Trecând pe lângă aripa spitalului, o uşă s-a dat de perete şi am dat, la
propriu, peste Maxon, făcându-l să scape pe jos o cutie de metal
sigilată. A scos un geamăt după ce ne-am ciocnit, cu toate că nu îl
lovisem atât de tare.
— De ce nu eşti în camera ta? m-a întrebat el, aplecându-se încet să
ridice cutia.

504
Am observat că numele lui era scris pe marginea acesteia. M-am
întrebat ce depozita el în aripa spitalului.
— Mă duceam în grădină. Încerc să-mi dau seama dacă am făcut
ceva stupid sau nu.
Maxon părea că nu se ţinea prea bine pe picioare.
— Oh, te asigur că a fost stupid.
— Ai nevoie de ajutor?
— Nu, a răspuns repede, evitându-mi privirea. Tocmai mă
îndreptam spre camera mea. Şi îţi sugerez să faci acelaşi lucru.
— Maxon.
Rugămintea tăcută din vocea mea l-a făcut să mă privească.
— Îmi pare aşa de rău. Eram nervoasă şi am vrut să… Nici nu mai
ştiu ce voiam. Şi tu ai fost cel care a spus că există anumite avantaje
când faci parte din Unu, că aş avea puterea de a schimba lucrurile.
Şi-a dat ochii peste cap.
— Tu nu eşti din Unu.
S-a aşternut un moment de linişte între noi.
— Chiar dacă erai, nu ai fost deloc atentă la modul în care fac eu
lucrurile? Discret şi la scară mică. Aşa trebuie să fie pentru moment.
Nu poţi să apari la televizor şi să te plângi de felul în care e condusă
ţara şi să te aştepţi ca tata, sau oricine altcineva, să te sprijine.
— Îmi pare rău! am strigat. Îmi pare atât de rău.
A ezitat pentru o clipă.
— Nu sunt sigur că…
Am auzit amândoi urletele în acelaşi timp. Maxon s-a întors şi a
luat-o în direcţia din care veneau, iar eu l-am urmat, încercând să
înţeleg ce însemna zgomotul acela. Se certa cineva? Apropiindu-ne
de locul unde holul principal se intersecta cu uşile ce dădeau spre
grădină, am văzut o mulţime de soldaţi inundând parterul.
— Daţi alarma! a strigat cineva. Au trecut de porţi!
— Pregătiţi armele! a ţipat un alt soldat peste zbieretele celorlalţi.
— Alertaţi-l pe rege!
Şi atunci, precum un roi de albine hotărâte să aterizeze, nişte chestii
505
mici şi iuţi au pătruns bâzâind în hol. Un soldat a fost lovit şi a căzut
pe spate, capul izbindu-i-se de marmură cu o bufnitură sinistră. Am
început să ţip, la vederea sângelui care îi ţâşnea din piept.
Maxon m-a tras înapoi instinctiv, însă nu suficient de repede. Părea
că şi el se afla în stare de şoc.
— Maiestate! a strigat un soldat, alergând spre noi. Trebuie să vă
îndreptaţi spre subsol chiar acum!
L-a înşfăcat pe Maxon cu brutalitate şi l-a împins, obligându-l să
plece de acolo. Maxon a scos un ţipăt şi a scăpat din nou cutia de
metal. M-am uitat înapoi, aşteptându-mă să văd un cuţit în mâna
soldatului, pentru că, judecând după strigătul de durere al lui
Maxon, ai fi zis că fusese înjunghiat. Dar tot ce am văzut a fost un
inel gros, din cositor, pe degetul său mare. Am apucat cutia de unul
dintre mânere, sperând că nu se spărsese nimic şi am luat-o la fugă
în direcţia pe care ne-o indicase soldatul.
— N-o să reuşesc, a spus Maxon.
M-am întors la el şi am văzut că era acoperit de sudoare. Ceva nu era
în regulă.
— Da, domnule, a spus soldatul pe un ton sumbru. Pe aici.
L-a tras pe Maxon după colţ, spre ceea ce părea a fi o fundătură. Mă
întrebam dacă avea să ne lase acolo, când a apăsat pe o manetă
nevăzută din perete şi încă una dintre uşile misterioase ale palatului
s-a deschis. Era atât de întuneric înăuntru, încât nu puteam să văd
unde ducea; dar Maxon a păşit înăuntru aplecându-se, fără să se
gândească de două ori.
— Spune-i mamei că eu şi America suntem bine. Să fie primul lucru
pe care îl faci, a ordonat el.
— Desigur, domnule. Mă voi întoarce eu însumi să vă iau când se va
fi terminat totul.
S-a auzit sirena. Speram că toată lumea reuşise să se ascundă.
Maxon a încuviinţat şi uşa s-a închis, lăsându-ne în beznă. Pasajul
era atât de bine izolat, încât nu mai auzeam alarma. Maxon a început
să pipăie peretele şi într-un final a găsit un întrerupător şi curând o
506
lumină slabă a inundat încăperea. M-am uitat în jur şi am inspectat
locul.
Am văzut nişte rafturi pe care se aflau o grămadă de pachete negre
din plastic şi o poliţă pe care erau câteva pături subţiri. În mijlocul
cămăruţei se afla o bancă de lemn, cam de patru persoane, iar în
colţul opus era o chiuvetă mică şi ceea ce părea a fi o toaletă foarte
rudimentară. Pe unul dintre pereţi erau înşirate nişte cârlige goale,
iar în cameră persista un miros metalic care părea să vină de la
materialul din care era făcut refugiul.
— Cel puţin ăsta e unul dintre cele bune, a spus Maxon, mişcându-se
greoi spre bancă.
— Ce e cu tine?
— Nimic, a spus el încet, sprijinindu-şi capul pe braţe.
M-am aşezat lângă el, punând cutia de metal pe bancă şi uitându-mă
din nou prin cameră.
— Presupun că avem de-a face cu rebelii din sud, nu?
Maxon a încuviinţat. Am încercat să îmi controlez respiraţia şi să-mi
şterg din minte ceea ce tocmai văzusem. Avea să trăiască acel soldat?
Oare putea cineva să supravieţuiască unei asemenea lovituri?
Mă întrebam cât de departe ajunseseră rebelii de când reuşiserăm să
ne ascundem. Fusese alarma declanşată suficient de rapid?
— Suntem în siguranţă aici?
— Da. Ăsta este unul dintre refugiile pentru servitori. Dacă în
momentul atacului se întâmplă să fie jos, în bucătărie sau în depozit,
sunt relativ în siguranţă. Însă cei care aleargă de colo-colo cu treburi
s-ar putea să nu poată ajunge suficient de repede la adăpost. Locul
ăsta nu e la fel de sigur ca sala de refugiu a familiei regale, pentru că
acolo avem şi provizii cu care putem supravieţui ceva vreme; dar la
nevoie, trebuie să ne descurcăm şi aşa.
— Rebelii ştiu de locurile astea?
— S-ar putea, a admis el, făcând o uşoară grimasă în timp ce-şi
îndrepta spatele. Dar nu pot intra odată ce camerele au fost ocupate.
Există doar trei ieşiri. Uşa trebuie să fie activată cu ajutorul unei chei,
507
atât din exterior, cât şi din interior – Maxon şi-a bătut buzunarul,
sugerând că putea să ne scoată de acolo la nevoie – în caz contrar eşti
nevoit să aştepţi două zile. După patruzeci şi opt de ore, uşile de
deschid automat. Gardienii verifică fiecare refugiu odată ce pericolul
a trecut, dar există întotdeauna şansa să rateze unul; fără
mecanismul de deschidere temporizată, cineva ar putea să rămână
blocat aici pentru totdeauna.
I-a luat ceva vreme ca să-mi spună toate astea. Era evident că
suferea, dar părea că încearcă să-şi distragă atenţia vorbind. S-a
aplecat în faţă, şuierând apoi printre dinţi când mişcarea i-a agravat
durerea.
— Maxon?
— Nu pot… Nu mai pot să suport. America, mă ajuţi cu haina?
Şi-a întins braţul, iar eu am sărit să-l ajut, trăgându-i uşor haina de
pe umeri. A lăsat-o să-i cadă de pe spate şi a trecut la nasturii
cămăşii. Am început să îl ajut, dar m-a oprit, luându-mă de mâini.
— După isprava de astăzi, s-ar zice că nu prea ştii să ţii un secret.
Dar pe ăsta îl vei lua cu tine în mormânt. Şi eu la fel. E clar?
Am încuviinţat, deşi nu eram sigură ce voia să spună. Maxon mi-a
eliberat mâinile şi m-a lăsat să-i deschei cămaşa. Mă întrebam dacă
îşi imaginase vreodată că aş fi ajuns să fac asta. Trebuia să recunosc
că eu mă gândisem. În noaptea de Halloween stătusem întinsă în pat
şi visasem la această clipă, undeva în viitorul nostru. Mi-o
închipuisem cu totul altfel. Cu toate astea, eram emoţionată.
Primisem o educaţie muzicală, însă fusesem înconjurată de pictori şi
sculptori. Văzusem odată o sculptură veche de sute de ani care
înfăţişa un atlet aruncând un disc. Îmi spusesem la vremea
respectivă că numai un artist putea face asta, redând trupul cuiva cu
atâta talent. Pieptul lui Maxon era la fel de frumos ca oricare dintre
piesele de artă pe care le văzusem până atunci.
Dar totul s-a schimbat când am încercat să-i dau jos cămaşa. Se lipise
de spatele lui, desprinzându-se cu zgomot în timp ce trăgeam de ea.
— Uşor, a spus el.
508
Am încuviinţat şi am ocolit banca.
Spatele cămăşii lui Maxon era îmbibat de sânge.
Am încremenit un moment, cu respiraţia tăiată. Apoi, dându-mi
seama că holbându-mă nu rezolvam nimic, am continuat să-mi fac
treaba. Odată ce i-am dat jos cămaşa, am atârnat-o de unul dintre
cârlige, acordându-mi o clipă ca să mă adun.
M-am întors şi m-am uitat atent la spatele prinţului. O tăietură
adâncă se întindea de la umăr până la talie, intersectându-se cu alta
care sângera, trecând peste o alta care se vindecase de ceva vreme,
care trecea peste încă una mult mai veche. Erau poate şase răni
proaspete de-a lungul spatelui lui Maxon, suprapuse peste
nenumărate alte cicatrici.
Cum fusese posibil aşa ceva? Maxon era prinţul Illéei. Era de viţă
nobilă, suveran, diferit de toţi ceilalţi. Avea totul la picioarele lui,
uneori chiar şi legea, cum de ajunsese să fie schingiuit în asemenea
hal?
Atunci mi-am amintit cum îl privise regele în acea seară. Şi efortul
lui Maxon de a-şi ascunde frica. Cum putea un tată să-i facă aşa ceva
propriului fiu?
Am plecat de lângă el o clipă, în căutarea unei cârpe. După ce am
găsit una, m-am dus la chiuvetă, fericită să constat că funcţiona, cu
toate că apa era rece ca gheaţa.
Mi-am adunat curajul şi m-am întors, încercând, de dragul lui, să
rămân calmă.
— S-ar putea să te usture puţin, l-am avertizat eu.
— E în regulă, a şoptit el. Sunt obişnuit.
Am luat cârpa udă şi am început să tamponez tăietura însângerată
de pe umărul lui, hotărându-mă să acţionez de sus în jos. Muşchii
spatelui i-au zvâcnit uşor, dar a suportat durerea în tăcere. Când am
trecut la cea de-a doua rană, Maxon a început să vorbească.
— Ştii, m-am pregătit ani de zile pentru seara asta. Am tot aşteptat
ziua în care aş fi suficient de puternic încât să-l înfrunt.
Maxon a tăcut o clipă şi nişte lucruri au început să capete sens: de ce
509
o persoană care stătea la birou toată ziua avea o musculatură aşa
dezvoltată, de ce părea întotdeauna pe jumătate îmbrăcat şi gata de
plecare, de ce a fi împins şi acuzat că e copil de către o fată îl înfuria.
Mi-am dres vocea.
— Şi de ce n-ai făcut-o?
A ezitat.
— Mi-a fost teamă că, dacă nu ar putea să ajungă la mine, s-ar
răzbuna pe tine.
A trebuit să mă opresc un moment, prea copleşită ca să pot spune
ceva. Lacrimile stăteau să-mi cadă pe obraji, dar am încercat să nu
mă pierd cu firea. Eram sigură că nu aş fi făcut decât să agravez
lucrurile.
— Mai ştie cineva? l-am întrebat.
— Nu.
— Nici medicul? Nici mama ta?
— Medicul probabil că ştie, dar păstrează tăcerea. Şi nu i-aş spune
niciodată mamei şi nici măcar nu i-aş da vreun motiv de bănuială.
Ştie că tata e aspru cu mine, dar nu vreau să-şi facă griji. Pot să rezist.
Am continuat să-i tamponez rana.
— Cu ea nu se poartă aşa, m-a asigurat el imediat. Mama suferă de
pe urma altor nedreptăţi, presupun, dar nimic de genul ăsta.
— Hmm, am mormăit, neştiind ce altceva să spun.
Am şters din nou, iar Maxon a icnit.
— La naiba, ce ustură!
M-am retras o clipă ca să-l las să-şi recapete suflul. După o vreme, a
dat uşor din cap, aşa că am reluat îngrijirea.
— Îi compătimesc pe Carter şi pe Marlee mai mult decât crezi, a zis
el pe un ton care se dorea detaşat. În cazul unor răni de felul ăsta
durează ceva până dispare durerea, mai ales dacă te încăpăţânezi să
ţi le îngrijeşti pe cont propriu.
M-am oprit o clipă, înmărmurită. Marlee fusese biciuită de
cincisprezece ori la rând. M-am gândit că, dacă ar fi fost să aleg, aş fi
preferat să îndur totul deodată, decât să fiu luată pe nepregătite.
510
— Pentru ce au fost celelalte? am întrebat, după care m-am
răzgândit. De fapt, lasă. E nepoliticos să te întreb asta.
A ridicat din umărul rănit.
— Pentru lucruri pe care le-am spus sau le-am făcut. Pentru lucruri
pe care le ştiu.
— Lucruri pe care le ştiu şi eu, am adăugat. Maxon, îmi pare atât
de…
Am tăcut brusc, fiind pe punctul de a izbucni în plâns. Era ca şi cum
l-aş fi biciuit eu însămi.
Nu s-a întors, dar a întins o mână, atingându-mi genunchiul.
— Cum o să te poţi ocupa de mine dacă plângi?
Am surâs printre lacrimi şi mi-am şters faţa. Am curăţat tot,
încercând să fiu cât mai blândă.
— Crezi că sunt bandaje pe aici? am întrebat eu, uitându-mă prin
cameră.
— În cutie, a spus el.
În timp ce Maxon stătea pe bancă, calmându-şi respiraţia, am
deschis cutia, examinând pachetele dinăuntru.
— De ce nu ţii bandaje în camera ta?
— Din mândrie. Mi-am spus că nu o să mai am nevoie de ele
niciodată.
Am oftat încet. Am citit etichetele şi am pregătit o soluţie
dezinfectantă, care părea a ajuta la calmarea durerii, şi bandaje.
Am trecut în spatele lui, pregătindu-mă să aplic medicamentul.
— S-ar putea să te doară.
A încuviințat. Când soluţia i-a atins pielea, a gemut o dată, apoi a
tăcut. Am încercat să mă mişc repede şi precis, dorindu-mi să fac tot
ce-mi stătea în putere ca să-i uşurez suferinţa.
Am început să îi aplic unguent pe răni şi s-a văzut clar că îl ajuta.
Tensiunea din umeri a început să cedeze, ceea ce m-a bucurat;
într-un fel, simţeam că mă revanşam pentru problemele pe care le
cauzasem.
L-a bufnit râsul.
511
— Ştiam că secretul meu avea să iasă la iveală în cele din urmă.
Încerc de ani de zile să inventez o poveste care să justifice toate astea.
Speram să găsesc ceva credibil înainte de nuntă, de vreme ce soţia
mea avea să le vadă, dar încă nu am reuşit. Ceva idei?
M-am gândit o clipă.
— Ai putea spune adevărul.
A clătinat din cap.
— Nu e opţiunea mea preferată. Nu în ceea ce priveşte situaţia asta,
în orice caz.
— Cred c-am terminat.
Maxon s-a răsucit şi s-a aplecat puţin, mişcându-se cu grijă. S-a
întors ca să se uite la mine, cu o expresie de recunoştinţă pe chip.
— Ai făcut o treabă excelentă, America. Mult mai bună decât am
reuşit eu vreodată.
— Cu plăcere.
M-a privit preţ de o clipă şi s-a aşternut tăcerea. Ce mai era de zis
acum?
Ochii mei tot rătăceau spre pieptul lui, dar era mai bine să mă abţin.
— O să-ţi spăl cămaşa.
M-am retras în colţul camerei, frecând cămaşa sub jetul de apă,
privind cum aceasta căpăta culoarea ruginii înainte să se scurgă pe
ţeavă. Ştiam că nu avea să iasă tot sângele din ţesătură, dar, cel
puţin, aveam o ocupaţie.
Când am terminat, am stors-o şi am agăţat-o din nou de cârlig.
M-am întors spre Maxon, care se holba la mine.
— De ce nu îmi pui niciodată întrebări la care chiar vreau să
răspund?
Nu credeam că aş fi putut sta pe bancă, lângă el, fără să fiu tentată
să-l ating. În schimb, m-am aşezat pe podea.
— Nu ştiam că fac asta.
— Păi, o faci.
— Ei bine, ce ai vrea să te întreb?
A oftat lung şi s-a aplecat cu blândeţe spre mine, rezemându-şi
512
coatele pe genunchi.
— Nu vrei să-ţi explic ce se întâmplă cu Kriss şi Celeste? Nu crezi că
meriţi să ştii?

513
 Capitolul 29

Mi-am încrucişat braţele.

— Am auzit versiunea lui Kriss cu privire la ce s-a întâmplat şi nu
cred că exagerează cu nimic. Cât despre Celeste, aş prefera să nu mai
vorbesc despre ea niciodată.
A râs.
— Eşti aşa încăpăţânată. O să-mi lipsească asta.
Am tăcut o clipă.
— Aşadar, gata? Am ieşit?
Maxon a stat un pic pe gânduri.
— Nu ştiu dacă mai pot da înapoi acum. Nu asta ai vrut?
Am scuturat din cap.
— Eram supărată, am şoptit. Eram furioasă.
M-am uitat în altă parte, nevrând să plâng. Aparent, Maxon hotărâse
că trebuia să ascult ce avea de zis, fie că voiam sau nu. Mă prinsese
în sfârşit la înghesuială, iar eu aveam să aud tot ce aşteptase să-mi
spună.
— Credeam că erai a mea, a spus el.
I-am aruncat o privire şi l-am văzut holbându-se la tavan.
— Dacă aş fi putut să te cer în căsătorie la petrecerea de Halloween,
aş fi făcut-o. În mod normal, trebuie să fac asta în mod oficial, cu
părinţi, oaspeţi şi camere de filmat, dar am primit permisiunea
specială de a te cere de soţie în privat, când am fi fost pregătiţi, şi de
a organiza o ceremonie după. Nu ţi-am spus niciodată despre asta,
nu-i aşa?
Maxon s-a uitat la mine, iar eu am clătinat uşor din cap. A zâmbit
amar, amintindu-şi.

514
— Aveam un discurs pregătit, cu toate promisiunile pe care voiam
să ţi le fac. Probabil că l-aş fi uitat şi m-aş fi făcut de râs. Deşi… acum
mi-l amintesc.
A oftat.
— O să te scutesc de detalii.
A făcut o pauză scurtă.
— Când m-ai respins, am intrat în panică. Am crezut că scăpasem de
concursul ăsta stupid şi m-am trezit că trebuie să o iau de la capăt,
doar că, de data asta, opţiunile mele erau mult mai limitate. Şi doar
cu o săptămână în urmă îmi petrecusem timpul alături de toate acele
fete, încercând să găsesc pe cineva care să te umbrească, pe care să o
vreau mai mult şi eşuasem. Mă simţeam fără speranţă. Şi atunci a
venit Kriss la mine, cu atâta modestie, dorindu-şi doar să mă vadă
fericit şi m-am întrebat cum de nu o observasem. Ştiam că era o fiinţă
plăcută şi o găseam foarte atrăgătoare; însă, în tot acest timp,
ascundea ceva mai mult. Cred că pur şi simplu nu mă uitasem cu
atenţie. Ce motiv aş fi avut, când existai tu?
Mi-am cuprins pieptul cu braţele, încercând să mă ascund de
durerea care se abătea asupra mea. Eu nu mai existam pentru el.
Avusesem grijă să-i dau cu piciorul.
— O iubeşti? am întrebat sfioasă.
Nu voiam să-i văd expresia, dar tăcerea lui îndelungată mi-a dat de
înţeles că însemna mai mult pentru el decât crezusem.,
— E diferit de ce am avut noi. E o relaţie mai liniştită, poate mai
prietenească. Dar este stabilă. Mă pot baza pe Kriss şi ştiu, fără nicio
îndoială, că îmi este devotată. După cum vezi, există foarte puţine
certitudini în lumea mea. E reconfortant din punctul ăsta de vedere.
Am încuviinţat, evitându-i în continuare privirea. Nu mă puteam
gândi decât la cum vorbea despre noi la timpul trecut şi cum nu avea
decât cuvinte de laudă la adresa lui Kriss. Îmi doream să fi avut ceva
rău de spus despre ea, ceva care să o coboare puţin în ochii lui; dar
nu aveam. Kriss era o adevărată lady. De la început, făcuse totul cum
trebuia şi eram oricum surprinsă că mă preferase. Era perfectă
515
pentru el.
— Atunci de ce Celeste? am întrebat, uitându-mă în sfârşit la el. Din
moment ce Kriss e atât de minunată…
Maxon a clătinat din cap, părând ruşinat de acest subiect. Cu toate
astea, fusese ideea lui să vorbească despre asta, aşa că trebuia să fi
avut ceva de spus. S-a ridicat în picioare, încercând din nou să-şi
întindă spatele şi a început să se plimbe în sus şi-n jos, atât cât îi
permitea spaţiul.
— După cum ştii, viaţa mea e plină de probleme despre care prefer
să nu vorbesc. Trăiesc într-o stare continuă de tensiune. Sunt mereu
supravegheat, judecat. Părinţii mei, consilierii mei… există
întotdeauna camere de filmat în jurul meu şi acum sunteţi toate aici,
a spus, îndreptându-se spre mine. Sunt sigur că te-ai simţit ca într-o
cuşcă măcar o dată, din cauza poziţiei tale sociale, dar imaginează-ţi
cum mă simt eu. Am văzut şi cunosc o mulţime de lucruri, America;
şi nu cred că voi putea vreodată să le schimb. Eşti conştientă, sunt
sigur, de faptul că, practic, tatăl meu va trebui să se retragă când voi
împlini douăzeci de ani, când va simţi că sunt pregătit să conduc;
dar chiar crezi că nu va continua să tragă sforile? Aşa vor sta
lucrurile cât timp va trăi; şi ştiu că este un om îngrozitor, dar nu
vreau să moară… Este cu toate astea tatăl meu.
Am încuviinţat.
— Apropo de asta, tata s-a amestecat în desfăşurarea Alegerii de la
început. Dacă te uiţi la cine a rămas în competiţie, e destul de
evident.
A început să enumere fetele pe degete.
— Natalie este foarte maleabilă, iar asta o face să fie preferata tatei,
din moment ce eu sunt prea îndărătnic, după părerea lui. Faptul că o
place aşa de mult mă face să mă lupt cu impulsul de a o urî. Elise are
aliaţi în Noua Asie, dar nu sunt sigur că asta ne va folosi la ceva.
Războiul ăsta…
Maxon a rămas un pic de gânduri, apoi a clătinat din cap. Existau
nişte detalii despre război pe care nu voia să le discute cu mine.
516
— Iar Elise e atât de… nici nu găsesc un cuvânt potrivit. Am ştiut de
la început că nu vreau o fată care să aprobe tot spun sau să mă adore
la comandă. Când încerc să o contrazic cu ceva, ea renunţă la părerea
ei şi îmi dă dreptate. De fiecare dată! Mă scoate din minţi. E ca şi cum
n-ar avea coloană vertebrală.
A luat o gură de aer ca să se calmeze. Nu-mi dădusem seama cât îl
enerva. Avusese mereu răbdare cu noi. În cele din urmă, s-a uitat la
mine.
— Tu ai fost alegerea mea. Singura mea alegere. Tata nu a fost prea
entuziasmat, dar atunci încă nu făcuseşi nimic care să-l supere. Cât
timp stăteai la locul tău, nu avea nimic împotriva faptului că
rămâneai. De fapt, chiar nu îl deranja faptul că te-am ales, dacă te
comportai corespunzător. S-a folosit de ce-ai făcut în ultima vreme
ca să-mi demonstreze că am judecat greşit şi insistă ca acum să aibă
ultimul cuvânt.
A clătinat din cap.
— Dar asta nu contează. Celelalte – Marlee, Kriss şi Celeste – au fost
alese de consilieri. Marlee era favorita, la fel cum e şi Kriss.
A oftat.
— Kriss ar fi o alegere bună. Mi-aş dori să mă lase să mă apropii de
ea, fie şi numai pentru că nu ştiu dacă există… chimie între noi. Aş
vrea să-mi pot face măcar o idee. Cât despre Celeste, e o persoană
foarte influentă, o adevărată celebritate. Dă bine la televizor. Ar suna
bine ca pentru decizia finală să aleg pe cineva aproape de nivelul
meu. O plac cel puţin pentru că e tenace. Măcar are coloană
vertebrală. Dar îmi dau seama că e o fire vicleană şi că încearcă să
profite cât mai mult de pe urma circumstanţelor. Ştiu că, atunci când
mă îmbrăţişează, strânge de fapt la piept coroana.
A închis ochii, ca şi cum ce urma să spună era partea cea mai
groaznică.
— Se foloseşte de mine, aşa că nu mă simt vinovat că mă folosesc de
ea. Şi nu aş fi surprins dacă ar fi încurajat-o cineva să mi se arunce în
braţe. Pot să respect limitele impuse de Kriss. Şi aş fi preferat de o
517
mie de ori să fiu în braţele tale, dar tu abia dacă ai vorbit cu mine… E
aşa de îngrozitor că vreau să nu conteze cincisprezece minute din
viaţa mea? Că vreau să mă simt bine? Să mă prefac o vreme că sunt
iubit de cineva? Poţi să mă judeci dacă vrei, dar nu o să-mi cer scuze
pentru că am nevoie de o doză de normalitate în viaţa mea.
S-a uitat adânc în ochii mei, aşteptând să-i reproşez ceva şi sperând,
în acelaşi timp, că n-o s-o fac.
— Înţeleg asta.
M-am gândit la Aspen, cum mă ţinea strâns în braţe şi îmi făcea
promisiuni. Nu făcusem şi eu exact acelaşi lucru? Vedeam cum
Maxon se străduia să-şi dea seama dacă vorbeam serios. Era însă un
secret pe care nu-l puteam împărtăşi. Chiar dacă ieşisem din joc, nu
puteam să-l las pe prinţ să aibă impresia asta despre mine.
— Ai alege-o vreodată? Pe Celeste, adică?
S-a aşezat lângă mine, mişcându-se cu atenţie. Nu puteam să-mi
imaginez cât de rău trebuia să-l doară spatele.
— Dacă aş fi nevoit, aş alege-o pe ea, şi nu pe Elise sau Natalie. Dar
asta o să se întâmple doar în cazul în care Kriss se hotărăşte să plece.
Am încuviinţat.
— Kriss e o alegere bună. O să fie o prinţesă mult mai bună decât aş
fi putut fi eu vreodată.
L-a bufnit râsul.
— Ea nu instigă lumea la răzvrătire. Dumnezeu ştie unde ar ajunge
ţara asta cu tine la conducere.
Am râs, gândindu-mă că avea dreptate.
— Probabil că aş distruge-o.
Maxon a vorbit, continuând să zâmbească.
— Dar poate că are nevoie să fie distrusă.
O vreme nu am mai spus nimic. Mă întrebam cum ar fi arătat lumea
noastră în ruine. Nu era posibil să scăpăm de familia regală – n-am
avea cum să-i dăm la o parte, nici măcar treptat – dar unele lucruri
puteau fi schimbate. Funcţiile s-ar fi obţinut prin alegeri, şi nu prin
moştenire. Iar castele… astea chiar că aş fi vrut să dispară de tot.
518
— Ai vrea să-mi faci o favoare? m-a întrebat Maxon.
— Cum adică?
— În seara asta ţi-am spus atâtea lucruri pe care mi-a fost foarte greu
să le recunosc. Mă întrebam dacă mi-ai putea răspunde la o
întrebare.
Avea o expresie atât de sinceră, încât nu am putut să-l refuz. Speram
să nu regret, dar fusese mai deschis cu mine decât meritam.
— Da. Orice.
A înghiţit în sec.
— M-ai iubit vreodată?
Maxon m-a privit în ochi şi m-am întrebat dacă putea citi adevărul în
ei. Dacă vedea toate sentimentele cu care mă luptasem deoarece îl
crezusem altfel decât era cu adevărat, toate sentimentele pe care
niciodată nu voisem să le numesc. Mi-am ferit privirea.
— Am fost distrusă atunci când am crezut că erai răspunzător
pentru pedepsirea lui Marlee. Nu doar pentru că s-a întâmplat, ci şi
pentru că nu voiam să te consider o astfel de persoană. Ştiu că atunci
când vorbeşti despre Kriss sau când îmi amintesc că ai sărutat-o pe
Celeste… sunt atât de geloasă, încât abia mai pot respira. Şi ştiu că
atunci când am vorbit de Halloween, mă gândeam la viitorul nostru.
Şi eram fericită. Ştiu de asemenea că, dacă m-ai fi întrebat, aş fi spus
da.
Ultimele cuvinte fuseseră o şoaptă stinsă, pentru că-mi era foarte
greu să vorbesc despre acest subiect.
— Şi mai ştiu că niciodată n-am ştiut ce să cred despre faptul că te
întâlneşti şi cu altele sau despre statutul tău de prinţ. După tot ce
mi-ai spus în seara asta, cred că sunt nişte părţi din tine pe care o să
mi le ascunzi mereu…
— Dar, cu toate astea…
Am clătinat din cap. Nu puteam s-o spun cu voce tare. Dacă o
făceam, cum aş mai fi putut să plec?
— Îţi mulţumesc, mi-a şoptit. Cel puţin acum ştiu sigur că, pentru un
scurt interval de timp, am simţit amândoi acelaşi lucru.
519
Mă usturau ochii din cauza lacrimilor care ameninţau să-i înece.
Nu-mi spusese niciodată că mă iubeşte şi nici acum nu o spunea. Dar
cuvintele erau atât de aproape.
— M-am purtat atât de prostesc, am recunoscut cu respiraţia tăiată.
Mă împotrivisem mult lacrimilor, dar nu mai rezistam.
— Am tot lăsat coroana să mă sperie, să mă ţină departe de tine.
Mi-am spus că nu contai de fapt pentru mine. Te suspectam că mă
minţeai sau că mă păcăleai, că nu aveai încredere în mine sau că
nu-ţi păsa suficient. M-am convins că nu eram importantă pentru
tine.
M-am uitat la chipul lui fermecător.
— E de ajuns să mă uit o dată la spatele tău şi să ştiu că ai face orice
pentru mine. Iar eu am dat cu piciorul la tot. Am dat pur şi simplu
cu piciorul…
Şi-a deschis braţele şi m-am prăbuşit în strânsoarea lor. Maxon m-a
îmbrăţişat în linişte, trecându-şi mâinile prin părul meu. Speram să
pot să şterg totul cu buretele şi să rămân pentru totdeauna în acea
clipă în care amândoi realizaserăm cât de mult însemnam unul
pentru celălalt.
— Te rog, nu plânge, iubito. Dacă aş putea, te-aş cruţa de lacrimi
pentru tot restul vieţii.
Am vorbit, respirând neregulat.
— N-o să te mai văd niciodată. E doar vina mea.
M-a strâns mai tare.
— Nu, eu ar fi trebuit să fiu mai sincer cu tine.
— Eu ar fi trebuit să am mai multă răbdare.
— Eu ar fi trebuit să te cer de soţie în noaptea aia în camera ta.
— Eu ar fi trebuit să te las.
L-a bufnit râsul. M-am uitat la faţa lui, nefiind sigură de câte ori
aveam să-l mai văd surâzând. Maxon mi-a şters lacrimile de pe
obraji şi a rămas aşa, privindu-mă adânc în ochi. I-am întors gestul,
vrând cu disperare să ţin minte acest moment.
— America… nu ştiu cât timp ne-a mai rămas împreună, dar nu
520
vreau să-l petrec regretând tot ce nu am făcut.
— Nici eu.
Mi-am lipit faţa de palma lui, sărutând-o. Apoi i-am sărutat vârful
degetelor. Şi-a băgat mâna adânc în părul meu şi şi-a apropiat buzele
de ale mele.
Îmi fusese dor de săruturile astea, atât de liniştite, atât de sigure.
Ştiam că Aspen sau alt bărbat cu care m-aş fi măritat nu m-ar fi făcut
niciodată să mă simt aşa. Nu îi înseninam viaţa. Eram viaţa lui. Nu a
fost o explozie, nu au fost artificii. Era o flacără care mocnea din
interior.
Am alunecat pe podea, cu Maxon deasupra mea. Îmi dezmierda
obrazul, gâtul, umerii, sărutându-mi apoi buzele, în timp ce eu îmi
treceam degetele prin părul lui. Era atât de moale, încât aproape că
îmi gâdila palmele.
După o vreme am scos păturile şi am improvizat un pat. Am stat
îmbrăţişaţi, privindu-ne adânc în ochi. Dacă ar fi fost după el, am fi
putut face asta la nesfârşit.
După ce i s-a uscat cămaşa, a pus-o pe el, şi-a îmbrăcat haina, ca să
ascundă petele de sânge, şi s-a aşezat înapoi lângă mine. Când am
obosit, am început să vorbim. Nu voiam să adorm şi să pierd vreo
secundă din ce se întâmpla şi am simţit că nici el nu voia asta.
— Crezi că o să te împaci cu el? Cu fostul?
Nu voiam să vorbesc despre Aspen acum, dar m-am gândit o clipă la
asta.
— Ar fi o alegere bună. Deştept, curajos, poate singura persoană din
lume mai încăpăţânată decât mine.
Maxon a surâs. Stăteam cu ochii închişi, dar vorbeam în continuare.
— Dar va trebui să treacă un timp până să mă pot gândi la asta.
— Mmm.
Ne adânceam în tăcere. Maxon îmi mângâia mâna pe care mi-o
strângea într-a lui.
— Aş putea să-ţi scriu? m-a întrebat.
Am stat un pic pe gânduri.
521
— Poate că ar trebui să aştepţi câteva luni. S-ar putea să nu-ţi fie dor
de mine.
Maxon a râs cu jumătate de gură.
— Dacă o s-o faci… trebuie să-i spui lui Kriss.
— Ai dreptate.
Nu era clar dacă asta însemna că avea să-i spună sau că pur şi simplu
renunţa să-mi scrie, dar în acel moment nu voiam să ştiu.
Nu îmi venea să cred că toate astea se întâmplau din cauza unei
nenorocite de cărţi.
Mi s-a tăiat respiraţia şi brusc am deschis ochii. Cartea!
— Maxon, dacă rebelii caută jurnalele?
S-a foit, nelămurit.
— Ce vrei să spui?
— Când m-au urmărit în ziua aceea, în grădină, i-am văzut trecând
pe lângă mine. Era o fată care a scăpat o geantă plină de cărţi.
Bărbatul care era cu ea, de asemenea. Rebelii vin aici şi fură cărţi.
Dacă sunt în căutarea uneia anume?
Maxon a deschis ochii, cu o privire foarte concentrată.
— America… ce anume scria în jurnal?
— Destul de multe. Cum Gregory a furat practic conducerea ţării,
cum a impus sistemul castelor. A fost îngrozitor, Maxon.
— Dar Actualităţile au fost întrerupte, a insistat el. Chiar dacă asta
căutau, nu aveau cum să ştie că jurnalul era cartea prezentată de tine
şi nici ce cuprinde el. Crede-mă, după acea mică apariţie, tata a avut
grijă să fie şi mai protejate.
— Pân-aici mi-a fost, am spus şi mi-am acoperit faţa, înăbuşindu-mi
un căscat. O ştiu foarte bine.
— Nu, m-a liniştit. Nu te agita din cauza asta. Poate că doar le place
foarte mult să citească.
Am gemut ca răspuns la încercarea lui de a face o glumă.
— Chiar nu credeam că pot să înrăutăţesc situaţia.
— Şşşt, mi-a spus apropiindu-se de mine.
Braţele lui puternice m-au ţintuit de podea.
522
— Nu-ţi mai face griji acum. Ar trebui să dormi.
— Dar nu vreau, am şoptit, deşi mă cuibăream tot mai aproape de el.
Maxon a închis iar ochii, ţinându-mă în continuare în braţe.
— Nici eu nu vreau. Chiar şi în zilele mele bune, sunt agitat când
trebuie să dorm.
M-a durut sufletul. Nu puteam să-mi imaginez cum era pentru el să
trăiască într-o stare permanentă de nelinişte, mai ales că tatăl lui era
cel care îi făcea asta.
Mi-a dat drumul la mână şi a căutat ceva în buzunar. L-am privit
printre gene, dar el făcea toate astea cu ochii închişi. Somnul era atât
de aproape. Mi-a regăsit mâna şi a început să-mi lege ceva la
încheietură. Am recunoscut brăţara pe care mi-o luase din Noua
Asie.
— Am tot ţinut-o în buzunar. Sunt un romantic demn de milă, nu-i
aşa? Intenţionam să o păstrez, dar voiam să ai ceva de la mine.
A pus brăţara peste cea de la Aspen şi am simţit cum, dedesubt,
nasturele mi se adâncea în piele.
— Mulţumesc. Sunt fericită că mi-ai înapoiat-o.
— Atunci şi eu sunt fericit.
Niciunul din noi nu a mai spus altceva.

523
 Capitolul 30

M-a trezit scârţâitul uşii, iar lumina care pătrundea era atât de
puternică, încât am fost nevoită să-mi acopăr ochii.
— Alteţă? a întrebat cineva. Oh, Doamne! L-am găsit, a ţipat
necunoscutul. Trăieşte!
În jurul nostru s-a stârnit o agitaţie generală, soldaţii şi majordomii
dând năvală peste noi.
— Nu aţi putut să ajungeţi la parter, Alteţa Voastră? a întrebat unul
dintre soldaţi.
I-am căutat din priviri ecusonul. Markson. Nu eram sigură, dar
părea să fie de rang superior.
— Nu. Un ofiţer trebuia să-mi anunţe părinţii. I-am spus să se ducă
mai întâi la ei, a explicat Maxon, încercând să-şi aranjeze părul.
Când a început să se mişte, o singură dată s-a dat de gol, printr-o
uşoară grimasă de durere.
— Care ofiţer?
Maxon a oftat.
— Nu i-am reţinut numele.
S-a uitat la mine, în căutarea unei confirmări.
— Nici eu. Dar ştiu că avea un inel pe degetul mare. Era cenuşiu, din
cositor sau ceva de genul ăsta.
Ofiţerul Markson a clătinat din cap.
— Acela era Tanner: Nu a supravieţuit. Am pierdut cam douăzeci şi
cinci de soldaţi şi doisprezece oameni din personal.
— Poftim? am icnit, ducându-mi mâna la gură.
Aspen.
M-am rugat să fie în siguranţă. Fusesem atât de epuizată în ultimele

524
ore, încât nu-mi trecuse prin minte să-mi fac griji pentru ce se
petrecea în palat.
— Şi părinţii mei? Restul fetelor din Elită?
— Toată lumea e bine, domule. Însă mama dumneavoastră a fost
cam nervoasă.
— A ieşit din adăpost?
Ne-am urnit din loc, cu Maxon în frunte.
— Au ieşit toţi. Am ratat câteva dintre refugiile mai mici şi făceam o
a doua verificare, sperând să vă găsim pe dumneavoastră şi pe Lady
America.
— Oh, Doamne! a zis Maxon. O să mă duc la ea mai întâi.
Apoi a înţepenit brusc.
I-am urmărit privirea şi am văzut dezastrul pe care îl lăsaseră în
urmă rebelii. Aceeaşi propoziţie, ca şi data trecută, era mâzgălită pe
pereţi.
VENIM DUPĂ VOI.
Ameninţarea fusese scrisă iar şi iar, în toate locurile şi prin orice
mijloace posibile. În afară de asta, distrugerile erau mai însemnate ca
niciodată. Nu văzusem până atunci de ce erau în stare să facă la
primul etaj, ci doar pe coridoarele din apropierea camerei mele.
Petele mari de pe covor marcau locul unde murise cineva, poate o
slujnică neajutorată sau un soldat neînfricat. Geamurile fuseseră
sparte, lăsând în rame colţi ascuţiţi de sticlă.
Lămpile şi candelabrele fuseseră sfărâmate, deşi unele se
încăpăţânau încă să pâlpâie. Cele mai înspăimântătoare erau
imensele găuri din pereţi; mă făceau să mă întreb dacă rebelii
surprinseseră oameni intrând în adăposturi, dacă întorseseră palatul
cu susul în jos în căutarea ascunzătorilor. Cât de aproape de moarte
fuseserăm oare eu şi Maxon în acea noapte?
— Domnişoară? mi s-a adresat un soldat, aducându-mă înapoi la
realitate. Ne-am permis să contactăm toate familiile. Se pare că
atacul asupra familiei lui Lady Natalie a fost o încercare de a pune
capăt Alegerii. Vă ameninţă familiile, pentru a vă determina să
525
părăsiţi palatul.
Am dus mâna la gură.
— Nu.
— Am trimis deja soldaţi de la palat ca să-i protejeze. Regele a fost
foarte ferm în privinţa asta: niciuna dintre fete nu trebuie să plece.
— Şi dacă vor să plece? a vrut să ştie Maxon. Nu putem să le ţinem
aici împotriva voinţei lor.
— Desigur, domnule. Va trebui să vorbiţi cu regele.
Soldatul a părut pus în încurcătură, neştiind ce să facă în cazul unei
diferenţe de opinii.
— Nu va trebui să-mi mai păziţi familia mult timp, am spus,
sperând să mai elimin din tensiune. Transmite-le că voi fi acasă în
curând.
— Sigur, domnişoară, a spus soldatul făcând o plecăciune.
Maxon a intervenit.
— Mama este la ea în cameră?
— Da, domnule.
— Spune-i că vin. Poţi pleca.
Şi am rămas din nou singuri.
Maxon mi-a luat mâna într-a lui.
— Nu te grăbi să pleci. Ia-ţi la revedere de la slujnice şi de la cine
vrei. Şi mănâncă. Ştiu cât de mult îţi place mâncarea de aici.
Am zâmbit.
— Bine, aşa o să fac.
Maxon şi-a umezit buzele, foindu-se încurcat. Aici se termina. Ne
luam la revedere.
— M-ai schimbat pentru totdeauna. Şi nu o să te uit niciodată.
Mi-am trecut mâna liberă peste pieptul lui, netezindu-i haina.
— Să nu te tragi de ureche pentru nimeni altcineva. Asta îmi rămâne
mie, i-am spus, surâzând.
— Multe lucruri îţi rămân ţie, America.
Am înghiţit în sec.
— Trebuie să plec.
526
El a încuviinţat.
M-a sărutat o dată pe buze, în fugă, şi s-a grăbit să plece. L-am
urmărit până când a ieşit din raza mea vizuală şi apoi m-am
îndreptat spre camera mea.
Fiecare treaptă pe care o urcam era o tortură, din cauza lucrurilor pe
care le lăsasem în urmă, dar şi pentru că mă temeam de ce mă
aştepta. Dacă sunam din clopoţel şi Lucy nu avea să vină? Sau Mary?
Sau Anne? Dacă mă uitam la faţa fiecărui soldat pe lângă care
treceam şi niciunul dintre ei nu avea să fie Aspen?
Stricăciunile erau la tot pasul. Dar mă aflam încă în cea mai
frumoasă clădire pe care o văzusem vreodată, chiar şi aşa în ruină.
Îmi era imposibil să-mi imaginez cât timp şi câţi bani trebuiau
pentru restaurare. Rebelii fuseseră foarte riguroşi. Apropiindu-mă
de camera mea am auzit pe cineva plângând. Lucy.
Am răsuflat uşurată, fericită să o ştiu în viaţă, dar îngrozită de
motivele pentru care ar fi putut să plângă. Mi-am adunat tot curajul
şi am cotit ca să intru în cameră.
Mary şi Anne munceau cu feţele roşii şi ochii umflaţi, adunând sticla
spartă de la uşile balconului. Am văzut-o pe Mary cum s-a oprit din
măturat ca să răsufle şi să se calmeze. Într-un colţ Lucy plângea la
pieptul lui Aspen.
— Şşşt, îi spunea el ca s-o aline. O s-o găsească, sunt sigur.
Am fost atât de uşurată, încât am izbucnit în plâns.
— Eşti bine. Sunteţi toţi bine.
Aspen a dat drumul unui oftat lung, umerii săi împovăraţi de grijă
relaxându-se.
— Domnişoară? m-a strigat Lucy.
În clipa următoare alerga spre mine. Nu cu mult în urma ei au venit
şi Mary şi Anne, copleşindu-mă cu îmbrăţişări.
— Oh, nu se cuvine să facem aşa ceva, a spus Anne în timp ce mă
ţinea în braţe.
— Mai lasă asta, pentru numele lui Dumnezeu, i-a răspuns Mary.
Şi eram atât de fericite că eram tefere şi nevătămate, încât am început
527
să râdem.
În spatele lor stătea Aspen, privindu-ne cu un zâmbet tăcut, vădit
recunoscător să mă vadă acolo.
— Unde aţi fost? V-au căutat peste tot.
Mary m-a tras pe pat ca să mă aşez, deşi totul era un dezastru,
pătura numai zdrenţe, pernele tăiate şi golite de fulgi.
— Într-una din sălile de refugiu pe care le-au ratat. Şi Maxon e bine,
le-am spus.
— Slavă Domnului, a zis Anne.
— Mi-a salvat viaţa. Mă îndreptam spre grădină când au venit
rebelii. Dacă aş fi fost afară…
— Oh, domnişoară, a plâns Mary.
— Nu vă îngrijoraţi, a intervenit Anne. Aranjăm camera într-o clipită
şi avem o rochie nouă extraordinară pentru când sunteţi gata. Şi
putem…
— Nu o să fie cazul. Plec acasă astăzi. O să mă îmbrac cu ceva simplu
şi-o să plec în câteva ore.
— Poftim? a spus Mary pe nerăsuflate. Dar de ce?
Am ridicat din umeri.
— Nu a mers.
M-am uitat la Aspen, dar era imposibil să-i descifrez expresia. Pe
chip i se putea citi doar uşurarea că eram în viaţă.
— Am crezut că dumneavoastră veţi fi aleasa, s-a plâns Lucy. Încă
de la început. Şi după tot ce aţi spus aseară… nu pot să cred că
plecaţi acasă.
— E foarte drăguţ din partea ta, dar totul o să fie bine. De acum
încolo, vă rog să faceţi tot ce puteţi pentru a o ajuta pe Kriss. Pentru
mine.
— Desigur, a promis Anne.
— Orice pentru dumneavoastră, a urmat-o Mary.
Aspen şi-a dres glasul.
— Doamnelor, dacă aţi putea să ne lăsaţi un moment. Dacă Lady
America pleacă astăzi trebuie să trecem împreună peste nişte măsuri
528
de siguranţă. Nu am ajuns până aici doar ca să permitem cuiva să o
rănească acum.
— Anne, vrei te rog să aduci nişte prosoape curate? Ar trebui să se
întoarcă acasă ca o lady. Mary, nişte mâncare?
Amândouă au dat din cap.
— Şi, Lucy, ai cumva nevoie să te odihneşti?
— Nu! a ţipat ea mândră. Pot să muncesc.
Aspen a zâmbit.
— Foarte bine atunci.
— Lucy, mergi în camera de lucru şi termină rochia. O să venim şi
noi în curând să te ajutăm. Nu-mi pasă de nimeni, Lady America.
Veţi părăsi palatul cu stil, a decis Anne.
— Da, să trăiţi, i-am răspuns.
Au plecat, închizând uşa în urma lor.
Aspen a venit spre mine şi m-am ridicat ca să-l privesc în ochi.
— Credeam că ai murit. Credeam că te-am pierdut.
— Nu astăzi, am zis, schiţând un zâmbet.
În circumstanţe atât de sumbre, puteam să-mi păstrez calmul doar
glumind.
— Am primit scrisoarea de la tine. Nu pot să cred că nu mi-ai spus
despre jurnal.
— Nu am avut cum.
S-a apropiat de mine şi mi-a trecut mâna prin păr.
— Mer, dacă nu ai putut să mi-l arăţi mie, chiar nu ar fi trebuit să
încerci să-l arăţi întregii ţări. Şi chestia cu castele… eşti nebună, ştii
asta?
— Oh, ştiu.
Am privit în pământ, gândindu-mă la toată nebunia din ziua care
trecuse.
— Deci Maxon te-a dat afară din cauza asta?
Am oftat.
— Nu chiar. Regele e cel care mă trimite acasă. Dacă Maxon m-ar
cere în căsătorie chiar acum, nu ar conta. Regele spune nu, deci
529
trebuie să plec.
— Oh, a spus el simplu. O să fie ciudat fără tine aici.
— Ştiu, am spus oftând.
— O să-ţi scriu, mi-a promis imediat. Şi pot să-ţi trimit şi bani, dacă
vrei. Am destui. Putem să ne căsătorim imediat cum mă întorc acasă.
Ştiu că mai e ceva timp…
— Aspen, am spus întrerupându-l.
Nu ştiam cum să-i spun că inima tocmai îmi fusese frântă.
— Vreau puţină linişte după ce plec, bine? Trebuie să-mi revin după
toate astea.
Jignit, a făcut un pas înapoi.
— Deci, nu înţeleg, nu vrei să-ţi scriu sau să te sun?
— Poate nu chiar imediat, am spus, încercând să-l calmez. Vreau
doar să petrec un timp cu familia şi să mă regăsesc. Având în vedere
toată nebunia prin care am trecut cât am stat aici, nu pot…
— Opreşte-te, a spus ridicând o mână.
A tăcut un moment, încercând să-mi descifreze expresia.
— Încă îl vrei, m-a acuzat. După tot ce a făcut – după tot ce s-a
întâmplat cu Marlee – şi chiar şi acum, când nu a mai rămas nicio
urmă de speranţă, tu încă te gândeşti la el.
— Nu a făcut niciun rău nimănui, Aspen. Aş vrea să pot să-ţi explic
ce s-a întâmplat cu Marlee, dar i-am dat cuvântul că o să păstrez
secretul. Nu am resentimente faţă de Maxon. Ştiu că s-a terminat,
dar aşa m-am simţit şi când tu m-ai părăsit.
A pufnit neîncrezător, aruncându-şi capul pe spate, de parcă nu-i
venea să creadă ce auzea.
— Vorbesc serios. Când ai pus capăt relaţiei noastre, Alegerea a
devenit colacul meu de salvare pentru că ştiam că în felul ăsta aveam
măcar ceva timp ca să trec peste ce simţeam pentru tine. Apoi ai
apărut aici şi totul s-a schimbat. Tu ai fost cel care a schimbat
lucrurile între noi, când m-ai părăsit în căsuţa din copac; iar acum
crezi că, dacă insişti suficient, poţi face să fie totul ca înainte. Nu
merge aşa. Dă-mi şansa să te aleg.
530
Pe măsură ce cuvintele îmi ieşeau din gură, realizam că asta era o
mare parte din problemă. Îl iubisem pe Aspen atâta timp, încât pur
şi simplu ajunsesem să considerăm anumite lucruri de la sine
înţelese. Dar acum situaţia era diferită. Nu mai eram aceiaşi sărmani
din Carolina. Văzusem prea multe ca să ne mai prefacem că am mai
putea fi vreodată fericiţi în pielea aceloraşi oameni de atunci.
— De ce nu m-ai alege pe mine, Mer? Nu sunt eu singura ta opţiune?
m-a întrebat cu tristeţe în glas.
— Ba da. Nu te deranjează asta? Nu vreau să fiu fata cu care ai
rămas, doar pentru că cealaltă singură opţiune pe care o am nu e
disponibilă şi pentru că tu nu te-ai uitat la altcineva. Chiar ţi-ar
conveni să fim împreună doar pentru că nu ai alte opţiuni?
— Nu mă interesează cum ajung să te am, Mer, mi-a spus el apăsat.
S-a repezit deodată la mine, luându-mi faţa în mâini. M-a sărutat
sălbatic, încercând să mă forţeze să-mi amintesc ce însemna pentru
mine.
Nu am putut să-i răspund la sărut.
Când, în cele din urmă, a renunţat, mi-a dat capul pe spate,
analizându-mi chipul.
— Ce se întâmplă aici, America?
— Am inima frântă! Asta se întâmplă! Cum crezi că mă simt? Sunt
atât de dezorientată şi tu eşti tot ce mi-a mai rămas şi nu mă iubeşti
suficient încât să mă laşi să respir.
Am început să plâng, iar el s-a calmat în cele din urmă.
— Îmi pare rău, Mer, mi-a şoptit. Mă tot gândesc că, dintr-un motiv
sau altul, te-am pierdut şi instinctul meu îmi spune să lupt pentru
tine. E tot ce ştiu să fac.
Am rămas cu privirea în podea, încercând să-mi revin.
— Pot să aştept, mi-a promis. Când eşti pregătită, scrie-mi. Te iubesc
suficient încât să te las să respiri. După noaptea trecută, e singurul
lucru de care am nevoie. Te rog, respiră.
M-am lipit de pieptul lui, lăsându-l să mă strângă în braţe, dar nu
mai era la fel. Întotdeauna crezusem că Aspen o să facă parte din
531
viaţa mea şi, pentru prima dată, m-am întrebat dacă într-adevăr aşa
avea să fie.
— Îţi mulțumesc, i-am şoptit. Vezi ce faci pe aici. Nu încerca să fii
erou, Aspen. Ai grijă de tine.
A făcut un pas înapoi, încuviinţând încet, dar nespunând nimic. M-a
sărutat pe frunte şi s-a îndreptat spre uşă.
Am stat acolo multă vreme, neştiind ce să fac, aşteptând să vină
slujnicele să mă aranjeze, pentru ultima dată.

532
 Capitolul 31

Am tras de poala rochiei.

— Nu e prea pompoasă pentru ocazia asta?
— Nu, deloc! a insistat Mary.
Era după-amiază şi mă îmbrăcaseră într-o rochie de seară. Era mov
şi avea un aer regal. Mânecile îmi ajungeau până la coate pentru că
în Carolina era mai frig; duceam pe braţ o pelerină impetuoasă cu
glugă, pentru mai târziu. Gulerul rochiei era înalt ca să mă apere de
vânt, iar părul îmi fusese coafat atât de elegant, încât eram sigură că
niciodată, în tot timpul petrecut la palat, nu arătasem mai frumoasă.
Mi-aş fi dorit să pot trece pe la regina Amberly, convinsă că până şi
ea ar fi fost impresionată.
— Nu vreau să o mai lungesc, am insistat. Şi-aşa mi-e destul de greu
să plec. Vreau doar să ştiţi că sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce
aţi făcut pentru mine. Nu numai că aţi avut grijă să fiu spălată şi
îmbrăcată, dar v-aţi şi petrecut timpul alături de mine, v-a păsat de
mine. Nu vă voi uita niciodată.
— Nici noi n-o să vă uităm vreodată, domnişoară, mi-a promis
Anne.
Am încuviinţat şi-am început să-mi flutur energic mâinile prin faţa
ochilor, încercând să nu izbucnesc în lacrimi.
— Gata, gata, am plâns destul pentru o singură zi. Îi puteţi spune
şoferului că o să cobor imediat, vă rog, am nevoie de un moment.
— Sigur, domnişoară.
— Tot e nepotrivit să ne îmbrăţişăm? a întrebat Mary, uitându-se la
mine şi apoi la Anne.
— Cui îi pasă? a spus aceasta şi s-au adunat toate în jurul meu

533
pentru ultima dată.
— Să aveţi grijă de voi.
— Şi dumneavoastră, domnişoară, a zis Mary.
— Mereu aţi fost o lady, a adăugat Anne.
S-au îndepărtat, dar Lucy m-a mai ţinut puţin în braţe.
— Vă mulţumesc, a şoptit şi mi-am dat seama că plângea. O să-mi fie
dor de dumneavoastră.
— Şi mie.
Mi-a dat drumul şi s-au îndreptat spre uşă, grupându-se. Au făcut o
ultimă reverenţă şi mi-au făcut cu mâna, lăsându-mă singură.
În ultimele săptămâni îmi dorisem de atâtea ori să pot pleca. Acum
că venise momentul, la numai câteva secunde distanţă, mi-era
groază. Am ieşit pe balcon. M-am uitat spre grădină, privind visător
banca unde făcusem cunoştinţă cu Maxon. Nu ştiam de ce, dar mă
gândisem că el avea să fie acolo.
Dar nu era. Avea lucruri mai importante de făcut decât să piardă
vremea gândindu-se la mine. Am atins brăţara de la încheietură. Ba
avea să se gândească la mine, de fapt, din când în când, iar asta mă
liniştea. Indiferent de circumstanţe, brăţara era martora faptului că
eu şi Maxon avuseserăm ceva real.
M-am retras, am închis uşa şi m-am îndreptat spre coridor. Mă
mişcam încet, admirând pentru ultima dată frumuseţea palatului,
ştirbită acum de oglinzile sparte şi ramele ciobite.
Mi-am amintit de prima zi, cum coborâsem pe scările principale,
derutată şi recunoscătoare în acelaşi timp. Pe atunci erau atât de
multe fete!
Când am ajuns la intrarea principală, m-am oprit pentru un moment.
Mă obişnuisem să stau în spatele acelor uşi imense de lemn, iar
acum părea aproape nenatural să ies dincolo de ele.
Am inspirat adânc şi am întins mâna spre clanţă.
— America?
M-am întors. Maxon era în celălalt capăt al coridorului.
— Hei, am spus încurcată.
534
Nu credeam că aveam să-l mai văd.
A venit repede spre mine.
— Arăţi absolut uluitor.
— Mulţumesc, am spus, atingând ţesătura fină a ultimei mele rochii
de la palat.
S-a lăsat o clipă de tăcere, timp în care am stat şi ne-am uitat unul la
celălalt. Poate că doar asta era: o ultimă şansă de a ne privi faţă-n
faţă.
Dintr-odată şi-a dres glasul, aducându-şi aminte de ce venise.
— Am vorbit cu tata.
— Ah?
— Da. Era destul de fericit că nu am murit aseară. După cum
probabil că ai ghicit, e foarte important pentru el să duc mai departe
dinastia. I-am explicat cum mai aveam puţin şi muream din cauza
pedepsei lui şi i-am spus că datorită ţie am găsit refugiul.
— Dar nu am…
— Ştiu. Dar nu trebuie să ştie şi el.
Am zâmbit.
— Apoi i-am spus că te-am instruit în privinţa problemelor de
comportament. Din nou, nu e cazul să ştie că nu e aşa; dar, dacă ai
vrea, ai putea să te comporţi ca şi cum s-ar fi întâmplat.
Nu înţelegeam de ce ar fi trebuit să mă comport ca şi cum s-ar fi
întâmplat ceva, când urma să fiu în celălalt capăt al ţării, dar am
încuviinţat.
— Şi pentru că, din câte ştie el, mi-ai salvat viaţa, a fost de acord că
dorinţa mea de a nu te trimite acasă e întrucâtva motivată, atât timp
cât te comporţi exemplar şi stai la locul tău.
M-am holbat la el, nefiind sigură că auzeam bine.
— Sincer, corect e să plece Natalie. Nu e făcută pentru aşa ceva şi,
cum familia ei e în doliu, cel mai bine ar fi să meargă acasă. Am
vorbit deja cu ea.
Înmărmurisem.
— Să-ţi explic?
535
— Te rog.
Maxon a întins mâna, căutând-o pe a mea.
— O să faci în continuare parte din competiţie, dar lucrurile se vor
schimba. Probabil că tata o să fie mai strict cu tine şi o să facă tot ce-i
stă în putinţă ca să te prindă pe picior greşit. Cred că există anumite
moduri prin care poţi să te aperi, dar asta cu timpul. Ştii că tatăl meu
e necruţător. Trebuie să te pregăteşti.
Am încuviinţat.
— Cred că pot să fac asta.
— Mai e ceva.
Maxon s-a uitat în jos, încercând să-şi pună gândurile în ordine.
— America, nu am nicio îndoială că mi-ai cucerit inima de la bun
început. Nu se poate să nu ştii asta până acum.
Când a ridicat privirea şi s-a uitat în ochii mei, puteam vedea asta în
străfundurile lui şi simţi în fiecare fibră a fiinţei mele.
— Ştiu.
— Dar ce nu ai momentan este încrederea mea.
I-am simţit cuvintele ca pe o înţepătură în inimă.
— Poftim?
— Ţi-am împărtăşit atâtea secrete, te-am apărat în toate felurile în
care am putut. Dar atunci când fac ceva ce te nemulţumeşte,
acţionezi necugetat. Mă dai la o parte, mă condamni sau, ce e cel mai
dramatic, încerci să schimbi întreaga ţară.
Au! Atinsese o coardă sensibilă.
— Trebuie să ştiu că mă pot baza pe tine. Că pot să îţi încredinţez
secretele mele, că ai încredere în judecata mea şi că nu-mi ascunzi
nimic. Vreau să fii absolut sinceră cu mine şi să nu te îndoieşti de
niciuna dintre deciziile mele. Vreau să crezi în mine, America.
Mă durea să aud toate astea, dar avea dreptate. Ce făcusem să îi
demonstrez că putea să aibă încredere în mine? Toţi cei din jurul lui
îl manipulau într-un fel sau altul. Puteam oare să fiu pur şi simplu
alături de el?
Îmi frângeam mâinile.
536
— Dar am încredere în tine! Şi sper că îţi dai seama că vreau să fiu cu
tine. Dar şi tu ai fi putut să fii mai sincer cu mine.
A încuviinţat.
— Probabil. Sunt şi alte lucruri pe care vreau să ţi le spun, dar multe
dintre ele sunt de aşa natură încât nu pot fi împărtăşite dacă există
fie şi cea mai mică suspiciune că nu poţi să le ţii pentru tine. Trebuie
să ştiu că poţi să o faci. Şi trebuie să fii complet deschisă faţă de
mine.
Am tras aer în piept, pregătindu-mă să răspund, dar nu am mai
făcut-o.
— Maxon, aici erai, a spus Kriss, apărând după colţ. Nu am apucat
să te întreb mai devreme dacă rămâne să luăm cina împreună
diseară.
Maxon mă privea în timp ce vorbea.
— Sigur. O să mâncăm la tine în cameră.
— Minunat!
A fost dureros să asist la aşa ceva.
— America? Chiar pleci? m-a întrebat ea, apropiindu-se de noi.
I se putea citi în ochi o urmă de speranţă. M-am uitat spre Maxon, a
cărui expresie părea să spună: „La asta mă refer. Trebuie să accepţi
consecinţele faptelor tale, să ai încredere că pot să aleg singur”.
— Nu, Kriss, nu astăzi.
— Bun.
A oftat, venind să mă îmbrăţişeze. M-am întrebat în ce măsură o
făcea de dragul lui Maxon; dar, sincer, nu conta. Kriss era cea mai
redutabilă rivală, dar era şi cea mai apropiată prietenă pe care o
aveam la palat.
— Chiar mi-am făcut griji pentru tine aseară. Mă bucur că eşti bine.
— Mulţumesc, norocul meu că…
Mai aveam puţin şi îi povesteam ce se petrecuse cu o seară în urmă,
dar dacă m-aş fi lăudat, probabil că aş fi distrus dramul de încredere
pe care îl câştigasem în ultimele zece minute.
Mi-am dres glasul.
537
— Norocul meu că soldaţii s-au mişcat aşa repede.
— Slavă Domnului! Bun, ne vedem mai târziu.
S-a întors spre Maxon.
— Iar noi ne vedem diseară.
Kriss a zburdat de-a lungul holului, mai fericită decât o văzusem
vreodată. Probabil că, dacă l-aş fi văzut pe bărbatul pe care-l iubeam
punându-mă înaintea preferatei lui, şi eu aş fi ţopăit aşa.
— Ştiu că nu-ţi place că mă duc, dar am nevoie de ea. Dacă tu mă
dezamăgeşti, ea e cea mai sigură opţiune.
— Nu contează, am spus ridicând din umeri. Nu o să te dezamăgesc.
L-am sărutat scurt pe obraz şi am urcat scările, fără să mă uit înapoi.
În urmă cu câteva ore, crezusem că îl pierdusem definitiv pe Maxon;
dar acum, când ştiam ce însemna pentru mine, aveam să lupt pentru
el. Restul fetelor habar n-aveau ce le aştepta.
Urcând pe scara principală, m-am simţit mai sigură pe mine.
Probabil că ar fi trebuit să mă îngrijoreze mai mult provocarea care
mă aştepta, dar nu puteam să mă gândesc decât la modul în care
aveam, în cele din urmă, să o depăşesc.
Poate că regele mi-a simţit bucuria, sau poate că doar aştepta pe
cineva; când am ajuns la al doilea etaj, era acolo, în mijlocul
coridorului.
S-a apropiat uşor de mine, arătându-mi clar cine deţinea controlul.
Când s-a oprit în faţa mea, am făcut o reverenţă.
— Maiestatea Voastră, am salutat.
— Lady America. Se pare că eşti încă aici.
— Într-adevăr.
Un grup de soldaţi a făcut plecăciuni, trecând pe lângă noi.
— Hai să vorbim serios, a spus grav. Ce crezi despre soţia mea?
Am ridicat din sprâncene, surprinsă de direcţia în care mergea
conversaţia. Cu toate astea, i-am răspuns sincer.
— Cred că regina e o persoană extraordinară. Nici nu am cuvinte să
vă spun cât de mult o admir.
A încuviinţat.
538
— E o raritate. Frumoasă, fireşte, dar şi modestă. Timidă, dar nu
într-atât încât să fie laşă. Supusă, cu simţul umorului şi un partener
de conversaţie excelent. Se pare că, în ciuda faptului că s-a născut în
sărăcie, îi era scris să fie regină.
A făcut o pauză şi s-a uitat la mine, încântat de admiraţia pe care o
afişam.
— Despre tine însă nu se poate spune acelaşi lucru.
Am încercat să îmi păstrez cumpătul cât a continuat.
— Fizic eşti aşa şi aşa. Roşcată, destul de palidă şi cu o siluetă
acceptabilă, să zicem; dar nu te compari cu Celeste. Cât despre
comportament…, a continuat el, inspirând adânc. Eşti nepoliticoasă,
iei totul în glumă; şi singura dată când faci ceva serios, zgudui ţara
din temelii. Un gest complet iresponsabil. Ca să nu mai vorbim
despre ţinuta şi mersul tău lipsit de graţie. Kriss e de departe mai
fermecătoare şi mai potrivită pentru rolul de prinţesă.
Mi-am strâns buzele, hotărâtă să nu plâng. Mi-am reamintit că ştiam
deja tot ce îmi spusese.
— Şi, fireşte, nu câştigăm niciun avantaj politic primindu-te în
familie. Nu vii dintr-o castă atât de joasă încât să fii o inspiraţie
pentru popor, şi nici nu ai relaţii. Pe de altă parte, Elise ne-a fost de
mare ajutor în călătoria din Noua Asie.
M-am întrebat cât adevăr era acolo, de vreme ce nici măcar nu se
întâlniseră cu familia ei. Poate era ceva la mijloc ce eu nu ştiam. Sau
poate toate erau exagerări menite să mă facă să mă simt mizerabil.
Dacă acolo voia să ajungă, făcuse o treabă foarte bună.
M-a fixat cu ochii lui reci.
— Ce cauţi aici?
Am înghiţit.
— Cred că ar trebui să-l întrebaţi pe Maxon.
— Dar te întreb pe tine.
— El vrea să rămân, am spus ferm. Eu de asemenea. De vreme ce
ambele propoziţii sunt adevărate, rămân.
Regele a zâmbit răutăcios.
539
— Câţi ani spuneai că ai? Şaisprezece? Şaptesprezece?
— Şaptesprezece.
— Nu ştii prea multe despre bărbaţi, bănuiesc, şi de vreme ce eşti
aici, nici nu ar fi cazul. Dă-mi voie să-ţi spun că pot fi foarte
schimbători. Poate că n-ar fi bine să ţii cu dinţii de dragostea pe care
i-o porţi, dacă o singură clipă ar fi de ajuns ca inima să-i fie furată de
altcineva.
Am mijit ochii, nesigură de ce voia să spună.
— Am ochi prin tot palatul. Ştiu că sunt fete care îi oferă mai multe
decât ţi-ai putea imagina. Chiar crezi că o persoană atât de ştearsă ca
tine are vreo şansă în faţa lor?
Fete? Adică mai multe? Spunea cumva că între Celeste şi Maxon se
întâmplau mai multe decât văzusem eu pe coridor? Oare noaptea
trecută, orele întregi pe care le petrecuserăm sărutându-ne erau
banale în comparaţie cu ce făcea el în restul timpului?
Maxon spusese că vrea să fie sincer cu mine. Oare asta era ceea ce
îmi ascunsese?
A trebuit ca, în inima mea, să aleg să am încredere în Maxon.
— Dacă într-adevăr aşa e, Maxon va renunţa la mine când va simţi
că e cazul, aşa că nu aveţi motive de îngrijorare.
— Ba am! a zbierat, după care a coborât glasul. Dacă, dintr-o pornire
prostească, Maxon chiar ajunge să te aleagă, micile tale isprăvi ar
putea să ne coste tot ce avem. Decenii, generaţii întregi de muncă
s-ar duce pe apa sâmbetei pentru că tu ai avut impresia că făceai un
act de eroism!
S-a postat în faţa mea, atât de aproape încât a trebuit să fac un pas
înapoi, însă a continuat să înainteze, lăsând un spaţiu foarte mic
între noi. Vorbea pe un ton jos şi aspru, mult mai înspăimântător
decât un ţipăt.
— Va trebui să înveţi să-ţi ţii gura. În caz contrar, o să fim duşmani.
Şi crede-mă când îţi spun, n-ai vrea să ai în mine un duşman.
Degetul lui se apropiase furios de obrazul meu. Ar fi putut să mă
facă bucăţi pe loc. Şi dacă ar fi fost cineva prin preajmă, ce ar fi putut
540
să facă? Nimeni nu avea cum să mă apere de furia regelui.
Am încercat să par calmă.
— Înţeleg.
— Minunat, a spus el, devenind brusc vesel. Te las atunci să te
reinstalezi. Bună ziua.
Am rămas acolo, dându-mi seama că tremuram abia după ce
plecase. Când îmi ceruse să-mi ţin gura, bănuisem că asta însemna
nici să nu-mi treacă prin minte să-i povestesc lui Maxon ce se
întâmplase. Aşa că, deocamdată, nu aveam să-i spun. Mă supunea
unui test, ca să vadă dacă răspundeam provocărilor. M-am hotărât
să nu cedez.
În timp ce îmi spuneam asta, ceva în mine s-a schimbat. Eram
agitată, într-adevăr, dar şi foarte furioasă.
Cine se credea să-mi dea mie ordine? Bine, era regele; dar, de fapt,
era doar un tiran. Se convinsese, cumva, că dacă oprima şi reducea la
tăcere pe toată lumea din jurul lui, ne făcea tuturor un serviciu. Ce
fel de binecuvântare era aceea de a fi nevoit să trăieşti la marginea
societăţii? Ce era bine în faptul că, în Illéa, toţi aveau limite, mai
puţin el?
M-am gândit la Maxon, cum o strecurase pe Marlee în cel mai
îndepărtat colţ al bucătăriei. Chiar dacă nu eram la palat de mult
timp, ştiam că s-ar fi descurcat mai bine decât tatăl lui. Cel puţin
prinţul era capabil de compasiune.
Am continuat să îmi controlez respiraţia şi, odată ce m-am calmat,
am pornit mai departe.
Am intrat în camera mea şi m-am grăbit să apăs butonul prin
care-mi chemam slujnicele. Mai repede decât m-aş fi aşteptat, Anne,
Mary şi Lucy au intrat în cameră într-un suflet.
— Domnişoară? a spus Anne. S-a întâmplat ceva?
Am zâmbit.
— Doar dacă pui la socoteală faptul că nu voi pleca acasă astăzi.
Lucy a chiţăit.
— Serios?
541
— Foarte.
— Dar cum aşa? a întrebat Anne. Credeam că…
— Ştiu, ştiu. E greu de explicat. Tot ce pot să spun este că am primit
o a doua şansă. Maxon e important pentru mine şi am de gând să
lupt pentru el.
— Ce romantic! a ţipat Mary, iar Lucy a început să bată din palme.
— Şşşt, liniştiţi-vă, le-a mustrat Anne cu severitate.
Mă aşteptam să fie încântată şi nu înţelegeam de ce devenise brusc
serioasă.
— Dacă vrem să câştige, avem nevoie de un plan.
I-am văzut zâmbetul diabolic şi am făcut la fel. Nu cunoscusem pe
nimeni la fel de organizat ca fetele astea. Cu ele alături, nu aveam
cum să pierd.

542
543
 KIERA CASS

ALEGEREA
Volumul 3

ALEASA

Traducere din limba engleză de

ANDRA ELENA AGAFIŢEI

LEDA, 2015

544
 Pentru Callaway,
băiatul care s-a căţărat în căsuţa din copac
din inima mea şi m-a lăsat să fiu regina inimii sale.

545
 Capitolul 1

De data asta, ne aflam în Sala Mare, suportând o altă lecţie de

etichetă, când nişte cărămizi au zburat înăuntru pe fereastră. Elise
s-a lăsat imediat la pământ şi s-a îndreptat de-a buşilea spre uşa
laterală, scâncind. Celeste a scos un ţipăt ascuţit şi s-a repezit spre
partea din spate a încăperii, de-abia reuşind să evite o ploaie de
sticlă. Kriss m-a apucat de braţ şi m-a tras, iar eu am început să fug
alături de ea, croindu-ne drum spre ieşire.
— Grăbiţi-vă, domnişoarelor! a strigat Silvia.
În câteva secunde, paznicii s-au aliniat în dreptul ferestrelor şi au
început să tragă, iar sunetele exploziilor îmi răsunau în urechi în
timp ce alergam. Indiferent dacă era înarmat cu pietre sau cu o armă,
oricine arăta chiar şi cel mai mic semn de agresivitate în preajma
palatului avea să moară. Aceste atacuri nu mai puteau fi suportate.
— Urăsc să alerg în pantofii ăştia, a bodogănit Kriss, cu poalele
rochiei aruncate peste braţ şi cu privirea aţintită spre capătul
culoarului.
— Una dintre noi va trebui să se obişnuiască, a spus Celeste,
respirând greu.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Dacă eu voi fi aceea, voi purta pantofi din pânză în fiecare zi.
Deja m-am săturat de asta.
— Mai puţină vorbă, mai multă mişcare! a ţipat Silvia.
— Cum ajungem de-aici la parter? a întrebat Elise.
— Cum rămâne cu Maxon? a pufnit Kriss.
Silvia nu a răspuns. Am urmat-o prin labirintul de culoare,
căutând un drum care să ducă la subsol, văzând cum paznicii, rând
pe rând, alergau în direcţia opusă. M-am trezit admirându-i,
întrebându-mă cât curaj le trebuia să fugă spre pericol, de dragul
altor oameni.
Paznicii care treceau pe lângă noi semănau foarte mult unul cu
546
celălalt, ceea ce îi făcea greu de identificat, până când nişte ochi verzi
s-au intersectat cu ai mei. Aspen nu părea speriat, nici măcar
surprins. Exista o problemă, iar el se ducea să o rezolve. Aceasta era
firea lui, pur şi simplu.
Nu ne-am privit insistent, dar a fost de-ajuns. Aşa stăteau
lucrurile cu Aspen. Într-o fracţiune de secundă, fără să-i vorbesc, i-aş
fi putut spune Fii atent şi ai grijă de tine. Şi, fără să rostească vreun
cuvânt, răspunsul lui ar fi fost Ştiu, ai grijă de tine.
Dacă în privinţa lucrurilor pe care nu era nevoie să ni le spunem
puteam să stau liniştită, când venea vorba despre lucrurile rostite cu
voce tare, nu aveam noroc. Ultima noastră conversaţie nu a fost una
tocmai fericită. Fusesem gata să părăsesc palatul şi îl rugasem să-mi
acorde timp să trec peste Alegere. Iar apoi, sfârşisem prin a rămâne,
fără să-i explic de ce.
Poate că începea să nu mai aibă răbdare cu mine, poate că puterea
lui de a-mi vedea doar părţile bune se risipea. Cumva, trebuia să
îndrept situaţia. Nu puteam să-mi imaginez viaţa fără Aspen. Chiar
şi acum, când speram că Maxon avea să mă aleagă, o lume fără
Aspen mi se părea ireală.
— Iată-l! a strigat Silvia, împingând un panou misterios într-un
perete.
Am pornit în jos pe scări, cu Elise şi Silvia în frunte.
— La naiba, Elise, grăbeşte pasul! a strigat Celeste.
Mi-aş fi dorit ca vorbele ei să mă supere, însă ştiam că toate
gândeam la fel.
În timp ce coboram spre încăperea întunecată, am încercat să mă
resemnez în privinţa orelor pe care urma să le irosim,
ascunzându-ne ca nişte şoareci. Ne-am continuat drumul în jos.
Sunetul fugii noastre acoperea strigătele, până când vocea unui
bărbat a răsunat chiar deasupra noastră.
— Opriţi-vă! a răcnit el.
Kriss şi cu mine ne-am întors, privind uniforma care începea să se
distingă.
547
 — Aşteptaţi! le-a strigat ea fetelor de mai jos. E un paznic.
Am rămas pe trepte, respirând greu. În cele din urmă, paznicul
ne-a ajuns, gâfâind şi el.
— Îmi pare rău, domnişoarelor. Rebelii au fugit de îndată ce s-au
tras focurile de armă. Presupun că astăzi nu aveau chef de luptă.
Silvia, netezindu-şi hainele, a vorbit în numele nostru:
— Regele a considerat că este sigur? Dacă nu, atunci le pui pe
aceste fete într-o situaţie foarte periculoasă.
— Şeful gărzii a clarificat totul. Sunt sigur că Maiestatea Sa…
— Tu nu vorbeşti în numele regelui! Haideţi, domnişoarelor,
continuaţi să mergeţi.
— Vorbeşti serios? am întrebat eu. Coborâm acolo degeaba.
Silvia m-a fixat cu o privire care ar fi putut să oprească un rebel
din drumul lui, iar eu am tăcut. Cât timp m-a ajutat, fără să ştie, cu
lecţiile ei suplimentare, să nu mă mai gândesc la Maxon şi la Aspen,
Silvia şi cu mine am devenit, într-un fel, prietene. După mica mea
ispravă de acum câteva zile cu Actualităţile, părea că prietenia
noastră se dizolvase. Întorcându-se către paznic, a continuat:
— Obţine un ordin oficial din partea regelui, iar noi ne vom
întoarce. Domnişoarelor, mergeţi mai departe.
Am schimbat cu paznicul o privire exasperată şi ne-am văzut
fiecare de drumul său.
Silvia nu a părut să aibă nicio remuşcare când, douăzeci de
minute mai târziu, un alt paznic a sosit şi ne-a spus că eram libere să
mergem la etaj.
Eram atât de iritată de toată această situaţie, încât nu le-am
aşteptat pe Silvia şi pe celelalte fete. Am urcat scările, ieşind undeva
la primul etaj, şi mi-am continuat drumul spre camera mea, cu
pantofii încă în mână. Servitoarele mele lipseau, dar pe pat mă
aştepta o tavă micuţă de argint, pe care se afla un plic.
Am recunoscut imediat scrisul lui May şi am deschis plicul,
nerăbdătoare să-i citesc cuvintele.

548
 Ames,
Suntem mătuşi! Astra este perfectă. Mi-aş dori să fii aici, să o vezi
cu ochii tăi, dar înţelegem cu toţii că acum trebuie să fii la palat. Crezi
că ne vom întâlni de Crăciun? Nu-i prea departe! Trebuie să mă
întorc să-i ajut pe Kenna şi James. Nu-mi vine să cred cât este de
drăguţă! Uite o fotografie pentru tine. Te iubim!
May

Am scos fotografia lucioasă care însoţea biletul. Toată lumea era

acolo, în afară de mine şi de Kota. James, soţul Kennei, radia, stând
în picioare lângă soţia şi fiica lui, cu ochii umflaţi de plâns. Kenna
stătea pe pat, în capul oaselor, ţinând o legăturică roz, părând
epuizată şi încântată deopotrivă. Mama şi tata străluceau de
mândrie, în timp ce May şi Gerad erau entuziasmaţi până peste
poate. Bineînţeles, Kota nu venise; prezenţa lui nu i-ar fi adus niciun
câştig. Dar eu ar fi trebuit să fiu acolo.
Cu toate acestea, nu eram.
Eram aici. Şi uneori nu înţelegeam de ce. Maxon continua să îşi
petreacă timpul cu Kriss, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le făcuse
pentru a mă convinge să rămân. Din afară, rebelii ne atacau
necontenit, punându-ne siguranţa în pericol, iar înăuntru, cuvintele
de gheaţă ale regelui nu făceau decât să-mi distrugă încrederea în
mine. În tot acest timp, Aspen era mereu prezent în preajma mea, un
secret pe care trebuia să-l păstrez. Iar camerele de luat vederi veneau
şi plecau, furând părţi din viaţa noastră, pentru a distra oamenii.
Eram încolţită din toate părţile şi pierdeam toate lucrurile care
contaseră mereu pentru mine.
Mi-am înăbuşit lacrimile de furie. Obosisem să mai plâng.
În schimb, am început să-mi fac planuri. Singura modalitate de a
îndrepta situaţia era ca Alegerea să ia sfârşit.
Cu toate că, ocazional, îmi puneam sub semnul întrebării dorinţa
de a fi prinţesă, în mintea mea eram sigură că voiam să fiu a lui
Maxon. Dacă acest lucru avea să se întâmple, nu puteam să stau
549
degeaba şi să aştept.
Aducându-mi aminte de ultima mea conversaţie cu regele, am
început să mă plimb prin cameră, aşteptându-mi servitoarele.

Abia respiram, aşa că ştiam că nu avea rost să mănânc. Dar

sacrificiul merita. Trebuia să progresez, şi repede. Potrivit spuselor
regelui, celelalte fete îi făceau avansuri lui Maxon – avansuri de
natură fizică –, iar eu, spunea el, eram prea banală pentru a concura
cu ele la acel capitol.
Ca şi când relaţia mea cu Maxon nu ar fi fost destul de complicată,
acum exista o nouă problemă, aceea de a-i recâştiga încrederea. Şi nu
eram sigură dacă asta însemna că trebuia sau nu să pun întrebări.
Chiar dacă eram destul de convinsă că, din punct de vedere fizic, nu
ajunsese prea departe cu celelalte fete, nu mă puteam abţine să nu
mă întreb. Nu mai încercasem niciodată să fiu seducătoare – aproape
fiecare moment intim cu Maxon se petrecuse neintenţionat însă
trebuia să sper că, dacă o făceam în mod deliberat, puteam să-i arăt
că şi eu eram interesată de el, la fel ca celelalte fete.
Am inspirat adânc, mi-am ridicat bărbia şi am intrat în sala de
mese. Am întârziat intenţionat un minut sau două, în speranţa că
toată lumea avea să fie deja aşezată. Am avut dreptate în această
privinţă. Însă reacţia a fost mai bună decât sperasem.
Am făcut o reverenţă şi mi-am întins piciorul suficient cât şliţul
rochiei să se deschidă până aproape de coapsă. Rochia era de un
roşu intens, fără bretele şi, practic, fără spate, iar eu eram aproape
sigură că servitoarele mele apelaseră la magie pentru a o face să nu
cadă de pe mine. M-am ridicat, fixându-l cu privirea pe Maxon, care
se oprise din mestecat. Cineva a scăpat o furculiţă.
Lăsându-mi privirea în jos, m-am îndreptat către locul meu şi
m-am aşezat lângă Kriss.
— Pe bune, America? a şoptit ea.
Mi-am înclinat capul spre ea.
— Poftim? i-am răspuns, prefăcându-mă nedumerită.
550
 Ea a lăsat jos tacâmul din argint şi ne-am privit lung.
— Pari vulgară.
— Ei bine, tu pari geloasă.
Se pare că mă apropiasem mult de adevăr, pentru că a roşit uşor
înainte de a-şi vedea iar de farfuria ei. Am mâncat şi eu puţin,
incomodată de rochia prea strâmtă. În timp ce mi se servea desertul,
am ales să nu-l mai ignor pe Maxon şi, aşa cum sperasem, era cu
ochii pe mine. Şi-a ridicat mâna şi s-a tras imediat de ureche, iar eu,
cu un aer sfios, am procedat la fel. M-am uitat repede la regele
Clarkson şi am încercat să nu zâmbesc. Era nervos, o altă manevră cu
care reuşisem să scap nepedepsită.
Am fost prima care s-a scuzat, oferindu-i lui Maxon ocazia de
a-mi admira spatele gol, şi m-am grăbit spre camera mea. Am închis
uşa şi am desfăcut imediat fermoarul rochiei, disperată după o gură
de aer.
— Cum a fost? m-a întrebat Mary, venind în grabă.
— Părea şocat. Toţi păreau.
Lucy a chiuit, iar Anne a venit să o ajute pe Mary.
— O ţinem noi. Faceţi un pas în faţă, m-a îndemnat ea.
Am făcut aşa cum mi s-a zis.
— Vine în seara asta?
— Da. Nu ştiu sigur când, dar cu siguranţă va veni.
M-am aşezat pe marginea patului, cu braţele încrucişate peste
stomac, astfel încât rochia desfăcută să nu cadă.
Anne mi-a aruncat o privire tristă.
— Îmi pare rău că va trebui să mai petreceţi câteva ore
incomodată de rochie. Dar sunt sigură că va merita.
Am zâmbit, încercând să par că fac faţă cu bine durerii. Le
spusesem slujnicelor mele că-mi doream să-i atrag atenţia lui
Maxon. Ceea ce nu le spusesem era că rochia asta avea să ajungă pe
podea destul de curând, cu puţin noroc.
— Doriţi să rămânem până când ajunge? a întrebat Lucy,
debordând de entuziasm.
551
 — Nu, ajutaţi-mă doar să trag la loc fermoarul. Trebuie să mă
gândesc la nişte lucruri, am răspuns, ridicându-mă ca ele să mă
poată ajuta.
Mary a apucat fermoarul.
— Domnişoară, trageţi aer în piept.
M-am conformat, iar în clipa în care rochia m-a strâns din nou,
m-am gândit la un soldat care se duce la război. Chiar dacă armura
era diferită, ideea era aceeaşi.
În această seară, urma să cuceresc un bărbat.

552
 Capitolul 2

Am deschis uşile de la balcon, lăsând aerul să-mi înmiresmeze

camera. Chiar dacă era decembrie, vântul adia uşor şi-mi gâdila
pielea. Nu mai aveam voie să ieşim deloc afară, nu fără să fim
însoţite de paznici, aşa că asta ar fi trebuit să fie de ajuns.
M-am foit prin cameră, aprinzând lumânări, încercând să fac
spaţiul ademenitor. Bătaia s-a auzit în uşă, iar eu am stins chibritul,
am sărit în pat, am luat o carte şi mi-am întins în jurul meu rochia. Ei
bine, da, Maxon, aşa arăt întotdeauna când citesc.
— Intră, l-am invitat eu, ridicând vocea suficient cât să fiu auzită.
Maxon a intrat, iar eu mi-am ridicat capul într-un gest delicat,
surprinzându-i uimirea în timp ce îmi studia camera slab luminată.
În cele din urmă, s-a concentrat asupra mea, privirea lui
plimbându-se de-a lungul piciorului meu expus.
— Iată-te, am spus, închizând cartea şi ridicându-mă ca să-l
întâmpin.
El a închis uşa şi a intrat, cu ochii aţintiţi asupra rotunjimilor mele.
— Am vrut să îţi spun că arăţi fantastic în seara asta.
Mi-am dat părul peste umăr.
— A, chestia asta? Stătea degeaba prin fundul dulapului.
— Mă bucur că ai scos-o.
Mi-am strecurat degetele printre ale lui.
— Vino să stai lângă mine. Nu te-am văzut prea mult în ultima
vreme.
El a oftat şi m-a urmat.
— Îmi pare rău. Situaţia a fost puţin cam tensionată de când am
pierdut atât de mulţi oameni în atacul rebelilor, iar tu ştii cum este

553
tatăl meu. Am trimis mai mulţi paznici să vă protejeze familiile, iar
forţele noastre sunt atât de reduse, încât el e mai nervos decât de
obicei. Şi mă presează să termin Alegerea, dar eu nu cedez. Vreau să
am la dispoziţie ceva timp, ca să mă gândesc bine la asta.
Ne-am aşezat pe marginea patului, iar eu m-am tras mai aproape
de el.
— Bineînţeles. Tu ar trebui să fii cel care decide.
El a încuviinţat din cap.
— Exact. Ştiu că am spus-o de o mie de ori, dar atunci când
oamenii fac presiuni asupra mea, o iau razna.
M-am bosumflat puţin.
— Ştiu.
A tăcut, iar eu nu am putut să-mi dau seama la ce se gândea.
Încercam să găsesc o metodă prin care să fac următorul pas, fără să
fiu insistentă, dar nu prea ştiam cum să creez un moment romantic.
— Ştiu că e o prostie, dar slujnicele mele m-au dat azi cu un nou
parfum. Este prea puternic? am întrebat şi mi-am înclinat gâtul astfel
încât să poată să se aplece şi să miroasă.
S-a apropiat şi nasul lui mi-a atins pielea moale.
— Nu, dragă, este minunat, a spus el în adâncitura gâtului meu.
Apoi m-a sărutat acolo. Am înghiţit în sec, încercând să mă
concentrez. Trebuia să deţin un oarecare control.
— Mă bucur că îţi place. Chiar mi-a fost dor de tine.
Am simţit cum îşi furişează mâna în spatele meu şi mi-am întors
faţa. Era acolo şi mă privea; distanţa dintre buzele noastre era de
doar câţiva milimetri.
— Cât de mult? mi-a şoptit el.
Privirea lui, în combinaţie cu tonul atât de jos al vocii, îmi făcea
inima să bată ciudat.
— Foarte mult, i-am răspuns, tot în şoaptă. Foarte, foarte mult.
M-am aplecat în faţă, tânjind să fiu sărutată. Cu un aer încrezător,
Maxon m-a tras mai aproape cu o mână, iar pe cealaltă şi-a trecut-o
prin părul meu. Trupul meu voia să devină una cu sărutul, dar
554
rochia mă împiedica. Apoi, agitată dintr-odată, mi-am amintit de
planul meu.
Plimbându-mi mâinile în josul braţelor lui Maxon, i-am ghidat
degetele spre fermoarul de la spatele rochiei, cu speranţa că gestul
avea să fie de ajuns.
Pentru o clipă, mâinile i-au zăbovit acolo, iar eu nu mai aveam
mult până să-l rog să-l desfacă, pur şi simplu, când a izbucnit în râs.
Sunetul m-a adus destul de repede cu picioarele pe pământ.
— Ce-i aşa de amuzant? am întrebat îngrozită, încercând să mă
gândesc la o metodă prin care să-mi dau seama dacă aveam o
respiraţie urât mirositoare, fără să observe.
— Dintre toate lucrurile pe care le-ai făcut, ăsta este, de departe,
cel mai distractiv!
Maxon s-a aplecat în faţă, râzând în hohote şi lovindu-şi
genunchiul.
— Poftim?
M-a sărutat apăsat pe frunte.
— Mereu m-am întrebat cum ar fi să te văd încercând. A început
din nou să râdă. Îmi pare rău, trebuie să plec.
Până şi felul în care s-a ridicat avea ceva amuzat în el.
— Ne vedem dimineaţă, a spus.
Şi apoi a plecat. Pur şi simplu a plecat!
Am rămas pe pat, jignită din cale-afară. De ce naiba m-am gândit
că aş putea să reuşesc? Poate că Maxon nu ştia totul despre mine, dar
cel puţin ştia cum eram – iar asta? Nu eram eu.
M-am uitat la rochia ridicolă. Era mult prea mult. Nici măcar
Celeste nu ar fi mers atât de departe. Părul meu era prea perfect, iar
machiajul, prea strident. A ştiut ce încercam să fac din clipa în care a
păşit peste prag. Oftând, m-am învârtit prin cameră, stingând
lumânările şi întrebându-mă cum aveam să dau ochii cu el a doua zi.

555
 Capitolul 3

M-am gândit să spun că aveam probleme cu stomacul. Sau o

durere de cap îngrozitoare. Un atac de panică. Serios, orice, doar ca
să nu fiu nevoită să fiu prezentă la micul dejun.
Apoi m-am gândit la Maxon şi cum spunea el mereu că trebuie să
înfrunţi cu curaj orice situaţie dificilă. Ăsta nu era unul dintre
punctele mele forte. Dar, dacă aş fi coborât măcar, dacă cel puţin aş fi
fost acolo, poate că ar fi avut o părere mai bună despre mine.
În speranţa că aş putea şterge o parte din ceea ce făcusem, mi-am
rugat slujnicele să mă ajute să-mi îmbrac cea mai modestă rochie.
Din simpla mea cerere, şi-au dat seama că nu trebuiau să mă întrebe
despre seara trecută. Decolteul era mai puţin adânc decât al altor
rochii pe care le purtam de obicei atunci când era cald în Angeles şi
avea nişte mâneci care-mi ajungeau aproape până la coate. Era
înflorată şi veselă, opusul ţinutei din seara precedentă.
Abia am putut să mă uit la Maxon în clipa în care am intrat în sala
de mese, dar măcar am păşit încrezătoare.
Când, în cele din urmă, l-am privit pe furiş, l-am văzut că se uita
la mine, rânjind. În timp ce mesteca, mi-a făcut cu ochiul; iar eu
mi-am plecat capul, prefăcându-mă foarte interesată de tarta mea.
— Mă bucur să te văd azi în haine adevărate, mi s-a adresat Kriss.
— Mă bucur să văd că te simţi atât de bine.
— Ce naiba te-a apucat? a şuierat ea.
Demoralizată, am renunţat.
— Azi n-am chef de aşa ceva, Kriss. Lasă-mă în pace.
Pentru o clipă, mi s-a părut că ar fi vrut să riposteze, dar am
presupus că nu meritam să o facă. Şi-a îndreptat puţin spatele şi a

556
continuat să mănânce. Dacă aş fi avut cât de cât succes seara trecută,
atunci aş fi putut să-mi justific acţiunile; dată fiind situaţia, nici
măcar nu puteam să mă prefac a fi mândră.
Am riscat o altă privire spre Maxon şi, cu toate că nu se uita la
mine, încă îşi înăbuşea satisfacţia în timp ce îşi tăia mâncarea. Asta a
fost. Nu aveam de gând să-mi petrec ziua suferind. Mă pregăteam să
leşin sau să mă apuc de burtă cu mâinile sau să fac orice ca să ies din
încăpere, când a intrat un majordom. Ducea un plic pe un platou de
argint, pe care l-a pus în faţa regelui Clarkson, după ce a făcut o
plecăciune. Regele a luat scrisoarea şi a citit-o repede.
— Ai naibii francezi, a mormăit el. Îmi pare rău, Amberly, se pare
că voi pleca într-o oră.
— Altă problemă cu contractul comercial? a întrebat ea discret.
— Da. Credeam că am stabilit totul de luni de zile. Trebuie să fim
fermi în această privinţă.
S-a ridicat, şi-a aruncat şervetul pe farfurie şi s-a îndreptat spre
uşă.
— Tată, a strigat Maxon, care stătea în picioare. Nu vrei să vin şi
eu?
Mi se păruse ciudat că, atunci când a ieşit, regele nu a zbierat nicio
poruncă spre fiul său ca să-l urmeze, având în vedere că asta era
metoda lui obişnuită de a da dispoziţii. În schimb, s-a întors către
Maxon cu o privire rece şi cu o voce tăioasă.
— Când vei fi pregătit să te porţi aşa cum ar trebui să se poarte un
rege, vei ajunge să faci tot ceea ce face un rege.
Şi, fără să mai adauge ceva, a plecat.
Pentru un moment, Maxon a rămas în picioare, şocat şi ruşinat de
alegerea tatălui său de a-l mustra în faţa tuturor. S-a aşezat şi s-a
întors către mama lui.
— Să fiu sincer, nu aşteptam cu nerăbdare acel zbor, a spus el,
aplanând starea de tensiune cu o glumă.
Regina a zâmbit, aşa cum bineînţeles că trebuia să o facă, iar noi,
restul, am ignorat situaţia.
557
 Celelalte fete şi-au terminat micul dejun şi au cerut permisiunea
să plece în Salonul Doamnelor. Când în sală am rămas doar eu,
Maxon şi Elise, m-am uitat la el. Amândoi ne-am tras de urechi în
acelaşi timp, apoi am zâmbit. În cele din urmă, Elise a plecat, iar noi
ne-am întâlnit în mijlocul încăperii, fără să ne simţim deranjaţi de
slujnicele şi de majordomii care făceau curăţenie în jurul nostru.
— E vina mea că nu te-a luat, m-am lamentat.
— Probabil, m-a tachinat. Crede-mă, nu e prima dată când îmi
aminteşte care e rangul meu şi, în mintea lui, are un milion de
motive pentru care crede că trebuie să procedeze aşa. N-aş fi
surprins să aflu că, de această dată, singurul lui motiv a fost ciuda.
Nu vrea să piardă controlul şi, cu cât sunt mai aproape să-mi aleg o
soţie, cu atât e mai posibil să se întâmple asta. Cu toate că amândoi
ştim că nu va renunţa niciodată cu adevărat.
— La fel de bine ai putea să mă trimiţi acasă. Nu-ţi va permite
nicicând să mă alegi.
Încă nu-i spusesem lui Maxon cum mă încolţise tatăl său şi mă
ameninţase în mijlocul coridorului, după ce Maxon îl convinsese
să-mi permită să rămân. Regele Clarkson îmi pusese în vedere că
trebuia să-mi ţin gura în legătură cu discuţia noastră, iar eu nu
voiam să-l supăr. În acelaşi timp, nu-mi plăcea că-i ascundeam asta
lui Maxon.
— În plus, am adăugat eu, încrucişându-mi braţele, după seara
trecută, nu pot să-mi imaginez că îţi doreşti atât de mult să mă mai
păstrezi.
El şi-a muşcat buzele.
— Îmi pare rău că am râs, dar, pe bune, ce altceva puteam să fac?
— Aveam multe idei, am murmurat, încă jenată de încercarea
mea de a-l seduce. Mă simt atât de prost.
Mi-am cuprins faţa cu mâinile.
— Încetează, a spus el cu blândeţe şi m-a tras într-o îmbrăţişare.
Crede-mă când îţi spun, a fost foarte ispititor. Dar tu nu eşti genul
acela de fată.
558
 — Dar nu ar trebui să fiu? Nu ar trebui să fie o parte din ceea ce
suntem? am scâncit la pieptul lui.
— Nu îţi aduci aminte de noaptea din sala de refugiu? a spus el,
cu o voce joasă.
— Ba da, dar, practic, ne luam rămas-bun.
— Ar fi fost un rămas-bun fantastic.
M-am îndepărtat şi l-am lovit uşor. El a râs, fericit că a îndepărtat
stânjeneala.
— Hai să uităm de asta, i-am propus.
— Foarte bine, a fost de acord. În plus, noi doi avem de lucrat la
un proiect.
— Serios?
— Da, şi, din moment ce tatăl meu este plecat, e momentul
potrivit să începem să ne punem minţile la contribuţie.
— În regulă, am spus eu, încântată să fiu inclusă în ceva din care
făceam parte doar noi doi.
A oftat, făcându-mă să mă simt agitată în privinţa planurilor sale.
— Ai dreptate. Tatăl meu nu este de acord cu tine. Dar ar putea fi
forţat să îşi schimbe părerea, dacă reuşim un singur lucru.
— Care anume?
— Trebuie să te facem preferata oamenilor.
Mi-am dat ochii peste cap.
— La asta lucrăm? Maxon, aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.
Am văzut un sondaj într-una dintre revistele lui Celeste, după ce am
încercat să o salvez pe Marlee. Lumea abia mă suportă.
— Părerile se schimbă. Nu permite acelui moment să te
descurajeze prea mult.
Încă mă simţeam deznădăjduită, dar ce puteam să spun? Dacă
aceasta era singura mea opţiune, trebuia măcar să încerc.
— Bine, am zis. Dar, îţi spun eu, nu va funcţiona.
Cu un rânjet diabolic, s-a apropiat foarte mult şi m-a sărutat lung
şi încet.
— Iar eu îţi spun că va funcţiona.
559
 Capitolul 4

Am intrat în Salonul Doamnelor, concentrată asupra noului plan

al lui Maxon. Regina nu-şi făcuse încă apariţia, iar fetele râdeau
laolaltă, strânse lângă ferestre.
— America, vino aici! a spus Kriss pe un ton imperativ.
Până şi Celeste s-a întors zâmbind şi mi-a făcut semn să mă duc
într-acolo.
Ceea ce m-ar fi putut aştepta mă neliniştea puţin, dar, cu toate
acestea, m-am îndreptat spre ele.
— O, Doamne! am ţipat.
— Ştiu, a oftat Celeste.
Acolo, în grădină, jumătate dintre paznicii din palat alergau fără
cămăşi. Aspen îmi spusese că tuturor paznicilor li se administrau
injecţii pentru a-i ajuta să fie puternici, dar făceau şi multe exerciţii
ca să-şi menţină fizicul într-o stare excelentă.
Deşi toate îi eram devotate lui Maxon, prezenţa băieţilor drăguţi
era ceva ce nu puteam ignora.
— Tipul cu părul blond, a spus Kriss. Ei bine, cred că e blond. Au
părul atât de scurt!
— Mie-mi place ăsta, a şoptit Elise când un alt paznic a trecut în
fugă pe sub fereastra noastră.
Kriss a chicotit:
— Nu-mi vine să cred că facem asta!
— O, o! Tipul ăla, de-acolo, cu ochi verzi, a spus Celeste, arătând
spre Aspen.
Kriss a oftat.
— Am dansat cu el de Halloween şi pot să spun că e la fel de

560
amuzant pe cât e de chipeş.
— Şi eu am dansat cu el, s-a lăudat Celeste. În mod sigur e cel mai
frumos paznic din palat.
A trebuit să râd un pic. M-am întrebat cum s-ar fi simţit dacă ar fi
ştiut că, înainte, fusese un Şase.
L-am urmărit cum alerga şi m-am gândit la sutele de ori în care
mă îmbrăţişase. Distanţa tot mai mare dintre mine şi Aspen părea
inevitabilă, dar chiar şi acum trebuia să mă întreb dacă exista vreo
modalitate de a păstra ceva din ceea ce era între noi. Dacă aveam
nevoie de el?
— Dar ţie care îţi place, America? a întrebat Kriss.
Singurul care îmi atrăgea cu adevărat atenţia era Aspen şi, după
ce tânjisem după el, chestia asta mi se părea cam prostească. Am
evitat întrebarea.
— Nu ştiu. Toţi sunt destul de drăguţi.
— Destul de drăguţi? a repetat Chloe. Cred că glumeşti! Tipii ăştia
sunt unii dintre cei mai arătoşi pe care i-am văzut vreodată.
— Sunt doar nişte băieţi fără cămăşi, am contracarat.
— Sigur, mai bine te bucuri un minut de privelişte, înainte să fii
nevoită să te uiţi doar la noi trei, a spus ea tăios.
— Mă rog. Fără cămaşă, Maxon arată la fel de bine ca oricare
dintre tipii ăia.
— Poftim? a ţipat Kriss.
La o secundă după ce mi-au ieşit cuvintele din gură, mi-am dat
seama ce am spus. Trei perechi de ochi s-au aţintit asupra mea.
— Când mai exact aţi fost tu şi Maxon dezbrăcaţi până la brâu? a
vrut să ştie Celeste.
— Eu nu!
— Dar el a fost? a întrebat Kriss.
— Asta ai vrut să obţii ieri, cu rochia aia dezgustătoare?
Celeste a icnit.
— Târâtură ce eşti!
— Poftim? am strigat.
561
 — Ei bine, la ce altceva te aşteptai? s-a răstit ea, încrucişându-şi
braţele. Doar dacă nu vrei să ne spui tot ce s-a întâmplat şi de ce
ne-am înşelat atât de mult.
Însă nu aveam cum să le explic acest lucru. Faptul că îl
dezbrăcasem pe Maxon nu fusese chiar un gest romantic, dar nu
puteam să le spun că îi îngrijisem rănile de pe spate, pe care i le
făcuse tatăl său. Era un secret pe care îl păstrase toată viaţa. Dacă l-aş
fi trădat acum, ar fi însemnat sfârşitul nostru.
— Celeste s-a lipit de el pe jumătate goală, într-un coridor! am
acuzat, arătând-o cu degetul.
A căscat gura.
— De unde ştii?
— Toata lumea s-a dezbrăcat cu Maxon? a întrebat Elise,
îngrozită.
— Noi n-am fost goi! am strigat.
— OK, a spus Kriss şi şi-a întins braţele. Trebuie să clarificăm
situaţia. Cine ce a făcut cu Maxon?
Pentru un moment, am tăcut toate, niciuna dintre fete nedorind să
vorbească prima.
— Eu l-am sărutat, a spus Elise. De trei ori şi atât.
— Eu nu l-am sărutat deloc, a mărturisit Kriss. Dar asta pentru că
eu am ales să nu o fac. Dacă l-aş fi lăsat, el m-ar fi sărutat.
— Serios? Nici măcar o dată? a întrebat Celeste, şocată.
— Nici măcar o dată.
— Ei bine, eu l-am sărutat mult. Celeste şi-a dat părul pe spate,
hotărând să fie mândră şi nu jenată. Cel mai grozav sărut a fost cel
de pe coridor, într-o noapte. Celeste m-a privit. Tot şuşoteam despre
cât de incitant era că puteam fi prinşi.
În cele din urmă, toate privirile s-au îndreptat asupra mea. M-am
gândit la vorbele regelui, care sugerau că poate celelalte fete erau
mult mai promiscue decât eram eu pregătită să fiu. Dar acum ştiam
că era doar o altă armă din arsenalul său, o modalitate de a mă face
să mă simt lipsită de importanţă. Am mărturisit.
562
 — Eu m-am sărutat prima dată cu Maxon, nu Olivia. Nu am vrut
să ştie nimeni. Şi am avut… mai multe momente intime şi, într-una
dintre acele dăţi, Maxon a rămas fără cămaşă.
— A rămas fără cămaşă? Ca şi când, prin magie, i-a zburat peste
cap? a insistat Celeste.
— Şi-a dat-o jos, am mărturisit.
Nemulţumită, Celeste a stăruit.
— El şi-a dat-o jos sau tu ai făcut-o?
— Cred că amândoi am făcut-o.
După un moment tensionat, Kriss a început din nou.
— Bine, acum ştim toate care e situaţia.
— Şi care e? a întrebat Elise.
Nimeni nu a răspuns.
— Vreau doar să spun…, am început eu. Toate acele momente au
fost foarte importante pentru mine, iar eu ţin la Maxon.
— Vrei să spui că noi nu ţinem la el? s-a răstit Celeste.
— Ştiu că tu nu.
— Cum îndrăzneşti?
— Celeste, toată lumea ştie că îţi doreşti pe cineva care să aibă
putere. Pot să pun pariu că îl placi destul de mult pe Maxon, dar că
nu eşti îndrăgostită de el. Scopul tău e să pui mâna pe coroană.
Fără să nege, ea s-a întors spre Elise.
— Şi ea? Tu nu-ţi arăţi niciodată emoţiile.
— Sunt rezervată. Poate că ar fi bine să-ncerci şi tu asta cândva, a
reacţionat Elise imediat.
Scânteia de furie pe care am văzut-o în Elise m-a făcut să o plac
mai mult.
— În familia mea, a continuat ea, toate căsătoriile sunt aranjate.
Ştiam ce urmează să mi se întâmple, iar asta-i tot. Poate că nu sunt
îndrăgostită până peste urechi de Maxon, dar îl respect. Dragostea
poate să apară mai târziu.
Kriss i-a vorbit cu compătimire:
— Asta a sunat cam trist, Elise.
563
 — Nu este. Există lucruri mai importante decât dragostea.
Am privit-o toate lung pe Elise, cuvintele ei răsunând încă în
minţile noastre. Din dragoste am luptat pentru familia mea şi pentru
Aspen. Iar acum, cu toate că gândul mă speria, eram sigură că toate
acţiunile mele care aveau legătură cu Maxon – chiar şi cele
iremediabil de prosteşti – erau determinate de acel sentiment. Cu
toate acestea, dacă exista ceva mai important decât asta?
— Ei bine, eu am s-o spun: îl iubesc, a izbucnit Kriss. Îl iubesc şi
vreau ca el să se însoare cu mine.
Întoarsă brusc în discuţia de faţă, mi-am dorit să mă fac una cu
covorul. Ce declanşasem?
— Bine, America, recunoaşte, mi-a cerut Celeste.
Am îngheţat, abia respirând. Mi-a luat o clipă să găsesc cuvintele
potrivite.
— Maxon ştie ce simt, iar asta e tot ce contează.
Răspunsul meu a făcut-o să-şi dea ochii peste cap, dar nu a mai
insistat. Fără îndoială, se temea că, dacă ar fi continuat, şi eu aş fi
procedat la fel.
Am rămas pe loc, uitându-ne una la alta. Alegerea se desfăşura de
luni de zile, iar acum, în sfârşit, vedeam adevărata competiţie. Toate
aflaserăm câte ceva despre relaţia celorlalte cu Maxon – măcar un
aspect al ei – şi puteam să le comparăm.
Câteva secunde mai târziu, regina a intrat şi ne-a urat o dimineaţă
plăcută. După ce am făcut o reverenţă în faţa ei, ne-am retras toate.
În colţuri, în noi însene. Poate că aşa trebuia să se întâmple. Eram
patru fete şi un prinţ, iar trei dintre noi aveau să plece în curând, cu
doar o poveste interesantă despre modul în care ne-am petrecut
toamna.

564
 Capitolul 5

Îmi frângeam mâinile în timp ce mă îndreptam spre biblioteca de

la parter, în încercarea de a-mi găsi cuvintele potrivite. Ştiam că
trebuia să îi explic lui Maxon ceea ce tocmai se întâmplase, înainte să
audă de la celelalte fete, dar asta nu însemna că aşteptam cu
nerăbdare această discuţie.
— Cioc, cioc, a spus el şi a intrat. A observat că eram îngrijorată.
Ce s-a întâmplat?
— Să nu te enervezi, l-am avertizat în clipa în care s-a apropiat.
El a încetinit pasul, iar privirea îngrijorată a fost înlocuită de una
prudentă.
— Voi încerca.
— Fetele ştiu că te-am văzut fără cămaşă, i-am spus şi am zărit
întrebarea care i se năştea pe buze. Nu am pomenit nimic de spatele
tău, am declarat repede. Deşi am vrut să o fac, pentru că acum ele
cred că eram în mijlocul unei sesiuni serioase de giugiuleală.
El a zâmbit.
— Până la urmă, acolo s-a ajuns.
— Nu glumi, Maxon! Acum, fetele mă urăsc.
Lumina nu i-a părăsit ochii atunci când m-a îmbrăţişat.
— Dacă e o consolare, să ştii că nu sunt supărat. Câtă vreme mi-ai
păstrat secretul, nu mă deranjează. Cu toate că sunt puţin şocat că
le-ai spus. Cum de-aţi ajuns să vorbiţi despre asta?
Mi-am îngropat capul în pieptul lui.
— Nu cred că pot să-ţi spun.
— Hmm. Şi-a trecut degetul mare de-a lungul spatelui meu.
Credeam că trebuia să lucrăm la încrederea dintre noi.

565
 — Facem asta. Îţi cer să ai încredere că, dacă îţi spun, situaţia doar
se va înrăutăţi.
Poate că mă înşelam, dar eram destul de sigură că, dacă i-aş fi
mărturisit lui Maxon că ne uitam pe furiş la paznicii transpiraţi şi pe
jumătate dezbrăcaţi, am fi intrat toate în belea.
— Bine, a spus el în cele din urmă. Fetele ştiu că m-ai văzut parţial
dezbrăcat. Mai e şi altceva?
Am ezitat.
— Ştiu că pe mine m-ai sărutat prima. Iar eu ştiu tot ce ai făcut şi
ce n-ai făcut cu ele.
El s-a tras în spate.
— Poftim?
— După ce mi-a scăpat chestia asta cu cămaşa dată jos, ne-am tot
acuzat una pe cealaltă, şi toată lumea a vorbit pe şleau. Ştiu că ţi-ai
petrecut destul timp sărutând-o pe Celeste şi că ai fi sărutat-o
demult şi pe Kriss, dacă ţi-ar fi permis să o faci. Totul a ieşit la iveală.
Şi-a trecut mâna peste faţă şi a făcut câţiva paşi, gândindu-se la ce
auzise.
— Aşadar, nu mai am parte de intimitate? Deloc? Din cauză că voi
patru a trebuit să vă comparaţi?
Frustrarea lui era evidentă.
— Ştii, pentru cineva pe care-l preocupă onestitatea, ar trebui să
fii recunoscător.
El s-a oprit şi m-a ţintuit cu privirea.
— Poftim?
— Acum se ştie totul. Toate ştim cam cum stăm, iar eu, una, sunt
recunoscătoare.
El şi-a dat ochii peste cap.
— Recunoscătoare?
— Dacă mi-ai fi spus că, din punct de vedere fizic, eu şi Celeste
eram cam la fel de apropiate de tine, nu aş fi încercat niciodată să te
ispitesc aşa cum am făcut-o aseară. Ştii cât de umilită m-am simţit?
El a pufnit şi a început din nou să se plimbe prin încăpere.
566
 — Te rog, America, ai spus şi ai făcut atât de multe lucruri
nechibzuite, încât sunt surprins că te mai simţi ruşinată.
A fost nevoie de o secundă pentru ca vorbele lui să mă lovească
din plin; poate din cauza faptului că mi se oferise o educaţie mai
puţin raţională. Maxon mă plăcuse dintotdeauna sau cel puţin aşa
spusese. Ştiu că alţi oameni considerau asta un lucru rău. Oare şi el o
făcea, deşi ştia că nu e bine?
— Atunci, voi pleca, am spus liniştită, incapabilă să-l privesc în
ochi. Îmi pare rău că mi-a scăpat toată chestia asta cu cămaşa.
Am început să mă îndepărtez, simţindu-mă atât de neînsemnată,
încât m-am întrebat dacă el a observat măcar.
— Hai, America. Nu am spus-o…
— Nu, e-n regulă, am bolborosit. Voi avea mai multă grijă la ce
spun.
Am urcat la etaj, fără să-mi dau seama dacă voiam ca Maxon să
vină sau nu după mine. Nu a venit.
Când am ajuns în camera mea, Anne, Mary şi Lucy erau acolo; îmi
schimbau cearşafurile şi ştergeau praful de pe rafturi.
— Bună ziua, domniţă, m-a întâmpinat Anne. Doriţi nişte ceai?
— Nu, vreau doar să stau în balcon pentru o clipă. Dacă vin
musafiri, să le spui că mă odihnesc.
Anne s-a încruntat puţin, dar a încuviinţat din cap.
— Desigur.
Am petrecut ceva timp inspirând aerul curat, apoi am răsfoit
lectura pe care ne-o repartizase Silvia. Am dormit un pic şi am cântat
la vioară. Cât timp puteam să le evit pe celelalte fete şi pe Maxon,
chiar nu-mi păsa ce făceam.
Cu regele plecat, ne era permis să mâncăm în camerele noastre,
aşa că am mâncat. Când mâncasem deja jumătate din porţia mea de
pui cu lămâie şi piper, cineva a bătut la uşă. Poate că eram paranoică,
dar eram sigură că era Maxon. În niciun caz nu puteam să-l văd
acum. Le-am înşfăcat pe Mary şi pe Anne şi m-am îndreptat spre
baie.
567
 — Lucy, am şoptit. Spune-i că fac baie.
— Lui? O baie?
— Da. Să nu-l laşi să intre, am instruit-o.
— Despre ce e vorba? a întrebat Anne, când am închis uşa şi
mi-am lipit urechea de aceasta.
— Auziţi ceva? am întrebat eu.
Cele două şi-au apropiat urechile de uşă şi au aşteptat să-şi dea
seama dacă se auzea ceva clar.
Am auzit vocea înăbuşită a lui Lucy, dar apoi mi-am lipit urechea
de crăpătura uşii, iar următoarea conversaţie s-a auzit mult mai clar.
— Este în baie, Înălţimea Voastră, a răspuns Lucy calmă.
Era Maxon.
— Oh. Speram că mai mânca. M-am gândit că aş fi putut lua cina
cu ea.
— A hotărât să facă o baie înainte să mănânce.
În vocea ei se simţea o uşoară ezitare; faptul că nu era cinstită o
stânjenea.
Hai, Lucy. Rezistă.
— Am înţeles. Ei bine, poate o trimiţi la mine după ce termină
baia. Aş vrea să-i vorbesc.
— Ăăă… s-ar putea să dureze foarte mult, Înălţimea Voastră.
Maxon a făcut o pauză.
— Oh. Foarte bine. Atunci, te rog să o anunţi că am venit pe-aici şi
spune-i să trimită după mine dacă vrea să stăm de vorbă. Spune-i să
nu îşi facă griji în privinţa orei; voi veni.
— Da, domnule.
A urmat o tăcere atât de lungă, încât am început să cred că
plecase.
— Ăăă, mulţumesc, a zis el în cele din urmă. Noapte bună.
— Noapte bună, Înălţimea Voastră.
M-am mai ascuns câteva secunde, ca să mă asigur că plecase.
Când am ieşit, Lucy încă mai stătea lângă uşă. M-am uitat la toate
slujnicele mele, citindu-le întrebarea în ochi.
568
 — În seara asta cred că vreau să fiu singură, am spus nehotărâtă.
De fapt, cred că sunt gata să mă odihnesc. Dacă îmi luaţi voi tava cu
cina, eu mă voi pregăti de culcare.
— Doriţi ca una dintre noi să rămână? a întrebat Mary. În cazul în
care hotărâţi să trimiteţi după prinţ?
Am văzut speranţa în ochii lor, dar a trebuit să le dezamăgesc.
— Nu, am nevoie doar de puţină odihnă. Îl voi vedea pe Maxon
dimineaţă.
Era ciudat să mă cuibăresc în pat conştientă că între mine şi
Maxon rămăsese ceva nerezolvat, dar nu ştiam cum să îi vorbesc
acum. Nu avea sens. Trecuserăm deja prin atâtea împreună,
încercaserăm de atât de multe ori să facem această relaţie să devină
reală; dar era clar că dacă asta urma să se întâmple, nu avea să fie
prea curând.

*
Am fost trezită brutal, înainte de ivirea zorilor. Lumina din hol
mi-a inundat camera, iar eu m-am frecat la ochi în clipa în care a
intrat un paznic.
— Lady America, vă rog, treziţi-vă, a spus el.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat, căscând.
— E o urgenţă. Vrem să coborâţi la parter.
Brusc, sângele mi-a îngheţat în vene. Ai mei erau morţi; ştiam.
Trimiseserăm paznici; îi avertizaserăm pe cei de acasă că aşa ceva
era posibil, dar rebelii erau prea de tot. Acelaşi lucru i se întâmplase
şi lui Natalie. După ce rebelii i-au omorât sora mai mică, a părăsit
Alegerea, căci rămăsese unicul copil. Niciuna dintre familiile noastre
nu mai era în siguranţă.
Am aruncat într-o parte aşternuturile şi mi-am pus halatul şi
papucii de casă. Am alergat pe hol şi pe scări cât de repede am putut,
cât pe ce să alunec de două ori pe trepte.
Când am ajuns la parter, Maxon, care era acolo, vorbea aprins cu
un gardian. Am alergat spre el, uitând tot ce se întâmplase în
569
ultimele două zile.
— Sunt bine? am întrebat, încercând să nu plâng. Cât de rău e?
— Poftim? a întrebat el şi m-a îmbrăţişat pe neaşteptate.
— Părinţii mei, fraţii şi surorile mele. Sunt în regulă?
Maxon s-a îndepărtat rapid de mine şi m-a privit în ochi.
— Sunt bine, America. Îmi pare rău; ar fi trebuit să-mi dau seama
că la asta te-ai fi gândit prima dată.
M-am simţit atât de uşurată, încât aproape că am început să
plâng.
Maxon a părut uşor confuz când a continuat:
— Există rebeli în palat.
— Ce? am ţipat. De ce nu ne ascundem?
— Nu au venit să ne atace.
— Atunci, de ce sunt aici?
El a oftat.
— Sunt doar doi rebeli din tabăra de Nord. Nu sunt înarmaţi şi
cer anume să discute cu mine… şi cu tine.
— De ce cu mine?
— Nu ştiu; dar am de gând să le vorbesc, aşa că m-am gândit să-ţi
ofer şi ţie ocazia să o faci.
M-am privit şi mi-am trecut mâna peste păr.
— Sunt în cămaşă de noapte.
El a zâmbit.
— Ştiu, dar e o chestiune foarte neprotocolară. E în regulă.
— Tu vrei să vorbesc cu ei?
— Asta depinde doar de tine, dar sunt curios să aflu de ce vor să
vorbească cu tine în mod deosebit. Nu cred că-mi vor spune dacă nu
vei fi acolo.
Am dat din cap şi m-am gândit la asta. Nu eram sigură că voiam
să vorbesc cu rebelii. Înarmaţi sau nu, probabil că erau mult mai
periculoşi decât aş fi putut fi eu vreodată. Dar, dacă Maxon credea că
eram în stare să o fac, poate că trebuia…
— Bine, am spus eu, adunându-mă. Bine.
570
 — America, nu vei păţi nimic. Îţi promit. Încă ţinându-mă de
mână, mi-a strâns uşor degetele. S-a întors către paznic: Ia-o înainte.
Să-ţi ţii arma pregătită, pentru orice eventualitate.
— Desigur, Înălţimea Voastră, a răspuns el şi ne-a escortat după
colţ, în Sala Mare, unde doi oameni stăteau în picioare, înconjuraţi
de mai mulţi paznici.
În doar câteva secunde, l-am zărit pe Aspen în mulţime.
— Ai putea să-ţi potoleşti câinii? a întrebat unul dintre rebeli.
Era înalt, slab şi blond. Ghetele îi erau murdare de noroi, iar
ţinuta lui semăna cu una pe care ar fi purtat-o un Şapte: o pereche de
pantaloni groşi, strâmtaţi ca să-i vină ficşi pe picior, şi o cămaşă
peticită, pe sub o jachetă de piele uzată. La gât îi atârna o busolă
ruginită, pe un lanţ lung, care se mişca odată cu el. Părea dur fără a fi
înspăimântător, lucru la care nu mă aşteptasem.
Şi mai neaşteptat era faptul că însoţitorul lui era o fată. Şi ea purta
ghete; dar, ca şi când încerca să fie, în acelaşi timp, inventivă şi la
modă, purta colanţi şi o fustă din acelaşi material ca al pantalonilor
bărbatului. În ciuda faptului că era înconjurată de paznici, îşi ţinea
şoldul în lateral, încrezătoare. Chiar dacă nu i-aş fi recunoscut
chipul, mi-aş fi amintit de jacheta ei. Tăiată foarte scurt şi din denim,
acoperită de ceea ce păreau zeci de flori brodate.
Asigurându-se că îmi aduceam aminte cine era, a făcut o mică
reverenţă în faţa mea. Am scos un sunet care se situa undeva între
un râset şi un icnet.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Maxon.
— Mai târziu, am şoptit.
Derutat, dar calm, m-a strâns încurajator şi s-a concentrat din nou
asupra oaspeţilor noştri.
— Am venit să-ţi vorbim paşnic, a spus bărbatul. Nu suntem
înarmaţi, iar paznicii tăi ne-au controlat. Ştiu că nu s-ar cădea să
cerem să vorbim între patru ochi, dar nimeni nu ar trebui să audă
lucrurile pe care vrem să le discutăm cu tine.
— Şi America? a întrebat Maxon.
571
 — Vrem să vorbim şi cu ea.
— Cu ce scop?
— Repet, a spus tânărul, aproape îngâmfat, oamenii ăştia nu
trebuie să ne audă.
Jucăuş, a arătat cu braţul către cei din încăpere.
— Dacă tu crezi că îi puteţi face rău…
— Ştiu că eşti sceptic în privinţa noastră, şi pe bună dreptate, dar
nu avem niciun motiv să vă facem rău niciunuia dintre voi. Vrem să
vorbim.
Maxon s-a gândit preţ de un minut.
— Tu, a spus el şi s-a uitat la unul dintre paznici, trage o masă şi
patru scaune. Apoi, vă rog pe toţi să le faceţi loc oaspeţilor noştri.
Paznicii s-au supus şi am tăcut cu toţii vreme de câteva minute
stânjenitoare. În clipa în care, în cele din urmă, masa a fost dată jos
din stiva din colţ, împreună cu două scaune de fiecare parte, Maxon
i-a făcut semn perechii să ni se alăture acolo.
În timp ce mergeam spre masă, paznicii s-au retras, formând în
tăcere un perimetru în jurul camerei şi aţintindu-şi privirile asupra
celor doi rebeli, de parcă ar fi fost pregătiţi să tragă în orice secundă.
Când am ajuns în dreptul mesei, bărbatul a întins mâna.
— Nu crezi că ar trebui să ne prezentăm?
Maxon l-a privit precaut, dar apoi a consimţit.
— Maxon Schreave, suveranul tău.
Tânărul a chicotit.
— Sunt onorat, domnule.
— Şi tu eşti?
— Domnul August Illéa, la dispoziţia voastră.

572
 Capitolul 6

Eu şi Maxon ne-am uitat unul la celălalt, apoi ne-am îndreptat din

nou privirea asupra rebelilor.
— M-ai auzit bine. Sunt un Illéa. Şi asta prin naştere. Iar ea va fi
prin căsătorie, mai devreme sau mai târziu, a spus August, dând din
cap în direcţia fetei.
— Georgia Whitaker, a zis ea. Şi, desigur, ştim totul despre tine,
America.
Mi-a zâmbit din nou, iar eu i-am zâmbit la rândul meu. Nu eram
sigură că aveam încredere în ea, dar, cu siguranţă, nu o uram.
— Aşadar, tatăl meu avea dreptate.
Maxon a oftat. M-am uitat la el, confuză. Maxon ştia că mai
existau descendenţi direcţi ai lui Gregory Illéa în ţară?
— Mi-a zis că, într-o zi, vei veni după coroană.
— Nu-ţi vreau coroana, l-a asigurat August.
— Bine, pentru că am de gând să conduc această ţară, i-a răspuns
Maxon. Am fost crescut pentru asta, iar dacă tu crezi că poţi să vii
aici şi să pretinzi că eşti stră-strănepotul lui Gregory…
— Nu-ţi vreau coroana, Maxon! Distrugerea monarhiei e mai
mult dorinţa rebelilor din Sud. Noi avem alte scopuri.
August s-a aşezat la masă şi s-a rezemat de spătarul scaunului.
Apoi, ca şi când noi am fi intrat în casa lui, şi-a fluturat mâna,
invitându-ne să luăm loc.
Eu şi Maxon ne-am privit din nou şi ne-am aşezat, urmaţi repede
de Georgia. August ne-a privit o vreme, fie analizându-ne, fie
încercând să hotărască de unde să înceapă.
Poate ca să ne amintească cine era şeful, Maxon a spart gheaţa.

573
 — Vreţi ceai sau cafea?
Georgia s-a înveselit.
— Cafea?
Fără să vrea, Maxon a zâmbit la entuziasmul ei şi s-a întors în
spate, ca să-i atragă atenţia unui paznic.
— Vrei să trimiţi una dintre slujnice să aducă nişte cafea, te rog?
Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să te asiguri că e tare. Apoi şi-a
îndreptat din nou atenţia spre August. Nu pot să-mi imaginez ce
vrei de la mine, i-a spus. Se pare că ţi-ai propus să vii când toţi cei
din palat dorm şi presupun că ai vrea ca vizita asta să rămână pe cât
se poate de secretă. Spune ce ai de zis. Nu pot să-ţi promit că-ţi voi
da ce doreşti, dar te voi asculta.
August a dat aprobator din cap şi s-a aplecat în faţă.
— De zeci de ani căutăm jurnalele lui Gregory. Ştim că au existat
acum mult timp şi, recent, o sursă pe care n-o pot dezvălui ne-a
confirmat acest lucru. August s-a întors către mine: Şi, ca să ştii, nu
prezentarea ta din cadrul Actualităţilor a scos asta la iveală.
Am oftat uşurată. În clipa în care a menţionat jurnalele, am
început să mă blestem în minte şi să mă pregătesc pentru mai târziu,
când Maxon avea să adauge asta pe lista lucrurilor prosteşti pe care
le făcusem.
— Nu ne-am dorit niciodată să înlăturăm monarhia, i-a spus el lui
Maxon. Chiar dacă s-a instalat într-o manieră foarte coruptă, nu ne
deranjează să avem un lider suveran, mai ales dacă acel lider eşti tu.
Maxon era calm, dar îi simţeam mândria.
— Mulţumesc.
— Noi vrem alte lucruri, anumite libertăţi. Ne dorim oficiali
desemnaţi şi ne dorim să nu mai existe caste.
August a spus toate acestea ca şi când ar fi fost uşor de făcut.
Dacă-mi văzuse prezentarea scoasă din Actualităţi, trebuia să ştie
mai bine.
— Te porţi de parcă aş fi deja rege, i-a răspuns Maxon, frustrat.
Chiar dacă ar fi posibil, nu pot să-ţi ofer, pur şi simplu, ceea ce-mi
574
ceri.
— Dar eşti deschis la idee?
Maxon şi-a ridicat mâinile, şi le-a pus pe masă şi s-a aplecat
înainte.
— În acest moment, este irelevant la ce sunt deschis. Nu sunt rege.
August a oftat şi s-a uitat la Georgia. Păreau să comunice fără
cuvinte, iar intimitatea lor mă impresiona. Iată-i aici, într-o situaţie
foarte tensionată – una în care se implicaseră presupunând că nu
aveau cum să o depăşească –, iar sentimentele pe care le aveau unul
faţă de celălalt erau atât de vizibile.
— Că tot veni vorba despre regi, a adăugat Maxon, explică-i tu
Americăi cine eşti. Sunt sigur că te-ai descurca mai bine ca mine.
Ştiam că asta era o metodă prin care Maxon trăgea de timp, ca să
se gândească la o modalitate de a prelua controlul asupra situaţiei,
dar nu mă deranja. Eram foarte nerăbdătoare să înţeleg.
August a zâmbit fără să fie amuzat.
— Asta chiar este o poveste interesantă, ne-a asigurat el,
entuziasmul din vocea lui făcând aluzie la cât de incitantă urma să
fie istorisirea sa. După cum ştiţi, Gregory a avut trei copii: Katherine,
Spencer şi Damon. Katherine s-a căsătorit cu un prinţ, Spencer a
murit, iar Damon a fost cel care a moştenit tronul. Atunci când
Justin, fiul lui Damon, a murit, vărul său Porter Schreave a devenit
prinţ, căsătorindu-se cu tânăra văduvă a lui Justin, care câştigase
Alegerea cu doar trei ani înainte. Acum, Schreave e familia regală.
Nu ar trebui să mai existe membri Illéa. Dar noi existăm.
— Noi? a întrebat Maxon pe un ton calculat, ca şi când s-ar fi
aşteptat să audă nişte cifre.
August nu a făcut decât să încuviinţeze din cap. Zgomotul unor
tocuri a anunţat că slujnica venea. Maxon şi-a pus un deget pe buze,
ca şi cum August ar fi îndrăznit să spună mai multe în prezenţa
acesteia. Slujnica a lăsat tava jos şi ne-a turnat cafea tuturor. Georgia
şi-a luat imediat cana, aşteptând să fie umplută. Mie nu-mi prea
plăcea cafeaua – era prea amară pentru gustul meu –, dar ştiam că
575
avea să mă ajute să mă trezesc, aşa că mi-am făcut curaj să beau.
Înainte să apuc să iau o înghiţitură, Maxon a împins uşor
zaharniţa spre mine. De parcă ar fi ştiut.
— Ce spuneai? i-a dat ghes Maxon, care nu şi-a pus zahăr în cafea.
— Spencer nu a murit, a spus hotărât August. Ştia ce a făcut tatăl
său ca să preia conducerea ţării, ştia că sora lui mai mare fusese
practic vândută pentru a se căsători cu un bărbat pe care îl ura, şi ştia
că asta se aştepta şi din partea lui. Nu a putut să o facă, aşa că a fugit.
— Unde a plecat? am întrebat, vorbind pentru prima dată.
— S-a ascuns la rude şi prieteni şi, până la urmă, a înfiinţat o
tabără în Nord, împreună cu nişte oameni care gândeau la fel ca el.
Acolo e mai frig, atmosfera e mai umedă şi e atât de greu de navigat,
încât nimeni nu încearcă. În cea mai mare parte a timpului, acolo ne
ducem traiul liniştiţi.
Un pic şocată, Georgia l-a înghiontit.
August şi-a venit în fire.
— Presupun că acum ţi-am indicat cum să ne invadezi chiar tu.
Vreau să-ţi reamintesc faptul că noi n-am ucis niciodată niciun ofiţer
sau vreun alt membru din personalul tău şi că evităm, cu orice preţ,
să-i rănim. Tot ce ne-am dorit vreodată a fost să desfiinţăm castele.
Ca să facem asta, aveam nevoie de o dovadă care să confirme că
Gregory a fost bărbatul despre care ni s-a spus întotdeauna. Acum o
avem, iar America a făcut destule aluzii în privinţa acesteia, încât
simţim că, dacă vrem, putem să o exploatăm. Totuşi, nu o facem. Nu
dacă nu suntem nevoiţi.
Maxon a luat o înghiţitură mare de cafea şi şi-a lăsat cana pe
masă.
— Sincer, nu ştiu ce ar trebui să fac cu aceste informaţii. Eşti un
descendent direct de-al lui Gregory Illéa, dar nu vrei coroana. Ai
venit după lucruri pe care doar regele ţi le poate oferi, dar ai cerut să
fii primit în audienţă de mine şi de una dintre fetele din Elită. Tatăl
meu nici măcar nu este aici.
— Ştim, a replicat August. Am ales intenţionat acest moment.
576
 Maxon a pufnit.
— Dacă nu vrei coroana, ci doar lucruri pe care eu nu ţi le pot
oferi, de ce ai venit?
August şi Georgia s-au uitat unul la celălalt, probabil
pregătindu-se pentru cea mai importantă cerere.
— Am venit să-ţi cerem toate lucrurile astea pentru că ştim că eşti
un om înţelept. Te-am urmărit toată viaţa, şi o vedem în ochii tăi. O
văd şi acum.
Am studiat reacţia lui Maxon la aceste cuvinte, dar am încercat să
fiu discretă.
— Nici ţie nu îţi plac castele. Nu-ţi place felul în care tatăl tău
conduce ţara asta. Nu vrei să lupţi în războaie despre care ştii că sunt
doar o modalitate de distragere a atenţiei. Mai mult decât orice, cât
trăieşti, îţi doreşti să fie pace. Presupunem că, odată ce vei deveni
rege, situaţia s-ar putea schimba cu adevărat. Şi aşteptăm asta de
mult timp. Suntem pregătiţi să aşteptăm şi mai mult. Rebelii din
Nord sunt dispuşi să îşi dea cuvântul că nu vor mai ataca niciodată
palatul şi că vom face tot posibilul să-i oprim sau să-i încetinim pe
rebelii din Sud. Vedem atât de multe lucruri pe care tu, din spatele
acestor ziduri, nu le poţi vedea. Ţi-am jura credinţă, fără nicio
îndoială, dacă ai vrea să ne dai un semn că eşti dispus să conlucrezi
cu noi pentru un viitor care, în cele din urmă, le-ar oferi oamenilor
din Illéa o şansă de a-şi trăi viaţa.
Maxon nu părea să ştie ce să spună, aşa că am vorbit eu.
— Şi, până la urmă, ce vor rebelii din Sud? Doar să ne omoare pe
toţi?
August şi-a mişcat capul într-un fel care nici nu infirma, nici nu
confirma nimic.
— Asta face parte din planul lor, desigur, dar numai ca să nu mai
existe cine să lupte împotriva lor. Prea multă populaţie este asuprită,
iar celula asta tot mai mare i-a condus la ideea că ei înşişi ar putea să
conducă ţara. America, tu eşti o Cinci; ştiu că ai văzut destui oameni
care urăsc monarhia.
577
 Maxon m-a privit discret. Eu am încuviinţat scurt din cap.
— Bineînţeles c-ai văzut. Pentru că, odată ce-ajungi jos, singura ta
opţiune este să-i învinuieşti pe cei din vârf. În cazul ăsta, au un
motiv bun – la urma urmei, un Unu i-a condamnat la viaţa pe care o
duc, fără vreo speranţă reală de a şi-o îmbunătăţi. Cei care îi conduc
pe rebelii din Sud şi-au convins discipolii că singura cale de-a lua
înapoi ceea ce cred că le aparţine este să ia de la monarhie. Dar au
fost oameni care au părăsit tabăra rebelilor sudişti şi care ni s-au
alăturat. Ştiu sigur că, de îndată ce sudiştii vor prelua controlul, nu
vor vrea să împartă bogăţia. Când s-a întâmplat aşa ceva în istorie?
Planul lor este să distrugă tot ce are Illéa, să preia controlul, să facă o
grămadă de promisiuni şi să-i lase pe toţi în aceeaşi situaţie în care se
află acum. Sunt sigur că, pentru majoritatea oamenilor, lucrurile se
vor înrăutăţi. Cei din Şase şi din Şapte nu vor ajunge într-o castă
superioară, cu excepţia câtorva aleşi, pe care rebelii îi vor manipula
de dragul spectacolului. Cei din Doi şi din Trei nu vor mai rămâne
cu nimic. Câţiva oameni se vor simţi răzbunaţi, dar asta nu va
rezolva nimic. Dacă nu există staruri pop care să cânte acele melodii
care-ţi amorţesc mintea, atunci nu vor exista nici muzicieni care să-i
acompanieze din cabinele din spate, nici funcţionari care să alerge
încolo şi-ncoace cu casetele, nici proprietari de magazine care să
vândă muzica. Eliminarea unei persoane din vârf distruge mii din
partea de jos.
Pentru o clipă, s-a lăsat tăcerea, iar August a părut frământat de
griji. Apoi a continuat:
— Istoria cu Gregory se va repeta, doar că mai rău. Sudiştii sunt
pregătiţi să fie mult mai ucigaşi decât ai putea fi tu vreodată, iar
şansele ca ţara să-şi revină sunt slabe. Va fi aceeaşi veche asuprire,
sub un nume nou-nouţ… iar poporul tău va avea de suferit cum nu a
mai suferit niciodată.
S-a uitat în ochii lui Maxon. Părea să existe un soi de înţelegere
între ei doi, probabil pentru că amândoi erau meniţi să conducă.
— Nu avem nevoie decât de un semn, iar noi vom face tot ce vom
578
putea să te ajutăm să schimbi lucrurile, în mod paşnic şi corect.
Poporul tău merită o şansă.
Maxon s-a uitat la masă. Nu puteam să-mi imaginez controversa
din mintea lui.
— Ce fel de semn? a întrebat el şovăitor. Bani?
— Nu, a răspuns August, aproape râzând. Avem mai multe
fonduri decât ţi-ai putea închipui.
— Cum se poate aşa ceva?
— Din donaţii, a replicat el simplu.
Maxon a dat din cap, dar eu am fost surprinsă. Donaţiile
însemnau că erau oameni – cine ştia cât de mulţi – care îi sprijineau.
Cât de mare era forţa rebelă din Nord, când acei simpatizanţi erau
luaţi în considerare? Câţi oameni din ţară cereau aceleaşi lucruri
pentru care veniseră cei doi?
— Atunci, dacă nu este vorba despre bani, a zis Maxon în cele din
urmă, ce vrei?
August şi-a înclinat capul spre mine.
— Să o alegi pe ea.
Deoarece ştiam cum avea să reacţioneze Maxon, mi-am acoperit
faţa cu palmele.
A urmat un lung moment de tăcere, înainte ca Maxon să-şi piardă
cumpătul.
— Nu voi permite nimănui să-mi spună cu cine pot sau nu să mă
căsătoresc! Te joci cu viaţa mea!
Am privit în sus la timp ca să-l văd pe August stând în picioare,
de cealaltă parte a mesei.
— Şi palatul s-a jucat ani de zile cu vieţile oamenilor.
Maturizează-te, Maxon. Tu eşti prinţul. Dacă-ţi doreşti blestemata de
coroană, atunci păstreaz-o. Însă acest privilegiu e însoţit de
responsabilităţi.
Paznicii se îndreptau prudent spre noi, alertaţi de tonul lui Maxon
şi de atitudinea agresivă a lui August. Acum cu siguranţă auzeau
tot.
579
 Maxon s-a ridicat să-l contrazică.
— Nu-mi vei alege tu soţia. Punct.
August, foarte hotărât, a făcut un pas înapoi şi şi-a încrucişat
braţele.
— Bine! Noi avem o altă opţiune, dacă aceasta nu funcţionează.
— Cine?
August şi-a dat ochii peste cap.
— De parcă ţi-aş spune, având în vedere cât de calm ai reacţionat
prima dată.
— Spune-mi.
— Chiar nu contează dacă-i asta sau alta. Vrem doar să ştim că vei
avea un partener care va gândi la fel în ceea ce priveşte acest plan.
— Numele meu este America, nu Asta, am spus cu înverşunare,
ridicându-mă şi privindu-l drept în ochi. Nu sunt o jucărie în mica
voastră revoluţie. Tot vorbeşti despre faptul că toată lumea din Illéa
va avea şansa de a-şi trăi viaţa după bunul plac. Şi cu mine cum
rămâne? Cum rămâne cu viitorul meu? În planul acesta, eu nu
contez?
Le-am studiat cu atenţie chipurile, în aşteptarea unui răspuns.
Toţi tăceau. Am observat paznicii care ne înconjurau, pe margine.
Am coborât vocea.
— Susţin desfiinţarea castelor, dar nu poţi să te joci cu mine. Dacă
eşti în căutarea unui pion, la etaj e o fată atât de îndrăgostită de el,
încât ar face orice i-ai cere, dacă asta ar însemna o cerere în căsătorie
până la sfârşitul zilei. Şi celelalte două… între datorie şi prestigiu, ar
intra în joc. Du-te şi alege una dintre ele.
Fără să aştept să mi se dea voie, m-am întors să plec, pe cât de
repede se putea într-un halat şi papuci de casă.
— America! Aşteaptă! a strigat Georgia.
Am ieşit pe uşă înainte să mă prindă din urmă.
— Stai puţin.
— Ce-i?
— Ne pare rău. Am crezut că sunteţi îndrăgostiţi. Nu ne-am dat
580
seama că îi ceream un lucru pe care nu-l dorea. Eram siguri că va fi
de acord.
— Nu înţelegeţi. S-a săturat atât de mult să fie hărţuit şi să
primească ordine. Nu aveţi idee prin ce a trecut.
Am simţit că-mi venea să plâng şi am clipit, concentrându-mă
asupra broderiilor de pe jacheta Georgiei.
— Ştiu mai multe decât crezi, a spus ea. Poate nu totul, dar mult.
Am urmărit foarte atent Alegerea şi se pare că voi doi vă înţelegeţi
foarte bine. El pare atât de fericit în preajma ta. Şi, în plus… ştim
cum ţi-ai salvat slujnicele.
A durat o secundă ca să-mi dau seama ce însemna asta. Cine ne
urmărea, din partea lor?
— Şi am văzut ce-ai făcut pentru Marlee. Te-am văzut luptând. Şi
apoi, prezentarea ta, acum câteva zile. Georgia s-a oprit şi a început
să râdă. Ai avut ceva curaj. Ne-ar prinde bine o fată curajoasă.
Am clătinat din cap.
— Nu încercam să fiu o eroină. De cele mai multe ori, nu mă simt
nici pe departe curajoasă.
— Şi? Nu contează ce crezi tu despre felul tău de-a fi; contează
doar ce faci. Tu, mai mult decât celelalte, iei decizii corecte, fără să te
gândeşti la ce va însemna asta pentru tine. Maxon are nişte
candidate grozave aici, dar ele nu-şi vor murdări mâinile ca să
îndrepte lucrurile. Nu ca tine.
— Multe le-am făcut din egoism. Marlee era importantă pentru
mine, aşa cum sunt şi slujnicele mele.
Ea s-a apropiat mai mult.
— Dar acele acţiuni nu au avut urmări?
— Ba da.
— Şi probabil ştiai că aşa se va întâmpla. Ai intervenit pentru acei
oameni care nu pot vorbi în nume propriu. Asta e ceva special,
America.
Laudele acestea erau diferite faţă de cele pe care eram obişnuită să
le primesc. Mă descurcam când tata îmi spunea că sunt o cântăreaţă
581
frumoasă sau când Aspen îmi zicea că eram cea mai frumoasă fiinţă
pe care o văzuse vreodată… dar aşa ceva? Era aproape copleşitor.
— Sincer, având în vedere unele dintre lucrurile pe care le-ai
făcut, nu-mi vine să cred că regele îţi permite să rămâi. Toată chestia
de la Actualităţi…
Georgia a scos un fluierat.
Am râs.
— Era atât de furios.
— Am fost şocată că ai reuşit să rămâi în viaţă!
— Crede-mă, am scăpat ca prin urechile acului. Şi, în majoritatea
zilelor, simt că nu mai am mult până să fiu dată afară.
— Dar Maxon te place, nu-i aşa? Felul în care te apără…
Am ridicat din umeri.
— Sunt zile în care mă simt atât de încrezătoare şi altele în care nu
ştiu ce să cred. Astăzi nu e o zi bună. Nici ieri nu a fost. Şi nici
alaltăieri, dacă e să fiu cinstită.
A dat aprobator din cap.
— Ei bine, noi te susţinem, chiar şi aşa.
— Pe mine şi pe altcineva, am corectat-o.
— Aşa e.
Din nou, nu mi-a oferit niciun indiciu cu privire la cealaltă
favorită a ei.
— Ce-a fost cu reverenţa din pădure? Ţi-ai bătut joc de mine? am
întrebat.
Ea a zâmbit.
— Ştiu că, judecând după modul în care ne purtăm uneori, s-ar
putea să nu pară aşa, dar nouă chiar ne pasă de familia regală. Dacă
o pierdem, rebelii sudişti vor câştiga. Dacă vor prelua controlul cu
adevărat… ei bine, l-ai auzit pe August. Georgia a clătinat din cap. În
orice caz, eram sigură că mă uitam la viitoarea mea regină, aşa că
m-am gândit că meritai măcar o reverenţă.
Logica ei era atât de stupidă, încât m-a făcut din nou să râd.
— Nu pot să-ţi spun cât de bine e să vorbesc cu o fată care nu-mi e
582
rivală.
— Ai început să oboseşti? m-a întrebat cu o expresie înţelegătoare.
— Odată cu restrângerea grupului de fete, situaţia s-a înrăutăţit.
Adică, ştiam că aşa se va întâmpla… dar se pare că nu mai încerc să
fiu fata pe care ar alege-o Maxon, ci mă asigur că nu va alege alte
fete. Nu ştiu dacă are sens ce spun.
Ea a dat din cap.
— Are. Dar, hei, pentru asta te-ai înscris.
Am chicotit.
— De fapt, nu m-am înscris. Într-un fel, am fost… încurajată să o
fac. Nu voiam să fiu prinţesă.
— Serios?
— Serios.
A zâmbit.
— Faptul că nu-ţi doreşti coroana înseamnă că, probabil, eşti cea
mai în măsură să o ai.
M-am uitat la ea lung, iar ochii ei mari m-au convins că ea chiar
credea asta. Speram să o întreb mai multe, dar Maxon şi August au
ieşit din Sala Mare, părând surprinzător de calmi. De la distanţă, îi
urma un singur paznic.
August o privea pe Georgia de parcă suferise că nu fusese lângă
ea, chiar dacă doar pentru zece minute. Poate că acesta era singurul
motiv pentru care Georgia se afla astăzi aici.
— America, eşti bine? a întrebat Maxon.
— Da.
Puterea mea de a-l privi în ochi dispăruse din nou.
— Ar trebui să te pregăteşti pentru mâine, a comentat el. Paznicii
au jurat să păstreze secretul şi aş aprecia dacă şi tu ai face la fel.
— Desigur.
Răceala mea părea să-l nemulţumească, dar cum altfel se
presupunea că trebuia să mă port acum?
— Domnule Illéa, a fost o plăcere. Vom vorbi în curând.
Maxon i-a întins mâna. August i-a strâns-o cu blândeţe.
583
 — Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să ne spui. Suntem cu adevărat
de partea ta, Alteţă.
— Mulţumesc.
— Georgia, să mergem. Unii dintre paznici stau cu degetul pe
trăgaci.
Ea a chicotit.
— Ne mai vedem, America.
Am dat din cap, sigură că nu aveam s-o mai văd vreodată, şi tristă
din cauza asta. A trecut pe lângă Maxon şi l-a luat de mână pe
August. Urmaţi de un paznic, au ieşit pe uşile deschise ale palatului,
lăsându-ne pe mine şi pe Maxon singuri în foaier.
El şi-a ridicat privirea spre mine. Eu am murmurat ceva şi am
arătat spre etaj, din mers.
Obiecţia lui rapidă de a mă alege nu a făcut decât să-mi
amintească de durerea provocată de vorbele lui din bibliotecă, din
ziua precedentă. Credeam că, după tot ce s-a întâmplat în sala de
refugiu, între noi exista un fel de înţelegere. Dar se părea că totul
devenise şi mai confuz decât fusese atunci când încercam să-mi dau
seama cât de mult îl plăceam pe Maxon.
Nu ştiam ce însemna asta pentru noi. Sau dacă mai exista un
„noi” pentru care merita să-mi fac griji.

584
 Capitolul 7

Oricât de repede am ajuns în camera mea, Aspen s-a dovedit şi

mai rapid. N-ar fi trebuit să fiu surprinsă. Aspen ştia palatul atât de
bine, încât, probabil, acum asta era o nimica toată pentru el.
— Hei, am început eu, un pic nesigură de ce să spun.
M-a îmbrăţişat rapid, apoi s-a retras.
— Asta-i fata mea.
Am zâmbit.
— Da?
— I-ai pus la locul lor, Mer. Riscându-şi viaţa, Aspen şi-a trecut
un deget peste obrazul meu. Chiar meriţi să fii fericită. Toţi merităm.
— Mulţumesc.
Zâmbind, şi-a coborât mâna spre brăţara pe care mi-o adusese
Maxon din Noua Asie şi a tras-o deoparte, ca să o atingă pe cea
făcută de mine, dintr-un nasture dăruit de el. S-a uitat cu tristeţe la
mica noastră amintire.
— Vom vorbi în curând. Serios. Trebuie să lămurim multe lucruri.
Cu asta, Aspen s-a îndepărtat pe coridor. Am oftat şi mi-am
cuprins capul între mâini. Presupunea că refuzul meu însemna că-l
îndepărtam pe Maxon pentru totdeauna? Credea că voiam să ne
reluăm relaţia?
Dar apoi, nu tocmai îl îndepărtasem pe Maxon?
Nu mă gândisem ieri că aveam nevoie de Aspen în viaţa mea?
Atunci, de ce părea totul groaznic?

Atmosfera din Salonul Doamnelor era întunecată. Regina

Amberly îşi scria scrisorile şi, din când în când, observam că trăgea

585
cu ochiul, ca să ne studieze pe toate patru. După ziua de ieri, evitam
să facem orice ar fi presupus să interacţionăm una cu alta. Celeste
avea un teanc de reviste şi stătea întinsă pe canapea. Cu o mişcare
foarte chibzuită, Kriss îşi luase jurnalul şi începuse să scrie,
aşezându-se, încă o dată, în apropierea reginei. Eu de ce nu mă
gândisem la asta? Elise scosese un set de creioane de desenat, iar
acum lucra la ceva, lângă fereastră. Eu stăteam pe un scaun imens,
lângă uşă, şi citeam o carte.
Aşa, nici măcar nu trebuia să ne privim.
Am încercat să mă concentrez asupra cuvintelor din faţa mea, dar
mă tot întrebam pe cine voiau ca prinţesă rebelii nordici, dacă nu mă
puteau avea pe mine. Celeste era foarte populară, iar oamenii ar fi
urmat-o cu uşurinţă. M-am întrebat dacă erau conştienţi de cât de
manipulatoare putea să fie. Dacă ştiau lucruri despre mine, poate că
ştiau şi despre ea. Oare Celeste ascundea mai multe decât ghicisem?
Kriss era dulce şi, potrivit acelui sondaj de acum ceva timp, era
una dintre favoritele oamenilor. Familia ei nu era foarte importantă,
dar ea era mai prinţesă decât noi. Avea acel aer. Poate că asta era
marea ei calitate; nu era perfectă, dar era atât de simpatică. Erau zile
în care până şi eu voiam să o urmez pe Kriss.
Cea la care mă gândeam cel mai puţin era Elise. Recunoscuse că
nu-l iubea pe Maxon şi că se afla aici din obligaţie. Când a vorbit
despre asta, eu chiar am crezut că se referea la obligaţia faţă de
familia ei sau de rădăcinile ei din Noua Asie, nu faţă de rebelii
nordici. În afară de asta, era atât de stoică şi de calmă. Nu avea nimic
de rebelă.
Şi de aceea am fost brusc sigură că ea era preferata lor. Părea că se
străduieşte cel mai puţin să concureze şi îşi recunoscuse făţiş
indiferenţa faţă de Maxon. Poate că nu trebuia să se străduiască
pentru că, până la urmă, avea o armată de susţinători care să-i ofere,
oricum, coroana.
— Gata, a spus regina pe neaşteptate. Veniţi aici, toate. Şi-a
împins la o parte măsuţa şi s-a ridicat în clipa în care toate ne-am
586
îndreptat agitate spre ea. Ceva nu e în regulă. Ce anume? a vrut să
ştie.
Ne-am uitat una la alta, niciuna din noi nedorindu-şi să-i explice.
În cele din urmă, Kriss cea prea-perfectă a vorbit.
— Înălţimea Voastră, tocmai ce ne-am dat brusc seama de cât de
intensă este competiţia aceasta. Suntem un pic mai mult conştiente
de relaţia fiecăreia cu prinţul şi ne este greu să ne gândim la asta şi să
mai şi vrem să vorbim chiar acum.
Regina a dat din cap cu înţelegere.
— Cât de des vă gândiţi la Natalie? a întrebat.
Natalie plecase abia de-o săptămână. Eu mă gândeam la ea
aproape în fiecare zi. Şi la Marlee mă gândeam tot timpul şi, din
când în când, şi la alte fete.
— Întotdeauna, a spus Elise încet. Era atât de veselă.
Spunând asta, a zâmbit. Crezusem mereu că Natalie o enerva pe
Elise, de vreme ce ea era atât de rezervată, iar Natalie atât de
expansivă. Dar poate că a fost genul acela de prietenie în care
contrariile se atrag.
— Uneori, râdea din mai nimic, a adăugat Kriss. Era contagios.
— Exact, a spus regina. Am fost şi eu în locul vostru şi ştiu cât e de
dificil. Încerci să anticipezi ce trebuie să faci; încerci să anticipezi tot
ce face el. Analizezi fiecare conversaţie, încerci să citeşti printre
rânduri. Este obositor.
Parcă vedeam cum o povară se ridica de pe umerii noştri. Cineva
ne înţelegea.
— Dar să ştiţi un lucru: în ciuda tensiunii pe care o simţiţi între
voi, veţi suferi de fiecare dată când una va pleca. Nimeni nu va
înţelege vreodată această experienţă aşa cum o fac celelalte fete care
au trecut prin asta, mai ales Elita. S-ar putea să vă certaţi, dar asta fac
surorile. Fetele acestea, a spus ea şi ne-a arătat pe fiecare dintre noi,
vor fi cele pe care le veţi suna aproape zilnic în primul an, îngrozite
la gândul de a face o greşeală şi dorindu-vă să vă sprijine. Când veţi
da petreceri, acestea vor fi numele pe care le veţi scrie în capul listei
587
de invitaţi, chiar sub numele membrilor familiei voastre. Pentru că
asta sunteţi acum. Nu veţi pierde niciodată aceste relaţii.
Ne-am uitat una la alta. Dacă aş fi prinţesă şi s-ar întâmpla să am
nevoie de o perspectivă raţională, pe Elise aş suna-o prima dată.
Dacă m-aş certa cu Maxon, Kriss mi-ar aminti de toate părţile lui
bune. Şi Celeste… ei bine, nu eram atât de sigură, dar dacă cineva
avea să-mi spună vreodată să fiu mai fermă în privinţa vreunui
lucru, ea ar fi aceea.
— Aşadar, nu vă grăbiţi, ne-a sfătuit ea. Adaptaţi-vă situaţiei în
care vă aflaţi. Şi lăsaţi totul să curgă de la sine. Nu voi îl alegeţi; el vă
alege pe voi. Nu are sens să le urâţi pe celelalte pentru asta.
— Ştiţi pe care şi-o doreşte cel mai mult? a întrebat Celeste.
Şi, pentru prima dată, am auzit îngrijorarea în vocea ei.
— Nu, a mărturisit regina Amberly. Uneori, mi se pare că aş putea
să ghicesc, dar nu pretind că înţeleg tot ce simte Maxon. Ştiu pe cine
ar alege regele, dar nimic mai mult.
— Dumneavoastră pe cine aţi alege? am întrebat şi apoi m-am
blestemat pentru că am fost atât de directă.
Ea a zâmbit cu bunătate.
— Sinceră să fiu, nu mi-am permis să mă gândesc la asta. Mi s-ar
frânge inima să încep s-o iubesc pe una dintre voi ca pe o fiică,
pentru ca mai apoi s-o pierd. Nu aş putea suporta.
Mi-am coborât privirea, nesigură dacă acele cuvinte au fost sau
nu menite să ne aline.
— Vă spun că aş fi fericită ca oricare dintre voi să facă parte din
familia mea.
Am ridicat ochii şi am urmărit cum s-a uitat la noi, pe rând.
— Deocamdată, avem de lucru, a încheiat ea.
Am rămas acolo în tăcere şi ne-am gândit la vorbele ei înţelepte.
Nu-mi făcusem niciodată timp să mă uit la concurentele ultimei
Alegeri, să le găsesc pozele sau să mă interesez în vreun fel de ele.
Ştiam câteva nume, în mare parte pentru că femeile mai în vârstă le
menţionau în conversaţii, când cântam la petreceri. Pentru mine nu a
588
fost niciodată atât de important; aveam deja o regină şi nici când
eram copilă nu mă gândisem vreodată la posibilitatea de a deveni
prinţesă. Însă acum mă întrebam câte dintre femeile care o vizitau pe
regină sau care veneau de Halloween erau fostele ei rivale, acum
cele mai apropiate prietene ale sale.
Celeste a plecat prima, îndreptându-se către confortul canapelei.
Cuvintele reginei Amberly nu păreau să însemne prea mult pentru
ea. Dintr-un anumit motiv, acela a fost indiciul meu. Toate cele
întâmplate în ultimele zile mi-au îngreunat iar inima, şi simţeam că
nu mai avea mult până să cedeze.
Am făcut o plecăciune.
— Vă rog să mă scuzaţi, am murmurat, înainte să mă îndrept
rapid spre uşă.
Nu aveam un plan. Aş fi putut să mă duc să stau un minut în baie
sau să mă ascund într-unul dintre numeroasele dormitoare de la
parter. Poate că aveam să mă duc în camera mea, unde aş fi plâns
până n-aş mai fi putut.
Din nefericire, părea că universul complota împotriva mea. Afară,
chiar lângă Salonul Doamnelor, Maxon se plimba înainte şi înapoi,
părând că încearcă să afle răspunsul unei ghicitori. M-a văzut înainte
să mă pot ascunde undeva.
Dintre toate lucrurile pe care voiam să le fac acum, acesta era
ultimul de pe listă.
— Mă gândeam dacă să te rog să ieşi, mi-a zis.
— De ce ai nevoie? i-am răspuns scurt.
Maxon a rămas pe loc, încă adunându-şi curajul să spună ceva
care, în mod evident, îl înnebunea.
— Aşadar, e o fată care mă iubeşte mai presus de orice?
Mi-am încrucişat braţele. După ultimele zile, ar fi trebuit să
prevăd această schimbare de atitudine.
— Da.
— Nu două?
M-am uitat la el, aproape iritată că avea nevoie să-i explic. Nu ştii
589
deja ce simt? am vrut să ţip. Nu-ţi aminteşti de sala de refugiu?
Dar, sincer, şi eu aveam acum nevoie de o confirmare. Ce se
întâmplase de am devenit atât de nesigură, atât de repede?
Regele. Insinuările lui în legătură cu ceea ce făcuseră celelalte fete
şi lauda meritelor acestora mă făceau să mă simt neînsemnată. Şi
toate greşelile mele cu Maxon din săptămâna asta agravau situaţia.
Singura cale prin care am fi sfârşit vreodată prin a fi împreună era
Alegerea; dar se părea că, atât timp cât continua, nu aveam cum să
fiu sigură de nimic.
— Mi-ai spus că nu ai încredere în mine, l-am acuzat. Alaltăieri,
ţi-ai propus să mă umileşti, iar ieri, practic, mi-ai spus că sunt o
ruşine. Şi, în urmă cu doar câteva ore, sugestia de a te căsători cu
mine te-a înfuriat. Iartă-mă dacă acum nu mă simt atât de sigură în
relaţia noastră.
— America, uiţi că nu am făcut asta niciodată, a spus cu pasiune,
dar fără niciun fel de mânie. Tu ai cu cine să mă compari. Eu nici
măcar nu ştiu cum să am o relaţie obişnuită, şi primesc o singură
şansă. Tu ai avut cel puţin două. O să greşesc.
— Nu mă deranjează greşelile, i-am replicat. Incertitudinea mă
deranjează. În cea mai mare parte a timpului, nici nu-mi dau seama
ce se întâmplă.
El a tăcut pentru un moment, iar eu mi-am dat seama că
ajunseserăm la o răscruce foarte importantă. Făcuserăm aluzii la atât
de multe lucruri, dar nu mai puteam continua aşa mult timp. Chiar
dacă am fi ajuns împreună, clipele astea de nesiguranţă aveau să ne
chinuie.
— Tot continuăm să facem asta, am şoptit, epuizată de jocul ăsta.
Ne apropiem, dar apoi se întâmplă ceva şi totul se năruie, iar tu nu
pari niciodată în stare să iei o hotărâre. Dacă mă vrei atât de mult pe
cât ai pretins dintotdeauna, de ce nu s-a terminat toată povestea
asta?
Cu toate că îl acuzasem că nu-i păsa deloc de mine, frustrarea lui
s-a transformat în tristeţe.
590
 — Pentru că în jumătate din timp eram sigur că iubeai pe
altcineva, iar în cealaltă, mă îndoiam că m-ai putea iubi vreodată, a
răspuns, făcându-mă să mă simt groaznic.
— Ca şi când eu nu am avut motive să mă îndoiesc? Pe Kriss o
tratezi de parcă-i raiul pe pământ, iar apoi te prind cu Celeste…
— Ţi-am explicat asta.
— Da, dar tot m-a durut când v-am văzut.
— Ei bine, şi pe mine mă doare să văd cât de repede te închizi în
tine. De ce faci ăsta?
— Nu ştiu, dar poate că nu ar trebui să te mai gândeşti la mine o
vreme.
Tăcerea s-a lăsat abrupt.
— Ce înseamnă asta?
Am ridicat din umeri.
— Aici mai sunt trei fete. Dacă eşti atât de îngrijorat că ai o
singură şansă, s-ar putea să vrei să te asiguri că nu ţi-o risipeşti cu
mine.
Am plecat, furioasă pe Maxon că m-a făcut să mă simt aşa… şi
furioasă pe mine că am înrăutăţit şi mai mult lucrurile.

591
 Capitolul 8

Am urmărit cum palatul era transformat. Aproape peste noapte,

pomi de Crăciun bogaţi au fost înşiruiţi de-a lungul coridoarelor de
la parter, pe balustradele scărilor au fost atârnate ghirlandele, şi
toate aranjamentele florale au fost schimbate pentru a îngloba ilice
sau vâsc. Ciudat era că, dacă deschideam ferestrele de la camera
mea, afară parcă încă era sfârşitul verii. Mă întrebam dacă palatul
putea, cumva, să fabrice zăpadă. Poate dacă i-aş fi cerut lui Maxon,
s-ar fi ocupat de asta.
Sau poate că nu.
Zilele au trecut. Am încercat să nu fiu supărată că Maxon făcea
exact ceea ce îl rugasem, dar când distanţa dintre noi s-a mărit,
mi-am regretat mândria. M-am întrebat dacă aşa trebuia să se
întâmple mereu. Îmi era menit să spun ceva greşit, să fac alegerea
greşită? Chiar dacă Maxon era ce-mi doream, nu aveam să mă adun
niciodată suficient de mult încât relaţia să devină reală.
Toată situaţia mă obosea; era aceeaşi problemă cu care mă
confruntasem de când Aspen a intrat pe uşa palatului. Şi am suferit
din cauza asta; sfâşierea s-a transformat în confuzie.
În timpul după-amiezilor, obişnuiam să mă plimb prin palat.
Deoarece nu aveam voie în grădini, Salonul Doamnelor, zi după zi,
parcă era o închisoare.
Am observat schimbarea când mă plimbam. Ca şi când un semnal
nevăzut îi pusese în mişcare pe toţi cei din palat. Paznicii se mişcau
mai puţin, iar slujnicele mergeau un pic mai repede. Chiar şi eu mă
simţeam ciudat, ca şi cum nu aş mai fi fost atât de bine-venită aici ca
acum câteva clipe. Înainte să-mi dau seama ce simţeam, regele a

592
apărut de după colţ, urmat de un mic alai.
Apoi, totul a căpătat sens. În absenţa lui, palatul devenise mai
primitor, iar acum, că era acasă, toţi eram supuşi din nou capriciilor
sale. Nu era de mirare că rebelii nordici erau încântaţi de Maxon.
În clipa în care regele a apărut, am făcut o reverenţă. El a ridicat o
mână, iar bărbaţii din spatele lui s-au oprit când s-a apropiat de
mine, lăsându-ne ceva spaţiu ca să vorbim.
— Lady America. Văd că încă mai eşti aici, a spus el, zâmbetul şi
cuvintele sale contrazicându-se.
— Da, Maiestate.
— Şi cum ai fost în absenţa mea?
Am zâmbit.
— Tăcută.
— Ce fată cuminte. A plecat, dar apoi şi-a amintit ceva şi s-a
întors. Mi s-a adus la cunoştinţă că, dintre fetele rămase, tu eşti
singura care mai primeşti bani pentru participare. Elise a renunţat la
banii ei voluntar, aproape imediat după ce plăţile au fost oprite
pentru Doi şi Trei.
Asta nu mă surprindea. Elise era o Patru, dar familia ei deţinea
hoteluri exclusiviste. Nu prea se speteau să facă bani aşa cum o
făceau negustorii din Carolina.
— Cred că asta ar trebui să se termine, a anunţat el, făcându-mă să
revin cu picioarele pe pământ.
Am rămas cu gura căscată.
— Doar dacă, desigur, eşti aici pentru bani şi nu pentru că îl
iubeşti pe fiul meu.
Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare, provocându-mă să-i contest
decizia.
— Aveţi dreptate, am spus şi-am urât felul în care au sunat
cuvintele. Aşa este corect.
Am văzut că era dezamăgit că nu m-am împotrivit mai mult.
— Mă voi ocupa de asta imediat, a fost replica lui.
A plecat, iar eu am rămas acolo, încercând să nu mă compătimesc.
593
Într-adevăr, era corect. Cum părea că eu eram singura care primea
cecuri? În cele din urmă, oricum avea să se termine. Am oftat şi
m-am îndreptat spre camera mea. Singurul lucru pe care puteam să-l
fac era să le scriu alor mei şi să le spun că nu aveau să mai primească
bani.
Am deschis uşa şi, pentru prima dată, slujnicele mele m-au
ignorat complet. Anne, Mary şi Lucy erau în colţul din spate,
aplecate deasupra unei rochii la care păreau să lucreze, sfădindu-se
în legătură cu progresul lor.
— Lucy, ai spus că ai să termini tivul seara trecută, a zis Anne. Ai
plecat mai devreme ca să-l faci.
— Ştiu, ştiu. Am fost distrasă. Pot să-l fac acum.
Ochii ei erau rugători. Lucy era deja un pic mai sensibilă, iar eu
ştiam că felul mai dur de-a fi al Annei o afecta uneori.
— Ai fost cam distrasă în ultimele zile, a comentat Anne.
Mary a întins mâinile.
— Calmează-te. Dă-mi rochia, înainte să o strici.
— Îmi pare rău, a spus Lucy. Lasă-mă să o iau acum şi voi face
tivul.
— Ce se întâmplă cu tine? a vrut Anne să ştie. Te porţi atât de
ciudat.
Lucy s-a uitat la ea, cu ochii împietriţi. Oricare ar fi fost secretul ei,
părea îngrozită să-l împărtăşească.
Mi-am dres vocea.
Şi-au întors capetele în direcţia mea şi, pe rând, au făcut reverenţe.
— Nu ştiu ce se întâmplă, le-am spus pe când mă îndreptam spre
ele, dar sunt foarte sigură că slujnicele reginei nu se ceartă aşa. În
plus, pierdem timpul, dacă avem de lucru.
Anne, încă furioasă, a arătat-o pe Lucy cu degetul.
— Dar ea…
Am redus-o la tăcere cu un mic gest al mâinii, un pic surprinsă că
a avut imediat efect.
— Fără ceartă. Lucy, de ce nu iei rochia să o termini în camera de
594
lucru, iar noi vom avea timp să ne gândim.
Lucy a luat-o fericită, atât de recunoscătoare pentru ocazia de a
scăpa, încât, practic, a fugit din cameră. Bosumflată, Anne a
urmărit-o cum pleca. Mary părea îngrijorată, dar, supusă, s-a întors
la treabă fără să spună un cuvânt.
Mi-a luat două minute întregi să-mi dau seama că atmosfera din
camera mea era prea mohorâtă ca să mă pot concentra. Am luat nişte
hârtie şi un stilou şi m-am întors la parter. M-am întrebat dacă,
iertând-o pe Lucy, am procedat corect. Poată că ar fi fost bine dacă
le-aş fi lăsat să lămurească situaţia. Poate că intervenţia mea avea să
le slăbească hotărârea de a mă ajuta. Niciodată nu le mai dădusem
ordine ca acum.
M-am oprit în faţa Salonului Doamnelor. Nici acela nu părea locul
potrivit. Am mers de-a lungul holului principal şi am găsit un
colţişor cu o bancă. Părea plăcut acolo. Am intrat grăbită în
bibliotecă, am luat o carte şi m-am întors în colţişor, unde m-am
trezit practic ascunsă de planta uriaşă de lângă bancă. Fereastra
mare dădea în grădină şi, pentru un minut, palatul nu mi-a mai
părut atât de mic. Am urmărit păsările care zburau pe-afară şi am
încercat să găsesc cea mai blândă cale de a le spune părinţilor mei că
nu aveau să mai primească cecuri.
— Maxon, nu putem să mergem la o întâlnire adevărată? Undeva
în afara palatului?
Am recunoscut imediat vocea lui Kriss. Hm. Poate că, până la
urmă, Salonul Doamnelor nu ar fi fost atât de aglomerat.
Când el i-a răspuns, i-am auzit veselia din glas.
— Iubito, aş vrea să putem, dar chiar dacă lucrurile ar fi fost
calme, ar fi dificil.
— Vreau să te văd undeva unde nu eşti prinţ, s-a smiorcăit ea
drăgăstos.
— Ah, dar eu sunt prinţ peste tot.
— Ştii la ce mă refer.
— Ştiu. Sincer, îmi pare rău că nu-ţi pot oferi asta. Cred că ar fi
595
frumos să te văd într-un loc unde nu ai face parte din Elită. Dar asta
e viaţa pe care-o duc.
Vocea lui a devenit puţin tristă.
— Ai regreta? a întrebat-o. Aşa va fi, pentru tot restul vieţii tale.
Pereţi frumoşi, dar tot pereţi. Mama abia dacă părăseşte palatul o
dată sau de două ori pe an.
Printre frunzele dese ale plantei, i-am privit cum trec pe lângă
mine, fără să ştie că sunt acolo.
— Şi dacă tu crezi că publicul este băgăreţ acum, va fi mult mai
rău când vei fi singura fată pe care o vor urmări. Ştiu că sentimentele
tale pentru mine sunt profunde. Simt asta în fiecare zi. Dar cum
rămâne cu viaţa care vine odată cu mine? Îţi doreşti asta?
Păreau să se fi oprit undeva pe hol, deoarece vocea lui Maxon se
auzea la fel de tare.
— Maxon Schreave, a început Kriss, faci să sune ca şi cum pentru
mine e un sacrificiu să mă aflu aici. În fiecare zi, sunt recunoscătoare
că sunt aleasă. Uneori, încerc să-mi imaginez cum ar fi fost dacă nu
ne-am fi întâlnit niciodată… Aş prefera să te pierd acum, decât să
duc o viaţă fără asta.
Vocea ei se îngroşa. Nu credeam că plângea, dar era pe-aproape.
— Vreau să ştii că te-aş dori şi fără hainele frumoase şi camerele
superbe. Maxon, te-aş dori şi fără coroană. Te vreau doar pe tine.
Pentru moment, Maxon a rămas fără cuvinte, iar eu mi-am
imaginat cum o ţinea aproape de el sau cum îi ştergea lacrimile care
de-acum probabil că îi alunecau pe obraji.
— Nu pot să-ţi spun ce înseamnă pentru mine să aud aşa ceva.
Mi-am dorit foarte mult să mi se spună că eu sunt cel care contează,
a mărturisit el calm.
— Eşti, Maxon.
A urmat un alt moment de tăcere.
— Maxon?
— Da?
— Eu… nu cred că vreau să mai aştept.
596
 Cu toate că ştiam că aveam să regret, la auzul acelor cuvinte am
lăsat în linişte hârtia şi stiloul la o parte, m-am descălţat şi am alergat
spre capătul holului. Am tras cu ochiul în jur şi i-am văzut ceafa lui
Maxon în clipa în care Kriss abia şi-a strecurat mâna în gulerul
costumului său. Când s-au sărutat, părul i-a alunecat într-o parte şi,
pentru primul ei sărut, părea că se descurca foarte bine. Mai bine
decât o făcuse Maxon, asta era sigur.
M-am ascuns după colţ şi, o secundă mai târziu, am auzit-o
chicotind. Maxon a oftat, pe jumătate triumfător, pe jumătate uşurat.
M-am îndreptat repede spre locul meu şi m-am întors spre fereastră,
pentru orice eventualitate.
— Când mai putem să facem asta? a întrebat ea încet.
— Hm. Ce zici peste exact atâta timp cât ne ia să ajungem de aici
în camera ta?
Râsetul lui Kriss s-a stins odată ce au pornit din nou de-a lungul
holului. Am rămas acolo nemişcată preţ de un minut, apoi mi-am
luat stiloul şi hârtia, acum găsindu-mi uşor cuvintele.

Mamă şi tată,
Sunt atât de multe de făcut zilele astea, încât trebuie să fiu concisă.
Într-un efort de a-mi arăta devotamentul faţă de Maxon, şi nu faţă de
luxul de a face parte din Elită, am renunţat să mai fiu plătită pentru
participarea mea. Îmi dau seama că vă anunţ din scurt, dar sunt
sigură că, având în vedere banii care ni s-au dat până acum, nu ne pot
lipsi prea multe.
Sper că vestea asta nu vă va dezamăgi prea mult. Îmi este dor de voi
şi sper că ne vom vedea din nou, în curând.
Vă iubesc pe toţi.
America

597
 Capitolul 9

În urma a ceea ce publicul avea să perceapă ca pe o săptămână

mai degrabă lipsită de evenimente, Actualităţile nu conţineau prea
multe ştiri. După ultimele informaţii concise din partea regelui cu
privire la vizita lui din Franţa, legătura i-a fost dată lui Gavril care,
neprotocolar, intervieva acum Elita rămasă, în legătură cu nişte
lucruri care nu păreau să conteze în acest moment al competiţiei.
Dar, pe de altă parte, ultima dată când ne puseseră întrebări
despre ceva care într-adevăr conta, eu am sugerat desfiinţarea
castelor şi aproape că am fost dată afară din concurs.
— Lady Celeste, aţi văzut camerele prinţesei? a întrebat Gavril,
jovial.
Am zâmbit în sinea mea, recunoscătoare că nu mi-a adresat
aceeaşi întrebare. Celeste a reuşit să-şi arate şi mai mult zâmbetul
perfect şi, înainte să răspundă, şi-a dat uşor părul, jucăuş, peste
umăr.
— Ei bine, Gavril, încă nu. Dar cu siguranţă sper să câştig acest
privilegiu. Desigur, regele Clarkson ne-a oferit cele mai frumoase
dormitoare, nu pot să-mi imaginez ceva mai bun decât ceea ce avem
deja. Ăăă… paturile sunt atât de…
Când a zărit doi paznici intrând în grabă în studio, Celeste s-a
bâlbâit un pic. Locurile noastre erau aranjate în aşa fel, încât i-am
văzut cum au alergat spre rege, dar Kriss şi Elise stăteau cu spatele la
ce se întâmpla. Amândouă au încercat să-şi întoarcă discret capetele,
dar asta nu le-a ajutat cu nimic.
— Luxoase. Şi ar fi mai mult decât mi-aş putea dori…, a continuat
Celeste, nu în totalitate concentrată asupra răspunsului ei.

598
 Dar se părea că nu trebuia să fie. Regele s-a ridicat, a venit lângă
ea şi a întrerupt-o brusc.
— Doamnelor şi domnilor, îmi cer scuze pentru întrerupere, dar
acest lucru este foarte urgent.
Într-o mână ţinea strâns o bucată de hârtie, iar cu cealaltă îşi
netezea cravata. Vocea lui era liniştită.
— Încă de la naşterea ţării noastre, forţele rebele au fost blestemul
societăţii noastre. De-a lungul anilor, mijloacele lor de a ataca
palatul, ca să nu mai vorbim de omul de rând, au devenit mult mai
agresive. Se pare că apelează la noi metode josnice. După cum
probabil ştiţi bine, cele patru tinere domnişoare rămase în urma
Alegerii reprezintă o gamă diversă de caste. Avem o Doi, o Trei, o
Patru şi o Cinci. Suntem onoraţi să avem un grup atât de variat, dar
acest lucru i-a stimulat pe rebeli în mod ciudat. Regele s-a uitat la
noi, peste umăr, apoi a continuat: Suntem pregătiţi pentru atacurile
asupra palatului, iar când rebelii atacă publicul, intervenim cât
putem. Şi nu v-aş tulbura dacă aş crede că eu, ca rege al vostru, aş
putea să vă apăr, dar… Rebelii atacă în funcţie de castă.
Cuvintele au plutit în aer. Într-un gest aproape prietenos, eu şi
Celeste ne-am privit confuze.
— De multă vreme îşi doresc să pună capăt monarhiei. Atacurile
recente asupra familiilor acestor tinere fete au arătat cât de departe
sunt dispuşi să meargă, iar noi am trimis gărzi de la palat pentru a-i
proteja pe cei dragi Elitei. Dar acum, asta nu mai este de ajuns. Dacă
sunteţi Doi, Trei, Patru sau un Cinci – adică dacă faceţi parte din
aceleaşi caste ca oricare dintre domnişoarele de faţă –, s-ar putea să
fiţi atacaţi de rebeli doar din cauza acestui fapt.
Eu mi-am acoperit gura şi am auzit-o pe Celeste icnind.
— Începând de astăzi, rebelii intenţionează să-i atace pe cei din
Doi şi să-şi croiască drum spre celelalte caste, a adăugat solemn
regele.
Era sinistru. Dacă nu ne puteau obliga să abandonăm Alegerea
pentru familiile noastre, aveau să convingă o foarte mare parte a ţării
599
să-şi dorească să ne elimine. Cu cât rezistam mai mult, cu atât
oamenii aveau să ne urască pe noi pentru că le puneam vieţile în
pericol.
— Acestea sunt, într-adevăr, veşti triste, regele meu, a spus
Gavril, rupând tăcerea.
Regele a încuviinţat din cap.
— Desigur, vom căuta o soluţie. Însă avem informaţii despre opt
atacuri care s-au petrecut astăzi în cinci provincii diferite, toate
asupra cetăţenilor din Doi, toate soldate cu cel puţin un deces.
Mâna care îmi încremenise peste gură mi-a alunecat în dreptul
inimii. Azi, din cauza noastră, muriseră oameni.
— Deocamdată, a continuat regele Clarkson, vă recomandăm să
staţi aproape de casă şi să vă luaţi toate măsurile de siguranţă
posibile.
— Excelent sfat, regele meu, a spus Gavril. S-a întors către noi.
Domnişoarelor, doriţi să adăugaţi ceva?
Elise a clătinat din cap, pur şi simplu.
Kriss a inspirat adânc.
— Ştiu că oamenii din Doi şi din Trei sunt vizaţi, dar căminele
voastre sunt mai în siguranţă decât cele ale castelor inferioare. Cred
că ar fi o idee bună dacă aţi putea să găzduiţi o familie din Patru sau
din Cinci, pe care o cunoaşteţi bine.
Celeste a dat aprobator din cap.
— Rămâneţi în siguranţă. Faceţi ceea ce spune regele.
Apoi s-a întors spre mine, iar eu mi-am dat seama că trebuia să
spun ceva. Când am apărut la Actualităţi şi m-am simţit un pic
pierdută, am avut tendinţa să mă uit la Maxon, de parcă el ar fi putut
să-mi dea sfaturi în tăcere. Conform obiceiului, i-am căutat privirea.
Însă nu i-am văzut decât părul blond în timp ce se uita fix în jos,
încruntătura-i demoralizată fiind singurul lucru evident.
Bineînţeles că îşi făcea griji pentru poporul său. Însă asta nu avea
legătură doar cu protejarea cetăţenilor lui. Ştia că era posibil să
plecăm.
600
 Şi nu ar fi trebuit să o facem? Câţi oameni din Cinci puteau să-şi
piardă vieţile pentru că eu stăteam pe scaunul meu, în luminile
strălucitoare ale studioului din palat?
Cum puteam – eu sau oricare dintre fete – să îndurăm acea
povară? Nu noi eram cele care îi omorau. Mi-am amintit tot ce ne-au
spus August şi Georgia şi am ştiut că era un singur lucru pe care-l
puteam face.
— Luptaţi, am spus către nimeni în mod deosebit. Apoi mi-am
adus aminte unde mă aflam şi m-am întors spre cameră. Luptaţi.
Rebelii sunt nişte brute. Încearcă să vă sperie, ca să faceţi ce vor ei. Şi
dacă vă conformaţi? Ce fel de viitor credeţi că vă vor oferi? Aceşti
oameni, aceşti tirani, nu vor înceta, brusc, să mai fie violenţi. Dacă le
daţi putere, vor fi de o mie de ori mai răi. Aşa că luptaţi. Luptaţi,
oricum puteţi.
Am simţit cum sângele şi adrenalina îmi pulsau prin vene, ca şi
când aş fi fost pregătită să atac rebelii chiar eu. Mă săturasem. Ne
terorizaseră, ne persecutaseră familiile. Dacă unul dintre acei rebeli
din Sud s-ar fi aflat chiar acum în faţa mea, nu aş fi fugit.
Gavril a început din nou să vorbească, dar eu eram atât de
furioasă, încât îmi auzeam pulsul în urechi. Înainte să-mi dau seama,
camerele erau închise, iar luminile se stingeau.
Maxon s-a dus la tatăl său şi i-a şoptit ceva, la care regele a clătinat
din cap.
Fetele s-au ridicat şi au dat să plece.
— Duceţi-vă direct în camerele voastre, a spus Maxon cu
blândeţe. Cina vă va fi adusă sus, iar eu vă voi vizita pe toate, în
curând.
Când am trecut pe lângă el, regele mi-a atins braţul cu un singur
deget, iar eu am ştiut că acea mică atingere însemna că voia să mă
opresc.
— N-a fost o mişcare foarte inteligentă, a spus el.
Am ridicat din umeri.
— Ceea ce facem noi nu funcţionează. Continuaţi aşa şi nu veţi
601
mai avea peste cine să domniţi.
Sătul din nou de mine, şi-a fluturat mâna, lăsându-mă să plec.

Maxon a bătut uşor la uşa mea şi a intrat. Eu eram deja în cămaşa

de noapte şi citeam în pat. Începusem să mă întreb dacă avea să mai
vină.
— Este atât de târziu, am şoptit, cu toate că nu aveam pe cine să
deranjez.
— Ştiu. A trebuit să vorbesc cu toate celelalte fete şi mi-a luat
foarte mult timp. Elise era foarte agitată. Se simte extrem de
vinovată. N-aş fi surprins dacă în câteva zile ar pleca.
Deşi afirmase de mai multe ori că nu-i împărtăşea sentimentele,
vedeam cât de mult îl durea asta. Mi-am strâns picioarele la piept, ca
să se poată aşeza.
— Cum rămâne cu Kriss şi Celeste?
— Kriss e aproape prea optimistă. E sigură că oamenii vor fi
prudenţi şi că se vor apăra. Nu ştiu cum va fi posibil aşa ceva dacă
nu avem cum să ne dăm seama când sau unde va avea loc următorul
atac al rebelilor. Sunt peste tot în ţară. Dar ea e plină de speranţă. Ştii
cum e Kriss.
— Mda.
A oftat.
— Celeste este bine. Desigur, e îngrijorată; dar, aşa cum a
subliniat Kriss, în tot acest timp, probabil că oamenii din Doi vor fi
cel mai în siguranţă. Şi ea este mereu atât de hotărâtă. Privind fix
podeaua, Maxon a râs ca pentru sine. În mare parte, părea îngrijorată
că, dacă ar rămâne, m-aş supăra pe ea. De parcă aş putea s-o
consider vinovată dacă ar alege asta, în loc să plece acasă.
Am oftat şi eu.
— Ai dreptate. Îţi doreşti o soţie pe care n-o îngrijorează faptul că
oamenii ei sunt ameninţaţi?
Maxon s-a uitat la mine.
— Eşti îngrijorată. Doar că eşti prea inteligentă să îţi faci griji ca
602
toţi ceilalţi. A clătinat din cap şi a zâmbit. Nu-mi vine să cred că le-ai
spus să lupte.
Am ridicat din umeri.
— Se pare că suntem cam fricoşi.
— Ai absolută dreptate. Şi nu ştiu dacă asta îi va speria pe rebeli
sau dacă îi va întărâta mai mult, dar, fără îndoială, ai schimbat
regulile jocului.
Mi-am lăsat capul într-o parte.
— Nu cred că un grup de oameni care încearcă să ucidă populaţia
la întâmplare se numeşte joc.
— Nu, nu! a spus el repede. Nu-mi trece prin minte niciun cuvânt
destul de urât care ar putea descrie situaţia. M-am referit la Alegere.
M-am uitat lung la el.
— De bine, de rău, în seara asta, cei din public şi-au făcut o idee
despre cum eşti cu adevărat. O văd pe fata care îşi trage după sine
slujnicele într-un loc sigur, care îşi apără ideile în faţa regilor, dacă ea
crede că are dreptate. Pun pariu că, acum, toată lumea va privi cu
alţi ochi faptul că ai alergat după Marlee. Înainte, erai doar fata care
a ţipat la mine când ne-am întâlnit. În seara asta, ai devenit fata care
nu se teme de rebeli. Acum te vor vedea într-o altă lumină.
Am scuturat din cap.
— Nu asta încercam să fac.
— Ştiu. După cât am plănuit ca oamenii să vadă cine eşti, se pare
că tu ai făcut-o, pur şi simplu, din impuls. Tipic ţie.
În privirea lui se citea uimirea, ca şi când ar fi trebuit să se aştepte
la aşa ceva.
— În orice caz, a continuat el, cred că ai avut dreptate. E vremea
să facem mai mult decât să ne ascundem.
M-am uitat la cuvertura de pe pat şi am urmărit cusăturile cu
degetul. Mă bucura că era de acord cu mine, dar felul în care vorbea
– ca şi când ar fi fost încă una dintre micile mele ciudăţenii – mi se
părea prea neprotocolar acum.
— America, am obosit să mă lupt cu tine, a spus el liniştit.
603
 Am ridicat privirea şi i-am văzut sinceritatea în ochi când a
continuat:
— Îmi place că nu suntem de acord – de fapt, e unul dintre
lucrurile care-mi plac cel mai mult la tine –, dar nu mai vreau să ne
certăm. Uneori, am ceva din firea tatălui meu. Chiar dacă încerc, nu
dispare. Şi tu! a spus el cu un râset. Când eşti supărată, eşti o forţă!
A clătinat din cap, amintindu-şi, probabil, zecile de lucruri pe care
mi le aminteam şi eu acum. Un genunchi în vintre, toată chestia cu
castele, buza spartă a lui Celeste când a vorbit despre Marlee. Nu mă
văzusem niciodată ca fiind temperamentală, dar se pare că eram.
Am zâmbit amândoi. Într-un fel, era amuzant să mă gândesc la toate
lucrurile pe care le făcusem.
— Le iau în considerare pe celelalte şi sunt corect. O parte din
ceea ce simt mă nelinişteşte. Dar vreau să ştii că tot mă mai gândesc
şi la tine. Cred că, până acum, ţi-ai dat seama că nu mă pot abţine.
A ridicat din umeri şi, în acea clipă, a părut atât de copil.
Am vrut să-i spun ce trebuia, să-i spun că încă îmi doream să mă
ia în considerare. Dar niciun cuvânt nu-mi părea potrivit, aşa că
mi-am strecurat mâna în a lui. Am rămas tăcuţi şi ne-am privit
mâinile. S-a jucat cu cele două brăţări ale mele, de care părea foarte
preocupat, şi, pentru o scurtă vreme, mi-a frecat dosul palmei cu
degetul mare. Era frumos să avem un moment liniştit, doar noi doi.
— Ce-ar fi să ne petrecem ziua de mâine împreună? a întrebat.
Am zâmbit.
— Mi-ar face plăcere.

604
 Capitolul 10

— Aşadar, pe scurt: mai mulţi paznici?

— Da, tată. Mult mai mulţi.
Am râs în telefon, deşi situaţia nu era deloc amuzantă. Dar tata
avea un fel de-a face uşoare cele mai dificile lucruri.
— Rămânem toate. Cel puţin deocamdată. Şi chiar dacă ei spun că
au început cu oamenii din Doi, să nu permiţi nimănui să fie
neglijent. Avertizează familiile Turner şi Canvass să se pună la
adăpost.
— Of, pisoiaş, toată lumea ştie să-şi poarte de grijă. După ce-ai
spus la Actualităţi, părerea mea e că oamenii vor fi mai curajoşi decât
ai crede.
— Sper.
M-am uitat în jos, la pantofii mei, şi mi-am amintit ceva amuzant.
Acum, tocurile erau acoperite de pietre preţioase. În urmă cu cinci
luni, purtam nişte pantofi ponosiţi, fără toc.
— M-ai făcut mândru, America. Uneori, lucrurile pe care le spui
mă iau prin surprindere, dar nu ştiu de ce. Mereu ai fost mai
puternică decât ai crezut.
Mi-a vorbit cu atâta sinceritate, încât m-am simţit umilă. Părerea
lui despre mine conta mai mult decât a altora.
— Mulţumesc, tată.
— Sunt serios, acum. Nu orice prinţesă ar spune aşa ceva.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Ăăă, tată, nu sunt prinţesă.
— E o chestiune de timp, mi-a răspuns jucăuş. Şi, apropo de asta,
ce mai face Maxon?

605
 — Bine, am răspuns, jucându-mă cu rochia.
Tăcerea s-a adâncit.
— Tată, chiar îmi place de el.
— Da?
— Da.
— De ce, mai exact?
M-am gândit puţin.
— Nu sunt foarte sigură. Dar, în parte, cred că îmi place pentru că
mă face să mă simt bine în pielea mea.
— Te-ai simţit vreodată altfel? a glumit tata.
— Nu, e ca şi cum… am fost mereu conştientă de casta din care
fac parte. Chiar şi când am venit la palat, ideea asta m-a obsedat o
vreme. Eram din Cinci sau din Trei? Voiam să fac parte din Unu?
Dar, acum, nu mă mai gândesc deloc la asta. Şi cred că e datorită lui.
Nu mă-nţelege greşit, o dă în bară de multe ori, am zis şi tata a
chicotit. Dar, când sunt cu el, simt că sunt America. Nu reprezint o
castă sau un proiect. Nici măcar nu mă gândesc la el ca fiind
superior, serios. Eu sunt eu, iar el e el însuşi.
Pentru o clipă, tata a tăcut.
— Asta-i foarte bine, pisoiaş.
Era un pic ciudat să discut cu tatăl meu despre băieţi, dar credeam
că el era singurul de acasă care îl vedea pe Maxon mai mult ca pe o
persoană decât ca pe o celebritate; nimeni altcineva nu l-ar fi înţeles
aşa cum o făcea el.
— Da. Deşi nu-i perfect, am adăugat eu în clipa în care Silvia a
băgat capul pe uşă. Mereu simt că e ceva care nu merge cum trebuie.
Ea mi-a aruncat o privire plină de înţeles şi a murmurat Micul
dejun. Am dat din cap.
— Ei bine, şi asta-i în regulă. Greşelile înseamnă că ceea ce
se-ntâmplă e adevărat.
— Voi încerca să nu uit asta. Ascultă, tată, trebuie să plec. Am
întârziat.
— Nu-ţi permiţi aşa ceva. Pisoiaş, ai grijă de tine şi să-i scrii
606
surorii tale cât mai curând.
— Aşa voi face. Te iubesc, tati.
— Şi eu te iubesc.
Când fetele au ieşit după micul dejun, Maxon şi cu mine am
zăbovit în sala de mese. Regina a trecut pe lângă noi, mi-a făcut cu
ochiul, iar eu mi-am simţit obrajii înroşindu-se. Dar regele a venit la
scurt timp după aceea, iar privirea din ochii lui a făcut să dispară
orice urmă de roşeaţă.
De îndată ce am rămas singuri, Maxon a venit la mine şi şi-a
împletit degetele cu ale mele.
— Te-aş întreba ce vrei să faci astăzi, dar opţiunile noastre sunt
destul de limitate. Nu putem să tragem cu arcul, să mergem la
vânătoare, să călărim; nu putem să facem nimic afară.
Am oftat.
— Nici măcar dacă am fi însoţiţi de o mulţime de paznici?
— Îmi pare rău, America. Mi-a zâmbit trist. Dar ce spui de un
film? Putem să ne uităm la ceva cu peisaje spectaculoase.
— Nu e acelaşi lucru. L-am tras de braţ. Haide. Hai să ne distrăm
cum putem mai bine.
— Aşa te vreau, a spus.
Ceva din vorbele lui chiar m-a făcut să mă simt mai bine, de parcă
eram în chestia asta împreună. Trecuse ceva vreme de când nu mai
simţisem asta.
Am intrat în hol şi ne-am îndreptat spre scara care ducea către
teatru, când am auzit clinchetele muzicale pe fereastră. Am întors
capul către sunet şi am căscat ochii de uimire.
— Plouă!
I-am dat drumul braţului lui Maxon şi mi-am lipit mâna de sticlă.
Nu plouase în lunile petrecute la palat, iar eu mă întrebasem dacă
avea să mai plouă vreodată. Acum că vedeam ploaia, îmi dădeam
seama că îmi lipsea. Îmi lipsea schimbarea anotimpurilor, felul în
care se transformau lucrurile.
— Este atât de frumos, am şoptit.
607
 În spatele meu, Maxon mi-a cuprins talia cu un braţ.
— Doar tu puteai găsi frumuseţe în ceva despre care oamenii ar
spune că le-ar strica ziua.
— Aş vrea să o pot atinge.
El a oftat.
— Ştiu că vrei, doar că nu…
M-am întors la Maxon, ca să văd de ce s-a oprit. S-a uitat în toate
părţile, iar eu am făcut la fel. În afară de câţiva paznici, eram singuri.
— Haide, a spus el, apucându-mă de mână. Să sperăm că nu ne
vede nimeni.
Am zâmbit, pregătită pentru orice aventură la care se gândea. Îmi
plăcea când Maxon era aşa. Am urcat scările şi ne-am îndreptat spre
al treilea etaj. Pentru o clipă, m-am simţit agitată, îngrijorată că avea
să-mi arate ceva asemănător cu biblioteca ascunsă. Nu fusese o
experienţă atât de plăcută pentru mine.
Am mers până la mijlocul etajului şi am trecut doar pe lângă un
paznic, care era de serviciu. Maxon m-a tras într-un salon mare şi
m-a împins la perete, lângă un şemineu imens, neaprins. A întins
mâna în gura şemineului şi a găsit o încuietoare ascunsă. Apoi a
deschis un panou în perete care conducea către o altă scară secretă.
— Ţine-mă, a spus când mi-a întins mâna.
M-am conformat şi l-am urmat pe scările slab luminate, până
când am ajuns în dreptul unei uşi. Maxon a tras un zăvor, a deschis
uşa… şi am dat peste o perdea de ploaie.
— Acoperişul? am întrebat tare, ca să acopăr zgomotul.
A dat din cap. Zidurile care înconjurau intrarea lăsau un spaţiu
deschis, cam de mărimea dormitorului meu, unde să ieşim. Faptul că
nu vedeam decât ziduri şi cerul nu conta. Măcar eram afară.
Încântată, am făcut un pas înainte şi am simţit apa. Picăturile care
mi se adunau pe braţ şi îmi alunecau pe rochie erau mari şi calde.
Înainte de a mă împinge în ploaia torenţială, l-am auzit pe Maxon
râzând o dată.
Am icnit, udă pe jumătate în doar câteva secunde. M-am întors,
608
l-am apucat de braţ, iar el, prefăcându-se că se împotrivea, mi-a
zâmbit. În timp ce ploaia ne uda leoarcă, părul îi cădea în şuviţe pe
chip, iar el încă rânjea când m-a tras spre marginea zidului.
— Uite, mi-a şoptit la ureche.
M-am întors şi, pentru prima dată, am observat priveliştea. Am
privit uimită oraşul care se întindea în faţa mea. Reţeaua de străzi,
geometria clădirilor, multitudinea de culori – chiar dacă estompate
de cenuşiul ploii –, totul îmi tăia răsuflarea.
M-am trezit simţindu-mă ataşată de toate acestea, ca şi cum mi-ar
fi aparţinut într-un fel.
— America, nu vreau ca rebelii să pună mâna pe oraş, a spus el
peste zgomotul ploii, ca şi când mi-ar fi citit gândurile. Nu ştiu care e
numărul morţilor, dar îmi dau seama că tata nu vrea să îmi zică. Se
teme că voi anula Alegerea.
— Există vreo cale să afli adevărul?
S-a gândit.
— Cred că, dacă aş putea lua legătura cu August, el ar şti cum. Aş
putea să-i trimit o scrisoare, dar mă tem să scriu prea multe. Şi nu
ştiu dacă aş putea să-l aduc la palat.
Am reflectat asupra acestei opţiuni.
— Dar dacă am putea ajunge noi la el?
Maxon a râs.
— Cum sugerezi să facem asta?
Am ridicat jucăuş din umeri.
— Găsesc eu o soluţie.
Tăcut, m-a ţintuit cu privirea vreme de un minut.
— E plăcut să spui lucrurile cu voce tare. Eu am întotdeauna grijă
la ce zic. Simt că aici nu mă poate auzi nimeni. În afară de tine.
— Atunci, hai, spune orice.
A rânjit.
— Doar dacă spui şi tu.
— Bine, am răspuns eu, fericită să intru-n joc.
— Ei bine, ce vrei să ştii?
609
 Mi-am dat într-o parte părul ud de pe frunte şi am început cu un
lucru important, dar impersonal.
— Chiar nu ştiai de jurnale?
— Nu. Dar acum sunt informat. Tata m-a obligat să le citesc pe
toate. Dacă August ar fi venit acum două săptămâni, aş fi crezut că
minţea, dar nu şi acum. America, e şocant. Ce-ai citit tu e doar vârful
aisbergului. Vreau să îţi povestesc, dar încă nu pot.
— Înţeleg.
M-a privit hotărât.
— Cum au aflat fetele că mi-ai dat jos cămaşa?
M-am uitat în jos, ezitând.
— Îi urmăream pe paznicii care se antrenau. Am spus că, fără
cămaşă, arăţi la fel de bine ca oricare dintre ei. Mi-a scăpat.
Maxon şi-a dat capul pe spate şi a râs.
— Nu pot să mă supăr din cauza asta.
Am zâmbit.
— Ai mai adus vreodată pe cineva aici?
A părut trist.
— Pe Olivia. O singură dată.
Acum, că tot a venit vorba de asta, mi-am amintit. O sărutase aici,
sus, iar ea ne povestise totul.
— Am sărutat-o pe Kriss, mi-a spus deodată, fără să mă privească.
De curând. Pentru prima dată. Mi se pare corect să ştii.
Şi-a coborât privirea, iar eu am dat uşor din cap. Dacă nu i-aş fi
văzut chiar eu sărutându-se, dacă aş fi aflat asta acum, probabil că aş
fi fost distrusă. Şi, cu toate că ştiam deja, vorbele lui m-au durut.
— Nu-mi place să ne întâlnim aşa.
M-am foit din cauza rochiei îmbibate cu apă.
— Ştiu. Nu avem ce face.
— Asta nu înseamnă că e corect.
A râs.
— Când am avut noi vreodată parte de ceva corect?
I-am dat dreptate.
610
 — Nu ar trebui să-ţi spun – şi dacă îi dai de înţeles că ştii, se va
purta şi mai rău, sunt sigură – dar… tatăl tău mi-a spus nişte lucruri.
În plus, a oprit plăţile pentru familia mea. Niciuna dintre familiile
fetelor nu mai primeşte bani, aşa că presupun că a părut aiurea
oricum.
— Îmi pare rău, a spus el.
A privit oraşul. Pentru un timp, felul în care cămaşa i se lipea de
piept mi-a distras atenţia.
— America, nu cred că am cum să îndrept situaţia.
— Nu trebuie să o faci. Am vrut doar să ştii ce se întâmplă. Şi că
mă descurc.
— Eşti prea dură pentru el. Nu te înţelege.
Şi-a întins mâna după a mea, iar eu i-am dat-o nestingherită.
Am încercat să mă gândesc la orice altceva mi-aş fi dorit să ştiu,
dar, în mare parte, avea legătură cu celelalte fete şi nu voiam să-l
necăjesc cu asta. Acum, eram sigură că puteam să ghicesc adevărul
şi, dacă mă înşelam, nu voiam să stric momentul.
Maxon s-a uitat la încheietura mea.
— Vrei să… M-a privit, nesigur de întrebarea pe care voia să mi-o
adreseze. Vrei să dansezi?
Am dat din cap că da.
— Dar nu mă pricep deloc.
— Vom dansa lent.
Maxon m-a tras lângă el, punându-şi o mână pe talia mea. Eu i-am
dat o mână şi, cu cealaltă, mi-am ridicat rochia udă. Ne-am legănat,
abia mişcându-ne. Mi-am lipit obrazul de pieptul lui Maxon, el şi-a
sprijinit bărbia în creştetul meu şi ne-am învârtit pe muzica ploii.
Când m-a strâns un pic mai tare, am simţit că toate lucrurile rele
fuseseră şterse şi că Maxon şi cu mine eram mai apropiaţi ca
niciodată. Eram prieteni care îşi dădeau seama că nu voiau să fie
despărţiţi. În multe privinţe, eram firi opuse, dar în acelaşi timp
semănăm foarte mult unul cu celălalt. Nu puteam să pun relaţia
noastră pe seama destinului, dar părea mai importantă decât orice
611
altceva.
Mi-am înălţat faţa spre Maxon, i-am atins obrazul cu o mână şi
l-am tras spre mine, pentru un sărut. Buzele lui, ude, le-au întâlnit pe
ale mele ca o adiere caldă. Am simţit cum mi-a cuprins spatele cu
ambele mâini şi cum m-a ţinut lângă el ca şi cum, altfel, s-ar fi
prăbuşit. În timp ce ploaia lovea acoperişul, întreaga lume tăcea. Mi
se părea că nu mă săturam de el, că atingerile sau spaţiul sau timpul
nu erau de ajuns.
După toate acele luni în care încercasem să îmi împac dorinţele şi
speranţele, acum mi-am dat seama – în acest moment creat de
Maxon doar pentru noi – că nu avea să aibă sens niciodată. Nu
puteam decât să merg mai departe şi să sper că, de fiecare dată când
ne-am fi îndepărtat, aveam să găsim cumva o cale de a ne regăsi.
Şi trebuia să o facem. Pentru că… pentru că…
Pe cât de mult am aşteptat acest moment, pe atât de repede s-a
scurs.
Îl iubeam pe Maxon. Pentru prima dată, eram sigură de asta. Nu
respingeam sentimentul, nu mă agăţam de Aspen şi de toate
întrebările ipotetice care îl însoţeau. Nu cedam dovezilor de
afecţiune ale lui Maxon, pregătită să-l abandonez în caz că m-ar fi
dezamăgit. Pur şi simplu, acceptam sentimentul.
Îl iubeam.
Nu ştiu ce mă făcea să fiu atât de sigură, dar atunci ştiam, la fel
cum eram sigură de numele meu sau de culoarea cerului sau de
orice lucru scris într-o carte.
Oare simţea şi el asta?
Maxon s-a desprins de mine şi m-a privit.
— Eşti atât de drăguţă când eşti ciufulită şi udă.
Am râs nervos.
— Îţi mulţumesc. Pentru asta şi pentru ploaie şi pentru faptul că
nu renunţi.
Şi-a trecut degetele peste obrazul meu, peste nas şi bărbie.
— Meriţi. Nu cred că înţelegi. Pentru mine, meriţi.
612
 Îmi simţeam inima pe cale să explodeze şi-mi doream ca totul să
se termine azi. Lumea mea căpătase un nou sens şi mi se părea că
singura cale prin care puteam să rezist ameţelii pe care mi-o provoca
era ca relaţia noastră să devină, în sfârşit, reală. Acum, eram sigură
că aşa avea să fie. Trebuia să se întâmple. În curând.
Maxon m-a sărutat pe vârful nasului.
— Hai să mergem să ne uscăm şi să vedem un film.
— Sună bine.
Mi-am ascuns cu grijă dragostea pentru Maxon undeva în
adâncul inimii, un pic înfricoşată de acest sentiment. În cele din
urmă, avea să fie împărtăşită, dar, pentru moment, era secretul meu.
Am încercat să-mi storc rochia sub bolta scundă în care se afla
uşa, dar în zadar. În drum spre camera mea, aveam să las o mică
dâră de apă.
— Votez pentru o comedie, am spus când am coborât scările, în
urma lui Maxon.
— Eu votez pentru un film de acţiune.
— Ei bine, tocmai ai spus că merit, deci cred că voi câştiga.
Maxon a râs.
— Ai punctat bine.
A chicotit din nou când a împins panoul care ne conducea înapoi
în salon, doar ca să încremenească în loc o secundă mai târziu.
Am privit pe furiş peste umărul lui şi l-am văzut pe regele
Clarkson, care stătea acolo, părând la fel de nervos ca întotdeauna.
— Presupun că a fost ideea ta, i-a spus lui Maxon.
— Da.
— Ai idee la ce pericol te-ai expus? a vrut el să ştie.
— Tată, nu mă aşteaptă niciun rebel pe acoperiş, a contracarat
Maxon, încercând să pară raţional, dar arătând un pic ridicol în
hainele-i care picurau.
— Maxon, nu-i nevoie decât de un singur glonţ bine ţintit. A lăsat
cuvintele să plutească în aer. Ştii că din cauză că am trimis paznici să
supravegheze casele Elitelor, nu mai suntem apăraţi ca înainte. Şi
613
mulţi dintre cei pe care i-am trimis au dispărut fără urmă. Suntem
vulnerabili. Mi-a aruncat o privire duşmănoasă, peste umărul fiului
său. Şi de ce, când se întâmplă ceva zilele astea, ea e întotdeauna
implicată?
Am rămas pe loc, tăcuţi, ştiind că, oricum, nu aveam ce să
spunem.
— Du-te şi schimbă-ţi hainele, a ordonat regele. Avem de lucru.
— Dar eu…
O singură privire a tatălui său i-a transmis lui Maxon că planurile
pe care le făcuse pentru acea zi nu mai erau valabile.
— Bine, a zis el, dându-se bătut.
Regele Clarkson l-a luat de braţ pe Maxon şi l-a împins,
lăsându-mă în urmă. Peste umăr, Maxon a şoptit îmi pare rău, iar eu
i-am zâmbit uşor.
Nu mă temeam de rege. Nici de rebeli. Ştiam cât de mult însemna
Maxon pentru mine şi eram sigură că, într-un fel sau altul, totul avea
să se rezolve.

614
 Capitolul 11

După ce am îndurat rânjetul tăcut al lui Mary când m-a făcut să

mă retrag, m-am dus în Salonul Doamnelor, fericită că încă ploua.
Acum, ploaia avea să însemne mereu ceva special pentru mine.
Dar în vreme ce Maxon şi cu mine puteam să evadăm pentru
puţin timp, de îndată ce ieşeam din lumea noastră, tensiunea
ultimatumului pe care rebelii îl dăduseră Elitei era incredibilă. Toate
fetele erau distrase şi neliniştite.
Celeste, tăcută, îşi dădea unghiile cu ojă la o masă din apropiere,
iar eu vedem cum mâna îi tremura uşor din când în când. Am
urmărit-o cum şi-a reparat greşelile şi cum a încercat să continue.
Elise ţinea în mâini o carte, dar se uita pe fereastră, pierdută în ploaia
torenţială. Niciuna dintre noi nu prea reuşea să ducă la bun sfârşit
nici cele mai neînsemnate activităţi.
— Cum crezi că-i situaţia acolo? m-a întrebat Kriss, cu mâna
deasupra pernuţei pe care o broda.
— Nu ştiu, am răspuns încet. Nu mi se pare că au ameninţat
degeaba că vor pune la cale ceva important.
Pe o foaie cu portative, scriam cu creionul o melodie pe care o
aveam în minte. Nu mai scrisesem nimic original de aproape şase
luni. Nu prea avea sens. La petreceri, oamenii preferau clasicii.
— Crezi că ne ascund numărul morţilor? s-a întrebat ea.
— Este posibil. Dacă noi plecăm, ei câştigă.
Kriss a făcut o altă cusătură.
— Eu am de gând să rămân, indiferent de situaţie.
Ceva din felul în care a spus-o m-a făcut să cred că vorbele îmi
erau adresate, în mod expres. De parcă trebuia să ştiu că nu renunţa

615
la Maxon.
— Şi eu, am promis.

În mare parte, a doua zi a fost la fel, cu toate că, până atunci, nu

mai fusesem niciodată dezamăgită să văd soarele strălucind. Grija ne
apăsa atât de mult, încât cu greu puteam sta liniştite. Îmi doream
nespus de mult să alerg, să-mi canalizez energia spre ceva.
După masa de prânz, ne-am întors descumpănite în Salonul
Doamnelor. Elise citea, în timp ce eu eram ocupată cu partitura mea,
dar Kriss şi Celeste lipseau. Peste vreo zece minute, Kriss a intrat cu
braţele pline. S-a aşezat cu hârtie de desen şi cu un set de creioane
colorate.
— La ce lucrezi? am întrebat.
A ridicat din umeri.
— La orice mă ţine ocupată.
A stat multă vreme cu un creion roşu în mână, şovăind deasupra
hârtiei.
— Nu ştiu ce să fac, a spus ea în cele din urmă. Ştiu că oamenii
sunt în pericol, dar îl iubesc. Nu vreau să plec.
— Regele nu va lăsa pe nimeni să moară, a liniştit-o Elise.
— Dar oamenii au murit deja. Kriss nu voia să dovedească ceva,
era doar îngrijorată. Trebuie să mă gândesc la altceva, a spus.
— Pun pariu că Silvia ar avea ce să ne dea de lucru, i-am oferit eu
o soluţie.
Kriss a scos un chicotit.
— Nu sunt chiar atât de disperată. A atins hârtia cu vârful
creionului şi a trasat o curbă lină de-a lungul paginii. Totul va fi
bine. Sunt sigură de asta.
M-am frecat la ochi, uitându-mă la muzica mea. Trebuia să
schimb lucrurile.
— Dau o fugă până la una dintre biblioteci. Mă întorc imediat.
Elise şi Kriss au încuviinţat amândouă din cap, concentrate la ceea
ce făceau, iar eu m-am ridicat să plec.
616
 Am mers agale pe coridor către una dintre camerele din capătul
îndepărtat al etajului. Pe acele rafturi, erau câteva cărţi pe care voiam
să le citesc. Uşa salonului s-a deschis în linişte, iar eu mi-am dat
seama că nu eram singură. Cineva plângea.
Am căutat sursa şi am găsit-o pe Celeste, care îşi ţinea genunchii
la piept, cocoţată pe un pervaz lat. M-am simţit imediat stânjenită.
Celeste nu plângea. Până acum, nici măcar nu fusesem sigură că era
în stare să o facă.
Am vrut să plec, dar, când şi-a şters ochii, m-a zărit.
— Îhh! a scâncit ea. Ce vrei?
— Nimic. Îmi pare rău. Căutam o carte.
— Ei bine, ia-o şi pleacă. Oricum obţii tot ce vrei.
Am rămas încremenită pentru o clipă, derutată de cuvintele astea.
A oftat şi s-a ridicat de pe locul ei. Apucând una dintre numeroasele
ei reviste, mi-a aruncat-o, iar eu am prins-o cu stângăcie.
— Convinge-te singură. Micul tău discurs de la Actualităţi te-a
împins în vârf. Oamenii te iubesc.
Vocea ei era furioasă, acuzatoare. Ca şi când asta aş fi plănuit de la
bun început.
Am întors revista şi am găsit o jumătate de pagină plină cu
fotografiile celor patru fete rămase, lângă care se afla un grafic.
Deasupra imaginii, un titlu elegant scris întreba TU cine vrei să fie
Regină? Lângă chipul meu era o linie lungă, care indica faptul că
treizeci şi nouă la sută dintre oameni mă susţineau. Nu era un
procent la fel de ridicat pe cât mă gândeam eu că trebuia să fie
pentru oricine ar fi câştigat, dar era mai mare decât al celorlalte!
Citatele din acele statistici mărgineau graficul şi spuneau că
Celeste era, în mod sigur, magnifică, deşi era a treia. Elise, scria
acolo, era atât de stăpână pe sine, dar şi ea era susţinută doar de opt
la sută din populaţie. Lângă poza mea, erau păreri care mă făceau să
vreau să plâng.
„Lady America e întocmai ca regina. E o luptătoare. Nu doar că o
vrem; avem nevoie de ea!”
617
 Am fixat cuvintele cu privirea.
— E… adevărat?
Celeste mi-a smuls revista din mână.
— Sigur că este. Aşa că dă-i bătaie, căsătoreşte-te cu el sau fă ce
vrei. Fii prinţesă. Toţi vor fi încântaţi. Micuţa şi trista Cinci primeşte
o coroană.
S-a îndepărtat, dar nefericirea ei îmi strica cele mai incredibile
veşti pe care le primisem pe parcursul întregii Alegeri.
— Ştii, nici măcar nu înţeleg de ce contează atât de mult asta
pentru tine. Vreun Doi foarte norocos se va însura oricum cu tine. Şi
tu tot vei fi faimoasă după ce totul se va sfârşi, am acuzat-o.
— Faimoasă ca o fostă, America.
— Pentru numele lui Dumnezeu, eşti un model! am strigat. Ai de
toate.
— Dar pentru cât timp? a ripostat. Apoi, mai liniştită: Pentru cât
timp?
— Ce vrei să spui? am întrebat eu, cu o voce mai blândă. Celeste,
eşti frumoasă. Eşti o Doi pentru tot restul vieţii tale.
A scuturat din cap înainte chiar să termin de vorbit.
— Crezi că eşti singura care se simte îngrădită de casta în care se
află? Da, sunt model. Dar nu ştiu să cânt. Nu am calităţi de actriţă.
Aşa că, atunci când faţa mea nu va mai fi destul de frumoasă, mă vor
uita cu totul. Mai am la dispoziţie cinci ani poate sau, dacă sunt
norocoasă, zece. M-a privit fix: Tu ai dus o viaţă retrasă. Uneori, văd
că îţi lipseşte asta. Ei bine, eu mi-am petrecut-o în lumina
reflectoarelor. Poate că pentru tine e o frică prostească, dar pentru
mine e reală: nu vreau să o pierd.
— De fapt, are sens.
— Da?
S-a şters sub ochi, uitându-se pe fereastră.
M-am dus lângă ea.
— Da. Dar, Celeste, măcar ţi-a plăcut vreodată de el?
Ea şi-a înclinat capul într-o parte, gândindu-se.
618
 — Este drăguţ. Şi sărută foarte bine, a adăugat cu un zâmbet.
Am rânjit şi eu.
— Ştiu.
— Ştiu că ştii. Când am aflat cât de departe aţi ajuns, planul meu a
avut de suferit serios. Credeam că-mi mânca din palmă, că-l făceam
să viseze la mai mult.
— Nu aşa ajungi la inima cuiva.
— Nu aveam nevoie de inima lui, a mărturisit. Pur şi simplu,
voiam ca el să mă dorească suficient de mult încât să mă păstreze.
Bine, nu e iubire. Faima îmi trebuie mai mult decât iubirea.
Pentru prima dată, nu era inamica mea. Acum înţelegeam asta.
Da, uneltea când venea vorba de competiţie, dar o făcea doar din
disperare. Pur şi simplu simţea că trebuia să ne intimideze ca să
renunţăm la ceva ce ne doream majoritatea dintre noi, dar de care ea
simţea că avea nevoie.
— În primul rând, chiar ai nevoie de iubire. Toată lumea are. Şi
este în regulă să îţi doreşti şi asta, odată cu faima.
Şi-a dat ochii peste cap, dar nu m-a întrerupt.
— În al doilea rând, Celeste Newsome pe care o cunosc eu nu are
nevoie de un bărbat pentru a deveni celebră.
La auzul acestor vorbe, a râs zgomotos.
— Am fost un pic răutăcioasă, a spus ea, mai mult veselă decât
ruşinată.
— Mi-ai rupt rochia!
— Ei bine, la momentul respectiv mi-a trebuit!
Şi, dintr-odată, totul era amuzant. Toate certurile, feţele
periculoase, micile trucuri – păreau o glumă foarte lungă. Am rămas
acolo un minut şi am râs de ultimele câteva luni, iar eu m-am trezit
că voiam să am grijă de ea, aşa cum avusesem de Marlee.
Surprinzător, râsul ei s-a stins repede şi mi-a vorbit uitându-se în
altă parte.
— America, am făcut atât de multe lucruri. Lucruri ruşinoase,
oribile. În parte, le-am făcut pentru că nu am reacţionat bine la
619
stresul la care suntem supuse, dar mai ales pentru că eram pregătită
să fac orice ca să obţin coroana aia, ca să ajung la Maxon.
Am fost un pic şocată când mi-am privit mâna care se întindea să
o mângâie pe umăr.
— Sincer, am început eu, nu cred că ai nevoie de Maxon ca să obţii
tot ce vrei de la viaţă. Eşti hotărâtă, ai talent şi, probabil, cel mai
important, poţi să faci asta. Jumătate din ţară ar da orice ca să aibă ce
ai tu.
— Ştiu, a spus ea. Nu-i vorba că nu conştientizez cât de norocoasă
sunt. Doar că îmi e greu să accept posibilitatea de… nu ştiu, de a fi
neînsemnată.
— Atunci, nu o accepta.
A clătinat din cap.
— Nu am avut nicio şansă, nu-i aşa? Despre tine a fost vorba în tot
acest timp.
— Nu numai despre mine, am recunoscut. Kriss. Şi ea e în vârf.
— Vrei să-i rup un picior? Aş putea s-o fac. A chicotit ca pentru
sine. Glumesc, a adăugat.
— Vrei să te întorci cu mine? Zilele trec destul de greu acum, iar
tu poţi să mai înveseleşti situaţia.
— Nu acum. Nu vreau ca celelalte să ştie că am plâns.
M-a privit rugătoare.
— Nu voi spune nimănui, promit.
— Mulţumesc.
A urmat o pauză tensionată, ca şi când una din noi ar fi trebuit să
spună mai multe. Acest moment în care, în cele din urmă, am văzut
cum era Celeste cu adevărat, mi s-a părut semnificativ. Nu eram
sigură dacă aş fi putut, într-adevăr, să-i iert tot ce-mi făcuse, dar cel
puţin acum înţelegeam. Nu mai aveam nimic de zis, aşa că i-am
făcut cu mâna şi am plecat.
Doar după ce am închis uşa, mi-am dat seama că uitasem să iau o
carte. Şi apoi m-am gândit la graficul lucios, cu faţa mea zâmbitoare,
şi la numărul uriaş care o însoţea. Trebuia să mă trag de ureche la
620
cină. Era necesar ca Maxon să ştie asta. Speram că poate dacă ar fi
ştiut care era părerea oamenilor despre mine, şi-ar fi arătat un pic
mai mult sentimentele.
Când am ajuns în dreptul colţului care dădea spre Salonul
Doamnelor, o figură familiară mi-a adus aminte că aveam planuri şi
mai mari la care să mă gândesc acum. Îi spusesem lui Maxon că
urma să găsesc o cale să ajungem la August, şi eram sigură că
singura noastră şansă se îndrepta acum către mine.
Aspen mergea pe coridor, părând mai mare şi mai înalt decât
ultima dată când îl văzusem.
M-am uitat în jur, să verific dacă eram singuri. Pe hol, chiar în
spatele lui, erau nişte paznici, dar nu ne auzeau.
— Hei, i-am spus şi i-am făcut semn să se apropie. Mi-am muşcat
buza, sperând că Aspen avea să fie la fel de capabil pe cât îl credeam
eu. Am nevoie de ajutorul tău.
Fără să clipească, mi-a răspuns:
— Desigur.

621
 Capitolul 12

Aveam dreptate. Aspen memorase fiecare colţ al palatului şi ştia

exact cum să ne scoată afară.
— Eşti sigură că vrei să faci asta? m-a întrebat Maxon în seara
următoare, când ne îmbrăcam în camera mea.
— Trebuie să ştim ce se întâmplă. Vom fi în siguranţă,
fără-ndoială, l-am asigurat.
Vorbeam prin uşa întredeschisă de la baie, în vreme ce îşi scotea
costumul şi se îmbrăca în hainele din denim şi bumbac pe care le-ar
fi purtat un Şase. Hainele lui Aspen aveau să-i fie un pic mari lui
Maxon, dar mergeau. Din fericire, Aspen găsise un paznic mai
mărunt de la care să împrumute haine pentru mine, dar chiar şi aşa a
trebuit să îndoi tivul pantalonilor de câteva ori, ca să-mi văd
picioarele.
— Pari să ai multă încredere în paznicul ăsta, a comentat Maxon,
iar eu nu mi-am dat seama pe ce ton mi-a vorbit.
Poate că era neliniştit.
— Slujnicele mele spun că e unul dintre cei mai buni pe care îi ai.
Iar atunci când au venit sudiştii, m-a dus în sala de refugiu, când
toată lumea întârzia. Pare mereu gata de acţiune, chiar şi pe timp de
pace. Am o presimţire bună în ceea ce-l priveşte. Ai încredere în
mine.
Când a continuat să vorbească, am auzit foşnetul hainelor.
— De unde ai ştiut că putea să ne scoată din palat?
— Nu am ştiut. L-am întrebat.
— Şi el ţi-a spus, pur şi simplu? a răspuns Maxon, uimit.
— Ei bine, i-am zis că tu voiai să afli, desigur.

622
 A scos un sunet asemănător unui oftat.
— Tot nu cred că ar trebui să vii şi tu.
— Vin, Maxon. Ai terminat?
— Da. Trebuie să mă încalţ.
Am deschis uşa şi, după ce m-a măsurat rapid din cap până-n
picioare, Maxon a început să râdă.
— Îmi pare rău. Sunt obişnuit să te văd în rochii.
— Şi tu arăţi un pic altfel când nu porţi costum.
Chiar aşa era, dar într-un mod care nu era nici pe departe comic.
Cu toate că hainele lui Aspen erau prea mari, Maxon arăta bine
îmbrăcat în denimul vechi şi simplu. Cămaşa avea mâneci scurte, iar
eu am tras cu ochiul la acele braţe puternice, pe care le văzusem doar
o singură dată, în sala de refugiu.
— Pantalonii ăştia sunt mult prea grei. De ce îţi plac blugii atât de
mult? m-a întrebat el, amintindu-şi de cererea mea din prima zi în
care am ajuns la palat.
Am ridicat din umeri.
— Îmi plac, pur şi simplu.
Mi-a zâmbit şi a clătinat uşor din cap. S-a îndreptat spre şifonierul
meu, fără să mă întrebe dacă era în regulă să-l deschidă.
— Avem nevoie de ceva ca să nu-ţi pice pantalonii, altfel vom
avea parte de o seară foarte scandaloasă. Ei bine, mai scandaloasă
decât este deja.
Maxon a scos o eşarfă de un roşu închis, s-a întors la mine şi a
strecurat-o prin găicile pentru curea.
Nu ştiu de ce, dar gestul mi s-a părut important. Inima îmi bătea
cu putere şi, preţ de un minut, m-am întrebat dacă el o auzea cum
striga cât de mult îl iubeam. Dacă a auzit-o, a ignorat-o în favoarea a
ceea ce făcea.
— Ascultă, a spus el, înnodând uşor eşarfa, e foarte periculos ce
facem noi. Dacă se întâmplă ceva, vreau să fugi. Nici măcar să nu
încerci să te întorci la palat. Găseşte o familie care să te ascundă peste
noapte.
623
 Maxon a făcut un pas înapoi şi s-a uitat în ochii mei, îngrijorat.
Mi-am lăsat capul pe o parte.
— Să rog o familie să mă ascundă acum e o chestiune aproape la
fel de periculoasă ca înfruntarea rebelilor. Oamenii ar putea să se
supere din cauză că noi, fetele, nu părăsim competiţia.
— Dacă informaţiile din articolul pe care ţi l-a arătat Celeste sunt
corecte, atunci oamenii ar putea fi mândri de tine.
Voiam să-i spun lui Maxon că nu eram de acord, dar o bătaie la
uşă ne-a întrerupt. S-a dus să o deschidă, iar Aspen şi un al doilea
paznic au intrat rapid în camera mea slab luminată.
— Înălţimea Voastră, a spus Aspen cu o mică plecăciune. Lady
America m-a informat că aveţi nevoie să ieşiţi din palat.
Maxon a oftat adânc.
— Da. Şi am auzit că tu eşti omul care poate să mă ajute. Ofiţer…
– a căutat cu privirea insigna lui Aspen – Leger.
Aspen a dat din cap.
— De fapt, nu e foarte complicat. Păstrarea secretului ar putea fi o
problemă mai mare decât părăsirea palatului.
— Cum aşa?
— Păi, trebuie să presupun că există un motiv pentru care vreţi să
faceţi asta noaptea, fără ştirea regelui. Dacă suntem întrebaţi în mod
expres, a spus Aspen, uitându-se la celălalt paznic, nu cred că îl
putem minţi.
— Iar eu nu v-aş cere să minţiţi. Sper să-i pot dezvălui asta tatălui
meu destul de curând, dar, în seara asta, discreţia este absolut
necesară.
— Nu ar trebui să fie o problemă. Aspen a ezitat. Nu cred că
domnişoara ar trebui să vă însoţească.
Ca şi când ar fi câştigat disputa, Maxon s-a uitat la mine cu o faţă
pe care se citea Ţi-am spus eu!
Mi-am menţinut poziţia cât am putut.
— Nu am de gând să stau aici degeaba. Rebelii m-au mai urmărit
o dată, şi nu am păţit nimic.
624
 — Dar nu erau sudişti, a contracarat Maxon.
— Vin cu tine, am spus. Şi pierdem timpul.
— Să ne-nţelegem, nimeni nu e de acord cu tine.
— Să ne-nţelegem, nu-mi pasă.
Oftând, Maxon şi-a tras căciula tricotată.
— Aşadar, ce trebuie să facem?
— Planul este destul de simplu, a spus Aspen hotărât. De două ori
pe săptămână, un camion e trimis după alimente. Uneori, cei care
lucrează în bucătărie rămân fără ceea ce le trebuie pentru săptămâna
în curs, deci camionul pleacă iar, să aducă ce lipseşte. De obicei,
merg cei de la bucătărie, împreună cu câţiva paznici.
— Şi nimeni nu va bănui nimic? am întrebat.
Aspen a scuturat din cap.
— De obicei, aceste drumuri se fac noaptea. Dacă bucătarul spune
că avem nevoie de mai multe ouă pentru micul dejun, ei bine, ar fi
bine să plecăm înainte de răsăritul soarelui.
Maxon s-a repezit la pantalonii de la costum şi a scotocit prin
buzunare.
— Am reuşit să-i trimit un bilet lui August. Mi-a spus că ar trebui
să ne întâlnim cu el la adresa asta.
Maxon i-a dat hârtia lui Aspen, care i-a înmânat-o celuilalt paznic.
— Ştii unde este? a întrebat Aspen.
Paznicul – un tânăr negricios pe care a cărui insignă am reuşit, în
cele din urmă, să citesc AVERY – a dat aprobator din cap.
— Nu e cea mai bună zonă a oraşului, dar e destul de aproape de
zona de depozitare a alimentelor, încât nu ar trebui să trezim nicio
suspiciune.
— În regulă, a spus Aspen. S-a uitat la mine. Strânge-ţi părul sub
căciulă.
Mi-am apucat părul şi l-am răsucit în sus, în speranţa că avea să
încapă sub căciula tricotată de care îmi făcuse rost Aspen. Am
împins în sus ultimele şuviţe şi m-am uitat la Maxon.
— Ei bine?
625
 S-a înecat într-un hohot de râs.
— E minunat.
I-am dat un pumn în braţ, în joacă, înainte de a mă conforma
următoarelor instrucţiuni ale lui Aspen.
Am observat că îl durea să mă vadă atât de neprotocolară cu
Maxon. Şi poate că era vorba de mai mult decât atât. Vreme de doi
ani, ne ascunseserăm într-o căsuţă în copac, dar iată-mă acum
rătăcind pe străzi, după ora de stingere, alături de bărbatul pe care
rebelii sudişti voiau, mai mult decât pe oricine altcineva, să-l vadă
mort.
Momentul ăsta era o lovitură dureroasă pentru tot ce fusese între
noi. Şi chiar dacă nu eram îndrăgostită de Aspen, el încă mai era
important pentru mine, iar eu nu voiam să-l fac să sufere.
Dar înainte ca Maxon să observe măcar, Aspen şi-a înălţat
privirea.
— Urmaţi-ne.
Strecurându-se pe hol, Aspen şi ofiţerul Avery ne-au condus în
jos pe scara care conducea spre imensa sală de refugiu, rezervată
pentru familia regală. În loc să ne îndreptăm spre uşile mari de oţel,
am traversat rapid palatul, apoi am urcat pe o altă scară în spirală.
Am presupus că aveam să ajungem la etaj, dar am ieşit în bucătărie.
Valul de căldură şi mirosul dulce al pâinii care creştea m-au lovit
imediat. Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit ca acasă. Mă
aşteptam la ceva auster, profesional, ca brutăriile mari din Carolina,
în capătul frumos al oraşului. Dar aici erau mese de lemn uriaşe pe
care erau întinse legumele care urmau să fie pregătite. Prin câteva
locuri erau lăsate nişte bilete, care aminteau ce trebuia făcut oricui
era de serviciu. Una peste alta, bucătăria părea confortabilă, în ciuda
faptului că era atât de mare.
— Nu vă ridicaţi capetele, ne-a şoptit ofiţerul Avery mie şi lui
Maxon.
Studiam podeaua, când Aspen a strigat:
— Delilah?
626
 — Stai puţin, scumpule! i-a strigat cineva înapoi.
În vocea-i puternică se distingea uşoara tărăgănare a unui accent
sudist, pe care-l auzeam uneori în Carolina. De după colţ s-au auzit
nişte paşi greoi, dar am evitat să mă uit în sus ca să văd faţa femeii.
— Leger, drăguţule, ce mai faci?
— Bine. Tocmai am auzit că trebuie să ridicăm o livrare şi mă
întrebam dacă ai o listă pentru mine.
— Livrare? Nu din câte ştiu eu.
— Ciudat. Eram sigur de asta.
— Ai putea să te duci, a spus fără vreo urmă de îngrijorare sau de
suspiciune în glas. Nu vreau să ratăm ceva.
— Că bine zici. Nu întârzii prea mult, i-a răspuns Aspen.
L-am auzit cum prinde un set de chei.
— Ne vedem mai târziu, Delilah. Dacă dormi, o să pun cheile pe
cârlig.
— Bine, scumpule. Să vii să mă vezi curând. A trecut prea mult
timp.
— Aşa voi face.
Aspen o pornise deja, iar noi l-am urmat în tăcere. Am zâmbit în
sinea mea. Femeia, Delilah, avea o voce mai gravă, matură. Dar până
şi ei îi plăcea de Aspen.
Am dat colţul şi am urcat pe o rampă lată, către două uşi late.
Aspen a descuiat broasca şi a deschis uşile. Un camion mare şi negru
aştepta în aerul dulce al oraşului Angeles.
— Nu avem de ce să ne ţinem, dar cred că voi doi ar trebui să
intraţi în spate, a spus Avery.
M-am uitat la spaţiul imens în care se transporta marfa. Cel puţin
nu aveam să fim recunoscuţi.
M-am dus în spate, unde Aspen deja deschidea uşile.
— Doamna mea, a spus el şi mi-a oferit mâna, pe care i-am
acceptat-o. Înălţimea Voastră, a adăugat când Maxon a trecut pe
lângă el, refuzând să fie ajutat.
Înăuntru erau câteva lăzi şi nişte rafturi de-a lungul unei laturi,
627
dar, în rest, era o cutie mare şi goală de metal. Maxon a trecut pe
lângă mine, evaluând spaţiul.
— Vino aici, America, a spus el, arătându-mi colţul. Ne vom
sprijini de raft.
— Vom încerca să conducem cu atenţie, a strigat Aspen.
Maxon a încuviinţat din cap. Înainte de a închide uşile, Aspen
ne-a privit solemn.
În beznă, m-am împins în Maxon.
— Ţi-e frică? m-a întrebat.
— Nu.
— Nici mie.
Dar eram destul de sigură că minţeam amândoi.

628
 Capitolul 13

Nu-mi dădeam seama cât timp călătoriserăm, dar eram foarte

conştientă de fiecare mişcare făcută de camionul gigantic. Într-un
efort de a nu ne pierde echilibrul, Maxon îşi rezemase spatele în raft
şi-şi proptise un picior în perete, pe lângă mine, prinzându-mă ca
într-o cuşcă. Dar, chiar şi aşa, tot alunecam pe podeaua de metal la
fiecare curbă.
— Nu-mi place să nu ştiu unde sunt, a spus Maxon, încercând să
ne ferească din nou.
— Ai mai ieşit vreodată în Angeles?
— Doar într-o maşină, a mărturisit.
— E oare ciudat că mă simt mai bine să intru în vizuina unor
rebeli decât atunci când a trebuit să ţin companie femeilor din
familia regală italiană?
Maxon a râs.
— E valabil doar în cazul tău.
Era greu să vorbim peste huruitul motorului şi scârţâitul roţilor,
aşa că o vreme am tăcut. În întuneric, sunetele păreau mai intense. În
încercarea de a mă concentra, am inhalat şi am simţit un vag miros
de cafea. Nu-mi dădeam seama dacă era vreun miros rămas în
camion sau dacă treceam pe lângă un magazin de pe drum. După
ceea ce mi s-a părut a fi un timp foarte îndelungat, Maxon şi-a lipit
buzele de urechea mea.
— Mi-aş dori să fii acasă, în siguranţă, dar mă bucur sincer că eşti
aici.
Am râs pe înfundate. Mă îndoiam că putea să mă audă, dar
probabil că m-a simţit; atât eram de aproape unul de celălalt.

629
 — Totuşi, promite-mi că vei fugi, a adăugat.
Am hotărât că, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva foarte rău,
oricum nu aveam cum să-l ajut pe Maxon.
— Îţi promit.
Am trecut peste un hârtop şi ne-am zdruncinat destul de tare, iar
el m-a ţinut. Am simţit cum nasurile ni se ating în întuneric şi, pe
neaşteptate, mi-am dorit să-l sărut. Cu toate că trecuseră doar trei
zile de la sărutul nostru de pe acoperiş, mi se părea o eternitate. Mă
ţinea aproape de el, iar eu îi simţeam răsuflarea pe piele. Avea să mă
sărute; eram sigură de asta.
Maxon şi-a împins nasul în obrazul meu şi şi-a apropiat buzele de
ale mele. Aşa cum, în întuneric, simţeam mirosul de cafea şi auzeam
fiecare mic scârţâit, lipsa luminii mă făcea să mă concentrez asupra
mirosului curat care plutea în jurul lui Maxon, să-i simt apăsarea
degetelor pe gâtul meu, în sus, spre şuviţele de păr care-mi ieşeau de
sub căciulă.
Cu o secundă înainte ca buzele noastre să se atingă, camionul s-a
oprit brusc, iar noi am fost aruncaţi în faţă. M-am lovit cu capul de
perete şi eram aproape sigură că Maxon m-a muşcat de ureche.
— Au! a exclamat el, iar eu l-am simţit îndreptându-şi poziţia în
întuneric. Te-ai rănit?
— Nu. Părul şi căciula au amortizat, în mare, şocul.
Dacă nu mi-aş fi dorit atât de mult să-l sărut, aş fi râs.
De îndată ce ne-am oprit, am început să ne mişcăm încet în sens
invers. După câteva secunde, camionul s-a clătinat din nou, iar
motorul a fost oprit. Maxon şi-a schimbat poziţia, iar mie mi s-a
părut că s-ar fi ferit ghemuindu-se, cu faţa spre uşă. Când Maxon a
întins în spate o mână ca să mă protejeze, am adoptat o poziţie
similară, pentru orice eventualitate.
Lumina care intra în cabină, de la felinarul stradal, era şocantă, iar
eu am mijit ochii în clipa în care cineva a urcat în partea din spate a
camionului.
— Am ajuns, a spus ofiţerul Avery. Staţi în spatele meu.
630
 Maxon s-a ridicat şi mi-a întins o mână. Mi-a dat drumul ca să
sară din camion, apoi s-a întins ca să mă ajute să cobor şi imediat m-a
luat din nou de mână. Primul lucru pe care l-am observat a fost zidul
mare de cărămidă care ne închidea pe alee şi mirosul înţepător de
ceva în putrefacţie. În faţa noastră, cu o armă în mână, Aspen privea
în jur cu atenţie.
El şi Avery s-au îndreptat spre intrarea din spate a clădirii, iar noi
i-am urmat îndeaproape. Zidurile care ne înconjurau erau înalte şi
îmi aminteau de blocurile de acasă, cu ieşirile lor de incendiu care
şerpuiau pe părţile lor laterale, deşi asta nu părea o zonă locuită.
Aspen a bătut la uşa murdară şi a aşteptat. Uşa s-a crăpat, cu un
lănţişor menit să protejeze pe oricine s-ar fi aflat acolo. Dar, înainte
ca uşa să fie închisă rapid, am văzut ochii lui August. Apoi s-a
deschis larg şi August ne-a invitat înăuntru.
— Grăbiţi-vă, ne-a şoptit el.
Georgia şi un băiat mai mare se aflau în camera întunecată. Mi-am
dat seama că era la fel de neliniştită ca şi noi şi nu m-am putut abţine
să nu traversez grăbită camera ca s-o îmbrăţişez. Nu s-a împotrivit,
iar eu am fost fericită să aflu că-mi făcusem o prietenă neaşteptată.
— Aţi fost urmăriţi? a întrebat ea.
Aspen a scuturat din cap.
— Nu. Dar ar trebui să vă grăbiţi.
Georgia m-a tras lângă o măsuţă, iar Maxon s-a aşezat lângă mine,
cu August şi băiatul mai tânăr lângă el.
— Cât de rău e? a întrebat Maxon. Am senzaţia că tatăl meu îmi
ascunde adevărul.
August a ridicat surprins din umeri.
— Din câte ne dăm seama, cifrele sunt mici. Sudiştii distrug în
modul lor tipic, dar în ceea ce priveşte atacurile asupra celor din Doi,
se pare că e vorba de mai puţin de trei sute de oameni.
Am icnit, surprinsă. Trei sute de oameni? Cum adică era un
număr mic?
— America, având în vedere toate lucrurile, nu-i atât de grav, m-a
631
liniştit Maxon, luându-mă din nou de mână.
— Are dreptate, a spus Georgia, cu un chip prietenos. Ar fi putut
să fie mult mai rău.
— La asta m-aş aştepta din partea lor: să înceapă cu cei bogaţi şi să
continue cu restul. Presupunem că nu va trece prea mult timp până
ce o vor face, a intervenit August. Se pare că atacurile îi vizează încă
doar pe cei din Doi, dar noi suntem atenţi şi vă vom alerta dacă şi
când situaţia se va schimba. Avem aliaţi în fiecare provincie şi toţi
încearcă să supravegheze lucrurile. Dar nu pot face mai multe fără să
se expună, şi toţi ştim ce s-ar întâmpla dacă ar face asta.
Maxon a dat grav din cap. Aveau să moară, desigur.
— Ar trebui să ne dăm bătuţi? a sugerat Maxon.
M-am uitat la el, surprinsă.
— Ai încredere în noi, a spus Georgia. Nu vor fi mai paşnici dacă
cedezi.
— Dar trebuie să mai putem face şi altceva, a insistat Maxon.
— Deja ai făcut ceva destul de important. Mă rog, ea a făcut-o, a
spus August, arătând cu capul în direcţia mea. Din câte ne dăm
seama, dacă pleacă de la câmp, fermierii îşi iau topoarele cu ei,
croitoresele merg pe stradă cu foarfecele în mână, iar pe cei din Doi îi
vezi că umblă cu spray-uri paralizante. Indiferent de castă, toată
lumea pare că a găsit o metodă de a se înarma, pentru orice
eventualitate. Oamenii nu vor să trăiască în frică şi nu o fac.
Ripostează.
Îmi venea să plâng. Poate, pentru prima dată de la începutul
Alegerii, făcusem ceva bine.
Mândru, Maxon mi-a strâns mâna.
— Asta e o consolare, a spus el. Totuşi, nu cred că e suficient.
Am încuviinţat din cap. Eram atât de bucuroasă că oamenii nu se
predau, dar trebuia să existe o modalitate de a pune capăt situaţiei o
dată pentru totdeauna.
August a oftat.
— Ne-am întrebat dacă există vreo modalitate de a-i ataca. Nu au
632
o pregătire de luptă – se reped la oameni, pur şi simplu. Susţinătorii
noştri se tem că vor fi identificaţi, dar ei sunt peste tot. Şi s-ar putea
să fie cea mai bună soluţie pentru un atac-surpriză. Din multe
puncte de vedere, avem deja un fel de armată, dar nu avem arme.
Nu avem cum să-i înfrângem pe sudişti când majoritatea forţelor
noastre luptă cu greble sau cărămizi.
— Vreţi arme?
— N-ar strica.
Maxon s-a gândit la asta.
— Voi puteţi să faceţi nişte lucruri care, pentru noi, de la palat,
sunt pur şi simplu imposibile. Dar nu-mi place ideea de a-mi trimite
oamenii să-i lichideze pe sălbaticii ăştia. În mod sigur, vor muri.
— Este posibil, a recunoscut August.
— În plus, mai există o mică problemă: nu pot să garantez că, în
cele din urmă, nu veţi folosi împotriva mea armele pe care vi le dau.
August a pufnit.
— Nu ştiu cum să te convingem că suntem de partea ta, dar aşa
este. Desfiinţarea castelor a fost tot ce ne-am dorit vreodată şi
suntem pregătiţi să te sprijinim în acest scop. N-am de gând să-ţi fac
rău, Maxon, şi cred că ştii asta.
El şi Maxon s-au privit lung.
— Dacă nu ai fi ştiut, n-ai fi fost aici, acum, a adăugat August.
— Înălţimea Voastră, a spus Aspen. Îmi cer scuze că vă întrerup,
dar unii dintre noi vor să-i vadă plecaţi pe rebelii sudişti la fel de
mult cum vă doriţi dumneavoastră. Mă ofer voluntar să antrenez pe
oricine în ceva mai mult decât lupta corp la corp.
Pieptul mi s-a umflat de mândrie. Acesta era Aspen al meu, care
încerca mereu să rezolve lucrurile.
Maxon a dat din cap spre el, apoi s-a întors din nou către August.
— Va trebui să mă gândesc la asta o vreme. S-ar putea să mă
îngrijesc de antrenamentul vostru, dar nu aş putea să vă ofer arme.
Chiar dacă aş fi sigur de intenţiile tale, nu pot să-mi imaginez ce ar
face tata dacă şi-ar da seama că există o legătură între noi.
633
 Fără să se gândească, Maxon şi-a încordat muşchii spatelui. Mi se
părea că poate făcuse asta de multe ori de când îl cunoscusem, doar
că nu înţelesesem de ce. Chiar şi acum, era extrem de conştient de
secretul lui.
— Corect. De fapt, probabil că ar trebui să plecaţi. Îţi voi da de
ştire de îndată ce vom avea mai multe informaţii, dar, pentru
moment, lucrurile par bune. Ei bine, atât de bune pe cât putem
spera. August i-a dat lui Maxon un bilet. Avem o linie telefonică
terestră. Dacă e ceva urgent, poţi să suni la numărul ăsta. Micah se
ocupă de toate astea.
August a făcut un semn către băiatul care nu scosese niciun sunet
în tot acest timp. Şi-a strâns buzele ca şi când le-ar fi muşcat şi a dat
uşor din cap. Ceva din poziţia lui sugera că era timid şi nerăbdător,
în acelaşi timp.
— Foarte bine. Îl voi folosi cu discreţie. Maxon a băgat hârtia în
buzunar. Vom lua legătura în curând.
S-a ridicat, iar eu l-am urmat, privind-o pe Georgia.
Ea a ocolit masa şi a venit lângă mine.
— Ai grijă la întoarcere. Şi să ştii că şi tu poţi să suni la numărul
ăla.
— Mulţumesc.
Am îmbrăţişat-o rapid şi am ieşit împreună cu Maxon, Aspen şi
ofiţerul Avery.
Înainte ca uşa să fie închisă şi zăvorâtă în urma noastră, le-am
aruncat o ultimă privire prietenilor noştri ciudaţi.
— Plecaţi de lângă camion, a spus Aspen.
Deoarece nici măcar nu ajunseserăm lângă el, m-am întors să văd
ce voia să spună.
Apoi, mi-am dat seama că Aspen nu vorbea cu mine. Câţiva
oameni încercuiau vehiculul. Unul ţinea o cheie fixă, ca şi când ar fi
vrut să încerce să fure cauciucurile. Alţi doi erau în spate, încercând
să deschidă uşile metalice.
— Daţi-ne mâncarea şi vom pleca, a spus unul.
634
 Părea mai tânăr decât ceilalţi, poate că era de-o seamă cu Aspen.
Glasul îi era rece şi disperat.
La palat, nu observasem că pe partea laterală a camionului în care
săream era o emblemă uriaşă a Illéei. În timp ce stăteam acolo şi mă
uitam la micul grup de oameni traşi la faţă, lucrul ăsta mi s-a părut o
neglijenţă incredibil de prostească. Şi, deşi Maxon şi cu mine nu
purtam propriile noastre haine, asta nu prea avea să ne ajute dacă
vreunul dintre ei s-ar fi apropiat prea mult. Mi-am dorit să fi avut o
armă, chiar dacă nu aş fi ştiut ce să fac cu ea.
— Nu avem mâncare, a spus Aspen calm. Şi chiar dacă am fi avut,
nu aţi fi fost îndreptăţiţi să o luaţi.
— Cât de bine îşi antrenează marionetele, a remarcat un alt
bărbat.
Când ne-a privit amuzat, am văzut că îi lipseau câţiva dinţi.
— Ce-ai fost înainte să te transforme într-un om de paie?
— Îndepărtați-vă de camion, a ordonat Aspen.
— E imposibil să fi fost un Doi sau un Trei; ţi-ai fi cumpărat
scăparea. Aşa că, hai, omuleţule, ce-ai fost? l-a tachinat bărbatul fără
dinţi, apropiindu-se.
— Îndepărtați-vă.
Aspen a întins o mână în faţă, iar pe cealaltă şi-a coborât-o spre
şold.
Bărbatul s-a oprit, clătinând din cap.
— Băiete, nu ştii cu cine te pui.
— Stai! a zis cineva. E ea. Asta-i una dintre fete.
Am întors capul către voce, dându-mă de gol.
— Puneţi mâna pe ea! a spus cel tânăr.
Înainte să pot reacţiona, Maxon m-a tras înapoi. Ca prin ceaţă, am
văzut cum Aspen şi ofiţerul Avery şi-au scos armele, în timp ce forţa
braţelor puternice ale lui Maxon m-a răsucit. Mă mişcăm într-o
parte, poticnindu-mă în încercarea de a ţine pasul, în vreme ce
Aspen şi Avery ţineau oamenii la distanţă. Curând, Maxon şi cu
mine ne sprijineam de zidul de cărămidă, prinşi în capcană.
635
 — Nu vreau să vă omor, a spus Aspen. Plecaţi. Acum!
Omul fără dinţi a chicotit cu un aer sumbru, cu mâinile ridicate în
faţa lui, ca şi când nu ar fi vrut să ne facă vreun rău. Cu o mişcare
atât de rapidă încât aproape că nu am văzut-o, s-a aplecat şi şi-a scos
arma. Aspen a tras şi s-au auzit şi alte focuri de armă.
— Vino, America, m-a grăbit Maxon.
Unde să vin? m-am gândit eu, cu inima-mi bătându-mi îngrozită.
M-am uitat la el şi am văzut că-şi împreunase degetele într-un
leagăn pentru piciorul meu. Înţelegând brusc, mi-am pus pantoful în
mâinile lui, iar el m-a împins în sus, în timp ce eu mă ţineam de zid,
ca să am o oarecare stabilitate. Am ajuns sus şi, când m-am târât
peste coama zidului, am simţit ceva ciudat în braţ.
Am ignorat senzaţia când mi-am tras corpul peste margine,
coborându-mă cât de mult posibil, înainte să-mi dau drumul pe
beton. Am căzut pe o parte, sigură că îmi rupsesem şoldul sau
piciorul, dar Maxon mă instruise să fug dacă eram în pericol, aşa că
am fugit.
Nu ştiu de ce am presupus că avea să fie chiar în spatele meu, dar
când am ajuns în capătul străzii şi am văzut că nu e acolo, mi-am dat
seama că nu era nimeni care să-l împingă peste zid. În momentul ăla,
am simţit că braţul începe să-mi ardă. M-am uitat în jos şi, în lumina
slabă a unui felinar, am văzut că dintr-o ruptură din mânecă ieşea
ceva umed.
Fusesem împuşcată.
Fusesem împuşcată?
Erau arme şi eu eram acolo, dar situaţia nu părea reală. Cu toate
acestea, nu puteam să neg durerea arzătoare care, cu fiecare
secundă, se intensifica. Mi-am acoperit rana cu mâna, dar am făcut
mai rău.
M-am uitat în jur. Oraşul era încremenit.
Bineînţeles că era. Trecuse cu mult de ora stingerii. Mă
obişnuisem atât de tare cu palatul, încât uitasem că lumea de afară se
oprea după ora unsprezece.
636
 Dacă ar fi apărut vreun ofiţer, aş fi fost aruncată în închisoare.
Cum puteam să-i explic asta regelui? Cum ai să justifici rana făcută de
un glonţ, America?
Am început să mă mişc, rămânând în umbră. Nu ştiam unde să
mă duc. Nu ştiam dacă era o idee bună să încerc să mă întorc la
palat. Chiar dacă ar fi fost, nu ştiam cum să ajung acolo.
Doamne, arsura. Îmi era greu să gândesc. Am trecut pe lângă o
stradă dosnică şi îngustă, dintre două blocuri cu apartamente. Asta
îmi spunea că nu mă aflam în cea mai bună parte a oraşului. În
general, doar cei din Şase şi Şapte trebuiau să se îngrămădească în
apartamente.
Nu aveam unde să mă duc, aşa că am mers pe aleea slab luminată,
ascunzându-mă în spatele unui grup de tomberoane. Noaptea era
rece, dar fusese o zi caniculară tipică pentru Angeles, iar duhoarea se
ridica din coşurile de metal. Între durere şi miros, am simţit că eram
pe cale să vomit.
Mi-am îndepărtat mâneca dreaptă, încercând să nu irit rana mai
mult decât era necesar. De frică sau din cauza adrenalinei, mâinile
îmi tremurau, iar simplul gest de a-mi îndoi braţul mă făcea să vreau
să ţip. Mi-am muşcat buzele ca să nu scot niciun sunet, dar, chiar şi
aşa, scâncetele mele înăbuşite s-au auzit în noapte.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat o voce slabă.
Mi-am ridicat capul, căutând-o pe cea care vorbise. Doi ochi
străluceau în întunericul adânc al aleii.
— Cine e acolo? am întrebat cu o voce tremurată.
— Nu-ţi fac rău, a spus ea, târându-se afară. Şi eu am o noapte
proastă.
Fata, poate de vreo cincisprezece ani, s-a strecurat din umbre şi a
venit să se uite la braţul meu. Când l-a văzut, şi-a ţinut respiraţia.
— Pare foarte dureros, a spus ea compătimitor.
— Am fost împuşcată, am izbucnit, gata să plâng.
Mă ustura atât de rău.
— Împuşcată?
637
 Am dat din cap.
M-a privit nehotărâtă, ca şi când poate că ar fi trebuit să fugă.
— Nu ştiu cine eşti sau ce ai făcut, dar cu rebelii nu te pui, ai
înţeles?
— Poftim?
— Nu sunt aici de multă vreme, dar ştiu că singurii oameni care
pot să facă rost de arme sunt rebelii. Orice le-ai făcut, să n-o faci din
nou.
În toate dăţile în care ne atacaseră, nu mă gândisem niciodată la
asta. Nimeni, în afară de ofiţeri, nu trebuia să aibă o armă. Doar un
rebel putea să facă rost de una. Până şi August tocmai spusese că
nordicii erau în general neînarmaţi. Mă întrebam dacă în seara asta
avusese o armă la el.
— Cum te cheamă? m-a întrebat fata. Ştiu că eşti fată.
— Mer, am spus eu.
— Eu sunt Paige. Se pare că nu prea te pricepi să fii o Opt. Hainele
tale sunt destul de curate.
Mi-a întors braţul uşor şi s-a uitat la rana care sângera de parcă ar
fi putut să mă ajute cumva, chiar dacă amândouă ştiam că nu avea
cum.
— Cam aşa ceva, am răspuns nehotărâtă.
— Poţi să mori de foame aici dacă eşti singură. Ai unde să te duci?
M-am cutremurat de durere.
— Nu prea.
Ea a dat din cap.
— Eram doar tatăl meu şi cu mine. Eram o Patru. Aveam un
restaurant, dar bunica mea a făcut un fel de regulă prin care, la
moartea lui, tata trebuia să-i lase restaurantul mătuşii mele, nu mie.
Cred că era îngrijorată că mătuşa mea nu avea să rămână cu nimic
sau aşa ceva. Ei bine, mătuşa mea mă urăşte; mereu m-a urât. A
primit restaurantul, dar s-a ales şi cu mine. Asta nu i-a plăcut. La
două săptămâni de la moartea tatei, a început să mă bată. Trebuia să
iau mâncare pe furiş, fiindcă spunea că mă îngrăşam şi nu voia să-mi
638
dea nimic de mâncare. M-am gândit să mă duc acasă la o prietenă,
dar mătuşa mea putea să vină să mă ia, aşa că am plecat. Am luat
nişte bani, dar nu destui. Chiar dacă mi-ar fi ajuns, în a doua noapte
petrecută aici am fost jefuită.
Cât timp vorbea, am studiat-o pe Paige. Sub stratul din ce în ce
mai gros de murdărie, vedeam că se afla o fată de care, cândva,
cineva avusese foarte multă grijă. Acum, încerca să fie dură. Trebuia
să fie. Ce altă opţiune mai avea?
— Chiar săptămâna asta, am găsit un grup de fete. Lucrăm
împreună şi împărţim tot câştigul. Dacă poţi să uiţi ce faci, nu-i atât
de rău. Pe urmă, trebuie să plâng. De-asta mă ascundeam aici. Dacă
celelalte fete te văd că plângi, fac să pară că mătuşa mea a fost o
sfântă. J.J. spune că ele doar încearcă să mă oţelească şi că aş face
bine să devin mai dură cât mai repede, dar încă doare. Oricum, eşti
drăguţă. Ştiu că s-ar bucura să faci parte din grup.
Gândindu-mă la oferta ei, stomacul mi s-a întors pe dos. În ceea ce
păreau a fi câteva săptămâni, ea îşi pierduse familia, casa şi
identitatea.
Şi totuşi, stătea în faţa mea – o fată care fusese urmărită de o
bandă de rebeli, o fată care nu putea fi decât pericol – şi se purta
frumos cu mine.
— Nu putem să-ţi aducem un doctor, dar ar fi ceva care să aline
durerea. Iar ele ar putea să roage un tip pe care-l cunosc să te coasă.
Totuşi, va trebui să lucrezi.
M-am concentrat asupra respiraţiei mele. Cu toate că îmi
distrăgea atenţia, conversaţia nu putea să-mi oprească durerea.
— Nu vorbeşti prea mult, nu-i aşa? a întrebat Paige.
— Nu şi când am fost împuşcată.
Uşurinţa cu care a râs m-a făcut şi pe mine să râd un pic. Pentru o
vreme, Paige s-a aşezat lângă mine, iar eu m-am bucurat că nu sunt
singură.
— Dacă nu vrei să vii cu mine, înţeleg. E periculos şi, într-un fel,
trist.
639
 — Eu… putem să nu vorbim un minut? am întrebat.
— Sigur. Vrei să stau cu tine?
— Te rog.
Şi aşa a făcut. Fără întrebări, a stat lângă mine tăcută ca un
şoarece. Mi se părea că trece o eternitate, cu toate că nu trecuseră nici
măcar douăzeci de minute. Durerea era din ce în ce mai mare, iar eu
eram disperată. Poate că aveam cum să ajung la un doctor. Desigur,
ar fi trebuit să găsesc unul. Palatul urma să-l plătească, dar nu ştiam
cum să dau de Maxon.
Oare Maxon era bine? Dar Aspen?
Erau depăşiţi numeric, dar erau înarmaţi. Dacă rebelii m-au
recunoscut atât de repede, l-au recunoscut şi pe Maxon? Şi, dacă da,
ce aveau să-i facă?
Am rămas nemişcată, încercând să mă conving că nu trebuia să
îmi fac griji. Era tot ce puteam să fac pentru a mă concentra asupra
mea. Dar ce aş fi făcut dacă Aspen ar fi murit? Sau dacă Maxon…
— Sst! am spus, cu toate că Paige nu scosese niciun sunet. Ai auzit
asta?
Ne-am ciulit amândouă urechile spre stradă.
— … Max, a strigat cineva. Ieşi afară, Mer; sunt Max.
Folosirea acestor nume trebuie să fi fost, fără îndoială, ideea lui
Aspen.
Am făcut un efort ca să mă ridic şi m-am îndreptat spre marginea
aleii, urmată îndeaproape de Paige. Am văzut camionul care înainta
pe stradă cu viteza melcului, capete care ieşeau pe geamuri, căutând.
M-am întors.
— Paige, ai vrea să vii cu mine?
— Unde?
— Îţi promit că vei avea un loc de muncă adevărat şi mâncare şi
că nimeni nu te va lovi.
Ochii ei trişti s-au umplut de lacrimi.
— Atunci, nu-mi pasă unde. Merg.
Am apucat-o cu mâna nevătămată, mâneca hainei încă
640
atârnându-mi de braţul rănit. Mergând pe lângă clădiri, am ieşit în
stradă.
— Max! am strigat când ne-am apropiat. Max!
Camionul masiv s-a oprit brusc, iar Maxon, Aspen şi ofiţerul
Avery au venit alergând.
Când l-am văzut pe Maxon cu braţele deschise, i-am dat drumul
mâinii lui Paige. El m-a îmbrăţişat, lovindu-mă peste rană, iar eu am
ţipat.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
— Am fost împuşcată.
Aspen ne-a despărţit şi mi-a apucat braţul, ca să vadă cu ochii lui.
— Ai fi putut să o păţeşti mai rău. Trebuie să te ducem înapoi şi să
găsim o cale să te tratăm. Presupun că nu vrem să-l implicăm pe
doctor, nu-i aşa?
S-a uitat la Maxon.
— Nu vreau ca ea să sufere, a insistat el.
— Înălţimea Voastră, a spus Paige, căzând în genunchi.
Umerii au început să-i tremure, de parcă ar fi plâns.
— Ea e Paige, am spus, fără să-i ofer şi alte informaţii. Hai să
mergem în spate.
Aspen i-a întins o mână lui Paige.
— Eşti în siguranţă, a asigurat-o el.
Cu un braţ, Maxon mi-a cuprins mijlocul şi m-a însoţit până în
partea din spate a camionului.
— Eram sigur că va dura toată noaptea să te găsesc, şi-a făcut el
griji cu voce tare.
— Şi eu. Dar durerea era prea mare ca să ajung prea departe.
Paige m-a ajutat.
— Atunci, vom avea grijă de ea, îţi promit.
Maxon, Paige şi cu mine ne-am târât spre partea din spate a
camionului, iar podeaua de metal era ciudat de liniştitoare în timp ce
ne întorceam cu viteză spre palat.

641
 Capitolul 14

Aspen a fost cel care m-a ridicat în braţe din partea din spate a
camionului şi m-a dus în grabă într-o cămăruţă. În spaţiul mai mic
decât baia mea se aflau două paturi înguste şi un scrin. Pe perete
erau bileţele şi fotografii, ceea ce dădea camerei o oarecare
personalitate; dar, altfel, încăperea era goală, ca să nu mai spun că
era incredibil de înghesuită cu Aspen, ofiţerul Avery, Maxon, Paige
şi cu mine, care ocupam fiecare centimetru liber.
Aspen m-a întins pe un pat cu cea mai mare blândeţe, dar braţul
continua să îmi zvâcnească.
— Ar trebui să-l aducem pe doctor, a spus el.
Dar îmi dădeam seama că se îndoia de propriile-i cuvinte. Să-l
aducă pe doctorul Ashlar însemna fie să spună adevărul absolut, fie
o minciună scandaloasă, şi niciuna din variantele astea nu era de
dorit.
— Nu, i-am cerut eu, cu vocea slăbită. N-am să mor din cauza
asta. Va fi doar o cicatrice urâtă. Trebuie să o curăţăm.
M-am strâmbat.
— Vei avea nevoie de ceva pentru durere, a adăugat Maxon.
— S-ar putea să se infecteze. Aleea aia era foarte murdară, iar eu
am atins-o, a spus Paige, cu un sentiment de vinovăţie.
O arsură ascuţită mi-a străbătut rana, iar eu am şuierat de durere.
— Anne. Aduceţi-o pe Anne.
— Pe cine? a întrebat Maxon.
— Pe slujnica ei, i-a explicat Aspen. Avery, ad-o pe Anne şi o
trusă de prim-ajutor. Va trebui să ne descurcăm. Şi trebuie să facem
ceva şi cu ea, a adăugat, dând din cap spre Paige.

642
 Am văzut cum, în cele din urmă, Maxon şi-a îndreptat privirea
îngrijorată dinspre braţul meu însângerat spre chipul tulburat al lui
Paige.
— Eşti o infractoare? O fugară? a întrebat-o el.
— Nu genul ăla de infractoare. Şi am fugit, dar nimeni nu mă
caută.
Maxon s-a gândit la cuvintele ei.
— Bun venit la bord. Urmează-l pe Avery până la bucătării, jos, şi
spune-i doamnei Woodard că vei lucra cu ea, la ordinul prinţului.
Spune-i să vină imediat în aripa ofiţerilor.
— Woodard. Da, Înălţimea Voastră.
Paige a făcut o reverenţă adâncă şi l-a urmat pe ofiţerul Avery
afară din cameră, lăsându-mă singură cu Maxon şi Aspen. Fusesem
cu amândoi toată noaptea, dar asta era prima dată când eram doar
noi trei. Simţeam cum greutatea secretelor noastre umplea spaţiul
deja strâmt al camerei.
— Cum aţi scăpat? am întrebat.
— August, Georgia şi Micah au auzit focurile de armă şi au venit
în fugă. August nu glumea când a spus că nu ne vor face rău
niciodată. Maxon a făcut o pauză, cu o privire distantă şi tristă, apoi
a adăugat: Micah nu a supravieţuit.
Mi-am întors capul într-o parte. Nu ştiam nimic despre el, dar, în
seara asta, a murit pentru noi. M-am simţit la fel de vinovată ca şi
când eu i-aş fi luat viaţa.
Am dat să-mi şterg o lacrimă, uitând de braţul meu stâng, şi am
scos un ţipăt de durere.
— Linişteşte-te, America, a spus Aspen, uitând să fie protocolar.
— Totul o să fie bine, a promis Maxon.
Am încuviinţat din cap şi mi-am strâns buzele ca să mă abţin să
mai plâng.
Am tăcut cu toţii pentru ceea ce a părut a fi o lungă perioadă de
timp, dar poate că durerea era cea care prelungea minutele.
— E minunat să ai parte de un asemenea devotament, a spus
643
Maxon pe neaşteptate.
La început, am crezut că vorbea din nou despre Micah. Dar Aspen
şi cu mine ne-am uitat la el şi am văzut cum privea lung un punct de
pe peretele din spatele meu.
Am întors capul, fericită să-mi îndrept atenţia asupra unui lucru
care nu era durerea mistuitoare din braţ. Acolo, lângă o imagine
desenată de unul dintre fraţii lui mai mici şi o fotografie a tatălui său
de pe vremea când era cam de-o seamă cu Aspen, era un bilet.

Te voi iubi mereu. Te voi aştepta mereu. Sunt alături de tine,

orice-ar fi.

Scrisul meu era un pic mai dezordonat cu un an în urmă, când

lăsasem biletul lângă fereastra mea ca să-l găsească Aspen, şi era
înconjurat de inimioare caraghioase, pe care acum nu le-aş mai fi
inclus într-o scrisoare de dragoste, dar încă simţeam importanţa
acelor cuvintelor. Era prima dată când le scrisesem, înfricoşată de cât
de intens simţeam lucrurile alea, odată scrise pe hârtie. Mi-am
amintit şi că teama că mama avea să găsească biletul întrecea orice
altă grijă cu privire la enormitatea de a şti, fără nicio îndoială, că îl
iubeam pe Aspen.
Acum, îmi era teamă că Maxon avea să-mi recunoască scrisul.
— Cred că e frumos să ai cui să-i scrii. Eu nu m-am bucurat
niciodată de luxul scrisorilor de dragoste, a spus Maxon, cu un
zâmbet trist. S-a ţinut de cuvânt?
Aspen muta pernele de pe patul celălalt, ca să-mi sprijine capul, şi
evita să se uite la mine sau la Maxon.
— E dificil să scrii, a spus el. Dar ştiu că e alături de mine, orice-ar
fi. Nu mă îndoiesc de asta.
M-am uitat la părul scurt şi întunecat al lui Aspen – singura parte
din el pe care puteam să o văd – şi am simţit o nouă durere. Într-un
fel, avea dreptate. Nu aveam să ne despărţim cu adevărat niciodată.
Dar… cuvintele de pe hârtie? Acea iubire cuprinzătoare, care mă
644
copleşise cândva? Dispăruse.
Aspen încă se mai baza pe asta?
I-am aruncat o privire fugară lui Maxon, iar în tristeţea de pe
chipul său se citea un pic de gelozie. Nu eram surprinsă. Mi-am
amintit că-i spusesem lui Maxon că mai fusesem îndrăgostită;
arătase de parcă ar fi fost înşelat, atât de nesigur în momentul ăla că
avea să se îndrăgostească vreodată.
Eram convinsă că, dacă ar fi ştiut că iubirea despre care-i
vorbisem eu şi dragostea pe care Aspen tocmai o dezvăluise erau
una şi aceeaşi, ar fi fost distrus.
— Să-i scrii curând, l-a sfătuit Maxon. Nu o lăsa să uite.
— De ce durează atât de mult? a mormăit Aspen şi a părăsit
camera, fără a se deranja să ia aminte la cuvintele lui Maxon.
Maxon l-a urmărit cum a plecat şi s-a întors spre mine.
— Mă simt atât de inutil. Nu ştiu cum să te ajut, aşa că m-am
gândit să încerc măcar să-l ajut pe el. În seara asta, ne-a salvat vieţile.
Maxon a clătinat din cap: Se pare că doar l-am supărat.
— Toată lumea e îngrijorată. Te descurci bine, l-am asigurat eu.
A râs exasperat şi apoi s-a aşezat în genunchi lângă pat.
— Zaci acolo cu o rană deschisă în braţ, şi încerci să mă consolezi.
Eşti absurdă.
— Dacă vei hotărî vreodată să-mi scrii o scrisoare de dragoste, eu
aş începe cu asta, am glumit.
A zâmbit.
— Chiar nu pot să fac nimic pentru tine?
— Mă ţii de mână? Nu prea strâns, totuşi.
Maxon m-a luat uşor de mână şi, cu toate că asta nu schimba
nimic, era plăcut să-i simt atingerea.
— Probabil că nu o voi face. Să scriu o scrisoare de dragoste,
vreau să spun. Încerc, pe cât de des posibil, să nu mă fac de ruşine.
— Nu poţi să pui la cale războaie, nu ştii să găteşti şi refuzi să scrii
scrisori de dragoste, l-am tachinat eu.
— Corect. Lista defectelor mele e tot mai lungă.
645
 Şi-a mişcat degetele în mâna mea, iar eu am fost atât de
recunoscătoare că mi-a distras atenţia.
— E în regulă. Voi continua să fac presupuneri în privinţa
sentimentelor tale, din moment ce refuzi să-mi scrii un bilet. Cu un
stilou cu cerneală mov. Cu inimioare pe toate i-urile, în loc de
puncte.
— Exact aşa aş scrie biletul, a spus el, prefăcându-se a fi serios.
Eu am chicotit, dar m-am oprit repede când mişcarea m-a făcut să
simt din nou arsura.
— Totuşi, nu cred că trebuie să faci presupuneri în privinţa
sentimentelor mele.
— Ei bine, am început eu, respirând din ce în ce mai greu, nu e ca
şi cum ţi le-ai exprimat vreodată cu voce tare.
Maxon a dat să obiecteze, dar a tăcut. Privirea i-a fugit spre tavan,
în vreme ce încerca să identifice în povestea noastră momentul în
care îmi spusese că mă iubea.
În sala de refugiu, îmi sugerase asta în toate felurile. Lăsase
sentimentul să îmbrace forma unei mulţimi de gesturi romantice sau
îmi indicase prezenţa lui dansând în jurul cuvintelor… însă
declaraţia propriu-zisă nu fusese rostită. Nu între noi. Mi-aş fi
amintit şi aş fi transformat cuvintele în motivul meu de a nu mă
îndoi niciodată de el, motivul meu de a-i mărturisi ce simţeam şi eu.
— Domniţă? a rostit Anne, vocea ei auzindu-se prin uşă, cu o
clipă înainte de a-i vedea chipul îngrijorat.
Maxon a făcut un pas înapoi şi mi-a dat drumul la mână, ca să-i
facă loc.
Anne s-a uitat cu atenţie la rană şi a pipăit-o cu mare grijă, ca să
vadă cât de gravă era situaţia.
— Veţi avea nevoie să fiţi cusută. Nu sunt sigură că avem ceva
care să vă amorţească în totalitate, a spus ea.
— E în regulă. Fă tot ce poţi, am zis eu.
Mă simţeam mai liniştită cu ea acolo.
A dat din cap.
646
 — Cineva să aducă nişte apă clocotită. Ar trebui să avem
antiseptic în trusă, dar vreau şi nişte apă.
— O aduc eu.
Marlee stătea lângă uşă, foarte îngrijorată.
— Marlee, am scâncit eu, pierzându-mi controlul.
M-am gândit la doamna Woodard. Bineînţeles că Marlee şi Carter
nu puteau trece pe lângă Woodwork când se ascundeau chiar sub
nasul regelui.
— Mă întorc imediat, America. Rezistă.
A plecat în grabă, dar m-am simţit foarte uşurată ştiind că avea să
fie alături de mine.
Anne a absorbit şocul prezenţei lui Marlee din mers, iar eu am
privit-o cum a scos un ac şi aţă din trusa de prim-ajutor. Faptul că ea
îmi cosea aproape toate hainele mă consola. Braţul meu nu ar fi
trebuit să-i facă probleme.
Cu o viteză incredibilă, Marlee s-a întors cu un urcior cu apă
fierbinte, cu un braţ de prosoape şi o sticlă cu un lichid de culoarea
chihlimbarului. A lăsat urciorul şi prosoapele pe scrin şi, venind spre
mine, a scos capacul sticlei.
— Pentru durere.
Mi-a ridicat capul ca să pot bea, iar eu m-am supus. Chestia din
sticlă a fost o nouă arsură şi am tuşit când am înghiţit-o. M-a
îndemnat să mai iau o gură, ceea ce am şi făcut, fără să-mi placă.
— Mă bucur atât de mult că eşti aici, am şoptit.
— Sunt mereu alături de tine, America. Ştii asta. A zâmbit şi,
pentru prima dată de când eram prietene, a părut mai în vârstă decât
mine, atât de calmă şi de sigură. Ce naiba făceai?
M-am strâmbat.
— Părea o idee bună.
M-a privit cu înţelegere.
— America, tu nu ai decât idei proaste. Intenţii măreţe, dar idei
groaznice.
Avea dreptate, bineînţeles, şi până acum ar fi trebuit să ştiu mai
647
bine. Dar faptul că era aici, chiar dacă doar ca să-mi spună cât de
proastă fusesem, făcea totul mai puţin îngrozitor.
— Cât de izolaţi fonic sunt pereţii ăştia? a întrebat Anne.
— Sunt destul de bine izolaţi, a spus Aspen. Nu se aud prea multe
în zona asta îndepărtată din palat.
— Bine, a spus ea. În regulă, toată lumea trebuie să iasă în coridor.
Domnişoară Marlee, voi avea nevoie de ceva spaţiu, dar
dumneavoastră puteţi să rămâneţi.
Marlee a încuviinţat din cap.
— Nu te voi încurca, Anne.
Avery a plecat primul, urmat îndeaproape de Aspen, iar Maxon,
ultimul. Privirea din ochii lui mi-a adus aminte de ziua în care îi
spusesem că nu era prima dată când flămânzeam: trist să afle despre
asta şi distrus că nu avea cum să îndrepte situaţia.
Uşa s-a închis cu un clinchet, iar Anne s-a apucat rapid de treabă.
Aranjase deja toate lucrurile de care avea nevoie şi i-a întins o mână
lui Marlee, ca să-i dea sticla.
— Beţi, mi-a ordonat, ridicându-mi capul.
Eu mi-am adunat curajul. Din cauza tusei, a trebuit să-mi lipesc şi
să-mi dezlipesc buzele de gura sticlei de câteva ori, dar am reuşit să
beau o cantitate suficientă. Sau suficientă pentru Anne.
— Ţineţi asta, mi-a spus şi mi-a dat un prosop mic. Dacă vă doare,
muşcaţi-l.
Am dat din cap.
— Curăţarea rănii va fi mai dureroasă decât cusăturile. Văd
mizerie înăuntru, aşa că va trebui să curăţ cu mare atenţie. A oftat şi
s-a uitat din nou la rană. Veţi rămâne cu o cicatrice, dar mă voi
strădui să fie cât mai mică posibil. Câteva săptămâni, veţi purta
rochii cu mâneci largi, ca s-o acoperiţi până se vindecă. Nu va şti
nimeni. Şi, de vreme ce aţi fost cu prinţul, nu vă voi întreba nimic.
Orice aţi făcut, sunt sigură că a fost ceva important.
— Cred că a fost, am spus eu, nu prea sigură acum.
A umezit un prosop şi l-a ţinut la câţiva centimetri de tăietură.
648
 — Sunteţi pregătită?
Am dat din cap.
Am muşcat din prosop, în speranţa că avea să-mi înăbuşe ţipetele.
Eram sigură că, în afară de toată lumea de pe coridor, nu mă auzea
nimeni. Era de parcă Anne îmi zgândărea fiecare nerv din braţ, iar
Marlee s-a urcat peste mine, ca să nu mă zvârcolesc.
— America, se va termina curând, mi-a promis ea. Gândeşte-te la
ceva frumos. Gândeşte-te la familia ta.
Am încercat. M-am străduit să mă gândesc la râsul lui May sau la
zâmbetul atotştiutor al tatălui meu, dar în zadar. Reuşeam să mă
concentrez asupra lor doar atât cât să le văd, cu ochii minţii, înghiţite
de un nou val de durere.
Cum naiba de a reuşit Marlee să scape vie, după ce a fost biciuită?
După ce mi-a curăţat rana, Anne a început să mă coasă. Avea
dreptate: cusăturile nu dureau la fel de mult. Nu-mi dădeam seama
dacă asta se întâmpla din cauză că, într-adevăr, durerea era mai
puţin intensă sau din cauză că, în cele din urmă, lichiorul pe care
mi-l dăduseră îşi făcea efectul. Chiar mi se părea că marginile
camerei nu mai erau la fel de ascuţite.
Apoi, lumea s-a întors şi a vorbit despre diverse lucruri, despre
mine. Despre cine ar trebui să rămână, cine să plece, ce aveam să
spunem a doua zi dimineaţă… despre atât de multe detalii cu care
eu nu puteam să-i ajut.
În cele din urmă, Maxon a fost cel care m-a luat în braţe şi m-a dus
înapoi în camera mea. A trebuit să depun ceva efort ca să-mi ţin
capul drept, dar aşa mi-a fost mai uşor să-l aud.
— Cum te simţi?
— Ochii tăi parcă sunt de ciocolată, am bolborosit eu.
A zâmbit.
— Şi ai tăi au culoarea cerului de dimineaţă.
— Pot să beau nişte apă?
— Da. Multă, mi-a promis el. Să o ducem la etaj, i-a spus el cuiva.
Şi eu am adormit pe ritmul legănat al paşilor lui.
649
 Capitolul 15

M-am trezit cu o migrenă. Am gemut când mi-am masat tâmplele,

apoi am scâncit în clipa în care gestul m-a făcut să simt o durere
ascuţită în braţ.
— Poftiţi, a spus Mary şi a venit să se aşeze pe marginea patului
meu.
Mi-a întins două pastile şi un pahar cu apă.
M-am ridicat încet ca să le iau, simţind cum îmi zvâcneşte capul.
— Cât este ceasul?
— Aproape unsprezece, a spus Mary. Am trimis vorbă că nu vă
simţiţi bine şi că nu veţi putea ajunge la micul dejun. Dacă ne
grăbim, probabil că am putea să vă pregătim pentru masa de prânz,
cu celelalte Elite.
Gândul de a mă grăbi sau chiar de a mânca nu mă atrăgea, dar
m-am gândit că cel mai înţelept lucru era să revin la rutina normală.
Acum, devenea foarte clar cât riscaserăm noaptea trecută şi nu
voiam să-i dau nimănui niciun motiv să suspecteze că se întâmplase
ceva.
Am dat din cap către Mary şi ne-am ridicat amândouă. Nu mă
puteam baza pe picioarele mele aşa cum mi-ar fi plăcut, dar m-am
îndreptat oricum spre baie. Anne era chiar în faţa uşii şi făcea
curăţenie, în timp ce Lucy stătea pe un scaun mare şi cosea mâneci
unei rochii care, probabil, fusese gândită doar cu bretele.
Şi-a ridicat privirea de la ce lucra.
— Vă simţiţi bine, domnişoară? Ne-aţi speriat destul de tare.
— Îmi pare rău. Cred că mă simt cât se poate de bine.
Ea mi-a zâmbit.

650
 — Suntem pregătite să facem tot ce putem ca să vă ajutăm,
domnişoară. Trebuie doar să ne-o cereţi.
Nu eram complet sigură de ceea ce-mi oferea, dar aveam să accept
orice m-ar fi ajutat să trec peste următoarele câteva zile.
— A, ofiţerul Leger şi prinţul au trecut pe aici. Amândoi sperau că
o să-i anunţaţi cum vă simţiţi, de îndată ce vă simţiţi în stare să o
faceţi.
Am dat din cap.
— Mă voi ocupa de asta, după masa de prânz.
Pe neaşteptate, cineva mi-a luat braţul. Anne se uita cu atenţie la
rană, dând uşor bandajul la o parte, ca să vadă cum se vindeca.
— Nu pare infectată. Câtă vreme o menţinem curată, cred că se va
vindeca frumos. Îmi pare rău că nu am găsit o soluţie mai bună. Ştiu
că rămâne semn, s-a plâns ea.
— Nu-ţi face griji. Şi cei mai buni oameni au cicatrice.
M-am gândit la mâinile lui Marlee şi la spatele lui Maxon.
Amândoi purtau urmele permanente ale curajului lor. Era o onoare
să mă alătur celor doi.
— Lady America, cada dumneavoastră este pregătită, a spus
Mary de după uşa de la baie.
M-am uitat la faţa ei, apoi la cea a lui Lucy şi a lui Anne. Fusesem
mereu apropiată de slujnicele mele, avusesem întotdeauna încredere
în ele. Dar noaptea trecută ceva s-a schimbat. Era prima dată când
acele legături erau testate; şi, în lumina zilei, erau încă acolo,
puternice şi rezistente.
Nu ştiam dacă exista vreo modalitate de a le dovedi că le eram la
fel de loială cum îmi erau ele mie. Dar speram că avea să se ivească o
ocazie.

Dacă mă concentram, puteam să duc furculiţa la gură fără să mă

strâmb. Trebuia să depun un efort extraordinar, până în punctul în
care începeam să transpir în mijlocul mesei. Am hotărât să mă rezum
la a ciuguli pâine. Nu aveam nevoie de braţul drept ca să fac asta.
651
 Kriss m-a întrebat dacă mă mai durea capul – am presupus că asta
era povestea care circula –, iar eu i-am spus că mă simţeam bine
acum, deşi îmi era imposibil să ignor migrena şi durerea din braţ.
Nu mi-a mai pus şi alte întrebări şi părea că nimeni nu ghicise că se
întâmplase ceva deosebit.
În vreme ce mestecam o bucăţică de pâine, m-am gândit cum s-ar
fi descurcat celelalte fete dacă ar fi fost în locul meu noaptea trecută.
Am hotărât că singura persoană care s-ar fi descurcat mai bine era
Celeste. Fără îndoială, ea ar fi găsit o cale să riposteze şi, preţ de un
minut, am fost un pic geloasă că nu-i semănăm mai mult.
Odată ce tăvile noastre au fost luate din Salonul Doamnelor, Silvia
a intrat şi ne-a rugat să fim atente.
— Domnişoarelor, este timpul să străluciţi din nou. Peste o
săptămână, vom da o mică petrecere şi, desigur, sunteţi toate
invitate!
Am oftat, îngrijorată în privinţa persoanelor cărora urma să le
ţinem companie de data asta.
— Nu vă veţi ocupa de pregătirile pentru această petrecere
specială, a continuat Silvia, dar va trebui să vă purtaţi exemplar,
deoarece va fi filmată pentru public.
M-am înviorat un pic. Puteam să fac asta.
— Singura voastră responsabilitate va fi să invitaţi două persoane
la această petrecere, ca oaspeţii voştri speciali. Alegeţi cu chibzuinţă
şi până vineri să-mi spuneţi care vă sunt invitaţii.
Apoi a plecat şi ne-a lăsat să ne stoarcem minţile. Era un test, iar
noi ştiam asta. Cine din cameră avea cele mai impresionante
legături, cele mai valoroase?
Poate că eram paranoică, dar mi se părea că sarcina asta mă viza
în mod special. În mod sigur, regele căuta metode prin care să le
amintească tuturor că eram inutilă.
— Celeste, pe cine alegi? a întrebat Kriss.
Ea a ridicat din umeri.
— Încă nu ştiu. Dar îţi promit că vor fi nişte persoane
652
spectaculoase.
Dacă aş fi avut la dispoziţie lista cu prietenii lui Celeste, nici eu nu
aş fi fost agitată. Pe cine aveam să invit? Pe mama?
Cu o voce caldă, Celeste s-a întors spre mine.
— America, pe cine te-ai gândit să inviţi?
Am încercat să-mi ascund uimirea. Cu toate că în bibliotecă
ajunseserăm să ne înţelegem un pic mai bine, asta era prima dată în
care mi se adresa aşa cum ar fi făcut-o cu o prietenă. Mi-am dres
vocea.
— Habar n-am. Nu sunt sigură că ştiu persoane pe care s-ar
cuveni să le invit. Poate că ar fi mai bine dacă n-aş aduce pe nimeni.
Probabil că nu ar fi trebuit să recunosc atât de deschis cât eram de
dezavantajată, dar nu era ca şi când celelalte nu ar fi ştiut asta.
— Ei bine, dacă într-adevăr nu găseşti pe nimeni, să mă anunţi, a
spus Celeste. Sunt sigură că am mai mult de doi prieteni care şi-ar
dori să viziteze palatul şi m-aş putea asigura că măcar vei avea idee
cine sunt. Adică, dacă vrei.
M-am holbat la ea, tentată să o întreb care era şmecheria; dar,
uitându-mă în ochii ei, m-am gândit că nu era vorba de aşa ceva.
Apoi, am fost sigură de asta când mi-a făcut cu ochiul pe care Elise şi
Kriss nu puteau să-l vadă. Celeste, luptătoarea desăvârşită, mă
sprijinea.
— Îţi mulţumesc, am spus eu, simţindu-mă cu adevărat umilită.
Ea a ridicat din umeri.
— Nicio problemă. Dacă tot vom da o petrecere, măcar să fie una
bună.
S-a lăsat pe spate în scaunul ei, zâmbind pentru sine, iar eu eram
sigură că-şi imagina evenimentul ăsta ca pe ultimul ei moment de
glorie. O parte din mine voia să-i spună să nu renunţe, dar nu am
putut s-o fac. În cele din urmă, doar una dintre noi putea să-l aibă pe
Maxon.

Până după-amiază, schiţasem un oarecare plan, dar depindea de

653
un lucru important: Maxon ar fi trebuit să mă ajute.
Eram sigură că urma să ne vedem înainte de sfârşitul zilei, aşa că
nu mi-am permis să-mi fac prea multe griji în privinţa asta. Pentru
moment, aveam nevoie să mă odihnesc din nou, aşa că m-am
îndreptat spre camera mea.
Anne mă aştepta acolo, cu mai multe pastile şi apă. Nu-mi venea
să cred cât era de calmă.
— Îţi rămân datoare, am spus după ce am înghiţit medicamentul.
— Ei, nu, a protestat Anne.
— Ba da! Aseară, lucrurile ar fi fost cu mult mai diferite dacă n-ai
fi fost aici.
Mi-a luat paharul cu blândeţe.
— Pur şi simplu mă bucur că sunteţi bine.
S-a îndreptat spre baie ca să arunce apa, iar eu am urmat-o.
— Nu pot să fac nimic pentru tine? Chiar nimic?
Ea a rămas lângă servantă, gândindu-se, în mod clar, la ceva.
— Vorbesc serios, Anne. M-aş bucura mult să o pot face.
A oftat.
— Ei bine, e ceva…
— Te rog să-mi spui.
Anne şi-a ridicat privirea de la chiuvetă.
— Dar nu puteţi să dezvăluiţi asta nimănui. Mary şi Lucy m-ar
omorî..
M-am încruntat.
— Ce vrei să spui?
— Este… este foarte personal.
A început să-şi frământe mâinile, ceva ce nu făcea niciodată, iar eu
mi-am dat seama că lucrul ăsta era important pentru ea.
— În regulă, hai să vorbim despre asta, am încurajat-o eu,
punându-mi braţul nevătămat pe umărul ei şi conducând-o la masă,
ca să se aşeze lângă mine.
Ea şi-a încrucişat gleznele şi şi-a pus mâinile în poală.
— Ştiţi, dumneavoastră vă înţelegeţi atât de bine cu el. Pare că vă
654
apreciază foarte mult.
— Te referi la Maxon?
— Nu, a şoptit ea şi un roşu aprins i-a cuprins obrajii.
— Nu înţeleg.
A inspirat adânc.
— Ofiţerul Leger.
— Ooo, am spus eu, extrem de şocată.
— Credeţi că-i imposibil, nu-i aşa?
— Nu, nu imposibil, am răspuns.
Doar că nu ştiam cum să-i spun persoanei care-mi promisese că
avea să lupte mereu pentru mine că ar fi trebuit să-şi îndrepte atenţia
asupra ei.
— Întotdeauna vorbeşte atât de frumos despre dumneavoastră.
Ştiu că dacă poate i-aţi spune despre mine sau dacă aţi putea afla
dacă are o prietenă acasă…
Am oftat.
— Pot să încerc, dar nu-ţi pot promite nimic.
— Vai, ştiu. Nu vă faceţi griji. Mi-am tot spus că nu se va
întâmpla, dar nu pot să nu mă gândesc la el.
Mi-am lăsat capul într-o parte.
— Ştiu cum este.
A întins o mână în faţă.
— Şi asta nu din cauză că e un Doi. Şi dacă ar fi fost un Opt, mi-aş
fi dorit pe cineva ca el.
— O mulţime de femei şi-ar dori, am spus eu.
Şi era adevărat. Celeste l-a observat, Kriss a spus că era amuzant,
şi chiar şi femeia aia, Delilah, părea să-l placă. Şi asta fără să punem
la socoteală toate fetele de acasă, care umblau după el. Nu mă mai
deranja atât de mult să aud asemenea vorbe, nici măcar de la cineva
atât de apropiat de mine ca Anne.
Era încă un lucru care mă asigura că nu mai simţeam nimic pentru
Aspen. Dacă eram bucuroasă să-i sugerez că altcineva ar fi trebuit
să-mi ia locul, atunci, într-adevăr, locul meu nu era lângă el.
655
 Cu toate astea, nu prea ştiam cum să abordez subiectul.
M-am întins peste lemnul lustruit şi i-am acoperit mâna cu a mea.
— Voi încerca, Anne. Îţi promit.
Ea a zâmbit, dar şi-a muşcat buzele neliniştită.
— Vă rog doar să nu le spuneţi celorlalte.
Am strâns-o mai tare de mână.
— Tu mereu mi-ai păstrat secretele. Şi eu ţi le voi păstra
întotdeauna.

656
 Capitolul 16

Aspen a bătut la uşa mea doar câteva ore mai târziu. Slujnicele
mele au făcut o reverenţă şi au plecat, ştiind că orice am fi avut să ne
spunem, trebuia să o facem între patru ochi. Înţelegerea asta nouă
care se manifesta între noi era ciudată, dar nu eram sigură de ce nu
mă aşteptam la altceva.
— Cum te simţi?
— Nu foarte rău, am spus eu. Braţul îmi zvâcneşte puţin şi mă
doare capul, dar în rest sunt bine.
El a clătinat din cap.
— N-ar fi trebuit să te las să pleci.
Am atins uşor locul de lângă mine de pe pat.
— Stai jos.
A ezitat un pic. Acum, în mintea mea, el nu mai putea fi privit cu
suspiciune. Maxon şi slujnicele mele ştiau că noi vorbeam, iar seara
trecută ne condusese afară din palat. Unde era riscul? Şi el trebuie să
fi gândit la fel, pentru că în cele din urmă s-a aşezat, alegând să
păstreze o distanţă respectabilă, pentru orice eventualitate.
— Aspen, fac parte din asta. N-aş fi putut să rămân în palat. Şi
nu-i nimic în neregulă cu mine. Sincer, ţie îţi sunt datoare pentru
asta. M-ai salvat noaptea trecută.
— Dacă nu aş fi fost destul de rapid sau dacă Maxon nu te-ar fi
ajutat să treci peste zidul ăla, acum ai fi fost prizonieră pe undeva.
Aproape că te-am lăsat să mori. Aproape că l-am lăsat pe Maxon să
moară. A clătinat din cap spre podea. Ştii ce s-ar fi întâmplat cu mine
şi cu Avery dacă voi doi nu aţi fi reuşit să vă întoarceţi? Ştii ce… S-a
oprit, părând să-şi înfrâneze lacrimile. Ştii ce mi s-ar fi întâmplat

657
dacă nu te-am fi găsit?
Aspen s-a uitat la mine, în mine. Durerea din privirea lui era
limpede.
— Dar n-a fost aşa. M-ai găsit, m-ai protejat şi mi-ai adus ajutoare.
Ai fost minunat.
L-am mângâiat pe spate, în încercarea de a-l consola.
— Mer, abia acum îmi dau seama că, indiferent de ce se va
întâmpla… între noi doi va exista mereu o legătură, întotdeauna îmi
voi face griji pentru tine. Întotdeauna îmi va păsa de ce faci. Pentru
mine, vei însemna mereu ceva.
Mi-am petrecut mâna pe după braţul lui, odihnindu-mi capul pe
umărul său.
— Ştiu ce vrei să spui.
Am stat aşa o vreme şi am presupus că poate Aspen făcea acelaşi
lucru ca şi mine: revedea totul cu ochii minţii. Felul în care ne evitam
reciproc atunci când eram copii, felul în care nu ne puteam abţine să
nu ne privim când eram mai mari, o mie de momente furate în
căsuţa din copac – toate lucrurile care ne defineau.
— America, trebuie să-ţi spun ceva.
Mi-am înălţat capul, iar Aspen s-a întors să mă privească,
ţinându-mă cu blândeţe de braţe.
— Am vorbit serios când ţi-am spus că te voi iubi pentru
totdeauna. Şi eu… eu…
Nu reuşea să vorbească şi, să fiu sinceră, eram recunoscătoare. Da,
eram legată de el, dar nu mai eram perechea din căsuţa din copac.
A râs uşor.
— Cred că trebuie să dorm. Nu pot să gândesc limpede.
— Amândoi trebuie să dormim. Şi avem atâtea la care să ne
gândim.
El a dat din cap.
— Ascultă-mă, Mer, nu mai putem să facem asta. Nu-i spune lui
Maxon că-l voi ajuta cu ceva atât de riscant şi nu te aştepta să te mai
strecor nicăieri.
658
 — Oricum, nu sunt sigură că a meritat. Nu-mi imaginez că Maxon
va vrea să iasă din nou.
— Bine. Şi-a găsit pălăria, şi-a pus-o pe cap şi s-a ridicat. Mi-a luat
mâna şi mi-a sărutat-o. Doamna mea, a spus el, tachinându-mă.
Am zâmbit şi i-am strâns mâna uşor. Şi el a făcut la fel. În timp ce
ne ţineam de mână, strânsoarea mea era cu fiecare secundă mai
puternică, iar eu mi-am dat seama că, în curând, trebuia să renunţ.
Chiar trebuia să renunţ.
M-am uitat în ochii lui Aspen şi am simţit lacrimile care
ameninţau să curgă. Cum să-mi iau rămas-bun de la tine?
Şi-a trecut degetul mare peste dosul palmei mele şi mi-a lăsat
mâna în poală. S-a aplecat şi m-a sărutat pe păr.
— Ia-o uşurel. Vin mâine să văd ce mai faci.

După ce m-am tras rapid de ureche la cină, Maxon a ştiut că

aveam să-l aştept în seara asta. M-am aşezat în faţa oglinzii şi mi-am
dorit ca minutele să treacă mai repede. Mary mi-a periat părul,
fredonând calm ca pentru sine. Am recunoscut vag melodia, ca pe
una pe care am cântat-o odată la nunta cuiva. Când am fost selectată
pentru Alegere, îmi dorisem atât de mult să găsesc drumul înapoi
spre viaţa aia. Îmi doream o viaţă plină de muzica pe care o iubisem
dintotdeauna.
Dar, ca să fiu sinceră, asta nu a fost niciodată ceva pe care m-aş fi
putut baza. Indiferent de drumul pe care îl alegeam acum în viaţă,
muzica nu ar fi fost decât ceva la care aş fi apelat la petreceri pentru
a distra un oaspete sau care m-ar fi relaxat la sfârşit de săptămână.
M-am uitat în oglindă şi mi-am dat seama că nu-mi părea rău de
asta, nu aşa cum credeam că o să-mi pară. Muzica avea să-mi
lipsească, dar era doar o parte din cine eram acum, nu tot ce eram.
Indiferent cum se desfăşura Alegerea, aveam de ales.
Însemnam mai mult decât casta din care făceam parte.
Ciocănitul uşor al lui Maxon m-a scos din gândurile mele, iar
Mary a deschis uşa.
659
 — Bună seara, i-a spus Maxon lui Mary când a intrat şi aceasta i-a
răspuns cu o reverenţă.
Privirea lui a întâlnit-o rapid pe a mea, iar eu m-am întrebat din
nou dacă vedea ce simţeam pentru el, dacă şi pentru el sentimentul
era la fel de real ca pentru mine.
— Înălţimea Voastră, a salutat Mary în linişte.
Era pe cale să iasă din cameră, când Maxon a ridicat o mână.
— Iartă-mă, dar ai putea să-mi spui cum te cheamă?
Pentru un moment, ea s-a uitat lung la el, apoi la mine, după care
şi-a concentrat din nou privirea asupra lui Maxon.
— Eu sunt Mary, Înălţimea Voastră.
— Mary. Cu Anne ne-am întâlnit seara trecută. Şi-a înclinat uşor
capul în faţa ei. Şi pe tine?
— Lucy.
Avea o voce firavă, dar am simţit că se bucura să se prezinte.
— Excelent. Anne, Mary şi Lucy. Îmi pare foarte bine să vă cunosc
aşa cum se cuvine. Sunt sigur că Anne v-a pus la curent cu ce s-a
întâmplat seara trecută, ca să puteţi s-o ajutaţi pe Lady America pe
cât de bine posibil. Vreau să vă mulţumesc pentru devotamentul şi
discreţia voastră. Maxon s-a uitat, pe rând, la toate. Îmi dau seama că
v-am pus într-o poziţie compromiţătoare şi, dacă cineva întreabă ce
s-a întâmplat, nu ezitaţi să-l trimiteţi la mine. A fost hotărârea mea şi
nu ar trebui să fiţi considerate responsabile pentru nimic din ce se
întâmplă.
— Vă mulţumesc, Înălţimea Voastră, a spus Lucy.
Simţisem dintotdeauna că slujnicele mele îi erau extrem de
devotate lui Maxon, dar, în seara asta, am simţit că devotamentul lor
depăşea obligaţia obişnuită. Mi se păruse în trecut că cel mai înalt
grad de loialitate era cel faţă de rege, dar acum mă întrebam dacă era
adevărat. Din ce în ce mai mult, observam lucruri mărunte care mă
făceau să mă gândesc la faptul că oamenii îl preferau pe fiul lui.
Poate că nu eram singura care considera că metodele regelui
Clarkson erau barbare, că modul lui de a gândi era nemilos. Poate că
660
rebelii nu erau singurii pregătiţi pentru Maxon. Poate că mai erau şi
alţii care îşi doreau mai multe.
Slujnicele mele au făcut reverenţe şi au plecat, lăsându-l pe
Maxon lângă mine.
— Ce-a fost asta? Adică, de ce ai vrut să ştii cum le cheamă?
A oftat.
— Seara trecută, când ofiţerul Leger i-a spus lui Anne pe nume,
nu ştiam la cine se referea… a fost jenant. N-ar trebui să-i cunosc pe
oamenii care au grijă de tine mai bine decât un paznic oarecare?
Nu-i chiar un oarecare.
— Să fiu corectă, toate slujnicele îi bârfesc pe paznici. Nu m-ar
mira dacă şi ei ar face la fel.
— Chiar şi aşa. Ele îţi sunt alături în fiecare zi. Ar fi trebuit să le
ştiu numele de câteva luni.
Raţionamentul lui m-a făcut să zâmbesc şi m-am ridicat, cu toate
că faptul că mă mişcăm părea să-l neliniştească.
— Sunt bine, Maxon, am insistat şi i-am luat mâna întinsă.
— Dacă îmi aduc aminte bine, aseară ai fost împuşcată. Nu poţi să
mă învinuieşti că-mi fac griji.
— N-a fost chiar o rană în toată regula. Glonţul doar m-a tăiat.
— Nu contează, nu voi uita curând ţipetele pe care ţi le-ai înăbuşit
când te-a cusut Anne. Vino, ar trebui să te odihneşti.
Maxon m-a condus spre pat şi m-am urcat în el. M-a învelit cu
păturile, înainte să se întindă peste ele, cu faţa către mine. Am
aşteptat să vorbească despre tot ce se întâmplase sau să mă
avertizeze în legătură cu ce avea să urmeze. Dar el nu a spus nimic.
A stat acolo, dându-mi părul pe spate, odihnindu-şi uneori vârfurile
degetelor pe obrazul meu.
Mi se părea că, în clipa aia, noi eram lumea întreagă.
— Dacă s-ar fi întâmplat ceva…
— Dar nu s-a întâmplat.
Maxon şi-a dat ochii peste cap şi mi-a vorbit pe un ton mai serios.
— În mod sigur s-a întâmplat! Ai venit acasă sângerând. Era să te
661
pierdem pe străzi.
— Uite ce-i, eu nu sunt supărată din cauza alegerii pe care am
făcut-o, am spus, încercând să-l calmez. Am vrut să merg, să aud cu
urechile mele. În plus, nici nu te-aş fi putut lăsa să pleci fără mine.
— Nu-mi vine să cred cât de nepregătiţi eram, că am ieşit cu un
camion al palatului fără mai mulţi paznici. Şi acolo rebelii se plimbă
pe străzi, pur şi simplu. De când nu se mai ascund? De unde fac rost
de armele alea? Mă simt neajutorat, fără niciun indiciu. În fiecare zi,
pierd câte puţin din ţara pe care o iubesc. Ea să te pierd şi pe tine, şi
eu…
Maxon s-a oprit, frustrarea lui transformându-se în ceva nou. M-a
mângâiat din nou pe obraz.
— Seara trecută, ai spus ceva… despre iubire.
Am privit în jos.
— Îmi aduc aminte.
Am încercat să nu roşesc.
— E amuzant cum poţi să crezi că ai spus ceva când, de fapt, nu ai
spus nimic.
Am chicotit, simţindu-i cuvintele venind cu următoarea suflare.
— E amuzant şi cum poţi să crezi că ai auzit ceva când nu ai auzit,
a spus el în schimb.
Tot amuzamentul din acel moment s-a risipit.
— Ştiu la ce te referi. Am înghiţit în sec şi am privit cum şi-a luat
mâna de pe obrazul meu ca să-şi înlănţuie degetele cu ale mele,
ştiind că amândoi le urmăream. Poate unora le-ar fi greu să
mărturisească asta. De pildă, dacă s-ar teme că nu ar reuşi să o facă
până la capăt.
Maxon a oftat.
— Sau ţi-ar fi greu să o spui dacă te-ai teme că cineva nu ar vrea să
o facă până la capăt… sau poate că nu a renunţat cu adevărat la
altcineva.
Am clătinat din cap.
— Nu asta…
662
 — Bine.
În ciuda a tot ce ne spuseserăm în sala de refugiu, a tot ce ne
mărturisiserăm unul altuia, a tot ce se înrădăcinase în inima mea,
cuvintele astea mici erau cele mai înfricoşătoare lucruri pe care ni le
puteam zice. Pentru că, odată rostite, nu le mai puteam lua înapoi.
Nu înţelegeam pe deplin motivele pentru care ezita, dar le ştiam
pe ale mele. Dacă avea să rămână cu Kriss după ce i-aş fi oferit inima
mea, aveam să mă supăr pe el, dar pe mine m-aş fi urât. Era un risc
pe care eram prea speriată ca să mi-l asum.
Tăcerea mă neliniştea şi, când a devenit insuportabilă, am vorbit.
— N-am putea să discutăm despre asta când mă voi simţi mai
bine?
A oftat.
— Desigur. Am dat dovadă de egoism.
— Nu, nu. Doar că voiam să te întreb altceva.
Acum trebuia să ne gândim la lucruri mai importante decât noi.
— Spune.
— M-am gândit la invitaţii mei pentru viitoarea petrecere, dar aş
avea nevoie de aprobarea ta.
M-a privit nedumerit.
— Şi vreau să ştii tot ce intenţionez să discut cu ei. S-ar putea să
încălcăm câteva legi, aşa că, dacă tu spui nu, n-am s-o fac.
Intrigat, Maxon s-a sprijinit într-un braţ ca să mă asculte.
— Spune-mi tot.

663
 Capitolul 17

Fundalul pentru fotografiile noastre era un albastru deschis,

simplu. Slujnicele mele mi-au cusut o rochie frumoasă, cu mâneci
care îmi dezgoleau umerii şi îmi acopereau cicatricea. Pentru
moment, zilele în care purtam rochii fără bretele erau apuse.
Cu toate că arătam destul de bine, eram complet eclipsată de
Nicoletta, şi până şi Georgia arăta fantastic în rochia ei.
— Lady America, m-a strigat femeia de lângă aparatul de
fotografiat. Pe prinţesa Nicoletta ne-o amintim de când femeile din
familia regală italiană au venit să viziteze palatul, dar cine e cealaltă
invitată a dumneavoastră?
— Ea e Georgia, o bună prietenă de-a mea, am răspuns dulce.
Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat până acum din Alegere
este că a merge înainte înseamnă să-ţi uneşti viaţa de dinainte de
venirea la palat cu viitorul care ţi se aşterne în faţă. Sper ca astăzi să
fac încă un pas în unirea celor două lumi.
Câţiva dintre oamenii care stăteau pe lângă noi au scos sunete de
satisfacţie, în timp ce aparatele de fotografiat continuau să ne
imortalizeze.
— Excelent, domnişoarelor, a spus fotograful. Puteţi să vă
bucuraţi de petrecere. Mai târziu vom face nişte instantanee.
— Sună distractiv, am răspuns eu, făcându-le semn invitatelor
mele să mă urmeze.
Maxon fusese clar în privinţa faptului că, mai ales astăzi, trebuia
să apar pe sticlă. Speram să fiu exemplul principal pentru cum ar fi
trebuit să fie o Elită, dar îmi era greu să încerc să fiu atât de perfectă.
— Uşurel, America, sau or să-ţi ţâşnească din ochi curcubeie.

664
 Îmi plăcea că, în ciuda faptului că prietenia noastră nu dura de
mult timp, Georgia îşi dădea seama că mă prefăceam.
Am râs, iar Nicoletta ni s-a alăturat.
— Are dreptate. Pari un pic cam vioaie.
Am oftat cu un zâmbet.
— Îmi pare rău. Ziua asta are o miză foarte mare.
Când am înaintat şi mai mult în cameră, Georgia şi-a pus un braţ
pe umărul meu.
— După toate prin câte aţi trecut tu şi Maxon, mă îndoiesc de
faptul că te va trimite acasă din cauza unei petreceri.
— Nu asta vreau să spun. Dar va trebui să vorbim mai târziu.
M-am întors cu faţa spre ele: Acum, mi-ar fi de mare folos dacă am
putea să ne amestecăm în mulţime. Odată ce lucrurile se calmează,
trebuie să purtăm o discuţie destul de serioasă.
Nicoletta s-a uitat la Georgia şi, apoi, din nou la mine.
— Cu ce fel de prietenă îmi faci cunoştinţă?
— Cu una valoroasă. Jur. Îţi explic mai târziu.
Dinspre partea lor, Georgia şi Nicoletta m-au făcut să strălucesc.
Ca prinţesă, Nicoletta era, probabil, cel mai bun oaspete din cameră,
iar eu am văzut în ochii lui Kriss că-şi dorea să se fi gândit ea la asta.
Desigur, nu avea o legătură directă cu regalitatea italiană aşa cum
aveam eu. Nicoletta însăşi îmi dăduse un număr de telefon ca să o
contactez, în caz că aş fi avut nevoie vreodată.
Nimeni nu ştia cine era Georgia, dar când mi-au auzit replica –
cea pe care Maxon mi-o oferise în mod special – despre unirea
trecutului meu cu viitorul, s-au gândit că şi asta era o idee
spectaculoasă.
Alegerile lui Elise erau previzibile. Puternice, dar previzibile.
Două verişoare foarte îndepărtate din Noua Asie, care reprezentau
legăturile ei cu liderii naţiunii, au defilat lângă ea, în rochiile lor
tradiţionale. Kriss alesese un profesor de la colegiul la care lucra
tatăl ei şi pe mama sa. Îmi era teamă că familia mea ar fi putut să
audă despre asta. Eram sigură că, atunci când mama sau May urmau
665
să-şi dea seama că avuseseră o şansă de a fi aici, aveam să primesc o
scrisoare plină de dezamăgiri din partea lor.
Celeste, care s-a ţinut de cuvânt, a adus celebrităţi în toată regula.
Tessa Tamble – care se pare că ar fi susţinut un spectacol la ultima
petrecere de aniversare a lui Celeste – era acolo, într-o rochie foarte
scurtă, dar fermecătoare. Cealaltă invitată a lui Celeste era Kirstie
Summer, o altă muziciană care, în mare parte, era cunoscută pentru
concertele ei excentrice, iar ţinuta ei era mai mult un costum de
scenă. După părerea mea, fie erau nişte haine pe care le purta de
obicei în spectacole, sau un experiment cu piele vopsită. În orice caz,
am fost surprinsă că a reuşit să intre, atât din cauza felului în care era
îmbrăcată, cât şi a faptului că, dacă treceai cam la un metru pe lângă
ea, simţeai cum duhnea a alcool.
— Nicoletta, a spus regina Amberly, apropiindu-se de noi. Ce
mult mă bucur să te văd din nou.
S-au sărutat pe ambii obraji, înainte ca Nicoletta să vorbească.
— Bucuria e de partea mea. A în fost deosebit de încântată când
am primit invitaţia Americăi. La ultima noastră vizită, toate ne-am
simţit atât de minunat.
— Mă bucur să aud asta, a comentat regina. Mă tem că astăzi
atmosfera va fi un pic mai liniştită.
— Nu ştiu, a replicat Nicoletta, arătând spre locul în care Kirstie şi
Tessa stăteau într-un colţ şi vorbeau tare. Pun pariu că voi pleca
acasă cu cel puţin o poveste despre cele două.
Am râs toate, deşi în ochii reginei am citit o uşoară îngrijorare.
— Cred că ar trebui să mă duc să mă prezint.
— Întotdeauna imaginea curajului, am glumit eu.
Ea a zâmbit.
— Vă rog, relaxaţi-vă şi simţiţi-vă bine. Sper că vei cunoaşte nişte
oameni noi, America, dar, sincer, petrece şi ceva timp împreună cu
prietenele tale.
Am dat din cap, iar regina Amberly a plecat să le întâmpine pe
invitatele lui Celeste. Tessa arăta bine, dar Kirstie părea că lua şi
666
mirosea fiecare aperitiv de pe o masă din apropiere. Mi-am notat în
minte să nu mănânc nimic de pe mesele din preajma ei.
Am cercetat camera cu privirea. Toată lumea părea ocupată să
mănânce sau să vorbească, aşa că am hotărât că momentul de faţă
era la fel de bun ca oricare altul.
— Urmaţi-mă, am spus eu şi m-am îndreptat spre o măsuţă din
spate.
Ne-am aşezat, iar o slujnică ne-a adus ceai.
De îndată ce am rămas singure, am deschis subiectul direct, în
speranţa că asta avea să decurgă fără probleme.
— Georgia, în primul rând, nu am avut ocazia să-ţi spun cât de
rău îmi pare pentru ce i s-a întâmplat lui Micah.
Când am vorbit, ea a scuturat din cap.
— Mereu a vrut să fie un erou. Toţi acceptăm faptul că lucrurile ar
putea… să se sfârşească aşa. Dar cred că a fost mândru.
— Tot îmi pare rău. Putem să facem ceva?
— Nu. Ne-am ocupat de toate. Crede-mă, nu ar fi ales un alt final,
a insistat ea.
M-am gândit la băiatul din acea seară, tăcut ca un şoricel, din
colţul camerei. De bunăvoie s-a avântat în luptă pentru mine, pentru
noi toţi. Vitejia se ascunde în locuri surprinzătoare.
Am revenit la subiectul discuţiei.
— Ei bine, Georgia, după cum vezi, Nicoletta e prinţesa Italiei.
Ne-a vizitat acum câteva săptămâni. M-am uitat la amândouă.
Atunci, mi-a spus clar că Italia s-ar bucura să fie aliatul Illéei, dacă
anumite lucruri s-ar schimba.
— America! a şuierat Nicoletta.
Am ridicat o mână.
— Ai încredere în mine. Georgia e o prietenă, dar nu am
cunoscut-o în Carolina. Ea e una dintre liderii rebelilor din Nord.
Nicoletta şi-a îndreptat poziţia în scaun. Georgia a dat uşor din
cap spre ea, confirmându-mi cuvintele.
— Ne-a venit recent în ajutor. Şi, în timpul ăsta, a pierdut pe
667
cineva apropiat, i-am explicat eu.
Nicoletta şi-a pus mâna peste cea a Georgiei.
— Îmi pare rău.
Apoi s-a întors spre mine, curioasă să afle ce legătură exista între
toate astea.
— Ceea ce vorbim trebuie să rămână între noi, dar m-am gândit
că am putea să discutăm despre nişte lucruri care ar fi benefice
pentru toţi cei de aici, am explicat eu.
— Încercaţi să-l răsturnaţi pe rege? a întrebat Nicoletta.
— Nu, a asigurat-o Georgia. Sperăm să ne aliniem domniei lui
Maxon şi să ne unim eforturile ca să eliminăm castele. Poate în
timpul vieţii lui. Pare să aibă mai multă compasiune faţă de poporul
său.
— Are, am intervenit eu.
— Atunci, de ce atacaţi palatul? Şi pe toţi oamenii ăia? a acuzat-o
tăios Nicoletta.
Am scuturat din cap.
— Ei nu sunt ca rebelii din sud. Ei nu omoară oameni. Uneori, fac
dreptate aşa cum consideră că e mai bine…
— Am scos mame necăsătorite din închisoare, lucruri de genul
ăsta, a explicat Georgia.
— Au intrat cu forţa în palat, dar niciodată cu intenţia de-a ucide,
am adăugat.
Nicoletta a oftat.
— Asta nu mă deranjează atât de mult, dar nu ştiu de ce vrei ca eu
să-i cunosc.
— Nici eu, a mărturisit Georgia.
Am inspirat adânc.
— Rebelii din sud devin din ce în ce mai agresivi. Doar în ultimele
câteva luni, numărul atacurilor lor a crescut, nu doar cele asupra
palatului, ci în toată ţara. Sunt nemiloşi. Atât eu, cât şi Maxon ne
temem că sunt foarte aproape să facă o mişcare de pe urma căreia nu
ne vom mai reveni. Ideea lor de a nimici castele Elitei e destul de
668
drastică, şi ne e frică de faptul că aceste atacuri vor escalada.
— Deja au făcut-o, a spus Georgia, mai mult mie decât Nicolettei.
Când m-ai invitat aici, m-am bucurat chiar şi numai să pot să-ţi dau
mai multe veşti. Rebelii din sud au început atacurile asupra celor din
Trei.
Mi-am dus o mână la gură, şocată că avansau atât de repede.
— Eşti sigură?
— Absolut, a confirmat Georgia. Numerele s-au schimbat ieri.
După un moment în care şi-a mascat grija, Nicoletta a vorbit.
— De ce fac asta?
Georgia s-a întors spre ea.
— Ca să sperie Elita să plece; în general, ca să sperie familia
regală. Se pare că ei cred că, dacă pun capăt Alegerii şi-l izolează pe
Maxon, nu vor mai trebui decât să scape de el pentru a prelua
controlul.
— Şi asta-i adevărata problemă. Dacă ajung ei la putere, Maxon
nu mai are ce să-ţi ofere ca rege. Rebelii din Sud ar continua doar să-i
asuprească pe oameni.
— Deci, ce propui? a întrebat Nicoletta.
Am încercat să abordez cu precauţie subiectul periculos al
discuţiei noastre.
— Georgia şi ceilalţi nordici au o şansă mai bună de a-i opri pe
rebelii din Sud decât oricare dintre noi, de la palat. Văd mult mai
uşor cum se mişcă şi au avut ocazia să-i înfrunte… dar ei sunt
neinstruiţi şi neînarmaţi.
Au aşteptat amândouă, neştiind unde voiam să ajung.
Am vorbit mai încet.
— Maxon nu poate să aloce din banii palatului ca să-i ajute să
cumpere arme.
— Am înţeles, a spus Nicoletta în cele din urmă.
— Ar fi doar cu condiţia absolută că armele astea vor fi folosite
numai pentru a-i opri pe sudici. Niciodată împotriva vreunui ofiţer
al guvernului, am spus eu, uitându-mă la Georgia.
669
 — Asta n-ar fi o problemă.
Am citit în ochii ei cât de serios vorbea, şi eu ştiam asta deja în
sinea mea. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să mă omoare când m-a găsit în
pădure sau când a ales să nu alerge pe alee după noi. Dar ăsta nu a
fost niciodată scopul ei.
Nicoletta îşi bătea uşor buzele cu degetele, gândindu-se. Eram
conştientă că noi îi ceream mult, dar, altfel, nu ştiam cum să mergem
mai departe.
— Dacă află cineva…, a spus ea.
— Ştiu. M-am gândit la asta.
Dacă regele ar fi aflat vreodată, o bătaie cu biciul n-ar fi fost de
ajuns în ceea ce mă privea.
— Dacă ne-am putea asigura că nu lăsăm nicio urmă…
Nicoletta a continuat să-şi mişte degetele pe lângă gură.
— Am avea nevoie de bani gheaţă, cel puţin. Asta îngreunează
lucrurile, a spus Georgia.
Nicoletta a aprobat din cap şi şi-a pus mâna pe masă.
— Am spus că, dacă te-aş putea ajuta cu ceva, aş face-o. Ne-ar
prinde bine un prieten puternic, dar, dacă ţara voastră pierde, mă
tem că ne-am alege doar cu un alt duşman.
I-am zâmbit trist.
Ea s-a întors spre Georgia.
— Eu pot să fac azi rost de bani, dar trebuie schimbaţi.
Georgia a zâmbit.
— Avem mijloace.
Peste umărul ei, am văzut un fotograf care se apropia. Mi-am luat
ceaşca de ceai şi am şoptit „Aparat foto”.
— Şi mereu am considerat-o pe America o lady. Uneori, cred că
nu reuşim să vedem trăsăturile astea pentru că, pentru noi, cele din
Cinci sunt artiste, iar cele din Şase, doar menajere. Dar uitaţi-vă la
regina Amberly. E mai mult decât o Patru, a spus Georgia încântată.
Nicoletta şi cu mine am dat aprobator din cap.
— Este o femeie incredibilă. E un privilegiu să fiu alături de ea,
670
le-am mărturisit eu.
— Poate vei ajunge să rămâi cu ea! a spus Nicoletta şi mi-a făcut
cu ochiul.
— Zâmbiţi, domnişoarelor! ne-a cerut fotograful, iar noi ne-am
arătat cele mai strălucitoare chipuri, în speranţa de a ne acoperi
secretul periculos.

671
 Capitolul 18

În ziua de după plecarea Nicolettei şi a Georgiei, m-am trezit

uitându-mă des peste umăr. Eram sigură că cineva ştia ce spusesem,
ce le oferisem rebelilor într-o scurtă după-amiază. Îmi tot
reaminteam că, dacă cineva auzise, cu siguranţă aş fi fost arestată
până acum. Văzând că încă mă bucuram de un mic dejun minunat
împreună cu celelalte Elite şi familia regală, trebuia să cred că totul
era în regulă. În plus, Maxon m-ar fi apărat dacă ar fi fost necesar.
După micul dejun, m-am întors în camera mea ca să-mi
împrospătez machiajul. În timp ce eram în baie şi mă dădeam cu încă
un strat de ruj, s-a auzit o bătaie în uşă. Eram doar eu şi Lucy, iar ea a
mers să vadă cine era cât eu am terminat să mă rujez. Un minut mai
târziu, a băgat capul pe după uşă.
— Este prinţul Maxon, mi-a şoptit.
Mi-am întors privirea spre ea.
— Este aici?
Ea a dat din cap, radiind.
— Şi-a amintit cum mă cheamă.
— Bineînţeles că da, am răspuns eu, zâmbind. Am lăsat totul din
mână şi mi-am trecut degetele prin păr. Condu-mă afară şi apoi
pleacă în linişte, i-am spus.
— Cum doriţi, domnişoară.
Maxon stătea într-o doară lângă uşă, aşteptând în mod neobişnuit
o invitaţie să intre. Ţinea într-o mână o cutie mică şi îngustă pe care o
bătea cu degetele, foindu-se.
— Îmi pare rău că te întrerup. Mă întrebam dacă mi-ai putea
acorda o clipă.

672
 — Desigur, am spus eu, apropiindu-mă. Intră, te rog.
Maxon şi cu mine ne-am aşezat pe marginea patului.
— Am vrut să te văd mai întâi pe tine, spuse el, aşezându-se mai
bine. Voiam să-ţi explic înainte ca celelalte să vină să se laude.
Să-mi explice? Dintr-un motiv oarecare, cuvintele lui m-au
neliniştit. Dacă celelalte se lăudau, eram pe cale să fiu exclusă din
ceva.
— Ce vrei să spui?
Mi-am dat seama că îmi muşcam buzele proaspăt date cu ruj.
Maxon mi-a întins cutia.
— Te voi lămuri, îţi promit. Dar, mai întâi, asta este pentru tine.
Am luat cutia şi am desfăcut un mic nasture din faţă, ca să o pot
deschide. Cred că am inhalat fiecare strop de aer din cameră.
În cutie erau o pereche de cercei superbi şi o brăţară asortată. Se
potriveau de minune, cu pietre preţioase albastre şi verzi, aranjate
într-un model floral subtil.
— Maxon, îmi plac, dar nu le pot accepta. Sunt prea… prea…
— Dimpotrivă, trebuie să le accepţi. Este un dar şi e o tradiţie să le
porţi la Condamnare.
— La ce?
El a clătinat din cap.
— Silvia îţi va explica toate astea; esenţial este că tradiţia spune că
prinţul trebuie să le ofere bijuterii Elitelor, iar ele să le poarte la
ceremonie. Vor fi destui oficiali acolo, iar tu trebuie să arăţi cât mai
bine. Şi, spre deosebire de alte lucruri care ţi-au fost oferite până
acum, astea sunt toate reale şi le poţi păstra.
Am zâmbit. Desigur că nu ne-ar fi dat să purtăm bijuterii
adevărate. M-am întrebat câte fete luaseră lucruri acasă gândindu-se
că, dacă nu se aleseseră cu Maxon, măcar primeau bijuterii în valoare
de câteva mii.
— Sunt minunate, Maxon. Sunt chiar pe gustul meu. Mulţumesc.
Maxon a ridicat un deget.
— Cu plăcere, şi asta este o parte din ce voiam să discut. Am ales
673
personal cadourile pentru fiecare dintre voi şi cu intenţia de a fi toate
egale. Totuşi, tu preferi să porţi colierul de la tatăl tău şi sunt sigur că
te va ajuta să te simţi mai bine în mijlocul unui eveniment important
cum e Condamnarea. Aşadar, în timp ce toate celelalte au primit
coliere, tu ai primit o brăţară. Maxon s-a întins spre mâna mea şi a
ridicat-o. Şi văd că eşti ataşată de micul tău nasture şi mă bucur că
încă îţi place şi brăţara pe care am adus-o din Noua Asie, dar nu se
prea potrivesc. Probează asta, ca să vedem cum îţi stă.
Mi-am scos brăţara lui Maxon şi am pus-o pe marginea noptierei,
dar am luat nasturele lui Aspen şi l-am pus în borcanul meu cu un
singur penny. Părea că, de acum înainte, acolo trebuia să stea.
M-am întors şi l-am surprins pe Maxon holbându-se la borcan, cu
o privire dură, care însă a dispărut repede. A scos brăţara din cutie.
Degetele lui îmi gâdilau pielea, iar când s-au îndepărtat, aproape că
am suspinat din nou la cât de frumos era cadoul său.
— Chiar e perfectă, Maxon.
— Speram să crezi asta. Dar exact din cauza asta trebuia să discut
cu tine. Mi-am propus să cheltuiesc aceeaşi sumă pentru toate. Am
vrut să fiu corect.
Am dat aprobator din cap. Mi se părea un lucru rezonabil.
— Problema e că gusturile tale sunt mult mai simple decât ale
celorlalte. Şi tu ai o brăţară, în loc de un colier. Am sfârşit prin a
cheltui pentru tine doar jumătate din ce am dat pentru restul, şi
voiam să ştii asta înainte să vezi ce le-am oferit lor. Şi voiam să ştii că
am făcut asta din dorinţa de a-ţi dărui ce am crezut că ţi-ar plăcea
mai mult, nu din cauza statutului tău sau aşa ceva.
Privirea lui Maxon era atât de sinceră.
— Mulţumesc, Maxon. Altfel, nici nu aş fi primit-o, am spus eu,
atingându-i braţul cu mâna.
Ca întotdeauna, el părea atât de fericit să fie atins.
— La asta m-am gândit şi eu. Deşi, îţi mulţumesc că ai spus-o.
M-am temut că aş putea să te rănesc.
— Deloc.
674
 Maxon a zâmbit mai larg.
— Desigur, vreau totuşi să fiu corect, aşadar m-am gândit la ceva.
A băgat mâna în buzunar şi a scos un plic subţire. Poate că ţi-ar
plăcea să trimiţi diferenţa de bani familiei tale.
Am privit lung plicul.
— Vorbeşti serios?
— Desigur. Vreau să fiu imparţial şi m-am gândit că ăsta ar fi cel
mai bun mod de a rezolva situaţia. Şi am sperat că te va face fericită.
Mi-a pus plicul în mâini, iar eu l-am luat, încă şocată.
— Nu era nevoie să faci asta.
— Ştiu. Dar câteodată este vorba despre ce vrei să faci, nu despre
ce trebuie să faci.
Privirile ni s-au întâlnit, iar eu mi-am dat seama că făcea multe
pentru mine doar pentru că voia asta. Îmi dăduse pantaloni atunci
când nu aveam voie să-i port, îmi adusese o brăţară din cealaltă
parte a lumii…
Cu siguranţă mă iubea. Corect? De ce nu o spunea, pur şi simplu?
Suntem singuri, Maxon. Dacă o spui, îţi spun şi eu.
Nimic.
— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru asta, Maxon.
El a zâmbit.
— E frumos că-mi spui asta. Şi-a dres vocea. Întotdeauna mă
interesează să aflu ce simţi.
O, nu. În niciun caz. Nu aveam de gând să o spun eu prima.
— Ei bine, sunt recunoscătoare. Ca întotdeauna.
Maxon a oftat.
— Mă bucur că îţi place. Nemulţumit, a început să se uite la covor.
Trebuie să plec. Mai am de dat cadourile celorlalte fete.
Ne-am ridicat amândoi în picioare şi l-am însoţit până la uşă.
Când a plecat, s-a întors şi mi-a sărutat mâna. Dând prieteneşte din
cap, a dispărut după colţ ca să le viziteze pe celelalte.
M-am întors către pat şi m-am uitat din nou la cadourile mele.
Nu-mi venea să cred că nişte lucruri atât de frumoase erau ale mele,
675
pentru totdeauna. Mi-am jurat că, în cazul în care aş fi mers acasă şi
toţi banii s-ar fi cheltuit, iar familia mea ar fi ajuns în sapă de lemn,
nu voi vinde sau da niciodată aceste daruri, şi nici brăţara pe care
mi-o adusese din Noua Asie. Aveam să le păstrez, indiferent de
situaţie.

— Condamnarea este destul de simplă, ne-a spus Silvia în

după-amiaza următoare, pe când o urmam către Marea Sală. Este
unul dintre acele lucruri care par mai provocatoare decât sunt, dar,
mai presus de toate, este ceva simbolic. Va fi un mare eveniment.
Vor veni câţiva magistraţi, ca să nu mai vorbim de numărul mare de
membri ai familiei regale, şi vor fi suficiente camere cât să vă
ameţească, a strigat Silvia peste umăr.
Până acum, nu părea deloc simplu. Am cotit, iar Silvia a deschis
uşile Marii Săli. În mijlocul încăperii era însăşi regina Amberly, dând
instrucţiuni unor bărbaţi care montau nişte scaune de stadion.
Într-un alt colţ, cineva discuta despre ce covor să întindă, iar două
florărese vorbeau despre florile care ar fi fost cele mai potrivite.
Păreau să considere că decoraţiunile de Crăciun ar fi trebuit să
dispară. Se întâmplau atât de multe, încât aproape că uitasem
complet că venea Crăciunul.
Spre spatele camerei, se ridica o scenă, cu trepte în faţă şi trei
tronuri masive centrate pe platformă. În dreapta noastră, erau patru
scene mici cu câte un singur scaun; erau frumoase, dar şi foarte
izolate. Doar acelea erau suficiente pentru a decora sala, iar eu nu-mi
puteam imagina cum avea să arate de îndată ce toate vor fi fost la
locul lor.
— Maiestatea Voastră, a spus Silvia, făcând o reverenţă, iar noi
i-am urmat exemplul.
Regina a venit spre noi, cu chipul luminat de un zâmbet.
— Bună ziua, domnişoarelor, a spus ea. Silvia, cât de multe le-ai
spus?
— Nu prea multe, Maiestate.
676
 — Excelent. Domnişoarelor, daţi-mi voie să vă vorbesc despre
următoarea voastră sarcină din procesul Alegerii. Ea ne-a făcut semn
să o urmăm în Marea Sală. Condamnarea este menită să fie un
simbol al supunerii voastre în faţa legii. Una dintre voi va deveni
noua prinţesă şi, cândva, regină. Legea este felul în care trăim, şi
datoria voastră va fi nu doar să o respectaţi, ci şi să o sprijiniţi. Şi
astfel, a spus ea, oprindu-se şi întorcându-se spre noi, veţi începe cu
Condamnarea. Va fi adus aici un bărbat care a comis o infracţiune,
cel mai probabil un furt. Acestea sunt cazuri care merită o biciuire,
dar aceşti oameni vor petrece, în schimb, o perioadă în temniţă. Iar
voi îi veţi trimite acolo. Regina a zâmbit la expresiile noastre uluite,
apoi a continuat: Ştiu că sună dur, dar nu este. Fiecare dintre aceşti
bărbaţi a comis o infracţiune şi, în loc să înfrunte chinurile unei
pedepse fizice, îşi vor plăti datoriile cu timp. Aţi văzut cu ochii voştri
cât de dureroasă poate fi o bătaie cu băţul. A fi biciuit nu este cu
mult mai bine. Le faceţi o favoare, a spus ea încurajator.
Eu încă nu aveam un sentiment bun în legătură cu asta.
Cei care furau erau săraci. Oamenii din Doi şi Trei care încălcau
legea îşi plăteau libertatea cu bani. Săracii o plăteau cu carnea
biciuită sau cu timp. Mi-am adus aminte de Jemmy, fratele mai mic
al lui Aspen, aplecat peste un butuc în timp ce soldaţii îi luau cu
biciul plata unui pumn de mâncare. Chiar dacă am urât asta, era mai
bine decât să-l închidă. Familia Leger avea nevoie de el ca să
muncească, aşa tânăr cum era, şi se părea că, odată ce erai peste un
Cinci, oamenii uitau asta.
Silvia şi regina Amberly ne-au vorbit despre ceremonie de
nenumărate ori, până ce replicile noastre au fost perfecte. Am
încercat să le rostesc pe ale mele cu graţia pe care o aveau Elise sau
Kriss, dar intonaţia îmi lipsea de fiecare dată.
Nu voiam să trimit un om la închisoare.
Când ni s-a dat voie să plecăm, celelalte fete s-au îndreptat
împreună spre uşă, dar eu m-am îndreptat spre regină. Ea încheia o
discuţie cu Silvia. Ar fi trebuit să folosesc timpul ăla ca să născocesc
677
ceva mai elocvent. În schimb, când Silvia s-a îndepărtat, iar regina
mi s-a adresat, am vorbit fără să mă gândesc prea mult.
— Vă rog, nu mă puneţi să fac asta, am rugat-o eu.
— Poftim?
— Pot să mă supun legii, jur. Nu încerc să fiu dificilă, dar nu pot
trimite un om la închisoare. Mie nu mi-a făcut nimic.
Blândeţea i se citea pe chip când şi-a întins mâna ca să-mi atingă
faţa.
— Dar ţi-a făcut, fată dragă. Dacă devii prinţesă, vei fi întruparea
legii. Când cineva încalcă şi cea mai mică regulă, te înjunghie.
Singurul mod de a nu sângera este să iei poziţie împotriva celor care
te-au rănit deja, astfel încât ceilalţi să nu mai fie atât de necuviincioşi.
— Dar eu nu sunt prinţesă! am implorat eu. Nimeni nu mă
răneşte.
Ea a zâmbit, s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit:
— Nu eşti prinţesă astăzi, dar nu m-ar surprinde dacă acest lucru
ar fi doar o chestiune temporară.
Regina Amberly s-a tras înapoi şi mi-a făcut cu ochiul.
Am oftat, devenind disperată.
— Aduceţi-mi pe altcineva. Nu vreun hoţ mărunt, care probabil a
furat doar din cauză că îi era foame.
Chipul ei s-a împietrit.
— Nu vreau să spun că este în regulă să furi. Ştiu că nu este. Dar
aduceţi-mi pe cineva care a făcut ceva cu adevărat rău. Aduceţi-mi
persoana care a ucis paznicul care ne-a dus pe mine şi pe Maxon în
sala de refugiu ultima dată când au venit rebelii. Acea persoană ar
trebui închisă pentru totdeauna. Şi aş spune asta cu bucurie. Dar nu
pot face asta vreunui Şapte flămând. Nu pot.
Vedeam că voia să fie bună cu mine, dar şi că era neclintită în ceea
ce priveşte chestia asta.
— Dă-mi voie să fiu foarte sinceră cu tine, Lady America. Dintre
toate fetele, tu trebuie să faci asta cel mai mult. Poporul te-a văzut că
ai alergat ca să opreşti o biciuire, că ai sugerat desfiinţarea castelor la
678
televiziunea naţională şi că ai încurajat lumea să lupte atunci când
vieţile lor sunt într-un real pericol.
Privirea ei era blândă dar serioasă.
— Nu spun că au fost lucruri rele, dar le-ai dat majorităţii
oamenilor impresia că ai luat-o razna.
Mi-am frământat mâinile, ştiind că asta se va termina cu mine
luând parte la Condamnare, indiferent ce aş fi spus.
— Dacă vrei să rămâi, dacă îţi pasă de Maxon – ea a făcut o pauză,
dându-mi o clipă să mă gândesc –, atunci trebuie să faci asta. Trebuie
să arăţi că poţi să fii supusă.
— Sunt. Doar că nu vreau să trimit pe nimeni la închisoare. Asta
nu este treaba unei prinţese. Magistraţii fac asta.
Regina Amberly m-a mângâiat pe umăr.
— Poţi să o faci. Şi o vei face. Dacă îl mai vrei pe Maxon, trebuie să
fii perfectă. Sunt sigură că înţelegi că există păreri contrare în ceea ce
te priveşte.
Am aprobat din cap.
— Atunci, fă-o.
A plecat şi m-a lăsat singură în Marea Sală. Am mers la locul meu
care, practic, era un tron în sine, şi mi-am murmurat din nou
replicile. Am încercat să mă conving că nu era mare lucru. Oamenii
încălcau legile şi ajungeau la închisoare tot timpul. O persoană
dintr-o mie păţea asta. Iar eu trebuia să fiu perfectă.
Perfecţiunea era singura mea opţiune.

679
 Capitolul 19

În ziua Condamnării, eram un pachet de nervi. Îmi era teamă că

aveam să mă împiedic sau că urma să uit ce trebuia să spun. Şi, mai
rău decât atât, mă temeam că aveam să dau greş. Singurul lucru de
care nu trebuia să-mi fac griji erau hainele mele. Slujnicele mele au
trebuit să se sfătuiască cu coafeza ca să-mi facă o ţinută potrivită,
deşi nu aş folosi un cuvânt la fel de simplu ca potrivită pentru a o
descrie.
Urmând din nou tradiţia, toate rochiile erau albe cu auriu. A mea
avea talie înaltă şi nicio bretea pe partea stângă, dar avea una căzută
peste umăr în dreapta, care îmi acoperea cicatricea şi care, în acelaşi
timp, arăta cu adevărat minunat. Partea de sus era strâmtă, dar fusta
transparentă şi foarte largă atingea podeaua cu festoane din dantelă
aurie. În spate, se strângea în nişte pliseuri, care cădeau în urma mea
ca o trenă scurtă. Când m-am privit în oglindă, prima dată a fost
când am crezut că arătam cu adevărat ca o prinţesă.
Anne a luat ramura de măslin pe care trebuia să o duc eu şi mi-a
pus-o pe braţ. Noi trebuia să lăsăm ramurile la picioarele regelui, în
semn de pace pentru conducătorul nostru şi ca dorinţă a noastră de a
aplica legea.
— Arătaţi minunat, domnişoară, a spus Lucy.
N-am putut să nu observ cât de calmă şi de încrezătoare părea în
ultima vreme. Am zâmbit.
— Mulţumesc. Mi-aş dori să fiţi şi voi acolo, am spus eu.
— Şi eu, a oftat Mary.
Cuviincioasă ca întotdeauna, Anne şi-a îndreptat din nou atenţia
asupra mea.

680
 — Nu vă faceţi griji, domnişoară; vă veţi descurca perfect. Iar noi
vom privi împreună cu celelalte servitoare.
— Veţi face asta?
Era un lucru încurajator, chiar dacă ele nu aveau să fie la parter.
— Nu am rata ocazia, m-a asigurat Lucy.
O bătaie bruscă în uşă ne-a întrerupt conversaţia. Mary a deschis
uşa, iar eu m-am bucurat să văd că era Aspen.
— Am venit să vă conduc la Condamnare, Lady America, a spus
el.
Lucy a vorbit brusc.
— Ce părere aveţi despre opera noastră, domnule ofiţer Leger?
El a zâmbit şiret.
— V-aţi întrecut pe voi însevă.
Lucy a chicotit, iar Anne i-a spus să tacă în timp ce îmi aranja
coafura, îngrijindu-se de ultimele detalii. Acum, că ştiam despre
sentimentele lui Anne pentru Aspen, era evident cât de perfectă
încerca să fie în faţa lui.
Am respirat adânc, amintindu-mi de mulţimea care mă aştepta la
parter.
— Sunteţi gata? a întrebat el.
Am dat din cap că da, mi-am rearanjat ramura şi m-am îndreptat
spre uşă, aruncând doar o privire înapoi, ca să văd chipurile fericite
ale slujnicelor mele. L-am luat de braţ pe Aspen şi am pornit-o
împreună cu el pe hol.
— Ce-ai mai făcut? am întrebat eu nonşalant.
— Nu-mi vine să cred că faci asta, a răspuns el.
Am înghiţit în sec, devenind din nou agitată.
— N-am de ales.
— Întotdeauna ai de ales, Mer.
— Aspen, ştii că nu îmi place asta. Dar, până la urmă, este vorba
doar de o persoană. Iar el este vinovat.
— Exact ca simpatizanţii rebeli pe care regele i-a retrogradat o
castă. Exact ca Marlee şi Carter.
681
 Nu a trebuit să-mi ridic privirea ca să văd cât de dezgustat era.
— Aia a fost altceva, am murmurat eu, fără să par deloc
convingătoare.
Aspen s-a oprit brusc şi m-a obligat să-l privesc.
— Cu el, este mereu la fel.
Tonul lui era atât de serios. Aspen ştia mai multe decât
majoritatea, deoarece fusese de gardă în timpul întrunirilor sau
pentru că el însuşi dăduse ordine. Şi în clipa asta deţinea un secret.
— Chiar sunt hoţi? am întrebat eu încet în timp ce continuam să
mergem.
— Da, dar nu merită anii de închisoare pe care îi vor primi astăzi.
Şi ăsta va fi un mesaj destul de evident pentru prietenii lor.
— Ce vrei să spui?
— Sunt oameni care au stat în calea lui, Mer. Simpatizanţii
rebelilor, bărbaţi care au vorbit un pic cam deschis despre cât de
tiran este. Chestia asta se transmite peste tot. Oamenii pe care ei au
încercat să-i convingă vor vedea asta, îi vor avertiza pe alţii despre ce
se întâmplă cu cei care încearcă să îl înfrunte pe rege. Condamnarea
este un lucru deliberat.
M-am desprins de la braţul lui şi i-am spus şuierând:
— Eşti aici de aproape la fel de mult timp ca mine. În tot timpul
ăsta, s-a întâmplat să nu dai vreo sentinţă care ţi-a fost ordonată?
— Nu, dar…
— Atunci, nu mă judeca. Dacă se coboară la întemniţarea
inamicilor fără o cauză reală, ce crezi că-mi va face mie? Mă urăşte!
Privirea din ochii lui Aspen era rugătoare.
— Mer, ştiu că este înspăimântător, dar tu ai…
Mi-am ridicat mâna.
— Fă-ţi treaba. Condu-mă la parter.
El a înghiţit o dată, s-a întors în faţă şi mi-a oferit braţul. L-am
apucat şi am continuat să mergem în tăcere.
La jumătatea treptelor, când am început să auzim zarva
conversaţiei, mi-a vorbit din nou.
682
 — Mereu m-am întrebat dacă aveau să te schimbe.
Nu i-am răspuns. Oricum, ce aş fi putut să-i spun?
În marele foaier, celelalte fete priveau în depărtare, mişcându-şi
încet buzele în timp ce îşi recitau replicile. M-am desprins de Aspen
şi m-am dus să mă alătur lor.
Elise vorbise atât de mult despre rochia ei, încât simţeam că o
văzusem deja. Auriul şi cremul se împleteau într-un model zvelt,
fără mâneci, iar mănuşile ei aurii păreau teatrale. Darurile ei de la
Maxon erau nişte pietre preţioase închise la culoare, care îi scoteau şi
mai mult în evidenţă părul lucios şi ochii negri.
Kriss reuşea, din nou, să fie întruparea tuturor lucrurilor regale, şi
era ca şi când nici măcar nu s-ar fi străduit să o facă. Rochia îi era
strâmtă pe talie şi exploda ca o floare spre pământ. Iar colierul şi
cerceii primiţi de la Maxon erau irizaţi, uşor rotunjiţi şi perfecţi.
Pentru o clipă, m-am întristat că ai mei erau atât de simpli.
Rochia lui Celeste… ei bine, cu siguranţă avea să fie de neuitat.
Decolteul ei adânc părea un pic nepotrivit pentru această ocazie. Ea
m-a surprins cum o fixam cu privirea şi şi-a ţuguiat buzele şi a
scuturat din umeri spre mine.
Am scos un hohot de râs şi mi-am pus mâna pe frunte,
simţindu-mă un pic rău. Am respirat adânc, în încercarea de a mă
calma.
Celeste m-a întâlnit la jumătatea drumului, legănându-şi ramura
cu fiecare pas.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic. Doar că nu mă simt bine, presupun.
— Să nu vomiţi, mi-a ordonat ea. În special, nu pe mine.
— N-o să vomit, am asigurat-o eu.
— Cine a vomitat? a întrebat Kriss, alăturându-se conversaţiei,
urmată de Elise.
— Nimeni, am spus eu. Sunt doar obosită sau ceva de genul ăsta.
— Nu va dura prea mult, m-a asigurat Kriss.
Va dura o veşnicie, am gândit eu. M-am uitat la chipurile lor.
683
Veniseră lângă mine. Nu aş fi făcut acelaşi lucru pentru ele? Poate…
— Se simte bine vreuna dintre voi în legătură cu asta? am întrebat
eu.
Ele s-au uitat una la cealaltă sau spre podea, dar nu a răspuns
niciuna.
— Atunci, să n-o facem, le-am îndemnat eu.
— Să n-o facem? a întrebat Kriss. America, asta e tradiţia. Trebuie
să o facem.
— Ba nu. Nu şi dacă hotărâm toate să nu o facem.
— Ce vom face? Vom refuza să vorbim acolo? a întrebat Celeste.
— Asta ar fi o opţiune, am sugerat eu.
— Vrei să stăm acolo şi să nu facem nimic?
Elise părea îngrozită.
— Nu m-am gândit bine la asta. Doar că nu cred că este o idee
bună.
Îmi dădeam seama că şi Kriss se gândea cu adevărat la asta.
— Este un truc! a acuzat Elise.
— Ce? Cum de-ai ajuns la concluzia asta?
— Ea este ultima. Dacă noi toate nu facem nimic, iar apoi urmează
ea, va părea supusă, în timp ce noi vom arăta ca nişte idioate.
Cât a vorbit, Elise şi-a scuturat ramura spre mine.
— America?
Kriss s-a uitat la mine, dezamăgirea citindu-i-se în privire.
— Nu, vă jur; nu asta urma să fac!
— Domnişoarelor!
Ne-am întors toate spre tonul mustrător al Silviei.
— Înţeleg că sunteţi agitate, dar acesta nu este un motiv ca să
ţipaţi.
Ne-a privit pe rând, iar noi ne-am uitat una la cealaltă, în vreme ce
ele se gândeau dacă să mi se alăture sau nu.
— În regulă, a început Silvia. Elise, tu vei fi prima, aşa cum am
exersat. Celeste şi Kriss, voi urmaţi; iar tu, America, vei fi ultima. Pe
rând, duceţi ramurile pe covorul roşu şi aşezaţi-le la picioarele
684
regelui. Apoi, vă întoarceţi şi vă ocupaţi locurile. Regele va spune
câteva cuvinte, apoi ceremonia va începe.
Ea s-a apropiat de ceea ce părea o cutie mică pe un suport şi a
întors-o ca să ne arate un monitor de televizor, pe care se vedea tot ce
se întâmpla în Marea Sală. Era minunată. Covorul roşu împărţea
camera în locurile pentru presă şi invitaţi, şi cele patru scaune care
erau pregătite pentru noi. În spatele acestui spaţiu, se aflau tronurile
care aşteptau familia regală.
Cât am privit, uşa laterală a Marii Săli s-a deschis, iar regele,
regina şi Maxon au intrat în aplauze şi în sunet de trâmbiţe. Odată ce
s-au aşezat, o melodie mai lentă şi mai sobră a început să se audă.
— A început. Acum, capetele sus, ne-a instruit Silvia.
Elise mi-a aruncat o privire tăioasă şi a dat colţul.
Muzica era punctată de sunetul sutelor de camere care o
fotografiau. A ajuns la o porţiune în care ritmul era ciudat. Totuşi, ea
s-a descurcat bine, după cum vedeam pe monitorul la care se uita
Silvia. A urmat Celeste, care şi-a aranjat părul înainte de a pleca.
Zâmbetul lui Kriss a părut absolut real şi natural când a defilat pe
interval.
— America, mi-a şoptit Silvia. Este rândul tău.
Am încercat să-mi ascund îngrijorarea de pe chip şi m-am
concentrat asupra lucrurilor pozitive, dar mi-am dat seama că nu
existau. Eram pe cale să ucid o parte din mine pedepsind pe cineva
mult mai mult decât merita şi să-i dau regelui ceva ce-şi dorea cu o
mişcare scurtă şi simplă.
Când m-am îndreptat spre familia regală în tăcere, camerele s-au
declanşat, bliţurile au sclipit, iar oamenii şi-au şoptit laudele unul
altuia. M-am uitat în ochii lui Maxon, care era întruchiparea
calmului. Lucrul ăsta se datora anilor de disciplină sau fericirii
adevărate? Chipul lui mă liniştea, dar eram sigură că-mi citea
neliniştea din privire. Mi-am văzut locul liber pentru ramura de
măslin şi am făcut o plecăciune înainte de a lăsa darul la picioarele
regelui, cu toate că nu am reuşit să mă conving să mă uit la el.
685
 De îndată ce mi-am ocupat locul, muzica s-a oprit. Regele
Clarkson a păşit în faţă şi a stat la marginea scenei, cu cercul de
ramuri la picioarele sale.
— Doamnelor şi domnilor din Illéa, astăzi, ultimele patru femei
tinere şi frumoase ale Alegerii vin în faţa noastră, a tuturor, pentru a
se supune legii. Legile noastre vitale sunt cele care menţin poporul
unit, sunt fundamentul păcii de care ne-am bucurat atât de mult
timp.
Pace? m-am gândit eu. Glumeşti?
— În curând, una dintre aceste tinere va sta în faţa voastră nu ca
un om de rând, ci ca prinţesă. Şi, ca membră a familiei regale, va fi
datoria ei să facă ceea ce e corect, nu pentru beneficiul propriu, ci
pentru al vostru.
…şi eu cum fac asta acum?
— Vă rog să le aplaudăm împreună smerenia în supunerea în faţa
legii şi curajul de a o susţine.
Regele a început să bată din palme, iar cei din cameră i s-au
alăturat. Aplauzele au continuat când el s-a îndepărtat, iar eu am
privit spre rândul de fete. Singurul chip pe care îl vedeam bine era al
lui Kriss. Ea a ridicat din umeri şi mi-a zâmbit pe jumătate înainte
să-şi întoarcă privirea în faţă şi să-şi îndrepte spatele.
Un paznic de lângă uşă a sunat din trâmbiţă în încăpere.
— Îl chemăm, în prezenţa Maiestăţii Sale regele Clarkson,
Maiestăţii Sale regina Amberly şi Alteţei Sale prinţul Maxon, pe
infractorul Jacob Digger.
Încet, fără îndoială jenat de spectacol, Jacob a intrat în Marea Sală.
Încheieturile mâinilor îi erau încătuşate, iar el a tresărit la luminile
camerelor de filmat şi s-a dus sperios să se încline în faţa lui Elise.
Nu o vedeam prea bine fără să mă aplec în faţă, aşa că m-am întors
un pic şi am ascultat-o cum a rostit replicile pe care noi toate aveam
să le spunem, pe rând.
— Jacob, ce infracţiune ai comis? l-a întrebat ea.
A rostit cuvintele tare, mai bine decât de obicei.
686
 — Furt, doamna mea, a răspuns el cu sfială.
— Şi la câţi ani eşti condamnat?
— Doisprezece ani, doamna mea.
Încet, fără să atragă atenţia asupra ei, Kriss s-a uitat în direcţia
mea. Fără să-şi schimbe prea mult expresia, se îndoia de ceea ce se
întâmpla. Eu am dat aprobator din cap.
Mici furturi, asta ni se spusese. Dacă ar fi fost adevărat, omul ăsta
ar fi fost bătut în piaţa din oraşul lui sau, dacă ar fi fost trimis la
închisoare, nu ar fi fost pentru mai mult de doi sau trei ani. Cu două
cuvinte, Jacob mi-a confirmat toate temerile.
Subtil, m-am întors să îl privesc pe rege. Nu era nicio îndoială că
asta îi făcea plăcere. Oricine ar fi fost omul ăsta, nu era un simplu
hoţ. Regele se bucura de căderea lui.
Elise s-a ridicat, s-a îndreptat spre Jacob şi i-a atins umărul cu
mâna. Până atunci, el nu o privise în ochi.
— Du-te, supus credincios, şi plăteşte-ţi datoria faţă de rege.
Vocea ei a răsunat în liniştea din sală.
Jacob a dat aprobator din cap. S-a uitat la rege, iar eu am văzut că
voia să facă ceva. Voia să lupte sau să acuze, dar nu a făcut-o. Fără
îndoială, cineva avea să plătească pentru orice greşeală ar fi făcut
astăzi. Jacob s-a ridicat şi a ieşit din încăpere, în aplauzele publicului.
Următorul bărbat avea probleme la mers. Când s-a întors să se
îndrepte pe covorul roşu spre Celeste, s-a împiedicat şi a căzut. Un
icnet colectiv s-a auzit din încăpere, dar, înainte să stârnească prea
multă simpatie, doi paznici au venit şi l-au condus la Celeste. Spre
meritul ei, când i-a ordonat bărbatului să-şi plătească datoria, nu i-a
vorbit cu siguranţa cu care ne obişnuise.
Kriss a părut la fel de serioasă ca întotdeauna până când
infractorul care îi fusese desemnat s-a apropiat. Era mai tânăr,
probabil de-o seamă cu noi, iar paşii lui erau calmi, aproape hotărâţi.
În clipa în care a păşit pe covor spre Kriss, am văzut că avea un
tatuaj pe gât. Semăna cu o cruce, deşi părea că, oricine l-ar fi făcut, îl
stricase un pic.
687
 Kriss şi-a spus bine replicile. Cine nu o cunoştea, nu avea cum
să-şi dea seama de urma de regret din vocea ei. Cei din încăpere au
aplaudat, iar ea a luat loc din nou, cu un zâmbet mai puţin
strălucitor ca de obicei.
Paznicul l-a strigat pe nume pe Adam Carver, iar eu mi-am dat
seama că era rândul meu. Adam, Adam, Adam. Trebuia să-i ţin
minte numele. Pentru că trebuia să fac asta acum, nu? Celelalte fete o
făcuseră. Dacă aş fi dat greş, Maxon ar fi putut să mă ierte, iar regele
oricum nu m-ar fi plăcut; dar cu siguranţă aveam să o pierd pe
regină, iar asta mă punea la colţ. Dacă voiam, într-adevăr, să am o
şansă, trebuia să-l condamn.
Adam era mai în vârstă, poate de-o seamă cu tata, şi avea o
problemă la picior. Nu a căzut, dar i-a luat atât de mult să ajungă la
mine, încât a înrăutăţit situaţia. Voiam să termin cu asta.
Când Adam a îngenuncheat în faţa mea, m-am concentrat asupra
replicilor pe care trebuia să le spun.
— Adam, ce infracţiune ai comis? l-am întrebat eu.
— Furt, doamna mea.
— Şi cât timp ai de ispăşit?
Adam şi-a dres vocea.
— Sunt condamnat pe viaţă, a răspuns.
Prin cameră, murmurele au început să se audă, de vreme ce
oamenii nu erau siguri că auziseră bine.
Cu toate că nu-mi plăcea să mă abat de la replicile mele, şi eu
aveam nevoie de confirmare.
— Cât ai spus?
— Sunt condamnat pe viaţă, doamna mea.
Din vocea lui, era evident că mai avea un pic şi plângea.
Pe furiş, m-am uitat la Maxon. Părea stânjenit. Fără cuvinte, i-am
cerut ajutorul. Privirea lui mi-a transmis cât de rău îi părea că nu mă
putea îndruma.
Când eram pe cale să mă concentrez din nou asupra lui Adam,
m-am uitat la rege, care se mişcase rapid. L-am privit cum şi-a trecut
688
mâna peste gură, într-un efort de a-şi ascunde zâmbetul.
Îmi jucase o festă.
Poate că suspectase că aveam să urăsc partea asta a Alegerii şi
plănuise să facă tot posibilul ca să par neascultătoare. Dar, chiar dacă
aş fi mers până la capăt, ce fel de om aş fi fost dacă aş fi trimis un om
la închisoare pentru tot restul vieţii lui? Acum, nimeni nu avea să mă
placă.
— Adam, am rostit eu încet.
El m-a privit, lacrimile ameninţând să îi curgă în orice moment.
Am observat imediat că toate şoaptele din încăpere încetaseră.
— Cât de mult ai furat?
Oamenii încercau să audă, dar era imposibil.
El a înghiţit în sec şi i-a aruncat o privire regelui.
— Nişte haine pentru fetele mele.
Am vorbit repede:
— Dar asta nu are legătură cu ce-ai făcut, nu-i aşa?
Cu un gest atât de uşor încât aproape că l-am ratat, Adam a
clătinat o dată din cap.
Aşadar, nu puteam să o fac. Nu puteam să o fac. Dar trebuia să fac
ceva.
Ideea mi-a venit atât de repede, iar eu am fost sigură că era
singura noastră cale de scăpare. Nu eram convinsă că avea să-i
câştige libertatea lui Adam, şi am încercat să nu mă gândesc la cât de
mult avea să mă întristeze. Era corect, pur şi simplu, iar eu trebuia să
o fac.
M-am ridicat şi m-am îndreptat spre Adam, atingându-l pe umăr.
El s-a strâmbat, aşteptând ca eu să-i spun că urma să meargă la
închisoare.
— Ridică-te, i-am spus.
Adam m-a privit confuz.
— Te rog, am zis şi l-am apucat de una din mâinile încătuşate, ca
să-l trag.
Adam a mers cu mine pe culoare, spre zona înălţată pe care se afla
689
familia regală. Când am ajuns la scări, m-am întors către el şi am
oftat.
Pe rând, am scos cerceii frumoşi pe care mi-i dăruise Maxon. I-am
pus pe amândoi în palmele lui Adam, iar el a rămas cu gura căscată
când i-am dat şi brăţara. Şi apoi – pentru că, dacă într-adevăr urma
să fac asta, voiam să-i dau tot – mi-am întins mâinile în spatele
gâtului şi mi-am desfăcut colierul cu pasărea cântătoare, cel dăruit
de tata. Odată ce l-am lăsat să cadă în palma lui Adam, i-am strâns
degetele în jurul comorilor, după care am păşit într-o parte, ca să stea
chiar în faţa regelui Clarkson.
I-am arătat tronurile.
— Du-te, supus credincios, şi plăteşte-ţi datoria faţă de rege.
În cameră s-au auzit icnete şi bâiguieli, dar eu le-am ignorat. Nu
vedeam decât expresia acră de pe chipul regelui. Dacă voia să se
joace cu personalitatea mea, atunci şi eu eram pregătită să-i răspund
cu aceeaşi monedă.
Adam a urcat încet scările, iar eu i-am citit teama şi bucuria din
privire. Când s-a apropiat de rege, a căzut în genunchi şi şi-a întins
mâinile, pline cu bijuterii.
Regele Clarkson mi-a aruncat o privire, dându-mi de înţeles că
ăsta nu avea să fie sfârşitul, dar apoi s-a întins şi a luat bijuteriile din
mâinile lui Adam.
Mulţimea a izbucnit, dar când m-am uitat în spate, pe chipurile
celorlalte fete se citeau reacţii diferite. Adam s-a îndepărtat repede
de rege, temându-se, probabil, că el avea să se răzgândească. Speram
că, având în vedere că erau atât de multe camere şi atât de mulţi
oameni care scriau articole despre asta, cineva avea să îl însoţească şi
să se asigure că ajungea acasă. Când Adam a revenit lângă mine, a
încercat să mă îmbrăţişeze, chiar dacă avea cătuşe. A plâns, m-a
binecuvântat şi a părăsit încăperea părând cel mai fericit om de pe
pământ.

690
 Capitolul 20

Familia regală a ieşit pe uşa laterală, iar celelalte Elite şi cu mine

am plecat pe acelaşi drum pe care veniserăm, în timp ce camerele
filmau şi invitaţii aplaudau.
Ochii Silviei erau, pur şi simplu, ucigători când am ieşit pe uşă.
Părea că avea nevoie de fiecare picătură de putere ca să se abţină să
nu mă strângă de gât. Ne-a dus după colţ, într-un salonaş.
— Intraţi, ne-a ordonat ea, ca şi cum orice cuvânt în plus ar fi
scos-o din minţi.
A închis uşile, fără a se deranja să ne însoţească.
— Chiar trebuie să fii mereu în centrul atenţiei? a izbucnit Elise.
— N-am făcut nimic, cu excepţia a ceea ce am încercat să-ţi cer şi
ţie să faci. Tu ai fost cea care nu m-a crezut.
— Te porţi ca o sfântă. Erau infractori. Nu am făcut nimic din ceea
nu ar fi făcut un magistrat; doar că am făcut-o în rochii frumoase.
— Elise, i-ai văzut pe oamenii ăia? Unii dintre ei erau bolnavi. Iar
sentinţele pentru infracţiunile lor erau prea lungi, am pledat eu.
— Are dreptate, a spus Kriss. Condamnare pe viaţă pentru furt?
Dacă n-a şterpelit palatul, ce ar fi putut să ia ca să merite asta?
— Nimic, am susţinut eu. A luat haine pentru familia lui. Uite ce
e, voi sunteţi norocoase. V-aţi născut în caste mai bune. Dacă aţi fi
într-una inferioară şi l-aţi pierde pe cel care aduce pâinea în familie,
lucrurile nu ar merge bine. N-am putut să-l trimit la închisoare pe
viaţă şi, în acelaşi timp, să-i condamn membrii familiei să devină
Opturi. N-am putut.
— Unde ţi-e mândria, America? m-a implorat Elise. Unde ţi-e
simţul datoriei şi al onoarei? Eşti doar o fată, nu eşti nici măcar

691
prinţesa. Şi, chiar dacă ai fi fost, nu ai fi avut voie să iei astfel de
decizii. Eşti aici ca să urmezi hotărârile regelui, şi tu nu ai făcut
niciodată asta! Nici măcar în prima noapte!
— Poate că hotărârile sunt greşite, am ţipat eu, probabil în cel mai
prost moment cu putinţă.
Uşile s-au deschis şi regele Clarkson a intrat ca o vijelie, în timp ce
regina Amberly şi Maxon au rămas pe coridor. M-a apucat de mână,
cu putere – din fericire, nu de cea rănită – şi m-a târât afară din
cameră.
— Unde mă duceţi? l-am întrebat eu cu răsuflarea tăiată.
Nu mi-a răspuns.
M-am uitat peste umăr la fete, în timp ce regele mă trăgea pe
coridor. Celeste şi-a încrucişat braţele, iar Elise a apucat-o pe Kriss
de mână pentru că, oricât era de supărată, Elise nu părea fericită să
mă vadă plecând.
— Clarkson, nu te pripi, l-a implorat încet regina.
Am dat colţul şi am fost forţată să intru într-o încăpere.
Regina şi Maxon au apărut în urma noastră, în timp ce regele m-a
împins spre o canapea micuţă.
— Stai jos, mi-a ordonat el, inutil.
A început să măsoare podeaua cu paşii, ca un leu în cuşcă. Când
s-a oprit, a dat cu ochii de Maxon.
— Ai jurat! a răcnit el. Ai spus că o ţii sub control. Mai întâi,
izbucnirea de la Actualităţi, apoi ai fost cât pe ce să fii omorât pe
acoperiş, iar acum asta? Se termină astăzi, Maxon.
— Tată, ai auzit uralele? Oamenii îi apreciază mila. Ea este cel mai
important bun al tău în momentul de faţă.
— Poftim?
Avea o voce de gheaţă, tărăgănată şi mortală.
Maxon s-a oprit o clipă, simţind răceala, dar a continuat:
— Când a sugerat că oamenii ar trebui să se apere singuri,
publicul a reacţionat pozitiv. Îndrăznesc să spun că faptul că nu au
mai murit şi alţi oameni i se datorează. Şi asta? Tată, eu n-aş putea
692
trimite un om la închisoare pe viaţă pentru ceea ce se presupune a fi
o infracţiune măruntă. Cum poţi aştepta asta din partea cuiva care
şi-a văzut mai mult decât câţiva prieteni bătuţi pentru mai puţin? E
plăcută de oameni. Majoritatea lor fac parte din castele inferioare şi
se identifică cu ea.
Regele a clătinat din cap şi a început din nou să se plimbe.
— O las să stea pentru că ţi-a salvat viaţa. Tu eşti bunul meu cel
mai important, nu ea. Dacă te pierdem pe tine, pierdem totul. Şi nu
mă refer numai la moarte. Dacă nu eşti dedicat acestei vieţi, dacă-ţi
pierzi concentrarea, toate acestea se năruie. Şi-a fluturat braţele spre
camera cea mare, lăsând tăcerea să plutească în aer. Ai fost spălat pe
creier, l-a acuzat regele. Te schimbi de la o zi la alta. Fetele astea, asta
mai mult decât celelalte, sunt inutile, toate.
— Clarkson, poate…
A făcut-o să tacă pe regină cu o privire şi, oricare ar fi fost părerea
ei, s-a risipit.
Regele s-a întors spre Maxon.
— Am o propunere pentru tine.
— Nu mă interesează, a ripostat el.
Regele Clarkson şi-a ridicat braţele, vrând să arate că nu avea
intenţii rele.
— Ascultă-mă.
Maxon a oftat.
— Fetele astea au fost un dezastru. Nici măcar conexiunile asiatice
nu mi-au fost de niciun folos. Cea din Doi este prea preocupată de
faimă, iar cealaltă, mă rog, nu e complet lipsită de speranţă, dar nici
suficient de bună, dacă mă întrebi pe mine. Asta de aici, a spus el,
arătând spre mine, oricâtă valoare ar avea, a fost complet eclipsată
de incapacitatea ei de a se stăpâni. Totul a luat-o complet razna. Şi te
cunosc. Ştiu că te temi să nu pierzi ceva, aşa că iată la ce m-am
gândit.
M-am uitat cum regele se plimba în jurul lui Maxon.
— Haide să anulăm totul. Haide să scăpăm de toate fetele.
693
 Maxon a deschis gura ca să protesteze, dar regele a ridicat o mână.
— Nu sugerez să rămâi singur. Spun doar că încă mai avem
datele tuturor fetelor eligibile din ţară pe aici, pe undeva. N-ar fi
bine dacă ai putea să alegi câteva fete să vină la palat? Poate că vei
găsi una care seamănă cu fiica regelui Franţei, ţi-aduci aminte cât de
mult ţineai la ea?
Mi-am coborât privirea. Maxon nu menţionase nicio franţuzoaică.
Mă simţeam de parcă cineva ar fi luat o daltă şi mi-ar fi cioplit
inima.
— Tată, n-aş putea.
— O, ba ai putea. Tu eşti prinţul. Şi cred că am avut suficiente
ieşiri ca să putem declara grupul acesta necorespunzător. De data
asta, ai putea avea, cu adevărat, de ales.
Am ridicat din nou privirea. Ochii lui Maxon erau aţintiţi asupra
podelei. Îmi dădeam seama că se lupta.
— Asta chiar s-ar putea să-i liniştească pe rebeli pentru o vreme.
Mai gândeşte-te, a adăugat regele. Dacă le trimitem acasă pe fetele
astea şi apoi aşteptăm câteva luni, ca şi cum am anula Alegerea, iar
apoi aducem un grup nou de femei minunate, educate şi plăcute…
s-ar putea schimba multe.
Maxon a încercat să spună ceva, dar apoi a închis gura.
— Oricum ar fi, trebuie să-ţi pui întrebarea dacă asta, a spus el,
arătând din nou spre mine, este persoana cu care ţi-ai putea petrece
întreaga viaţă. Dramatică, egoistă, disperată după bani şi, ca să fiu
sincer, destul de banală. Uită-te la ea, fiule.
Ochii lui Maxon au săgetat spre mine şi au rămas aţintiţi asupra
mea o clipă, înainte ca eu să fiu silită să îmi întorc privirea, umilită.
— Te las câteva zile. Deocamdată, trebuie să rezolv cu presa.
Amberly.
Regina s-a grăbit spre rege şi l-a apucat de braţ, lăsându-ne
singuri şi fără replică. După câteva momente, Maxon a venit să mă
ajute să mă ridic.
— Mulţumesc.
694
 Maxon s-a mulţumit să dea din cap.
— Cred că ar trebui să merg cu ei. Fără îndoială că au întrebări şi
pentru mine.
— E o ofertă destul de bună, am comentat eu.
— Poate chiar cea mai generoasă pe care a făcut-o vreodată.
Nu voiam să ştiu dacă el chiar credea asta. Nu mai era nimic de
spus, aşa că am trecut pe lângă el, înapoi spre camera mea, în
speranţa de a depăşi tot ceea ce simţeam.

Slujnicele mele m-au anunţat că aveam să cinăm singure diseară,

iar când nu m-am deranjat să le vorbesc, s-au scuzat graţios. M-am
întins pe pat, pierdută în gânduri.
Am făcut ceea ce trebuia să fac astăzi, nu-i aşa? Credeam în
justiţie, dar Condamnarea nu însemna justiţie. Totuşi, mă întrebam
dacă, într-adevăr, obţinusem ceva. Dacă omul acela era, cumva, un
duşman al regelui, ceea ce trebuia să cred că era, atunci cu siguranţă
avea să fie pedepsit altfel. Oare totul a fost în zadar?
Şi, oricât ar fi fost de frivol, când mă gândeam la tot ceea ce se
întâmpla, nu puteam să nu mă gândesc la franţuzoaica aia. De ce
Maxon nu-mi spusese de ea? Petrecuse mult timp pe aici? De ce ar fi
ţinut-o secretă?
Am auzit un ciocănit şi am presupus că era masa, cu toate că
părea un pic cam devreme.
— Intră, am strigat eu, nedorind să cobor din pat.
Uşa s-a deschis şi a apărut părul negru al lui Celeste.
— Ai chef de companie? m-a întrebat ea.
Kriss s-a ivit în spatele ei şi am văzut şi o parte din braţul lui Elise.
M-am ridicat.
— Sigur.
Au intrat agale, lăsând uşa deschisă. Celeste, care încă mă şoca de
fiecare dată cu zâmbetul ei sincer, s-a urcat în patul meu fără să ceară
voie măcar. Nu că m-ar fi deranjat. A urmat Kriss, care s-a aşezat mai
aproape de picioarele mele, iar Elise a rămas pe margine, mereu o
695
doamnă.
Încet, Kriss mi-a pus întrebarea la care eram sigură că se gândeau
toate.
— Te-a rănit?
— Nu. Apoi mi-am dat seama că nu era complet adevărat. Nu m-a
lovit sau ceva, doar că m-a tras puţin cam brutal.
— Ce-a spus?
Elise se juca cu o bucată din rochia ei în timp ce vorbea.
— Nu e încântat de ieşirea mea. Dacă era după rege, eram demult
plecată.
Celeste m-a atins pe braţ.
— Dar nu e după el. Maxon ţine la tine, la fel şi poporul.
— Nu ştiu dacă e suficient.
Pentru niciuna dintre noi, am adăugat în gând.
— Îmi pare rău că am ţipat la tine, mi-a spus Elise încet. E
frustrant. Încerc din răsputeri să rămân calmă şi plină de încredere,
dar mi se pare că nimic din ceea ce fac nu contează. Toate mă
eclipsaţi.
— Nu e adevărat, a contrazis-o Kriss. În momentul ăsta, toate
însemnăm ceva pentru Maxon. Altfel, n-am mai fi aici.
— Se teme să le aleagă pe ultimele trei, a contracarat Elise.
Trebuie să aleagă în… cât mai e? Patru zile până trebuie să rămână
doar trei? Se agaţă de mine numai ca să nu ia decizia.
— Cine spune că nu se agaţă de mine? a sugerat Celeste.
— Ascultaţi-mă, le-am spus eu. După ziua de azi, probabil că eu
voi fi următoarea care va pleca acasă. Trebuia să se întâmple mai
devreme sau mai târziu. Pur şi simplu, nu sunt făcută pentru asta.
Kriss a chicotit.
— Niciuna dintre noi nu e o Amberly, nu-i aşa?
— Mie îmi place prea mult să şochez oamenii, a spus Celeste
zâmbind.
— Iar eu mai degrabă m-aş ascunde decât să fac jumătate din
lucrurile pe care trebuie să le facă ea, a adăugat Elise şi a lăsat capul
696
în jos.
— Eu sunt prea sălbatică, am ridicat eu din umeri, acceptându-mi
defectele.
— Niciodată n-am să am încredere în mine aşa cum are ea, s-a
plâns Kriss.
— Iată, aşadar. Toate avem defecte. Dar Maxon trebuie să aleagă
una dintre noi, aşa că n-are rost să ne mai facem griji. Celeste se juca
cu pătura. Dar cred că toate putem să fim de acord cu faptul că
oricare dintre voi ar fi o alegere mai bună decât mine.
După o tăcere grea, Kriss a vorbit.
— Ce vrei să spui?
Celeste s-a uitat la ea pieziş.
— Ştii prea bine. Toată lumea ştie. A tras adânc aer în piept şi a
continuat. Am avut deja, cumva, discuţia asta cu America şi le-am
anunţat ieri pe slujnicele mele, dar vouă nu v-am cerut încă scuze.
Kriss şi Elise s-au uitat scurt una la alta, înainte de a se concentra
din nou asupra lui Celeste.
— Kriss, ţi-am distrus petrecerea de aniversare, a izbucnit ea. Ai
fost singura care a putut să şi-o sărbătorească la palat, iar eu ţi-am
răpit acest moment. Îmi pare atât de rău.
Kriss a ridicat din umeri.
— A ieşit bine, până la urmă. Maxon şi cu mine am avut o
conversaţie grozavă datorită ţie. Te-am iertat de multă vreme.
Celeste chiar părea că era gata să plângă, dar a strâns din buze,
schiţând un zâmbet.
— E generos din partea ta, având în vedere că mie însămi mi-e
greu să mă iert. Celeste şi-a şters uşor ochii. Pur şi simplu, nu ştiam
cum să-i reţin atenţia, aşa că am furat-o de la tine.
Kriss a tras adânc aer în piept.
— În momentul ăla, a fost groaznic, dar chiar este în regulă. Sunt
bine. Cel puţin nu a fost cum a fost cu Anna.
Celeste şi-a dat ochii peste cap, ruşinată.
— Nu mă face să deschid subiectul. Uneori, mă întreb cât de
697
departe ar fi mers dacă eu n-aş fi… A clătinat din cap înainte de a-şi
îndrepta privirea asupra lui Elise. Nu ştiu cum mi-ai putea ierta
vreodată toate lucrurile pe care ţi le-am făcut. Chiar şi pe cele pe care
nu ştiai că le-am făcut eu.
Elise, mereu echilibrată, nu a explodat cum aş fi făcut eu în locul
ei.
— Te referi la sticla din pantofii mei, la rochiile distruse atârnate
în dulapul meu, la decolorantul din şamponul meu?
— Decolorant! am exclamat eu, citind confirmarea pe chipul
obosit al lui Celeste.
Elise a dat din cap că da.
— Am pierdut o zi în Salonul Doamnelor ca slujnicele mele să-l
poată vopsi la loc. S-a întors spre Celeste. Ştiam că tu ai fost, i-a
mărturisit calm.
Celeste a lăsat capul în jos, absolut umilită.
— Nu ai vorbit, aproape că nu ai făcut nimic. În ochii mei, erai
ţinta cea mai uşoară, şi am fost şocată că nu ai cedat niciodată.
— Nu mi-aş dezonora niciodată familia renunţând, a spus Elise.
Îmi plăcea hotărârea ei, chiar dacă nu o înţelegeam pe deplin.
— Ar trebui să fie mândri de tot ce ai îndurat. Dacă părinţii mei ar
şti cât de mult am decăzut… nu ştiu ce-ar spune. Dacă părinţii lui
Maxon ar fi ştiut, sunt sigură că m-ar fi dat afară deja. Nu sunt
potrivită pentru asta.
A expirat adânc, luptându-se să mărturisească.
M-am aplecat spre ea, punându-mi mâinile peste ale ei.
— Cred că această schimbare de atitudine dovedeşte contrariul,
Celeste.
Ea a lăsat capul în jos şi mi-a zâmbit cu tristeţe.
— Chiar aşa fiind, nu cred că el mă doreşte. Chiar dacă ar face-o, a
adăugat, trăgându-şi mâinile din ale mele ca să-şi aranjeze
machiajul, cineva mi-a amintit de curând că nu am nevoie de un
bărbat ca să obţin ceea ce vreau de la viaţă.
Ne-am zâmbit una alteia, apoi s-a întors din nou spre Elise.
698
 — Nici nu ştiu de unde să încep ca să-mi cer scuze pentru tot ce
ţi-am făcut, dar vreau neapărat să ştii cât de sincer regret. Îmi pare
rău, Elise.
Elise nici nu a clipit, făcând-o pe Celeste să-şi lase privirea în jos.
M-am pregătit pentru vorbele ei răutăcioase, acum că Celeste era, în
sfârşit, la mila ei.
— Aş putea să-i spun. America şi Kriss mi-ar fi martore, iar
Maxon ar fi obligat să te trimită acasă.
Celeste a înghiţit în sec. Ce umilitor ar fi fost să plece în felul ăsta!
— Dar n-am s-o fac, a adăugat Elise într-un târziu. Nu i-aş forţa
niciodată mâna lui Maxon şi, fie că pierd sau câştig, vreau s-o fac cu
demnitate. Aşa că hai să depăşim momentul.
Nu era tocmai o declaraţie de iertare, dar era mult mai mult faţă
de ce se aştepta Celeste. Era tot ce putea face ca să se calmeze în timp
ce dădea din cap şi îi murmura mulţumiri lui Elise.
— Uau, a spus Kriss, încercând să schimbe subiectul. Vreau să
spun, nici eu nu am vrut să te pârăsc, Celeste, dar… nu m-am gândit
că onoarea ar fi în spatele acestei alegeri.
Kriss s-a întors spre Elise, cugetând la vorbele sale.
— Mă gândesc mereu la asta, a mărturisit Elise. Trebuie să mă
agăţ de asta cum pot, mai ales din moment ce aş fi o ruşine pentru
familia mea dacă n-aş câştiga.
— Cum să fie vina ta dacă el este cel care face alegerea? a
întrebat-o Kriss, schimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul şi
aşezându-se din nou. Cum te-ar face asta de ruşine?
Elise s-a aplecat şi mai mult, trecând de la o grijă la alta.
— Din cauza chestiunii cu căsătoriile aranjate. Fetele cele mai
bune obţin bărbaţii cei mai buni şi viceversa. Maxon este culmea
perfecţiunii. Dacă pierd, înseamnă că nu am fost suficient de bună.
Familia mea nu se va gândi la sentimentele din spatele deciziei lui,
pe baza cărora sunt sigură că va judeca. Vor privi chestiunea logic.
Originea mea, talentele mele – am fost crescută ca să fiu demnă de
cel mai bun, aşa că dacă nu sunt, cine mă va mai lua când voi pleca
699
de aici?
M-am gândit de un milion de ori la felul în care avea să se
schimbe viaţa mea dacă aş fi câştigat sau dacă aş fi pierdut, dar nu
luasem niciodată în calcul ce ar fi însemnat asta pentru alţii. După
tot ce s-a întâmplat cu Celeste, chiar ar fi trebuit.
Kriss a pus o mână pe braţul lui Elise.
— Aproape toate fetele care au plecat acasă sunt deja logodite cu
bărbaţi minunaţi. Să faci parte din Alegere te transformă într-un
premiu. Şi tu ai ajuns cel puţin printre primele patru din Elită.
Crede-mă, Elise, tipii vor sta la coadă pe stradă pentru tine.
Elise a zâmbit.
— N-am nevoie de o coadă, am nevoie de unul singur.
— Ei bine, eu am nevoie de o coadă, a spus Celeste, făcându-ne pe
toate să chicotim, chiar şi pe Elise.
— Mie mi-ar plăcea o mână de tipi, a spus Kriss. O coadă sună
prea copleşitor.
S-au uitat la mine.
— Unul, am spus.
— Eşti nebună, a decis Celeste.
Am discutat o vreme despre Maxon, despre casă, despre
speranţele noastre. Nu mai vorbiserăm niciodată aşa, nu fără un zid
între noi. Kriss şi cu mine lucraserăm la asta, încercând să fim
cinstite şi directe în privinţa competiţiei; dar acum, că stăteam de
vorbă pur şi simplu despre viaţă, puteam să spun că relaţiile noastre
aveau să supravieţuiască palatului. Elise era o surpriză, dar faptul că
perspectiva ei era atât de diferită faţă de a mea, mă făcea să gândesc
mai profund, deschizându-mă.
Şi bomba sexy: Celeste. Dacă mi-ar fi spus cineva că bruneta pe
tocuri care părea atât de ameninţătoare în acea primă zi, la aeroport,
avea să fie fata de care mă bucuram cel mai mult să o am lângă mine
în momentul ăsta, i-aş fi râs în faţă. Gândul era aproape la fel de
incredibil ca faptul că mă aflam încă aici, una dintre ultimele fete şi
profund îndurerată de cât de aproape eram să-l pierd pe Maxon.
700
 În timp ce vorbeam, am văzut că era acceptată şi de celelalte la fel
de mult cum era acum şi de mine. Chiar arăta diferit, cu greutatea
secretelor ridicată de pe umerii ei. Celeste fusese crescută să fie un
anumit gen de frumuseţe. Frumuseţea depindea de acoperirea unor
lucruri, de schimbarea luminii şi de căutarea perfecţiunii în orice
moment. Dar există un alt tip de frumuseţe care vine odată cu
umilinţa şi onestitatea, iar Celeste strălucea acum de această
frumuseţe.
Probabil că Maxon a intrat foarte încet, pentru că nu aveam nici
cea mai vagă idee de cât timp stătea acolo, privindu-ne. Elise a fost
cea care i-a văzut silueta în cadrul uşii mele şi a înţepenit prima.
— Alteţa Voastră, a spus ea, plecându-şi capul.
Noi am ridicat privirea, convinse că n-am auzit bine.
— Doamnelor. A înclinat din cap spre noi. Nu am vrut să vă
întrerup. Cred că tocmai am distrus ceva aici.
Ne-am uitat una la alta şi sunt sigură că nu am fost singura care
s-a gândit: Nu, ai făcut ceva cu adevărat extraordinar.
— Totul e-n regulă, am spus eu.
— Încă o dată, vă cer scuze pentru deranj, dar trebuie să vorbesc
cu America. Singuri.
Celeste a oftat şi a început să se foiască, întorcându-se să-mi facă
cu ochiul înainte de a se ridica. Elise s-a sculat repede, urmată de
Kriss, care m-a strâns uşor de picior în timp ce sărea jos din pat. Elise
a făcut o plecăciune spre Maxon când a plecat, iar Kriss s-a oprit să-i
îndrepte reverul. Celeste s-a apropiat de el, mai hotărâtă decât o
văzusem vreodată, şi i-a şoptit ceva la ureche.
Când a terminat, Maxon a zâmbit.
— Nu cred că va fi necesar.
— Bun.
A plecat, închizând uşa după ea, iar eu m-am ridicat, aşteptând
orice avea să vină.
— Despre ce era vorba? am întrebat eu, arătând spre uşă.
— A, Celeste a vrut să mă asigure că, dacă te rănesc, o să mă facă
701
să plâng, a spus el zâmbind.
Am început să râd.
— Am avut de-a face cu unghiile alea, aşa că fii atent.
— Da, doamnă.
Am tras adânc aer în piept, lăsând surâsul să se stingă.
— Aşadar?
— Aşadar?
— Ai s-o faci?
Maxon a rânjit, clătinând din cap.
— Nu. A fost un gând incitant pe moment, dar nu vreau s-o iau de
la capăt. Îmi plac fetele mele imperfecte. A ridicat din umeri, cu o
figură mulţumită. Pe lângă asta, tata nu ştie despre August, nici care
sunt ţelurile rebelilor din Nord, nimic din toate astea. Soluţiile lui nu
sunt practice. Asta aş face dacă aş abandona vasul acum.
Am oftat uşurată. Sperasem că Maxon ţinea suficient de mult la
mine încât să nu mă lase să plec, dar după ce am stat cu fetele, nu
voiam să le văd nici pe ele păţind asta.
— În plus, a adăugat el, părând mulţumit, ar fi trebuit să-i vezi pe
cei din presă.
— De ce? Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu, apropiindu-mă.
— I-ai impresionat din nou. Nu cred că înţeleg nici eu prea bine
dispoziţia ţării în acest moment. Este ca şi cum… este ca şi cum ar şti
că lucrurile ar putea sta altfel. Felul în care conduce el ţara este
identic cu felul în care mă conduce pe mine. Are impresia că nimeni
în afară de el nu este în stare să ia decizii corecte, aşa că îşi impune
părerile asupra oamenilor. Şi, după ce am citit jurnalele lui Gregory,
pare că este aşa de o bună bucată de vreme. Dar nimeni nu mai vrea
asta. Oamenii vor să aleagă. Maxon a clătinat din cap. Îl îngrozeşti,
dar nu poate să te elimine. Oamenii te adoră, America.
Am înghiţit în sec.
— Mă adoră?
A dat din cap că da.
— Şi… eu simt acelaşi lucru. Deci, indiferent ce face sau ce spune
702
el, nu-ţi pierde încrederea. Nu s-a terminat.
Mi-am lipit degetele de buze, şocată de veşti. Alegerea avea să
continue, fetele şi cu mine încă mai aveam şanse şi, cum spunea
Maxon, poporul mă aproba din ce în ce mai mult.
Dar, cu toate veştile bune, un lucru încă mă apăsa.
M-am uitat în jos spre pătură, aproape temându-mă să întreb.
— Ştiu că va suna prosteşte… dar cine e fiica regelui Franţei?
Maxon a rămas tăcut preţ de o clipă, apoi s-a aşezat pe pat.
— O cheamă Daphne. Înainte de Alegere, a fost singura fată pe
care am cunoscut-o cu adevărat.
— Şi?
A pufnit într-un râs tăcut.
— Şi puţin cam târzior am descoperit că sentimentele ei faţă de
mine erau ceva mai adânci decât o simplă prietenie. Dar nu i-am
răspuns acestor sentimente, nu am putut.
— Era ceva în neregulă cu ea sau…?
— Nu, America. Maxon m-a luat de mână, silindu-mă să mă uit la
el. Daphne este prietena mea. Niciodată nu va putea fi altceva.
Mi-am petrecut toată viaţa aşteptându-te pe tine, pe voi toate. De
când mă ştiu, am fost conştient că asta e şansa mea de a-mi găsi o
soţie. Nu a existat nimic romantic între mine şi Daphne. Nu m-am
gândit niciodată să-ţi spun de ea şi sunt sigur că singurul motiv
pentru care a făcut-o tata a fost ca să-ţi mai dea o ocazie să te
îndoieşti de tine însăţi.
Mi-am muşcat buza. Regele îmi cunoştea prea bine slăbiciunile.
— Mă uit la tine cum o faci, America. Te compari cu mama mea,
cu celelalte Elite, cu o versiune a ta care crezi că ar trebui să fii, iar
acum eşti pe cale să faci acelaşi lucru cu o persoană despre care nici
măcar nu ştiai că există până acum câteva ceasuri.
Era adevărat. Mă întrebam deja dacă era mai drăguţă decât mine,
mai inteligentă decât mine, şi dacă îi pronunţa numele lui Maxon cu
un uşor accent ridicol.
— America, mi-a spus el, cuprinzându-mi faţa cu mâinile. Dacă ar
703
fi contat, ţi-aş fi spus. La fel cum ai fi procedat şi tu.
Stomacul mi s-a strâns. Nu fusesem complet sinceră cu Maxon.
Dar cu ochii lui chiar acolo, fixându-mă atât de atent, era uşor să dau
totul deoparte. Puteam să uit tot ce ne înconjura când se uita aşa la
mine. Şi asta am şi făcut.
Am căzut în braţele lui Maxon, ţinându-l strâns. Era singurul loc
din lume în care îmi doream să fiu.

704
 Capitolul 21

Celeste devenise campioana nou-găsitei noastre tovărăşii. A fost

ideea ei să târâm toate slujnicele şi o grămadă de oglinzi mari în
Salonul Doamnelor şi să ne petrecem ziua pur şi simplu
aranjându-ne una pe alta. Nu avea prea mult sens, de vreme ce
niciuna dintre noi nu avea şanse să facă o treabă mai bună decât
personalul palatului, dar a fost amuzant, oricum.
Kriss mi-a ţinut vârfurile părului de-a lungul frunţii.
— Te-ai gândit vreodată să-ţi faci breton?
— De câteva ori, am recunoscut eu, înfoind şuviţa care îmi atârna
peste ochi. Dar, de obicei, sora mea sfârşeşte prin a-şi urî bretonul,
aşa că m-am răzgândit.
— Cred că te-ar prinde bine, a spus Kriss entuziasmată. Odată,
i-am făcut breton unei verişoare. Cred că ţi-aş putea face şi ţie, dacă
vrei.
— Da, a intervenit Celeste. Las-o cu foarfeca pe lângă faţa ta,
America. Grozavă idee.
Am izbucnit în râs toate. Chiar am remarcat un mic chicotit din
partea cealaltă a încăperii, şi am aruncat o privire ca să o văd pe
regină strângând din buze în timp ce încerca să citească dosarul pe
care-l avea în faţă. Eram îngrijorată că ar fi putut să considere toate
astea un pic nepotrivite, dar, sincer, nu cred că o mai văzusem
vreodată atât de fericită.
— Ar trebui să facem poze! a spus Elise.
— Are cineva un aparat foto? a întrebat Celeste. Mă pricep de
minune la asta.
— Are Maxon! a strigat Kriss. Vino încoace o clipă, i-a spus ea

705
unei slujnice, făcându-i încurajator cu mâna.
— Stai aşa, am spus eu, luând o foaie de hârtie. OK, OK.
„Înălţimea Înălţimilor Voastre, doamnele din Elită solicită, imediat,
cel mai puţin modern dintre aparatele dumneavoastră de fotografiat
pentru…”
Kriss a chicotit, iar Celeste a clătinat din cap.
— Oh! Un studiu în diplomaţia feminină, a adăugat Elise.
— Chiar există aşa ceva? a întrebat-o Kriss.
Celeste şi-a fluturat părul.
— Cui îi pasă?
Peste aproximativ douăzeci de minute, Maxon a bătut la uşă şi a
deschis-o doi centimetri.
— Pot să intru?
Kriss a alergat spre el.
— Nu. Nu vrem decât aparatul.
Şi i l-a smuls din mână şi i-a închis uşa în nas.
Celeste a căzut pe podea, râzând.
— Ce faceţi acolo? a strigat el.
Dar acum eram toate prea ocupate să râdem în hohote ca să-i mai
putem răspunde.
Am făcut o grămadă de poze în spatele plantelor ornamentale şi
ne-am aruncat o mie de pupici, iar Celeste ne-a arătat tuturor cum
„să găsim lumina”.
În timp ce Kriss şi Elise stăteau întinse pe canapea şi Celeste se
urca deasupra lor ca să facă mai multe fotografii, eu am remarcat
zâmbetul satisfăcut de pe chipul reginei. Nu mi se părea în regulă că
nu lua şi ea parte la asta. Am pus mâna pe o perie şi m-am îndreptat
spre ea.
— Bună, domnişoară America, m-a salutat ea.
— Pot să vă perii părul?
Mai multe sentimente i s-au succedat pe chip, dar nu a făcut
altceva decât să dea din cap şi să răspundă încet:
— Bineînţeles.
706
 Am trecut în spatele ei şi i-am ridicat o bună parte din părul
absolut splendid, pe care i l-am periat de mai multe ori, uitându-mă
la fete în tot acest timp.
— Îmi face bine să văd că vă înţelegeţi, a comentat ea.
— Şi mie la fel. Îmi place de ele. Am rămas tăcută o vreme, apoi
am spus: Îmi pare rău pentru Condamnare. Ştiu că n-ar fi trebuit să
fac asta. Doar că…
— Ştiu, draga mea. Ai mai explicat asta. E o sarcină dificilă. Şi
chiar aţi avut parte de un grup respingător.
Atunci mi-am dat seama cât de puţin ştia ea despre tot. Sau poate
că, pur şi simplu, alegea să creadă numai lucruri bune despre soţul
ei, cu orice preţ.
Ca şi cum mi-ar fi putut citi gândurile, a spus:
— Ştiu că îl consideri aspru pe Clarkson, dar este un om bun. Nici
nu ai idee cât de dificil este să fii în pielea lui. Ne descurcăm fiecare
cum putem cu asta. El e nervos uneori; eu am nevoie de multă
odihnă; Maxon face glume pe seama situaţiei.
— Chiar face, nu-i aşa? am spus eu, râzând.
— Întrebarea este, tu cum te-ai descurca? A întors capul. Cred că
una dintre principalele tale calităţi este faptul că eşti pasională. Dacă
ai învăţa să te controlezi, ai putea fi o prinţesă minunată.
Am dat aprobator din cap.
— Îmi pare rău că v-am dezamăgit.
— Nu, nu, dragă, a spus ea, privind din nou înainte. Văd că ai
potenţial. Când eram de vârsta ta, lucram într-o fabrică. Eram
murdară şi flămândă şi, uneori, furioasă. Dar am fost mereu
îndrăgostită de prinţul din Illéa, iar când am avut şansa să-l fac să fie
al meu, am învăţat să-mi controlez acele sentimente. Mai sunt multe
de făcut de acum încolo, dar s-ar putea să nu iasă aşa cum îţi doreşti.
Trebuie să înveţi să accepţi asta, da?
— Da, mamă, am glumit eu.
S-a întors din nou spre mine, cu faţa împietrită.
— Vreau să spun, doamnă. Doamnă.
707
 Ochii ei au început să strălucească şi a clipit de câteva ori, apoi
şi-a întors din nou faţa înainte.
— Dacă totul se va termina aşa cum cred eu că se va termina,
mamă va fi foarte bine, a spus.
Şi apoi a fost rândul meu să clipesc pentru a-mi stăpâni lacrimile.
Nu era ca şi cum aş fi avut de gând să o înlocuiesc vreodată pe
mama, dar era minunat să fiu acceptată, cu toate defectele mele, de
către mama posibilului meu viitor soţ.
Celeste s-a întors, ne-a văzut şi a alergat spre noi.
— Sunteţi atât de drăguţe! Zâmbiţi!
M-am aplecat, cuprinzând-o pe regina Amberly cu braţele, iar ea
mi-a atins mâinile. După aceea, ne-am înghesuit pe rând în jurul ei,
făcând-o, în cele din urmă, să se strâmbe la aparatul foto. Slujnicele
ne-au ajutat să facem poze ca să putem apărea toate în unele dintre
fotografii; şi, până să se termine totul, am putut spune cu certitudine
că a fost cea mai grozavă zi a mea la palat. Nu ştiam, însă, dacă avea
să rămână aşa. Nu mai era mult până la Crăciun.

Slujnicele mele îmi aranjau părul după ultima încercare teribilă a

lui Elise de a-l coafa, când am auzit o bătaie în uşă.
Mary a alergat să deschidă, iar un soldat al cărui nume nu îl ştiam
a intrat în cameră. Îl văzusem destul de des, aproape exclusiv în
preajma regelui.
Slujnicele mele au făcut o reverenţă când s-a apropiat, iar eu am
devenit destul de agitată când s-a oprit în faţa mea.
— Lady America, regele vă solicită de urgenţă prezenţa, mi-a
spus el cu răceală.
— S-a întâmplat ceva? am întrebat eu, ca să trag de timp.
— Regele vă va răspunde la întrebări.
Am înghiţit în sec. Îmi treceau prin minte cele mai îngrozitoare
gânduri cu putinţă. Familia mea era în pericol. Regele găsise o
modalitate de a mă pedepsi pentru toate lucrurile cu care îi
greşisem. Aflase că ne strecuraserăm afară din palat. Sau, poate, cel
708
mai rău dintre toate, cineva îşi dăduse seama de legătura mea cu
Aspen şi aveam să plătim amândoi pentru asta.
Am încercat să-mi alung frica. Nu voiam ca regele Clarkson să mă
vadă aşa.
— Vă urmez, atunci.
M-am ridicat şi am mers în spatele paznicului, aruncând o ultimă
privire spre fete în timp ce ieşeam. Când am văzut îngrijorarea de pe
chipurile lor, mi-am dorit să n-o fi făcut.
Am mers pe coridor şi am urcat pe scările spre etajul al treilea. Nu
prea ştiam ce să fac cu mâinile, aşa că mi-am tot atins ba părul, ba
rochia, sau mi-am împreunat degetele.
Pe la jumătatea coridorului, l-am văzut pe Maxon, iar asta m-a
ajutat. S-a oprit în faţa unei încăperi, aşteptându-mă. În ochii lui nu
se ghicea îngrijorare, dar se pricepea mai bine decât mine să-şi
ascundă teama.
— Despre ce-i vorba? i-am şoptit.
— Ştii la fel de mult ca şi mine.
Paznicul şi-a ocupat locul în faţa uşii, în timp ce Maxon m-a
condus înăuntru. În camera imensă erau rafturi pline cu cărţi de-a
lungul unui perete. Câteva hărţi erau întinse pe panouri. Erau cel
puţin trei hărţi diferite ale Iléei, marcate cu diferite culori. Regele
stătea cu o foaie de hârtie în mână, aşezat la un birou mare.
Când ne-a văzut pe Maxon şi pe mine intrând, regele s-a
îndreptat.
— Ce ai făcut, mai exact, cu prinţesa italiană? m-a întrebat regele
Clarkson, fixându-mă cu privirea.
Am îngheţat. Banii. Uitasem cu totul de asta. Conspiraţia de a
vinde arme oamenilor pe care el îi considera duşmani era ceva mai
rău decât orice alte scenarii pentru care mă pregătisem.
— Nu ştiu exact la ce vă referiţi, am minţit eu, uitându-mă la
Maxon.
Chiar dacă ştia totul, a rămas calm.
— Încercăm de zeci de ani să încheiem o alianţă cu italienii şi,
709
dintr-odată, familia regală este foarte interesată să ne primească în
vizită. Totuşi – regele a ridicat scrisoarea, căutând un anumit
paragraf – a, uite aici: „În timp ce am fi mai mult decât onoraţi să ne
bucurăm de compania Maiestăţii Voastre şi a întregii voastre familii,
sperăm că Lady America va putea să vă însoţească în această vizită.
După ce am cunoscut întreaga Elită, nu ne putem imagina pe nimeni
altcineva păşind pe urmele reginei mai bine decât ea.” Regele a
ridicat din nou ochii spre mine. Ce-ai făcut?
Înţelegând că evitasem ceva uriaş, m-am relaxat cât de cât.
— Tot ce am făcut a fost să încerc să mă port politicos cu prinţesa
şi cu mama ei când au fost în vizită. Nu ştiam că i-a plăcut atât de
mult de mine.
Regele Clarkson şi-a dat ochii peste cap.
— Eşti subversivă. Te-am urmărit, iar tu te afli aici cu un scop, şi
sunt al dracului de sigur că nu e vorba despre el.
Şi s-a uitat la Maxon, care s-a întors spre mine la auzul acestor
cuvinte. Mi-aş fi dorit să nu zăresc scânteia de îndoială din ochii lui.
Am clătinat din cap.
— Nu-i adevărat!
— Atunci, cum a reuşit o fată fără avere, fără relaţii şi fără putere
să aducă ţara asta mai aproape de ceea ce încearcă să obţină de ani
de zile? Cum?
În inima mea, ştiam că era vorba de factori de care el nu era
conştient. Dar Nicoletta fusese cea care îmi oferise ajutor, care mă
întrebase dacă putea face ceva pentru o cauză pe care dorea să o
sprijine. Dacă m-ar fi acuzat de ceva de care aş fi fost, într-adevăr,
vinovată, vocea lui ridicată ar fi fost înfricoşătoare. Aşa, a sunat ca
un copil.
Ca răspuns, am vorbit încet.
— Dumneavoastră ne-aţi desemnat să îi distrăm pe invitaţii
străini. Altfel, nu le-aş fi cunoscut niciodată pe niciuna dintre aceste
femei. Şi ea a fost cea care v-a scris ca să mă invitaţi. Nu am cerşit o
excursie în Italia. Poate că, dacă aţi fi fost, pur şi simplu, mai
710
primitor, aţi fi încheiat de ani de zile alianţa cu Italia.
S-a ridicat violent.
— Vezi. Cum. Vorbeşti.
Maxon mi-a cuprins talia cu un braţ.
— Poate că ar fi mai bine să pleci, America.
Am dat să plec bucuroasă, dornică să mă aflu în orice alt loc unde
nu s-ar fi aflat regele. Dar nu la asta se gândea şi regele Clarkson.
— Opreşte-te. Mai am ceva de spus, a insistat el. Asta schimbă
lucrurile. Nu putem anula Alegerea şi să riscăm să-i supărăm pe
italieni. Sunt foarte influenţi. Dacă ajungem la ei, ne vor deschide o
mulţime de uşi.
Maxon a aprobat din cap, fără a părea deloc supărat. El hotărâse
deja să ne ţină aici, dar trebuia să-i facem regelui jocul şi să-l lăsăm să
creadă că deţinea controlul.
— Va trebui, pur şi simplu, să prelungim Alegerea, a conchis el, şi
inima mi s-a strâns. Trebuie să le dăm timp italienilor să accepte şi
celelalte opţiuni ca fiind viabile, fără a-i ofensa. Poate că ar trebui să
programăm o excursie în curând, pentru a le da tuturor ocazia să
strălucească.
Părea atât de mulţumit de sine, atât de mândru de soluţia lui.
M-am întrebat cât de departe avea de gând să meargă. S-o
pregătească pe Celeste, poate. Sau să pună la cale o întâlnire între
patru ochi între Kriss şi Nicoletta. Îl vedeam în stare să încerce să mă
pună în mod intenţionat într-o lumină proastă, aşa cum procedase la
Condamnare. Dacă ar fi făcut tot ce îi stătea în putinţă, fără a se
incrimina în mod direct, nu eram sigură că aş fi avut prea multe
şanse.
Să uităm de chestiunea politică. Mai mult timp însemna mai
multe ocazii de a mă face de râs.
— Tată, nu sunt sigur că ar folosi la ceva, a intervenit Maxon.
Doamnele din Italia le-au cunoscut deja pe toate candidatele. Dacă o
preferă pe America, înseamnă că au văzut la ea ceva care le-a plăcut
şi care nu a fost vizibil la celelalte. Asta nu se întâmplă pur şi simplu.
711
 Regele i-a aruncat lui Maxon o privire plină de venin.
— Atunci, îţi declari acum opţiunea? S-a terminat Alegerea?
Sângele a încetat să-mi mai curgă prin vene.
— Nu, a răspuns Maxon, ca şi cum sugestia ar fi fost complet
ridicolă. Doar că nu sunt sigur că propunerea ta e soluţia potrivită.
Regele Clarkson şi-a proptit bărbia în palmă, uitându-se când la
mine, când la Maxon, de parcă am fi fost o ecuaţie pe care nu era în
stare să o rezolve.
— Mai are încă de dovedit că e demnă de încredere. Până atunci,
nu poţi s-o alegi pe ea.
Figura regelui era de neînduplecat.
— Şi cum sugerezi să facă asta? l-a întrebat Maxon. De ce ai
nevoie, mai exact, ca să fii mulţumit?
Regele a ridicat din sprâncene, părând amuzat de întrebările
fiului său. După ce s-a gândit o clipă, a scos un dosar mic din
sertarul lui.
— Chiar şi fără a lua în calcul isprava ta recentă de la Actualităţi,
pare să existe o oarecare agitaţie între caste în perioada asta. Tot
vreau să găsesc o cale să… ajut să temperez opiniile de moment, dar
mi-a trecut prin minte că o persoană atât de proaspătă şi de tânără şi,
pot spune, de populară ca tine s-ar putea descurca mai bine decât
mine în privinţa asta. A împins dosarul peste birou, spre mine, şi a
continuat: Se pare că poporul te ascultă. Poate vrei să le cânţi şi un
cântec de-al meu.
Am deschis dosarul şi am citit ce scria în hârtii.
— Ce sunt astea?
— Doar nişte anunţuri de servicii pe care le vom face în curând.
Cunoaştem, desigur, alcătuirea castelor din fiecare provincie în
parte, şi toate comunităţile din interiorul acestora, aşa că vom trimite
unele specifice în anumite zone. Ca să-i încurajăm.
— Ce este, America? m-a întrebat Maxon, zăpăcit de cuvintele
tatălui lui.
— Sunt ca nişte… anunţuri publicitare, i-am răspuns. Reclame
712
care sugerează să fii fericit în propria ta castă şi să nu te asociezi prea
strâns cu cei din afara ei.
— Tată, despre ce-i vorba?
Regele s-a lăsat pe spătarul scaunului, relaxându-se.
— Nu-i nimic serios. Doar încerc să sting agitaţia. Dacă nu o fac,
atunci când îţi voi ceda coroana te vei trezi cu o revoltă pe cap.
— Cum aşa?
— Castele inferioare au tendinţa de a deveni recalcitrante din
când în când – e normal. Dar trebuie să le atenuăm mânia şi să
înăbuşim rapid ideea uzurpării puterii, înainte să se unească între
ele şi să ne distrugă măreaţa naţiune.
Maxon s-a holbat la tatăl său, neînţelegând încă pe deplin ceea ce
spunea. Dacă Aspen nu mi-ar fi vorbit despre simpatizanţi, m-aş fi
simţit, probabil, la fel. Regele plănuia să dividă şi să cucerească: să
facă toate castele să fie absurd de recunoscătoare pentru ceea ce
aveau – chiar dacă erau tratate ca şi când nu ar fi contat – şi să le
spună să nu se amestece cu cei din afara castei, pentru că sigur nu ar
fi înţeles pe deplin dificultăţile celor care nu făceau parte din propria
castă.
— Asta-i propagandă, m-am răstit eu, amintindu-mi cuvântul din
zdrenţuita carte de istorie a tatei.
Regele a încercat să mă liniştească.
— Nu, nu. E o sugestie. Este întărirea unei situaţii de fapt. Este un
fel de a privi lumea care va menţine ţara fericită.
— Fericită? Deci, vreţi să le spun unor Şapte că… – am căutat
cuvintele pe foaie – „sarcina voastră este, poate, cea mai mare dintre
sarcinile naţiunii noastre. Trudiţi cu trupul şi construiţi drumurile şi
clădirile care alcătuiesc ţara noastră.” Am căutat şi altele. „Niciun
Doi şi niciun Trei nu v-ar putea egala talentul, aşa că nu-i priviţi pe
stradă. Nu trebuie să vorbiţi cu cei care pot fi mai sus decât voi ca
rang, dar care sunt sub voi în ceea ce priveşte contribuţia voastră.”
Maxon s-a uitat la tatăl său.
— Cu siguranţă, asta îi va face pe oameni să se îndepărteze.
713
 — Dimpotrivă. Îi va ajuta să stea la locul lor şi îi va face să simtă
că palatul nu se gândeşte decât la interesele lor.
— Chiar vă gândiţi? am replicat eu.
— Bineînţeles că da! a urlat regele.
Izbucnirea lui m-a făcut să mă îndepărtez câţiva paşi.
— Oamenii au nevoie să fie conduşi puţin câte puţin, cu ochelari
de cal. Dacă nu le îndrumi paşii, o iau razna şi intră direct în ceea ce
e mai rău pentru ei. Poate că nu-ţi plac aceste mici discursuri, dar vor
face mai mult, vor salva mai mult decât îţi poţi da tu seama.
În clipa în care a terminat de vorbit, inima mea încă încerca să se
potolească şi am rămas tăcută, cu hârtiile în mână.
Ştiam că era îngrijorat. De fiecare dată când primea un raport cu
privire la ceva care se întâmplase şi pe care nu-l putuse controla, îl
mototolea furios. Considera orice schimbare o trădare, înainte de a o
cerceta cu atenţie. Răspunsul lui, de data asta, era să mă pună pe
mine să fac ceea ce a făcut Gregory şi să-i izolez poporul.
— Nu pot să spun aşa ceva, am şoptit.
Mi-a răspuns calm:
— Atunci, nu poţi să te căsătoreşti cu fiul meu.
— Tată!
Regele Clarkson a ridicat o mână.
— Am ajuns în punctul ăsta, Maxon. Te-am lăsat să faci cum ai
vrut, şi acum trebuie să negociem. Dacă vrei ca fata asta să rămână
aici, atunci trebuie să fie supusă. Dacă nu poate duce la capăt sarcina
cea mai simplă, singura mea concluzie este că nu te iubeşte. Dacă aşa
este, atunci nu văd de ce ai mai vrea-o aici.
M-am uitat fix în ochii regelui, urându-l pentru că îi băga lui
Maxon ideea asta în cap.
— Îl iubeşti? Îl iubeşti măcar un pic?
Nu aşa aveam de gând s-o spun. Nu la capătul unui ultimatum,
nu pentru afaceri.
Regele şi-a lăsat capul într-o parte.
— Ce trist, Maxon. Trebuie să se mai gândească.
714
 Nu plânge. Nu plânge.
— Am să-ţi acord nişte timp să-ţi dai seama care e poziţia ta. Dacă
nu faci asta, atunci la naiba cu regulile, eu te dau afară înainte de
Crăciun. Ce cadou special ar fi pentru părinţii tăi!
Trei zile.
A zâmbit. I-am aşezat dosarul pe birou şi am plecat, încercând să
nu o iau la goană. Tot ce-mi lipsea era să-i ofer o nouă scuză ca să
spună că eram plină de defecte.
— America! a ţipat Maxon. Opreşte-te!
Am continuat să merg până ce m-a apucat de încheietură,
silindu-mă să mă opresc.
— Ce dracu’ a fost asta? m-a întrebat el.
— E nebun!
Eram pe punctul de a izbucni în lacrimi, dar m-am abţinut. Dacă
regele ar fi ieşit şi m-ar fi văzut aşa, n-aş fi scăpat niciodată de ruşine.
Maxon a clătinat din cap.
— Nu el. Tu. De ce n-ai fost de acord s-o faci?
M-am uitat la el uluită.
— E un truc, Maxon. Tot ce face e un truc.
— Dacă ai fi spus da, aş fi putut să pun punct în acest moment.
Am ripostat, neîncrezătoare:
— Ai avut şansa să-i pui capăt cu două secunde mai devreme şi
n-ai făcut-o. Asta cum mai e vina mea?
— Pentru că, a răspuns el, agitat, îmi refuzi dragostea ta. Este
singurul lucru pe care mi l-am dorit de-a lungul întregii competiţii,
iar tu încă dai înapoi. Te tot aştept să o spui şi n-o faci. Că n-ai putut
s-o spui în gura mare în faţa lui, e în regulă. Dar, dacă ai fi acceptat,
pur şi simplu, ar fi fost de ajuns pentru mine.
— Şi de ce aş face-o dacă, deşi am ajuns atât de departe, mai poate
încă să mă dea afară? Când sunt umilită iar şi iar, şi tu stai deoparte?
Asta nu-i dragoste, Maxon. Tu nici măcar nu ştii ce înseamnă
dragostea.
— Nu ştiu pe dracu’! Ai idee prin ce-am trecut…
715
 — Maxon, tu ai fost cel care a spus că nu vrei să ne mai certăm.
Aşa că nu-mi mai da motive să mă cert cu tine!
Am luat-o la fugă. Ce mai căutam aici? Continuam să mă torturez
pentru o persoană care nu avea nici cea mai vagă idee despre ce
însemna să fii fidel cuiva. Şi nu avea să ştie niciodată, pentru că
întreaga lui concepţie despre o poveste de dragoste se învârtea în
jurul Alegerii. Nu avea să înţeleagă niciodată.
Când aproape că am ajuns la scări, am fost trasă înapoi. Maxon
m-a ţinut strâns de braţe, cu ambele mâini. Cu siguranţă îşi dădea
seama de cât de furioasă eram, dar, în secundele care trecuseră,
purtarea lui se schimbase radical.
— Eu nu sunt el, mi-a spus.
— Ce? am întrebat eu, încercând să mă eliberez.
— America, gata!
Am pufnit şi am încetat să mă mai zbat. Neavând alte opţiuni,
m-am uitat în ochii lui Maxon.
— Eu nu sunt el, da?
— Nu ştiu ce vrei să spui.
A oftat.
— Ştiu că ai pierdut ani întregi devotându-te unei alte persoane,
despre care credeai că te va iubi pe vecie; iar când s-a izbit de
realităţile lumii, te-a abandonat.
Când am înţeles ce voia să spună, am îngheţat.
— Eu nu sunt el, America. Eu nu am nici cea mai mică intenţie să
renunţ la tine.
Am clătinat din cap.
— N-ai cum să înţelegi, Maxon. Poate că m-a lăsat baltă, dar cel
puţin îl cunoşteam. După atâta timp, încă mai simt că există o
prăpastie între noi doi. Alegerea te-a silit să-ţi împărţi afecţiunea. Nu
te voi avea niciodată pe deplin. Niciuna dintre noi nu te va avea.
De data asta, când m-am eliberat din strânsoarea lui, nu s-a mai
împotrivit.

716
 Capitolul 22

Nu-mi aminteam prea multe de la Actualităţi. Am stat pe

piedestalul meu, gândindu-mă că fiecare secundă care trecea mă
apropia mai mult de expedierea acasă. Apoi, mi-a trecut prin cap că
nici dacă aş fi rămas nu ar fi fost cu mult mai bine. Dacă aş fi cedat şi
aş fi citit mesajele alea oribile, regele ar fi câştigat. Poate că Maxon
chiar mă iubea, dar dacă nu era suficient de bărbat încât să o spună
cu voce tare, atunci cum m-ar fi putut proteja vreodată de cel mai
înfricoşător lucru din viaţa mea: tatăl lui?
Aveam să cedez întotdeauna în faţa voinţei regelui Clarkson; şi,
cu tot sprijinul pe care îl avea Maxon din partea rebelilor din Nord,
în spatele acestor ziduri avea să fie singur.
Eram furioasă pe Maxon şi eram furioasă pe tatăl lui şi eram
furioasă pe Alegere şi pe tot ceea ce avea legătură cu asta. Toată
frustrarea mi se încolăcea în jurul inimii până în punctul în care nu
mai avea niciun sens, şi îmi doream mai mult decât orice să pot vorbi
cu fetele despre ce se petrecea.
Dar asta nu era posibil. Mie nu mi-ar fi folosit la nimic şi n-ar fi
făcut decât să le înrăutăţească şi lor situaţia. Mai devreme sau mai
târziu, trebuia să îmi înfrunt propriile probleme de una singură.
Am aruncat o privire în stânga, la şirul de Elite. Mi-am dat seama
că oricare ar fi rămas, ar fi avut de înfruntat asta fără celelalte.
Presiunea publicului avea să ne apese, cerând să facă parte din
vieţile noastre, ca şi poruncile regelui, care căuta în permanenţă să
folosească pe oricine aflat la îndemâna sa, ca unealtă în planurile sale
– totul pe umerii unei singure fete.
Am încercat să o iau de mână pe Celeste, atingând-o uşor cu

717
degetele. În clipa în care le-a simţit, mi-a luat mâna, privindu-mă în
ochi cu îngrijorare.
— Ce s-a întâmplat? mi-a şoptit ea.
Am ridicat din umeri.
Aşa că s-a mulţumit să mă ţină de mână.
După un minut, şi ea a părut să se întristeze. În timp ce bărbaţii
îmbrăcaţi în costum murmurau înainte, s-a întins să o apuce de
mână pe Kriss. Kriss nu a pus nicio întrebare şi i-a luat numai câteva
secunde să întindă şi ea mâna după Elise.
Şi iată-ne, pe fundalul a tot ceea ce se întâmpla, ţinându-ne una de
alta. Perfecţionista, Adorata, Diva… şi cu mine.

Mi-am petrecut dimineaţa următoare în Salonul Doamnelor, fiind

cât mai supusă cu putinţă. Câţiva dintre membrii familiei regale
extinse se aflau în oraş, gata să petreacă ziua de Crăciun cu mare
fast. Diseară avea să aibă loc un dineu magnific şi să se cânte colinde.
De obicei, Ajunul Crăciunului era unul dintre momentele mele
preferate din an, dar eram prea neliniştită ca să mă entuziasmez
măcar.
A fost o mâncare fantastică, pe care nici n-am gustat-o, şi fete
frumoase în public, pe care abia dacă le-am văzut. Eram zdrobită.
Când rudele au început să se ameţească de la lichiorul de ouă,
m-am strecurat afară, nefiind în stare să mă prefac veselă. Până la
sfârşitul serii, trebuia fie să accept reclamele ridicole ale regelui
Clarkson, fie să-i permit să mă trimită acasă. Trebuia să mă gândesc.
Înapoi în camera mea, mi-am expediat slujnicele şi am stat la
masă, cugetând. Nu voiam să fac asta. Nu voiam să le spun
oamenilor să fie mulţumiţi cu ceea ce aveau, chiar dacă nu aveau
nimic. Nu voiam să-i descurajez pe oameni să se ajute unii pe alţii.
Nu voiam să elimin posibilitatea de a obţine mai mult, să fiu
imaginea şi vocea unei campanii care spunea „Rămâi nemişcat.
Lasă-l pe rege să-ţi conducă viaţa. E cea mai bună şansă la care poţi
spera.”
718
 Dar… nu-l iubeam pe Maxon?
O clipă mai târziu, s-a auzit o bătaie în uşă. M-am dus să deschid
cam fără tragere de inimă, temându-mă de ochii reci ai regelui
Clarkson, venit să-şi ducă la îndeplinire ultimatumul.
Am deschis uşa şi l-am văzut pe Maxon. Stătea acolo, fără să
scoată un cuvânt.
Şi toată furia mea a căpătat sens. Voiam totul de la el şi totul pentru
el, pentru că voiam fiecare bucăţică din el. Era exasperant că toată
lumea trebuia să aibă ceva de spus în asta – fetele, părinţii lui, chiar
şi Aspen. Atâtea condiţii şi păreri şi obligaţii în jurul nostru, şi îl
uram pe Maxon pentru că veneau la pachet cu el.
Şi îl iubeam chiar şi aşa.
Eram pe cale să fiu de-acord cu anunţurile alea îngrozitoare, când
a ridicat mâna în tăcere.
— Vii cu mine?
— Bine.
Am închis uşa în urma mea şi l-am urmat pe Maxon pe coridor.
— Ai dreptate, a început el. Mă tem să vă arăt tuturor fiecare
parte din mine. Tu primeşti ceva, Kriss primeşte altceva, şi tot aşa. Şi
mă bazez pe ceea ce este potrivit pentru fiecare dintre voi. În cazul
tău, îmi place să vin întotdeauna la tine, în camera ta. E ca şi cum aş
păşi într-o parte din lumea ta şi, dacă fac asta suficient de mult, pot
să te obţin cu totul. Are sens ceea ce spun?
— Oarecum, am spus când am început să urcăm scările.
— Dar nu e tocmai corect, sau măcar exact. Mi-ai spus odată că
astea sunt camerele noastre, nu ale voastre. În orice caz, m-am gândit
că e timpul să-ţi arăt o altă parte din lumea mea, poate ultima în ceea
ce te priveşte.
— Oh?
A dat din cap şi ne-am oprit în faţa unei uşi.
— Camera mea.
— Pe bune?
— Numai Kriss a văzut-o, şi a fost un fel de impuls de moment.
719
Nu-mi pare rău că i-am arătat-o, dar am senzaţia că am făcut
lucrurile să avanseze prea repede. Ştii cât pot fi de discret.
— Ştiu.
A cuprins mânerul cu degetele.
— Voiam să împărtăşesc asta cu tine, şi cred că timpul potrivit a
trecut de mult. Nu este neapărat ceva special, dar e a mea. Deci, nu
ştiu, vreau pur şi simplu s-o vezi.
— Bine.
Îmi dădeam seama că se simţea ruşinat, de parcă ar fi făcut mai
mult caz din asta decât trebuia, de fapt, sau poate că avea să regrete
că mi-o arăta.
A tras adânc aer în piept şi a deschis uşa, lăsându-mă să intru
înaintea lui.
Era imensă. Avea lambriuri închise la culoare, dintr-un lemn pe
care nu-l cunoşteam şi care acoperea întreaga suprafaţă. Pe peretele
cel mai îndepărtat era un şemineu, pregătit pentru foc. Toată chestia
trebuie să fi fost doar de decor, pentru că nu părea să fie vreodată
atât de frig aici încât să se justifice aprinderea focului. Uşa de la baie
era întredeschisă şi am văzut o cadă din porţelan pe podeaua
acoperită de o gresie cu un model complicat. Avea propria colecţie
de cărţi şi o masă lângă şemineu, care arăta mai mult a masă pentru
cină decât a birou de lucru. M-am întrebat oare câte mese o fi luat
aici, de unul singur. Aproape de uşile care se deschideau spre
balconul lui privat, era o cutie din sticlă plină cu puşti, perfect
aliniate. Uitasem de pasiunea lui pentru vânătoare.
Patul lui, făcut şi el dintr-un lemn închis la culoare, era masiv. Îmi
doream să merg şi să-l ating, să văd dacă era la fel de plăcut şi la
pipăit.
— Maxon, ai putea adăposti o întreagă echipă de fotbal aici, l-am
necăjit eu.
— Am încercat o dată. Nu e chiar atât de confortabil pe cât ai
crede.
M-am întors să-i dau una în joacă, bucuroasă să-l văd într-o
720
dispoziţie glumeaţă. Atunci, privind dincolo de zâmbetul lui, am
văzut fotografiile. Am tras aer în piept, cuprinzând cu privirea
frumosul panou din spatele lui.
Pe peretele de lângă uşa lui Maxon era un colaj imens, suficient de
mare să poată fi tapet pentru camera mea de acasă. Nu păreau să fie
aranjate în vreo ordine anume, doar imagini peste imagini, aşezate
pentru plăcerea lui.
Am văzut fotografii care fuseseră cu siguranţă făcute de el, pentru
că înfăţişau palatul, unde el se afla aproape tot timpul. Detalii de
tapiserii, imagini ale tavanului, pentru care probabil că stătuse întins
pe covor, şi multe fotografii ale grădinilor. Mai erau şi altele, poate
ale unor locuri pe care spera să le vadă sau pe care le vizitase măcar.
Am văzut un ocean atât de albastru, încât părea ireal. Erau şi câteva
poduri, şi o poză a unei structuri ca un zid, care părea că se întindea
pe kilometri întregi.
Dar, dincolo de toate astea, mi-am văzut faţa multiplicată de o
duzină de ori. Era poza pe care am făcut-o pentru înscrierea în
Alegere, şi cea pe care am făcut-o Maxon şi cu mine pentru revistă,
când am purtat eşarfa aceea.
Păream fericiţi acolo, ca şi cum totul ar fi fost un joc. Nu mai
văzusem fotografia aia, nici pe cea din articolul de Halloween.
Mi-am amintit cum a stat Maxon în spatele meu, în timp ce ne uitam
la modele pentru costumul meu. În timp ce eu mă uit fix la schiţe,
ochii lui Maxon sunt întorşi puţin spre mine.
Apoi, erau pozele pe care le-a făcut el. Una cu mine şocată, când
au fost în vizită regele şi regina din Swendway şi el a strigat brusc
„Zâmbeşte!”. Una cu mine pe platoul Actualităţilor, râzând de
Marlee. Probabil că se ascunsese în spatele luminilor orbitoare,
furând imagini ale noastre când eram noi înşine. Şi mai era încă una
cu mine noaptea, stând pe balconul meu şi uitându-mă la lună.
Erau şi celelalte fete în ele, cele rămase, mai mult decât restul, dar,
din când în când, vedeam ochii Annei apărând din spatele unui
peisaj, sau zâmbetul lui Marlee ascuns într-un colţ. Şi, chiar dacă
721
abia făcute, pozele lui Kriss şi Celeste pozând în Salonul Doamnelor
erau şi ele acolo, lângă poza lui Elise care se prefăcea leşinată pe o
canapea, şi a mea cu braţele în jurul mamei lui.
— Maxon, am şoptit eu. E minunat.
— Îţi place?
— Sunt copleşită. Câte dintre ele sunt făcute de tine?
— Aproape toate, mai puţin cele de genul ăsta, mi-a răspuns el,
arătând spre una dintre fotografiile din reviste, pe care le-am cerut.
A arătat din nou cu degetul. Pe asta am făcut-o în zona de sud din
Honduragua. Mi se părea interesantă, dar acum mă întristează.
Era imaginea unor cilindri care aruncau fum spre cer.
— Mă uitam la aer, dar acum îmi aduc aminte cât de nesuferit mi
s-a părut mirosul. Şi oamenii trăiesc cu el tot timpul. Eram atât de
egocentric.
— Asta de unde e? am întrebat, arătând spre zidul lung de
cărămidă.
— Noua Asie. Înainte, era spre nordul fostei graniţe cu China. Îi
spuneau Marele Zid. Am auzit că era spectaculos pe vremuri, dar
acum e aproape complet distrus. Trece prin mijlocul Noii Asii. Aşa
de mult s-au extins.
— Uau.
Maxon şi-a dus mâinile la spate.
— Chiar speram că o să-ţi placă.
— Îmi place. Atât de mult. Vreau să-mi faci şi mie unul.
— Vrei?
— Da. Sau să mă înveţi să fac. Nu pot să-ţi spun cât de des mi-am
dorit să pot aduna frânturi din viaţa mea şi să le ţin laolaltă aşa. Am
câteva fotografii vechi cu familia mea şi una nouă cu bebeluşul
surorii mele, dar asta e tot. Nici nu m-am gândit vreodată să ţin un
jurnal sau să scriu lucruri… Mi se pare că acum te înţeleg mai bine.
Acesta era centrul fiinţei sale. Simţeam lucrurile permanente, cum
ar fi izolarea lui constantă în palat şi scurtele episoade de călătorie.
Dar erau şi elemente diferite. Fetele şi cu mine eram pe perete atât de
722
mult pentru că puseserăm stăpânire pe lumea lui. Chiar când
plecam, nu dispăream cu totul.
Am făcut un pas în faţă şi mi-am aşezat o mână pe spatele lui. El a
făcut acelaşi lucru şi am rămas acolo tăcuţi preţ de un minut,
absorbind totul. Şi, apoi, m-a izbit ceva care ar fi trebuit să fie
evident tot timpul.
— Maxon?
— Da?
— Dacă lucrurile ar fi stat altfel şi nu ai fi fost prinţul, şi ai fi putut
alege ce să faci în viaţă, asta ar fi?
Am arătat spre colaj.
— Adică să fac fotografii?
— Da.
N-a avut nevoie de mai mult de o secundă de gândire ca să-mi
răspundă.
— Absolut. De artă sau chiar şi doar portrete de familie. Aş face
publicitate, cam tot ce aş putea să fac. Sunt foarte pasionat de asta.
Cred că se vede, de altfel.
— Se vede.
Am zâmbit, bucuroasă de informaţia primită.
— De ce întrebi?
— Doar că… M-am întors să mă uit la el. Ai fi un Cinci.
Maxon a înţeles sensul cuvintelor mele şi a zâmbit calm.
— Asta mă face fericit.
— Şi pe mine.
Deodată, Maxon s-a întors hotărât spre mine, luându-mi mâinile
în ale lui.
— Spune-o, America. Te rog. Spune-mi că mă iubeşti şi că vrei să
fii doar a mea.
— Nu pot fi doar a ta cu toate celelalte fete aici.
— Şi eu nu le pot trimite acasă până nu sunt sigur de sentimentele
tale.
— Şi eu nu pot să-ţi dau ce vrei, ştiind că mâine poţi face asta cu
723
Kriss.
— Ce să fac cu Kriss? Ea mi-a văzut deja camera, ţi-am spus.
— Nu asta. Să o iei deoparte, să o faci să se simtă ca şi cum…
A aşteptat.
— Ca şi cum ce? a şoptit.
— Ca şi cum ar fi singura care contează. E nebună după tine. Mi-a
spus mie. Şi nu cred că doar ea simte asta.
A oftat, alegându-şi cuvintele.
— Nu pot să-ţi spun că nu înseamnă nimic pentru mine. Pot să-ţi
spun că tu însemni mai mult.
— Cum aş putea să fiu sigură de asta, dacă nu o trimiţi acasă?
Un zâmbet diavolesc i-a apărut pe chip. Şi-a apropiat buzele mai
mult de urechea mea.
— Pot să mă gândesc la alte câteva moduri în care îţi pot arăta
cum mă faci să mă simt, mi-a şoptit el.
Am înghiţit în sec, atât speriată, cât şi plină de speranţă că avea
să-mi spună mai multe. Corpul lui era acum lipit de al meu, mâna lui
pe spatele meu, ţinându-mă aproape de el. Cu cealaltă mână mi-a
dat la o parte părul de pe gât. Am început să tremur când el şi-a
trecut buzele peste pielea mea, cu respiraţia lui atât de aţâţătoare.
— Te doresc, America, mi-a murmurat la ureche. Vreau să fii doar
a mea. Şi vreau să-ţi ofer totul.
Buzele lui mi-au sărutat obrajii şi s-au oprit în colţul gurii mele.
— Vreau să-ţi ofer lucruri pe care nici nu ştiai că ţi le doreşti.
Vreau – a şoptit el – cu atâta disperare să…
S-a auzit o bătaie puternică în uşă.
Eram atât de pierdută în cuvintele, mirosul şi atingerile lui
Maxon, încât sunetul a fost iritant. Ne-am întors amândoi spre uşă,
dar Maxon şi-a lipit din nou buzele de ale mele.
— Nu te mişca. Sunt absolut hotărât să termin această
conversaţie.
M-a sărutat încet, apoi s-a îndepărtat.
Am rămas acolo, încercând să-mi recapăt suflul. Mi-am spus că
724
era, probabil, o idee proastă să-l las să mă sărute ca să obţină o
mărturisire. Dar, am argumentat eu, dacă ar fi existat o cale să cedez,
asta ar fi fost.
A deschis uşa, protejându-mă de ochii vizitatorului. Mi-am trecut
mâinile prin păr, încercând să mă adun.
— Vă cerem iertare, Înălţimea Voastră, a spus cineva. O căutăm
pe Lady America, iar slujnicele sale ne-au spus că ar trebui să fie cu
dumneavoastră.
M-am întrebat cum de ghiciseră slujnicele mele, dar am fost
încântată că păreau pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Când s-a
uitat la mine şi a deschis uşa de tot ca să-l lase pe paznic înăuntru,
Maxon s-a încruntat. A intrat, iar el a părut că mă cercetează cu
atenţie, ca şi cum ar fi vrut să verifice de două ori.
Imediat ce s-a declarat mulţumit, s-a aplecat peste umărul lui
Maxon şi i-a şoptit ceva. Umerii lui Maxon s-au prăbuşit şi şi-a dus
mâna la ochi, ca şi cum n-ar fi fost în stare să facă faţă veştii.
— Eşti bine? l-am întrebat eu, nedorind să sufere singur.
S-a întors spre mine şi pe chip i se citea mila.
— Îmi pare atât de rău, America. Urăsc că trebuie să fiu eu cel care
îţi spune asta. Tatăl tău a murit.
Preţ de un minut, nu am înţeles exact cuvintele. Dar, oricum le-aş
fi aranjat în mintea mea, toate duceau la aceeaşi concluzie
inimaginabilă.
Şi apoi camera s-a învârtit cu mine, iar Maxon a intrat în panică.
Ultimul lucru pe care l-am simţit au fost braţele lui Maxon, care
m-au împiedicat să cad la podea.

725
 Capitolul 23

— Dar va vrea să-şi viziteze familia.

— Dacă vrea, nu poate să dureze decât o zi, cel mult. Mie nu îmi
place de ea, dar poporul o îndrăgeşte, ca să nu mai pomenesc de
italieni. Ar fi foarte neconvenabil dacă ar muri.
Am deschis ochii. Eram pe patul meu, dar nu sub pături. Am
văzut cu coada ochiului că Mary era cu mine în cameră. Vocile care
strigau nu se auzeau prea bine, şi asta pentru că erau chiar în spatele
uşii mele.
— Nu va fi de ajuns. L-a iubit din suflet pe tatăl ei, va avea nevoie
de timp, a susţinut Maxon.
Am auzit ceva ca un pumn izbit de perete, iar Mary şi cu mine am
sărit în sus.
— Bine, a mormăit regele. Patru zile. Atât.
— Şi dacă hotărăşte să nu se mai întoarcă? Chiar dacă nu a fost
din cauza rebelilor, s-ar putea să vrea să rămână acolo.
— Dacă e atât de proastă să vrea asta, atunci, drum bun şi cale
bătută. Oricum trebuia să-mi dea un răspuns cu privire la anunţurile
alea, iar dacă nu vrea, poate să rămână acasă.
— A spus că vrea. Mi-a spus mie mai devreme, a minţit Maxon.
Dar ştia, nu-i aşa?
— Era şi timpul. De îndată ce se întoarce, intrăm în studio. Vreau
să facem asta până la Anul Nou.
Avea un ton iritat, chiar dacă obţinuse ceea ce-şi dorea.
A urmat o pauză, până când Maxon a îndrăznit să vorbească.
— Vreau să mă duc cu ea.
— Te duci pe dracu’! a urlat regele Clarkson.

726
 — Am rămas cu patru, tată. Fata asta ar putea fi soţia mea. Şi eu
trebuie să o trimit singură?
— Da! Dacă moare ea, e una. Dacă mori tu, e cu totul altă treabă.
Ai să stai aici!
Am crezut că pumnul care a lovit peretele de data asta a fost al lui
Maxon.
— Eu nu sunt un bun de consum! Şi nici ele nu sunt! Aş vrea ca
măcar o dată să te uiţi la mine şi să vezi o persoană.
Uşa s-a deschis rapid şi Maxon a intrat.
— Îmi pare atât de rău, a spus el, venind şi aşezându-se pe pat.
N-am vrut să te trezesc.
— E adevărat?
— Da, draga mea. S-a dus. Mi-a luat cu blândeţe mâna, părând
îndurerat. A avut probleme cu inima.
M-am ridicat şi m-am aruncat în braţele lui Maxon. M-a ţinut
strâns, lăsându-mă să plâng pe umărul lui.
— Tati, am plâns eu. Tati.
— Gata, draga mea. O să fie bine, m-a alinat Maxon. O să pleci
mâine-dimineaţă cu avionul, să-ţi aduci ultimele omagii.
— N-am apucat să-mi iau rămas-bun. N-am…
— America, ascultă-mă. Tatăl tău te-a iubit. Era mândru că te-ai
descurcat atât de bine. Nu ţi-ar purta pică pentru asta.
Am dat din cap, ştiind că avea dreptate. Practic, tot ce mi-a spus
tăticul meu de când am venit aici îmi arăta cât era de mândru.
— Uite ce ai de făcut, m-a instruit el, ştergându-mi lacrimile de pe
obraji. Trebuie să te odihneşti cât poţi de bine. O să pleci mâine cu
avionul şi o să stai acasă patru zile, cu familia ta. Am vrut să-ţi obţin
mai mult timp, dar tata este destul de insistent.
— E-n regulă.
— Slujnicele tale îţi fac o rochie potrivită pentru înmormântare şi
vor împacheta toate lucrurile de care ai nevoie. Va trebui să o iei cu
tine pe una dintre ele, împreună cu câţiva soldaţi. Că veni vorba, a
spus el, ridicându-se şi îndreptându-se către silueta din cadrul uşii
727
deschise. Ofiţer Leger, îţi mulţumesc că ai venit.
— Pentru nimic, Alteţa Voastră. Vă cer iertare că nu sunt în
uniformă, domnule.
Maxon i-a întins mâna lui Aspen.
— Asta e cea mai mică dintre grijile mele acum. Sunt sigur că ştii
de ce eşti aici.
— Da. Aspen s-a întors spre mine. Îmi pare foarte rău pentru
pierderea suferită, domnişoară.
— Mulţumesc, am murmurat eu.
— Cu activitatea sporită a rebelilor, toţi suntem îngrijoraţi de
siguranţa lui Lady America, a început Maxon. Am trimis deja câţiva
ofiţeri locali la ea acasă şi în locurile în care se va afla în următoarele
câteva zile, şi mai sunt, desigur, şi gărzile antrenate la palat. Dar cu
ea prezentă efectiv în casă, cred că trebuie să mai trimitem câţiva.
— Absolut, Alteţa Voastră.
— Şi cunoşti bine împrejurimile?
— Foarte bine, domnule.
— Bun. Tu vei conduce echipa care o însoţeşte. Alege pe cine
doreşti, între şase şi opt soldaţi.
Aspen a ridicat din sprâncene.
— Ştiu, a recunoscut Maxon. Suntem la ananghie acum, dar cel
puţin trei dintre gărzile palatului pe care le-am trimis la ea acasă
şi-au părăsit deja postul. Şi vreau să fie la fel de păzită ca aici, dacă
nu chiar şi mai bine păzită.
— Voi avea grijă de asta, domnule.
— Excelent. Va fi însoţită şi de o slujnică, ai grijă şi de ea. S-a
întors spre mine. Ştii pe cine vrei să iei?
Am ridicat din umeri, nefiind în stare să gândesc clar.
Aspen a vorbit în numele meu.
— Dacă-mi permiteţi, ştiu că Anne este prima slujnică, dar îmi
aduc aminte că Lucy s-a înţeles bine cu mama şi cu sora
dumneavoastră. Poate că le-ar face bine acum să vadă o figură
prietenoasă.
728
 Am dat din cap aprobator.
— Lucy.
— Foarte bine, a spus Maxon. Domnule ofiţer, nu aveţi prea mult
timp. Veţi pleca dimineaţă.
— Trec la treabă, domnule. Ne vedem dimineaţă, domnişoară, a
spus Aspen.
Îmi dădeam seama că îi e greu să păstreze distanţa şi, în clipa aia,
nu mi-am dorit altceva decât ca el să mă aline. Aspen chiar îl
cunoştea pe tatăl meu şi îmi doream ca o persoană care îl înţelegea la
fel de bine ca şi mine să sufere după el alături de mine.
Imediat ce a plecat Aspen, Maxon s-a aşezat din nou lângă mine.
— Încă un lucru, înainte de a pleca. M-a luat de mâini,
ţinându-mă cu blândeţe. Uneori, când eşti supărată, ai tendinţa să fii
impulsivă. S-a uitat la mine şi eu chiar am surâs un pic la privirea
acuzatoare din ochii lui. Încearcă să fii raţională cât eşti plecată.
Vreau să ai grijă de tine.
I-am frecat dosul mâinilor cu degetele mele mari.
— Aşa voi face. Promit.
— Mulţumesc.
Un sentiment de pace ne-a înconjurat, aşa cum se întâmpla
uneori. Chiar dacă lumea mea nu avea să mai fie nicicând la fel de
acum încolo, deocamdată, cu Maxon ţinându-mă în braţe, pierderea
nu durea atât de tare.
Şi-a aplecat capul spre mine până când frunţile noastre s-au atins.
L-am auzit trăgând aer în piept, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva şi
s-ar fi răzgândit. După câteva secunde, a făcut-o din nou. Într-un
târziu, Maxon şi-a îndreptat spatele, a clătinat din cap şi m-a sărutat
pe obraz.
— Ai grijă de tine.
Apoi m-a lăsat singură cu tristeţea mea.

Era frig în Carolina, umiditatea oceanului pătrundea în zona de

uscat şi făcea răceala din aer una umedă. Speram să ningă, dar nu a
729
fost aşa. Mă simţeam vinovată pentru simplul motiv că voiam ceva.
Ziua de Crăciun. Îmi petrecusem ultimele câteva săptămâni
imaginându-mi-o în mai multe moduri diferite. M-am gândit că aş fi
fost aici, eliminată şi ajunsă acasă. Am fi stat în jurul bradului,
dezamăgiţi că nu am ajuns prinţesă, dar binecuvântaţi de fericirea de
a fi împreună. M-am gândit şi că aş fi putut desface cadouri sub
bradul uriaş de la palat, mâncând până-mi venea rău şi râzând cu
celelalte fete şi cu Maxon, competiţia fiind suspendată pentru a
sărbători.
Niciodată nu mi-aş fi imaginat că aveam să îmi fac curaj pentru
sarcina de a-mi înmormânta tatăl.
Când maşina a intrat pe strada mea, am început să văd masele de
oameni. Cu toate că ar fi trebuit să fie acasă, cu familiile lor, ei se
îngrămădeau afară, în frig. Mi-am dat seama că sperau să mă
zărească şi mi s-a făcut puţin greaţă. Oamenii arătau cu degetul în
timp ce noi treceam, iar câteva echipe locale de ştiri filmau.
Maşina s-a oprit în faţa casei mele, iar lumea a început să aclame.
Nu înţelegeam. Nu ştiau de ce mă aflam aici? Însoţită de Lucy şi
înconjurate de şase străjeri, am păşit pe trotuarul crăpat. Nu voiam
să ne asumăm niciun risc.
— Lady America! strigau oamenii.
— Îmi dai un autograf? a zbierat cineva şi i s-au alăturat şi alţii.
Am continuat să merg, privind înainte. Pentru prima dată,
simţeam că îmi permiteam să nu le aparţin. Mi-am ridicat privirea
spre luminiţele agăţate de acoperiş. Tata le pusese acolo. Cine avea
să le dea jos?
Aspen, în fruntea grupului meu, a bătut la uşa de la intrare şi a
aşteptat să i se răspundă. Un alt străjer a venit la uşă. El şi Aspen au
schimbat rapid câteva cuvinte, după care am intrat. A fost dificil să
traversăm holul cu toţii, dar odată ce spaţiul s-a lărgit, în camera de
zi, am simţit imediat că ceva… era în neregulă.
Asta nu mai era casa mea.
Mi-am spus că eram nebună. Bineînţeles că era casa mea. De vină
730
era doar ciudăţenia situaţiei. Toată lumea era de faţă, chiar şi Kota.
Dar tata nu mai era, aşa că era normal ca lucrurile să nu pară tocmai
în ordine. Iar Kenna ţinea în braţe un bebeluş pe care nu-l mai
văzusem niciodată în realitate. Trebuia să mă obişnuiesc cu toate
astea.
Iar în timp ce mama purta un şorţ şi Gerad era în pijama, eu eram
îmbrăcată ca pentru un dineu la palat: cu părul ridicat, purtam cercei
cu safire şi straturi de materiale luxoase, care îmi cădeau până pe
pantofii mei cu toc. Pentru o clipă, am simţit că nu eram bine-venită.
Dar May a sărit în picioare şi a alergat să mă îmbrăţişeze,
plângând pe umărul meu. Am strâns-o în braţe. Mi-am amintit că
era posibil să fie o readaptare ciudată, dar era singurul loc în care
puteam să mă aflu în acest moment. Trebuia să fiu alături de familia
mea.
— America, mi-a spus Kenna, ridicându-se cu copilul în braţe.
Eşti atât de frumoasă.
— Mulţumesc, am murmurat eu, jenată.
M-a îmbrăţişat cu un singur braţ, iar eu mi-am privit nepoţica
înfăşurată în păturica ei. Astra dormea liniştită şi, la fiecare câteva
secunde, îşi desfăcea pumnişorul sau se agita un pic. Era atât de
frumoasă.
Aspen şi-a dres vocea.
— Doamnă Singer, îmi pare rău pentru pierderea suferită.
Mama i-a oferit un zâmbet obosit.
— Mulţumesc.
— Îmi pare rău că nu ne aflăm aici în circumstanţe mai fericite,
dar, cu Lady America acasă, trebuie să fim destul de serioşi în
privinţa securităţii, a spus el, cu o notă autoritară în glas. Vom cere
tuturor să rămână în această casă. Ştiu că vă veţi înghesui, dar nu e
vorba decât de câteva zile. Iar soldaţilor li s-a pus la dispoziţie un
apartament în apropiere, aşa că putem face schimburile cu uşurinţă.
Vom încerca să nu vă încurcăm prea mult. James, Kenna, Kota,
suntem gata să mergem acasă la voi să luaţi ce aveţi nevoie, oricând
731
doriţi. Dacă aveţi nevoie de timp să vă faceţi o listă, e în regulă.
Depindem de programul vostru.
Am zâmbit un pic, bucuroasă să-l văd astfel pe Aspen. Se
maturizase atât de mult.
— Eu nu pot să stau departe de studioul meu, a spus Kota. Am
termene-limită. Lucrări de predat.
Aspen, continuând să se poarte cu profesionalism, i-a răspuns:
— Putem aduce de la studio toate materialele de care ai nevoie. A
făcut semn spre garajul nostru transformat. Vom face oricâte
drumuri e nevoie.
Kota şi-a încrucişat braţele şi a mormăit:
— Locul ăla e o cocină.
— Bine, a spus Aspen ferm. Alegerea îţi aparţine. Poţi să lucrezi
într-o cocină sau poţi să-ţi rişti viaţa în apartamentul tău.
În momentul acela, în aer plutea o tensiune stranie şi de prisos.
Am hotărât să intervin.
— May, tu poţi să dormi cu mine. Kenna şi James pot să stea în
camera ta.
Ei au dat din cap aprobator.
— Lucy, am şoptit eu. Vreau să stai lângă noi. S-ar putea să
trebuiască să dormi pe podea, dar te vreau aproape.
Şi-a îndreptat poziţia.
— Nu mi-aş dori să fiu nicăieri în altă parte, domnişoară.
— Şi eu unde se presupune că ar trebui să dorm? a întrebat Kota.
— Cu mine, s-a oferit Gerad, cu toate că nu părea chiar încântat.
— În niciun caz, a spus Kota dispreţuitor. Nu dorm cu un copil,
într-un pat supraetajat.
— Kota! am exclamat eu, îndepărtându-mă de surorile mele şi de
Lucy. Din partea mea, poţi să dormi pe canapea sau în garaj sau în
căsuţa din copac; dar, dacă nu-ţi controlezi atitudinea, te trimit la
tine la apartament imediat! Arată puţină recunoştinţă pentru
securitatea care ţi se oferă! E nevoie să-ţi amintesc că mâine îl
îngropăm pe tatăl nostru? Ori încetezi cu comentariile, ori te duci
732
acasă!
M-am răsucit pe călcâie şi m-am îndreptat spre hol. Fără să verific,
ştiam că Lucy era exact în spatele meu, cu valiza în mână. Am
deschis uşa de la camera mea, aşteptând ca ea să intre cu mine.
Imediat ce fusta ei a foşnit dincolo de prag, am trântit uşa şi am oftat.
— Am exagerat? am întrebat-o.
— A fost perfect! mi-a răspuns ea încântată. Aţi putea să fiţi deja
prinţesă, domnişoară. Sunteţi pregătită pentru asta.

733
 Capitolul 24

Ziua următoare a trecut într-o ceaţă de rochii negre şi îmbrăţişări.

O mulţime de oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată au venit la
înmormântarea tatei. Mă întrebam dacă pur şi simplu nu-i
cunoşteam eu toţi prietenii sau dacă erau acolo din cauza mea.
Un pastor local a ţinut slujba, dar, din motive de securitate,
familiei i s-a cerut să nu se ridice ca să vorbească. A fost şi o recepţie,
mult mai elaborată decât am fi putut spera vreodată. Deşi nu mi-a
spus nimeni, eram sigură că Silvia sau alt angajat de la palat dăduse
o mână de ajutor, pentru a face lucrurile cât mai uşoare şi mai
frumoase cu putinţă pentru noi. Din motive de siguranţă, nu a durat
mult, dar mie mi-a convenit. Voiam să-l las să se ducă atât cât
puteam eu de nedureros.
Aspen a stat tot timpul lângă mine şi am fost recunoscătoare
pentru prezenţa lui. Nu mi-aş fi putut încredinţa viaţa nimănui
altcuiva.
— N-am plâns de când am plecat de la palat, i-am spus. Am
crezut că o să fiu distrusă.
— Se întâmplă când nu te aştepţi, mi-a răspuns el. După moartea
tatălui meu, am fost o epavă câteva zile, înainte să-mi dau seama că
trebuia să mă adun, de dragul celorlalţi. Dar, uneori, când se
întâmpla ceva şi voiam să-i povestesc tatei, toată situaţia mă izbea
din nou, şi cedam.
— Deci… sunt normală?
A zâmbit.
— Eşti normală.
— Nu-i cunosc pe mulţi dintre oamenii ăştia.

734
 — Sunt toţi din zonă. Le-am verificat actele de identitate. Probabil
că e un număr ceva mai mare pentru că eşti cine eşti, dar cred că tatăl
tău a făcut un tablou pentru familia Hampshire şi l-am văzut de mai
multe ori în zona pieţei stând de vorbă cu domnul Clippings şi cu
Albert Hammers. E greu să ştii totul despre oamenii apropiaţi, chiar
şi despre oamenii pe care îi iubeşti cel mai mult.
Am simţit că se ascundeau mai multe în acea frază, ceva la care ar
fi trebuit să răspund. Doar că nu am putut s-o fac imediat.
— Trebuie să ne obişnuim cu asta, a spus el.
— Cu ce? Cu faptul că mă simt îngrozitor?
— Nu, a răspuns el, clătinând din cap. Normalul nu mai e normal.
Tot ceea ce avea sens se schimbă.
Am râs cu amărăciune.
— Aşa este, nu?
— Trebuie să încetăm să ne mai temem de schimbare.
S-a uitat la mine, cu ochi rugători. N-am putut să nu mă întreb la
ce schimbare se referea.
— Mă voi confrunta cu schimbarea. Dar nu astăzi.
M-am îndepărtat, îmbrăţişând mai mulţi străini, încercând să
conştientizez că nu mai puteam vorbi cu tatăl meu despre confuzia
pe care o simţeam.

După înmormântare, am încercat să ne menţinem voioşia. Erau

cadouri rămase nedesfăcute de la Crăciun, de vreme ce nimeni nu
avusese chef de petreceri cu împărţit daruri. Gerad a primit
permisiunea specială să se joace cu mingea în casă, iar mama şi-a
petrecut o bună parte din după-amiază lângă Kenna, ţinând-o în
braţe pe Astra. Kota era imposibil de mulţumit, aşa că l-am lăsat să
plece la studio, fără să ne deranjăm să-l mai verificăm. Cel mai mult
îmi făceam griji în privinţa lui May. Tot spunea că voia să lucreze cu
mâinile, dar nu voia să intre în atelier şi să nu-l vadă pe tata acolo.
Într-un moment de inspiraţie, le-am tras pe ea şi pe Lucy în
camera mea să ne jucăm puţin. Lucy era o supusă dornică în timp ce
735
May îi peria părul, chicotind în timp ce pensulele de machiaj o
gâdilau pe obraji.
— Tu îmi faci asta zilnic, m-am plâns eu în glumă.
May era chiar talentată la aranjatul părului, ochii ei de artistă erau
gata să lucreze cu orice material.
În timp ce May era îmbrăcată cu una dintre uniformele de
slujnică, deşi îi era prea mare, am îmbrăcat-o pe Lucy cu rochie după
rochie. Ne-am oprit la una albastră, lungă şi delicată, pe care am
prins-o în ace la spate, ca să-i vină.
— Pantofi! a strigat May, alergând să caute o pereche potrivită.
— Am picioarele prea mari, s-a plâns Lucy.
— Prostii, a insistat May, iar Lucy s-a aşezat ascultătoare pe
scaun, în vreme ce May încerca cele mai bizare forme de pe planetă
de a încălţa nişte pantofi.
Lucy chiar avea picioarele prea mari, dar, cu fiecare încercare,
râdea de se prăpădea la eforturile lui May, iar eu mă strâmbam de
râs uitându-mă la ele. Eram atât de gălăgioase, încât era doar o
chestiune de timp până când cineva avea să vină să vadă ce se
întâmplă.
După trei bătăi grăbite, am auzit vocea lui Aspen prin uşă.
— Domnişoară, este totul în regulă acolo?
Am alergat şi am deschis uşa larg.
— Domnule ofiţer Leger, priviţi capodopera noastră.
Cu un gest larg, am întins braţul spre Lucy, iar May a tras-o în
sus, cu bietele ei picioare goale ascunse sub rochie.
Aspen s-a uitat la May, în uniforma ei largă, şi a izbucnit în râs,
apoi a privit-o pe Lucy, care arăta ca o prinţesă.
— O transformare uluitoare, a spus, rânjind cu gura până la
urechi.
— OK, cred că ar trebui să-ţi ridic tot părul acum, a insistat May.
Lucy şi-a dat în glumă ochii peste cap în direcţia lui Aspen şi a
mea şi a lăsat-o pe May să o târască înapoi în faţa oglinzii.
— A fost ideea ta? m-a întrebat el încet.
736
 — Da. May părea atât de pierdută. Trebuia să-i distrag atenţia
cumva.
— Arată mai bine. Şi Lucy pare fericită.
— E la fel de bine pentru mine cât e şi pentru ele. Mi se pare că,
dacă putem face lucruri prosteşti sau măcar obişnuite, voi fi regulă.
— Vei fi. Durează, dar vei fi bine.
Am dat din cap aprobator. Dar atunci am început să mă gândesc
din nou la tata şi nu voiam să încep să plâng. Am tras adânc aer în
piept şi am trecut la altceva.
— Mi se pare greşit că sunt casta cea mai joasă rămasă în Alegere,
i-am şoptit. Uită-te la Lucy. E la fel de drăguţă şi de dulce şi de
deşteaptă ca jumătate dintre fetele care au fost în grupul de treizeci
şi cinci, dar nu va avea niciodată ceva mai bun de atât. Câteva ore
într-o rochie de împrumut. Nu e corect.
Aspen a clătinat din cap.
— Am ajuns să le cunosc pe toate slujnicele tale destul de bine în
ultimele luni, iar ea este o fată cu adevărat deosebită.
Deodată, mi-am amintit de o promisiune făcută.
— Că veni vorba de slujnice, trebuie să vorbesc cu tine despre
ceva, am spus eu, vorbind mai încet.
Aspen a înţepenit.
— Oh?
— Ştiu că e stânjenitor, dar tot trebuie să-ţi spun.
A înghiţit în sec.
— Bine.
M-am uitat jenată în ochii lui.
— Ai lua-o vreodată în considerare pe Anne?
Reacţia lui a fost ciudată ca şi cum, dintr-odată, ar fi fost uşurat şi
amuzat.
— Pe Anne? a şoptit el, neîncrezător. De ce pe ea?
— Cred că te place. Şi chiar e o fată drăguţă, am spus eu,
încercând să ascund profunzimea sentimentelor lui Anne, dar
lăudând-o în acelaşi timp.
737
 A clătinat din cap că nu.
— Ştiu că vrei să mă gândesc la posibilitatea de a fi cu alte
persoane, dar ea chiar nu este genul de fată cu care aş vrea să fiu. E
atât de… rigidă.
Am ridicat din umeri.
— Şi eu am crezut că Maxon era la fel, până când am reuşit să-l
cunosc. În plus, cred că Anne a avut o viaţă grea.
— Şi? Lucy a avut tot o viaţă grea, şi uite-te la ea, a spus el,
arătând cu un gest al capului spre reflecţia ei zâmbitoare din
oglindă.
Am încercat să ghicesc.
— Ţi-a spus cum a ajuns la palat?
A dat din cap că da.
— Mer, dintotdeauna am urât castele, ştii asta. Dar nu am auzit
niciodată să fie manipulate astfel, pentru a face rost de sclavi.
Am oftat, uitându-mă la May şi la Lucy, la momentul acela de
veselie din mijlocul durerii.
— Pregăteşte-te pentru cuvinte pe care n-ai crezut că le vei auzi
vreodată, m-a prevenit Aspen, iar eu m-am uitat la el, aşteptând. Mă
bucur cu adevărat că Maxon te-a cunoscut.
Am scos un sunet asemănător unui hohot de râs.
— Ştiu, ştiu, a spus el, dându-şi ochii peste cap, dar zâmbind. Dar
nu cred că ar fi stat vreodată să se gândească la castele inferioare
dacă n-ai fi fost tu. Cred că lucrurile s-au schimbat numai prin faptul
că ai fost tu acolo.
Ne-am uitat o clipă unul la altul. Mi-am amintit de conversaţia
noastră din căsuţa din copac, când m-a îndemnat să mă înscriu în
Alegere, în speranţa că urma să am o şansă la ceva mai bun. Nu
ştiam încă dacă obţinusem ceva mai bun pentru mine – era încă greu
de spus – dar gândul că poate oferisem ceva mai bun tuturor
oamenilor din Illéa… posibilitatea asta însemna mai mult pentru
mine decât puteam spune.
— Sunt mândru de tine, America, a spus Aspen, uitându-se de la
738
mine la fetele de lângă oglindă. Foarte mândru. A ieşit pe coridor, ca
să se întoarcă la treburile lui, şi a adăugat: Şi tatăl tău ar fi.

739
 Capitolul 25

Ziua următoare a însemnat o nouă condamnare de arest la

domiciliu. Din când în când, auzeam podeaua scârţâind şi întorceam
capul, gândindu-mă că tata urma să iasă din garaj, cu părul plin de
vopsea, ca de obicei. Dar faptul că ştiam că nu avea să se întâmple nu
mai era atât de rău când auzeam vocea lui May sau când simţeam
mirosul pudrei de talc a Astrei. Casa părea plină şi asta mi-era de
ajuns deocamdată – avea propriul ei tip de confort.
Hotărâsem că Lucy nu trebuia să poarte uniforma cât timp era aici
şi, după câteva proteste, am îmbrăcat-o cu câteva dintre hainele mele
mai vechi, care îmi erau prea mici mie şi prea mari lui May. De
vreme ce mama îşi făcea de lucru gătind şi servind pe toată lumea,
iar eu luasem hotărârea de a mă îmbrăca mai simplu cât stăteam prin
casă, principala sarcină a lui Lucy era să se joace cu May şi Gerad, o
sarcină pe care şi-a asumat-o bucuroasă.
Eram adunaţi cu toţii în camera de zi, făcându-ne de lucru, fiecare
în felul său. Eu aveam o carte în mână, iar Kota acaparase
televizorul, amintindu-mi de Celeste. Am zâmbit, pariind că şi ea
făcea acelaşi lucru acum. Lucy, May şi Gerad jucau cărţi pe podea,
fiecare râzând când câştiga câte o mână. Kenna stătea sprijinită de
James pe canapea, iar bebeluşul Astra tocmai termina un biberon în
braţele lui. Era uşor să citeşti epuizarea pe chipul lui, dar şi faptul că
era extrem de mândru de soţia şi de fiica sa.
Era aproape ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Apoi, îl vedeam
pe Aspen cu coada ochiului, în uniformă, stând de strajă lângă noi şi
îmi aminteam că, în realitate, nimic nu avea să mai fie vreodată la fel.
Am auzit-o pe mama fornăind înainte să o văd apărând pe hol.

740
Am întors capul şi am văzut-o că venea spre noi, cu câteva plicuri în
mână.
— Cum te simţi, mamă? am întrebat-o.
— Sunt bine. Doar că nu-mi vine să cred că s-a dus.
A înghiţit în sec, silindu-se să nu înceapă din nou să plângă.
Era ciudat. Fuseseră atâtea momente când pusesem la îndoială
devotamentul mamei faţă de tata. Niciodată nu surprinsesem între ei
scânteile de afecţiune pe care le văzusem la alte cupluri. Chiar şi
Aspen, atunci când totul era pe cale să devină real, dar era încă
foarte secret, îmi arăta că mă iubea mai mult decât o făcea mama cu
tata.
Dar eram sigură că era vorba despre mai mult decât îngrijorarea
că trebuia să-i crească singură pe May şi Gerad, sau de grijile în
privinţa banilor. Soţul ei era mort şi nimic nu putea să repare asta.
— Kota, vrei să închizi televizorul un minut? Şi, Lucy, scumpa
mea, poţi să-i duci pe May şi pe Gerad în camera Americăi? Am ceva
de discutat cu ceilalţi, a spus ea încet.
— Sigur, doamnă, a răspuns Lucy şi s-a întors spre May şi Gerad.
Haideţi să mergem.
May nu a părut prea fericită să fie exclusă din orice se întâmpla,
dar a ales să nu înceapă scandalul. Nu sunt sigură dacă din cauza
expresiei grave a mamei sau din iubire faţă de Lucy, dar m-am
bucurat, oricum.
De îndată ce au plecat, mama s-a întors spre noi, ceilalţi.
— Ştiţi că boala tatălui vostru era genetică. Cred că şi-a dat seama
că nu mai avea mult timp pentru că, acum vreo trei ani, s-a aşezat şi
a început să vă scrie tuturor aceste scrisori. S-a uitat la plicurile din
mâinile ei. M-a făcut să-i promit că, dacă se întâmplă ceva cu el, vi le
voi da. Am unele şi pentru May şi Gerad, dar nu sunt sigură că ei
sunt suficient de mari pentru asta. Nu le-am citit sau ceva. Vă sunt
destinate vouă, aşa că… m-am gândit că ar fi un moment potrivit să
le citiţi. Aceasta este a Kennei, a spus ea, întinzându-i o scrisoare.
Kota.
741
 El şi-a îndreptat spatele şi şi-a luat scrisoarea. Mama a păşit spre
mine.
— Şi America.
Mi-am luat plicul, nefiind sigură dacă voiam sau nu să îl desfac.
Acestea erau ultimele cuvinte de la tatăl meu, un adio pe care
credeam că îl pierdusem. Mi-am trecut mâna peste numele meu de
pe plic, gândindu-mă la tata, scriindu-l cu stiloul. Făcuse un fel de
buclă deasupra i-ului din numele meu. Am zâmbit în sinea mea,
încercând să ghicesc ce îl determinase să facă asta şi, în acelaşi timp,
fără să-mi pese. Poate că ştia că am nevoie să zâmbesc.
Dar apoi m-am uitat cu mai multă atenţie. Acel semn micuţ fusese
adăugat mai târziu. Cerneala cu care fusese scris numele meu
aproape că se decolorase, dar bucla era mai întunecată, mai
proaspătă decât restul. Am întors plicul pe partea cealaltă. Sigiliul
fusese rupt şi lipit la loc.
Am aruncat o privire spre Kenna şi Kota, care erau amândoi
cufundaţi în lectură. Păreau absorbiţi, aşadar nici ei nu ştiuseră de
existenţa scrisorilor până în acest moment. Asta însemna fie că
mama minţise şi îmi citise scrisoarea, fie că tata însuşi o deschisese.
A fost de ajuns să hotărăsc că trebuia să ştiu ce-mi lăsase. Am
umblat cu grijă la sigiliul lipit din nou şi am desfăcut plicul.
Am văzut o scrisoare pe hârtie decolorată şi un bilet scurt, pe o
hârtie albă, strălucitoare. Voiam să citesc biletul, dar mă temeam că
nu l-aş fi înţeles fără a citi, mai întâi, scrisoarea cea lungă. Am scos
scrisoarea şi am început să citesc cuvintele tatălui meu la lumina
soarelui, lângă fereastră.

America,
Scumpa mea fetiţă. Mi-e greu până şi să încep scrisoarea asta,
pentru că simt că am atâtea să-ţi spun. Deşi îmi iubesc toţi copiii la fel
de mult, tu ai un loc special în inima mea. Kenna şi May se bazează pe
mama ta, Kota este atât de independent, că Gerad este atras de el, dar
tu ai fost mereu alături de mine. Când îţi juleai genunchii sau când
742
copiii din castele superioare se luau de tine, îţi doreai mereu să fii în
braţele mele. Înseamnă totul pentru mine să ştiu că am fost stânca de
sprijin pentru măcar unul dintre copiii mei.
Dar chiar şi dacă nu m-ai fi iubit atât de mult, fără urmă de regret
sau de reţinere, tot aş fi incredibil de mândru de tine. Creşti şi te
maturizezi ca muziciană, iar sunetele viorii tale sau vocea ta prin casă
sunt cele mai dulci sunete din lume. Mi-aş dori să-ţi pot oferi o scenă
mai bună, America. Meriţi cu mult mai mult decât să stai în umbră la
petreceri sofisticate. Tot sper că te vei număra printre norocoşi,
printre cei care vor evada. Cred că şi Kota are o şansă. E talentat la
ceea ce face. Dar simt că el ar lupta pentru asta, şi nu sunt sigur că tu
ai acest instinct. N-ai fost niciodată genul de fată agresivă, aşa cum
pot fi unele aflate la fel de jos ca şi tine. Şi ăsta e unul dintre motivele
pentru care te iubesc.
Eşti un om bun, America. Ai fi surprinsă să afli cât de rară este
calitatea asta pe lume. Nu spun că ai fi perfectă; având de-a face cu
unele dintre crizele tale de nervi, ştiu că aş fi departe de adevăr. Dar
eşti bună şi îţi doreşti cu ardoare ca lucrurile să fie corecte. Uneori,
încerci să faci asta şi cu fraţii şi surorile tale, nu te mulţumeşti să fii a
doua doar pentru că eşti mai tânără. Şi te lupţi ca May şi Gerad să
primească mai mult, atunci când se poate. Eşti bună, şi am bănuiala
că vezi lucruri pe care nu le mai vede nimeni pe lumea asta, nici măcar
eu.
Şi mi-aş dori să-ţi pot spune cât de multe văd.
Cât am scris aceste scrisori fraţilor şi surorilor tale, am simţit
nevoia să le împărtăşesc din înţelepciunea mea. Văd în ei, chiar şi în
micuţul Gerad, aspecte ale personalităţii care ar putea face fiecare an
din ce în ce mai dificil, dacă nu fac efortul de a se lupta cu greutăţile
vieţii. Cu tine, nu simt nevoia să fac acelaşi lucru.
Simt că nu vei permite lumii să te împingă spre o viaţă pe care nu o
doreşti. Poate că mă înşel, aşa că lasă-mă să-ţi spun măcar atât: luptă,
America. S-ar putea să nu vrei să lupţi pentru lucrurile pentru care
s-ar lupta alţii, ca banii sau faima, dar luptă, oricum. Orice ţi-ai dori,
743
 America, încearcă din toate puterile să obţii.
Dacă poţi să faci asta, dacă poţi să împiedici frica să te facă să te
mulţumeşti cu poziţia a doua, atunci, ca părinte, nu-mi pot dori nimic
altceva. Trăieşte-ţi viaţa. Fii cât poţi de fericită, ignoră lucrurile care
nu contează, şi luptă!
Te iubesc, pisicuţa mea. Atât de mult, încât nu-mi găsesc cuvintele
să o spun. Poate că aş putea picta, mai bine, dar nu găsesc o pânză care
să încapă în acest plic. Nici măcar atunci nu ar fi de ajuns pentru tine.
Te iubesc dincolo de pictură, dincolo de cântece, dincolo de cuvinte. Şi
sper că vei simţi asta mereu, chiar şi când nu voi mai fi lângă tine să
ţi-o spun.
Cu dragoste, tata.

Nu ştiu exact când am început să plâng, dar mi-a fost greu să

înţeleg ultima parte a scrisorii. Mi-aş fi dorit atât de mult să am şansa
de a-i spune că îl iubesc la fel de profund. Şi, preţ de un minut, am
simţit căldura acceptării absolute.
Am ridicat privirea şi am văzut că şi Kenna plângea, încercând să
termine scrisoarea. Kota părea confuz, răsfoind paginile, aparent
luându-le de la capăt.
M-am întors şi am scos bileţelul, sperând că nu era nici pe departe
la fel de emoţionant ca scrisoarea. Nu eram sigură că mai puteam
îndura multe în ziua aceea.

America,
Îmi pare rău. Când am venit în vizită, am fost în camera ta şi am
găsit jurnalul Illéei. Nu tu mi-ai spus că e acolo; mi-am dat seama
singur. Dacă apare vreo problemă din cauza asta, eu sunt vinovat. Şi
sunt sigur că vor exista repercusiuni din cauza a ceea ce sunt eu şi din
cauza celor cărora le-am spus. Urăsc să te trădez aşa, dar crede-mă că
am făcut-o sperând că viitorul tău şi al tuturor poate fi mai bun.
Priveşte spre Steaua Nordului,
Eterna-ţi călăuză.
744
 Lasă adevărul, onoarea şi binele suprem
Să fie mereu de partea ta.
Te iubesc,
Shalom

Preţ de câteva minute, am încercat să desluşesc asta.

Repercusiuni? Cine era şi cui îi spusese? Şi ce era cu poezia?
Încet, mi-am amintit cuvintele lui August, că nu din prezentarea
mea de la Actualităţi au aflat ei de existenţa jurnalelor şi că ştiau mai
mult despre ele decât spusesem eu…
Ceea ce sunt eu… cui i-am spus… priveşte spre Steaua Nordului…
M-am uitat fix la semnătura tatei şi mi-am amintit cum semna
scrisorile pe care mi le trimitea la palat. Întotdeauna mi s-a părut
ciudat felul în care făcea litera „l”. Erau stele în opt colţuri: stele ale
Nordului.
Bucla de deasupra i-ului din numele meu. Voia să însemne ceva şi
pentru mine? Însemna deja ceva, pentru că discutasem cu August şi
Georgia?
August şi Georgia! Busola lui: opt puncte. Modelul de pe geaca ei
nu era deloc unul floral. Diferite amândouă, dar stele, fără urmă de
îndoială. Băiatul care i-a fost desemnat lui Kriss la Condamnare. Ce
era pe gâtul lui nu era o cruce.
Aşa îi identificau pe ai lor.
Tatăl meu era un rebel nordic.
Mi se părea că mai văzusem steaua şi în alte locuri. Poate că în
drum spre piaţă sau chiar în palat. Fusese sub nasul meu ani de zile?
Am privit în sus, şocată. Aspen aştepta acolo, în ochii lui
citindu-se întrebări pe care nu le putea rosti cu glas tare.
Tatăl meu a fost un rebel. O carte de istorie pe jumătate distrusă
ascunsă în camera lui, prietenii lui de la înmormântare, de care nu
ştiam nimic… o fiică pe nume America. Dacă aş fi fost atentă la tot,
mi-aş fi dat seama cu mulţi ani în urmă.
— Asta-i tot? a întrebat Kota, părând jignit. Ce dracu’ ar trebui să
745
fac eu cu asta?
Mi-am întors privirea de la Aspen, concentrându-mă asupra lui
Kota.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat mama, revenind în cameră cu
ceaiul.
— Scrisoarea tatei. Mi-a lăsat mie casa asta. Ce să fac eu cu
cocioaba ăsta?
S-a ridicat, strângând paginile în mână.
— Kota, tata a scris asta înainte ca tu să te muţi, a explicat Kenna,
încă pătrunsă de emoţii. Încerca să-ţi asigure ceva.
— Păi, n-a reuşit, nu-i aşa? Când n-am fost noi înfometaţi? Sunt al
dracului de sigur că nici casa asta n-ar fi schimbat lucrurile. Am
făcut eu asta pentru mine.
Kota a aruncat prin cameră hârtiile, care au căzut pe podea, la
întâmplare.
A scos un oftat, trecându-şi degetele prin păr.
— E ceva de băut în locul ăsta? Aspen, du-te şi adu-mi ceva de
băut, a comandat el, fără să se uite măcar în direcţia lui Aspen.
M-am întors şi i-am văzut faţa lui Aspen, pe care licăreau o mie de
sentimente: iritare, milă, mândrie, acceptare. S-a îndreptat spre
bucătărie.
— Stai! am ordonat eu.
Aspen s-a oprit.
Kota a ridicat privirea, cuprins de frustrare.
— Asta-i treaba lui, America.
— Nu, nu este, m-am răstit eu. Poate că ai uitat, dar Aspen este un
Doi acum. Ai face bine să-i aduci tu lui ceva de băut. Nu doar pentru
statutul lui, ci şi pentru tot ce face pentru noi toţi.
Pe faţa lui Kota a apărut un zâmbet afectat şi viclean.
— Ha! Maxon ştie? Ştie că mai continuă chestia asta? a întrebat el,
fluturând un deget leneş de la unul spre altul.
Mi s-a oprit inima.
— Ce crezi c-ar face? Treaba cu biciuirea s-a făcut şi o grămadă de
746
oameni spun că fata aia nu a fost pedepsită suficient de aspru pentru
ce a făcut.
Kota şi-a pus satisfăcut mâinile pe şolduri, uitându-se de sus la
noi.
Nu puteam vorbi. Nici Aspen nu putea, iar eu m-am întrebat dacă
tăcerea ne ajuta sau ne condamna.
Într-un târziu, mama a rupt tăcerea:
— Este adevărat?
Trebuia să mă gândesc; trebuia să găsesc modul potrivit de a
explica toate astea. Sau o metodă de a lupta pentru că, de fapt, nu era
adevărat… nu mai era.
— Aspen, du-te şi vezi ce face Lucy, am spus eu.
A dat să plece, dar Kota a protestat:
— Nu, rămâne aici!
Mi-am pierdut cumpătul.
— Şi eu spun că pleacă! Acum, stai jos!
Tonul vocii mele, care nu suna a nimic din ceea ce mai auzisem
până acum, i-a făcut pe toţi să încremenească. Mama s-a aşezat
brusc, şocată. Aspen şi-a croit drum spre hol, iar Kota, încet, plin de
ranchiună, s-a aşezat şi el.
Am încercat să mă concentrez.
— Da, înainte de Alegere, mă întâlneam cu Aspen. Aveam de
gând să spunem tuturor imediat ce vom fi strâns bani ca să ne
căsătorim. Înainte de a pleca, ne-am despărţit, şi apoi l-am cunoscut
pe Maxon. Ţin la Maxon şi, chiar dacă Aspen este mult timp lângă
mine, nu se întâmplă nimic între noi.
Nu se mai întâmplă, m-am corectat în gând.
Apoi m-am întors spre Kota.
— Dacă te gândeşti, fie şi doar pentru o clipă, că poţi să-mi
răsuceşti trecutul şi să mă şantajezi, mai gândeşte-te. M-ai întrebat
odată dacă i-am povestit lui Maxon despre tine – şi i-am povestit.
Ştie exact ce ticălos nerecunoscător şi lipsit de caracter eşti.
Kota a strâns din buze, gata să explodeze. Am vorbit repede.
747
 — Şi trebuie să ştii că mă adoră, am spus cu măreţie. Dacă tu te
gândeşti că te-ar crede mai degrabă pe tine decât pe mine, s-ar putea
să fii surprins de cât de rapid s-ar materializa sugestia mea de a te
biciui peste mâini. Vrei să mă pui la încercare?
Şi-a strâns pumnii, gândindu-se la asta, în mod evident. Dacă
aveam dreptate şi îi răneau mâinile, ar fi însemnat sfârşitul carierei
lui.
— Bun, am spus. Şi dacă te mai aud spunând un singur cuvânt
urât despre tata, s-ar putea s-o fac oricum. Ai fost al naibii de
norocos să ai un tată care te-a iubit atât de mult. Ţi-a lăsat casa, şi
putea să o ia înapoi după ce ai plecat, dar n-a făcut-o. Încă mai avea
speranţe în privinţa ta, ceea ce e mai mult decât e cazul, din punctul
meu de vedere.
Am ieşit în goană, îndreptându-mă spre camera mea şi trântind
uşa. Uitasem că Gerad, May, Lucy şi Aspen mă aşteptau acolo.
— Ai fost cu Aspen? m-a întrebat May.
Am icnit.
— Ai vorbit un pic cam tare, mi-a spus Aspen.
M-am uitat la Lucy. Avea lacrimi în ochi. Nu voiam să o fac să
ţină alt secret şi, în mod evident, o durea să se gândească la asta. Era
atât de cinstită şi de loială, cum puteam să-i cer să aleagă între mine
şi familia pe care jurase să o slujească?
— Îi voi spune lui Maxon când ne întoarcem, i-am zis lui Aspen.
Am crezut că te protejez pe tine, am crezut că mă protejez pe mine,
dar tot ce-am făcut a fost să mint. Şi dacă ştie Kota, poate că mai ştiu
şi alţii. Vreau să fiu eu cea care îi spune.

748
 Capitolul 26

Mi-am petrecut tot restul zilei ascunzându-mă în camera mea. Nu

voiam să văd faţa acuzatoare a lui Kota sau să trebuiască să răspund
întrebărilor mamei. Cel mai grav caz era al lui Lucy. Părea atât de
tristă să afle că i-am ascuns acest secret. Nu voiam nici măcar să mă
servească, iar ea părea că se simţea în general bine când o ajuta pe
mama cu ce putea sau când se juca cu May.
Oricum, aveam prea multe lucruri la care să mă gândesc, ca să o
am prin preajmă. Îmi tot repetam discursul pentru Maxon. Încercam
să-mi dau seama care ar fi fost varianta cea mai bună de a-i împărtăşi
veştile. Ar trebui să omit tot ceea ce făcuserăm Aspen şi cu mine la
palat? Şi, dacă aş fi făcut aşa şi el mi-ar fi pus întrebări, ar fi fost mai
rău decât să fi recunoscut de la început?
Şi apoi, gândul la tata îmi distrăgea atenţia, mă întrebam ce
spusese şi ce făcuse de-a lungul anilor. Oamenii ăia pe care nu-i
cunoşteam, de la înmormântare, chiar erau alţi rebeli? Era oare
posibil să fie atât de mulţi?
Oare ar fi trebuit să-i spun lui Maxon despre asta? M-ar mai fi
dorit dacă ar fi aflat că familia mea avea legături cu rebelii? Se părea
că unele dintre Elite se aflau acolo datorită conexiunilor lor. Dacă
acelea pe care le aveam eu m-ar fi distrus? Părea puţin probabil
acum, că eram atât de apropiaţi de August, dar oricum.
Mă întrebam ce făcea acum Maxon. Poate că lucra. Sau căuta o
cale să evite asta. Nu eram alături de el, să ne plimbăm sau să stăm
de vorbă. Mă întrebam dacă îmi luase locul Kriss.
Mi-am acoperit ochii, încercând să gândesc. Cum aveam să trec
prin toate astea?

749
 Am auzit o bătaie în uşă. Nu ştiam dacă ceea ce urma avea să
îmbunătăţească sau să înrăutăţească lucrurile, dar i-am spus
vizitatorului să intre, oricum.
A intrat Kenna şi, pentru prima dată de când ajunsesem acasă,
Astra nu se vedea nicăieri.
— Eşti bine?
Am clătinat din cap şi am izbucnit în lacrimi. A intrat şi s-a aşezat
lângă mine pe pat, apoi m-a luat în braţe.
— Mi-e dor de tata. Scrisoarea lui a fost atât de…
— Ştiu, a spus ea. Abia dacă scotea o vorbă când era aici. Dar ne-a
lăsat toate cuvintele astea. O parte din mine se bucură. Nu ştiu cum
mi-aş fi amintit totul, dacă nu ar fi scris el.
— Da.
Prin asta am obţinut răspunsul la o întrebare pe care mă temeam
să o pun. Nimeni altcineva nu mai ştia că tata a fost un rebel.
— Deci… tu cu Aspen?
— S-a terminat, îţi jur.
— Te cred. Când apari la televizor, ar trebui să vezi cum te uiţi la
Maxon. Chiar şi cealaltă fată, Celeste?
Şi-a dat ochii peste cap.
Am zâmbit în sinea mea.
— Încearcă să pară că este îndrăgostită de el, dar se vede că nu e
adevărat. Sau, cel puţin, nu atât de adevărat pe cât şi-ar dori ea să fie,
a spus Kenna.
Am pufnit.
— Nici n-ai idee câtă dreptate ai în privinţa asta.
— Mă întrebam cât a durat. Cu Aspen, vreau să zic.
— Doi ani. A început după ce te-ai căsătorit tu şi după plecarea lui
Kota. Ne întâlneam cam o dată pe săptămână, în căsuţa din copac.
Strângeam bani să ne căsătorim.
— Deci erai îndrăgostită?
N-ar fi trebuit să pot răspunde imediat? N-ar fi trebuit să pot să-i
spun că ştiam, dincolo de orice urmă de îndoială, că l-am iubit pe
750
Aspen? Dar acum nu prea mai părea aşa. Poate că aşa a fost, dar
timpul şi distanţa făceau lucrurile să pară altfel.
— Cred că da. Dar nu era…
— Nu era aşa cum e cu Maxon? a ghicit ea.
Am clătinat din cap.
— Mi se pare atât de ciudat acum. Multă vreme, Aspen a fost
singura persoană cu care-mi imaginam că aş putea fi. Eram gata să
devin o Şase. Şi acum?
— Şi acum eşti la cinci minute să devii următoarea prinţesă?
Vocea ei inexpresivă a făcut să pară amuzant totul, şi am început
să râdem de schimbarea dramatică din viaţa mea.
— Îţi mulţumesc pentru asta.
— La asta-s bune surorile.
M-am uitat în ochii ei şi am simţit că era, cumva, rănită.
— Îmi pare rău că nu ţi-am spus mai demult.
— Îmi spui acum.
— Nu e vorba că nu aveam încredere în tine. Dar şi asta făcea ca
totul să fie special. Secretul.
Spunând-o cu voce tare, mi-am dat seama că era adevărat. Da, am
simţit ceva pentru el, dar erau alte lucruri care ne înconjurau şi care
făceau ca Aspen să pară mai dulce: secretul, nerăbdarea de a fi
atinsă, gândul că aveam ceva pentru care să muncim.
— Înţeleg, America. Chiar înţeleg. Sper doar că nu ai simţit
niciodată că trebuie să păstrezi secretul. Pentru că sunt alături de tine.
Am expirat şi multe din grijile mele au părut să iasă odată cu
aerul. Cel puţin pentru o clipă. Mi-am sprijinit capul de umărul
Kennei şi a fost plăcut să fiu în stare să gândesc.
— Deci nu se mai întâmplă nimic între tine şi Aspen? El ce simte
pentru tine?
Am oftat şi m-am ridicat.
— Tot încearcă să-mi spună ceva, ceva despre cum m-a iubit el
dintotdeauna. Şi ştiu că ar trebui să-i spun că nu contează şi că-l
iubesc pe Maxon, dar…
751
 — Dar?
— Dar dacă Maxon alege pe altcineva? Nu pot să nu rămân cu
nimic. Cel puţin, dacă Aspen încă mai crede că mai e vreo şansă, am
putea încerca din nou când se termină totul.
S-a uitat uluită la mine.
— Deci îl foloseşti pe Aspen ca plasă de siguranţă?
Mi-am îngropat capul în mâini.
— Ştiu, ştiu. E îngrozitor, nu-i aşa?
— America, eşti mai bună de-atât. Şi, dacă ai ţinut vreodată cu
adevărat la el, trebuie să-i spui adevărul, la fel cum trebuie să-i spui
şi lui Maxon adevărul.
S-a auzit o bătaie în uşă.
— Intră!
M-am înroşit uşor când Aspen a apărut în pragul uşii, cu Lucy
abătută în spatele lui.
— Trebuie să te îmbraci şi să-ţi faci bagajele, mi-a spus el.
— S-a întâmplat ceva?
M-am ridicat, brusc tensionată.
— Tot ceea ce ştiu este că Maxon vrea să te întorci imediat la palat.
Am oftat, derutată. Trebuia să mai stau o zi. Kenna m-a luat din
nou în braţe şi m-a strâns uşor, înainte de a se îndrepta spre camera
de zi. Aspen a plecat, iar Lucy şi-a luat pur şi simplu uniforma şi s-a
dus la baie să se schimbe, închizând uşa în urma ei.
Rămasă iarăşi singură, am analizat din nou totul. Kenna avea
dreptate. Ştiam deja ce simţeam pentru Maxon şi era timpul să fac
ceea ce mi-a spus tata, ceea ce intenţionasem să fac în tot acest timp:
să lupt.
Şi pentru că mi se părea cea mai importantă sarcină, aveam să
vorbesc mai întâi cu Maxon. Imediat ce puneam lucrurile la punct,
oricare ar fi fost rezultatul, aveam să mă gândesc la ce să-i spun lui
Aspen.
Se întâmplase atât de încet, că mi-a luat o vreme să îmi dau seama
cât de mult ne schimbaserăm. Dar ştiam de câteva săptămâni şi,
752
totuşi, mi-am păstrat sentimentele pentru mine. Trebuia să fac ceea
ce se cuvenea şi să-i spun şi lui. Trebuia să renunţ la Aspen.
Am băgat mâna în valiză, căutând pacheţelul de la fund. Imediat
ce l-am găsit, l-am desfăcut şi am scos borcanul. Bănuţul nu mai era
atât de singur acum, cu brăţara, dar asta nu conta.
Am luat borcanul, l-am aşezat pe pervaz şi l-am lăsat acolo unde
ar fi trebuit să stea de multă vreme.

Mi-am petrecut cea mai mare parte a zborului repetându-mi

mărturisirea pe care urma să i-o fac lui Maxon. Mă îngrozea, dar nu
puteam merge mai departe fără ca el să ştie adevărul.
Am ridicat privirea, din locul meu confortabil aflat spre coada
avionului. Aspen şi Lucy stăteau în faţă, de o parte şi de alta a
coridorului, adânciţi într-o conversaţie. Lucy arăta încă supărată şi
părea că-i dădea lui Aspen un fel de instrucţiuni. El era tăcut, îi
asculta cuvintele, dând din cap la sugestiile ei. S-a retras la locul ei şi
Aspen s-a ridicat. M-am lăsat în jos, sperând că nu m-a observat
spionându-i.
Am încercat să par foarte interesată de cartea mea, până când s-a
apropiat de mine.
— Pilotul spune că mai avem cam o jumătate de oră, m-a informat
el.
— Bine.
A ezitat.
— Îmi pare rău de ce s-a întâmplat cu Kota.
— Nu trebuie să-ţi pară ţie rău. E doar răutăcios.
— Ba da, trebuie. Cu ani în urmă mă necăjea pentru că eram
îndrăgostit de tine, şi eu am negat, dar cred că şi-a dat seama.
Probabil că a fost atent de atunci. Trebuia să am eu mai multă grijă.
Trebuia să…
— Aspen.
— Da?
— Va fi bine. Îi voi spune adevărul lui Maxon şi îmi voi asuma
753
responsabilitatea pentru tot. Ai oameni acasă care depind de tine.
Dacă ţi se întâmplă ceva…
— Mer, ai încercat să mă ţii la distanţă şi eu am fost prea
încăpăţânat ca să te ascult. E vina mea.
— Nu, nu este.
A tras adânc aer în piept.
— Ascultă-mă… trebuie să-ţi spun ceva. Ştiu că va fi dificil, dar
vreau să ştii. Când ţi-am spus că te voi iubi totdeauna, am vorbit
serios. Şi am…
— Opreşte-te, l-am rugat.
Trebuia să-i spun adevărul, ştiam asta, dar nu mă puteam
descurca cu mai mult de o singură mărturisire odată.
— Nu pot să mă descurc acum cu asta, tocmai mi s-a întors pe dos
toată lumea şi mă pregătesc să fac un lucru de care sunt îngrozită.
Am nevoie de un pic de spaţiu în momentul ăsta.
Aspen nu părea fericit de hotărârea mea, dar m-a lăsat să o iau.
— Cum doreşti, doamna mea.
S-a îndepărtat, iar eu m-am simţit chiar mai rău decât înainte.

754
 Capitolul 27

Am avut un sentiment incredibil de normalitate să intru înapoi în

palat. O slujnică pe care nu o mai văzusem niciodată era acolo ca
să-mi ia haina, iar Aspen îi explica încet unui paznic faptul că avea
să furnizeze un raport complet al călătoriei a doua zi, de dimineaţă.
Am pornit în sus pe scări, dar m-a oprit o altă slujnică.
— Domnişoară, nu vreţi să mergeţi la recepţie?
— Poftim?
Se dădea vreo petrecere fantastică de bun-venit sau ceva?
— În Salonul Doamnelor, domnişoară. Sunt sigură că vă aşteaptă.
Nu prea era explicaţia la care speram, dar am coborât scările şi
m-am îndreptat spre Salonul Doamnelor. Plimbarea pe coridoarele
familiare era mai liniştitoare decât mi-aş fi putut imagina.
Bineînţeles că încă mi-era dor de tata, dar era plăcut să nu mai văd
lucruri care să-mi amintească de el oriunde mă întorceam. Singurul
lucru care ar fi putut să facă această întoarcere acasă mai bună ar fi
fost ca Maxon să mă însoţească.
Cochetam cu ideea de a trimite după el, când am auzit zarvă
dinspre Salonul Doamnelor. Zgomotul m-a zăpăcit. Judecând după
volumul lui, jumătate din Illéa aştepta acolo.
Am deschis timid uşa. Cea de-a doua Tiny – ce căuta ea aici? –
mi-a văzut părul cu coada ochiului şi a strigat în toată încăperea:
— A venit! S-a întors America!
Salonul a explodat în urale, iar eu m-am simţit şi mai derutată.
Emmica, Ashley, Bariel… toată lumea era aici. Am cercetat atent cu
privirea, dar ştiam că e inutil. Marlee n-ar fi putut fi invitată la aşa
ceva.

755
 Celeste s-a repezit la mine şi m-a îmbrăţişat cu putere.
— Ah, afurisito! Ştiam că vei reuşi!
— Ce? am întrebat-o eu.
Nu şi-a găsit cuvintele suficient de repede. O clipă mai târziu,
Kriss mă îmbrăţişa şi aproape că-mi urla în ureche. Respiraţia ei îmi
spunea că băuse destul, iar paharul din mâna ei îmi confirma că nu
avea de gând să se oprească.
— Noi suntem! a ţipat ea. Maxon îşi anunţă mâine logodna! Este
una din noi!
— Eşti sigură?
— Elise şi cu mine am fost date afară aseară, dar a trimis după
toate fetele, să vină să sărbătorească, aşa că am rămas aici, a
confirmat Celeste. Elise nu a primit vestea prea bine: ştii cum e cu
familia ei. Crede că a eşuat.
— Şi tu? am întrebat-o cu îngrijorare.
A ridicat din umeri şi a zâmbit.
— Eh!
Am început să râd şi, în acelaşi timp, m-am trezit cu o băutură în
mână.
— În cinstea lui Kriss şi a Americăi, ultimele două fete rămase! a
strigat cineva.
M-a cuprins ameţeala la aflarea veştilor. Hotărâse să termine cu
tot, să trimită pe toată lumea acasă. Şi a făcut-o cât am fost eu
plecată. Asta însemna că i-a fost dor de mine? Însemna că şi-a dat
seama că îi era bine şi fără mine?
— Bea, a insistat Celeste, împingându-mi paharul.
Am dat şampania peste cap şi am tuşit. Cu schimbarea de fus
orar, stresul emoţional din ultimele zile şi consumul brusc de alcool,
m-am ameţit imediat.
M-am uitat la fetele care dansau pe canapele, sărbătorind, chiar
dacă pierduseră. Celeste era într-un colţ cu Anna; părea că îşi cerea
scuze necontenit pentru faptele ei. Elise s-a strecurat înăuntru în
tăcere şi a venit să mă îmbrăţişeze, înainte de a se retrage din nou.
756
Era un val de entuziasm, şi m-am trezit că eram fericită, chiar dacă
nu eram tocmai sigură de rezultatul care mă aştepta.
M-am întors şi, deodată, Kriss a apărut lângă mine şi m-a
îmbrăţişat.
— Bun, a spus ea. Hai să promitem că mâine, orice s-ar întâmpla,
vom fi fericite una pentru cealaltă.
— Mi se pare o idee bună, am strigat peste toată larma.
Am izbucnit în râs şi mi-am coborât privirea. În clipa aia, am
înţeles deodată. Scânteierea de argint de la gâtul ei însemna cu mult
mai mult decât însemnase cu câteva zile în urmă.
Am icnit, iar ea s-a uitat la mine întrebătoare. Chiar dacă a fost
nepoliticos şi brusc, am scos-o din cameră şi am pornit pe coridor.
— Unde mergem? m-a întrebat ea. America, ce s-a întâmplat?
Am târât-o după colţ, în toaleta doamnelor, verificând de două
ori, ca să mă asigur că nu mai era nimeni acolo, înainte de a începe să
vorbesc.
— Eşti o rebelă, am acuzat-o.
— Poftim? a întrebat ea, un pic prea fals. Eşti nebună!
Dar mâna i s-a dus spre gât, dând-o de gol.
— Ştiu ce reprezintă steaua, Kriss, aşa că nu mă minţi, i-am spus
cu calm.
După o pauză calculată, a oftat.
— Nu am făcut nimic ilegal. Nu organizez nicăieri proteste: nu fac
decât să sprijin cauza.
— Bine, m-am răstit eu. Dar cât din prezenţa ta în Alegere
înseamnă că-l doreşti pe Maxon şi cât e vorba despre faptul că
grupul tău îşi doreşte pe cineva dintre ai lor pe tron?
A rămas tăcută o clipă, alegându-şi cuvintele. Cu maxilarele
încleştate, s-a dus la uşă şi a încuiat-o.
— Dacă vrei într-adevăr să ştii, da, am fost… oferită regelui drept
una dintre opţiuni. Sunt sigură că ţi-ai dat seama până acum că
loteria a fost o glumă.
Am dat din cap.
757
 — Regele nu a fost – şi nici acum nu e – conştient de cât de multe
nordice au fost promovate în timpul preselecţiei. Am fost singura
dintre fete care a reuşit să treacă şi, la început, am fost complet
dedicată cauzei. Nu îl înţelegeam pe Maxon, iar el nu părea că m-ar
fi dorit vreun pic. Dar apoi am reuşit să-l cunosc şi m-am întristat cu
adevărat că nu îl interesam deloc. După ce a plecat Marlee şi tu ţi-ai
pierdut puterea asupra lui, l-am văzut într-o lumină cu totul nouă.
Poate consideri că motivele pentru care am venit aici au fost greşite
şi poate că ai dreptate. Dar motivele pentru care sunt aici acum sunt
complet diferite. Îl iubesc pe Maxon şi încă mai lupt pentru el. Şi
putem realiza lucruri extraordinare împreună. Aşa că, dacă te
gândeşti să mă şantajezi sau să mă dai de gol, las-o baltă. N-am să
dau înapoi. Mă înţelegi?
Kriss nu mai vorbise niciodată cu atâta tărie, iar eu nu ştiam dacă
motivul era încrederea absolută în propriile cuvinte sau cantitatea
imensă de şampanie. Părea atât de aprigă în momentul ăsta, că nu
ştiam ce să mai spun.
Voiam să-i spun că şi eu puteam face lucruri extraordinare alături
de Maxon şi că probabil făcuserăm deja mai multe decât îşi putea
imagina ea. Dar nu era momentul să mă laud. În plus, ea şi cu mine
aveam multe în comun. Eu am venit aici pentru familia mea, ea a
venit pentru un fel de familie. Asta ne-a făcut să intrăm pe uşă şi în
inima lui Maxon. La ce-ar fi folosit să ne sfâşiem una pe alta acum?
A considerat tăcerea mea ca pe un consimţământ că nu aveam să o
dau de gol şi s-a mai relaxat.
— Bun. Acum, mă scuzi, dar am să mă întorc la petrecere.
Aruncându-mi o privire rece, a ieşit din încăpere, lăsându-mă
cuprinsă de îndoieli. Trebuia să-mi ţin gura? Trebuia să spun măcar
cuiva? Chiar era asta un lucru rău?
Am oftat şi am ieşit din baie. Nu mai aveam chef să sărbătoresc,
aşa că am urcat scările spre camera mea.
Chiar dacă voiam să le văd pe Anne şi pe Mary, m-am bucurat că
nu era nimeni acolo. M-am trântit pe pat şi am încercat să mă
758
gândesc. Aşadar, Kriss era o rebelă. Nimic periculos, din ceea ce
spunea ea, dar încă mă mai întrebam ce înseamnă asta, mai exact.
Probabil că despre ea vorbea Georgia. Ce mă făcuse oare să mă
gândesc că ar fi fost Elise?
Oare Kriss îi ajutase să pătrundă în palat? Oare ea le indicase
direcţia lucrurilor pe care le căutau? Aveam secretele mele la palat,
dar nu am stat niciodată să mă gândesc la ce ar fi putut ascunde
celelalte fete. Ar fi trebuit, totuşi.
Pentru că ce-aş fi putut spune acum? Dacă între Maxon şi Kriss
era cu adevărat ceva, orice încercare de a o da de gol ar fi părut ca un
ultim efort disperat de a învinge. Şi, chiar dacă ar fi funcţionat, nu
aşa îmi doream să-l obţin pe Maxon.
Voiam ca el să ştie că-l iubeam.
S-a auzit o bătaie în uşă şi m-am gândit să nu răspund. Dacă era
Kriss, cu mai multe explicaţii, sau una dintre fete care încerca să mă
tragă după ea la parter, nu voiam să am de-a face cu nimic din toate
astea. În cele din urmă, m-am ridicat şi m-am dus la uşă.
Era Maxon, cu un plic gros şi cu un pacheţel, ambalat ca un cadou.
În secunda de care am avut nevoie să înţelegem că eram din nou
împreună, am simţit că locul s-a încărcat cu o formă magică de
electricitate, care m-a făcut extrem de conştientă de cât de dor mi-a
fost de el.
— Bună, mi-a spus.
Părea un pic derutat, ca şi cum nu îi venea nimic altceva în minte
să spună.
— Bună.
Ne-am uitat fix unul la altul.
— Vrei să intri? am întrebat eu.
— O! Ăăă, da, vreau.
Se întâmpla ceva ciudat. Era diferit, poate neliniştit.
M-am dat la o parte, făcându-i loc să intre. S-a uitat în jur, de
parcă locul s-ar fi schimbat cumva de ultima oară de când îl văzuse.
Şi-a întors privirea spre mine.
759
 — Cum te simţi?
Mi-am dat seama că, probabil, se referea la tatăl meu, iar eu
mi-am amintit că sfârşitul Alegerii nu era singura schimbare din
lumea mea acum.
— Bine. Nu-mi dau seama că nu mai e, mai ales acum, că sunt aici.
Simt că i-aş putea scrie o scrisoare şi că ar primi-o.
Mi-a zâmbit, plin de compasiune.
— Ce mai fac ai tăi?
Am oftat.
— Mama se ţine tare, iar Kenna e ca o stâncă. Îmi fac griji mai ales
pentru May şi Gerad. Kota n-ar fi putut fi mai nesuferit în privinţa
asta. De parcă nu l-ar fi iubit deloc, şi nu înţeleg asta, am mărturisit.
L-ai cunoscut pe tata. Era atât de drăguţ.
— Era, a recunoscut Maxon. Mă bucur că am avut, cel puţin, şansa
să-l cunosc. Văd în tine părţi din el, ştii?
— Serios?
— Absolut! A luat pachetele într-o mână, ca să mă ţină cu cealaltă,
şi m-a condus către pat, apoi s-a aşezat lângă mine. Simţul umorului,
în primul rând. Şi tenacitatea. Când am vorbit cu el, în timpul vizitei
lui, m-a luat la întrebări. A fost un pic enervant, dar şi amuzant, pe
undeva, în acelaşi timp. Nici tu nu mă laşi să scap cu una, cu două.
Bineînţeles că ai şi ochii lui şi cred că şi nasul lui. Şi văd cum, uneori,
străluceşti de optimism. Şi el mi-a lăsat aceeaşi impresie.
I-am sorbit cuvintele, agăţându-mă de toate părţile din mine pe
care le moştenisem de la el. Şi eu, care credeam că Maxon nu l-a
cunoscut.
— Ceea ce vreau să spun este că e în regulă să fii tristă, dar că poţi
să fii sigură că tot ce avea mai bun e încă aici, a conchis el.
Mi-am aruncat braţele în jurul lui, iar el m-a ţinut strâns cu mâna
liberă.
— Mulţumesc.
— Vorbesc serios.
— Ştiu că vorbeşti serios. Mulţumesc! M-am tras din nou lângă el
760
şi am hotărât să schimb subiectul, înainte să devin prea emotivă. Ce-i
cu astea? l-am întrebat eu, arătând spre mâna plină.
— O! Maxon a ezitat pentru o clipă. Astea-s pentru tine. Un cadou
de Crăciun întârziat. A ridicat plicul, plin cu hârtii împăturite.
Nu-mi vine să cred că îţi dau astea şi trebuie să aştepţi să te uiţi la ele
când nu voi fi aici… dar sunt ale tale şi poţi să le păstrezi.
— Bine…, am spus întrebător, în timp ce el punea plicul pe
noptiera mea.
— Asta e ceva mai puţin stânjenitor, a adăugat el cu voioşie,
întinzându-mi cadoul. Îmi pare rău că ambalajul e aşa urât.
— Nu-i nimic, am minţit eu, încercând să nu râd de îmbinările
strâmbe şi rupând hârtia de pe spate.
Înăuntru, cadoul era o ramă în care se afla fotografia unei case.
Nu orice casă, ci una frumoasă. Era de un galben cald, cu iarbă
moale, în care aş fi vrut să-mi afund picioarele doar uitându-mă la
fotografie. Avea ferestre înalte şi mari la ambele etaje, iar copacii
făceau umbră unei porţiuni din gazon. De un copac atârna chiar şi
un leagăn.
Am încercat să nu mă uit atât la casă, cât la fotografie în sine.
Eram sigură că micuţa operă de artă era făcută chiar de Maxon, cu
toate că nu-mi dădeam seama când ieşise din palat ca să-şi aleagă
subiectul.
— E frumoasă, am recunoscut eu. Tu ai făcut-o?
— O, nu. A început să râdă, clătinând din cap. Nu fotografia este
cadoul, ci casa.
Am încercat să înţeleg.
— Poftim?
— M-am gândit că o să vrei să ai familia aproape. E la mică
distanţă de aici şi are o grămadă de camere. Sora ta cu mica ei familie
se vor simţi confortabil, mă gândesc.
— Ce…? Eu…
M-am holbat la el, aşteptând explicaţii.
Răbdător ca întotdeauna, Maxon mi-a oferit clarificarea pe care
761
credea că am înţeles-o deja.
— Mi-ai spus să trimit acasă pe toată lumea. Am făcut asta. A
trebuit să păstrez încă o fată – astea sunt regulile, dar… ai spus că
dacă-ţi pot dovedi că te iubesc…
— Eu sunt…?
— Bineînţeles că tu eşti.
Am amuţit. Am început să râd, şocată, şi să-l sărut şi să chicotesc.
Maxon, satisfăcut de dovezile mele de afecţiune, a acceptat fiecare
sărutare, râzând împreună cu mine.
— Ne căsătorim? am strigat eu, sărutându-l din nou.
— Da, ne căsătorim.
A chicotit şi m-a lăsat să-l strâng în braţe în entuziasmul meu.
Mi-am dat seama de asta abia când eram în poala lui. Nu-mi
amintesc cum am ajuns acolo.
L-am sărutat iar şi iar… şi, undeva în acest răstimp, râsul a
încetat. După o vreme, s-au potolit şi zâmbetele. Sărutările s-au
transformat dintr-o joacă în ceva mult mai profund. Când m-am tras
înapoi şi l-am privit în ochi, privirea lui era intensă, concentrată.
Maxon mă ţinea strâns şi puteam să-i simt inima galopând lângă
pieptul meu. Mânată de o dorinţă adâncă, i-am împins haina pe
spate, iar el m-a ajutat cum a putut, în timp ce continua să mă ţină în
braţe. Mi-am lăsat pantofii să cadă pe podea, cu un bufnet uşor. Am
simţit cum Maxon şi-a schimbat poziţia picioarelor sub mine, în timp
ce şi i-a scos şi el pe ai lui.
Fără a ne întrerupe sărutul, m-a ridicat, avansând încet pe pat şi
aşezându-mă uşor, aproape de mijloc. Buzele lui au coborât spre
gâtul meu, în vreme ce eu îi desfăceam cravata, aruncând-o undeva,
lângă pantofii noştri.
— Încalci o grămadă de reguli, domnişoară Singer.
— Tu eşti prinţul. Poţi să mă ierţi şi gata.
A chicotit, cu buzele pe gâtul meu, pe urechea mea, pe obrazul
meu. I-am desfăcut cămaşa, chinuindu-mă cu nasturii. M-a ajutat cu
ultimii, ridicându-se să o scoată. Ultima oară când îl mai văzusem pe
762
Maxon fără cămaşă, nu am apucat să-l apreciez, din cauza
circumstanţelor. Dar acum…
Mi-am trecut uşor degetele peste stomacul lui, admirându-i forţa.
Când mâna mea a ajuns la curea, am apucat-o şi l-am tras în jos. A
venit de bunăvoie, trecându-şi o mână peste piciorul meu, apoi şi-a
odihnit-o pe coapsele mele, ascunse de faldurile rochiei.
Înnebuneam, îl doream atât de mult, ardeam de nerăbdare să ştiu
dacă era dispus să mi se ofere. Fără să mă gândesc măcar, am întins
mâna şi mi-am îngropat degetele în spatele lui.
Imediat, s-a oprit din sărutat şi s-a tras înapoi ca să se uite la mine.
— Ce e? am şoptit eu, îngrozită să nu stric momentul.
— Îţi e… îţi e silă? m-a întrebat el, agitat.
— Ce vrei să spui?
— Spatele meu.
Mi-am trecut o mână peste obrajii lui şi l-am privit adânc în ochi,
dorind să nu-l las cu vreo urmă de îndoială în legătură cu
sentimentele mele.
— Maxon, unele din urmele astea sunt pe spatele tău ca să nu fie
pe al meu, şi te iubesc pentru ele.
I s-a tăiat respiraţia pentru o clipă.
— Ce-ai spus?
Am zâmbit.
— Te iubesc.
— Încă o dată, te rog. Nu am…
I-am cuprins faţa cu ambele mâini.
— Maxon Schreave, te iubesc. Te iubesc.
— Şi eu te iubesc pe tine, America Singer. Te iubesc cu toată fiinţa
mea.
M-a sărutat din nou, iar eu mi-am lăsat mâinile pe spatele lui, iar
de data asta nu s-a mai oprit. Şi-a trecut mâinile pe sub mine şi i-am
simţit degetele jucându-se cu spatele rochiei mele.
— Câţi nasturi nenorociţi are chestia asta? s-a plâns el.
— Mie-mi spui? Este…
763
 Maxon s-a ridicat, punându-şi mâinile pe linia bustului. Cu o
smucitură fermă, mi-a rupt rochia în faţă, expunând furoul de
dedesubt.
A urmat o tăcere încărcată, cât timp Maxon s-a uitat lung la el.
Încet, s-a întors şi m-a privit în ochi. Fără a întrerupe contactul
vizual, m-am ridicat, lăsând să alunece pe spate mânecile rochiei.
Mi-a luat ceva să scap de ele şi, când am terminat, Maxon şi cu mine
am îngenuncheat pe pat, cu pieptul meu abia acoperit lipit de al lui,
sărutându-ne încet.
Voiam să stau trează toată noaptea cu el, să explorăm aceste noi
sentimente pe care le descopeream. Părea că orice altceva de pe lume
dispăruse… până când am auzit o bufnitură pe hol. Maxon s-a uitat
fix la uşă, părând că se aştepta ca aceasta să se deschidă în orice
moment. Era tensionat, mai înfricoşat decât îl văzusem vreodată.
— Nu e el, am şoptit. Probabil că una dintre fete se împleticeşte
spre camera ei, sau vreo servitoare curăţă ceva. E în regulă.
Într-un târziu, a expirat, cu toate că nu observasem că îşi ţinea
respiraţia, şi s-a aruncat din nou pe pat. Şi-a acoperit ochii cu mâna,
frustrat, epuizat, sau poate şi una şi alta.
— Nu pot, America. Nu aşa.
— Dar e în regulă, Maxon. Suntem în siguranţă aici.
M-am întins lângă el, ghemuindu-mă în umărul lui.
A clătinat din cap că nu.
— Vreau să las să cadă toate zidurile cu tine. Meriţi asta. Şi nu pot
acum. S-a uitat la mine. Îmi pare rău.
— Nu-i nimic.
Dar nu mi-am putut ascunde dezamăgirea.
— Nu fi tristă. Vreau să te duc într-o lună de miere aşa cum se
cuvine. Într-un loc călduros şi discret. Fără obligaţii, fără camere
video, fără gărzi. M-a luat în braţe. Va fi mult mai bine aşa. Şi te voi
putea răsfăţa cu adevărat.
Nu suna chiar rău când punea problema astfel, dar, ca
întotdeauna, am dat înapoi.
764
 — Nu poţi să mă răsfeţi, Maxon. Eu nu vreau nimic.
Eram deja nas în nas.
— O, ştiu. Nu am de gând să-ţi dăruiesc lucruri. Mă rog, s-a
corectat el, am de gând să-ţi dăruiesc lucruri, dar nu la asta mă refer.
Te voi iubi mai mult decât a iubit vreodată un bărbat o femeie, mai
mult decât ai visat vreodată că ai putea fi iubită. Îţi promit.
Sărutările care au urmat au fost dulci şi pline de speranţă, ca
primul sărut. Am simţit promisiunea pe care tocmai mi-o făcuse
începând chiar din acest moment. Şi, în acelaşi timp, mă temeam şi
eram entuziasmată de posibilitatea de a fi iubită atât de mult.
— Maxon?
— Da?
— Vrei să rămâi cu mine în noaptea asta? am întrebat eu.
Maxon a ridicat din sprâncene, iar eu am chicotit.
— Mă voi purta cum trebuie, promit. Doar… să dormi aici?
S-a uitat spre tavan, gândindu-se. Într-un târziu, a cedat.
— Bine. Dar va trebui să plec devreme.
— OK.
— OK.
Maxon şi-a scos pantalonii şi ciorapii, aranjându-şi frumos
hainele, ca să nu fie prea şifonate dimineaţă. S-a strecurat înapoi în
pat, lipindu-se cu stomacul de spatele meu. Şi-a vârât o mână pe sub
gâtul meu şi cu cealaltă m-a luat în braţe.
Îmi adoram patul de la palat. Pernele erau ca nişte norişori, iar
salteaua mă cuprindea ca într-un leagăn. Nu mi-a fost nicicând prea
cald sau prea frig sub pături, iar cămaşa de noapte pe care o purtam
era atât de uşoară, încât aveam senzaţia că eram îmbrăcată cu aer.
Dar nu mă simţisem niciodată atât de la locul meu aşa cum mă
simţeam în braţele lui Maxon.
M-a sărutat uşor pe lobul urechii.
— Somn uşor, America mea.
— Te iubesc, am spus eu încet.
M-a strâns mai tare.
765
 — Şi eu te iubesc.
Am stat întinsă acolo, lăsându-mă cuprinsă de fericirea
momentului. Mi s-a părut că doar după câteva secunde respiraţia lui
Maxon a devenit lentă şi regulată. Adormise deja.
Maxon nu dormea niciodată.
Probabil că îl făcusem să se simtă mai în siguranţă decât mi-aş fi
imaginat. Şi, după toate grijile mele în privinţa felului în care se
purta tatăl lui cu mine, şi el m-a făcut să mă simt în siguranţă.
Am oftat, promiţându-mi că vom vorbi despre Aspen a doua zi.
Trebuia să se întâmple înainte de ceremonie, dar eram sigură că
aveam să ştiu să-i explic totul cât mai bine. Deocamdată, mă
bucuram de această mică bulă de pace şi mă odihneam în siguranţă
în braţele bărbatului pe care îl iubeam.

766
 Capitolul 28

M-am trezit simţind cum Maxon îşi strecura braţul în jurul meu.
Undeva, în timpul nopţii, ajunsesem cu capul pe pieptul lui, iar
sunetul lent al bătăilor inimii lui îmi stăruia în urechi. Fără o vorbă,
m-a sărutat pe păr şi m-a îmbrăţişat mai strâns. Nu-mi venea să cred
ce se întâmpla. Eram aici, cu Maxon, împreună, trezindu-ne în patul
meu. În dimineaţa asta avea să-mi dea un inel…
— Ne-am putea trezi aşa în fiecare zi, a murmurat el.
Am chicotit.
— Îmi citeşti gândurile.
A oftat mulţumit.
— Cum te simţi, draga mea?
— Simt că îmi vine să te pocnesc că-mi spui draga mea, în primul
rând.
L-am împuns în stomacul gol.
Zâmbind, s-a aşezat deasupra mea.
— Bine, atunci. Scumpa mea? Puiuţul meu? Iubirea mea?
— Toate astea îmi convin, atât timp cât le păstrezi numai pentru
mine, am spus, în timp ce mâinile îmi umblau nebuneşte peste
pieptul lui, peste braţele lui. Eu cum trebuie să-ţi spun?
— Soţimea Ta Regală. Mă tem că aşa cere legea.
Mâinile lui alunecau peste pielea mea, găsind un punct delicat pe
gâtul meu.
— Nu! am spus eu, ferindu-mă.
Ca răspuns, a zâmbit triumfător.
— Te gâdili!
În ciuda protestelor mele, a început să-şi plimbe degetele pe mine,

767
făcându-mă să ţip la atingerea lui jucăuşă.
M-am oprit aproape imediat după ce am început să ţip. O
santinelă s-a năpustit pe uşă, cu arma în mână.
De data asta am ţipat de-adevăratelea, trăgând cearşaful să mă
acopăr. Eram atât de îngrozită, că mi-a luat o clipă să-mi dau seama
că ochii hotărâţi ai soldatului erau ai lui Aspen. Mă simţeam de
parcă faţa mi-ar fi luat foc, atât eram de umilită.
Aspen părea şocat. N-a putut nici să rostească o propoziţie de la
cap la coadă, iar ochii lui se uitau când la Maxon, în lenjerie intimă,
când la mine, înfăşurată într-un cearşaf ca să o ascund pe a mea.
Şocul meu a fost, în sfârşit, spulberat de un hohot de râs. Pentru
că pe cât eram eu de îngrozită, Maxon era imaginea dezinvolturii. De
fapt, părea chiar mulţumit că a fost prins. A părut un pic arogant
când a rostit:
— Te asigur, Leger, că este în perfectă siguranţă.
Aspen şi-a dres vocea, incapabil să ne privească în ochi pe
niciunul din noi.
— Desigur, Alteţa Voastră.
A făcut o plecăciune şi a ieşit, închizând uşa după el.
M-am prăbuşit, gemând, în pernă. Nu aveam să uit asta niciodată.
Ar fi trebuit să-i spun lui Aspen ce simţeam în avion, când am avut
ocazia.
Maxon a venit să mă îmbrăţişeze.
— Nu fi aşa jenată. Doar nu eram dezbrăcaţi. Şi se va mai
întâmpla, pe viitor.
— E atât de umilitor, m-am văitat eu.
— Să fii prinsă în pat cu mine?
În vocea lui se simţea durerea. M-am ridicat în capul oaselor şi
l-am privit în faţă.
— Nu! Nu e vorba de tine. Doar că… nu ştiu, asta trebuia să fie o
chestiune privată.
Mi-am aplecat capul şi m-am jucat cu marginea păturii.
Maxon m-a mângâiat drăgăstos pe obraz.
768
 — Îmi pare rău.
M-am uitat la el, avea o voce prea sinceră ca să o pot ignora.
— Ştiu că îţi va fi greu, dar oamenii ne vor urmări permanent
vieţile acum. În primii câţiva ani, vor fi, probabil, o mulţime de
interferenţe. Toţi regii şi reginele au avut câte un singur copil. Unii
au ales aşa, sunt sigur, dar după dificultăţile pe care le-a înfruntat
mama mea, ei vor dori să se asigure că putem măcar să avem o
familie.
A tăcut, mutându-şi privirea de la mine spre un punct fix de pe
pat.
— Hei, am spus eu, cuprinzându-i obrajii cu palmele. Noi suntem
cinci fraţi, nu uita. Am gene foarte bune în privinţa asta. Va fi bine.
El a schiţat un zâmbet uşor.
— Sper din toată inima. În parte pentru că da, avem datoria de a
aduce pe lume moştenitori. Dar şi pentru că… vreau totul alături de
tine, America. Vreau vacanţele şi aniversările, sezoanele aglomerate
şi weekendurile leneşe. Vreau urme de degete murdare de unt de
arahide pe biroul meu. Vreau glume private şi certuri şi tot. Vreau o
viaţă împreună cu tine.
Deodată, ultimele câteva minute s-au şters din mintea mea.
Căldura crescândă din pieptul meu împingea orice altceva la o parte.
— Şi eu vreau la fel, l-am asigurat eu.
A zâmbit.
— Ce-ar fi să anunţăm oficial peste câteva ore?
Am ridicat din umeri.
— Presupun că nu am alte planuri pentru astăzi.
Maxon m-a trântit pe pat, acoperindu-mă cu sărutări.
L-aş fi lăsat să mă sărute aşa ore în şir, dar era de ajuns că Aspen
ne-a văzut împreună. Nu aş fi avut nicio şansă să le opresc pe
slujnicele mele să izbucnească dacă ar fi văzut asta.
S-a îmbrăcat, iar eu mi-am tras rochia pe mine. Ar fi trebuit, poate,
să mi se pară ciudat acest mic moment de după. Totuşi, singurul
lucru la care mă puteam gândi în timp ce mă uitam la Maxon cum îşi
769
acoperea cicatricele cu cămaşa era acela că, pur şi simplu, era
incredibil. Lucrul ăsta, pe care nu mi-l dorisem niciodată, mă făcea
atât de fericită.
Maxon m-a mai sărutat o dată înainte de a deschide uşa şi de a
porni pe drumul lui. Era mai greu să mă despart de el decât mi-aş fi
închipuit. Mi-am spus că nu era vorba decât de câteva ore şi că
aşteptarea avea să merite.
Înainte de a închide uşa, l-am auzit pe Maxon şoptind:
— Domnule ofiţer, domnişoara ar aprecia discreţia dumitale.
Nu am auzit niciun răspuns, dar mi-l imaginam pe Aspen
încuviinţând solemn din cap. Am rămas în picioare lângă uşa
închisă, gândindu-mă la ce să spun, întrebându-mă dacă ar fi trebuit,
măcar, să spun ceva. Minutele treceau, iar eu ştiam că trebuia să dau
ochii cu Aspen. Nu puteam merge mai departe cu tot ceea ce avea să
se întâmple astăzi fără a vorbi mai întâi cu el. Am tras aer în piept şi
am deschis neliniştită uşa. Aspen şi-a aplecat capul spre coridor,
încercând să audă voci. Într-un târziu, şi-a întors spre mine ochii
acuzatori, iar greutatea privirii lui m-a zdrobit.
— Îmi pare rău, am şoptit eu.
A clătinat din cap.
— Nu e ca şi cum nu m-aş fi aşteptat. Doar că a fost un şoc.
— Ar fi trebuit să-ţi spun, am continuat eu, ieşind pe hol.
— N-are importanţă. Doar că nu-mi vine să cred că te-ai culcat cu
el.
Mi-am pus mâinile pe pieptul lui.
— Nu m-am culcat cu el, Aspen. Îţi jur.
Şi, atunci, în cel din urmă ceas, totul s-a prăbuşit.
Maxon a păşit de după colţ, ţinând-o pe Kriss de mână. Ochii lui
s-au fixat asupra mea, asupra corpului meu lipit de al lui Aspen cu
intensitatea apărării. M-am dat înapoi, dar nu suficient de repede.
Aspen s-a întors cu faţa spre Maxon, pregătit să-i ofere o scuză, dar
încă prea uluit ca să vorbească.
Kriss a rămas cu gura căscată şi şi-a acoperit-o repede cu o mână.
770
Uitându-mă în ochii şocaţi ai lui Maxon, am clătinat din cap,
încercând să-i explic, fără cuvinte, că era vorba de o neînţelegere.
Nu a durat decât câteva clipe până când Maxon şi-a recăpătat
atitudinea glacială.
— M-am întâlnit cu Kriss pe coridor şi veneam să vă explic
amândurora alegerea mea înainte de a apărea camerele de filmat,
dar se pare că avem alte chestiuni de discutat.
M-am uitat la Kriss şi m-am consolat cu ideea că triumful nu se
ghicea în ochii ei. Dimpotrivă, părea tristă pentru mine.
— Kriss, vrei, te rog, să te întorci în camera ta? În linişte? a
instruit-o Maxon.
A făcut o reverenţă şi a dispărut pe coridor, dornică să scape de
această situaţie. Maxon a tras adânc aer în piept înainte de a se uita
din nou la noi.
— Ştiam eu, a spus. Mi-am zis că sunt nebun, pentru că mi-ai fi
spus, cu siguranţă, dacă era adevărat. Se presupune că trebuia să fii
sinceră cu mine. Şi-a dat ochii peste cap. Nu-mi vine să cred că nu
am avut încredere în mine însumi. Am ştiut de la prima întâlnire.
Felul în care te uitai la el, cât de distrasă păreai. Brăţara aia
nenorocită pe care o purtai, biletul de pe perete, toate acele momente
în care am crezut că te am şi apoi, brusc, te-am pierdut din nou…
erai tu, a spus el, întorcându-se spre Aspen.
— Înălţimea Voastră, este vina mea, a minţit Aspen. Eu m-am
ţinut după ea. Ea mi-a dat foarte clar de înţeles că nu are nicio
intenţie de a începe o relaţie cu nimeni altcineva, în afară de
dumneavoastră, dar m-am ţinut după ea oricum.
Fără a răspunde scuzelor lui Aspen, a venit lângă el şi l-a privit în
ochi.
— Cum te cheamă? Prenumele.
El a înghiţit în sec.
— Aspen.
— Aspen Leger, a spus el, parcă încercând cuvintele. Dispari din
ochii mei, până nu te trimit în Noua Asie, să mori.
771
 Aspen a rămas fără suflare.
— Înălţimea Voastră, eu…
— DISPARI!
Aspen s-a uitat o dată la mine, apoi s-a întors şi a plecat.
Am rămas acolo, tăcută şi nemişcată, temându-mă să mă uit în
ochii lui Maxon. Când l-am privit, în sfârşit, a făcut un semn din
bărbie spre camera mea şi am intrat, urmată de el. M-am întors şi
l-am văzut închizând uşa şi trecându-şi o dată mâna prin păr. S-a
mutat ca să fim faţă în faţă şi am văzut că a remarcat patul nefăcut. A
râs cu amărăciune, ca pentru sine.
— De când? a întrebat încet, încă în control.
— Îţi aminteşti de cearta aia…, am început eu.
Maxon a explodat.
— Ne-am certat din ziua în care ne-am cunoscut, America! Va
trebui să fii mai exactă!
M-am cutremurat în locul în care stăteam.
— După petrecerea lui Kriss.
A făcut ochii mari.
— Deci, practic, de când a ajuns el aici, a spus cu un fel de sarcasm
în glas.
— Maxon, îmi pare atât de rău. La început l-am protejat pe el,
apoi m-am protejat pe mine. Şi, după ce Marlee a fost bătută, mi-a
fost teamă să-ţi spun adevărul. Nu puteam să te pierd, am
argumentat eu.
— Să mă pierzi? Tu să mă pierzi pe mine? a întrebat el uluit. Pleci
acasă cu o mică avere, cu o nouă castă şi cu un bărbat care încă te
curtează. Eu sunt cel care pierde astăzi, America!
Cuvintele lui mi-au tăiat răsuflarea.
— Plec acasă?
S-a uitat la mine ca şi cum aş fi fost o idioată pentru că am pus
întrebarea.
— De câte ori ar trebui să te las să-mi frângi inima, America?
Chiar crezi că m-aş căsători cu tine, că te-aş face prinţesa mea, când
772
tu m-ai minţit în cea mai mare parte a relaţiei noastre? Refuz să mă
torturez pentru tot restul vieţii. Poate că ai observat, dar sunt deja
destul de torturat.
Am izbucnit în suspine.
— Maxon, te rog. Îmi pare rău. Nu e aşa cum a părut. Jur… jur. Te
iubesc!
A venit lângă mine, cu ochii goi.
— Dintre toate minciunile pe care mi le-ai spus, asta mă supără
cel mai mult.
— Nu e o…
Privirea din ochii lui m-a amuţit.
— Pune-ţi slujnicele să se întreacă pe ele însele. Trebuie să ieşi cu
stil.
A trecut pe lângă mine, a ieşit pe uşă şi din viitorul pe care îl
aveam în mâini cu numai câteva minute mai devreme. M-am întors
în cameră, ţinându-mă de stomac, ca şi cum miezul trupului meu ar
fi fost gata să plesnească de durere. M-am îndreptat spre pat şi m-am
trântit pe o parte, deoarece nu mai eram în stare să mă ţin pe
picioare.
Am plâns, sperând să elimin durerea din corp înainte de
ceremonie. Cum aveam să suport asta? M-am uitat la ceas să văd cât
timp mai aveam… şi am văzut plicul gros pe care mi-l dăduse
Maxon aseară.
Am hotărât că era ultima părticică din el pe care aveam să o mai
am vreodată, aşa că am desfăcut cu disperare sigiliul.

773
 Capitolul 29

25 decembrie, 4:30 p.m.

Dragă America,
Au trecut şapte ore de când ai plecat. M-am îndreptat deja de două
ori spre camera ta, ca să te întreb dacă ţi-au plăcut cadourile şi apoi
mi-am amintit că nu eşti aici. M-am obişnuit atât de mult să te văd, e
ciudat că nu eşti prin preajmă, mergând pe coridoare. Aproape că
te-am căutat de câteva ori, dar nu vreau să par posesiv. Nu vreau să
simţi că sunt o colivie pentru tine. Îmi aduc aminte că, în prima
noapte când ai venit aici, ai spus că asta era palatul. Cred că te-ai
simţit mai liberă cu timpul, iar eu n-aş suporta să distrug această
libertate. Va trebui să-mi distrag cumva atenţia, până te întorci.
Am hotărât să mă aşez şi să-ţi scriu, în speranţa că poate mă voi
simţi ca şi cum aş vorbi cu tine. Pe undeva, chiar mă simt. Pot să mi te
închipui stând aici, zâmbind la ideea mea, poate clătinând din cap ca
pentru a-mi spune că sunt prostuţ. Faci asta câteodată, ştiai? Îmi
place când faci asta. Eşti singura persoană care poate să o facă într-un
mod care nu pare să spună că ai senzaţia că sunt fără speranţă.
Zâmbeşti la idiosincrasiile mele, accepţi că le am, şi continui să fii
prietena mea. Şi, în doar şapte ore, a început să-mi fie dor de asta. Mă
întreb ce ai făcut tu în timpul ăsta. Pariez că ai traversat deja ţara, că
ai ajuns la tine acasă şi că eşti în siguranţă. Sper că eşti în siguranţă.
Nici nu-mi pot imagina ce alinare trebuie să fii pentru familia ta
acum. Fiica adorabilă s-a întors, în sfârşit!
Tot încerc să-mi imaginez casa ta. Îmi amintesc că mi-ai spus că e
micuţă, că ai o căsuţă în copac şi că tatăl şi sora ta lucrează în garaj.
Dincolo de asta, trebuie să recurg la imaginaţie. Mi te închipui
774
îmbrăţişându-te cu sora ta sau bătând mingea cu fratele tău. Îmi
amintesc asta, ştii? Că ai spus că îi place să bată mingea.
Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să intru în casa ta împreună
cu tine. Mi-ar fi plăcut să văd unde ai crescut. Mi-ar plăcea să-l văd
pe fratele tău cum aleargă de colo-colo sau cum îl îmbrăţişează mama
ta. Cred că ar fi mângâietor să simt prezenţa celor apropiaţi ţie,
podelele care scârţâie şi uşile care se trântesc. Mi-ar fi plăcut să fiu
într-o parte a casei şi încă să simt mirosul de la bucătărie. Mereu
mi-am imaginat că adevăratele cămine sunt pline de aromele
bucatelor care se gătesc. N-aş face nimic. Nimic care să aibă de-a face
cu armatele sau cu bugetele sau cu negocierile. Aş sta cu tine, poate că
aş încerca să fac fotografii, în timp ce tu ai cânta la pian. Am fi
amândoi Cinci, aşa cum ai spus tu. Aş putea să mă alătur familiei tale
la cină, vorbind unii peste alţii, într-un amalgam de conversaţii, în loc
să şoptim şi să ne aşteptăm rândul. Şi poate că aş dormi într-un pat
liber sau pe o canapea. Aş dormi pe podea lângă tine, dacă m-ai lăsa.
Mă gândesc uneori la asta. Să adorm lângă tine, adică aşa cum am
făcut în sala de refugiu. A fost plăcut să-ţi aud răsuflarea, uneori
tăcută şi apropiată, care m-a făcut să nu mă mai simt atât de singur.
Scrisoarea asta a devenit prostească şi cred că ştii cât de mult detest
să par prost. Dar tot o fac. Pentru tine.
Maxon

25 decembrie, 10:35 p.m.

Dragă America,
E aproape vremea de culcare şi încerc să mă relaxez, dar nu pot. Nu
pot decât să mă gândesc la tine. Sunt îngrozit de faptul că vei suferi.
Ştiu că mi s-ar spune dacă n-ai fi bine şi că asta a dus la un fel de
paranoia în sine. Dacă vine cineva să-mi transmită un mesaj, inima
mi se opreşte pentru o clipă şi mă tem de ce-i mai rău: Ai plecat. Nu te
mai întorci.
Mi-aş dori să fii aici. Mi-aş dori să te pot vedea.

775
 N-ai să primeşti niciodată scrisorile astea. E prea umilitor.
Vreau să vii acasă. Mă tot gândesc la zâmbetul tău şi mă îngrijorez
că n-am să-l mai văd niciodată.
America, sper că te vei întoarce la mine.
Crăciun fericit.
Maxon

26 decembrie, 10 a.m.

Dragă America,
Minunea minunilor. Am reuşit să trec de noapte. Când m-am
trezit în sfârşit, m-am convins că îmi făceam griji degeaba. Mi-am
jurat că astăzi mă voi concentra asupra lucrurilor pe care le am de
făcut şi că nu mă voi mai agita atât de mult în privinţa ta.
Am trecut peste micul dejun şi peste o şedinţă înainte ca gândul la
tine să mă consume cu totul. Le-am spus tuturor că sunt bolnav, şi
acum mă ascund în camera ta şi îţi scriu, în speranţa că asta mă va
face să mă simt ca şi cum ai fi din nou acasă.
Sunt atât de egoist. Astăzi, îţi vei înmormânta tatăl, iar eu nu pot
să mă gândesc decât să te aduc aici. Când scriu asta, când văd
cuvintele scrise cu cerneală, mă simt ca un nenorocit absolut. Eşti
exact acolo unde trebuie să fii. Cred că am spus asta deja, dar sunt
sigur că eşti aşa o alinare pentru familia ta.
Ştii, nu ţi-am spus asta şi ar fi trebuit să-ţi spun, dar m-ai făcut
mult mai puternic de când te-am cunoscut. Nu sunt suficient de
arogant încât să cred că are de-a face cu mine în vreun fel, dar cred că
experienţa asta te-a schimbat. Ştiu sigur că pe mine m-a schimbat.
Încă de la început, ai fost lipsită de frică într-un fel propriu, iar asta a
evoluat în ceva puternic.
În timp ce mi te imaginam ca pe o fată cu o sacoşă plină cu pietre,
gata să le arunce spre orice duşman care îi iese în cale, tu ai devenit
piatra însăşi. Eşti fermă şi capabilă. Şi pariez că familia ta vede asta în
tine. Ar fi trebuit să-ţi spun asta. Sper că vei veni acasă curând, ca să

776
ţi-o pot spune.
Maxon

26 decembrie, 7:40 p.m.

Dragă America,
M-am tot gândit la primul nostru sărut. Cred că ar trebui să spun
primele săruturi, dar mă refer la al doilea, cel pe care am fost invitat să
ţi-l dau. Ţi-am spus vreodată cum m-am simţit în noaptea aia? Nu e
vorba că mi-am primit primul sărut; ci că a fost prima dată când
m-am sărutat cu tine. Am văzut atât de multe, America, am avut
acces în toate colţurile lumii. Dar niciodată nu am întâlnit ceva la fel
de dureros de frumos ca acel sărut. Mi-aş dori să fi fost ceva pe care
să-l pot prinde într-o plasă sau să-l ascund într-o carte. Mi-aş dori să
fi fost ceva pe care să-l pot păstra şi împărtăşi cu lumea, ca să pot
spune universului: aşa este, aşa te simţi când te prăbuşeşti.
Scrisorile acestea sunt atât de stânjenitoare. Va trebui să le dau foc
înainte să ajungi acasă.
Maxon

26 decembrie, la amiază

America,
Pot să-ţi spun asta, de vreme ce oricum îţi va spune slujnica ta.
M-am gândit la lucrurile mărunte pe care le faci. Uneori fredonezi sau
cânţi când mergi prin palat. Uneori, când vin la tine în cameră, aud
melodiile pe care le-ai păstrat în inimă revărsându-se dincolo de prag.
Palatul pare gol fără ele.
Mi-e dor şi de mirosul tău. Mi-e dor de parfumul care ţi se
răspândeşte din păr când te întorci ca să râzi de mine, sau de
mireasma care-ţi radiază pe piele când ne plimbăm prin grădină. E
îmbătătoare.
Aşa că am fost în camera ta ca să-mi parfumez batista cu parfumul
tău, un alt truc prostesc care să mă facă să simt că eşti aici. Şi, tocmai
777
când plecam, m-a prins Mary. Nu sunt sigur ce căuta acolo, din
moment ce tu nu eşti aici, dar m-a văzut, a scos un ţipăt şi a intrat în
fugă o santinelă ca să vadă ce s-a întâmplat. Era cu mâna pe baston şi
ochii îi fulgerau ameninţător. Era să mă atace. Totul din cauză că
mi-era dor de mirosul tău.

27 decembrie, 11 p.m.

Draga mea America,

Nu am mai scris niciodată o scrisoare de dragoste, aşa că iartă-mă
dacă nu reuşesc acum…
Lucrul cel mai simplu ar fi să-ţi spun că te iubesc. Dar, de fapt, este
vorba de mult mai mult decât atât. Te doresc, America. Am nevoie de
tine.
De frică, ţi-am ascuns asta atât de multă vreme. Mă tem că, dacă-ţi
arăt totul deodată, te voi copleşi şi vei fugi. Mă tem că undeva, într-un
colţ al inimii tale, există o iubire pentru altcineva, care nu va muri
niciodată. Mă tem că voi face din nou o greşeală, ceva atât de mare, că
te vei retrage în lumea aceea tăcută a ta. Nicio mustrare din partea
unui profesor, niciun reproş aspru al tatei, nici izolarea din tinereţea
mea nu m-au rănit la fel de mult cum ar face-o îndepărtarea ta de
mine.
Mă tot gândesc că e acolo, că aşteaptă să se întoarcă şi să mă
lovească. Aşa că mi-am păstrat opţiunile, temându-mă că, în
momentul în care le voi da la o parte, tu vei sta acolo cu braţele
strânse, fericită să fii prietena mea, dar incapabilă să-mi fii egală,
să-mi fii regină, să-mi fii soţie. Şi tot ceea ce-mi doresc pe lume este ca
tu să-mi fii soţie. Te iubesc. Mi-a fost teamă multă vreme să recunosc,
dar acum o ştiu.
Nu m-aş bucura niciodată de pierderea tatălui tău, de tristeţea pe
care ai simţit-o când s-a dus sau de golul pe care îl simt de când ai
plecat. Dar sunt atât de recunoscător că a trebuit să pleci. Nu sunt
sigur cât de mult mi-ar fi luat să-mi dau seama de asta, dacă n-aş fi

778
început să-mi imaginez viaţa fără tine. Acum ştiu, cu toată
certitudinea, că nu-mi doresc asta sub nicio formă. Mi-aş dori să fiu
un artist adevărat, ca tine, ca să pot găsi o cale să-ţi spun ce ai devenit
pentru mine. America, dragostea mea, tu eşti raza de soare care cade
printre copaci. Tu eşti râsul care străbate dincolo de amărăciune. Eşti
adierea dintr-o zi prea călduroasă. Eşti claritatea din mijlocul
confuziei.
Nu eşti lumea, dar eşti tot ce face lumea să fie bună. Aş exista fără
tine, dar nu aş trăi.
Ai spus că pentru a pune lucrurile la punct, unul din noi trebuie să
facă un act de credinţă. Cred că am descoperit canionul peste care
trebuie să sar şi sper că mă vei aştepta pe partea cealaltă. Te iubesc,
America.
Al tău pe vecie,
Maxon

779
 Capitolul 30

Marea Sală era plină. Pentru prima dată, nu regele şi regina erau
punctul de interes maxim din încăpere, ci Maxon. Pe o platformă
uşor înălţată, Maxon, Kriss şi cu mine stăteam la o masă împodobită.
Simţeam că poziţionarea noastră era înşelătoare. Eu eram în dreapta
lui Maxon. Întotdeauna m-am gândit că era bine să fii la dreapta
cuiva, că era o poziţie onorantă. Dar, până acum, îşi petrecuse tot
timpul stând de vorbă cu Kriss. De parcă n-aş fi ştiut deja ce urma.
Am încercat să par fericită în timp ce mă uitam prin sală. Era
plină. Gavril, fireşte, era într-un colţ şi vorbea în faţa camerei,
narând evenimentele pe măsură ce acestea se petreceau.
Ashley m-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu mâna, iar Anna, lângă
ea, mi-a făcut cu ochiul. Am dat din cap spre ele, încă prea stresată să
pot vorbi. Spre celălalt capăt al încăperii, în straie înşelător de curate,
stăteau la o masă August, Georgia şi alţi câţiva rebeli nordici.
Bineînţeles că Maxon îi voia aici ca să o cunoască pe noua lui soţie.
Habar nu avea el că ea era una dintre ei.
Supravegheau încăperea cu încordare, de parcă se temeau că, în
orice clipă, o santinelă avea să-i recunoască şi să-i atace. Totuşi,
santinelele nu păreau să le dea atenţie. De fapt, era pentru prima
oară când îi vedeam atât de neatenţi, cu ochii rătăcind fără ţintă prin
sală, unii chiar cu nervii întinşi la maximum. Am remarcat chiar că
unul sau doi nu se bărbieriseră şi că înfăţişarea lor era uşor
neglijentă. Era, totuşi, un eveniment major. Poate că se grăbiseră.
Privirea mi-a zburat spre regina Amberly, care discuta cu sora ei,
Adele, şi cu cârdul ei de copii. Părea radioasă. Aşteptase atât de mult
ziua asta. Avea să o iubească pe Kriss ca pe propriul ei copil. Pentru

780
o clipă, am fost atât de geloasă.
M-am întors şi am cercetat din nou figurile Aleselor, iar de data
asta m-am uitat la Celeste. În ochii ei citeam clar întrebarea: „De ce
eşti atât de îngrijorată?” I-am făcut un semn subtil din cap, dându-i
de înţeles că am pierdut. Ea mi-a zâmbit uşor şi a şoptit: „Va fi bine.”
Am dat din cap că da, încercând să o cred. S-a întors şi a râs la
spusele cuiva; şi, în sfârşit, m-am uitat în dreapta şi am observat
figura paznicului care stătea cel mai aproape de masa noastră.
Aspen era distras, totuşi. Se uita de jur împrejur, ca atâţia alţii
dintre oamenii în uniformă, dar părea că încerca să se gândească la
ceva. Părea că rezolva un puzzle în minte. Mi-aş fi dorit să se uite
spre mine, poate chiar să încerce să-mi explice fără cuvinte motivul
îngrijorării sale, dar nu a făcut-o.
— Încercaţi să aranjaţi o întâlnire pentru mai târziu? m-a întrebat
Maxon, iar eu am privit brusc în altă parte.
— Nu, sigur că nu.
— Nu că ar conta. Familia lui Kriss va ajunge aici în după-amiaza
asta, pentru o mică festivitate, iar a ta va veni să te ia acasă. Nu le
place ca ultima care pierde să rămână singură. Are tendinţa să
devină dramatică.
Era atât de rece, de distant. Ca şi cum nici nu ar fi fost Maxon.
— Poţi să păstrezi casa, dacă doreşti. E plătită. Dar aş vrea
scrisorile înapoi.
— Le-am citit, i-am şoptit. Mi-au plăcut enorm.
A pufnit ca şi când ar fi auzit o glumă bună.
— Nu ştiu ce-a fost în capul meu.
— Te rog, nu face asta. Te rog. Te iubesc.
Faţa mi se strâmba a plâns.
— Să – Nu – îndrăzneşti, mi-a ordonat Maxon printre dinţi.
Zâmbeşte şi rămâi zâmbitoare până în ultima secundă!
Am clipit ca să alung lacrimile şi am zâmbit slab.
— E bine aşa. Să nu cumva să încetezi să zâmbeşti până nu
părăseşti încăperea, ai înţeles?
781
 Am dat din cap că da. S-a uitat în ochii mei.
— Mă voi bucura când vei pleca.
După ce a aruncat aceste ultime cuvinte, a început din nou să
zâmbească şi s-a întors iar spre Kriss. M-am uitat în jos preţ de un
minut, potolindu-mi respiraţia şi încercând să par curajoasă.
Când mi-am ridicat din nou privirea, nu am îndrăznit să mă uit
direct la nimeni. Nu credeam că i-aş fi putut onora ultima dorinţă a
lui Maxon, dacă aş fi făcut asta. Am preferat să mă concentrez
asupra pereţilor sălii. Din acest motiv, am observat că majoritatea
paznicilor se îndepărtaseră de ei la un semnal pe care nu-l văzusem.
Scoteau din buzunare bucăţi de material roşu, pe care şi le legau în
jurul capului.
Am privit confuză cum un paznic cu basma roşie s-a dus în
spatele lui Celeste şi i-a tras un glonţ direct în ceafă.
Ţipetele şi focurile de armă au explodat în acelaşi timp. Camera
s-a umplut de urlete guturale de durere, care s-au adăugat
zgomotului discordant de scaune care scârţâiau, trupurilor izbite de
pereţi şi debandadei oamenilor care încercau să scape cât de repede
puteau în hainele lor de gală şi pantofii cu toc. Bărbaţii ţipau în timp
ce trăgeau cu arma, făcând totul şi mai înspăimântător. M-am uitat,
încremenită, văzând moartea de mai multe ori decât ar fi posibil în
doar câteva secunde. M-am uitat după rege şi regină, dar
dispăruseră. M-a cuprins frica, neştiind sigur dacă scăpaseră sau
dacă fuseseră luaţi prizonieri. M-am uitat după Adele, după copiii
ei. Nu i-am văzut nicăieri, iar asta era chiar mai rău decât faptul că
nu-i mai vedeam pe rege şi pe regină. Lângă mine, Maxon încerca să
o liniştească pe Kriss.
— La podea! i-a spus el. Vom fi bine.
M-am uitat în dreapta după Aspen şi, preţ de o clipă, am rămas
uluită. Era într-un genunchi, ţintea şi trăgea intenţionat spre
mulţime. Trebuie să fi fost foarte sigur de ţinta lui ca să facă aşa ceva.
Am văzut cu coada ochiului o sclipire roşie. Deodată, un paznic
rebel a apărut în faţa noastră. În clipa în care cuvintele paznic rebel
782
mi-au trecut prin minte, am înţeles totul. Anne îmi spusese că asta se
mai întâmplase o dată, când rebelii puseseră mâna pe uniformele
santinelelor şi se strecuraseră în palat. Dar cum?
Când Kriss a scos un nou ţipăt, mi-am dat seama că paznicii
trimişi la casele noastre nu-şi abandonaseră, de fapt, posturile. Erau
cu toţii morţi şi îngropaţi, li se furaseră hainele, care erau acum în
faţa noastră.
Nu că informaţia asta mă ajuta în vreun fel acum.
Ştiam că trebuie să fug, că Maxon şi Kriss trebuiau să fugă dacă
voiau să scape. Dar eram îngheţată, iar silueta ameninţătoare a
ridicat arma şi a îndreptat-o spre Maxon. M-am uitat la Maxon, iar el
s-a uitat la mine. Mi-aş fi dorit să am timp să vorbesc. M-am întors şi
m-am uitat din nou la bărbatul ăla.
Avea o privire amuzată. De parcă ar fi bănuit că avea să fie mult
mai distractiv pentru el şi mult mai dureros pentru Maxon, a mişcat
un pic arma spre stânga şi a îndreptat-o spre mine.
Nici nu m-am gândit să ţip. Nu puteam nici să mă mişc, dar am
văzut ca prin ceaţă haina lui Maxon când s-a aruncat spre mine.
Am căzut la pământ, dar nu în direcţia pe care o bănuiam. Maxon
m-a ratat, zburând prin faţa mea. Când am atins podeaua, am ridicat
privirea şi l-am văzut pe Aspen. Alergase spre masă şi îmi împinsese
scaunul, care a căzut peste mine.
— L-am nimerit! a strigat cineva. Găsiţi-l pe rege!
Am auzit câteva strigăte de încântare, mulţumite de această
declaraţie. Şi urlete. Atât de multe urlete. Când mi-am revenit din
stupoare, sunetele au început din nou să îmi izbească urechile. Alte
scaune şi trupuri se trânteau de podele. Paznicii urlau ordine. Se
trăgea, iar pocniturile înnebunitoare îmi străpungeau auzul. Era
iadul pe pământ.
— Eşti rănită? m-a întrebat Aspen în toată nebunia aia.
Cred că am clătinat din cap.
— Nu te mişca.
L-am privit cum s-a ridicat, şi-a luat poziţia de tragere şi a ţintit. A
783
tras de câteva ori, de fiecare dată concentrat şi cu trupul relaxat.
După unghiul împuşcăturilor, părea că mai mulţi rebeli încercau să
se apropie de noi. Datorită lui Aspen, nu au reuşit.
După o cercetare rapidă, s-a aplecat din nou.
— Am s-o scot de aici, până n-o ia razna de tot.
S-a târât peste mine şi a apucat-o pe Kriss, care îşi acoperea
urechile şi plângea cu disperare. Aspen i-a ridicat faţa şi a plesnit-o.
A rămas încremenită suficient de mult cât să-i asculte ordinele şi să-l
urmeze afară din sală, ferindu-şi capul în timp ce mergea.
Se făcea linişte. Probabil că oamenii plecau. Sau mureau.
Şi atunci am remarcat un picior nemişcat care ieşea de sub faţa de
masă. Doamne, Dumnezeule! Maxon!
M-am grăbit să mă bag sub masă şi l-am găsit pe Maxon respirând
cu dificultate, cu o pată mare şi roşie care se tot mărea pe cămaşa lui.
Rana de sub umărul stâng părea foarte gravă.
— Vai, Maxon! am ţipat eu.
Neştiind ce altceva să fac, am adunat în mână tivul rochiei şi l-am
apăsat pe rana făcută de glonţ. A tresărit un pic.
— Îmi pare atât de rău!
A întins mâna şi mi-a acoperit-o pe a mea.
— Nu, mie îmi pare rău, a spus el. Eram aproape să distrug vieţile
amândurora.
— Nu vorbi acum. Doar concentrează-te, da?
— Uite-te la mine, America.
Am clipit de câteva ori şi l-am fixat cu privirea. Mi-a zâmbit, cu
toată durerea.
— Frânge-mi inima. Frânge-o de o mie de ori, dacă doreşti.
Oricum e a ta şi poţi s-o frângi când vrei!
— Sst! l-am implorat eu.
— Te voi iubi până la ultima suflare. Fiecare bătaie a inimii mele
îţi aparţine. Nu vreau să mor fără ca tu să ştii asta.
— Te rog, nu! m-am înecat eu.
Şi-a luat mâna de pe mâna mea şi mi-a trecut-o prin păr. Apăsarea
784
era uşoară, dar suficient cât să-mi dau seama ce dorea. M-am aplecat
să-l sărut. Era fiecare sărut pe care ni-l dăduserăm vreodată, toată
nesiguranţa, toată speranţa.
— Nu ceda, Maxon. Te iubesc, te rog, nu ceda!
A respirat tremurat.
Apoi, Aspen s-a aplecat sub masă, iar eu am ţipat îngrozită,
înainte să-mi dau seama cine era.
— Kriss este într-o sală de refugiu, Alteţa Voastră, a spus Aspen,
foarte profesional. E rândul dumneavoastră. Puteţi să vă ridicaţi?
A clătinat din cap că nu.
— Pierdere de vreme. Ia-o pe ea.
— Dar, Alteţa Voastră…
— E un ordin, a spus el cât a putut de ferm.
Maxon şi Aspen s-au privit fix, preţ de o secundă îndelungată.
— Da, domnule!
— Nu! Nu plec! am insistat eu.
— Ai să pleci, a spus Maxon, cu o voce sfârşită.
— Haide, Mer. Trebuie să ne grăbim!
— Nu plec!
Rapid, ca şi cum şi-ar fi revenit deodată, Maxon l-a apucat pe
Aspen de uniformă şi l-a ţinut strâns.
— Va trăi! Mă înţelegi? Orice ar fi, ea va trăi!
Aspen a încuviinţat din cap şi m-a apucat de braţ mai tare decât aş
fi crezut că era posibil.
— Nu! am ţipat eu. Maxon, te rog!
— Să fii fericită! a şoptit el, strângându-mă de mână pentru ultima
oară, în timp ce Aspen mă târa, iar eu urlam.
Când am ajuns la uşă, Aspen m-a împins în perete.
— Taci din gură! Te vor auzi! Cu cât te duc mai repede într-o sală
de refugiu, cu atât mai repede pot să mă întorc după el. Trebuie să
faci tot ce-ţi spun eu, ai înţeles?
Am dat din cap.
— În regulă, stai liniştită şi taci, mi-a spus el, scoţându-şi din nou
785
arma şi trăgându-mă după el pe coridor.
Ne-am uitat în jur şi am văzut pe cineva care fugea de noi în
capătul cel mai îndepărtat al coridorului. Imediat ce a dispărut,
ne-am mişcat şi noi. După colţ, ne-am împiedicat de un paznic
prăbuşit la pământ. Aspen i-a verificat pulsul şi a clătinat din cap. A
întins mâna, i-a luat arma şi mi-a întins-o.
— Ce-ar trebui să fac eu cu asta? am şoptit, îngrozită.
— Să tragi. Doar să te asiguri înainte dacă e un prieten sau un
duşman. E un măcel aici!
Au urmat câteva minute tensionate, în care ne-am ascuns pe la
colţuri şi am verificat sălile de refugiu care erau deja ocupate şi
încuiate. Părea că marea parte a acţiunii se mutase fie sus, fie afară,
din moment ce pocnetul armelor şi ţipetele erau înăbuşite de ziduri.
Totuşi, de fiecare dată când auzeam şi cel mai mic sunet, ne opream
înainte de a merge mai departe.
Aspen s-a uitat cu coada ochiului după colţ.
— Am ajuns la o fundătură, deci fii atentă.
Am încuviinţat din cap. Ne-am mişcat rapid spre capătul holului
cel scurt, iar primul lucru pe care l-am observat a fost soarele
strălucitor care pătrundea prin fereastră. Cerul nu ştia că lumea se
termina? Cum putea soarele să strălucească astăzi?
— Te rog, te rog, te rog, a şoptit Aspen, întinzând mâna spre
încuietoare.
Din fericire, uşa s-a deschis.
— Da!
A oftat, a împins uşa şi a blocat vederea spre jumătate de hol.
— Aspen, nu vreau să fac asta.
— Trebuie. Trebuie să fii în siguranţă, pentru atâţia oameni. Şi…
am nevoie să faci ceva pentru mine.
— Ce?
A ezitat.
— Dacă se întâmplă ceva cu mine… vreau să-i spui… Peste
umărul lui, o pată roşie a apărut de după colţ în capătul holului. Am
786
ridicat arma, am ţintit în spatele lui Aspen şi am tras în siluetă. În
mai puţin de o secundă, Aspen m-a împins în sala de refugiu, a
trântit uşa şi m-a lăsat singură în beznă.

787
 Capitolul 31

Nu ştiu cât am stat acolo. Am tot încercat să aud ceva de dincolo

de uşă, chiar dacă ştiam că era inutil. Când Maxon şi cu mine am fost
închişi într-un refugiu cu câteva săptămâni în urmă, nu am auzit
niciun sunet din lumea exterioară. Şi atunci se distruseseră atât de
multe lucruri.
Cu toate astea, am sperat. Poate că Aspen era bine şi avea să
deschidă uşa în orice clipă. Nu avea cum să fie mort. Nu. Aspen e un
luptător; mereu a fost un luptător. Când foamea şi sărăcia l-au
ameninţat, a ripostat. Când lumea i-a răpit tatăl, s-a asigurat că
familia lui avea să supravieţuiască. Când Alegerea m-a luat pe mine,
apoi recrutarea l-a luat pe el, nu a lăsat toate astea să-l împiedice să
spere. Prin comparaţie, un glonţ era mărunt, insignifiant. Nu exista
glonţ care să-l pună la pământ pe Aspen Leger.
Mi-am lipit urechea de uşă, rugându-mă să aud un cuvânt, o
răsuflare, orice. M-am concentrat, ascultând ceva care semăna cu
respiraţia chinuită a lui Maxon, muribund sub masă.
Am închis ochii şi l-am implorat pe Dumnezeu să-l ţină în viaţă.
Cu siguranţă că toată lumea din palat îi căuta pe Maxon şi pe părinţii
lui. Ei aveau să fie primii ajutaţi. Nu l-ar fi lăsat să moară; n-ar fi
putut să facă asta.
Dar dacă nu mai era nicio speranţă pentru el?
Păruse atât de palid. Până şi ultima lui strângere de mână a fost
slabă.
Fii fericită.
Mă iubea. Mă iubea cu adevărat. Şi eu îl iubeam. În ciuda tuturor
lucrurilor care ar fi trebuit să ne despartă – castele din care făceam

788
parte, greşelile noastre, lumea din jurul nostru –, eram meniţi să fim
împreună.
Trebuia să fiu lângă el. Mai ales acum, când era pe moarte. Nu
trebuia să mă ascund.
M-am ridicat şi am început să pipăi pereţii, în căutarea
întrerupătorului. Am lovit oţelul, până când l-am găsit. Am cercetat
spaţiul. Era mai mic decât cealaltă cameră în care fusesem. Avea o
chiuvetă, dar nu şi o toaletă, ci doar o găleată într-un colţ. De
peretele de lângă uşă era lipită o bancă, iar în spate era un raft cu
câteva pachete de mâncare şi pături. Şi, în sfârşit, pe podea, pistolul
aştepta, rece.
Nu ştiam dacă avea să meargă, dar trebuia să încerc. Am tras
banca până în mijlocul camerei şi am întors-o pe o parte, cu latul
spre uşă. M-am ghemuit dedesubt, am verificat înălţimea şi mi-am
dat seama că nu avea să fie cine ştie ce adăpost. Totuşi, trebuia să mă
mulţumesc cu asta.
Când m-am ridicat, m-am împiedicat de rochia mea tâmpită.
Pufnind, am început să scotocesc pe rafturi. Cuţitaşul subţire era
probabil pentru deschis şi împărţit mâncarea, dar mergea foarte bine
şi pe ţesături. Odată ce mi-am tăiat inegal tivul în dreptul
genunchilor, am luat câteva bucăţi de material şi am improvizat o
curea, în care am ascuns cuţitul, ca să fie acolo.
Am tras păturile peste mine, aşteptându-mă să găsesc vreun fel de
şrapnel. M-am uitat din nou de jur împrejur prin cameră, în
încercarea de a vedea dacă mai era ceva ce puteam lua, ce puteam
refolosi. Nu. Asta era tot.
Ghemuită în spatele băncuţei, am ţintit spre încuietoare, am
inspirat adânc şi am tras. Sunetul a reverberat în spaţiul micuţ,
speriindu-mă, chiar dacă mă aşteptam la asta. Imediat ce m-am
asigurat că glonţul nu ricoşa prin cameră, m-am dus să verific uşa.
Deasupra încuietorii era un crater micuţ, cu straturi brute de metal
expuse. Eram supărată că ratasem, dar măcar ştiam că ar fi putut să
funcţioneze. Dacă loveam încuietoarea de suficiente ori, poate
789
aveam să reuşesc să scap de aici.
M-am ascuns în spatele băncii şi am încercat din nou. O
împuşcătură, apoi încă una, au nimerit uşa, dar niciodată în acelaşi
loc. După un timp, m-am simţit frustrată şi m-am ridicat, sperând că
îmi va fi mai uşor. Tot ce am reuşit a fost să mă tai în braţe de la
aşchiile de metal din uşă care zburau spre mine.
Abia când am auzit un sunet surd, mi-am dat seama că folosisem
toate gloanţele şi că eram blocată acolo. Am aruncat pistolul şi am
alergat la uşă. Am izbit-o cu toată forţa trupului meu.
— Mişcă-te! M-am împins din nou în ea. MIŞCA-TE! Am lovit uşa
cu pumnii, fără succes. Nu! Nu! Nu! Nu! Trebuie să ies de aici!
Uşa rămânea acolo, tăcută şi severă, bătându-şi joc de disperarea
mea cu nemişcarea ei.
M-am lăsat pe podea plângând, acum că ştiam că nu aveam ce să
fac. Aspen ar fi putut să fie un trup fără viaţă la doar câţiva metri de
mine, iar Maxon… cu siguranţă că a murit deja.
Mi-am strâns picioarele la piept şi mi-am sprijinit capul de uşă.
— Dacă scapi, am şoptit, am să te las să-mi spui draga ta. N-am să
mă plâng. Promit.
Apoi, nu mi-a rămas decât să aştept.

Din când în când, încercam să ghicesc cât e ceasul, chiar dacă nu

puteam să-mi dau seama dacă aveam sau nu dreptate. Fiecare minut
care se târa era înnebunitor. Niciodată nu mă mai simţisem atât de
neputincioasă, iar îngrijorarea mă ucidea.
După o eternitate, am auzit ţăcănitul broaştei. Cineva venea după
mine. Nu ştiam dacă mi-era sau nu prieten, aşa că am îndreptat arma
descărcată spre uşă. Cel puţin, avea să arate intimidant.
Uşa s-a deschis cu un scârţâit, iar lumina din fereastră m-a orbit.
Asta însemna că era încă aceeaşi zi? Sau era următoarea? Am
continuat să ţintesc, chiar dacă trebuia să mijesc ochii ca să fac asta.
— Nu trageţi, domnişoară America! m-a implorat un paznic.
Sunteţi în siguranţă!
790
 — Cum pot să fiu sigură? Cum pot să ştiu că nu eşti unul dintre
ei?
Paznicul s-a uitat spre hol şi a observat o siluetă care se apropia.
August a apărut în lumină, urmat îndeaproape de Gavril. Chiar dacă
avea costumul practic distrus, insigna lui – de care mi-am dat seama
acum că arăta al naibii de mult ca o Stea a Nordului – încă atârna
mândră pe reverul lui plin de sânge.
Nu-i de mirare că rebelii nordici ştiau atât de multe.
— S-a terminat, America. I-am prins, mi-a confirmat August.
Am oftat plină de uşurare şi am dat drumul armei.
— Unde e Maxon? Trăieşte? Kriss a scăpat? l-am întrebat pe
Gavril, înainte de a mă concentra din nou asupra lui August. Era un
ofiţer, el m-a adus aici. Numele lui e Leger, l-aţi văzut?
Am vorbit aproape prea repede ca să pot fi înţeleasă.
Mă simţeam ciudat, ameţită.
— Cred că e în stare de şoc. Du-o în aripa spitalului, repede, a
ordonat Gavril, iar paznicul m-a ridicat uşor.
— Maxon? am întrebat eu.
Nu mi-a răspuns nimeni. Sau poate că leşinasem deja. Nu-mi
amintesc.

Când m-am trezit, eram pe un pat de campanie. Simţeam acum

înţepături din numeroasele mele tăieturi, dar când mi-am apucat
braţul ca să-l cercetez, tăieturile erau toate curăţate, iar cele mai mari
erau bandajate. Eram în siguranţă.
M-am ridicat, m-am uitat în jur şi mi-am dat seama că mă aflam
într-un cabinet medical micuţ. M-am uitat pe birou şi la diplomele
de pe pereţi şi am aflat că era al doctorului Ashlar. Nu puteam să
rămân aici. Aveam nevoie de răspunsuri.
Când am deschis uşa, am aflat de ce fusesem izolată. Aripa
spitalului era plină ochi. Cei răniţi mai uşor erau aşezaţi câte doi în
pat, iar alţii erau pe podea, între ei. Era uşor să-ţi dai seama că cei
răniţi mai grav erau în paturile din capătul camerei. În ciuda
791
numărului mare de oameni, locul era deosebit de liniştit.
Am cercetat totul cu privirea, căutând figuri familiare. Era bine că
nu le găseam aici? Ce însemna asta?
Tuesday era într-un pat, ţinându-se de Emmica şi plângând
încetişor. Am recunoscut câteva slujnice, dar numai vag. Au înclinat
din cap spre mine când am trecut pe lângă ele, ca şi cum aş fi meritat,
cumva, atenţia lor.
Am început să-mi pierd speranţa pe măsură ce mulţimea se mai
rărea. Maxon nu era aici. Dacă ar fi fost, ar fi roit o grămadă de
oameni în jurul lui, sărind să-i îndeplinească orice dorinţă. Dar eu
fusesem dusă într-o încăpere separată. Poate că şi el la fel?
Am văzut un paznic, care avea o cicatrice pe faţă, dar nu mi-am
dat seama de la ce era.
— Prinţul e pe aici, pe undeva? l-am întrebat încet.
A dat cu solemnitate din cap că nu.
— O!
O rană de glonţ şi o inimă frântă ar fi putut să pară două tipuri
diferite de răni. Dar simţeam că sângeram, la fel cum sângerase şi
Maxon. Niciun fel de presiune sau de cusătură nu ar fi putut rezolva
asta vreodată; nimic nu ar fi oprit vreodată durerea.
Nu am început să ţip, deşi simţeam un urlet înăuntrul meu. Am
plâns, pur şi simplu. Lacrimile nu ştergeau nimic, dar le simţeam ca
pe o promisiune.
Nimic nu te va putea înlocui vreodată, Maxon. Şi am închis în inimă
dragostea noastră.
— Mer?
M-am întors şi am văzut un trup acoperit de bandaje în unul din
ultimele paturi din aripă. Aspen.
Brusc, nu am mai putut să respir şi m-am îndreptat spre el cu paşi
nesiguri. Avea capul bandajat şi tot se vedeau pete de sânge. Pieptul
îi era dezgolit şi învineţit în câteva locuri, dar cel mai rău părea
piciorul. Avea un ghips gros în jurul pulpei şi câteva bandaje
aruncate alandala peste tăieturile adânci de pe coapsă. Cum nu
792
purta decât o pereche de pantaloni scurţi şi avea un cearşaf peste
celălalt picior, nu era greu să-mi dau seama cât de grav era rănit.
— Ce s-a întâmplat? am şoptit eu.
— Aş prefera să nu retrăiesc detaliile. Am rezistat mult timp şi am
doborât şase sau şapte dintre ei, până când unul m-a nimerit în
picior. Doctorul spune că probabil voi putea să merg, dar că voi avea
nevoie de baston. Cel puţin, trăiesc.
O lacrimă mi-a alunecat în tăcere pe obraz. Eram atât de
recunoscătoare şi speriată şi lipsită de speranţă, încât nu am putut să
mă abţin.
— Mi-ai salvat viaţa, Mer.
Ochii mi-au zburat de la picioare la faţa lui.
— Când ai tras, rebelul s-a speriat şi mi-a dat suficient timp să îl
împuşc. Dacă n-ai fi făcut-o, m-ar fi împuşcat în spate şi s-ar fi
terminat de tot. Îţi mulţumesc.
Mi-am şters lacrimile.
— Tu mi-ai salvat mie viaţa. Întotdeauna ai făcut-o. Era şi timpul
să încep să-mi plătesc datoria.
A zâmbit.
— Mă atrag faptele eroice, nu-i aşa?
— Întotdeauna ţi-ai dorit să fii cavalerul în armură strălucitoare al
cuiva.
Am clătinat din cap, gândindu-mă la tot ce făcuse vreodată
pentru cei pe care îi iubea.
— Mer, ascultă-mă. Când am spus că te voi iubi mereu, am vorbit
serios. Şi cred că dacă am fi rămas în Carolina, ne-am fi căsătorit şi
am fi fost fericiţi. Săraci, dar fericiţi. A zâmbit cu tristeţe. Dar nu am
rămas în Carolina. Şi tu te-ai schimbat. Şi eu la fel. Ai avut dreptate
când ai spus că nu am dat nimănui altcuiva vreo şansă, şi pentru ce
m-aş fi deranjat, în afară de ceea ce se întâmplă acum? Instinctul
meu e să mă lupt pentru tine, Mer. Mi-a luat mult timp să înţeleg că
tu nu mai voiai să fac asta. Dar, când am realizat asta, mi-am dat
seama că nici eu nu mai voiam să lupt pentru tine.
793
 M-am holbat la el, uluită.
— Vei avea mereu o părticică din inima mea, Mer, dar nu mai
sunt îndrăgostit de tine. Mă gândesc uneori că încă mai ai nevoie de
mine sau că mă mai doreşti, dar nu ştiu dacă e corect. Meriţi ceva
mai bun decât să fiu cu tine din obligaţie.
Am oftat.
— Iar tu meriţi mai mult decât să fii persoana cu care să mă
mulţumesc.
Mi-a întins o mână şi am luat-o.
— Nu vreau să fii supărată pe mine.
— Nu sunt. E bine de ştiut că nici tu nu eşti supărat pe mine.
Chiar dacă e mort, eu tot îl iubesc.
Aspen s-a încruntat.
— Cine-i mort?
— Maxon, am şoptit eu, gata să încep din nou să plâng.
A urmat un moment de tăcere.
— Maxon nu-i mort.
— Ce? Dar paznicul mi-a spus că nu-i aici şi…
— Bineînţeles că nu-i aici. El este regele. Se reface în camera lui.
M-am întins să-l iau în braţe, iar el a gemut la strânsoarea mea,
dar eram prea fericită ca să îmi pese. Apoi, veştile fericite s-au
combinat cu cele proaste.
M-am retras încet.
— Regele a murit?
Aspen a dat din cap, apoi a adăugat:
— Şi regina.
— Nu!
M-am cutremurat şi am clipit mărunt. A spus că aş putea să-i spun
mamă. Ce avea să facă Maxon fără ea?
— De fapt, dacă n-ar fi fost rebelii nordici, n-ar fi scăpat nici
Maxon. Prezenţa lor a fost vitală.
— Chiar aşa?
Am putut să citesc mirarea şi aprecierea în ochii lui.
794
 — Ar fi trebuit să fim antrenaţi de rebeli. Ei se luptă altfel. Au
ştiut ce au de făcut. I-am recunoscut pe August şi pe Georgia în
Marea Sală. Aveau întăriri în afara zidurilor palatului. Imediat ce
şi-au dat seama că era ceva în neregulă… Ei bine, au deja talentul de
a intra rapid în palat. Nu ştiu de unde au făcut rost de artilerie, dar,
fără ei, am fi murit toţi.
Nu prea puteam să înţeleg totul. Încă mai puneam lucrurile cap la
cap, când uşa care s-a deschis a deranjat murmurele liniştite din
aripa spitalului. O faţă îngrijorată a cercetat încăperea şi, deşi avea
rochia ruptă şi părul îi cădea în dezordine pe faţă, am recunoscut-o
imediat.
Până să apuc să o strig, a strigat-o Aspen.
— Lucy! a ţipat el, ridicându-se în capul oaselor.
Ştiam că mişcarea îl făcea să sufere, dar pe chipul său nu se zărea
nicio urmă de durere.
— Aspen!
A icnit şi a traversat în fugă salonul, sărind chiar şi peste oameni.
I-a căzut în braţe, sărutându-i faţa iar şi iar. Chiar dacă gemuse de
durere la îmbrăţişarea mea, era clar că în acest moment Aspen nu
simţea nimic în afară de fericire pură.
— Unde ai fost? a întrebat-o el.
— La etajul patru. Abia acum ajung ei la camerele de acolo. Am
venit cât de repede am putut. Ce s-a întâmplat?
Cu toate că de obicei era atât de panicată după atacurile rebelilor,
Lucy părea acum concentrată şi nu-l vedea decât pe Aspen.
— Sunt bine. Şi tu? Trebuie să te consulte un doctor?
Aspen s-a uitat în jur, încercând să găsească pe cineva care să-l
ajute.
— Nu, n-am nicio zgârietură, l-a liniştit ea. Doar că mi-am făcut
griji pentru tine.
Aspen s-a uitat, plin de devotament, în ochii lui Lucy.
— Acum, că eşti aici, totul e în ordine.
Ea l-a mângâiat pe obraz, atentă să nu-i deranjeze bandajele.
795
Aspen şi-a trecut o mână pe după gâtul ei şi a tras-o încet spre el,
sărutând-o cu pasiune.
Nimeni nu avea mai mare nevoie de un cavaler decât Lucy, şi
nimeni n-ar fi putut să o protejeze mai bine decât Aspen.
Erau atât de pierduţi unul în ochii celuilalt, încât nici nu au
observat când m-am îndepărtat, să găsesc singura persoană pe care
îmi doream cu adevărat să o văd.

796
 Capitolul 32

Când am părăsit aripa spitalului, m-am uitat pentru prima oară la

palat. Era greu să conştientizez toată distrugerea. Atât de multă
sticlă spartă împrăştiată pe podea, care strălucea plină de speranţă în
lumina soarelui. Tablouri distruse, părţi din pereţi aruncate în aer şi
pete roşii ameninţătoare pe covoare, care îmi aminteau cât de
aproape fusese moartea de noi toţi.
Am început să urc scările, încercând să evit să privesc în ochi pe
cineva. Când am trecut de la etajul al doilea la al treilea, am observat
un cercel pe podea. N-am putut să nu mă întreb dacă proprietara lui
mai trăia sau nu.
Am ajuns pe palier şi am văzut câţiva paznici în drum spre
camera lui Maxon. Bănuiesc că era inevitabil. Poate că aş fi putut să-l
strig, dacă ar fi fost nevoie. Poate că avea să le spună să mă lase să
trec… exact ca în noaptea în care ne-am cunoscut.
Uşa de la camera lui Maxon era deschisă, iar oamenii intrau şi
ieşeau, aducând documente sau plecând cu platouri. Şase paznici
erau aliniaţi la peretele care ducea spre uşă, şi m-am pregătit să fiu
expediată. Dar când m-am apropiat, unul dintre ei m-a remarcat. A
mijit ochii, de parcă ar fi vrut să se asigure că eram cine credea el. Un
altul de lângă el m-a recunoscut şi, unul câte unul, au făcut
plecăciuni adânci şi respectuoase.
Paznicul de lângă uşă şi-a întins un braţ.
— Vă aşteaptă, Lady America.
Am încercat să fiu demnă de onoarea pe care mi-o acordau. Am
mers dreaptă, cu toate că braţele mele zgâriate şi rochia sfâşiată
nu-mi erau de mare ajutor.

797
 — Mulţumesc, am spus eu, înclinând uşor din cap.
O slujnică a trecut în grabă pe lângă mine când am intrat. Maxon
era în pat, cu partea stângă a pieptului acoperită cu bandaje sub
cămaşa simplă din bumbac. Avea braţul stâng într-o eşarfă, şi ţinea
în mâna dreaptă nişte documente pe care i le explica un consilier.
Părea atât de normal acolo, cu hainele modeste şi cu părul ciufulit.
Dar, în acelaşi timp, arăta mult diferit faţă de cum fusese înainte.
Stătea puţin mai drept? Avea, oare, o figură mai serioasă?
Era atât de evident că era regele.
— Maiestatea Voastră, am şoptit eu, făcând o reverenţă adâncă.
Când m-am ridicat, i-am zărit surâsul potolit din priviri.
— Lasă hârtiile aici, Stavros. Rog pe toată lumea să părăsească
încăperea. Trebuie să vorbesc cu Lady America.
Toată lumea din jurul lui a făcut o plecăciune şi s-a îndreptat spre
coridor. Stavros a aşezat încet documentele pe noptiera de lângă
patul lui Maxon şi, când a trecut, mi-a făcut cu ochiul. Am aşteptat
să se închidă uşa până să mă mişc.
Îmi doream să alerg spre el, să-i cad în braţe şi să rămân acolo
pentru totdeauna. Dar m-am mişcat încet, îngrijorată că s-ar putea să
regrete ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat.
— Îmi pare atât de rău pentru părinţii tăi.
— Încă nu mi se pare real, mi-a spus el, făcându-mi semn să mă
aşez pe pat. Mă tot gândesc că tata este în biroul lui şi că mama e jos
şi că, în orice clipă, oricare din ei va intra aici ca să-mi dea ceva de
făcut.
— Ştiu exact ce vrei să spui.
Mi-a zâmbit cu compasiune.
— Ştiu că ştii.
Şi-a pus o mână peste mâna mea.
Am luat asta ca pe un semn bun şi l-am apucat şi eu de mână.
— Ea a încercat să-l salveze. Un paznic mi-a povestit că un rebel a
ţintit asupra tatei, dar că ea a alergat în urma lui. A căzut prima, dar
l-au doborât şi pe tata imediat după aceea. Maxon a clătinat din cap.
798
A fost mereu lipsită de egoism. Până la ultima suflare.
— N-ar trebui să fii aşa surprins. Îi semeni foarte mult.
S-a strâmbat.
— Nu voi fi niciodată la fel de bun ca ea. Îmi va fi atât de dor de
ea.
I-am mângâiat mâna. Nu a fost mama mea, dar şi mie avea să-mi
fie dor de ea.
— Cel puţin, tu eşti bine, mi-a spus el, fără să se uite în ochii mei.
Măcar atât.
A urmat o tăcere prelungită, iar eu nu ştiam ce să spun. Trebuia să
aduc vorba despre ceea ce a zis? Să-l întreb de Kriss? Oare voia
măcar să se gândească la toate astea acum?
— Vreau să-ţi arăt ceva, m-a anunţat deodată. Mă rog, e un pic
neprelucrat, dar cred că o să-ţi placă oricum. Deschide sertarul ăsta,
mi-a indicat el. Trebuie să fie deasupra.
Am tras sertarul de la noptieră şi am remarcat imediat un vraf de
hârtii dactilografiate. M-am uitat întrebător la Maxon, dar el mi-a
făcut semn să mă uit la ce scria.
Am început să citesc documentul, încercând să înţeleg ceea ce
spune. Am ajuns la capătul primului paragraf, apoi am recitit,
convinsă că mă înşelam.
— Ai de gând… ai de gând să desfiinţezi castele? am întrebat eu,
uitându-mă la Maxon.
— Aşa m-am gândit, mi-a răspuns el zâmbind. Nu vreau să te
entuziasmezi prea tare. Va dura multă vreme, dar cred că va
funcţiona. Vezi tu, a spus el, întorcând filele dosarului imens şi
arătându-mi un paragraf. Vreau să încep de jos. Am de gând să
elimin categoria Opt mai întâi. Avem mult de construit şi simt că,
dacă depunem un pic de efort, cei din Opt pot fi integraţi în Şapte.
După aceea, se complică. Trebuie să existe o cale de a scăpa de
stigmatul care vine odată cu cifrele, dar ăsta e ţelul meu.
Eram uluită. Nu cunoscusem decât o lume în care îmi purtam
casta ca pe o piesă de îmbrăcăminte. Şi acum iată-mă ţinând în mână
799
ceva care spunea că liniile alea invizibile pe care le trasasem între
oameni ar fi putut, în sfârşit, să fie şterse.
Mâna lui Maxon a atins-o pe a mea.
— Vreau să ştii că este meritul tău. Din ziua în care m-ai chemat
pe hol şi mi-ai povestit despre foamete, am lucrat la asta. A fost unul
dintre motivele pentru care m-am supărat atât de tare pe tine după
prezentare: eu aveam o metodă mai puţin zgomotoasă de a atinge
exact acelaşi ţel. Dar, dintre toate lucrurile pe care voiam să le fac
pentru ţara mea, asta nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte dacă
n-ai fi fost tu.
Am tras aer în piept şi m-am uitat din nou la pagini. M-am gândit
la anii vieţii mele, atât de puţini şi de intenşi. Nu m-aş fi aşteptat
niciodată să fac altceva decât să cânt pe fundalul petrecerilor din
casele oamenilor şi, poate, să mă căsătoresc într-o zi. M-am gândit la
ce ar fi însemnat asta pentru poporul din Illéa şi m-a cuprins emoţia.
Mă simţeam umilă şi totodată mândră.
— Mai e ceva, a spus Maxon şovăitor, în timp ce eu continuam să
mă uit la cuvintele din faţa mea. Apoi, deodată, Maxon a strecurat
deasupra foilor o cutie deschisă cu un inel în ea, care strălucea în
lumina ce intra în cascadă pe ferestre. Am dormit cu drăcia asta sub
pernă, mi-a spus el, părând iritat, dar într-un mod glumeţ.
M-am uitat la el fără să spun nimic, pentru că eram încă prea
uluită ca să pot vorbi. Sunt sigură că îmi citea întrebările din ochi,
dar avea şi el una de pus.
— Îţi place?
O reţea de vrejuri subţiri din aur se înălţau şi alcătuiau cercul
inelului, care avea două pietre – una verde, una mov – ce se
împreunau în vârf. Ştiam că cea mov era piatra zodiei mele, aşa că
probabil că cea verde era a lui. Iată-ne, două picături de lumină
unite, inseparabile.
Am vrut să vorbesc şi am deschis gura de câteva ori, încercând.
Tot ceea ce am reuşit să fac a fost să zâmbesc, clipind ca să-mi opresc
lacrimile, şi să dau aprobator din cap.
800
 Maxon şi-a dres vocea.
— Am încercat de două ori până acum să fac asta în stil mare şi
am eşuat spectaculos. În momentul de faţă, nu pot nici măcar să mă
aşez într-un genunchi. Sper că nu te deranjează dacă o să-ţi vorbesc
pur şi simplu.
Am încuviinţat din cap. Încă nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele.
A înghiţit în sec şi a ridicat din umărul nerănit.
— Te iubesc, mi-a spus simplu. Ar fi trebuit să ţi-o fi spus cu mult
timp în urmă. Poate că, dacă aş fi făcut asta, am fi putut evita atâtea
greşeli prosteşti. Totuşi, a adăugat el şi a început să surâdă, uneori
cred că toate obstacolele m-au făcut să te iubesc atât de profund.
Lacrimile mi s-au adunat în colţul ochilor, umezindu-mi genele.
— Este adevărat ce am spus. Inima mea îţi aparţine şi poţi să o
frângi. După cum ştii deja, aş prefera să mor decât să te văd suferind.
În momentul în care am fost împuşcat, când am căzut la podea, sigur
că aveam să mor, nu am putut să mă gândesc decât la tine.
Maxon a trebuit să se oprească. A înghiţit, iar eu mi-am dat seama
că mai avea un pic şi plângea, la fel ca şi mine. După o clipă, a
continuat.
— În clipele alea, plângeam după tot ce am pierdut. Că nu am să
mai apuc să te văd păşind spre mine în biserică şi că nu aveam să-ţi
văd niciodată chipul în copiii noştri şi că nu am să apuc să văd şuviţe
argintii în părul tău. Dar, în acelaşi timp, eram împăcat. Dacă
moartea mea însemna că tu o să trăieşti – a ridicat din nou dintr-un
singur umăr – cum putea fi altfel decât bine?
În momentul ăla, mi-am pierdut controlul şi am izbucnit în
lacrimi. Cum am putut să cred până acum că ştiam ce însemna să fii
iubită? Nimic nu se compara nici pe departe cu acest sentiment
care-mi radia în inimă şi care îmi umplea cu o căldură absolută
fiecare părticică din trup.
— America, mi-a spus Maxon dulce, silindu-mă să-mi şterg
lacrimile şi să mă uit la el. Ştiu că vezi un rege aici, dar lasă-mă să mă
fac bine înţeles: nu este un ordin. Este o cerere, o rugăminte: te
801
implor, fă-mă cel mai fericit dintre muritori. Te rog, fă-mi onoarea de
a deveni soţia mea.
Nu puteam să exprim în cuvinte cât de mult îmi doream asta. Dar
acolo unde vocea mea a dat greş, trupul meu a reuşit. M-am
strecurat în braţele lui Maxon, lipindu-mă strâns de el, sigură că
nimic nu avea să ne poată despărţi vreodată. Când m-a sărutat, am
simţit că viaţa mea a căpătat un sens. Găsisem tot ceea ce-mi dorisem
vreodată – lucruri pe care nici nu ştiam că le căutam – aici, în braţele
lui Maxon. Şi, dacă îl aveam pe el să mă îndrume, să mă ţină în braţe,
atunci puteam cuceri lumea.
După un timp care mi s-a părut prea scurt, sărutul s-a stins şi
Maxon s-a retras ca să mă privească în ochi. Am văzut-o în privirea
lui. Eram acasă. Şi, în sfârşit, mi-am regăsit vocea.
— Da.

802
 Epilog

Încerc să nu tremur, dar nu mă ajută la nimic. Orice fată ar face la

fel.
Ziua e importantă, rochia e grea, iar ochii care mă urmăresc,
nenumăraţi. Chiar dacă ar trebui să fiu vitează, tremur ca varga.
Ştiu că imediat ce se vor deschide uşile, îl voi vedea pe Maxon
aşteptându-mă, aşa că în timp ce în jurul meu se pun la punct
ultimele detalii, mă agăţ de promisiunea aceea şi încerc să mă
relaxez.
— O! Acum intrăm noi, spune mama, observând schimbarea
melodiei.
Silvia le face semn alor mei să intre. James şi Kenna sunt pregătiţi.
Gerad aleargă încoace şi încolo, mototolindu-şi deja costumul, iar
May se străduieşte disperată să-l facă să stea într-un loc, măcar
pentru două secunde. Chiar dacă e un pic dezordonat, toţi arată
surprinzător de regal astăzi.
Oricât aş fi de fericită că toată lumea care mă iubeşte îmi este
alături, nu pot să nu simt durere la gândul că tata nu e aici. Totuşi, îl
simt şoptindu-mi cât de mult mă iubeşte, cât e de mândru, cât de
minunat arăt. L-am cunoscut atât de bine, încât simt că pot alege
exact cuvintele pe care mi le-ar fi spus astăzi şi sper că va rămâne aşa
pentru totdeauna, că nu va pleca niciodată cu adevărat.
Sunt atât de adâncită în visare, încât May se strecoară lângă mine.
— Eşti frumoasă, Ames, îmi spune ea, întinzând mâna să atingă
gulerul înalt şi complicat al rochiei mele.
— Mary s-a autodepăşit, nu-i aşa? răspund eu, atingându-mi, la
rândul meu, rochia.

803
 Mary este singura dintre slujnicele mele care a rămas alături de
mine. Când s-au liniştit lucrurile, am descoperit că se pierduseră
mult mai multe vieţi decât estimasem iniţial. Dacă Lucy a
supravieţuit atacului şi a hotărât să se retragă, Anne s-a dus, pur şi
simplu.
Un alt loc gol astăzi, care ar trebui umplut.
— Doamne, Ames, tremuri.
May mă apucă de mâini şi încearcă să le ţină nemişcate, râzând de
emoţia mea.
— Ştiu. Nu pot să mă abţin.
— Marlee, strigă May. Vino şi ajută-mă să o liniştesc pe America.
Singura mea domnişoară de onoare păşeşte înspre noi cu ochii
mai strălucitori ca niciodată. Cu ele două lângă mine, încep să mă
simt mai puţin tensionată.
— Nu-ţi face griji, America, sunt sigură că vine el, mă necăjeşte ea.
May începe să râdă, iar eu vreau să le bat.
— Nu-mi fac griji că se va răzgândi! Mă tem că o să mă împiedic
sau că o să-i pronunţ numele greşit sau ceva. Am talentul de a strica
lucrurile, mă vait eu.
Marlee îşi lipeşte fruntea de a mea.
— Nimic nu ar putea strica ziua de azi.
— May, o cheamă mama printre dinţi.
— OK, mama o ia razna. Ne vedem acolo.
Mă sărută pe lângă obraz, ca nu cumva să-mi lase vreo urmă de
ruj, şi pleacă în treaba ei. Muzica începe să se audă, iar ele dau colţul
şi pornesc pe intervalul dintre bănci, care mă aşteaptă.
Marlee face un pas în spate.
— Eu urmez?
— Da. Apropo, îmi place la nebunie cum îţi stă cu culoarea asta.
Îşi împinge un şold în faţă, pozând în rochia de gală.
— Aveţi gusturi excelente, Maiestatea Voastră.
O clipă, rămân fără suflare.
— Nimeni nu mi-a mai spus aşa până acum. O, Doamne, acesta va
804
fi numele meu aproape pentru toată lumea.
Încerc să mă obişnuiesc rapid cu cuvintele. Încoronarea face parte
din nuntă. Mai întâi jurămintele faţă de Maxon, apoi cele faţă de
Illéa. Mai întâi inele, apoi coroane.
— Nu te emoţiona din nou, insistă ea.
— Încerc! Adică, ştiam că asta urmează, doar că e foarte mult
pentru o singură zi.
— Ha! exclamă ea, în timp ce se schimbă muzica. Aşteaptă până
diseară!
— Marlee!
Înainte de a apuca să o cert, fuge cât o ţin picioarele, făcându-mi
cu ochiul, şi mă sileşte să chicotesc. Sunt atât de bucuroasă că e din
nou în viaţa mea. Am făcut-o în mod oficial una dintre doamnele
mele de onoare, iar Maxon l-a luat alături de el pe Carter. A fost un
semn clar pentru public cu privire la ceea ce se puteau aştepta de la
domnia lui Maxon, iar eu m-am bucurat să văd cât de mulţi oameni
au primit încântaţi schimbarea.
Ascult, aşteptând. Ştiu că melodia se va schimba în curând, aşa că
profit de ultima ocazie de a-mi aranja rochia.
Chiar este magnifică. Rochia albă mi se mulează pe coapse, apoi
cade în valuri până la podea. Mânecile de dantelă sunt scurte, iar
gulerul înalt mă face să arăt cu adevărat ca o prinţesă. Pe deasupra, o
haină fără mâneci, ca o capă, îmi flutură în spate, formând o trenă. O
voi da jos la recepţie, unde am de gând să dansez cu soţul meu până
când nu mă voi mai putea ţine pe picioare.
— Gata, Mer?
Mă întorc spre Aspen.
— Da, sunt pregătită.
Îmi întinde un braţ, iar eu îl iau.
— Arăţi senzaţional.
— Şi tu te-ai aranjat destul de frumuşel, comentez eu.
Şi, deşi zâmbesc, ştiu că vede că sunt emoţionată.
— N-ai de ce să-ţi faci griji, mă asigură el, cu un surâs plin de
805
încredere, care mă face să cred că tot ceea ce spune e adevărat, ca
întotdeauna.
Trag adânc aer în piept şi dau din cap.
— Bine. Numai să nu mă laşi să cad, da?
— Nu-ţi face probleme. Dacă pari nesigură, o să-ţi dau ăsta.
Ridică bastonul albastru-închis, făcut special să se asorteze cu
uniforma lui de gală, iar ideea mă face să râd.
— Aşa, spune el, bucuros să mă vadă zâmbind cu adevărat.
— Maiestatea Voastră? îmi spune Silvia. E timpul.
Are un ton respectuos.
Încuviinţez din cap şi, împreună cu Aspen, mă îndrept spre uşi.
— Fă-i praf, îmi spune el chiar înainte ca muzica să se audă mai
tare şi să apărem în faţa oaspeţilor.
Frica mă cuprinde iar. Cu toate că am încercat să facem o listă de
invitaţi mică, sute de oameni mărginesc intervalul care mă duce spre
Maxon. Şi când toţi se ridică să mă întâmpine, nu-l văd pe el.
Vreau doar să-i văd faţa. Dacă o să mă uit în ochii aceia hotărâţi,
am să ştiu că pot să fac asta.
Zâmbesc, încercând să rămân calmă, înclinând cu graţie capul
spre invitaţii noştri şi mulţumindu-le pentru prezenţă. Dar Aspen
ştie.
— E în regulă, Mer.
Mă uit la el şi expresia lui încurajatoare mă ajută.
Merg mai departe.
Nu este cea mai graţioasă defilare spre altar. Nici cea mai rapidă.
Cu piciorul lui Aspen atât de rănit, trebuie să mergem şontâc-şontâc.
Dar ce mi-aş fi putut dori mai mult? Pe cine altcineva aş fi putut să
rog? Aspen a ajuns să ocupe un loc extraordinar în viaţa mea. Nu ca
iubit al meu, nu ca prieten, ci ca membru al familiei.
M-aş fi aşteptat să refuze, mă temeam că e, pe undeva, o insultă.
Dar mi-a răspuns că ar fi onorat şi m-a îmbrăţişat când l-am rugat.
Devotat şi credincios până la sfârşit. Aşa e Aspen al meu.
În sfârşit, văd o figură cunoscută în mulţime. Lucy este acolo,
806
lângă tatăl ei. Străluceşte de mândrie pentru mine, chiar dacă abia
de-şi dezlipeşte ochii de la Aspen. El îşi îndreaptă puţin spatele când
trecem pe lângă ea. Ştiu că va fi şi rândul ei în curând, şi abia aştept.
Aspen n-ar fi putut să facă o alegere mai bună.
Lângă ea, ocupând rândurile din faţă, sunt celelalte fete din
Alegere. A fost curajos din partea lor să se întoarcă pentru mine,
având în vedere că nu toată lumea care ar trebui să fie prezentă e
aici. Şi toate zâmbesc, până şi Kriss, deşi îi citesc tristeţea în ochi.
Sunt şocată de cât de mult mi-aş fi dorit să fie şi Celeste aici. Mi-o
imaginez dându-şi ochii peste cap şi apoi făcându-mi cu ochiul, sau
ceva asemănător. Făcând vreo glumă aproape impertinentă, dar nu
chiar. Mi-e tare, tare dor de ea.
Mi-e dor şi de regina Amberly. Pot doar să-mi închipui ce fericită
ar fi fost astăzi, când, în cele din urmă, s-ar fi ales cu o fiică. Mă simt
de parcă faptul că mă căsătoresc cu Maxon îmi dă dreptul să o iubesc
astfel, ca pe o mamă. Sunt sigură că o voi iubi mereu.
Apoi, urmează mama mea şi May, care se ţin una de alta atât de
strâns, de parcă s-ar sprijini una pe cealaltă. Sunt înconjurate de
atâtea zâmbete. Aproape că sunt copleşită de cât de iubită mă simt.
Feţele lor mă distrag atât de tare, că uit cât sunt de aproape de
altar. Fac un pas în faţă şi… iată-l.
Şi apoi, pare că nu mai e nimeni altcineva acolo.
Nici camere video, nici bliţurile aparatelor de fotografiat. Suntem
doar noi. Doar Maxon şi cu mine.
Poartă coroana şi costumul cu eşarfă albastră şi medaliile. Ce am
spus prima oară când l-a purtat? Ceva despre faptul că s-a agăţat de
candelabru cu el, mi se pare. Zâmbesc, amintindu-mi de lunga
călătorie care ne-a adus aici, în faţa altarului.
Ultimii câţiva paşi ai lui Aspen sunt înceţi, dar fermi. Când
ajungem la destinaţie, mă întorc spre el. Aspen îmi zâmbeşte pentru
ultima oară, iar eu mă întind să-l sărut pe obraz, spunând adio atâtor
lucruri. Schimbăm o privire preţ de o clipă, apoi el îmi ia mâna şi i-o
dă lui Maxon, încredinţându-mă lui.
807
 Înclină capetele unul spre altul, iar pe chipurile lor nu se citeşte
decât respect. Nu cred că am să înţeleg vreodată tot ce s-a petrecut
între ei, dar totul pare calm în acest moment. Aspen face un pas
înapoi, iar eu unul în faţă, ajungând în singurul loc în care n-aş fi
crezut vreodată că voi fi.
Maxon şi cu mine ne apropiem mai mult unul de altul, şi începe
ceremonia.
— Bună, draga mea, îmi şopteşte el.
— Nu începe, îl avertizez eu, şi zâmbim amândoi.
Mă ţine de mâini de parcă ar fi singurele lucruri care îl ţintuiesc la
pământ, iar eu mă concentrez asupra gestului, în timp ce mă
pregătesc pentru cuvintele care urmează, pentru jurăminte. Puterea
zilei de azi e chiar magică.
Dar chiar şi acum ştiu că nu suntem într-un basm. Ştiu că trăim
vremuri grele, confuze. Ştiu că lucrurile nu se vor petrece mereu aşa
cum ne dorim noi şi că va trebui să muncim ca să nu uităm că noi am
ales asta. Nu va fi perfect, nu tot timpul.
Asta nu e şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
E mult mai mult decât atât.

808
 Mulţumiri

Poţi să-ţi aşezi mâna pe pagină şi să pretinzi că batem palma?

Serios. Cum altfel să-ţi mulţumesc pentru că îmi citeşti cărţile? Sper
că te-ai distrat la fel de mult ca mine cu povestea Americăi, iar eu nu
voi putea niciodată să-ţi spun cât sunt de fericită că ai avut răbdare
să o parcurgi împreună cu mine. Eşti grozav. Îţi mulţumesc foarte
mult!
În primul rând, îi mulţumesc din toată inima lui Callaway. Încă
mă încântă să-ţi văd semnătura electronică „Soţul celei mai bine
vândute autoare New York Times, Kiera Cass” şi mă bucur atât de
mult că eşti mândru de mine. Mulţumesc pentru că mi-ai fost cel mai
înflăcărat susţinător în toată această călătorie. Te iubesc!
Guyden şi Zuzu, vă mulţumesc pentru că sunteţi doi copii
minunaţi şi pentru că o lăsaţi pe mama să plece la birou să lucreze.
Sunteţi nişte micuţi extraordinari şi vă iubesc foarte mult.
Le mulţumesc lui Mimoo, Poopa şi unchiului Jody pentru toate
încurajările, dar şi lui Mimi, Papa şi unchiului Chris. Multe dintre
lucrurile mărunte nu s-ar fi întâmplat fără ajutorul vostru, aşa că vă
mulţumesc pentru ajutorul oferit nu doar mie, ci şi întregii noastre
mici familii.
Celui mai bun agent din lume, Elana Roth Parker. Mi-am dorit
atât de mult să mă reprezinţi! Mulţumesc pentru încredere, munca
asiduă şi pentru că eşti minunată. Dacă aş fi vreodată implicată
într-o luptă de stradă, mi-aş dori să fii acolo, lângă mine. O spun în
cel mai bun sens. Te îmbrăţişez.
Ericăi Sussman, fantasticul meu redactor. O mare parte din
povestea asta a avut succes datorită ţie. Îţi mulţumesc foarte mult

809
pentru că m-ai acceptat. Sunt nebună după tine, după pixurile tale
mov şi după feţele zâmbitoare! Îmi pare rău pentru autorii care nu
lucrează cu tine. Eşti cea mai bună!
Tuturor celor de la HarperTeen, pentru că au fost atât de geniali şi
pentru că au muncit atât de mult. Sunteţi locul pe care mi-am dorit
să-l numesc „acasă” şi nu-mi vine să cred cât de buni sunteţi cu
mine! Vă mulţumesc mult!
Lui Kathleen, care se ocupă de toate drepturile de autor din
străinătate. Mulţumesc pentru că ne-ai dus pe mine şi pe cărţile mele
în toată lumea! Încă îmi vine greu să cred aşa ceva.
Samanthei Clark, pentru că administrează pagina fanilor Kiera
Cass pe Facebook fără să i se ceară asta sau să se plângă de tot ce mai
are de făcut. E foarte, foarte frumos din partea ta! Îţi mulţumesc!
Tuturor celor care se ocupă de conturile Selecţiei de pe Twitter,
Tumblr sau Facebook. De cele mai multe ori, nu pot să citesc în
limba în care postaţi şi asta mi se pare absurd! Vă mulţumesc pentru
că sunteţi atât de harnici şi de creativi şi pentru că vorbiţi cu mine.
Serios, sunteţi cei mai buni!
Georgiei Whitaker, pentru că a făcut un videoclip atât de
impresionant şi pentru că şi-a câştigat un loc în carte. Îţi mulţumesc
pentru că m-ai lăsat să-ţi folosesc numele!
Pe cine uit? Sunt sigură că pe foarte mulţi…
Bisericii Northstar (la care jur că am început să merg de ani de
zile, după apariţia Selecţiei) îi mulţumesc pentru că a fost o casă
familiei Cass şi pentru încurajările constante.
Celor de la FTW… Nici măcar nu ştiu ce să spun. Sunteţi
incredibili şi vă iubesc.
Celor de la The Fray, One Direction, Jack’s Mannequin, Paramore,
Elbow şi multor altor muzicieni le mulţumesc pentru că m-au
inspirat de-a lungul anilor. M-aţi ajutat să scriu aceste poveşti.
Slavă cerului că există Coke Zero şi Wheat Thins, cu conţinut
redus de grăsimi. Şi Milk Duds, uneori. Au fost foarte importante
pentru supravieţuirea mea de-a lungul anilor, aşadar vă mulţumesc.
810
 În sfârşit şi, cel mai important, îi mulţumesc lui Dumnezeu. În
urmă cu câţiva ani, scrisul m-a salvat de o perioadă foarte întunecată
din viaţa mea. Nu mă gândeam deloc la asta, dar a devenit sprijinul
meu. Cred că harul a adus scrisul în viaţa mea şi, chiar şi în cele mai
stresante zile, munca mea mă face fericită. Mă simt binecuvântată de
o mie de ori şi, chiar dacă trăiesc din scris, încă nu pot să-mi exprim
recunoştinţa în cuvinte. Mulţumesc.

811
812
 KIERA CASS

ALEGEREA
Volumul 4

MOSTENITOAREA

Traducere din limba engleză de

ANDRA ELENA AGAFIŢEI

CORINT BOOKS, 2018

813
 Pentru Jim şi Jennie Cass.
Dintr-o mulţime de motive,
dar mai ales pentru că i-aţi dat viaţă lui Callaway.

814
 Capitolul 1

Nu puteam să-mi ţin respiraţia şapte minute. Nu puteam să mi-o ţin

nici măcar unul singur. O dată, am încercat să alerg un kilometru şi
jumătate în şapte minute, după ce am auzit că unii sportivi pot să o
facă în patru, dar am eşuat spectaculos când un junghi în coaste m-a
oprit la jumătatea drumului.
Totuşi, am reuşit să fac ceva în şapte minute, un lucru pe care
majoritatea îl consideră destul de impresionant: am devenit regină.
M-am născut cu şapte minutele înaintea fratelui meu Ahren, aşa că
tronul care ar fi trebuit să fie al lui îmi aparţinea. Dacă m-aş fi născut
mai devreme cu o generaţie, nu ar fi contat. Ahren era bărbatul, deci
Ahren ar fi fost moştenitorul.
Dar, vai, mama şi tata n-au suportat să vadă cum primului lor născut
îi este răpit titlul de o pereche nefericită, dar destul de drăguţă de
sâni. Aşa că au schimbat legea şi oamenii s-au bucurat, iar eu am fost
instruită, în fiecare zi, să devin următoarea conducătoare din Illéa.
Ceea ce nu înţelegeau ei era că încercările lor de a mă face să duc o
viaţă frumoasă mi se păreau mai degrabă nedrepte.
Am încercat să nu mă plâng. La urma urmei, ştiam cât sunt de
norocoasă. Dar erau zile sau, uneori, luni în care mi se părea că sunt
supusă la prea multe – de fapt, erau prea multe pentru oricine.
Am răsfoit ziarul şi am citit că avusese loc o altă revoltă, de data asta
în Zuni. În urmă cu douăzeci de ani, prima lege dată de tatăl meu în
calitate de rege a fost să desfiinţeze castele şi, de-a lungul vieţii mele,
fostul sistem a fost treptat eliminat. Încă mi se părea cu totul bizar că,
odată, oamenii trăiseră cu „etichetele” astea limitative, dar arbitrare.
Mama era din Cinci; tata era din Unu. Nu avea niciun sens, de vreme
ce diviziunile nu erau marcate vizibil. Cum trebuia să-mi dau seama
dacă merg lângă cineva din Şase sau din Trei? Şi de ce conta asta?
Când tata decretase pentru prima dată că nu mai există caste,
oamenii din toată ţara fuseseră încântaţi. Tata se aşteptase ca

815
schimbările pe care le făcea în Illéa să fie bine statornicite în decursul
unei generaţii, ceea ce însemna că, în orice moment, totul ar fi trebuit
să meargă ca la carte.
Asta nu se întâmpla – şi noua revoltă era doar cea mai recentă
dintr-o serie de tulburări.
— Cafea, Alteţa Voastră, a spus Neena şi a lăsat băutura pe masa
mea.
— Mulţumesc. Poţi să iei farfuriile.
Am citit în grabă articolul. De data asta, un restaurant fusese ars
până la temelii pentru că proprietarul refuza să promoveze un
chelner în poziţia de bucătar-şef. Chelnerul susţinea că îi fusese
promisă o promovare, dar că proprietarul nu se ţinuse de cuvânt, şi
că era sigur că motivul este trecutul familiei sale.
Uitându-mă la rămăşiţele arse ale clădirii, sincer nu ştiam de partea
cui eram. Proprietarul avea dreptul să promoveze sau să concedieze
pe oricine dorea, iar chelnerul avea dreptul să nu fie judecat din
punctul de vedere al unui lucru care, teoretic vorbind, nu mai exista.
Am împins deoparte ziarul şi mi-am luat cafeaua. Tata avea să fie
supărat. Eram sigură că deja analiza situaţia de nenumărate ori,
încercând să-şi dea seama cum să o îndrepte. Problema era că, deşi
puteam să rezolvăm o chestiune, nu puteam pune capăt tuturor
cazurilor de discriminare de după desfiinţarea castelor. Erau prea
greu de urmărit şi se întâmplau prea des.
Mi-am lăsat jos cafeaua şi m-am îndreptat spre dressin-gul meu. Era
timpul să-mi încep ziua.
— Neena! am strigat eu. Ştii unde este rochia de culoarea prunei?
Cea cu eşarfă?
A mijit ochii, gânditoare, când a venit să mă ajute.
În marea schemă a lucrurilor, Neena era nouă la palat. Lucra cu mine
numai de şase luni, după ce ultima mea servitoare fusese bolnavă
două săptămâni. Neena era foarte receptivă la nevoile mele şi o
prezenţă mult mai agreabilă, aşa că am păstrat-o. În plus, o admiram
pentru gusturile ei în ceea ce priveşte moda.
816
Neena s-a holbat în spaţiul imens.
— Poate că ar trebui să reorganizăm totul.
— Poţi s-o faci tu, dacă ai timp. Nu mă interesează proiectul ăsta.
— Nu când pot să vă caut eu hainele, m-a necăjit ea.
— Exact!
Nu s-a supărat din cauza glumei mele şi a râs cât a căutat rapid
printre rochii şi perechile de pantaloni.
— Îmi place cum îţi stă părul astăzi, am comentat eu.
— Mulţumesc.
Toate servitoarele purtau bonete, dar Neena era creativă cu coafurile
ei. Uneori, câteva bucle negre dese îi încadrau faţa, iar alteori îşi
răsucea şuviţele strâns la spate. Acum, nişte codiţe împletite îi
înconjurau capul, iar restul părului şi-l ţinea sub bonetă. Chiar îmi
plăcea că găsea metode să-şi poarte diferit uniforma, să şi-o
personalizeze în fiecare zi.
— A! Este aici, în spate.
Neena a scos rochia lungă până la genunchi, întinzând-o peste pielea
închisă la culoare a braţului său.
— Perfect! Şi ştii unde este blazerul meu gri? Cel cu mâneci trei
sferturi?
Ea s-a uitat lung la mine, fără nicio expresie.
— Cu siguranţă am să rearanjez toate hainele.
Am chicotit.
— Caută tu; eu o să mă îmbrac.
Mi-am pus rochia şi m-am pieptănat, pregătindu-mă pentru încă o zi
ca viitoarea imagine a monarhiei. Ţinuta mea era destul de feminină
încât să par blândă, dar suficient de sobră încât să fiu luată în serios.
Era o alegere dificilă, dar mă confruntam cu asta zilnic.
Privindu-mă în oglindă, am vorbit cu reflexia mea.
— Tu eşti Eadlyn Schreave. Tu eşti următoarea persoană care o să
conducă ţara asta şi ai să fii prima fată care o să o facă pe cont
propriu. Nimeni, am spus eu, nu e mai puternic decât tine!

817
Tata era deja în biroul său, încruntat din cauza ştirilor. În afară de
ochi, nu prea semănăm cu el. Şi nici cu mama, la drept vorbind.
Cu părul negru, faţa ovală şi un bronz uşor care se menţinea tot anul,
semănăm cu bunica mai mult decât cu oricine altcineva. Un tablou
de-al ei din ziua încoronării sale era agăţat pe holul de la al treilea
etaj şi, când eram mai mică, îl studiam în încercarea de-a ghici cum
am să arăt când aveam să mai cresc. Vârsta la care i se făcuse
portretul era acum apropiată de a mea şi, cu toate că nu eram
identice, uneori simţeam că sunt umbra ei.
Am traversat încăperea şi l-am sărutat pe tata pe obraz.
— ’Neaţa!
— ’Neaţa! Ai citit ziarele? a întrebat el.
— Da. Măcar nu a murit nimeni de data asta.
— Slavă Cerului!
Situaţiile în care oamenii erau lăsaţi morţi pe stradă sau dispăreau
erau cele mai rele. Era groaznic să citeşti numele tinerilor care
fuseseră bătuţi doar pentru că se mutaseră cu familiile într-un cartier
mai frumos sau ale femeilor care erau atacate pentru că încercau să
obţină o slujbă pe care, în trecut, nu ar fi avut cum s-o primească.
Uneori, motivul şi persoana din spatele crimelor erau găsite imediat,
dar, de cele mai multe ori, ne confruntam cu multe denunţuri şi cu
niciun răspuns concret. Mi se părea obositor să urmăresc tot acest
proces şi ştiam că pentru tata era mai rău.
— Nu înţeleg, a spus, după care şi-a scos ochelarii şi s-a frecat la
ochi. Nu şi-au mai dorit să existe caste. Noi nu ne-am grăbit şi le-am
eliminat treptat, pentru ca toată lumea să poată să se adapteze. Iar
acum, dau foc la clădiri.
— Există vreo cale de a gestiona problema? Putem să înfiinţăm un
consiliu care să se ocupe de nemulţumiri?
M-am uitat din nou la fotografie. În colţ, tânărul fiu al proprietarului
restaurantului plângea pentru că pierduse tot. În sufletul meu, ştiam
că plângerile aveau să fie depuse mai repede decât puteau să fie
rezolvate, dar mai ştiam şi că tata nu suporta să nu facă nimic.
818
Tata s-a uitat la mine.
— Asta ai face tu?
Eu am zâmbit.
— Nu, l-aş întreba pe tata ce ar face el.
Tata a oftat.
— Nu vei avea mereu opţiunea asta, Eadlyn. Trebuie să fii puternică,
hotărâtă. Cum ai rezolva incidentul ăsta?
M-am gândit.
— Nu cred că putem. Nu avem cum să dovedim că vechile caste sunt
motivul pentru care chelnerului i s-a refuzat promovarea. Singurul
lucru pe care putem să-l facem este să iniţiem o investigaţie ca să
aflăm cine a declanşat incendiul. Astăzi, familia aceea şi-a pierdut
mijloacele de a-şi câştiga existenţa şi cineva trebuie să fie tras la
răspundere. Incendierea nu e modalitatea de a face dreptate.
El a clătinat din cap spre ziar.
— Cred că ai dreptate. Aş vrea să pot să-i ajut. Dar, mai mult decât
atât, trebuie să ne dăm seama cum să împiedicăm ca incidentul să se
repete. Lucrurile au devenit de nestăpânit, Eadlyn, şi situaţia e
înspăimântătoare.
Tata a aruncat ziarul în coşul de gunoi, apoi s-a ridicat şi s-a
îndreptat spre fereastră. După felul în care stătea, îmi dădeam seama
că este stresat. Uneori, rolul său îi aducea atât de multă bucurie, ca
atunci când vizita şcolile pentru care muncise neobosit ca să le
îmbunătăţească sau când vedea cum comunităţile prosperă în era
lipsită de războaie pe care o inaugurase. Dar momentele acelea erau
din ce în ce mai rare. În majoritatea zilelor, starea ţării îl neliniştea şi
trebuia să zâmbească fals când veneau reporterii, în speranţa că,
într-un fel, le va transmite celorlalţi calmul său. Mama îl ajuta şi ea,
dar, până la urmă, soarta ţării cădea doar pe umerii lui. Într-o zi,
avea să cadă pe ai mei.
Chiar dacă inutil, îmi făceam griji că am să încărunţesc prea
devreme.

819
— Eadlyn, notează ceva pentru mine. Adu-mi aminte să-i scriu
guvernatorului Harper, din Zuni. Oh, şi menţionează să-i scriu lui
Joshua Harper, nu tatălui său. Tot uit că el a participat la ultimele
alegeri.
I-am notat instrucţiunile cu scrisul meu de mână elegant,
gândindu-mă cât de mulţumit o să fie tata când o să le vadă mai
târziu. Obişnuia să mă certe când venea vorba despre caligrafia mea.
Zâmbeam în sinea mea când m-am uitat din nou la el, dar am
devenit imediat serioasă când l-am văzut frecându-şi fruntea,
încercând cu disperare să găsească o soluţie pentru problemele
astea.
— Tată?
El s-a întors şi şi-a îndreptat umerii din instinct, de parcă până şi în
faţa mea trebuia să pară puternic.
— De ce crezi că se întâmplă asta? l-am întrebat eu. Lucrurile n-au
fost mereu aşa.
A ridicat din sprâncene.
— Cu siguranţă n-au fost, a răspuns, aproape ca pentru sine. La
început, toată lumea părea mulţumită. De fiecare dată când am
desfiinţat o nouă castă, oamenii au dat petreceri. Situaţia s-a agravat
doar în ultimii ani, de când s-a renunţat oficial la etichete. Tata s-a
uitat din nou pe fereastră şi a continuat: Singurul lucru la care pot să
mă gândesc este că oamenii care au crescut în perioada castelor sunt
conştienţi că lucrurile sunt mult mai bune acum. Le este mai uşor
decât înainte să se căsătorească sau să-şi găsească un loc de muncă.
Finanţele unei familii nu sunt acoperite de o singură profesie. Când
vine vorba de educaţie, au mai multe opţiuni. Dar cei care cresc fără
caste şi încă se opun… Presupun că nu ştiu ce altceva să facă. Tata
s-a uitat la mine şi a ridicat din umeri. Am nevoie de timp, a
murmurat el. Am nevoie de-o cale prin care să opresc lucrurile, să le
îndrept şi apoi să continui de-acolo.
I-am observat cuta adâncă de pe frunte.
— Tată, nu cred că se poate.
820
El a chicotit.
— Am mai făcut-o şi înainte. Mi-aduc aminte…
Expresia ochilor i s-a schimbat. M-a privit o clipă, părând să-mi
adreseze o întrebare fără cuvinte.
— Tată?
— Da?
— Te simţi bine?
El a clipit de câteva ori.
— Da, dragă, destul de bine. Ce-ar fi să te duci să lucrezi la
reducerile alea bugetare? Putem să discutăm despre ideile tale
după-amiază. Trebuie să stau de vorbă cu mama ta.
— Bine.
Nu înţelegeam cu uşurinţă matematica, aşa că trebuia să muncesc de
două ori mai mult pentru toate propunerile privind reducerile de
buget sau planurile financiare. Dar refuzam categoric ca unul dintre
consilierii tatei să calculeze în urma mea, ca să-mi îndrepte greşelile.
Chiar dacă trebuia să stau trează toată noaptea, mă asiguram
întotdeauna că rezultatele mele sunt corecte.
Desigur, Ahren avea un talent înnăscut pentru matematică, dar el nu
era niciodată obligat să asiste la şedinţe despre bugete, destinaţiile
anumitor terenuri sau serviciile medicale. Scăpa datorită acelor şapte
minute idioate.
Tata m-a bătut uşor pe umăr înainte să iasă grăbit din cameră. Mi-a
luat mai mult decât de obicei să mă concentrez la cifre. Expresia de
pe faţa lui şi certitudinea că avea legătură cu mine mă îngrijorau.

821
 Capitolul 2

După ce am lucrat câteva ore la raportul de buget, am hotărât că am

nevoie de o pauză şi m-am retras în camera mea, pentru ca Neena
să-mi maseze mâinile. Mă bucuram de micile extravaganţe ale zilei.
De rochiile croite exact pe măsura mea, de deserturile exotice aduse
cu avionul doar pentru că era joi şi de o ofertă infinită de lucruri
frumoase – toate erau nişte avantaje şi, cu siguranţă, principalele
motive pentru care-mi plăcea „slujba” mea.
Din camera mea, se vedea grădina. Odată cu trecerea orelor, lumina
căpăta o nuanţă caldă, aurie, care făcea zidurile înalte să lucească.
M-am concentrat asupra căldurii şi a degetelor dibace ale Neenei.
— Oricum, a avut o expresie ciudată. De parcă n-ar fi fost prezent
preţ de un minut.
Încercam să-i explic plecarea stranie a tatălui meu de dimineaţă, dar
îmi era greu să înţeleg. Nici măcar nu ştiam dacă o găsise sau nu pe
mama, de vreme ce nu se mai întorsese în birou.
— Credeţi că e bolnav? Pare obosit în ultimul timp, a remarcat
Neena, în timp ce îmi făcea un masaj grozav.
— Chiar pare? am întrebat, gândindu-mă că tata nu părea tocmai
obosit. Probabil că e doar stresat. Cum să nu fie, cu toate deciziile pe
care trebuie să le ia?
— Şi, într-o zi, o să fiţi în locul lui, a comentat ea, cu un amestec de
adevărată îngrijorare şi amuzament în glas.
— Ceea ce înseamnă că numărul masajelor o să se dubleze.
— Nu ştiu, a replicat ea. Cred că, peste câţiva ani, mi-ar plăcea să
încerc ceva nou.
Eu m-am strâmbat.
— Ce altceva ai putea să faci? Nu sunt multe slujbe mai bune decât
cea de la palat.
S-a auzit o bătaie în uşă, iar ea nu a mai avut ocazia să-mi răspundă
la întrebare.

822
M-am ridicat, mi-am luat din nou blazerul ca să arăt prezentabil şi
i-am făcut semn din cap Neenei să le deschidă oaspeţilor.
Mama a apărut de după uşă, zâmbind, iar tata a urmat-o cu un aer
mulţumit. Nu puteam să nu observ că aşa se întâmpla întotdeauna.
La evenimentele oficiale sau la cinele importante, mama era lângă
tata sau imediat în spatele lui. Dar când erau doar soţ şi soţie – nu
rege şi regină –, el o urma întotdeauna.
— Bună, mamă.
M-am dus să o îmbrăţişez.
Mama mi-a aranjat părul în spatele urechii şi mi-a zâmbit.
— Îmi place ţinuta asta.
M-am retras mândră şi mi-am netezit rochia cu palmele.
— Brăţările chiar o scot în evidenţă, nu crezi?
Ea a chicotit.
— Ai acordat o atenţie deosebită detaliilor.
Din când în când, mama mă lăsa să-i aleg bijuteriile sau pantofii, dar
asta se întâmpla rar. Mamei nu i se părea atât de distractiv pe cât mi
se părea mie şi nu se baza pe podoabe ca să fie frumoasă. În cazul ei,
chiar nu era nevoie. Îmi plăcea stilul ei clasic.
Mama s-a întors şi a atins-o pe Neena pe umăr.
— Poţi să te retragi, i-a spus încet.
Neena a făcut imediat o reverenţă şi ne-a lăsat singuri.
— S-a întâmplat ceva? am întrebat eu.
— Nu, scumpo. Pur şi simplu, vrem să stăm de vorbă singuri, a
răspuns tata, apoi a întins o mână şi ne-a condus la masă. Vrem să-ţi
vorbim despre o oportunitate.
— Oportunitate? Plecăm undeva?
Îmi plăceau grozav călătoriile.
— Te rog, spune-mi că, în sfârşit, o să mergem într-o excursie la
plajă. Am putea să fim doar noi şase?
— Nu chiar. Nu vom pleca nicăieri, ci vom avea musafiri, mi-a
explicat mama.
— O! Companie! Cine vine?
823
Ei s-au privit, apoi mama a continuat să vorbească.
— Ştii că lucrurile sunt periculoase acum. Oamenii sunt neliniştiţi şi
nefericiţi, iar noi nu ne dăm seama cum să reducem tensiunea.
Am oftat.
— Ştiu.
— Căutăm o modalitate de a le ridica moralul, a adăugat tata.
Mi-am recăpătat buna dispoziţie. De obicei, ridicarea moralului
implica o sărbătorire. Şi eu aveam mereu chef de petreceri.
— La ce v-aţi gândit?
Am conceput imediat în minte un nou model de rochie, dar am
renunţat la el aproape la fel de repede. Nu la asta trebuia să fiu
atentă acum.
— Ei bine, a început tata, publicul răspunde cel mai bine la
evenimentele fericite din familia noastră. Când mama ta şi cu mine
ne-am căsătorit, ţara a avut una dintre cele mai bune perioade ale ei.
Şi ţi-aduci aminte cum au dat oamenii petreceri în stradă când au
aflat de naşterea lui Osten?
Am zâmbit. Aveam opt ani când s-a născut Osten şi nu uitasem cum
se entuziasmaseră cu toţii la aflarea veştii. Din dormitorul meu, am
auzit muzica până în zori.
— A fost minunat.
— A fost. Iar acum, privirea tuturor e îndreptată spre tine. Nu peste
mult timp ai să fii regină. Tata a făcut o pauză, apoi: Ne-am gândit că
poate ai fi dispusă să faci ceva public, ceva care să suscite interesul
oamenilor, dar să fie şi foarte profitabil pentru tine.
Eu am mijit ochii, neştiind încotro se-ndreaptă discuţia.
— Ascult.
Mama şi-a dres vocea.
— Ştii că, în trecut, prinţesele erau măritate cu prinţi din alte ţări,
pentru consolidarea relaţiilor internaţionale.
— Te-am auzit folosind timpul trecut, corect?
Mama a râs, dar eu nu mă amuzam.
— Da, a încuviinţat ea.
824
— Bun. Pentru că prinţul Nathaniel seamănă cu un zombi, prinţul
Hector dansează ca un zombi, iar dacă prinţul Federaţiei Germane
nu se obişnuieşte cu igiena personală până la petrecerea de Crăciun,
nu ar trebui invitat.
Frustrată, mama şi-a masat tâmplele.
— Eadlyn, mereu ai fost atât de pretenţioasă!
Tata a ridicat din umeri.
— Poate că nu e un lucru rău, a comentat el, iar mama i-a aruncat o
privire urâtă.
Eu m-am încruntat.
— Despre ce tot vorbiţi?
— Ştii cum ne-am întâlnit mama ta şi cu mine, a început tata.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Toată lumea ştie. Practic, voi doi sunteţi desprinşi dintr-un basm.
La aceste cuvinte, privirile li s-au îmblânzit şi zâmbetele le-au
inundat chipurile. Trupurile au părut să li se încline uşor unul către
celălalt şi tata şi-a muşcat buza când s-a uitat la mama.
— Scuzaţi-mă. Primul născut e în cameră, puteţi să vă abţineţi?
Mama a roşit, iar tata şi-a dres vocea şi a continuat.
— Pentru noi, Alegerea a fost un adevărat succes. Şi, cu toate că
părinţii mei au avut probleme, a funcţionat şi pentru ei. Aşa că… noi
speram…
A ezitat şi mi-a întâlnit privirea.
A durat ceva până să înţeleg ce vor să spună. Ştiam ce este Alegerea,
dar niciodată, nici măcar o dată, nu fusese sugerată ca opţiune
pentru oricare dintre noi, mai ales pentru mine.
— Nu!
Mama şi-a ridicat mâinile, în semn de avertisment.
— Ascultă numai…
— O Alegere? am izbucnit eu. E o nebunie!
— Eadlyn, nu eşti raţională!
M-am uitat urât la ea.

825
— Mi-aţi promis… mi-aţi promis… că nu o să mă obligaţi niciodată să
mă căsătoresc pentru o alianţă. Cu ce e mai bună Alegerea?
— Ascultă-ne până la capăt! mi-a cerut ea.
— Nu! am strigat. N-am s-o fac!
— Calmează-te, scumpo!
— Nu-mi vorbi aşa! Nu sunt un copil!
Mama a oftat.
— Cu siguranţă te comporţi ca unul.
— Îmi distrugeţi viaţa!
Mi-am trecut degetele prin păr şi am inspirat adânc de câteva ori, în
speranţa că o să mă ajute să gândesc. Asta nu putea să se întâmple.
Nu mie.
— Este o ocazie importantă, a insistat tata.
— Încercaţi să mă legaţi de un străin!
— Ţi-am spus că o să se încăpăţâneze, i-a şoptit mama tatei.
— Mă întreb cu cine seamănă, i-a răspuns el cu un zâmbet.
— Nu vorbiţi despre mine ca şi cum n-aş fi în cameră!
— Îmi pare rău, a spus tata. Vrem doar să te gândeşti la asta.
— Dar Ahren? Nu poate să o facă el?
— Nu Ahren o să fie viitorul rege. În plus, el o are pe Camille.
Prinţesa Camille era moştenitoarea tronului Franţei şi, în urmă cu
câţiva ani, reuşise să-l cucerească pe Ahren.
— Atunci, obligă-i pe ei să se căsătorească! am insistat eu.
— Camille va fi regină când îi va veni timpul, şi ea, ca şi tine, va
trebui să-şi ceară partenerul de soţ. Dacă ar fi fost alegerea lui Ahren,
ne-am fi gândit la asta; dar nu este.
— Şi Kaden? Nu puteţi să-l obligaţi pe el?
Mama a râs, fără să se amuze.
— Are paisprezece ani! Nu avem mult timp la dispoziţie. Oamenii
au nevoie de ceva care să-i încânte acum. M-a privit cu ochi mijiţi. Şi,
sincer, nu e vremea să-ţi cauţi pe cineva care să domnească alături de
tine?
Tata a dat aprobator din cap.
826
— Este adevărat. Nu e un rol pe care să ţi-l asumi singură.
— Dar nu vreau să mă mărit, am insistat eu. Vă rog să nu mă obligaţi
să o fac. Am doar optsprezece ani.
— Exact vârsta la care m-am căsătorit cu tatăl tău, a replicat mama.
— Nu sunt pregătită, am stăruit eu. Nu vreau un soţ. Vă rog, nu-mi
faceţi asta!
Mama s-a întins peste masă şi şi-a aşezat mâna peste a mea.
— Nimeni nu ţi-ar face nimic. Tu ai face ceva pentru poporul tău.
I-ai oferi un dar.
— Adică să zâmbesc prefăcut, când mai degrabă aş vrea să plâng?
Ea s-a încruntat uşor.
— Asta a făcut mereu parte din îndatoririle noastre.
M-am holbat la mama, cerându-i în tăcere un răspuns mai bun.
— Eadlyn, de ce nu te gândeşti o vreme la propunerea noastră? a
spus tata calm. Ştiu că îţi cerem un lucru important.
— Asta înseamnă că am de ales?
Tata a inspirat adânc şi s-a gândit la vorbele mele.
— Ei bine, scumpo, de fapt vei avea treizeci şi cinci de alegeri.
Eu am sărit din scaun şi le-am arătat uşa.
— Plecaţi! le-am cerut. Plecaţi!
Ei au părăsit camera fără să mai spună ceva.
Nu ştiau cine sunt, pentru ce mă pregătiseră? Eram Eadlyn Schreave.
Nimeni nu era mai puternic decât mine.
Aşadar, dacă părinţii mei credeau că aveam de gând să cedez fără să
lupt, se înşelau amarnic.

827
 Capitolul 3

Am hotărât să iau cina în camera mea. Nu aveam chef să-mi văd

familia acum. Eram furioasă pe toţi. Pe părinţii mei pentru că erau
fericiţi, pe Ahren pentru că nu se grăbise acum optsprezece ani şi pe
Kaden şi Osten pentru că erau atât de tineri.
Neena m-a ocolit şi mi-a umplut ceaşca în timp ce-mi vorbea.
— Credeţi că o să acceptaţi asta? m-a întrebat ea.
— Încă mă gândesc la o cale de scăpare.
— Dacă aţi spune că sunteţi deja îndrăgostită de cineva?
Eu am scuturat din cap şi mi-am împuns mâncarea cu furculiţa.
— I-am insultat pe trei dintre posibilii mei candidaţi chiar în faţa lor.
Neena a aşezat o farfurioară cu bomboane de ciocolată în mijlocul
mesei, presupunând corect că, probabil, mi le doream mai mult
decât somonul garnisit cu caviar.
— Atunci, poate de un paznic? Servitoarelor li se întâmplă destul de
des, a sugerat ea cu un chicotit.
Eu am râs batjocoritor.
— E bine pentru ele, dar eu nu sunt chiar atât de disperată.
Râsul ei s-a stins.
Mi-am dat imediat seama că o jignisem, dar ăsta era adevărul. Nu
puteam să mă mulţumesc cu o persoană în vârstă, cu atât mai puţin
cu un paznic. Până şi să mă gândesc la aşa ceva era o pierdere de
timp. Trebuia să ies din situaţia asta.
— N-am vrut să sune aşa, Neena. Doar că oamenii se aşteaptă la
anumite lucruri de la mine.
— Desigur.
— Am terminat. Poţi să te dud la culcare; am să las căruciorul pe hol.
A încuviinţat din cap şi a plecat fără să mai spună un cuvânt.
Am gustat din bomboanele de ciocolată înainte să renunţ să mai
mănânc ceva şi m-am strecurat în cămaşa de noapte. Nu puteam să
mă înţeleg cu mama şi cu tata acum, iar Neena nu pricepea. Trebuia

828
să stau de vorbă cu singura persoană care ar fi putut să mă înţeleagă,
cu persoana care, uneori, părea că este jumătatea mea. Aveam
nevoie de Ahren.

— Eşti ocupat? am întrebat, deschizând încet uşa de la camera lui.

Ahren stătea la biroul său şi scria. Părul blond îi era răvăşit ca după
o zi plină, dar ochii nu-i erau nici pe departe obosiţi, şi semăna atât
de mult cu tata – în pozele în care era mai tânăr –, încât părea ciudat.
Era încă în hainele de la cină, dar îşi scosese sacoul şi cravata,
pregătindu-se pentru seară.
— Ciocăneşte, pentru numele lui Dumnezeu!
— Ştiu, ştiu, dar este o urgenţă.
— Atunci, ia-ţi un paznic, s-a răstit el şi s-a întors la hârtiile lui.
— Deja mi s-a sugerat asta, am mormăit ca pentru mine. Vorbesc
serios, Ahren; am nevoie de ajutorul tău.
Ahren s-a uitat la mine peste umăr şi mi-am dat seama că avea de
gând să cedeze. A împins nonşalant cu piciorul scaunul de lângă el.
— Vino în biroul meu.
Eu am luat loc şi am oftat.
— Ce scrii?
A pus repede un teanc de hârtii peste cele cu care fusese ocupat.
— O scrisoare pentru Camille.
— Doar ştii că ai putea să-i dai pur şi simplu un telefon.
El a rânjit.
— O, am s-o sun. Dar am să-i trimit şi asta.
— N-are niciun sens. Despre ce-ai putea să-i vorbeşti, de e nevoie şi
de un telefon, şi de o scrisoare?
El şi-a înclinat capul.
— Dacă vrei să ştii, au scopuri diferite. O sun ca să văd ce s-a mai
întâmplat şi ce-a făcut peste zi. Scrisorile sunt pentru lucrurile pe
care nu pot să le spun mereu cu voce tare.
— O, zău?

829
M-am aplecat şi m-am întins după hârtie. Dar înainte să mă apropii
de ea, Ahren m-a apucat de încheietura mâinii.
— Am să te omor, mi-a promis el.
— Bun, i-am răspuns eu. Atunci, poţi să fii tu moştenitorul, să
participi la o Alegere şi să-ţi iei la revedere de la preţioasa ta Camille.
El s-a încruntat.
— Poftim?
M-am prăbuşit din nou pe scaun.
— Mama şi tata trebuie să ridice moralul tuturor. Au hotărât, de
dragul ţării noastre, Illéa – am spus eu cu un fals patriotism – că
trebuie să organizez o Alegere.
Mă aşteptam să fie teribil de îngrozit. Poate să mă bată înţelegător pe
umăr. Însă Ahren şi-a lăsat capul pe spate şi a râs.
— Ahren!
A continuat să râdă zgomotos, înclinându-se în faţă şi lovindu-se
peste genunchi.
— Ai să-ţi şifonezi costumul, l-am avertizat eu, dar asta l-a făcut să
râdă şi mai tare. Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-te! Ce-ar
trebui să fac?
— De unde să ştiu? Nu pot să cred că ei sunt convinşi că o să
funcţioneze, a adăugat, încă zâmbind.
— Ce vrei să spui cu asta?
A ridicat din umeri.
— Nu ştiu. Presupun că m-am gândit că, dacă te-ai mărita vreodată,
ai face-o mult mai târziu. Cred că toată lumea a presupus asta.
— Şi asta ce înseamnă?
În cele din urmă, am simţit atingerea caldă pe care o aşteptasem
când m-a luat de mână.
— Haide, Eady! Mereu ai fost independentă. E regina din tine. Îţi
place să te afli la conducere, să acţionezi de capul tău. Nu credeam că
ai să-ţi alegi un partener înainte să apuci să conduci o vreme.
— Nu e ca şi când am avut de ales, am mormăit şi mi-am înclinat
capul spre podea, dar continuând să mă uit la fratele meu.
830
El s-a bosumflat uşor.
— Biata prinţesă! Nu vrei să conduci lumea?
Eu i-am îndepărtat mâna.
— Şapte minute. Tu ar fi trebuit să fii moştenitorul. Aş prefera să
stau singură şi să mâzgălesc, în loc să întocmesc toate documentele
alea idioate. Şi prostia asta cu Alegerea! Nu vezi cât este de
îngrozitoare?
— Chiar şi aşa, cum de-ai ajuns în situaţia asta? Credeam că au
renunţat la aşa ceva.
Mi-am dat din nou ochii peste cap.
— Nu are absolut nimic de-a face cu mine. Asta-i partea cea mai rea.
Tata se confruntă cu opoziţia publică, aşa că încearcă să distragă
atenţia oamenilor. Am scuturat din cap. Lucrurile sunt din ce în ce
mai grave, Ahren. Oamenii distrug case şi afaceri. Unii au murit.
Tata nu ştie sigur de ce se întâmplă toate astea, dar crede că de vină
sunt cei de vârsta noastră, generaţia care a crescut fără caste.
El s-a strâmbat.
— Nu are niciun sens. Cum ar putea să te supere faptul că ai crescut
fără restricţii?
Am tăcut şi m-am gândit. Cum puteam să-i explic o realitate pe care
doar puteam să o presupun?
— Ei bine, toată viaţa mi s-a spus că am să fiu regină. Pur şi simplu.
Fără să am de ales. Tu ai crescut ştiind că ai opţiuni. Puteai să intri în
armată, să devii ambasador, să faci multe alte lucruri. Dar dacă nu
asta se întâmpla cu adevărat? Dacă nu aveai toate oportunităţile pe
care credeai că o să le ai?
— Hm, a spus el când a înţeles. Aşadar, li se refuză anumite locuri
de muncă?
— Locuri de muncă, educaţie, bani. Am auzit că unii oameni refuză
să-şi căsătorească odraslele din cauza vechilor caste. Nimic nu se
întâmplă aşa cum a crezut tata că o să se întâmple şi situaţia e
aproape imposibil de controlat. Putem să obligăm oamenii să fie
corecţi?
831
— Şi asta încearcă tata să afle acum? a întrebat el, sceptic.
— Da, şi eu sunt trucul cu fum şi oglinzi care le distrage atenţia până
o să născocească un plan.
El a chicotit.
— Asta are mai mult sens decât să devii brusc romantică.
Mi-am înălţat capul.
— Las-o baltă, Ahren. Deci, nu mă interesează să mă căsătoresc. De
ce contează? Alte femei pot să rămână singure.
— Dar oamenii nu se aşteaptă ca alte femei să dea naştere unui
moştenitor.
L-am lovit din nou.
— Ajută-mă! Ce fac?
El s-a uitat în ochii mei, iar eu mi-am dat seama – la fel de uşor cum
puteam să-i citesc toate emoţiile – că a văzut că sunt speriată. Nu
iritată sau supărată. Nu furioasă sau scârbită.
Eram speriată.
Una era ca poporul să se aştepte să conduc, să ţin în mâinile mele
milioane de vieţi. Era o slujbă, o sarcină. Puteam să verific diverse
lucruri de pe liste, să deleg pe alţii. Dar asta era ceva mult mai
personal; încă o parte din viaţă care ar fi trebuit să-mi aparţină, dar
nu-mi aparţinea.
Zâmbetul jucăuş i-a dispărut şi şi-a tras scaunul mai aproape de al
meu.
— Dacă ei vor să le distragă atenţia oamenilor, ai putea să le sugerezi
alte… oportunităţi. O posibilă căsătorie nu este singura opţiune. Cu
alte cuvinte, dacă mama şi tata au ajuns la concluzia asta, înseamnă
că poate au epuizat toate celelalte opţiuni.
Mi-am cuprins capul în mâini. Nu voiam să-i spun că încercasem
să-l propun pe el ca alternativă sau că mă gândisem chiar la Kaden
ca la o soluţie acceptabilă. Simţeam că are dreptate, că Alegerea era
ultima lor speranţă.
— Uite cum stau lucrurile, Eady. Ai să fii prima fată care o să
domnească de drept. Şi oamenii aşteaptă foarte multe de la tine.
832
— De parcă nu ştiu asta!
— Dar, a continuat el, asta-ţi oferă şi o mai mare putere de negociere.
Mi-am ridicat uşor capul.
— La ce te referi?
— Dacă ei chiar au nevoie să faci asta, atunci negociază.
Mi-am îndreptat spatele şi rotiţele minţii au început să mi se
învârtească, încercând să mă gândesc la ce-aş putea să cer. Era
posibil să existe o cale de-a scăpa rapid de asta, fără să se termine cu
o cerere în căsătorie.
Fără o cerere în căsătorie!
Dacă vorbeam destul de repede, probabil că l-aş fi putut convinge pe
tata să accepte, practic, orice, câtă vreme îşi organiza Alegerea.
— Să negociez! am şoptit.
— Exact!
M-am ridicat în picioare, l-am apucat pe Ahren de urechi şi l-am
sărutat pe frunte.
— Eşti eroul meu incontestabil!
El a zâmbit.
— Orice pentru tine, regina mea.
Am chicotit şi l-am împins.
— Mulţumesc, Ahren.
— Apucă-te de treabă!
Mi-a arătat uşa fluturând din mână, iar eu am bănuit că, de fapt, era
mai dornic să se-ntoarcă la scrisoarea lui decât să mă vadă născocind
un plan.
Am ieşit grăbită din încăpere şi m-am îndreptat spre camera mea, să
iau nişte hârtie. Trebuia să chibzuiesc.
Când am cotit, am intrat în cineva şi am căzut pe spate, pe covor.
— Au! m-am plâns eu şi m-am uitat în sus, ca să-l văd pe Kile
Woodwork, fiul doamnei Marlee.
Kile şi restul familiei Woodwork aveau camere la acelaşi etaj cu
familia noastră – o onoare deosebită. Sau o pacoste, în funcţie de ce
părere aveai despre familia Woodwork.
833
— Vrei să te dai la o parte? m-am răstit eu.
— Nu eu alergam, mi-a răspuns şi şi-a ridicat cărţile pe care le
scăpase. Ar trebui să te uiţi pe unde mergi.
— Un gentleman mi-ar oferi acum mâna, i-am adus eu aminte.
Lui Kile i-a căzut părul peste ochi când s-a uitat la mine. Cămaşa îi
era prea mare şi avea nevoie disperată de-o tunsoare şi de-un
bărbierit Nu ştiam pentru cine-mi era mai ruşine: pentru el, atât de
neîngrijit, sau pentru familia mea, fiindcă trebuia să fie văzută cu un
asemenea dezastru.
Ceea ce mă deranja în mod deosebit era că nu întotdeauna arăta atât
de neîngrijit, şi chiar nu trebuia să fie acum. Cât de greu i-ar fi fost să
se pieptene?
— Eadlyn, niciodată nu ai crezut că sunt un gentleman.
— E adevărat.
M-am ridicat fără niciun ajutor şi mi-am scuturat rochia.
În ultimele şase luni, fusesem scutită de compania plictisitoare a lui
Kile. Plecase la Fennley ca să se înscrie la un curs intensiv, iar din
ziua plecării sale mama lui plânsese întruna după el. Nu ştiam ce
studiază şi nici nu-mi păsa în mod deosebit. Dar acum se întorsese şi
prezenţa lui era un alt factor de stres de pe o listă din ce în ce mai
lungă.
— Şi, în primul rând, ce-ar face o domnişoară să alerge aşa?
— Probleme pe care mintea ta e prea îngustă ca să le înţeleagă.
El a râs.
— Corect pentru că sunt un imbecil. E un miracol că reuşesc să fac
singur baie.
Tocmai voiam să-i întreb dacă într-adevăr face baie, pentru că arăta
de parcă fugise de orice semăna cu un săpun.
— Sper că una dintre cărţile alea e un manual de bune maniere.
Chiar ai nevoie de o baie.
— Eadlyn, încă nu eşti regină. Las-o mai moale!
S-a îndepărtat, iar eu am rămas furioasă pe mine însămi pentru că nu
avusesem ultimul cuvânt.
834
M-am grăbit. Acum aveam probleme mai mari decât bunele maniere
ale lui Kile. Nu puteam să-mi pierd vremea certându-mă pentru
fleacuri sau să fiu distrasă de orice lucru care nu putea să pună capăt
Alegerii.

835
 Capitolul 4

— Vreau să fiu bine înţeleasă, am spus şi am luat loc în biroul tatei.

Nu-mi doresc să mă mărit.
El a dat aprobator din cap.
— Înţeleg că nu vrei să te căsătoreşti astăzi, dar dintotdeauna ai ştiut
că trebuie să o faci, Eadlyn. Eşti obligată să continui descendenţa
regală.
Uram când vorbea aşa despre viitorul meu, ca şi când sexul,
dragostea şi copiii nu erau lucruri frumoase, ci doar nişte datorii
îndeplinite pentru a asigura mersul ţării, ceea ce-i răpea viitorului
orice urmă de bucurie.
Dintre toate lucrurile din viaţa mea, nu acelea ar fi trebuit să fie
adevăratele plăceri, cele mai bune părţi?
Mi-am alungat grijile şi m-am concentrat asupra subiectului.
— Înţeleg. Şi sunt de acord că este important, am răspuns eu
diplomatic. Dar, când ai avut Alegerea ta, nu ţi-ai făcut niciodată
griji că niciuna dintre participante să rămână dacă nu le pasă de
mine sau de viaţa pe care vor fi nevoiţi să o ducă la palat.
— Sunt total de-acord cu asta, a spus el convingător.
Părea că atinsesem un punct sensibil.
— Excelent. Şi ştiu că s-ar putea să te opui ideii, dar dacă până la
final nu am să găsesc pe nimeni potrivit, atunci o să anulăm totul.
Fără prinţ, fără nuntă.
— Ah! a spus el, aplecându-se în faţă pe scaun şi îndreptând un
deget spre mine. Dacă am să fiu de acord, ai să-i respingi pe toţi din
prima zi. Nici măcar n-ai să încerci!
Am tăcut preţ de o clipă şi m-am gândit.
— Şi dacă ţi-aş garanta un termen? Să zicem că Alegerea o să se
desfăşoare timp de trei luni şi că măcar în timpul ăsta am să-mi
evaluez opţiunile. După aceea, dacă nu-mi găsesc o pereche
potrivită, toţi concurenţii sunt liberi să plece.

836
El şi-a trecut mâna peste gură şi s-a foit uşor în scaun înainte să mă
fixeze cu privirea.
— Eadlyn, ştii cât de importantă e Alegerea, nu?
— Desigur, i-am răspuns imediat, extrem de conştientă de
seriozitatea evenimentului.
Ştiam că o singură mişcare greşită mi-ar fi schimbat viaţa
iremediabil.
— Trebuie să faci asta şi s-o faci aşa cum se cuvine. De dragul
tuturor. Vieţile noastre, toate, sunt în serviciul poporului nostru.
M-am uitat în altă parte. Dacă aşa stăteau lucrurile, mi se părea că
mama, tata şi cu mine eram trinitatea de sacrificiu, în vreme ce toţi
ceilalţi făceau ce voiau.
— N-am să te dezamăgesc, i-am promis. Fă ceea ce trebuie să faci.
Fă-ţi planurile, găseşte o cale să linişteşti poporul, iar eu am să-ţi ofer
destul timp încât să aranjezi tot.
Gânditor, s-a uitat la tavan.
— Trei luni? Şi juri că ai să te străduieşti?
Am ridicat mâna.
— Îţi dau cuvântul meu. Ba chiar am să şi semnez ceva, dacă vrei,
dar nu pot să-ţi promit că am să mă îndrăgostesc.
— N-aş fi aşa de sigur, dacă aş fi în locul tău, a spus el cu înţeles.
Dar eu nu eram nici tatăl meu, nici mama mea. Indiferent de cât de
romantică i se părea lui situaţia, eu nu mă gândeam decât la cei
treizeci şi cinci de băieţi gălăgioşi, insuportabili şi urât mirositori
care aveau să-mi invadeze căminul. Nimic nu mi se părea
fermecător.
— S-a făcut!
M-am ridicat, aproape pregătită să dansez.
— Serios?
— Serios.
L-am luat de mână şi, cu o singură strângere, mi-am pecetluit
viitorul.
— Mulţumesc, tată.
837
Am plecat din cameră înainte să-mi vadă zâmbetul larg. Mă
gândisem deja cum să-i fac pe majoritatea băieţilor să plece de
bunăvoie. Puteam să fiu intimidantă când era cazul sau să găsesc
metode prin care să transform palatul într-un mediu extrem de
neprimitor. În plus, Osten, care era cel mai răutăcios dintre noi, era
arma mea secretă şi probabil că m-ar fi ajutat dacă l-aş fi rugat, fără
să insist prea mult.
Ideea că un băiat de rând se simţea destul de curajos încât să facă
faţă provocării de a deveni prinţ mi se părea de admirat. Însă nimeni
nu urma să mă „lege” înainte să fiu pregătită şi aveam de gând să
mă asigur că bieţii fraieri ştiau la ce se înhamă.

În studio era rece, dar, odată ce se aprindeau luminile, parcă eram

într-un cuptor. Cu ani în urmă, învăţasem să-mi aleg haine
vaporoase pentru Actualităţi, de aceea rochia din seara asta era fără
umeri. Ca de obicei, ţinuta mea era una clasică, dar nu una în care să
mor de cald.
— Este rochia perfectă, a comentat mama şi a tras de volănaşele de
pe mâneci. Arăţi minunat.
— Mulţumesc. Şi tu.
Ea a zâmbit cât a continuat să-mi aranjeze rochia.
— Mulţumesc, scumpo. Ştiu că te simţi un pic copleşită, dar cred că o
Alegere o să fie bună pentru toată lumea. Eşti mult timp singură şi e
ceva la care trebuia să ne gândim în cele din urmă, şi…
— Şi-i va face pe oameni fericiţi. Ştiu.
Am încercat să-mi ascund nefericirea din glas. Teoretic, depăşiserăm
etapa în care prinţesele erau vândute, dar… situaţia nu mi se părea
cu mult diferită. Nu înţelegea asta?
Ochii ei s-au mutat de la rochie la mine. Ceva din privirea ei îmi
spunea că îi pare rău.
— Ştiu că simţi că e un sacrificiu; şi este adevărat că atunci când
datoria este viaţa ta, sunt multe de făcut… nu pentru că vrei, ci
pentru că trebuie. A înghiţit nodul din gât. Dar aşa l-am cunoscut pe
838
tatăl tău şi mi-am găsit cei mai apropiaţi prieteni şi am învăţat că
sunt mai puternică decât aş fi crezut vreodată. Ştiu ce înţelegere ai
făcut cu tatăl tău, iar dacă Alegerea se termină fără să-ţi găseşti
partenerul potrivit, atunci aşa să fie. Dar, te rog, îngăduie-ţi să
încerci ceva. Ascute-ţi mintea, învaţă ceva. Şi încearcă să nu ne urăşti
pentru că te rugăm să faci asta.
— Nu vă urăsc.
— Dar te-ai gândit la asta când ţi-am făcut propunerea, a spus ea,
zâmbind. Nu-i aşa?
— Am optsprezece ani. E în firea lucrurilor să mă cert cu părinţii.
— Nu mă deranjează o ceartă straşnică, atâta vreme cât, la final, nu
uiţi cât de mult te iubesc.
M-am întins să o îmbrăţişez.
— Şi te iubesc. Să fii sigură de asta!
M-a ţinut o clipă şi apoi s-a retras, netezindu-mi rochia ca să se
asigure că nu e şifonată, înainte să plece să-l caute pe tata. Eu m-am
dus să-mi ocup locul lângă Ahren, care m-a tachinat ridicând din
sprâncene.
— Arăţi bine, surioară. Practic, pregătită pentru nuntă.
Mi-am apucat fusta şi m-am aşezat graţios.
— Încă un cuvânt şi-o să te rad în cap când dormi.
— Şi eu te iubesc.
Am încercat să nu zâmbesc, dar nu am reuşit. Mă cunoştea atât de
bine.
Încăperea s-a umplut cu oamenii de la palat. Doamna Lucy stătea
singură, de vreme ce generalul Leger îşi făcea rondul, iar domnul şi
doamna Woodwork stăteau în spatele camerelor, cu Josie şi Kile.
Erau singurii copii ai familiei Woodwork şi ştiam că doamna Marlee
înseamnă mult pentru mama, aşa că n-am spus nimănui că eu
credeam că odraslele ei sunt cele mai groaznice. Kile nu era la fel de
nesuferit ca Josie, dar, în toţi anii de când îl ştiam, nu reuşise să
poarte nici pe departe o conversaţie interesantă. Aşadar, dacă,
Doamne fereşte, aş fi suferit din cauza vreunei insomnii teribile, l-aş
839
fi angajat să stea în camera mea şi să vorbească. Problemă rezolvată.
Iar Josie… nu aveam cuvinte pentru cât de ticăloasă era fata aia.
Când au sosit, consilierii tatălui meu au făcut plecăciuni. Din
cabinetul tatei făcea parte o singură femeie, Lady Brice Marmor. Era
minionă şi încântătoare, iar eu nu ştiam cum de o persoană atât de
sfioasă reuşea să reziste pe scena politică. Nu o auzisem niciodată
ridicând vocea sau înfuriindu-se, dar oamenii o ascultau. Pe mine,
bărbaţii nu mă ascultau decât dacă eram severă.
Totuşi, prezenţa ei mă făcea curioasă. Ce s-ar fi întâmplat dacă eu, ca
regină, mi-aş fi înfiinţat un consiliu din care să facă parte doar femei?
Ar fi putut fi un experiment interesant.
Preşedinţii şi consilierii şi-au făcut anunţurile şi şi-au prezentat cele
mai noi informaţii şi, în cele din urmă, Gavril s-a întors către mine.
Gavril Fadaye avea părul argintiu şi pieptănat pe spate, dar un chip
foarte atrăgător. În ultima vreme vorbise despre pensionare, dar,
după un anunţ atât de important, era obligat să mai rămână un timp.
— Illéa, în încheierea programului din această seară, avem o veste
foarte interesantă. Şi frumoasa Eadlyn Schreave, viitoarea noastră
regină, este cea mai în măsură să v-o transmită.
Şi-a fluturat graţios mâna în direcţia mea, iar eu am zâmbit larg când
am traversat scena acoperită de covoare, în aplauzele politicoase.
Gavril m-a îmbrăţişat rapid şi m-a sărutat pe ambii obraji.
— Bine aţi venit, prinţesă Eadlyn!
— Mulţumesc, Gavril!
— Acum, trebuie să fiu sincer. Parcă mai ieri anunţam naşterea
dumneavoastră şi a fratelui dumneavoastră, Ahren. Nu-mi vine să
cred că au trecut mai mult de optsprezece ani!
— Este adevărat. Am crescut cu toţii.
M-am uitat spre ai mei, care m-au privit cu blândeţe.
— Sunteţi pe punctul de a scrie istoria. Cred că toţi din Illéa sunt
dornici să vadă ce veţi face după câţiva ani, când veţi deveni regină.
— Va fi cu siguranţă un moment extraordinar, dar nu sunt sigură că
vreau să aştept atât de mult ca să fac istorie.
840
În joacă, l-am împuns cu cotul, iar el s-a prefăcut surprins.
— De ce nu ne spuneţi la ce vă gândiţi, Alteţa Voastră? Eu mi-am
îndreptat umerii în faţa camerei C şi am zâmbit.
— De-a lungul anilor, minunata noastră ţară a trecut prin multe
schimbări. Numai în vremea părinţilor mei am văzut cum, practic,
forţele rebele din ţară au dispărut şi, cu toate că nu ne mai
confruntăm cu provocări, liniile imaginare ale sistemului de caste nu
ne mai despart oamenii. Trăim într-o eră de o libertate extraordinară
şi aşteptăm cu nerăbdare să vedem cum poporul nostru devine tot
ce-şi doreşte.
Mi-am adus aminte să zâmbesc şi să pronunţ clar. Anii în care
învăţasem cum să mă adresez unui public mă obişnuiseră cu tehnica
adecvată şi ştiam că-mi voi atinge scopul odată cu rostirea
anunţului.
— Şi este minunat… dar eu tot o fată de optsprezece ani sunt.
Puţinii invitaţi şi consilierii au chicotit.
— Începi să te cam plictiseşti când îţi petreci majoritatea zilei într-un
birou, cu tatăl tău. Fără supărare, Maiestatea Voastră, am adăugat
eu, întorcându-mă spre tata.
— Nu mă supăr, mi-a răspuns el.
— Aşa că am hotărât că este timpul să schimb ritmul. E timpul să
caut nu doar pe cineva alături de care să îndeplinesc această sarcină
epuizantă, ci şi un partener cu care să-mi împart viaţa. Pentru a face
asta, sper că oamenii din Illéa îmi vor îndeplini cea mai mare
dorinţă: să organizez o Alegere.
Consilierii au icnit surprinşi şi au mormăit. Am văzut feţele şocate
ale personalului. Era clar că singura persoană care ştia deja era
Gavril, lucru care m-a surprins.
— Mâine vor fi trimise scrisori tuturor tinerilor eligibili din Illéa.
Veţi avea la dispoziţie două săptămâni ca să hotărâţi dacă doriţi să
concuraţi pentru mâna mea. Desigur, îmi dau seama că este ceva
nou. Până acum, nu s-a mai organizat o Alegere condusă de o
femeie. Totuşi, chiar dacă am trei fraţi, sunt foarte încântată să
841
cunosc un alt prinţ din Illéa. Şi sper că toată Illéa va sărbători alături
de mine.
Am făcut o mică reverenţă şi m-am retras la locul meu. Mama şi tata
radiau de mândrie, iar eu am încercat să mă conving că reacţia lor
este suficientă, cu toate că simţeam că sângele-mi tremură în vene.
Nu am putut să nu mă gândesc la faptul că poate pierdusem ceva
din vedere, că era o gaură în plasa pe care mi-o întinsesem ca să mă
prindă.
Însă nu puteam să mai fac nimic. Tocmai mă aruncasem de pe
margine.

842
 Capitolul 5

Ştiam că în palat lucrează o mulţime de angajaţi, dar eram convinsă

că majoritatea se ascunseseră până astăzi. Odată cu răspândirea
anunţului acestei neaşteptate Alegeri, nu numai servitoarele şi
valeţii se agitau cu pregătirile, ci şi o mulţime de oameni pe care nu-i
mai văzusem până atunci.
Sarcina mea zilnică de a citi rapoarte şi de a participa la şedinţe s-a
schimbat de când am devenit punctul nodal al pregătirilor pentru
Alegere.
— Aceasta este un pic mai ieftină, Alteţa Voastră, dar incredibil de
confortabilă, şi s-ar potrivi bine cu decorul existent.
Un bărbat a întins o mostră foarte mare de material, pe care a
aşezat-o peste celelalte două opţiuni, prezentate anterior.
Am atins-o, încântată de textură aşa cum eram de obicei, deşi, în
mod clar, materialul nu putea fi purtat.
— Nu înţeleg prea bine de ce facem asta, am mărturisit eu.
Bărbatul, unul dintre decoratorii de la palat, a strâns din buze.
— S-a insinuat că aspectul unora dintre camerele de oaspeţi este cam
feminin şi că pretendenţii dumneavoastră ar putea să se simtă mai
confortabil cu aşa ceva, a spus şi mi-a mai arătat o mostră. Cu o
simplă cuvertură, putem să facem o cameră să arate total diferit, m-a
asigurat el.
— Bine, am spus eu, gândindu-mă că era inutil să mă agit din cauza
unor aşternuturi. Dar eu trebuie să hotărăsc asta?
El a zâmbit amabil.
— Domnişoară, întreaga Alegere depinde de gusturile
dumneavoastră. Chiar dacă nu dumneavoastră luaţi o hotărâre,
oamenii vor presupune ca aţi făcut-o. Aşa că e mai bine să autorizaţi
toate schimbările.
M-am holbat la material, epuizată, şi m-am gândit la modul în care
toate micile detalii stupide vor reflecta gusturile mele.

843
— Asta.
Am ales cea mai ieftină opţiune. Era un verde închis, perfect
acceptabil pentru o şedere de trei luni.
— E o alegere foarte bună, Alteţa Voastră, m-a felicitat decoratorul.
Acum, să ne gândim şi la nişte obiecte noi de artă?
A bătut din palme şi un şir de servitoare au intrat, ducând tablouri.
Eu am oftat, ştiind că după-amiaza mea era pierdută.
În dimineaţa următoare, am fost chemată în sala de mese. Mama m-a
însoţit, dar tata nu a putut să-şi lase treburile deoparte.
Un bărbat, despre care am presupus că este bucătarul-şef, s-a plecat
în faţa noastră, însă nu prea mult din cauza burţii sale mari. Era mai
mult roşu decât alb la faţă, dar nu transpira, ceea ce m-a făcut să cred
că, pur şi simplu, faţa lui purta urma aburilor din toţi acei ani
petrecuţi în bucătărie.
— Maiestate, Alteţa Voastră, vă mulţumesc pentru că aţi venit.
Angajaţii din bucătărie lucrează zi şi noapte ca să găsească variantele
potrivite pentru prima cină, după sosirea pretendenţilor
dumneavoastră. Evident, dorim să servim şapte feluri de mâncare.
— Desigur! a răspuns mama.
Bucătarul-şef i-a zâmbit.
— Bineînţeles, am dori să aprobaţi meniul final.
Am gemut în sinea mea. O masă adevărată cu şapte feluri de
mâncare putea să dureze şase ore, de la prima înghiţitură de cocktail
şi până la ultima muşcătură de ciocolată. Cât avea să dureze să
gustăm din mai multe mâncăruri pentru fiecare fel?
S-a dovedit că vreo opt ore, iar eu am avut o durere groaznică de
stomac tot restul zilei, ceea ce m-a făcut să nu fiu deloc entuziasmată
când cineva a venit să întrebe despre selecţiile muzicale pentru cina
din prima seară.
Coridoarele parcă erau străzi aglomerate şi din toate colţurile
palatului se auzeau zgomotele pregătirilor grabnice.
Am îndurat cât de mult am putut, până când, într-o zi, tata m-a oprit
când ne-am întâlnit pe un coridor.
844
— Ne gândeam să creăm o cameră specială pentru cei Aleşi. Ce
părere ai despre…
— Destul! am oftat eu, exasperată. Nu-mi pasă! Habar n-am ce le-ar
plăcea băieţilor într-o cameră de relaxare, aşa că-ţi sugerez să întrebi
un băiat. În ceea ce mă priveşte, am să fiu în grădină.
Tata şi-a dat seama că sunt pe punctul de a ceda nervos, aşa că m-a
lăsat să plec fără să se opună. Am fost recunoscătoare pentru
momentul de respiro.
M-am aşezat pe burtă în costumul de baie, pe o pătură, pe o porţiune
de iarbă care se întindea tocmai până la pădure. Mi-am dorit, aşa
cum o făcusem de atâtea ori, să fi avut o piscină. Mă pricepeam
destul de bine să obţin ce vreau, dar tata nu făcuse nimic în privinţa
piscinei. Odată ajunsă regină, ăsta urma să fie primul lucru de pe
ordinea de zi.
Încercând să mă relaxez, am început să desenez rochii în carnetul
meu. Stând la soare, scârţâitul rapid al creionului s-a amestecat cu
sunetul frunzelor foşnitoare, dând naştere unui cântec minunat şi
liniştit. Plângeam după pacea din viaţa mea. Trei luni, îmi repetam.
Trei luni, după care totul va reveni la normal.
Un râs ascuţit a deranjat liniştea din grădină. Josie, am mormăit în
sinea mea. Punându-mi mâna la ochi, m-am întors şi am văzut-o
venind spre mine. Era cu una dintre amicele ei, o fată de viţă nobilă
cu care alesese să se împrietenească tocmai pentru că nu-i ajungea
compania de la palat.
Am închis carnetul, ascunzându-mi desenele, şi m-am întors pe
spate ca să mă bucur de soare.
— O să fie o experienţă benefică pentru toată lumea, am auzit-o pe
Josie spunându-i prietenei sale. Nu prea interacţionez cu băieţii, aşa
că o să fie frumos să am şansa să stau de vorbă cu câţiva. Într-o zi,
când nunta mea o să fie aranjată, mi-ar plăcea să pot purta o
conversaţie.
Mi-am dat ochii peste cap. Dacă aş fi crezut că am să mă ataşez câtuşi
de puţin de băieţii ăştia, m-ar fi deranjat că Josie credea că ei sunt aici
845
pentru ea. Dar, pe de altă parte, Josie credea că totul există pentru ea.
Şi ideea că era atât de importantă încât ar fi fost nevoie să i se
aranjeze căsătoria mă amuza. Ar fi putut să se mărite cu oricine de
pe stradă şi nimănui nu i-ar fi păsat.
— Sper că o să pot să te vizitez în timpul Alegerii, i-a răspuns
prietena ei. O să fie atât de distractiv!
— Desigur, Shannon! O să am grijă ca toate prietenele mele să mă
poată vizita des. Va fi o experienţă valoroasă şi pentru voi.
Ce drăguţ din partea ei să le ofere prietenelor sale căminul meu şi
evenimentele mele drept oportunităţi pentru a învăţa câte ceva! Am
inspirat adânc. Trebuia să mă concentrez asupra relaxării.
— Eadlyn! a strigat Josie când m-a zărit.
Am scos un geamăt, apoi am ridicat o mână în semn de răspuns,
sperând că tăcerea o va face să-nţeleagă că-mi doream să mă lase în
pace.
— Cât de entuziasmată eşti de Alegere? a strigat ea, continuând să se
apropie.
Nu aveam de gând să strig ca un argat, aşa că nu i-am răspuns. În
cele din urmă, Josie şi prietena ei au ajuns lângă mine şi au rămas în
picioare, blocând soarele.
— Eadlyn, nu m-ai auzit? Nu te încântă Alegerea?
Josie nu mi se adresa niciodată în mod corespunzător.
— Ba da.
— Şi pe mine! Şi cred că o să fie interesant să am atât de multă
companie.
— Tu n-o să ai nicio companie, i-am reamintit eu. Băieţii ăştia sunt
invitaţii mei.
Ea şi-a lăsat capul într-o parte, de parcă aş fi afirmat ceva evident.
— Ştiu! Dar tot o să fie frumos să văd atât de mulţi oameni prin
preajmă.
— Josie, câţi ani ai?
— Cincisprezece, a răspuns ea cu mândrie.

846
— Aşa credeam şi eu. Dacă îţi doreşti cu adevărat, sunt sigură că ai
putea să ieşi şi să-ntâlneşti şi singură alţi oameni. Cu siguranţă eşti
destul de mare.
Ea a zâmbit
— Nu cred. Nu prea se cuvine.
Nu voiam să ne certăm din nou din cauza asta. Eu eram cea care nu
putea să aleagă şi să iasă din palat fără să anunţe. Mecanismele de
securitate, anunţurile adecvate şi repetarea protocolului erau toate
necesare înainte ca măcar să mă gândesc la aşa ceva.
În plus, trebuia să fiu tot timpul atentă la însoţitorii mei. Nu puteam
să fiu văzută cu oricine. Nimeni nu făcea o fotografie ofensatoare
pur şi simplu; fotografia era documentată, stocată şi folosită ori de
câte ori ziarele simţeau nevoia să mă critice. Trebuia să am mereu
grijă să evit orice ar fi putut să păteze imaginea mea, a familiei mele
sau a ţării, în general.
Josie era un om de rând. Nu avea asemenea restricţii.
Nu că asta o împiedica să se poarte aşa cum o făcea.
— Ei bine, atunci măcar astăzi ai companie. Dacă nu vă supăraţi,
încerc să mă odihnesc.
— Sigur, Alteţa Voastră.
Prietena ei şi-a plecat capul. Ei, nu era o fată atât de rea!
— Ne vedem la cină! a strigat Josie, un pic prea entuziasmată.
Am încercat să mă relaxez din nou, dar tot auzeam vocea stridentă a
lui Josie şi, în cele din urmă, mi-am luat pătura şi desenele şi m-am
îndreptat spre palat. Dacă nu reuşisem să mă simt bine în grădină, aş
fi putut să-mi găsesc altceva de făcut.
După ce mă expusesem atât de mult la soarele din Angeles,
coridoarele palatului mi s-au părut întunecate, până când privirea
mi s-a obişnuit cu ele. Am clipit de mai multe ori, încercând sa
disting chipul persoanei care venea spre mine. Era Osten, care se
grăbea pe hol cu două caiete.
Mi-a trântit caietele în braţe.

847
— Ascunde-le în camera ta, bine? Şi dacă întreabă cineva, nu m-ai
văzut.
A dispărut pe cât de repede apăruse. Am oftat, ştiind că până şi
încercarea de a înţelege era inutilă. Uneori, nu suportam presiunile
făcute asupra mea din cauză că eram primul născut, dar slavă
Cerului că eram eu, şi nu Osten. Mă durea capul de fiecare dată când
încercam să mi-l imaginez la conducere.
Curioasă să văd ce punea la cale, am răsfoit caietele. S-a dovedit că
nu îi aparţineau. Erau ale lui Josie. I-am recunoscut scrisul copilăresc
şi, dacă asta nu ar fi fost de ajuns, foile cu numele ei şi al lui Ahren
scrise în inimi erau o dovadă de necontestat. Totuşi, nu era numai
numele lui Ahren. După alte câteva pagini, era îndrăgostită de toţi
cei patru membri ai unei trupe populare, Choosing Yesterday, şi,
imediat după aceea, de un actor. Părea că orice tip cât de cât
cunoscut era bun pentru afecţiunea ei.
Am hotărât să las caietele pe podea, lângă uşile care dădeau spre
grădină. Indiferent ce ar fi plănuit Osten, n-ar fi avut cum să o
deranjeze la fel de mult ca faptul de a da întâmplător peste ele, fără
să ştie cum ajunseseră acolo sau cine le văzuse.
Pentru cineva care se mândrea că este atât de apropiată de familia
regală, până acum ar fi trebuit să înveţe câte ceva despre discreţie.
Când am ajuns în camera mea, Neena era pregătită să-mi ia pătura
ca să o spele. Mi-am pus ceva pe mine, fără prea mult chef să mă
gândesc la ţinuta mea de azi. Când am vrut să-mi aranjez părul, am
observat nişte dosare pe masă.
— Lady Brice v-a lăsat astea, a spus Neena.
M-am uitat lung la dosare. Chiar dacă erau prima mea sarcină
adevărată din săptămâna asta, nu mă interesau.
— Am să mă ocup de ele mai târziu, am promis, ştiind că, probabil,
nu o voi face.
Poate că aveam să mă uit a doua zi. Ziua de azi era a mea.
Mi-am prins părul la spate, mi-am verificat machiajul de două ori şi
am plecat să o caut pe mama. Mi-ar fi prins bine compania ei şi eram
848
destul de sigură că nu avea să mă roage să aleg mobilă sau vreun fel
de mâncare.
Am găsit-o singură, în Salonul Doamnelor. Pe placa de lângă uşă
scria că, de fapt, acea încăpere se numea Biblioteca Newsome, dar nu
auzisem pe nimeni spunându-i aşa, decât pe mama, uneori. Era
camera în care se adunau femeile, aşa că probabil că denumirea
iniţială era mai practică.
Mi-am dat seama că mama este înăuntru chiar înainte să deschid
uşa, pentru că am auzit-o cântând la pian, iar sunetul era
inconfundabil. Îi plăcea să povestească cum, imediat după ce s-au
căsătorit, tata i-a cerut să aleagă patru piane noi-nouţe, fiecare având
o altă utilitate. Pianele erau amplasate peste tot în palat. Unul era în
apartamentul ei, al doilea în al tatei, al treilea aici şi încă unul într-un
salon în mare parte nefolosit, de la etajul al treilea.
Încă o invidiam pentru uşurinţa cu care cânta. Mi-am amintit cum
mă avertizase că, într-o zi, timpul îi va răpi dexteritatea şi că nu va
mai reuşi să apese decât o clapă sau două în acelaşi timp. Până acum,
timpul dăduse greş.
Am încercat să nu fac zgomot, dar tot m-a auzit.
— Bună, dragă! a strigat ea, ridicându-şi degetele de pe clape. Vino
să stai lângă mine.
— N-am vrut să te întrerup.
Am traversat încăperea şi m-am aşezat pe băncuţă, lângă ea.
— Nu m-ai întrerupt. Îmi limpezeam mintea şi acum mă simt mult
mai bine.
— S-a întâmplat ceva?
Ea a zâmbit cu un aer absent şi m-a frecat cu mâna pe spate.
— Nu. Doar oboseala de zi cu zi.
— Ştiu ce vrei să spui, am zis şi mi-am trecut degetele peste clape,
fără să le apăs.
— Mă tot gândesc la faptul că am ajuns într-un punct în care le-am
văzut pe toate, în care ştiu tot despre ce înseamnă să fii regină. Şi,

849
imediat, totul se schimbă. Sunt… Ei bine, ziua de azi îţi dă destule
bătăi de cap. Hai să nu mai vorbim despre asta.
Cu un oarecare efort, a afişat un zâmbet şi, chiar dacă voiam să ştiu
ce o tulbura – pentru că, în cele din urmă, toate necazurile mă
împovărau şi pe mine –, avea dreptate. Pur şi simplu, nu puteam să-i
fac faţă azi.
Se părea că nici ea nu prea reuşea.
— Ţi-a părut rău vreodată? am întrebat când i-am văzut tristeţea din
ochi, în ciuda eforturilor ei de a o ascunde. Că ai participat la
Alegere şi că ai ajuns regină?
M-a bucurat că nu mi-a răspuns imediat „da” sau „nu” şi că s-a
gândit bine la întrebare.
— Nu regret că m-am căsătorit cu tatăl tău. Uneori, mă întreb ce
viaţă aş fi avut fără Alegere sau dacă tot aş fi venit la palat, dar aş fi
pierdut. Cred că aş fi fost bine. Nu tocmai nefericită, dar nu aş fi ştiut
ce alte opţiuni aş fi putut avea. Dar a fost greu, mai ales pentru că nu
am vrut să particip.
— Deloc?
Ea a scuturat din cap.
— Nu a fost ideea mea să intru în competiţie.
Am rămas cu gura căscată. Nu-mi spusese asta niciodată.
— A cui a fost?
— Nu contează, mi-a răspuns ea repede. Dar pot să-ţi spun că-ţi
înţeleg reţinerile. Cred că Alegerea te va învăţa multe despre tine.
Sper doar să ai încredere în mine în privinţa asta.
— Mi-ar fi mult mai uşor să am încredere în tine dacă aş şti că faci
asta pentru mine şi nu doar ca să-ţi obţii liniştea.
Cuvintele au fost mai aspre decât intenţionasem. Ea a inspirat adânc.
— Ştiu că tu crezi că e un act de egoism, dar ai să înţelegi. Într-o zi,
bunăstarea ţării va depinde de tine şi vei fi surprinsă de ce ai fi în
stare să faci ca să nu se strice totul. Nu am crezut niciodată că vom
organiza o altă Alegere, dar planurile se schimbă când ţi se cer atât
de multe.
850
— Şi mie mi se cer multe acum! am replicat eu.
— În primul rând, ai grijă pe ce ton vorbeşti! m-a avertizat ea. Şi, în
al doilea rând, tu vezi doar o parte a acestei „slujbe”. Habar nu ai la
ce presiuni este supus tatăl tău.
Am tăcut. Voiam să plec. Dacă nu-i plăcea tonul meu, de ce mă
provoca?
— Eadlyn, a început ea încet. Faptul că se întâmplă acum este doar o
întâmplare. Dar, sincer, mai devreme sau mai târziu, aş fi făcut ceva.
— La ce te referi?
— Pari într-un fel retrasă, departe de poporul tău. Ştiu că solicitările
cărora le vei face faţă ca regină te îngrijorează, dar a venit vremea să
te gândeşti la nevoile celorlalţi.
— Crezi că acum nu fac asta?
Vedea ce fac eu toată ziua?
Ea a strâns din buze.
— Nu, dragă. Nu dacă e mai important decât confortul tău.
Voiam să ţip la ea şi la tata. Sigur, mă desfătam cu băi lungi şi cu o
băutură la cină. Nu credeam că cer prea multe, având în vedere la ce
renunţam.
— Nu mi-am dat seama că tu crezi că am atât de multe defecte.
M-am ridicat şi m-am întors să plec.
— Eadlyn, nu la asta mă refer.
— Ba da. E-n regulă.
M-am îndreptat spre uşă. Acuzaţia mă înfuria atât de tare, încât abia
rezistam.
— Eadlyn, dragă, nu vrem decât să fii cea mai bună regină, a insistat
ea.
— Voi fi, am răspuns din uşă. Şi cu siguranţă nu am nevoie de un
băiat care să-mi arate cum să o fac.
Am încercat să mă calmez înainte să mă îndepărtez. Mi se părea că
universul complotează împotriva mea, doborându-mă cu fiecare
ocazie. Mi-am repetat în gând că sunt doar trei luni, doar trei luni…
până când am auzit pe cineva plângând.
851
— Eşti sigură?
Părea să fie generalul Leger.
— Am vorbit cu ea în dimineaţa asta. A hotărât să-l păstreze.
Doamna Lucy a răsuflat tremurat.
— I-ai spus că am putea să-i dăruim totul copilului? Că avem mai
mulţi bani decât putem cheltui? Că îl vom iubi, indiferent de ce
probleme ar avea?
Vorbele generalului Leger s-au transformat în şoapte.
— Da, şi mult mai multe, a insistat doamna Lucy. Ştiam că sunt
şanse mari ca bebeluşul să se nască cu probleme mintale. I-am spus
că vom putea să ne îngrijim de orice nevoie ar avea, că însăşi regina
s-ar ocupa de asta. A zis că a vorbit cu părinţii ei şi că au fost de
acord să o ajute şi că de la bun început nu a vrut să renunţe la copil.
S-a gândit să-l dea spre adopţie doar pentru că a crezut că o să fie
singură. Şi-a cerut scuze, de parcă asta ar fi rezolvat problema.
Doamna Lucy îşi trăgea nasul, ca şi cum ar fi încercat să se oprească
din plâns. M-am apropiat de colţul coridorului şi am ascultat.
— Îmi pare atât de rău, Lucy.
— Nu ai de ce să-ţi pară rău. Nu e vina ta. Lucy a rostit cuvintele cu
bunătate şi curaj. Cred că trebuie să acceptăm faptul că s-a terminat.
Ani de tratamente, atât de multe avorturi, trei adopţii nereuşite…
pur şi simplu, trebuie să renunţăm.
A urmat o tăcere lungă înainte ca generalul Leger să-i răspundă.
— Dacă tu crezi că aşa este cel mai bine…
— Cred, a spus ea hotărât, înainte să înceapă din nou să plângă. Încă
nu-mi vine să cred că nu am să fiu mamă niciodată.
După o secundă, plânsul i-a fost înăbuşit, iar eu mi-am dat seama că
soţul ei o trăsese la pieptul său, încercând să o consoleze cum putea
mai bine.
În toţi anii ăştia, crezusem că familia Leger alesese să nu aibă copii.
Când eram eu în cameră, problemele doamnei Lucy nu fuseseră
niciodată subiect de discuţie, iar ea păruse suficient de mulţumită să
se joace cu noi când eram copii şi apoi să ne lase în pace. Nu mă
852
gândisem niciodată că acţiunile ei erau rezultatul unor circumstanţe
nefericite.
Avea dreptate mama? Nu observam lucrurile şi nici nu îmi păsa atât
de mult pe cât credeam? Doamna Lucy era una dintre persoanele
mele preferate din lume. N-ar fi trebuit să-mi dau seama cât de tristă
este?

853
 Capitolul 6

Treizeci şi cinci de coşuri imense se aflau în birou, probabil pline cu

zeci de mii de înscrieri, toate lăsate în plicuri pentru a proteja
intimitatea domnilor. Am încercat să par nerăbdătoare de dragul
camerei, dar aveam senzaţia că aş fi putut să vomit într-unul din
coşurile alea în orice moment.
Ar fi fost o metodă de-a reduce numărul participanţilor.
Tata m-a atins cu mâna pe spate.
— În regulă, Eady. Du-te la fiecare coş şi alege câte un plic. Am să le
ţin eu pentru tine, ca să nu ai mâinile ocupate. Apoi le vom deschide
în direct în seara asta, la Actualităţi. Este foarte uşor.
Pentru ceva atât de simplu, părea incredibil de dificil. Dar, pe de altă
parte, mă simţisem copleşită încă de când anunţaserăm Alegerea,
aşa că asta nu ar fi trebuit să fie o surpriză.
Mi-am potrivit diadema preferată şi mi-am netezit cu palmele rochia
de un gri irizat. Voiam să mă asigur că radiez astăzi şi, când m-am
uitat în oglindă înainte să cobor, până şi eu m-am simţit un pic
intimidată de reflexia mea.
— Deci practic îi aleg eu pe toţi? am şoptit, sperând că nu eram
urmărită prea îndeaproape de camere.
El mi-a zâmbit uşor şi mi-a vorbit calm.
— Este un privilegiu pe care eu nu l-am avut. Haide, dragă!
— Ce vrei să spui?
— Îţi zic mai târziu. Du-te acum, mi-a spus şi a arătat spre grămezile
de plicuri cu înscrieri.
Am inspirat adânc. Puteam s-o fac. Indiferent de ce sperau oamenii,
aveam un plan. Şi era perfect. Aveam să scap basma curată. Doar
câteva luni din viaţa mea – nimic în marea schemă a lucrurilor – şi
apoi aş fi revenit la pregătirea pentru a deveni regină. Singură.
Deci, de ce tragi de timp?
Taci!

854
M-am îndreptat spre primul coş, pe a cărui etichetă scria că toţi
concurenţii erau din Clermont. Am scos un plic dintr-o parte,
bliţurile au strălucit şi cei câţiva oameni din încăpere chiar au
aplaudat. De emoţie, mama l-a cuprins cu braţul pe Ahren, iar el s-a
strâmbat pe furiş la mine. Doamna Marlee a oftat încântată, dar
doamna Lucy nu era prezentă. Şi Osten lipsea, ceea ce nu era o
surpriză, dar Kaden era în apropiere, observând totul cu interes.
Pentru fiecare coş am folosit o altă tehnică. Dintr-unul, am luat plicul
chiar de deasupra. În următorul, mi-am băgat adânc mâna ca să-mi
„pescuiesc” opţiunea. Spectatorii au părut incredibil de amuzaţi
când am ajuns la Carolina, provincia natală a mamei: am ales două
plicuri şi le-am cântărit câteva secunde înainte să renunţ la unul.
L-am lăsat pe tata să aleagă ultimul concurent, iar oamenii au
aplaudat mai mult şi s-au văzut mai multe bliţuri. Eu am sperat că
zâmbisem entuziasmată înainte ca toţi reporterii să iasă din cameră
ca să-şi relateze poveştile exclusive. Ahren şi Kaden au plecat
glumind, iar mama m-a sărutat rapid pe frunte înainte să-i urmeze.
Ne vorbeam din nou, dar nu prea aveam ce să ne spunem.
— Te-ai descurcat de minune, a spus tata când am rămas singuri,
uimit cu adevărat. Serios, înţeleg cât de stresant poate să fie, dar ai
fost grozavă.
— De unde ştii? Mi-am pus mâinile în şolduri. Dacă nu tu ai ales
concurentele?
El a înghiţit în sec.
— În mare, ai auzit cum eu şi mama ta ne-am găsit unul pe celălalt.
Dar sunt unele detalii despre care e mai bine să nu se afle. Singurul
motiv pentru care îţi spun asta este pentru că eu cred că te va ajuta să
înţelegi cât eşti de norocoasă.
Am încuviinţat din cap, neştiind ce vrea să spună. El a inspirat
adânc.
— Alegerea mea nu a fost o farsă, dar nici prea departe de una. Tatăl
meu a ales singur toate concurentele, femei tinere cu alianţe politice,
familii influente sau suficient de fermecătoare încât să facă întreaga
855
ţară să venereze pământul pe care calcă. Ştia că trebuie să fie destul
de diferite încât totul să pară legitim, aşa că printre ele au fost
incluse trei din Cinci, dar niciuna dintr-o castă inferioară. Cele din
Cinci nu au fost decât nişte momeli, ca să nu se nască nicio
suspiciune.
Mi-am dat seama că stăteam cu gura căscată şi am închis-o.
— Mama?
— Trebuia să plece aproape imediat. Adevărul este că abia a reuşit să
treacă peste încercările tatălui meu de a-mi influenţa părerea sau de
a o înlătura el însuşi. Şi uită-te la ea acum.
Întreaga înfăţişare i s-a schimbat.
— Cu toate că mi-a fost greu să-mi imaginez aşa ceva, ca regină este
mai iubită decât a fost mama mea. A zămislit patru copii puternici,
frumoşi şi inteligenţi. Şi este sursa tuturor bucuriilor din viaţa mea.
A frunzărit cu un gest leneş printre plicurile pe care le ţinea în mână
şi a adăugat: Nu ştiu dacă soarta sau destinul sunt reale. Dar pot
să-ţi spun că, uneori, o să-ţi apară în cale chiar lucrul la care speri,
ferm decis să îţi scape. Şi, totuşi, cumva, ai să descoperi că hotărârea
ta este de ajuns ca să pui mâna pe el.
Până atunci, nu avusesem niciun motiv să mă îndoiesc de faptul că
ştiusem întreaga poveste de dragoste dintre părinţii mei. Însă, între
mărturisirea tatei că mama nici măcar nu trebuia să fie o opţiune şi
destăinuirea ei cum că nu-şi dorise să participe de la bun început,
m-am întrebat cum de reuşiseră să se găsească unul pe celălalt.
Judecând după expresia tatei, era clar că nici lui nu-i prea venea să
creadă.
— Ai să te descurci de minune, ştii? a spus el, strălucind de mândrie.
— Ce te face să crezi asta?
— Semeni cu mama şi cu bunica ta. Eşti hotărâtă. Şi, poate, cel mai
important lucru este că nu îţi place să nu reuşeşti. Ştiu că totul se va
sfârşi cu bine, chiar dacă numai pentru că ai să refuzi să fie altfel.
Am fost cât pe-aci să-i spun, cât pe-aci să-i mărturisesc că aveam o
mulţime de idei cum să-i îndepărtez pe băieţii ăştia. Pentru că avea
856
dreptate: nu voiam să nu reuşesc. Dar, pentru mine, eşecul însemna
ca viaţa să-mi fie condusă de altcineva.
— Sunt sigură că totul o să iasă aşa cum trebuie, am spus cu o uşoară
urmă de regret în glas.
El a ridicat o mână şi mi-a atins obrazul.
— Aşa se întâmplă de obicei.

857
 Capitolul 7

În studio, platoul era uşor rearanjat. În mod obişnuit, Ahren şi cu

mine eram singurii care stăteau în faţa camerelor cu părinţii mei,
dar, în seara asta, şi Kaden şi Osten primiseră locuri pe scenă.
Oficialităţile erau grupate pe scaune în partea opusă, iar în centru
aştepta un bol cu toate plicurile alese mai devreme. Alături, era un
bol gol, în care să le las după deschidere. Aveam unele reţineri de a
citi eu numele, dar măcar îmi dădea senzaţia că deţin controlul. Iar
asta îmi plăcea.
În spatele camerelor, ceilalţi angajaţi ai noştri ocupau locurile.
Generalul Leger era acolo, sărutând-o pe frunte pe doamna Lucy şi
şoptindu-i ceva. Trecuseră câteva zile de când le auzisem
conversaţia şi încă îmi părea foarte rău pentru ea. Dintre toţi oamenii
din lume, domnul şi doamna Leger ar fi trebuit să fie părinţi. Şi,
dintre toţi din lume, cei din familia Schreave erau cei care ar fi
trebuit să poată îndrepta lucrurile.
Totuşi nu ştiam cum să-i ajut.
Doamna Marlee o îndemna pe Josie să tacă, probabil pentru că
făcuse vreo glumă nesărată. Niciodată nu înţelesesem cum o
persoană atât de minunată dăduse naştere unor copii atât de
îngrozitori. Diadema mea preferată? Cea pe care o purtam? O
preferam doar pentru că Josie mi-o îndoise pe prima şi-mi pierduse
două pietre de pe a doua. Nici măcar nu avea voie să le atingă.
Niciodată.
Lângă ea, Kile citea o carte. Pentru că, în mod clar, tot ce se petrecea
în ţara noastră era prea plictisitor pentru el. Ce ingrat!
Şi-a ridicat privirea din carte, a văzut că-l urmăresc, s-a strâmbat şi
s-a întors la citit. Ce căuta aici?
— Cum te simţi?
Mama a apărut dintr-odată lângă mine, cu un braţ în jurul umărului
meu.

858
— Bine.
Ea a zâmbit.
— E imposibil să te simţi bine. Este înfricoşător.
— Păi, da, este. Ce drăguţ din partea ta să mă supui unei chestii atât
de încântătoare!
A încercat să chicotească uşor, ca să vadă dacă ne împăcaserăm.
— Nu cred că ai defecte, a spus ea încet. Cred că ai o mie de calităţi
minunate. Într-o zi, ai să ştii cum e să-ţi faci griji pentru copiii tăi. Şi
pentru tine sunt mai îngrijorată decât pentru ceilalţi. Eadlyn, tu nu
eşti o simplă fată. Eşti fata. Şi-mi doresc totul pentru tine.
Nu ştiam ce să spun. Nu voiam să ne certăm acum, nu când urma
ceva atât de important. Încă mă ţinea pe după umăr, aşa că i-am
cuprins spatele cu braţul, iar ea m-a sărutat pe păr, chiar sub
diademă.
— Mă simt foarte penibil, am mărturisit.
— Nu uita cum se simt băieţii. Şi pentru ei este ceva foarte
important. Şi poporul va fi atât de mulţumit!
M-am concentrat asupra respiraţiei. Trei luni! Libertate! Floare la
ureche!
— Sunt mândră de tine, a spus ea şi m-a strâns o ultimă dată. Succes!
A plecat să-l întâmpine pe tata, iar Ahren a venit spre mine,
netezindu-şi costumul.
— Nu-mi vine să cred că se întâmplă asta, a spus el, vădit emoţionat.
Chiar aştept cu nerăbdare compania.
— Ce, Kile nu-ţi e de ajuns?
I-am aruncat din nou o privire, dar el era tot cu nasul în carte.
— Nu ştiu ce ai împotriva lui Kile. Este foarte inteligent.
— Asta-i codul pentru „plictisitor”?
— Nu! Dar sunt încântat să întâlnesc şi alţi oameni.
— Eu nu sunt.
Mi-am încrucişat braţele, parţial frustrată, parţial ca să mă protejez.

859
— Ei, haide, surioară, o să fie distractiv! A aruncat o privire prin
cameră şi mi-a vorbit în şoaptă: Pot doar să-mi imaginez ce le-ai
pregătit tâmpiţilor ăstora.
Am încercat să-mi înăbuş zâmbetul, dar deja mă vedeam
urmărindu-i cum se agită stânjeniţi.
A luat unul dintre plicuri şi mi-a dat uşor peste nas cu el.
— Acum, pregăteşte-te. Dacă ştii cât de cât engleză, ar trebui să te
descurci la partea asta.
— Ce pacoste eşti! i-am spus şi l-am lovit în braţ. Te iubesc.
— Ştiu că mă iubeşti. Nu-ţi face griji. O să fie uşor.
Am fost invitaţi să ne aşezăm, iar Ahren a aruncat plicul la loc şi m-a
luat de mână ca să mă conducă la locul meu. Camerele au început să
filmeze, iar Actualităţile au debutat cu tata, care a prezentat ultimele
informaţii despre viitorul contract comercial cu Noua Asie. Acum
colaboram atât de bine, încât îmi era greu să-mi imaginez că, într-o
vreme, chiar ne războiserăm. A vorbit despre legile privind
imigraţia în creştere, şi toţi consilierii lui au luat cuvântul, inclusiv
Lady Brice. Mi se părea că durează o veşnicie şi în acelaşi timp că a
trecut doar o clipă.
Atunci când Gavril mi-a anunţat numele, am avut nevoie de o
secundă ca să-mi aduc aminte exact ce trebuia să fac. Însă m-am
ridicat şi am traversat scena şi mi-am ocupat locul din faţa
microfonului.
Am zâmbit şi m-am uitat direct la cameră, ştiind că toate
televizoarele din Illéa erau deschise în seara asta.
— Sunt sigură că toţi sunteţi la fel de entuziasmaţi ca şi mine, aşa că
haideţi să sărim peste formalităţi şi să trecem la ceea ce toată lumea
abia aşteaptă să audă. Doamnelor şi domnilor, aceştia sunt cei
treizeci şi cinci de tineri invitaţi să participe la această Alegere
originală. Şi cu aceste cuvinte, am băgat mâna în bol şi am scos
primul plic. Din Likely, am citit eu şi am făcut o pauză ca să îl
deschid, domnul MacKendrick Shepard. I-am ridicat în aer
fotografia, iar cei din încăpere au aplaudat când am lăsat-o în celălalt
860
bol şi am trecut la următorul înscris. Din Zuni… domnul Winslow
Fields.
Fiecare nume a fost urmat de un vuiet de aplauze.
Holden Messenger. Kesley Timber. Hale Garner. Edwin Bishop.
Mi se părea că deschisesem cel puţin o sută de plicuri până când
l-am luat pe ultimul. Mă dureau obrajii şi speram că mama nu o să
mă judece dacă aveam să sar peste cină şi să mănânc ceva singură, în
camera mea. Chiar credeam că-mi câştigasem dreptul ăsta.
— Ah! Din Angeles. Am rupt hârtia şi am scos numele ultimului
candidat. Ştiam că, probabil, zâmbetul îmi pierise, dar nu aveam ce
să fac. Domnul Kile Woodwork.
Am auzit reacţiile din cameră. Câteva icneli surprinse, mai multe
râsete, dar cel mai bine l-am auzit pe Kile, care şi-a scăpat cartea din
mâini.
Eu am inspirat adânc.
— Acum, aţi aflat numele. Mâine, consilierii vor fi trimişi să înceapă
să-i pregătească pe aceşti treizeci şi cinci de candidaţi pentru
aventura care îi aşteaptă. Şi, în doar o săptămână, vor sosi la palat.
Până atunci, felicitaţi-i alături de mine.
Am început să aplaud, iar cei din cameră au făcut la fel, apoi m-am
retras la locul meu, încercând să nu arăt la fel de rău cum mă
simţeam.
Numele lui Kile nu ar fi trebuit să mă şocheze aşa cum o făcuse. Până
la urmă, niciunul dintre băieţi nu avea vreo şansă. Dar ceva mi se
părea greşit în privinţa asta.
În clipa în care Gavril şi-a încheiat emisia, toţi au izbucnit. Mama şi
tata s-au îndreptat spre familia Woodwork. Eu i-am urmat
îndeaproape, luându-mă după râsul lui Josie.
— Nu eu am făcut-o! a insistat Kile.
Când m-am apropiat, privirile ni s-au întâlnit. Am văzut că era la fel
de supărat ca mine.
— Mai contează? a spus mama. Toţi cei care au vârsta legală au voie
să se înscrie.
861
Tata a dat aprobator din cap.
— Este adevărat. E o situaţie cam ciudată, dar deloc ilegală.
— Dar nu vreau să particip, a spus Kile, implorându-l pe tata din
priviri.
— Cine ţi-a înscris numele? am întrebat eu.
Kile a scuturat din cap.
— Nu ştiu. Trebuie să fie o greşeală. De ce să mă înscriu, dacă nu
vreau să particip?
Mama se uita la generalul Leger şi mi s-a părut că zâmbesc amândoi.
Însă situaţia nu era deloc amuzantă.
— Scuzaţi-mă! am protestat. Este inacceptabil. Nu are nimeni de
gând să facă ceva în privinţa asta?
— Alege pe altcineva, mi-a sugerat Kile.
Generalul Leger a scuturat din cap.
— Eadlyn ţi-a anunţat numele în faţa ţării. Tu eşti candidatul din
Angeles.
— Aşa este, a fost tata de acord. Citirea publică a numelor face
lucrurile să fie oficiale. Nu putem să te înlocuim.
Kile şi-a dat ochii peste cap, aşa cum o făcea adeseori.
— Atunci, Eadlyn poate să mă elimine din prima zi.
— Şi unde să te trimit? am întrebat eu. Eşti deja acasă.
Ahren a chicotit.
— Scuze, a spus el când ne-a observat privirile. Asta nu o să le
convină celorlalţi.
— Alungă-mă, mi-a propus Kile, părând încântat.
— Kile, pentru a mia oară, nu pleci! a spus doamna Marlee, mai
fermă decât o auzisem vreodată.
Ea şi-a dus mâna la tâmplă, iar domnul Carter a cuprins-o cu braţul,
vorbindu-i la ureche.
— Vrei să pleci în altă parte? am întrebat eu neîncrezătoare. Palatul
nu e un loc suficient de bun pentru tine?

862
— Nu este al meu, a spus el, ridicând vocea. Şi, sincer, m-am săturat.
M-am săturat de reguli, de faptul că sunt un musafir aici şi de
atitudinea ta de răsfăţată.
Mi s-a tăiat răsuflarea când doamna Marlee şi-a lovit fiul peste ceafă.
— Cere-ţi scuze! i-a poruncit ea.
Cu privirea în pământ, Kile a strâns din buze. Eu mi-am încrucişat
braţele. Nu pleca până când nu-şi cerea iertare. Şi, într-un fel sau
altul, aveam să-l oblig s-o facă.
În cele din urmă, după ce-a scuturat puternic din cap, a mormăit în
şoaptă o scuză.
Eu m-am uitat în altă parte, deloc impresionată de eforturile lui.
— Vom continua cum am plănuit, a spus tata. Aceasta este o
Alegere, la fel ca oricare alta. E vorba despre opţiuni. Acum, Kile este
o opţiune din multe şi cu siguranţă Eadlyn ar putea să facă o alegere
şi mai proastă.
Mulţumesc, tata! M-am uitat repede la Kile. Privea fix în podea,
părând jenat şi furios.
— Deocamdată, cred că toţi ar trebui să mâncăm şi să sărbătorim. A
fost o zi foarte interesantă.
— Aşa este, a aprobat generalul Leger. Haideţi să mâncăm.
— Sunt obosită, am spus eu şi m-am întors. Mă găsiţi în camera mea.
Nu am aşteptat să mi se dea voie. După seara asta, nu datoram nimic
nimănui. Le dăruiam tot ce-şi doreau.

863
 Capitolul 8

În weekend, i-am evitat pe toţi şi nimeni nu a părut deranjat, nici

măcar mama. Odată numele rostite în faţa camerelor, Alegerea părea
mult mai reală, iar zilele de singurătate rămase din ce în ce mai
puţine mă întristau.
În lunea dinaintea sosirii candidaţilor, am revenit, în cele din urmă,
printre oameni şi m-am îndreptat spre Salonul Doamnelor. Doamna
Lucy era acolo şi părea să-şi fi revenit, fiind la fel de veselă ca de
obicei. Îmi tot doream să o pot ajuta cumva. Ştiam că un căţeluş nu
este o persoană, dar, până acum, singura mea idee era să-i dăruiesc
un animal de companie.
Mama stătea de vorbă cu doamna Marlee şi, când m-au văzut
intrând, mi-au făcut semn să mă apropii.
M-am aşezat şi doamna Marlee şi-a pus mâna peste a mea.
— Vreau să-ţi explic ce e cu Kile. Nu din cauza ta vrea să plece. De
multă vreme vorbeşte de plecare, iar eu am crezut că timpul petrecut
la facultate îl va potoli. Nu suport gândul de a-l lăsa să plece.
— Mai devreme sau mai târziu, va trebui să-l laşi să aleagă singur, a
sfătuit-o mama.
Amuzant, din moment ce ea era cea care încerca să îşi mărite fata cu
un străin.
— Nu înţeleg. Josie nu vorbeşte niciodată de plecare.
Mi-am dat ochii peste cap. Evident că nu o făcea.
— Dar ce poţi să faci? a spus mama. Nu poţi să-l obligi să rămână.
A turnat ceai într-o ceaşcă şi a aşezat-o în faţa mea.
— Voi angaja un alt meditator, a spus doamna Marlee. Acesta are
experienţă şi poate să-i ofere lui Kile mai multe decât o carte, şi cred
că aşa mai trag de timp. Tot sper…
Mătuşa May a dat buzna în cameră, arătând de parcă ar fi ieşit din
coperta unei reviste. M-am grăbit spre ea şi am îmbrăţişat-o foarte
strâns.

864
— Alteţa Voastră, m-a salutat ea.
— Taci!
A râs şi m-a tras înapoi, apucându-mă de umeri şi uitându-se în
ochii mei.
— Vreau să aud tot despre Alegere. Cum te simţi? Unele fotografii
erau drăguţe. Te-ai îndrăgostit deja?
— Nici pe departe, i-am răspuns râzând.
— Ei bine, acordă-le câteva zile.
Aşa era mătuşa May. Se îndrăgostea la câteva luni. De vreme ce nu
îşi întemeiase o familie, ne trata pe toţi patru – şi pe verişorii noştri,
Astra şi Leo – de parcă am fi fost copiii săi. Compania ei îmi plăcea
în mod deosebit, iar palatul părea mereu mai interesant când era ea
aici.
— Cât timp rămâi? a întrebat mama, iar May m-a ţinut de mână când
ne-am întors la ea.
— Joi plec din nou.
Eu am protestat.
— Ştiu. Am să pierd toată distracţia! Şi-a ţuguiat buzele spre mine.
Dar Leo are un meci vineri după-amiază, iar recitalul de dans al
Astrei este sâmbătă şi i-am promis că am să fiu acolo. Chiar e
talentată, a spus mătuşa May, întorcându-se spre mama. Poţi să-ţi
dai seama că mama ei a fost o artistă.
Au zâmbit amândouă.
— Aş vrea să pot veni şi eu, s-a plâns mama.
— De ce să nu mergem? i-am sugerat eu şi am luat nişte fursecuri
pentru ceaiul meu.
Mătuşa May mi-a aruncat o privire întrebătoare.
— Îţi dai seama că ai deja planuri pentru weekendul ăsta? Planuri
mari? Planuri care schimbă vieţi?
Eu am ridicat din umeri.
— Nu mă îngrijorează prea mult că le ratez.
— Eadlyn! m-a dojenit mama.

865
— Scuze! Doar că totul e copleşitor. Îmi plac lucrurile aşa cum sunt
acum.
— Unde sunt fotografiile? a întrebat May.
— În camera mea, pe birou. Încerc să le învăţ numele, dar nu am
reuşit să reţin prea multe.
May i-a făcut semn cu mâna unei servitoare.
— Drăguţă, vrei te rog să te duci în camera prinţesei şi să iei teancul
cu formularele candidaţilor la Alegere de pe biroul ei?
Servitoarea a zâmbit radioasă şi a făcut o reverenţă, iar eu am bănuit
că, pe drumul înapoi, avea să se uite printre foile din teanc.
Mama s-a aplecat spre sora ei.
— Vreau doar să-ţi aduc aminte că, unu, îţi este interzis să te apropii
de băieţi şi, doi, chiar dacă nu ar fi aşa, ai de două ori vârsta lor.
Doamna Marlee şi cu mine am râs, în vreme ce doamna Lucy doar a
zâmbit. Era mult mai îngăduitoare decât noi cu mătuşa May.
— Nu o tachinaţi, a protestat doamna Lucy. Sunt sigură că are cele
mai bune intenţii.
— Mulţumesc, Lucy! Alegerea nu e pentru mine; e pentru Eadlyn!
ne-a asigurat ea. O vom ajuta să fie în avantaj.
— Nu funcţionează chiar aşa.
Mama s-a rezemat de spătar, bându-şi ceaiul cu un aer de
superioritate.
Doamna Marlee a râs zgomotos.
— Tu vorbeşti? Trebuie să îţi amintim de avantajul tău?
— Poftim? am întrebat eu, şocată.
Câte detalii omiseseră ai mei din poveste?
— Ce vrea să spună?
Mama şi-a lăsat ceaiul şi a ridicat o mână, ca pentru a se apăra.
— În seara dinainte ca Alegerea să înceapă, m-am întâlnit din
întâmplare cu tatăl tău şi, vreau să ştiţi – a spus ea, mai mult pentru
doamna Marlee decât pentru mine – că aş fi putut fi foarte uşor dată
afară pentru asta. Nu a fost chiar prima impresie la care speră
cineva. Eu am rămas cu gura căscată.
866
— Mamă, câte reguli ai încălcat, mai exact?
Ea s-a uitat în sus, ca şi când ar fi încercat să le numere.
— Bine, ştiţi ce, uitaţi-vă la poze cât vreţi; aţi câştigat.
Mătuşa May a râs încântată şi eu am încercat să memorez cum i-au
strălucit ochii şi şi-a înclinat graţios capul într-o parte. Era
fermecătoare fără pic de efort, iar eu o adoram şi-o iubeam aproape
la fel ca pe mama. Chiar dacă mă îngrijora faptul că, în copilărie,
Josie îmi fusese cea mai apropiată prietenă de joacă, cercul de
prietene al mamei compensa cu vârf şi îndesat situaţia. Entuziasmul
mătuşii May, bunătatea doamnei Lucy, optimismul doamnei Marlee
şi puterea mamei erau de nepreţuit şi mai valoroase decât toate
lecţiile luate vreodată.
Servitoarea s-a întors, lăsându-mi în faţă teancul de formulare şi
fotografii. Spre surprinderea mea, doamna Marlee a fost cea care a
luat primele cereri ca să le frunzărească. Mătuşa May a fost
următoarea şi, chiar dacă mama nu a luat niciuna, s-a aplecat peste
umărul doamnei Marlee ca să tragă cu ochiul. Doamna Lucy părea
că încearcă să nu fie curioasă, dar, în cele din urmă, s-a ales cu o
grămadă de hârtii în poală.
— O, ăsta arată promiţător.
Mătuşa May mi-a împins în faţă o fotografie. Eu m-am holbat la doi
ochi negri, adânciţi în pielea de abanos. Era tuns scurt şi avea un
zâmbet strălucitor.
— Baden Trains, nouăsprezece ani, din Summer.
— Este chipeş, a izbucnit mama.
— Păi, evident, a fost May de acord. Şi cu un nume de familie ca
Trains, probabil că se trage dintr-o familie din Şapte. Aici scrie că e în
primul an la facultate şi studiază publicitatea. Înseamnă că el sau
cineva din familia lui e foarte hotărât.
— Corect, a încuviinţat doamna Marlee. Nu e o facultate uşoară.
Am tras câteva formulare şi le-am frunzărit.
— Deci, cum te simţi? a întrebat mătuşa May. Este totul pregătit?
— Presupun că da.
867
Am întors un formular, căutând ceva cât de cât interesant. Pur şi
simplu nu îmi păsa.
— O vreme, toţi au fost atât de agitaţi, încât am crezut că pregătirile
nu se vor termina niciodată. Dar se pare că toate camerele sunt gata,
cantităţile de mâncare au fost calculate şi, acum că lista este oficială,
aranjamentele de călătorie ar trebui să fie făcute până mâine.
— Pari extrem de încântată, m-a tachinat May, înghiontindu-mă.
Eu am oftat şi m-am uitat cu înţeles la mama.
— După cum s-ar putea să ştii, nu totul are legătură cu mine.
— Ce vrei să spui, dragă? a întrebat doamna Lucy, aşezându-şi
grămada de hârtii în poală şi uitându-se îngrijorată de la mine la
mama.
— Bineînţeles că sperăm ca Eadlyn să-şi găsească pe cineva demn de
a-şi întemeia cu el o familie, a început mama cu viclenie. Dar se
întâmplă ca Alegerea să aibă loc atunci când avem nevoie de un plan
ca să calmăm neliniştea provocată de caste.
— Ames! a exclamat May. Fiica ta e o momeală?
— Nu!
— Da, am mormăit eu.
Mătuşa May m-a frecat uşor pe spate, lucru care m-a făcut să mă
simt mult mai bine că-mi este alături.
— Mai devreme sau mai târziu, am fi fost nevoiţi să căutăm
pretendenţi şi, în plus, Alegerea nu o obligă să se căsătorească.
Eadlyn a făcut o înţelegere cu Maxon cum că, dacă nu se
îndrăgosteşte, atunci anulăm tot. Cu toate acestea, da, Eadlyn îşi
îndeplineşte sarcina ca membru al familiei regale, creând o mică…
diversiune până se vor calma apele, iar noi vom vedea ce mai putem
să facem. Şi pot să spun că funcţionează.
— Serios? am întrebat eu.
— N-ai citit ziarele? Acum eşti în centrul atenţiei. Ziarele locale îşi
intervievează candidaţii, iar unele provincii dau petreceri, în
speranţa că al lor candidat va fi câştigătorul. În reviste se scrie
despre concurenţii cu cele mai mari şanse de câştig şi, la ştirile de
868
aseară, am văzut un reportaj despre câteva fete care înfiinţează
fan-cluburi şi poartă tricouri cu numele băieţilor preferaţi. Alegerea
a antrenat toată tara.
— Este adevărat, a confirmat doamna Marlee. Nu mai e un secret că
Kile locuieşte la palat.
— Au descoperit şi că nu-l interesează să participe? am întrebat,
mult mai iritată decât intenţionasem.
Nu doamna Marlee era vinovată pentru tot dezastrul.
— Nu, a răspuns ea, râzând. Totuşi, repet, asta nu are nicio legătură
cu tine.
I-am zâmbit şi eu.
— Doamnă Marlee, aţi auzit-o pe mama. Kile nu trebuie să se
îngrijoreze. Cred că eu şi Kile ştim deja că nu am fi o pereche prea
potrivită şi, oricum, există o şansă să pun capăt Alegerii fără să mă
aleg cu un logodnic.
O şansă de sută la sută, ca să fiu mai exactă.
— Nu vă îngrijoraţi că-mi va răni sentimentele, pentru că văd
încotro se-ndreaptă tot, am răspuns eu, de parcă ar fi fost normal să
aduc o grămadă de băieţi din care să aleg. Nu sunt supărată.
— Ai spus că tot poporul este entuziasmat, a început May,
îngrijorată. Crezi că o să dureze?
— Cred că va amâna lucrurile suficient de mult timp pentru ca
oamenii să uite o parte din nemulţumirile atât de răspândite din
ultima vreme şi ca noi să găsim o soluţie dacă se vor revolta din nou.
Mama părea încrezătoare.
— Când se vor revolta, am corectat-o eu. Poate că viaţa mea ar putea
să-i intereseze o vreme, dar, în cele din urmă, oamenii vor începe din
nou să-şi facă griji pentru ei înşişi.
M-am întors la poze şi aproape că mi-a fost milă de băieţi. Nu aveau
nicio şansă să câştige şi nu ştiau că sunt meniţi să distragă atenţia
poporului.

869
— Este ciudat, am spus şi am luat unul dintre formularele de
înscriere. Nu vreau să judec, dar uitaţi-vă aici. Am depistat trei
greşeli de ortografie.
Mama a luat formularul.
— Probabil a avut emoţii.
— Sau e un idiot, am replicat eu.
May a chicotit.
— Nu fi atât de aspră, scumpo! Şi pentru ei este înfricoşător, a spus
mama şi mi-a înmânat formularul, iar eu l-am ataşat fotografiei unui
băiat cu un chip inocent şi o grămadă de bucle blonde răvăşite.
— Stai aşa, îţi e teamă? a întrebat mătuşa May, şi în voce i s-a auzit
grija pentru mine.
— Nu, sigur că nu.
Ea s-a relaxat, afişând din nou o expresie normală, frumoasă şi
lipsită de griji.
— Nu pot să-mi imaginez că ţi-ar fi teamă de ceva, a zis şi mi-a făcut
cu ochiul.
Gândul că măcar una dintre noi credea asta era încurajator.

870
 Capitolul 9

Când au început să sosească, am fugit în camera mea, rămânând în

lumina soarelui de pe balcon. Prea multe râsete zgomotoase şi
salutări exagerat de entuziaste. M-am întrebat cât va dura
camaraderia asta. La urma urmei, era o competiţie. Mi-am notat în
minte să găsesc metode prin care să-i stârnesc pe unii împotriva
celorlalţi.
— Neena, cred că ar trebui să-mi ridic părul. Astăzi vreau să par
matură.
— Excelentă alegere, domnişoară. Neena îmi curăţa unghiile. V-aţi
gândit la o rochie?
— La una de seară. Neagră, de preferat.
A chicotit.
— Vreţi să-i speriaţi?
Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc viclean.
— Numai un pic.
Am chicotit amândouă şi m-am bucurat să o am lângă mine. În
următoarele săptămâni, urma să am nevoie de cuvintele ei
liniştitoare şi de atingerile sale calme.
După ce mi-a uscat părul, mi l-a împletit şi mi l-a prins ca pe o
coroană, ceea ce făcea ca diadema mea să arate multe mai bine. Am
găsit rochia neagră pe care o purtasem la petrecerea de Revelion de
anul trecut. Era acoperită de dantelă şi strâmtă până la genunchi, de
unde se evaza până spre podea. La spate, decolteul oval lăsa să mi se
vadă pielea, iar mânecile erau scurte, uşor bufante. Trebuia să admit
că arăta şi mai frumos în soare decât în lumina lumânărilor.
Când ceasul meu a bătut ora unu, am coborât la parter.
Transformaserăm una dintre cele patru biblioteci într-un Salon al
Domnilor, pentru ca Aleşii să se poată aduna şi relaxa în timpul
şederii lor la palat. Era cam la fel de mare ca Salonul Doamnelor şi
avea multe canapele şi fotolii, o mulţime de cărţi şi două televizoare.

871
Acum, mă îndreptam spre acea zonă a palatului. Hotărâserăm că
petitorii vor fi aduşi pe rând să mă salute, iar apoi escortaţi în
Salonul Domnilor, ca să se cunoască între ei.
Pe hol am văzut un grup de oameni, printre care şi părinţii mei şi
generalul Leger, şi m-am îndreptat spre ei, încercând să nu arăt că
am emoţii. Tata părea uimit, iar mama şi-a dus mâna la gură când
m-am apropiat.
— Eadlyn… pari atât de matură.
A oftat când mi-a atins obrazul, umărul şi părul fără să aranjeze
nimic, doar verificând.
— Probabil pentru că sunt, am răspuns.
Ea a dat aprobator din cap, ca pentru sine, cu lacrimi în ochi.
— Arăţi exact aşa cum trebuie. Mie nu mi s-a părut niciodată că arăt
a regină, dar tu… eşti perfectă.
— Mamă, încetează! Toată lumea te adoră. Tu şi tata aţi adus pacea
în ţară. Eu n-am făcut nimic.
Ea mi-a ridicat bărbia cu un deget.
— Nu încă. Dar eşti prea hotărâtă ca să nu faci nimic.
Înainte să pot să-i răspund, tata a venit lângă noi.
— Eşti pregătită?
— Da, i-am răspuns şi mi-am stăpânit agitaţia.
Nu asta era discuţia încurajatoare pe care mi-o imaginasem.
— Nu vreau să elimin pe nimeni încă. Mă gândesc că toţi merită
măcar o zi.
Tata a zâmbit.
— Cred că e o hotărâre înţeleaptă.
Am tras aer adânc în piept.
— În regulă, atunci, am spus. Să începem.
— Vrei să rămânem sau să plecăm? a întrebat mama.
M-am gândit.
— Plecaţi. Cel puţin acum.

872
— Cum doreşti, a spus tata. Generalul Leger şi câţiva paznici vor fi
în apropiere. Dacă ai nevoie de ceva, cere pur şi simplu. Vrem să ai o
zi minunată.
— Mulţumesc, tati!
— Nu, a spus el îmbrăţişându-mă, eu îţi mulţumesc.
S-a retras şi i-a oferit braţul mamei. Ei au plecat, iar mie mi s-a părut
că strălucesc de bucurie doar după cum se mişcă.
— Alteţa Voastră, a spus generalul Leger cu blândeţe.
M-am întors şi l-am văzut zâmbind.
— Aveţi emoţii?
Am scuturat uşor din cap şi aproape m-am convins singură.
— Să fie adus primul.
El a dat aprobator din cap înainte să se uite la majordomul de pe hol.
Un băiat a ieşit dintr-o bibliotecă, aranjându-şi manşetele când s-a
apropiat. Era slab şi cam scund, dar avea un chip destul de plăcut.
S-a oprit în faţa mea şi a făcut o plecăciune.
— Fox Wesley, Alteţa Voastră.
Eu l-am salutat cu o înclinare a capului.
— Este o plăcere să vă cunosc.
El a inspirat adânc.
— Sunteţi atât de frumoasă!
— Aşa mi s-a spus. Puteţi să plecaţi acum.
Am întins braţul şi i-am arătat Salonul Domnilor.
Fox s-a încruntat înainte să mai facă o plecăciune şi să plece.
Următorul băiat a ajuns în faţa mea şi şi-a înclinat capul ca să mă
salute.
— Hale Garner, Alteţa Voastră.
— Bine aţi venit, domnule!
— Vă mulţumesc foarte mult pentru că ne-aţi primit în căminul
dumneavoastră. Sper să mă dovedesc demn de mâna
dumneavoastră cu fiecare zi care trece.
Curioasă, mi-am ridicat privirea.
— Chiar aşa? Şi cum o să reuşiţi asta astăzi?
873
El a zâmbit.
— Ei bine, astăzi am să vă spun că provin dintr-o familie excelentă.
Tatăl meu a fost un Doi.
— Asta e tot?
Fără să fie descurajat, a continuat.
— Cred că este destul de impresionant.
— Nu la fel de impresionant ca a avea un tată care a fost un Unu.
Lui i-a picat faţa.
— Puteţi să plecaţi.
A făcut o plecăciune şi a dat să plece. După câţiva paşi, a privit
înapoi.
— Alteţa Voastră, îmi pare rău dacă v-am ofensat.
Era atât de trist, încât a fost cât pe ce să-i spun că nu o făcuse. Însă
asta ar fi însemnat să nu-mi respect planul pentru ziua în curs.
Un şir nesfârşit de băieţi obişnuiţi mi-au trecut prin faţă. La puţin
după jumătatea şirului, Kile a venit şi s-a oprit înaintea mea. Pentru
prima dată, părul îi era aranjat astfel încât să-i văd ochii.
— Alteţa Voastră, m-a salutat el.
— „Pacoste Regală” pentru dumneavoastră, domnule.
A chicotit.
— Deci, cum se poartă băieţii cu tine? l-am întrebat. Mama ta spune
că s-a scris în ziare că locuieşti la palat.
A scuturat din cap, şocat.
— Am crezut că asta o să fie o invitaţie imediată pentru o grămadă
de idioţi geloşi să mă ia la pumni, dar se pare că cei mai mulţi cred că
sunt valoros.
— Zău?
— Ei presupun că deja ştiu totul despre tine. Toată dimineaţa am
fost bombardat cu întrebări.
— Şi ce le spui, mai exact?
El a zâmbit superior, uşor strâmb.
— Că eşti o încântare, desigur.

874
— Corect. Mi-am dat ochii peste cap, fără să-l cred măcar o secundă.
Poţi să…
— Ascultă, vreau să-mi cer scuze încă o dată. Pentru că te-am făcut
răsfăţată.
Am ridicat din umeri.
— Erai supărat.
El a dat aprobator din cap, acceptând scuza.
— Totuşi, este nedrept. Adică nu mă înţelege greşit, eşti foarte
răsfăţată. A scuturat din cap. Dar eşti dură pentru că trebuie să fii. Ai
să devii regină şi, chiar dacă am văzut cum se desfăşoară lucrurile în
palat, n-am simţit niciodată povara muncii tale. Nu e corect din
partea mea să judec.
Am oftat. Ar fi fost politicos să-i mulţumesc. Aşa că, bine, aveam să
fiu politicoasă.
— Mulţumesc!
— Cu plăcere!
A urmat o pauză lungă.
— Ăăă… Salonul Domnilor e pe acolo, i-am spus, arătându-i.
— Corect. Presupun că o să ne vedem mai târziu.
Am zâmbit în sinea mea şi, când a plecat, am observat că avea un
carneţel în mâna pe care o ţinuse la spate. Mulţumită cerinţei
obligatorii de a se prezenta aranjat, Kile arăta mai bine decât de
obicei, dar tot era un tocilar enervant.
Era limpede că nu şi domnul care l-a urmat.

Părul de culoarea caramelului era pieptănat pe spate şi mergea cu

mâinile în buzunare, de parcă nu era prima dată când se plimba pe
coridoarele acestea. De fapt, comportamentul lui m-a surprins
pentru o clipă. Era aici să mă cunoască sau eu eram aici ca să-l
cunosc?
— Maiestatea Voastră, m-a salutat cu o voce catifelată când a făcut o
plecăciune adâncă.
— Alteţa Voastră, l-am corectat eu.
875
— Nu, nu. Doar Ean.
Mi-a zâmbit.
— Groaznică replică, i-am spus eu râzând.
— A trebuit să-mi asum riscul. Mai sunt treizeci şi patru de băieţi
aici. Ce altceva aş fi putut să spun ca să mă ţineţi minte?
Privirea îi era concentrată asupra mea şi, dacă nu aş fi avut de-a face
cu atât de mulţi politicieni în viaţa mea, poate că m-ar fi fermecat.
— Îmi pare foarte bine să vă cunosc, domnule.
— Şi mie, Alteţa Voastră. Sper să vă revăd în curând.
În urma lui s-a înfăţişat un băiat care vorbea atât de tărăgănat, încât
a trebuit să mă concentrez intens ca să înţeleg ce spune. Un altul a
întrebat când urma să fie plătit. A mai fost unul care transpira aşa de
mult, încât, după ce a plecat, a trebuit să chem un valet ca să-mi dea
un prosop să mă şterg pe mână, iar următorul s-a holbat la sânii mei
toată întâlnirea. Am avut parte de un alai continuu de dezastre.
Generalul Leger a venit lângă mine.
— În caz că aţi pierdut şirul, acesta este ultimul.
Uşurată, mi-am lăsat capul pe spate.
— Slavă Cerului!
— Nu cred că părinţii vă vor cere să le spuneţi cum a fost, dar ar
trebui să vă duceţi la ei după ce terminaţi.
Eu i-am aruncat o privire.
— Dacă insişti.
A chicotit.
— Luaţi-i uşor. Tatăl vostru are multe pe cap acum.
— El are multe pe cap? Ai văzut cum transpiră tipul ăla?
— Puteţi să-l învinuiţi? Sunteţi prinţesa. Dacă vreţi, puteţi să-l
condamnaţi la moarte.
Generalul Leger avea nişte ochi verzi care străluceau poznaş – era
unul dintre acei bărbaţi care arătau şi mai bine odată ce înaintau în
vârstă. Eram sigură de asta pentru că, odată, doamna Lucy îmi
arătase o poză din ziua căsătoriei lor, iar el chiar devenise şi mai
atrăgător. Uneori, dacă era obosit sau dacă vremea era rea, mergea
876
şchiopătând, dar asta nu-l încetinea niciodată. Poate pentru că ştiam
cât de mult îl iubeşte doamna Lucy, dar mereu părea să ofere
siguranţă. Dacă nu aş fi fost iritată că se aliase cu ai mei, i-aş fi rugat
să-mi dea un sfat ca să mă ajute să-i fac pe băieţii ăştia să implore să
fie lăsaţi să plece acasă. Ceva din privirea lui mă făcea să cred că ştie
întocmai cum să procedeze.
— Câţiva dintre ei mă fac să mă simt neliniştită, am mărturisit.
Cuvintele mieroase, privirile pofticioase. Deşi ştiusem toată viaţa că
sunt specială, nu-mi plăcea să fiu privită ca un premiu.
El s-a arătat înţelegător.
— Ştiu că este o situaţie ciudată. Dar, dacă nu vreţi, nu trebuie să
rămâneţi niciodată singură cu unul care nu vă place; sunteţi liberă să
eliminaţi pe cineva chiar şi pentru felul în care vă face să vă simţiţi şi
nici măcar cel mai idiot dintre ei nu ar fi destul de prost încât să vă
facă rău, m-a liniştit el. Aveţi încredere în mine; dacă ar face-o, m-aş
asigura că nu o să mai meargă niciodată.
Mi-a făcut cu ochiul înainte să se îndepărteze şi să semnaleze
aducerea ultimului concurent.
Am fost un pic nedumerită când, în loc de unul, au apărut doi.
Primul era îmbrăcat într-un costum scorţos, dar al doilea purta
numai o cămaşă. Cel un pic mai şleampăt mergea la câţiva paşi în
urma celuilalt, cu privirea în podea. Primul era tot numai un zâmbet
şi părea că cineva încercase să-i aranjeze părul şi nu reuşise.
— Bună, Alteţă, m-a salutat el cu un accent pronunţat, pe care nu am
reuşit să-l identific. Ce mai faci?
Confuză, dar dezarmată de zâmbetul său incredibil de cald, i-am
răspuns:
— Bine. A fost o zi lungă. Sunt sigură că şi pentru tine.
În spatele lui, celălalt băiat s-a aplecat în faţă şi i-a şoptit nişte
cuvinte pe care nu le-am înţeles.
Primul a dat aprobator din cap.
— O, da, da, dar… ie bine să cunosc.

877
Când a vorbit a gesticulat, încercând să se facă înţeles.
Neînţelegându-l, m-am aplecat în speranţa că, fiind mai aproape, am
să-i identific accentul.
— Poftim?
Băiatul din spatele lui a intervenit.
— Spune că îi face plăcere să vă cunoască.
Eu am mijit ochii, încă dezorientată.
— Numele meu ie Henri.
S-a aplecat ca să mă salute şi am văzut pe faţa lui că voise să facă asta
şi mai devreme, dar uitase.
N-am vrut să fiu nepoliticoasă, aşa că i-am răspuns dând aprobator
din cap.
— Bună, Henri!
El s-a luminat la faţă când şi-a auzit numele şi a rămas pe loc,
uitându-se când la mine, când la băiatul din spatele său.
— Nu pot să nu-ţi observ accentul, am remarcat eu pe un ton
prietenos – sau aşa speram. De unde eşti?
— Ăăă, Swend… a început el, dar s-a întors către oaspetele său.
Acesta a dat din cap şi a continuat în locul lui Henri.
— Sir Henri s-a născut în Swendway, de aceea are un puternic accent
finlandez.
— O, am răspuns eu. Şi vorbeşte destul de bine engleza?
Henri a intervenit.
— Engleză, nu, nu.
Totuşi, nu părea ruşinat. În schimb, a început să râdă.
— Cum ar trebui să ajungem să ne cunoaştem?
Interpretul s-a întors către Henri.
— Miten saat tuntemaan toisensa?
Henri a arătat spre interpret, care a răspuns:
— Cu ajutorul meu, se pare.
— Bine. În regulă. Aăă…
Nu eram pregătită pentru asta. Era nepoliticos din partea mea să-l
elimin? Şi aşa avea să fie destul de ciudat să interacţionez între patru
878
ochi cu fiecare dintre oamenii ăştia. Nu eram pregătită pentru o a
treia persoană.
În momentul ăla, mi-am adus aminte de formularul lui Henri. De
aceea scrisese greşit câteva cuvinte. Nu era sigur pe ele.
— Mulţumesc. Şi mie îmi face plăcere să te cunosc, Henri!
Numele lui l-a făcut să zâmbească, iar eu am avut sentimentul că
restul cuvintelor nici nu mai contează. Nu puteam să-l alung.
— Salonul Domnilor este acolo.
Henri a făcut o plecăciune când interpretul i-a mormăit
instrucţiunile şi au plecat împreună.
— Generale Leger! am strigat eu, acoperindu-mi faţa cu mâinile.
— Da, Alteţa Voastră.
— Spune-i tatei că o să-l pun la curent cu întrevederile peste o oră.
Simt nevoia să ies la o plimbare.

879
 Capitolul 10

Am reuşit să trecem de prima zi, de prima cină şi de prima seară fără

alte incidente. În vreme ce camerele se plimbau în jurul sălii de mese,
i-am auzit pe cameramani oftând de plictiseală. Nu m-am adresat
nimănui din grup, iar băieţii păreau prea agitaţi ca să vorbească între
ei.
Îi auzeam gândurile tatei la fel de clar ca şi când ar fi fost ale mele.
Este plictisitor! Nimeni nu va vrea să vadă asta! Cum o să ne ajute Alegerea
să tragem de timp măcar o secundă, ca să nu mai spun de trei luni?
S-a uitat spre mine de câteva ori, implorându-mă din priviri să fac
ceva, orice, pentru ca treaba asta să merite chinul. Însă eu mă
războiam cu propria-mi persoană. Nu voiam să îl dezamăgesc, dar
orice urmă de cordialitate din partea mea în acea seară ar fi creat un
precedent negativ. Trebuiau să ştie că nu aveam de gând să îi
linguşesc.
Mi-am spus să nu mă îngrijorez. În dimineaţa următoare, totul avea
să se schimbe.

A doua zi, băieţii erau îmbrăcaţi cu cele mai bune haine, pregătiţi
pentru paradă. O armată de oameni se înghesuiau pe peluza din
faţă, gata să ne pregătească să trecem dincolo de porţi.
Tata era mândru de ideea asta, cea mai mare contribuţie a mea de
până acum în ceea ce priveşte Alegerea. Credeam că o să fie
interesant să avem o mică paradă, ceva ce nu se mai făcuse până
atunci. Eram sigură că toată lumea o să vorbească despre ea.
— Bună dimineaţa, Alteţa Voastră! m-a salutat unul dintre băieţi.
Mi-am adus aminte de Ean imediat şi, după ziua precedentă, nu
m-am mirat că a fost primul care mi-a vorbit.
— Bună dimineaţa!

880
Am mers mai departe fără să încetinesc pasul, deşi mulţi alţii au
făcut plecăciuni şi m-au strigat pe nume. M-am oprit doar ca să
primesc informaţii de la unul dintre paznicii care se aflau în faţă.
— Ocolul este scurt, Alteţa Voastră. La o viteză de mai puţin de
şaisprezece kilometri pe oră, ar trebui să dureze între douăzeci şi
treizeci de minute ca să ne întoarcem. Gărzile vor fi aliniate de-a
lungul traseului pentru siguranţă, dar toată lumea este extrem de
încântată; ar trebui să fie un eveniment distractiv.
Calmă, mi-am împreunat mâinile în faţă.
— Mulţumesc, domnule! Apreciez munca depusă pentru a face acest
lucru posibil.
El a strâns din buze, încercând să-şi ascundă zâmbetul mândru.
— Orice pentru Alteţa Voastră.
A vrut să plece, dar eu l-am chemat înapoi. Omul şi-a umflat pieptul,
atât de mulţumit să fie de ajutor din nou. M-am uitat la roiul de
tineri din jur, uimită de numărul lor, încercând să iau cea mai
înţeleaptă hotărâre.
Am văzut părul zburlit al lui Henri fluturând în vânt şi am zâmbit în
sinea mea. Stătea pe lângă un grup de tineri, ascultând ceea ce
spuneau şi dând aprobator din cap, deşi eram sigură că nu înţelege
nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Nu l-am văzut pe interpretul
său şi m-am întrebat dacă Henri îl eliberase pentru ziua de azi.
Am căutat din nou cu privirea… şi am găsit un băiat care chiar ştia
cum să poarte un costum. Nu că arăta ca un model ci, mai degrabă,
înţelegea arta deosebită a croitoriei şi îşi pusese valetul să-i aranjeze
imediat hainele alese pentru ziua aceasta. În plus, nu am putut să
nu-i remarc pantofii în două nuanţe. Slavă Cerului că mi-am amintit
numele lui!
— Când am să fiu acolo sus, aş vrea să-l am într-o parte pe domnul
Garner, iar pe domnul Jaakoppi în cealaltă, vă rog.
— Desigur, Alteţa Voastră. Am să mă ocup eu de asta.
M-am întors şi m-am uitat la carul alegoric. Luaseră cadrul unuia
dintre carele alegorice de Crăciun şi-l împodobiseră cu mii de flori
881
de vară. Era festiv şi frumos, iar parfumul florilor umplea aerul. Am
respirat adânc şi mirosul curat şi dulce m-a alinat.
Dincolo de ziduri, auzeam strigătele oamenilor care se adunaseră
pentru acest moment. Posibilele greşeli din seara precedentă aveau
cu siguranţă să fie uitate astăzi.
— În regulă, domnilor.
Vocea generalului Leger a bubuit deasupra gălăgiei.
— Vreau să vă aliniaţi cu toţii de-a lungul aleii, iar noi vă vom ridica
în siguranţă.
Mama era în spate cu tata, care culesese câteva flori rătăcite, căzute
din carul alegoric, şi i le prinsese în păr. Ea l-a privit cu deplină
adoraţie când el s-a îndepărtat cu aparatul de fotografiat.
Tata a înconjurat grupul, făcând poze. A făcut multe cu băieţii şi
câteva cu fântâna şi cu mine.
— Tată! am şoptit eu, un pic ruşinată.
Mi-a făcut cu ochiul şi s-a retras, continuând să facă poze, însă nu
atât de evident.
— Alteţa Voastră, a spus generalul Leger şi m-a atins cu mâna pe
spate. Veţi fi ultima care va urca. Am auzit că doriţi ca Henri şi Hale
să stea lângă dumneavoastră, aşa este?
— Da.
— Bune alegeri. Sunt politicoşi. Bine, vom fi gata de plecare într-o
clipă.
El s-a dus la mama şi i-a transmis ceva. Ea părea îngrijorată, dar
generalul Leger a făcut nişte semne cu mâinile, încercând să o
liniştească. De unde eram, nu prea-mi dădeam seama ce gândea tata.
Fie nu avea nicio problemă, fie se prefăcea foarte bine.
Băieţii au fost conduşi pe scara ascunsă, iar eu m-am plimbat încolo
şi-ncoace cât mi-am aşteptat rândul. De-a lungul zidului, în mijlocul
câtorva paznici şi musafiri, l-am observat pe interpretul lui Henri
stând cu braţele încrucişate şi urmărind scena. A început să-şi roadă
o unghie, iar eu am clătinat din cap şi m-am îndreptat spre el.

882
— Nu face asta, am început eu, încercând să fiu fermă, dar
politicoasă. Nu îţi doreşti să fii surprins de camere cu degetele în
gură, nu-i aşa?
Şi-a coborât imediat mâna.
— Îmi cer scuze, Alteţa Voastră.
— Nu urci? am dat eu din cap spre imensul car alegoric.
El a zâmbit.
— Nu, Alteţa Voastră. Cred că Henri poate să dea din mâini şi fără
ajutorul meu.
Totuşi, l-am simţit agitat.
— Va sta chiar lângă mine, l-am liniştit eu. Voi încerca să mă asigur
că ştie ce se întâmplă.
Interpretul a răsuflat prelung.
— Înseamnă că voi fi mai puţin stresat. Iar el va fi atât de încântat.
Vorbeşte despre dumneavoastră tot timpul.
Am râs.
— Ei bine, n-a fost decât o zi. Sunt sigură că o să-i treacă.
— Nu cred. Vă venerează… de fapt, venerează tot. Experienţa în sine
este importantă pentru el. Părinţii lui au muncit din greu să-şi facă
un nume, iar faptul că se află într-un loc în care puteţi să-i acordaţi
atenţie, fie măcar şi pentru o secundă… Este atât de fericit.
M-am uitat spre Henri, care îşi îndrepta cravata în timp ce aştepta în
faţa carului alegoric.
— Asta ţi-a spus?
— Nu cu atât de multe cuvinte. Ştie cât este de norocos şi vede atât
de multe lucruri bune la dumneavoastră. Vorbeşte încontinuu.
Eu am zâmbit trist. Ar fi fost frumos dacă ar fi putut să-mi spună şi
mie măcar atâta lucru.
— Şi tu te-ai născut în Swendway?
El a clătinat din cap.
— Fac parte din prima generaţie care s-a născut în Illéa. Însă părinţii
mei încearcă să păstreze vechile tradiţii şi obiceiuri, aşa că locuim în

883
Kent, într-o comunitate restrânsă de oameni originari din
Swendway.
— Ca Henri?
— Da. Sunt din ce în ce mai răspândiţi. Atunci când Henri a fost
Ales, familia lui a publicat un anunţ pentru un interpret de
încredere, iar eu le-am trimis CV-ul meu, am luat avionul către Sota
şi acum am o nouă slujbă.
— Aşadar, îl cunoşti pe Henri de…?
— O săptămână. Dar deja ne-am petrecut atât de mult timp
împreună şi ne înţelegem aşa de bine, încât simt că ne cunoaştem de
ani de zile.
Vorbea cu afecţiune; într-un fel, ca despre un frate.
— Sunt atât de nepoliticoasă… nici măcar nu ştiu cum te cheamă.
El a făcut o plecăciune.
— Eu sunt Erik.
— Erik?
— Da.
— Aha. Mă aşteptam la un nume mai neobişnuit.
El a ridicat din umeri.
— Ei bine, asta e cea mai fidelă traducere.
— Alteţa Voastră? a strigat generalul Leger, şi ăsta a fost semnalul
meu.
— Voi avea grijă de el, i-am promis şi m-am grăbit spre carul
alegoric.
Scara a fost o provocare. A trebuit să urc cu tocurile mele înalte şi
ţinându-mi rochia cu o mâna, ceea ce însemna că trebuia să-mi iau
mâna de pe o treaptă înainte să o apuc pe următoarea, şi am fost
deosebit de mândră de mine pentru că am reuşit de una singură.
Mi-am dat părul pe spate şi m-am dus să-mi ocup locul. Henri s-a
întors imediat spre mine.
— Bună, Alteţa Voastră!
Buclele blonde îi fluturau în vânt, iar el zâmbea larg. Eu l-am atins
pe umăr.
884
— Bună dimineaţa, Henri! Spune-mi Eadlyn.
El s-a încruntat, uşor confuz.
— Să zic Eadlyn?
— Da.
Henri a fost de acord, iar eu m-am felicitat pentru că îl alesesem să
stea lângă mine. În câteva secunde, mă făcuse să zâmbesc. M-am
aplecat în spatele lui Henri şi m-am uitat printre ceilalţi ca să-l văd
pe Erik jos şi i-am făcut şi lui semn că totul este în regulă. El a zâmbit
şi şi-a dus mâna în dreptul inimii, ca şi când ar fi fost uşurat.
M-am întors cu faţa la Hale.
— Cum te simţi astăzi?
— Bine, a spus el într-o doară. Ascultă, vreau să-mi cer din nou
iertare pentru ieri. Nu am vrut să…
Eu am fluturat din mână, oprindu-l.
— Nu, nu. După cum poţi să-ţi imaginezi, şi eu sunt un pic stresată.
— Da. N-aş vrea să fiu în locul tău.
— Eu mi-aş dori să fiu în locul tău! am exclamat şi m-am uitat în jos.
Îmi plac pantofii!
— Mulţumesc. Se asortează cu cravata? Îmi place să experimentez,
dar încep să am îndoieli.
— Da. Te descurci bine.
Hale radia, încântat să lase în urmă prima impresie şi să se îndrepte
spre a doua, mai bună.
— Deci, tu eşti cel care mi-a spus că o să se dovedească demn de
mine în fiecare zi, nu?
— Într-adevăr.
Părea mulţumit că-mi aduceam aminte.
— Şi cum ai să faci asta azi?
El s-a gândit.
— Dacă ai să simţi că-ţi pierzi echilibrul, am să-ţi ofer mâna mea. Şi
promit că nu am să te las să cazi.
— Îmi place ideea ta. Dacă tu crezi că nu te descurci, încearcă s-o faci
încălţat cu pantofi cu toc.
885
— Deschidem porţile! a strigat cineva. Ţineţi-vă bine!
Mi-am luat rămas-bun de la ai mei făcându-le cu mâna şi apoi am
apucat bara care înconjura partea superioară a carului alegoric. Dacă
ar fi căzut cineva, nu ar fi făcut-o prea de sus, dar noi cinci, din faţă,
puteam fi striviţi de car în cazul în care ne-am fi prăbuşit. Hale şi
Henri erau liniştiţi, aşa cum sperasem, însă mulţi dintre băieţi băteau
din palme sau se încurajau singuri, strigând. De exemplu, Burke urla
încontinuu „Ne descurcăm noi!”, deşi nu trebuia decât să stea în
picioare şi să facă semne cu mâna.
În momentul în care s-au deschis porţile, aplauzele au izbucnit.
Când am trecut de colţ, am văzut cum primul grup de cameramani
filmează fiecare secundă. Unii oameni ţineau pancarte prin care îşi
susţineau Alesul preferat sau fluturau steagul illéan.
— Henri, uite! am spus şi m-am aplecat spre el, arătându-i o
pancartă cu numele lui.
A avut nevoie de o clipă ca să înţeleagă. Apoi, când în cele din urmă
şi-a văzut numele, a icnit.
— Hei!
Era atât de emoţionat, încât mi-a luat mâna de pe umărul său şi mi-a
sărutat-o. Gestul mi s-ar fi părut neplăcut dacă l-ar fi făcut altcineva,
dar, din partea lui, părea atât de inocent, încât nu m-a deranjat deloc.
— Te iubim, prinţesă Eadlyn! a strigat cineva, iar eu am făcut cu
mâna în direcţia vocii.
— Trăiască regele!
— Fii binecuvântată, prinţesă!
Le-am murmurat mulţumirile mele pentru sprijinul acordat şi m-am
simţit încurajată. Nu se întâmpla în fiecare zi să-mi văd oamenii faţă
în faţă, să le aud vocile şi să simt că au nevoie de noi. Ştiam că mă
iubesc, desigur. Aveam să devin regina lor. Dar, de obicei, când
părăseam palatul, mama sau tata erau în centrul atenţiei. Mi se părea
uimitor că, într-un sfârşit, mă bucuram de atât de multă afecţiune.
Probabil că puteam fi la fel de iubită ca tatăl meu.

886
Parada a continuat, cu oamenii care ne strigau pe nume şi aruncau
flori. Se dovedea că era spectacolul la care sperasem. N-aş fi putut
să-mi doresc ceva mai bun, până când am ajuns la ultima parte a
traseului.
Am fost lovită de ceva care, în mod sigur, nu era o floare. M-am uitat
şi-am văzut cum un ou spart mi se prelingea pe rochie şi pe
picioarele goale. Apoi am fost lovită de o jumătate de roşie şi de încă
un obiect pe care nu l-am identificat.
M-am lăsat în jos şi m-am acoperit cu braţele.
— Avem nevoie de locuri de muncă! a ţipat cineva.
— Castele încă există!
Am aruncat o privire şi am văzut un grup de oameni care protestau
şi aruncau cu mâncare stricată în carul alegoric. Unii ţineau pancarte
cu mesaje furioase, pe care probabil că le ascunseseră de paznici
până atunci, iar alţii îmi adresau cuvinte oribile, ocărându-mă aşa
cum nu-mi imaginasem că nici cei mai răi oameni o fac.
Hale s-a aplecat şi a venit în faţa mea, cuprinzându-mi umerii cu un
braţ.
— Nu-ţi face griji, te apăr eu.
— Nu înţeleg, am mormăit.
Henri s-a lăsat pe un genunchi, încercând să lovească toate lucrurile
care veneau în direcţia noastră, iar Hale m-a păzit fără să ezite, cu
toate că-l auzeam mormăind şi încordându-se de fiecare dată când
era lovit de un obiect greu.
Am recunoscut vocea generalului Leger, care le striga Aleşilor să nu
mai stea în picioare. De îndată ce toţi s-au aplecat şi au fost în
siguranţă, carul a mers mai repede, mişcându-se probabil cu o viteză
mai mare decât cea pentru care fusese construit. Oamenii
într-adevăr interesaţi de paradă ne-au huiduit când am trecut în
grabă pe lângă ei, răpindu-le şansa de a arunca o privire asupra
întregului alai.

887
Am auzit cum carul a ajuns pe pietrişul de pe aleea palatului şi, în
momentul în care ne-am oprit, m-am retras de lângă Hale şi am sărit
în picioare. M-am grăbit spre scară şi am coborât.
— Eadlyn! a strigat mama.
— Sunt bine.
Tata era şocat.
— Ce s-a întâmplat, iubire?
— Să mă ia naiba dacă ştiu.
Am plecat furioasă şi umilită. Şi, ca şi când toată întâmplarea n-ar fi
fost îndeajuns de jenantă, privirile triste ale celor din jurul meu au
înrăutăţit-o şi mai mult.
Pe feţele lor se citeau cuvintele „biata de ea”. Şi uram mila pe care
mi-o arătau, mai mult decât pe oamenii cărora situaţia li se părea
acceptabilă.
Cu capul plecat, m-am grăbit prin palat, sperând că nu o să mă
oprească nimeni. Desigur, nu a fost ziua mea norocoasă, pentru că
atunci când am ajuns la al doilea etaj, am văzut-o pe Josie.
— Pfui! Ce ai păţit?
Nu i-am răspuns şi am grăbit pasul. De ce? Ce făcusem ca să merit
asta?
Neena făcea curat când am intrat în camera mea.
— Domnişoară?
— Ajută-mă, am scâncit înainte să izbucnesc în lacrimi.
Ea s-a apropiat şi m-a îmbrăţişat, murdărindu-şi uniforma curată.
— Liniştiţi-vă. O să vă ajut să vă curăţaţi. Dezbrăcaţi-vă, iar eu am să
pregătesc baia.
— De ce mi-ar face asta?
— Cine a făcut-o?
— Poporul meu! am răspuns eu cu durere. Supuşii mei. De ce ar
face-o?
Neena a înghiţit în sec, dezamăgită de dragul meu.
— Nu ştiu.

888
Mi-am şters faţa şi machiajul şi m-am murdărit de ceva verde pe
mână. Am început din nou să plâng.
— Mă duc să pregătesc baia.
Ea s-a îndepărtat grăbită, iar eu am rămas pe loc, neajutorată.
Ştiam că apa avea să cureţe mizeria şi să îndepărteze mirosul, dar,
oricât m-aş fi spălat, amintirea urma să mă însoţească pentru
totdeauna. După câteva ore, stăteam ghemuită pe un scaun în
salonaşul tatălui meu, îmbrăcată cu cel mai confortabil pulover al
meu. În ciuda căldurii, acum hainele erau singura mea armură, iar
straturile lor mă făceau să mă simt în siguranţă. Părinţii mei beau
ceva mai puternic decât vinul – o ocazie rară –, deşi asta nu părea
să-i liniştească.
Ahren a bătut la uşă, dar a intrat înainte să-i deschidă cineva.
Privirile ni s-au întâlnit, iar eu am traversat camera în fugă şi l-am
îmbrăţişat.
— Îmi pare rău, Eady, a spus el şi m-a sărutat pe păr.
— Mulţumesc.
— Mă bucur că ai putut să vii, Ahren.
Tata se uita la nişte fotografii de la paradă, pe care i le dăduseră
fotografii, aşezându-le peste câteva dintre ziarele de astăzi.
— Bineînţeles.
El mi-a cuprins umărul cu un braţ şi m-a condus la locul meu,
rămânând în picioare lângă tata cât m-am ghemuit la loc.
— Încă nu-mi vine să cred că s-a întâmplat asta, a spus mama, bând
ultimele picături din pahar.
Vedeam că se gândeşte dacă să mai bea sau nu încă unul. A hotărât
să nu o facă.
— Nici mie, am mormăit eu, încă suferind din cauza valului de
mânie pe care oamenii aceia o simţeau pentru mine. Ce-am făcut?
— Nimic, m-a asigurat mama şi a venit să se aşeze lângă mine. Sunt
supăraţi pe monarhie, nu pe tine. Astăzi ţie ţi-au văzut chipul şi de
aceea au atacat. Oricare dintre noi putea să fie în locul tău.

889
— Eram atât de sigur că o Alegere le va ridica moralul. Credeam că
se vor bucura de asta, a spus tata, în vreme ce se holba la fotografii,
încă şocat.
Pentru o vreme, am rămas tăcuţi. Se înşelase atât de tare.
— Ei bine, a început Ahren. Poate că s-ar fi bucurat, dacă nu ar fi fost
Eadlyn.
Toţi ne-am uitat miraţi la el.
— Poftim? Aproape că am început din nou să plâng, rănită de
cuvintele lui crude. Mama tocmai a spus că tu sau ea sau oricine ar fi
putut să fie în locul meu. Deci, de ce dai vina pe mine?
El şi-a ţuguiat buzele şi s-a uitat prin cameră.
— Bine. Să vorbim despre asta. Dacă Eadlyn ar fi fost o fată
obişnuită, una care nu a fost crescută să deţină controlul tot timpul,
probabil că lucrurile ar fi stat altfel. Dar alege oricare dintre ziarele
alea, a spus el, arătând spre teanc, şi tata a ales unul. În general, a
continuat Ahren, pare distantă şi toate fotografiile de la cina din
seara trecută sunt stânjenitoare. În unele, parcă te încrunţi.
— Dacă ai fi în locul meu, ai şti cât de greu este.
Ahren şi-a dat ochii peste cap. Mai mult decât oricine altcineva, ştia
că nu aveam de gând să-mi aleg un partener în următoarele câteva
luni.
Mama a plecat de lângă mine şi s-a uitat peste umărul tatei.
— Are dreptate, a spus. Singură, pari retrasă, iar între tine şi cei Aleşi
nu există chimie, afecţiune.
— Ascultă, nu mă dau în spectacol pentru nimeni. Refuz să mă
prostesc în faţa unor băieţi doar ca să distrez poporul.
Hotărâtă, mi-am încrucişat braţele.
După doar două zile, Alegerea era deja un dezastru. Ştiam că nu o să
funcţioneze, iar acum eram prinsă în situaţia asta umilitoare. Ar fi
îndrăznit să-mi ceară să mă fac şi mai mult de ruşine de dragul unui
lucru care, în mod clar, nu avea să fie de ajutor?
Toţi au tăcut şi, pentru un moment, am crezut prosteşte că eu
câştigasem.
890
— Eadlyn.
M-am uitat la tata, încercând să nu mă las mişcată de rugămintea din
privirea lui.
— Mi-ai promis trei luni. Ne străduim din răsputeri să găsim un
răspuns, dar nu putem să rezolvăm lucrurile dacă ne ocupăm de
probleme noi. Vreau să încerci.
În acel moment, am văzut ceva ce nu observasem până atunci: vârsta
lui. Tata nu era nici pe departe bătrân, dar, la viaţa lui, făcuse mai
multe decât ar fi sperat să facă majoritatea oamenilor de două ori
mai în vârstă decât el. Se sacrifica tot timpul – pentru mama, pentru
noi, pentru poporul său – şi era epuizat.
Am înghiţit în sec, ştiind că trebuia să găsesc o cale să pară că-mi
pasă de Alegere, chiar dacă doar de dragul lui.
— Presupun că ştii cum să iei legătura cu presa?
Tata a încuviinţat din cap.
— Da. Avem fotografi şi jurnalişti de încredere care ne stau la
dispoziţie.
— Adu câteva camere mâine-dimineaţă în Salonul Domnilor. Mă
ocup eu de asta.

891
 Capitolul 11

În dimineaţa următoare, am sărit peste micul dejun cu familia mea

ca să pot să mă adun. Nu voiam să vadă nimeni cât de mult mă
zdruncinase ziua precedentă şi mă simţeam de parcă aş fi construit,
încet, un zid în jurul meu.
Neena fredona în timp ce-mi făcea curat în cameră, şi ăsta era unul
dintre cele mai bune lucruri. Nu numai că era blândă cu mine după
ziua de ieri, dar nici nu mă întrebase nimic şi nici nu mai deschisese
subiectul. Nu trebuia să îmi fac griji în privinţa asta, şi de asta nu
putea să părăsească palatul într-o bună zi. Şi cu mine cum rămânea?
— Neena, cred că am să port pantaloni astăzi! am strigat eu.
Ea s-a oprit din fredonat.
— Tot negri?
— Cel puţin pentru moment.
Am zâmbit amândouă când mi-a dat pantalonii negri mulaţi, pe care
i-am asortat cu nişte pantofi cu tocuri care aveau să mă ucidă până la
prânz. M-am îmbrăcat cu o cămaşă lejeră şi o vestă şi am găsit o
diademă cu pietre preţioase care se asortau cu cămaşa.
Eram pregătită.
Am hotărât că voi face exact ceea ce făcuse şi tatăl meu cu Alegerea
lui. În prima zi, trimisese acasă cel puţin şase fete. Eu plănuiam să
elimin aproape de două ori mai mulţi băieţi. Cu siguranţă,
eliminarea tuturor candidaţilor nepotriviţi avea să arate cu câtă
seriozitate tratam Alegerea şi cât de important era rezultatul pentru
mine.
Îmi doream să fi existat o modalitate de a face asta fără camere, dar
erau un rău necesar. În mintea mea, aveam o listă pregătită şi ştiam
vag ce vreau să spun; dar, dacă aş fi făcut o greşeală de faţă cu
reporterii, ar fi fost la fel de rău ca în ziua precedentă… ceea ce
însemna că trebuia să fiu perfectă.

892
Pentru că Salonul Doamnelor era considerat proprietatea reginei,
toţi bărbaţii trebuiau să ceară permisiunea înainte de a intra. Salonul
Domnilor fusese înfiinţat în interesul meu, aşadar nu era nevoie de
formalităţi, iar eu am reuşit să-mi fac o intrare destul de
spectaculoasă, deschizând uşile duble şi lăsând rafala de vânt să-mi
sufle părul pe spate.
Toţi Aleşii s-au grăbit să se întoarcă spre mine, unii sărind în
picioare sau îndepărtându-se de reporterii care însoţeau camerele.
Am trecut pe lângă Paisley Fisher şi am observat că a înghiţit
zgomotos când m-am oprit. Zâmbind, mi-am aşezat o mână pe
umărul lui.
— Poţi să pleci.
El s-a uitat la oamenii de lângă el.
— Să plec?
— Da, să pleci. Adică îţi mulţumesc pentru participare, dar prezenţa
ta la palat nu mai este necesară.
Când a ezitat, m-am aplecat şi i-am şoptit:
— Cu cât rămâi mai mult, cu atât mai jenantă devine situaţia. Ar
trebui să pleci.
Apoi m-am retras şi i-am observat mânia din privire când a părăsit
încet încăperea.
Nu înţelegeam de ce este atât de supărat. Nu era ca şi când l-aş fi
lovit sau aş fi ţipat. În sinea mea, m-am lăudat pentru că scăpasem
de cineva atât de copilăros şi am încercat să-mi aduc aminte lista.
Cine era următorul? O… ăsta o merita cu vârf şi îndesat.
— Blakely, nu-i aşa?
— D… A scos un cârâit şi a început din nou. Da, Alteţa Voastră.
— Când ne-am cunoscut, te-ai holbat încontinuu la sânii mei.
S-a albit la faţă, ca şi când chiar ar fi crezut că fusese atât de subtil,
încât nu observase nimeni.
— Când pleci, să ai grijă să-mi admiri şi fundul la fel de mult.
Am avut grijă să îi vorbesc suficient de tare încât băieţii şi camerele
să audă. Speram că umilirea lui îi va împiedica pe ceilalţi să creadă
893
că pot să se poarte la fel. El a lăsat capul în jos şi a ieşit din cameră.
M-am oprit în faţa lui Jamal.
— Poţi să pleci.
Lângă el, Connor începea din nou să transpire.
— Poţi să i te alături.
Confuzi, s-au uitat unul la celălalt şi au plecat împreună, scuturând
din cap.
Kile era următorul. Spre deosebire de majoritatea celorlalţi, nu şi-a
ferit privirea. Dimpotrivă, s-a uitat în ochii mei, iar eu l-am văzut
implorându-mă să-i pun capăt nefericirii şi să-l scot de aici.
Aş fi făcut-o, dacă nu m-aş fi gândit că mama lui m-ar fi omorât – de
vreme ce, cu siguranţă, ar fi trebuit să-l fac să plece de la palat – şi
dacă, în ziua precedentă, nu i-aş fi văzut numele pe cele mai multe
dintre pancarte. Desigur, Kile era alesul local, deci poate că
mulţimea era părtinitoare. Totuşi, nu puteam să scap de el. Nu încă.
Lângă el, Hale a înghiţit în sec. Mi-am adus aminte cum mă protejase
în timpul paradei, ştiind că încasase lovituri care-mi erau destinate,
iar unele păruseră destul de dureroase.
M-am apropiat şi i-am vorbit cu blândeţe:
— Mulţumesc pentru ziua de ieri. Ai fost foarte curajos.
— N-a fost mare lucru, m-a asigurat el. Deşi costumul nu a putut fi
salvat.
A spus-o în glumă, încercând să facă totul să pară mai puţin grav
decât era.
— Păcat!
Mi-am plecat privirea şi am continuat să merg. Nu credeam că
discuţia noastră fusese înregistrată de camere, dar ştiam că ne
văzuseră zâmbetele. M-am întrebat care aveau să fie comentariile.
— Issir, i-am spus unui tânăr deşirat, cu părul lins. Nu. Mulţumesc.
El nici măcar nu s-a opus. S-a înroşit şi a fugit cât de repede a putut.
Am auzit mormăieli şi m-am întrebat cine îndrăznea să vorbească
acum. Când am întors capul, am văzut cum interpretul lui Henri îi
relata acestuia scena la ureche, pe cât de repede şi de încet posibil. Se
894
vedea că Henri este stresat, dar, după ce a terminat de ascultat, şi-a
ridicat privirea spre mine şi a zâmbit. Rânjea ca un bleg, iar părul i se
cârlionţase într-un asemenea fel, încât părea că, deşi stătea pe loc,
juca un joc.
Uf. Intenţionasem să-i curm suferinţa şi să-l trimit acasă, dar părea
mult prea încântat să fie aici. Oricum, unii dintre ei trebuiau să
rămână, iar Henri era inofensiv.
Mi-am fluturat pur şi simplu mâna când am trecut pe lângă Nolan şi
l-am anunţat pe Jamie că dorinţa lui de a fi plătit era cea mai
jignitoare metodă de a se prezenta.
Am continuat să mă plimb prin cameră, ca să mă asigur că scăpasem
de toţi cei care îmi doream să plece. Reacţiile băieţilor cruţaţi variau
de la interesante la bizare. Holden tot înghiţea în sec, aşteptând să fie
dat afară, în vreme ce Jack zâmbea ciudat, aproape ca şi când totul i
s-ar fi părut distractiv sau interesant. În cele din urmă am ajuns la
Ean, care nu s-a uitat în altă parte, ci a ales să-mi facă semn cu ochiul.
Am observat că stătea singur, însoţit doar de-un jurnal legat în piele
şi de un stilou. Nu părea că se află aici ca să îşi facă prieteni.
— Un semn cu ochiul e un pic cam îndrăzneţ, nu crezi? l-am întrebat
încet.
— Ce prinţesă şi-ar dori lângă ea un bărbat care nu e îndrăzneţ?
Amuzată, am ridicat o sprânceană.
— Nu te îngrijorează deloc faptul că eşti prea încrezător, nu?
— Nu. Aşa sunt eu. Şi nu intenţionez să îţi ascund nimic.
Prezenţa lui avea ceva aproape înfricoşător, dar îmi plăcea că are
curajul să fie sincer. Am observat camera care se apropia de el,
încercând să-mi surprindă expresia, iar eu am clătinat din cap spre
el, suprimându-mi un zâmbet superior. Am trecut mai departe,
adăugându-i pe Arizona, Brady, Pauly şi MacKendrick în rândurile
celor respinşi. Dacă numărasem corect, scăpasem de unsprezece.
După ce toţi cei eliminaţi au plecat, m-am îndreptat spre uşă şi m-am
întors cu faţa la candidaţii rămaşi.

895
— Dacă mai sunteţi aici, înseamnă că, de la prima noastră întâlnire şi
până acum, m-aţi impresionat cu ceva sau că măcar aţi avut
bunul-simţ să nu mă jigniţi.
Unii au zâmbit, gândindu-se probabil la Blakely, în vreme ce alţii au
rămas uimiţi.
— Vreau să vă încurajez pe toţi să fiţi precauţi, deoarece Alegerea
este ceva foarte serios pentru mine. Domnilor, asta nu este un joc.
Asta este viaţa mea.
Am închis uşile şi, în urma mea, am auzit cum toţi îşi reveneau din
şoc. Unii au râs sau au oftat, pe când cineva a repetat pur şi simplu
„O, Doamne, o, Doamne” de nenumărate ori. Vocile reporterilor se
ridicau deasupra tuturor, încurajându-i să-şi exprime sentimentele
faţă de prima eliminare. Expirând prelung, m-am îndepărtat
încrezătoare. Făcusem un pas decisiv, iar tata putea să se liniştească
acum, ştiind că Alegerea se desfăşoară corespunzător şi că nu aveam
să-l dezamăgesc.

Pentru a compensa prima seară anostă şi lipsa totală de interacţiune

de după parada din ziua precedentă, în acea seară băieţii au fost
invitaţi la un ceai înainte de cină pentru a cunoaşte familia şi,
desigur, pentru a vorbi cu mine, iubita lor viitoare mireasă. Mama şi
tata erau prezenţi, alături de Ahren, Kaden şi Osten. Josie a venit cu
soţii Woodwork – care se străduiau din răsputeri să nu zăbovească
pe lângă fiul lor –, iar doamna Lucy se tot învârtea prin cameră fără
să stea de vorbă cu cineva, ci doar arătând minunat. Niciodată nu
păruse că-i plac mulţimile.
Pentru cină, mă schimbasem într-o rochie lungă şi mă încălţasem cu
o pereche de pantofi cu toc, care-mi distrugeau degetele. Încă mă
bucuram de frenezia de după eliminare, atât de mulţumită că
făcusem ceva ca să-l ajut pe tata. Totuşi, intensitatea sentimentului
s-a diminuat rapid când Ahren a venit spre mine, cu o privire
furioasă şi ameninţătoare.
— Ce naiba le-ai făcut? a întrebat el acuzator.
896
— Nimic, am afirmat eu categoric. Am organizat o eliminare. Am
vrut să le arăt tuturor că Alegerea este importantă pentru mine. Aşa
cum a făcut tata.
Ahren şi-a lipit palma de frunte.
— Ai stat cu nasul îngropat în rapoarte toată ziua?
— Bineînţeles, i-am răspuns. Poate că nu ai observat, dar cam asta e
sarcina mea.
Ahren s-a aplecat spre mine.
— Clipurile de la ştiri te-au prezentat ca pe o văduvă neagră. Aveai o
mutră încrezută când i-ai alungat. Şi ai scăpat de o treime din ei,
Eadlyn. Asta nu-i face pe candidaţi să pară importanţi. Îi face să pară
dispensabili.
Am simţit cum mă albesc la faţă când Ahren a continuat să-mi
vorbească în şoaptă.
— Doi dintre ei au întrebat cu cea mai mare precauţie şi discreţie
dacă nu cumva preferi femeile.
Sunetul pe care l-am scos nu prea a semănat a râs.
— Desigur, pentru că singura cale de a le arăta bărbaţilor că îmi plac
e să mă plec la picioarele lor?
— Eadlyn, nu este momentul să te opui. Trebuie să fii binevoitoare.
— Mă scuzaţi, Alteţa Voastră?
Ahren şi cu mine ne-am întors când ne-am auzit titlul, şi m-am trezit
nas în nas cu o reporteră, al cărei chip şi zâmbet erau aproape
maniacale.
— Îmi pare rău că vă întrerup, dar mă întrebam dacă aş putea să-i
iau un scurt interviu prinţesei, înainte de a trebui să părăsesc palatul.
Reportera şi-a arătat din nou dinţii, iar eu n-am putut să nu simt că
urma să fiu mâncată de vie fie la propriu, fie la figurat.
— I-ar face plăcere, a spus Ahren şi m-a sărutat pe frunte înainte să
dispară.
Pulsul mi-a crescut. Nu mă pregătisem pentru asta. Dar, dintre toate
lucrurile care ar fi putut să se întâmple acum, refuzam să las publicul
să mă vadă transpirând.
897
— Alteţa Voastră, astăzi aţi eliminat unsprezece pretendenţi. Nu
credeţi că această eliminare a fost un pic drastică?
Mi-am îndreptat umerii şi i-am zâmbit dulce.
— Înţeleg de ce unii ar putea să o socotească aşa, i-am răspuns cu
bunăvoinţă, dar este o decizie foarte importantă. Nu cred că ar fi
înţelept să-mi petrec timpul cu tineri care nu mă impresionează sau
care sunt nepoliticoşi. Sper că voi ajunge să-i cunosc mult mai bine
pe aceşti domni, acum că sunt într-un număr mai mic.
Am scanat cuvintele în mintea mea. Nu spusesem nimic umilitor sau
incriminator.
— Da, dar de ce aţi fost atât de dură? Câtorva le-aţi spus pur şi
simplu „nu” sau aţi fluturat din mână.
Am încercat să nu mă arăt îngrijorată. La momentul respectiv,
lucrurile acelea mi se păruseră destul de amuzante.
— Când tatăl meu este aspru, nimeni nu îl condamnă. Nu cred că
este corect să fiu percepută ca fiind crudă când mă port la fel. Iau o
hotărâre extrem de importantă şi încerc să fiu înţeleaptă în privinţa
asta.
Chiar dacă am vrut să ţip cuvintele, le-am rostit pe tonul pe care
fusesem instruită să îl folosesc la interviuri şi chiar am reuşit să şi
zâmbesc în timpul ăsta.
— Însă unul dintre ei a plâns după ce aţi ieşit din cameră, m-a
informat ea.
— Poftim? am întrebat eu, îngrijorată că mă albeam din ce în ce mai
mult la faţă cu fiecare secundă.
— Unul dintre cei Aleşi a plâns când eliminarea s-a încheiat.
Consideraţi că este o reacţie normală sau că aţi provocat-o cumva
pentru că aţi fost severă cu ei?
Am înghiţit şi-am încercat să-mi găsesc cuvintele.
— Am trei fraţi. Toţi plâng şi pot să vă asigur că rareori le înţeleg
motivele.
Ea a chicotit.
— Aşadar, nu credeţi că aţi fost prea dură cu ei?
898
Ştiam ce face – repeta întruna întrebarea ca să-mi ies din pepeni. Era
foarte aproape de a mă provoca.
— Nu pot să-mi imaginez cum este să te afli de cealaltă parte a
procesului Alegerii şi să fii eliminat atât de devreme. Dar, în afară de
tatăl meu, nimeni de aici nu ştie nici cum este să fii în locul meu. Voi
face tot posibilul să-mi găsesc un soţ vrednic. Iar dacă bărbatul acela
nu poate să facă faţă câtorva vorbe aspre, atunci cu siguranţă nu va
putea să fie prinţ. Credeţi-mă pe cuvânt!
M-am întins şi i-am atins braţul, ca şi când ar fi fost o bârfă sau o
glumă. Era o tehnică de dezarmare.
— Că tot a venit vorba de pretendenţi, sper că mă veţi scuza. Trebuie
să mă duc să-mi petrec ceva timp cu ei.
Ea a vrut să-mi adreseze o altă întrebare, dar eu m-am întors şi m-am
îndepărtat, cu capul sus. Nu ştiam ce să fac. Nu puteam să mă duc
să-mi iau ceva de băut, nu puteam să rostesc toate injuriile pe care le
ştiu şi nu puteam să alerg în braţele părinţilor mei. Trebuia să par
mulţumită, aşa că m-am plimbat prin cameră zâmbind şi fluturând
din gene către băieţi când am trecut pe lângă ei.
Am observat că numai gesturile astea simple îi făceau să rânjească
sau să-şi schimbe poziţia. În loc să se retragă, s-au domolit, iar eu am
văzut că scurtele momente de blândeţe le ştergeau deja amintirile de
dimineaţă, din Salonul Domnilor. Mi-am dorit din tot sufletul ca şi
publicul să treacă peste asta la fel de uşor ca băieţii.
M-am gândit că, în cele din urmă, unul dintre ei va fi destul de
curajos să-mi vorbească. Şi s-a dovedit că acela a fost Hale.
— Deci, suntem la un ceai, a spus el, venind lângă mine. Ce fel de
ceai îi place cel mai mult prinţesei?
A sorbit din ceaşca lui şi a zâmbit timid.
Hale era o persoană caldă fără să depună vreun efort, ca doamna
Marlee, şi îmi era uşor să-i vorbesc. Acum, eram mai recunoscătoare
decât ar fi ghicit vreodată pentru că mă abordase el primul. Era a
doua oară când mă salva.

899
— Depinde de starea pe care o am. Sau de anotimp. De exemplu, nu
pot să mă bucur de ceaiul alb iarna. Dar ceaiul negru este foarte bun.
— Sunt de acord.
Hale a rămas pe loc, dând aprobator din cap.
— Am auzit că, după ce am plecat astăzi, cineva a plâns. Este
adevărat?
Hale a făcut ochii mari şi a fluierat uşor.
— Da, Leeland. Am crezut că s-a lovit sau aşa ceva. Ne-a luat
aproape o oră să-l liniştim.
— Ce s-a întâmplat?
— Tu! Ai intrat, te-ai plimbat prin cameră şi ai eliminat oameni la
întâmplare. Presupun că e timid şi că l-ai şocat de-a binelea.
L-am zărit pe Leeland stând singur într-un colţ. Dacă într-adevăr
mi-aş fi căutat un soţ, ar fi plecat deja. Mă surprindea un pic faptul
că nu ceruse să plece.
— Cred că am fost mai dură decât am vrut.
Hale a scos un hohot de râs.
— Nu trebuie să fii dură deloc. Toţi ştim cine eşti şi ce poţi să faci.
Noi respectăm asta.
— Spune-i asta tipului care a întrebat când o să fie plătit, am
mormăit eu.
El a rămas fără replică, iar mie mi-a părut rău pentru că discuţia
încetase din cauza mea.
— Deci, ce-o să fie astăzi? am întrebat eu, încercând să-mi recâştig
calmul.
— Poftim?
— Cum îmi dovedeşti astăzi că eşti demn de mine?
El a zâmbit.
— Astăzi îţi promit că nu am să-ţi aduc niciodată ceai alb iarna.
A plecat pur şi simplu, fără să-şi ia „la revedere” sau să facă o
plecăciune, părând optimist.
Privind peste umărul lui, Baden m-a atras atenţia. Prima mea
impresie despre el nu avea nimic de-a face cu discuţia noastră
900
iniţială. Îl vedeam doar ca fiind băiatul pe care mătuşa May îl credea
promiţător.
Mi-am dat seama că se gândeşte dacă să vină sau nu spre mine.
M-am uitat în jos şi l-am urmărit pe sub gene. Mă simţeam ridicol
încercând să joc rolul ăsta, dar funcţiona, iar el a traversat încăperea.
Mi-am amintit de reporteră, gândindu-mă cât de amuzant era că
învăţasem o mulţime de tehnici de dezarmare pentru interviuri sau
negocieri, dar că, atunci când era vorba despre băieţi, trebuia să mă
descurc singură.
Baden părea dornic să-mi vorbească, însă amândoi am fost surprinşi
când un alt băiat, care venea dintr-o altă direcţie, a ajuns lângă noi în
acelaşi moment.
— Gunner, l-a salutat Baden. Cum te distrezi la petrecere?
— Excelent. Tocmai veneam să-i mulţumesc Alteţei Sale pentru că a
organizat-o. Mi-a făcut plăcere să îţi cunosc fraţii mai mici.
— Vai, Doamne! Ce au făcut?
Baden a râs, iar Gunner a încercat să nu zâmbească.
— Osten este groaznic… de plin de energie.
Am oftat.
— Părinţii mei sunt de vină. Se pare că, atunci când ajungi la al
patrulea copil, dorinţa de a-i insufla anumite valori dispare.
— Totuşi, îmi place de el. Sper că am să-l mai văd.
— E greu de spus. Osten este cel mai greu de supravegheat. Nici
măcar dădaca lui – pe care o dispreţuieşte, apropo – nu poate să ţină
pasul cu el. Fratele meu fie provoacă haos, fie se ascunde.
Baden a intervenit. M-am întrebat dacă încearcă să flirteze sau doar
să pară curajos.
— Aceste două stări sunt atât de diferite! Toţi din familia ta sunt aşa?
Ştiam ce întreba: eram genul de fată care vrea să găsească alinare sau
să provoace agitaţie?
— Indubitabil.
Baden a încuviinţat din cap.
— E bine de ştiut. Am să-mi cumpăr un scut şi un binoclu.
901
Şi, la naiba, am chicotit. N-am vrut, dar am făcut-o. Am încercat să
nu fiu supărată pentru că-mi lăsasem garda jos. Speram doar sa iasă
nişte fotografii bune. Am făcut o reverenţă şi am mers mai departe.
În cealaltă parte a camerei, l-am văzut pe Henri, urmat îndeaproape
de Erik. În momentul în care privirile ni s-au întâlnit, s-a îndreptat
imediat spre mine, rânjind cu gura până la urechi.
— Bună! Hyvää iltaa!
M-a sărutat pe obraz, gest care, din nou, m-ar fi şocat din partea
oricui altcuiva.
— Spune „Bună seara!”
— O, ăăă… heevat eelah? am mormăit, încercând să-i repet cuvintele.
Ei a chicotit când i-am masacrat limba.
— Bine, bine!
Întotdeauna era aşa de vesel?
M-am întors spre Erik.
— Serios, cât de rău am pronunţat?
Tonul lui era blând, dar nu avea de gând să mă mintă.
— Îmi pare rău să o spun, dar nici măcar nu pot să ghicesc ce aţi
spus.
Eu am zâmbit sincer. Cei doi erau atât de la locul lor şi asta spunea
ceva, având în vedere cât de singur se simţea probabil Henri.
Înainte să pot să continui conversaţia, Josie a apărut lângă mine.
— Grozavă petrecere, Eadlyn! Tu eşti Henri, nu? Ţi-am văzut poza, a
spus ea grăbită şi i-a întins mâna ca să-l salute.
Deşi probabil confuz, a dat mâna cu ea.
— Eu sunt Josie. Eadlyn şi cu mine suntem practic surori, a izbucnit
ea.
— Numai că între noi nu există nicio relaţie de rudenie, am adăugat
eu.
Erik a încercat să-i traducă asta lui Henri, repede şi în şoaptă, fapt
care a nedumerit-o pe Josie.
— Tu cine eşti? a întrebat ea. Nu-mi aduc aminte să-ţi fi văzut
fotografia.
902
— Sunt interpretul domnului Henri. El vorbeşte doar finlandeză.
Josie a părut incredibil de dezamăgită. Atunci mi-am dat seama că
probabil venise lângă noi pentru că fusese atrasă de Henri. Cu
siguranţă părea mult mai tânăr decât majoritatea celorlalţi şi avea un
aer vesel despre care Josie crezuse poate că i se potriveşte mai bine
decât mie.
— Păi, şi… a început ea, cum trăieşte?
Erik a vorbit fără să discute cu Henri.
— Dacă practic eşti sora Alteţei Sale, atunci sunt sigur că ai avut
parte de o educaţie excelentă la palat. Aşadar, desigur, ştii că relaţiile
dintre Illéa şi Swendway, care sunt puternice şi vechi, i-au atras pe
mulţi locuitori din Swendway să se stabilească aici şi să întemeieze
mici comunităţi, şi invers. Nu este deloc dificil.
Am strâns din buze şi-am încercat să nu rânjesc la felul direct în care
o pusese pe Josie la locul ei. Josie a dat aprobator din cap.
— Oh, bineînţeles. Aăă… Nu a mai insistat. Scuzaţi-mă.
— Îmi pare rău, am şoptit eu după ce s-a îndepărtat. Nu are nimic
de-a face cu voi doi. Este groaznică, pur şi simplu.
— Nu m-am supărat, a răspuns Erik sincer.
Pentru câteva clipe, a tot vorbit cu Henri în finlandeză, probabil ca
să-l pună la curent cu ceea ce tocmai se întâmplase.
— Vă rog să mă scuzaţi. Trebuie să stau de vorbă cu cineva, dar ne
vedem la cină.
Am făcut o reverenţă şi am plecat, încercând să găsesc un refugiu.
Interviul de mai devreme mă luase total prin surprindere, şi eram
mândră că reuşisem să mă adun. Însă Josie avea talentul de a mă
scoate din fire de fiecare dată.
Am văzut-o pe mama singură şi m-am grăbit spre ea, sperând să mă
consoleze. În schimb, m-a întâmpinat cu aceeaşi privire furioasă ca a
lui Ahren când intrasem prima dată.
— De ce nu ne-ai spus că asta ai de gând să faci? m-a întrebat încet,
zâmbind ca şi când nimic nu ar fi fost în neregulă.
Eu am procedat la fel când i-am răspuns:
903
— Mi s-a părut o idee bună. Asta a făcut tata.
— Da, dar la o scară mai mică şi în privat. Tu i-ai făcut de râs în
public. Nimeni nu o să te admire pentru asta.
Am pufnit.
— Îmi pare rău! Serios! Nu mi-am dat seama.
Ea m-a cuprins cu un braţ.
— Nu am vrut să fiu dură cu tine. Ştim că te străduieşti.
Chiar atunci, un fotograf s-a apropiat ca să ne surprindă stând de
vorbă. M-am întrebat ce titlu urma să aibă fotografia. Probabil ceva
în legătură cu Aleasa care o învaţă pe Alegătoare.
— Ce-ar trebui să fac acum?
Ea s-a uitat prin cameră, verificând de două ori că nu ne aude
nimeni.
— Gândeşte-te… la o mică idilă. Nimic scandalos, pentru numele lui
Dumnezeu! a adăugat repede. Dar oamenii asta vor… să vadă cum
te îndrăgosteşti.
— Nu pot să fac să se întâmple asta. Nu pot…
— America, dragă! a strigat tata.
Părea că Osten vărsase ceva pe el, iar ea s-a grăbit să-l conducă afară.
Aş fi pus pariu că orice s-a întâmplat era încercarea deliberată a lui
Osten de a ieşi de acolo.
Eu am rămas pe loc, încercând să nu ies în evidenţă cât m-am uitat
cu atenţie prin cameră. Prea mulţi străini. Prea mulţi oameni care mă
urmăreau şi aşteptau să acţionez. Eram pregătită să pun capăt
Alegerii în urmă cu aproximativ patru ore. Am inspirat adânc. Trei
luni aveau să-mi cumpere libertatea. Puteam s-o fac! Trebuia s-o fac!
Am traversat încăperea fără grabă, ştiind cu cine trebuie să vorbesc.
După ce l-am găsit, m-am aplecat şi i-am vorbit la ureche.
— Vino în camera mea. La opt fix. Să nu spui nimănui.

904
 Capitolul 12

M-am plimbat încolo şi-ncoace cât am aşteptat să aud bătaia în uşă.

Kile chiar era singura persoană căreia puteam să-i încredinţez
sarcina asta, deşi detestam să îl rog. Eram pregătită să cădem la
învoială, dar încă nu ştiam ce aş fi putut să îi ofer. Eram sigură însă
că avea şi el ideile lui.
Bătăile au fost uşoare şi aproape că am auzit întrebarea din spatele
lor: ce caut eu aici?
Am deschis uşa şi, acolo, punctual, era Kile.
— Alteţa Voastră, a spus el şi a făcut o plecăciune comică. Am venit
să vă dau pe spate.
— Caraghiosule! Treci înăuntru!
Kile a intrat şi s-a uitat la rafturile mele.
— Ultima dată când am fost la tine în cameră, aveai o colecţie de
ponei de lemn.
— Am depăşit faza aia.
— Dar nu şi pe cea de tirană autoritară?
— Nu. Tot aşa cum şi tu continui să fii un şoarece de bibliotecă
nesuferit.
— Aşa îţi cucereşti toţi partenerii?
Eu am zâmbit superior.
— Mai mult sau mai puţin. Ia loc. Am o propunere pentru tine.
El a zărit vinul de care făcusem rost şi s-a grăbit să-şi toarne un
pahar.
— Vrei şi tu?
Am oftat.
— Te rog. O să avem nevoie amândoi.
S-a oprit şi s-a uitat la mine înainte să continue.
— Acum sunt agitat. Ce vrei?
Mi-am luat paharul şi am încercat să îmi aduc aminte cum voiam să
îi explic.

905
— Kile, tu mă cunoşti. Mă ştii de o viaţă întreagă.
— Aşa e. De fapt, ieri mi-am adus vag aminte că te-am văzut
alergând pe aici doar cu un scutec pe tine. Arătai bine.
Mi-am dat ochii peste cap şi am încercat să nu râd.
— Oricum. Într-o oarecare măsură, tu îmi înţelegi personalitatea; ştii
cine sunt când nu se filmează.
El a sorbit din vin, gândindu-se la vorbele mele.
— Cred că te înţeleg şi atunci când camerele filmează, dar, te rog,
continuă.
La asta nu mă gândisem, cum mă văzuse trecând prin diversele
etape de până atunci, atât la televizor, cât şi în viaţa reală.
— Alegerea nu a fost ideea mea, dar este ceva pentru care trebuie
să-mi dau toată silinţa. Personal, cred că o fac. Dar publicul se
aşteaptă să fiu o fetiţă năstruşnică pe lângă voi toţi, ceea ce nu cred
că pot să fac. Nu pot să mă port prosteşte.
— De fapt…
— Să nu îndrăzneşti!
El a zâmbit răutăcios şi a mai sorbit o gură de vin.
— Ce pacoste eşti! Nici nu ştiu de ce mă mai obosesc.
— Nu, continuă, nu vrei să te porţi prosteşte.
Şi-a lăsat paharul şi s-a aplecat înainte.
Eu am inspirat adânc, din nou căutându-mi cuvintele.
— Ei vor romantism, dar eu nu sunt pregătită să mă port aşa în
public, cel puţin nu când nu simt nimic pentru nimeni. Totuşi,
trebuie să le ofer ceva.
Mi-am aplecat uşor capul şi l-am privit pe sub gene.
— Ce anume, mai exact?
— Un sărut.
— Un sărut?
— Doar unul scurt. Şi tu eşti singurul pe care pot să-l rog, pentru că
tu ai şti că nu este real şi lucrurile nu s-ar complica. Şi sunt dispusă
să-ţi ofer ceva în schimb.
A ridicat din sprâncene.
906
— Ce?
Am dat din umeri.
— Orice vrei, serios. În limitele posibilului. Nu pot să-ţi ofer o ţară
sau ceva de genul ăsta.
— Ai putea să vorbeşti cu mama? Să mă ajuţi să plec de aici?
— Şi unde să te duci?
— Oriunde. A oftat disperat. Mama mea… Nu ştiu ce s-a întâmplat
de le este nebuneşte de loială părinţilor tăi, dar i-a intrat în cap că
ăsta este căminul nostru pentru totdeauna. Ştii cât de mult m-am
străduit să scap de aici şi să urmez cursul ăla intensiv? Vreau să
călătoresc, vreau să construiesc, vreau să fac mai mult decât să citesc
despre diverse lucruri. Uneori, cred că încă o zi petrecută în spatele
zidurilor ăstora ar putea să mă ucidă.
— Înţeleg, am şoptit eu, fără să gândesc, şi m-am îndreptat. Pot să te
ajut. De îndată ce se iveşte ocazia, am să te ajut să-i convingi pe ai tăi
că trebuie să pleci de la palat.
El a tăcut preţ de o secundă şi apoi a dat peste cap restul de vin.
— Un sărut?
— Doar unul.
— Când?
— În seara asta. La ora nouă, un fotograf o să aştepte pe hol. Sper că
foarte bine ascuns, pentru că mi-ar plăcea să pretind că nu e acolo.
Kile a încuviinţat din cap.
— Bine. Un sărut.
— Mulţumesc.
Am tăcut amândoi, urmărind limbile ceasului. După trei minute, nu
am mai rezistat.
— Cum adică vrei să construieşti chestii?
El s-a luminat la faţă.
— Asta studiez. Arhitectură şi design. Îmi place să visez structuri, să
îmi imaginez cum să le proiectez şi, uneori, cum să le fac deosebit de
frumoase.
— Kile, asta… chiar e interesant.
907
— Ştiu. Kile a afişat un zâmbet strâmb, întocmai ca tatăl său, şi m-a
distrat să văd cât este de entuziast. Vrei să vezi?
— Ce să văd?
— Câteva dintre desenele mele. Le am în camera mea. În cea veche,
nu în cea aleasă pentru mine, aşa că sunt foarte aproape.
— Sigur.
Am băut o ultimă gură de vin şi l-am urmat afară. Cu excepţia
câtorva paznici, pe coridor nu era nimeni când Kile şi cu mine ne-am
îndreptat spre camera lui.
El a deschis uşa şi a aprins luminile, iar eu a trebuie să mă abţin să
nu icnesc.
Era atât de dezordonat!
Patul nu era făcut, hainele stăteau grămadă într-un colţ, iar pe
noptieră erau câteva farfurii murdare.
— Ştiu la ce te gândeşti. Cum de reuşeşte să aibă o cameră atât de
curată?
— Mi-ai citit gândurile, am spus eu, încercând să nu par total
scârbită.
Cel puţin nu mirosea urât.
— În urmă cu vreun an, am rugat personalul să nu-mi mai facă
curăţenie. O fac eu. Dar Alegerea m-a luat oarecum prin
surprindere, aşa că am lăsat totul cum era.
El a început să împingă cu piciorul diverse obiecte sub pat şi a
încercat să aranjeze un pic lucrurile din apropierea lui.
— De ce nu îi laşi să-ţi facă curăţenie?
— Sunt un bărbat în toată firea. Pot să-mi port singur de grijă.
Nu credeam că o spusese ca pe o aluzie răutăcioasă la adresa mea,
dar tot m-a durut.
— Oricum, ăsta este spaţiul meu de lucru.
În colţul îndepărtat al camerei, pereţii erau acoperiţi de fotografii şi
postere cu tot felul de construcţii, de la zgârie-nori la bordeie de
pământ. Biroul lui era plin ochi de schiţe pe care le desenase şi
modele construite din bucăţi de lemn şi benzi subţiri de metal.
908
— Tu ai făcut toate astea? am întrebat eu, atingând uşor o structură
care se răsucea un pic spre vârf.
— Da. Conceptul, designul. Mi-ar plăcea să înalţ clădiri adevărate
într-o zi. Studiez, dar nu pot să învăţ prea multe fără practică, ştii?
— Kile… M-am uitat cu atenţie la tot: la culori şi la linii, înţelegând
cât timp îşi petrecuse gândindu-se la fiecare dintre ele. Este uimitor!
— Aşa mă prostesc eu.
— Nu, nu face asta! Nu-ţi face munca să pară mai puţin importantă
decât este. Eu n-aş putea niciodată să fac aşa ceva.
— Ba sigur că ai putea! A luat o riglă în forma literei T şi a aşezat-o
peste ceva la care lucra deja. Vezi, trebuie doar să te uiţi la linii şi să
faci calcule.
— Îh, mai multă matematică! Şi aşa calculez prea mult.
El a râs.
— Dar asta e matematică amuzantă.
— „Matematică amuzantă” este un oximoron.
Kile şi cu mine ne-am mutat pe canapeaua lui şi ne-am uitat prin
câteva cărţi ale arhitecţilor săi preferaţi, studiindu-le stilurile. Părea
deosebit de interesat de modul în care unii lucrau cu terenul din
jurul lor, iar alţii construiau în contrast cu el. „Adică, uită-te la asta!”
spunea cu entuziasm după aproape fiecare pagină.
Nu-mi venea să cred că în toţi anii ăştia nu-i văzusem şi latura asta.
Se închidea într-o carapace, izolându-se de ceilalţi de aici pentru că
palatul îl prinsese într-o capcană. În spatele cărţilor şi al remarcilor
tăioase era o persoană curioasă, dedicată şi, uneori, foarte
fermecătoare.
M-am simţit de parcă aş fi fost minţită. Oare avea cineva să apară de
după colţ şi să-mi spună că, de fapt, Josie este o sfântă?
În cele din urmă, Kile şi-a privit ceasul.
— Este nouă şi zece.
— Oh. Atunci ar trebui să plecăm.
Însă nu voiam să mă ridic. Camera dezordonată a lui Kile era unul
dintre cele mai confortabile locuri în care fusesem vreodată.
909
— Mda.
Kile a închis cartea şi a pus-o înapoi pe raft. Deşi în colţul ăla haosul
domnea ca peste tot în cameră, am observat cu câtă grijă o
mânuieşte.
L-am aşteptat lângă uşă, brusc agitată.
— Poftim, a spus el, oferindu-mi mâna. Este sfârşitul unei întâlniri,
nu?
I-am dat mâna.
— Mulţumesc. Pentru că mi-ai arătat munca ta şi pentru că faci asta.
Promit că am să te răsplătesc.
— Ştiu.
El a deschis uşa şi m-a condus pe hol.
— Când crezi că ne-am ţinut de mână ultima dată? m-am întrebat eu
cu voce tare.
— Probabil când am jucat „Ţară, ţară, vrem ostaşi.’”.
— Probabil.
Am tăcut cât ne-am îndreptat spre camera mea. Când am ajuns,
m-am întors spre Kile şi l-am urmărit cum înghite în sec.
— Eşti agitat? am şoptit eu.
— Nee. Zâmbea şi se foia în acelaşi timp. Deci… noapte bună.
Kile s-a aplecat, iar buzele lui le-au întâlnit pe ale mele şi s-au apăsat
pe ele. Apoi s-au desfăcut şi s-au închis şi s-au desfăcut din nou. În
momentul dintre sărutări, am inspirat, simţind că o să mă sărute încă
o dată. A făcut-o, slavă Cerului, pentru că nu mai fusesem sărutată
aşa până atunci şi aveam nevoie de mai mult.
În puţinele dăţi în care mă sărutasem cu băieţii, o făcusem în grabă şi
neglijent, ascunzându-mă în vreun dressing sau în spatele unei
statui. Dar acum, cu atât de mult spaţiu în jurul nostru şi fără să vină
cineva să mă verifice… era diferit.
Încă ţinându-l, m-am sprijinit de Kile, iar el mi-a cuprins obrazul cu
mâna liberă. Mi s-a părut că mă sărută pe buze o veşnicie înainte să
se retragă.

910
Şi, chiar şi când a făcut-o, nasul i-a rămas lipit de al meu – atât de
aproape, încât, atunci când mi-a şoptit, am simţit că respiraţia îi
miroase uşor a vin.
— Crezi că a fost suficient?
— Eu… ăăă… nu ştiu.
— Doar ca să fim siguri.
Mi-a apăsat din nou gura cu a lui, iar eu am fost atât de surprinsă că
mă mai sărută aşa, încât am simţit că mi se înmoaie oasele. I-am
înfăşurat părul pe degetele mele, şocată că simţeam nevoia să-l ţin
aşa toată noaptea.
S-a retras încă o dată şi m-a privit în ochi, iar eu am văzut ceva
diferit. Oare şi el simţea acea căldură ciudată învăluindu-i braţele,
pieptul şi capul?
— Mulţumesc, am murmurat.
— Oricând. Adică – a scuturat din cap, râzând de el însuşi – ştii la ce
mă refer.
— Noapte bună, Kile!
— Noapte bună, Eadlyn!
Înainte să se îndrepte spre scările care duceau spre locuinţa lui
temporară, m-a sărutat repede pe obraz.
L-am urmărit plecând şi mi-am spus că singurul motiv pentru care
zâmbesc aşa e că pe undeva erau ascunse camerele, nu din cauza a
ceea ce făcuse Kile Woodwork.

911
 Capitolul 13

— Deci, cred că am reuşit să-i distrag pe toţi pentru o vreme.

Mă plimbam cu Ahren prin grădină şi îl ţineam de braţ.
— Sunt convins. Ahren s-a strâmbat un pic la mine, iar eu abia m-am
stăpânit să nu-l lovesc. Cum a fost?
Pentru asta chiar l-am lovit.
— Măgarule! O doamnă nu spune niciodată.
— Ei bine, o doamnă adevărată vrea să fie fotografiată sărutându-se
cu peţitorul ei pe întuneric?
Am ridicat din umeri.
— În orice caz, a funcţionat.
Fotografiile cu mine şi Kile au fost de-a dreptul devorate, întocmai
cum prevăzusem. Mi se părea un pic ciudat că după aşa ceva sunt
avizi oamenii, dar chiar nu conta atâta timp cât ei erau mulţumiţi.
Totuşi, reacţiile faţă de sărut erau diferite. Câteva ziare scriau că e
drăguţ, dar majoritatea erau nemulţumite că fusesem dispusă să mă
las sărutată aşa de devreme în competiţie.
Într-una dintre revistele de scandal, doi dintre cei mai importanţi
reporteri dezbăteau dacă eram libertină pentru că-i dăruisem un
asemenea sărut sau dacă era un gest drăguţ pentru că îl cunoşteam
pe Kile de la naştere. Am încercat să nu mă gândesc la asta. Destul
de curând, aveau să discute despre alte lucruri.
— Am citit câteva pagini, am spus eu, întorcându-mă din nou spre
Ahren. Niciun raport de discriminare post-caste.
— Deci, ce planuri ai pentru azi? Ai de gând să-i faci din nou pe
băieţi să plângă?
Mi-am dat ochii peste cap.
— A fost doar unul singur. Şi, nu ştiu. Poate că azi n-am să-i vizitez.
— Nici gând, a izbucnit, conducându-mă pe o altă alee. Serios,
Eadlyn, dacă trebuie să te târăsc de păr toată competiţia, am s-o fac,
dar chiar trebuie să te implici în Alegere.

912
Mi-am tras braţul dintr-al lui.
— Nu pot să nu cred că tatei nu i-a fost atât de greu.
— L-ai întrebat?
— Nu, şi nu cred că pot. Nu demult, el şi mama mi-au dat mai multe
detalii, gândindu-se că ar putea să-mi fie de folos. Cred că au avut
un motiv să ţină lucrurile astea numai pentru ei şi mi se pare
nepoliticos să întreb. În plus, nu ştiu dacă doi oameni în situaţia asta
s-ar comporta exact la fel, şi chiar nu vreau să aflu dacă tatei i-a mai
plăcut de altcineva în afară de mama.
— Totuşi, nu e ciudat? Ahren s-a aşezat pe o bancă din apropiere.
Altă femeie ar fi putut să ne fie mamă!
— Nu, i-am răspuns şi m-am aşezat lângă el. Noi existăm doar
pentru că s-au găsit unul pe celălalt. Nu ne-am fi născut din nicio
altă combinaţie.
— Mă zăpăceşti, Eady.
— Îmi pare rău. Situaţia asta mă descurajează. Mi-am trecut degetul
peste marginea pietrei şi am continuat: Adică, înţeleg de ce
conceptul pare interesant. Că undeva acolo, perechea mea perfectă
ar putea să mă aştepte şi că, din întâmplare, aş putea să-i extrag
numele şi să o întâlnesc şi să mă îndrăgostesc nebuneşte. Dar, pe de
altă parte, simt că sunt un trofeu, că sunt judecată mai mult decât de
obicei. Şi, când mă uit la toţi băieţii ăia, îmi par ciudaţi faţă de
oamenii pe care îi întâlnesc de obicei şi nu cred că-mi place chestia
asta. Toată situaţia mă nelinişteşte.
Ahren a tăcut pentru o vreme, iar eu mi-am dat seama că îşi alegea
cuvintele cu grijă, ceea ce mă îngrijora.
Nu ştiam dacă asta li se întâmpla gemenilor în general sau dacă era o
legătură doar între mine şi Ahren, dar atunci când ne contraziceam
aveam o senzaţie aproape fizică. Parcă între noi exista o bandă de
cauciuc întinsă foarte tare.
— Ascultă, Eady, ştiu că poate nu a fost cea mai bună soluţie, dar
chiar cred că e bine să ai pe cineva în viaţa ta. Sunt cu Camille de
mult timp şi, chiar dacă totul s-ar termina mâine, aş fi o persoană
913
mai bună datorită ei. Sunt unele lucruri pe care le afli despre tine
doar după ce laşi pe altcineva în cele mai intime locuri din inima ta.
— Cum de reuşiţi totuşi să aveţi o relaţie? Sunteţi mai tot timpul
despărţiţi.
El a zâmbit larg.
— Ea este sufletul meu pereche. Ştiu asta.
— Nu cred că există suflete-pereche, am spus eu, examinându-mi
pantofii. S-a întâmplat să cunoşti o prinţesă franceză pentru că tu nu
întâlneşti decât familii regale, şi o placi mai mult decât pe oricine
altcineva. Poate că adevăratul tău suflet-pereche mulge chiar acum o
vacă şi tu n-ai să ştii niciodată.
— Mereu te iei de ea!
Tonul lui a făcut ca banda invizibilă de cauciuc să se întindă din nou.
— Pur şi simplu discut posibilităţile.
— Între timp, tu ai zeci de posibilităţi în faţa ta şi refuzi să te uiţi la
ele.
Am pufnit.
— Tata te-a pus să faci asta?
— Nu! Cred că ar trebui să fii deschisă la minte în privinţa asta. Eşti
unul dintre cei mai izolaţi oameni din ţară, dar asta nu înseamnă că
trebuie să fii veşnic singură. Măcar o dată în viaţă trebuie să ai o
relaţie romantică.
— Hei! Am avut relaţii romantice!
— O imagine din ziar nu înseamnă că ai o relaţie, a spus el cu
aprindere. Nici faptul că te-ai sărutat cu Leron Troyes la balul ăla de
Crăciun din Paris.
Eu am icnit.
— De unde ştii asta?
— Toată lumea o ştie.
— Chiar şi mama şi tata?
— Tata nu. Mă rog, doar dacă nu i-a spus mama, pentru că sunt
convins că ea a aflat.

914
Mi-am ascuns faţa în mâini şi am scos nişte ţipete ascuţite, care
exprimau o umilinţă totală.
— Nu spun decât că Alegerea ar putea să fie bună pentru tine.
Replica lui mi-a alungat toată ruşinea, înlocuind-o cu furie.
— Toată lumea spune asta mereu: că ar putea să fie ceva bun pentru
mine. Ce înseamnă asta? Sunt inteligentă şi frumoasă şi puternică.
Nu am nevoie să fiu salvată.
Ahren a ridicat din umeri.
— Poate că nu. Dar nu se ştie dacă nu cumva unul dintre ei ar putea
avea nevoie să fie salvat.
Am fixat iarba cu privirea, gândindu-mă la vorbele lui. Am clătinat
din cap.
— Ce faci, Ahren? De ce te-ai răzgândit brusc? Credeam că eşti de
partea mea.
Am văzut cum ceva i-a licărit în priviri înainte să îl alunge şi să mă
cuprindă cu un braţ.
— Sunt, Eadlyn. Tu, mama şi Camille sunteţi cele mai importante
femei din viaţa mea. Aşadar, te rog să mă înţelegi când spun că
uneori mă întreb cât de fericită eşti.
— Sunt fericită, Ahren. Eu sunt prinţesa. Am totul.
— Cred că tu confunzi confortul cu bucuria.
Cuvintele lui mi-au amintit vag de discuţia recentă cu mama.
Ahren m-a frecat pe braţ şi s-a ridicat în picioare, scuturându-şi
costumul.
— I-am promis lui Kaden că îl ajut la lecţia de franceză. Gândeşte-te
la asta, bine? Poate mă înşel. Cu siguranţă n-ar fi prima dată.
Am zâmbit amândoi.
Eu am încuviinţat din cap.
— Am să mă gândesc.
El mi-a făcut cu ochiul.
— Ieşi la o întâlnire sau ceva de genul ăsta. Fă şi tu ceva interesant în
viaţă!

915
M-am învârtit prin faţa uşii spre Salonul Domnilor, îngrijorată că
pierd timpul. După discuţia cu Ahren, ar fi trebuit să mă duc direct
în birou. Adevărul e că abia aşteptam să mă întorc la monotonia
obişnuită de a muta de colo-colo hârtiile. Dar cuvintele lui, mai mult
decât ale altcuiva, mă făceau să mă întreb dacă nu cumva chiar ar
trebui să încerc. Şi nu mă refeream la strădaniile false din faţa
camerelor, ci la un efort adevărat.
Mi-am spus că, până la urmă, tot trebuia să-mi dau întâlniri cu ei.
Era minimul necesar pe care ar fi trebuit să-l fac. Nu însemna că aleg
pe cineva; pur şi simplu, îmi respectam promisiunea faţă de tata şi
făceam ceea ce toată lumea aştepta să fac.
Oftând, i-am dat plicul majordomului.
— Bine, du-te.
El a făcut o plecăciune înainte de a pleca, iar eu am aşteptat afară.
Hotărâsem că nu voi mai da buzna în Salonul Domnilor. Voiam ca
cei Aleşi să fie în alertă, însă toată lumea avea nevoie de un refugiu
din când în când. Ştiam asta mai bine decât oricine.
După o clipă, majordomul s-a întors şi a ţinut uşa când Hale a ieşit.
Când s-a apropiat, m-am gândit la două lucruri. În primul rând,
m-am întrebat ce ar fi crezut Kile, fapt care, indiscutabil, era ciudat.
În al doilea rând, era evident că Hale încă nu ştia ce să creadă despre
mine, pentru că părea foarte precaut când s-a oprit la jumătate de
metru distanţă şi a făcut o plecăciune.
— Alteţa Voastră.
Mi-am împreunat mâinile în faţă.
— Poţi să-mi spui Eadlyn.
În ochi i s-a citit o oarecare veselie.
— Eadlyn.
Nimeni în lumea asta nu este mai puternică decât tine.
— Mă întrebam dacă ai vrea să luăm desertul împreună în seara asta,
după cină.
— Doar noi doi?
Am oftat.
916
— Mai voiai să inviţi pe cineva? Şi tu ai nevoie de un interpret?
— Nu, nu! a spus el şi a zâmbit sincer. Eu doar… sunt plăcut
surprins, presupun.
— Oh.
Faţă de declaraţia lui atât de simpatică, răspunsul meu era jalnic,
dar, pur şi simplu, nu mă aşteptasem.
Cu mâinile în buzunare şi radiind, Hale a rămas pe loc, iar mie mi-a
fost greu să mă gândesc la el ca la o altă persoană pe care aş fi
trimis-o acasă.
— Ăăă… oricum, am să vin la camera ta cam la douăzeci de minute
după cină şi o să ne ducem într-unul din saloanele de la etaj.
— Sună minunat. Ne vedem diseară!
Am început să mă îndepărtez.
— Ne vedem diseară!
Mă deranja un pic faptul că, acum, abia aşteptam întâlnirea. Într-un
fel, nerăbdarea lui era drăguţă. Dar mai rea decât sentimentul că
Alegerea mă afecta a fost privirea triumfătoare a lui Hale când m-a
surprins uitându-mă la el peste umăr.

917
 Capitolul 14

Ar fi fost ciudat dacă mi-aş fi schimbat rochia între cină şi desert?

Oare el avea de gând să-şi ia alte haine? În ultimele câteva zile,
purtasem diademe, dar ar fi fost nepotrivit să port una la o întâlnire?
La o întâlnire.
Asta depăşea cu mult zona mea de confort. Mă simţeam atât de
vulnerabilă şi nu înţelegeam de ce. Interacţionasem cu destui tineri.
Mă bucurasem de acel moment spectaculos cu Leron la petrecerea
de Crăciun, iar Jamison Akers îmi dăduse să mănânc o căpşună din
gura lui, în spatele unui copac, la un picnic. Reuşisem chiar să trec
peste seara precedentă cu Kile, deşi nu semănase nici pe departe cu o
întâlnire adevărată.
Îi cunoscusem pe toţi cei treizeci şi cinci de candidaţi Aleşi şi mă
descurcasem minunat. Ca să nu mai spun că ajutam la conducerea
unei ţări întregi. De ce mă simţeam atât de agitată la gândul unei
întâlniri cu un băiat?
Am decis că da, aveam să mă schimb, şi am îmbrăcat o rochie
galbenă care era mai lungă în spate decât în faţă, pe care am
asortat-o cu o curea albastră, astfel încât ţinuta să pară mai puţina
potrivită pentru o petrecere în grădină şi mai mult pentru o ieşire în
oraş. Şi fără diademă. Oare de ce mă gândisem la varianta asta?
M-am studiat în oglindă şi mi-am amintit că el încerca să mă
cucerească pe mine, nu invers.
Bătaia în uşă m-a făcut să tresar. Mai aveam încă cinci minute! Şi eu
trebuia să mă duc la el! Îmi încurca toată strategia de pregătire şi,
serios, mai că l-aş fi alungat şi aş fi luat totul de la început dacă ar fi
trebuit să o fac.
Fără să aştepte un răspuns, mătuşa May şi-a băgat capul pe uşă,
urmată de mama, care zâmbea.
— Mătuşă May! Am alergat spre ea şi am îmbrăţişat-o strâns. Ce faci
aici?

918
— M-am gândit că ai avea nevoie de mai mult ajutor, aşa că m-am
întors.
— Iar eu sunt aici ca să fac toată treaba asta şi mai ciudată decât
trebuie să fie, m-a asigurat mama zâmbind.
Am râs neliniştită.
— Nu sunt obişnuită cu asta. Nu ştiu ce să fac.
Mătuşa May a ridicat o sprânceană.
— Conform ziarelor, te descurci foarte bine. Eu am roşit.
— Aia a fost altceva. Nu a fost o întâlnire adevărată. Nu a însemnat
nimic.
— Dar asta înseamnă? a întrebat ea cu blândeţe.
Am ridicat din umeri.
— Nu-i acelaşi lucru.
— Ştiu că toată lumea spune asta, a început mama, dându-mi părul
pe spate, dar este cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da: fii tu însăţi.
Era mai uşor de spus decât de făcut. Pentru că, cine eram eu cu
adevărat? Una din doi gemeni. Moştenitoarea unui tron. Una dintre
cele mai puternice persoane din lume. Cea mai mare distracţie din
ţară.
Niciodată pur şi simplu o fiică. Niciodată pur şi simplu o fată.
— Să nu iei nimic prea în serios. Mătuşa May şi-a aranjat părul în
oglindă înainte să se întoarcă din nou spre mine. Ar trebui doar să te
simţi bine.
Am dat din cap.
— Are dreptate, a aprobat mama. Nu e ca şi când vrem să alegi pe
cineva azi. Ai timp, aşa că distrează-te întâlnind nişte oameni noi.
Dumnezeu ştie că asta e ceva foarte rar pentru tine.
— Aşa este. Doar că e ciudat. Am să fiu singură cu el, iar apoi el o să
le povestească tuturor celorlalţi băieţi şi după aceea va trebui să
vorbim despre asta la televizor.
— Pare mai greu decât este. În cea mai mare parte a timpului e doar
amuzant, m-a asigurat mama.

919
Am încercat să mi-o imaginez adolescentă, roşind şi vorbind despre
întâlnirile ei cu tata.
— Deci pe tine nu te-a deranjat?
Ea şi-a ţuguiat buzele, studiind tavanul cât s-a gândit.
— Ei bine, a fost mai greu la început. Nu prea voiam să fiu în centrul
atenţiei. Dar tu te pricepi de minune la aşa ceva, deci gândeşte-te la
asta ca la orice altă petrecere sau eveniment pentru care ţi s-ar lua un
interviu.
May s-a uitat la ea.
— Nu e chiar ca o recapitulare după petrecerea de Ziua
Recunoştinţei, a remarcat ea înainte să se concentreze asupra mea,
dar mama ta are dreptate când spune că ştii cum să te porţi în
lumina reflectoarelor. La vârsta ta, ea era penibilă.
— Mulţumesc, May, a spus mama şi şi-a dat ochii peste cap.
— Oricând!
Am chicotit şi, pentru o clipă, mi-am dorit să fi avut măcar o soră.
Cealaltă soră a mamei, mătuşa Kenna, murise în urmă cu câţiva ani
de o boală de inimă. Unchiul James era un om simplu, aşa că nu a
vrut să îi crească pe Astra şi pe Leo la palat, chiar dacă noi i-am
propus asta de câteva ori. Bineînţeles, păstram legătura, dar Astra şi
cu mine eram foarte diferite. Totuşi, îmi aminteam perfect că mama
îşi petrecuse o săptămână în pat îmbrăţişându-le pe May şi pe
bunica Singer după moartea Kennei. Tot mai des, mă întrebam dacă,
pentru mama, pierderea unei surori însemna că-şi pierduse o parte
din ea. Ştiam că eu aşa aş fi simţit dacă s-ar fi întâmplat ceva cu
Ahren.
Mătuşa May i-a dat un cot mamei şi au zâmbit amândouă. Ele nu se
certau cu adevărat niciodată, nu pentru ceva care chiar conta, şi
ambele mi-au domolit îngrijorarea.
Aveau dreptate. Asta nu era nimic.
— Ai să te descurci de minune, a spus mama. Nu te pricepi să dai
greş.
Mi-a făcut cu ochiul, iar eu m-am simţit mai sigură pe mine.
920
M-am uitat la ceas.
— Ar trebui să plec. Mulţumesc că ai venit, am spus eu şi am luat-o
de mână pe mătuşa May.
— Cu plăcere.
La uşă, am îmbrăţişat-o pe ea, apoi pe mama.
— Distracţie plăcută! mi-a şoptit mama, apoi a luat-o de mână pe
sora ei şi au plecat în direcţia opusă.
Mi-am netezit rochia şi am coborât la parter.
Când am ajuns la camera lui Hale, m-am oprit şi am inspirat adânc
înainte să bat la uşă. Mi-a deschis el, nu valetul lui, şi a părut
încântat să mă vadă.
— Arăţi fantastic, mi-a spus.
— Mulţumesc! am răspuns, zâmbind fără să vreau. Şi tu la fel.
Se schimbase şi el, ceea ce m-a făcut să mă simt mai bine. Îmi plăcea
cum se aranjase. Nu mai avea cravată şi nasturele de sus al cămăşii
era descheiat. Cu asta, plus vesta, arăta… ei bine, arăta atrăgător.
Hale şi-a băgat mâinile în buzunare.
— Deci, unde mergem?
I-am arătat holul.
— Pe aici, până la etajul al treilea.
El s-a legănat pe vârfuri de câteva ori şi apoi, ezitând, mi-a întins
braţul.
— Condu-mă!
— Bun, am început, în vreme ce ne îndreptam spre scări. Ştiu
lucrurile de bază. Hale Garner, nouăsprezece ani, Belcourt. Dar
formularele de înscriere sunt cam seci; aşadar, care este povestea ta?
El a chicotit.
— Ei bine, şi eu sunt cel mai mare din familie.
— Serios?
— Da. Suntem trei băieţi.
— Uf, îmi pare rău pentru mama ta.

921
— Ei, pe ea n-o deranjează, a zâmbit el. Îi aducem aminte de tata, aşa
că atunci când unul dintre noi face mai mult zgomot sau râde de
ceva de care ar fi râs el, oftează şi spune că îi semănăm.
Îmi era frică să întreb, dar voiam să-mi fie clar.
— Părinţii tăi au divorţat? am întrebat, îndoindu-mă că aşa era.
— Nu. Tata a murit.
— Îmi pare rău, am spus eu şi m-am simţit îngrozitor pentru că, în
mod indirect, îi insultasem amintirea.
— E-n regulă. Nu e unul dintre lucrurile pe care să le ştii fără să ţi se
spună.
— Pot să întreb când a murit?
— Acum aproape şapte ani. Ştiu că o să sune ciudat, dar uneori sunt
invidios pe fratele meu cel mai mic. Beau avea cam şase ani când s-a
întâmplat; şi el îşi aduce aminte de tata, dar nu la fel ca mine, ştii?
Câteodată, îmi doresc să nu fi avut atât de multe amintiri cu el.
— Aş putea să pariez că el te invidiază tocmai pentru că ai.
El mi-a zâmbit trist.
— Nu m-am gândit niciodată la asta.
Am cotit pe scările principale, concentrându-ne la mers. Când am
ajuns pe palierul de la etajul al treilea, am vorbit din nou.
— Cu ce se ocupă mama ta?
Hale a înghiţit în sec.
— Acum, lucrează ca secretară la universitatea locală. Ea… Ei bine,
i-a fost greu să păstreze un serviciu bun, dar îi place ce face şi e
angajată acolo de mult timp. Tocmai mi-am dat seama că am început
spunând „acum” pentru că eram obişnuit să-şi schimbe des locul de
muncă, dar, de ceva timp, nu mai este cazul. Aşa cum ţi-am spus
când ne-am cunoscut, tata era un Doi. Era atlet. S-a internat pentru o
operaţie la genunchi, dar i-au găsit un cheag care i-a ajuns la inimă.
Mama nu a lucrat nici măcar o zi în viaţa ei… părinţii ei şi tata aveau
grijă de ea. După moartea lui, tot ce ştia era să fie soţia jucătorului de
baschet.
— O, nu!
922
— Mda.
Am fost atât de recunoscătoare când am ajuns la salon. Cum se
descurcase tata? Cum le cercetase amănunţit pe fete, punându-le la
încercare ca să îşi găsească soţia? Efortul de a cunoaşte o singură
persoană mă epuiza deja, iar întâlnirea noastră nu începuse de mai
mult de cinci minute.
— Uau, a şoptit Hale, admirând decorul.
Din saloanele de la etajul al treilea, aflate în partea din faţă a
palatului, abia puteai să vezi dincolo de ziduri. Seara, Angeles
strălucea minunat, iar eu cerusem ca luminile din salon să fie reduse,
ca să vedem oraşul în toată splendoarea lui.
În mijlocul camerei era o măsuţă pe care se aflau diverse prăjituri şi o
carafă cu vin pentru desert, într-o parte. Nu mai încercasem
niciodată să organizez o seară romantică, dar m-am gândit că,
pentru prima dată, mă descurcasem destul de bine.
Hale mi-a tras scaunul înainte de a mi se alătura la masă.
— Nu ştiam ce îţi place, aşa că am ales mai multe. Astea sunt cu
ciocolată, evident, am spus eu, arătând spre zecile de prăjiturele.
Apoi, mai sunt cu lămâie, vanilie şi scorţişoară.
Hale s-a holbat la grămada de bunătăţi din faţa noastră, ca şi când
i-aş fi oferit ceva uluitor.
— Ascultă, nu vreau să fiu nepoliticos, a spus el, dar dacă vrei ceva,
ar trebui să iei acum, pentru că şansele să devorez tot sunt foarte
mari.
Am râs.
— Serveşte-te.
El a luat una dintre prăjiturile cu ciocolată şi a băgat-o pe toată în
gură.
— Mmm.
— Încearcă una cu scorţişoară. O să-ţi schimbe viaţa.
O vreme, am continuat să mâncăm şi eu m-am gândit că, probabil,
asta avea să fie suficient pentru o seară. Intraserăm pe un teritoriu

923
foarte sigur; puteam să discut despre deserturi ore întregi! Dar apoi,
pe neaşteptate, a început să vorbească din nou despre viaţa lui.
— Deci mama lucrează la universitate, dar eu lucrez la un croitor, în
oraş.
— Da?
— Da, hainele mă interesează foarte mult. Ei bine, cel puţin acum.
După moartea tatei, a fost greu să cumpărăm lucruri noi, aşa că am
învăţat să ascund rupturile din cămăşile fraţilor mei sau să le desfac
tivul odată ce creşteau. Apoi, mama avea o grămadă de rochii pe
care spera să le vândă ca să facă rost de nişte bani, iar eu am luat
două din ele şi le-am combinat ca să-i fac una nouă. Nu era perfectă,
dar mă pricepeam destul de bine şi mă gândeam că, probabil, aş
putea să-mi iau o slujbă. Iar acum citesc mult şi învăţ ce face
Lawrence… el este şeful meu. Din când în când, mă lasă să lucrez de
unul singur. Presupun că asta am să fac în continuare.
Eu am zâmbit afectat.
— Cu siguranţă eşti unul dintre cei mai bine aranjaţi băieţi din grup.
El a zâmbit sfios.
— Este uşor când pot să lucrez cu atât de multe. Valetul meu este
grozav, aşa că mă ajută să mă asigur că totul se potriveşte impecabil.
Nu cred că îmi apreciază toate combinaţiile, dar vreau să arăt ca un
domn şi, în acelaşi timp, să nu mă schimb, dacă are vreo logică ceea
ce spun.
Am dat din cap cu entuziasm în timp ce înghiţeam o bucată de
prăjitură.
— Ştii cât de greu e când îţi plac blugii, dar eşti prinţesă?
El a chicotit.
— Dar te descurci atât de bine! Adică ţinutele tale apar în toate
revistele, aşa că am văzut destule. Stilul tău este unul foarte
personal.
— Serios?
M-am simţit încurajată. Zilele astea, criticile erau multe, iar o mică
laudă era ca apa în deşert.
924
— Cu siguranţă! a izbucnit el. Vreau să spun că te îmbraci ca o
prinţesă, dar pe de altă parte, nu prea. Nu aş fi surprins să aflu că, de
fapt, eşti liderul unei mafii feminine.
Am pufnit, împroşcând cu vin peste masă, ceea ce l-a făcut pe Hale
să izbucnească în râs.
— Îmi pare rău! Am simţit cum îmi ard obrajii. Dacă m-ar fi văzut
mama, mi-ar fi ţinut cea mai dură predică.
Hale şi-a şters lacrimile şi s-a înclinat în faţă.
— Chiar ţi se ţin predici? Adică, nu tu conduci, de fapt, ţara?
Am ridicat din umeri.
— Nu chiar. Tata munceşte cel mai mult. Eu doar îl asist.
— Dar acum asta e doar o formalitate, nu?
— Ce vrei să spui?
Probabil că rostisem cuvintele mult mai aspru decât intenţionasem,
pentru că amuzamentul din ochii lui s-a stins imediat.
— Nu vreau să-l insult, dar mulţi oameni spun că pare obosit. Am
auzit că unii fac mereu presupuneri în privinţa momentului în care
ai să urci pe tron.
Mi-am coborât privirea. Oamenii chiar vorbeau despre faptul că tata
era obosit?
— Hei, a spus Hale, vrând să-mi atragă din nou atenţia. Chiar îmi
pare rău. Încercam doar să port o conversaţie. N-am vrut să te supăr.
Eu am scuturat din cap.
— Nu, sunt bine. Nu ştiu ce m-a apucat. Poate că m-am gândit la
cum e să fac asta fără tata.
— Este atât de amuzant să te aud cum îi spui regelui „tată”.
— Dar asta este!
M-am surprins zâmbind din nou. Felul în care vorbea Hale făcea
totul să pară mai calm, mai luminos. Îmi plăcea asta.
— Ştiu, ştiu. Bine, deci să revenim la tine. Pe lângă faptul că eşti cea
mai puternică femeie din lume, ce faci ca să te distrezi?
Am mai mâncat o bucată de prăjitură ca să ascund cât de larg
zâmbeam.
925
— S-ar putea sau nu să te surprindă, dar şi mie îmi place foarte mult
moda.
— Zău? a răspuns el sarcastic.
— Desenez. Mult, de fapt. Mi-am încercat mâna cu lucrurile care le
plac şi părinţilor mei. Ştiu câte ceva despre fotografie şi mă pricep să
cânt un pic la pian. Dar revin mereu la caietul meu cu desene.
Ştiam că zâmbesc. Paginile alea, cu mâzgăliturile făcute în creioane
colorate, erau unul dintre lucrurile cu care mă simţeam cel mai în
siguranţă.
— Aş putea să le văd?
— Ce?
Mi-am încrucişat gleznele şi mi-am îndreptat spatele.
— Desenele tale. Aş putea să le văd cândva?
Nimeni nu îmi vedea desenele. De vreme ce nu eu le croiam, le
arătam numai servitoarelor mele, când trebuia să o fac. Dar, pentru
fiecare desen arătat, ascundeam zece – lucruri pe care ştiam că nu
am să le pot purta vreodată. M-am gândit la piesele alea; le păstram
pe toate în minte sau pe hârtie, ca şi când să le ţin secrete era
singurul mod în care puteau să-mi aparţină.
Ştiam că nu înţelege de ce tăcusem brusc sau de ce ţineam strâns
braţele scaunului. Întrebarea lui Hale şi presupunerea lui că era
bine-venit în lumea aia m-au făcut să mă simt de parcă mă văzuse
cumva – mă văzuse cu adevărat –, şi nu-mi plăcea asta.
— Scuză-mă, am spus eu şi m-am ridicat. Cred că am băut cam mult
vin.
— Ai nevoie de ajutor? a întrebat, ridicându-se şi el în picioare.
— Nu, rămâi, te rog, şi simte-te bine. M-am mişcat cât de repede am
putut.
— Alteţa Voastră!
— Noapte bună!
— Eadlyn, aşteaptă!
Am mers mult mai repede pe coridor, simţindu-mă extraordinar de
uşurată când nu m-a urmat.
926
927
 Capitolul 15

Credeam cu tărie că felul în care mă simţeam nu era din cauza mea,

nici măcar puţin. Ştiam pe cine să învinuiesc – şi toţi erau din familia
Schreave. Dădeam vina pe mama şi tata pentru că nu puteau să
controleze ţara şi pentru că mă forţaseră să accept situaţia asta, şi
dădeam vina pe Ahren pentru că încercase să mă facă să mă gândesc
la băieţii ăştia de la bun început.
Urma să devin regină şi o regină putea să fie multe lucruri… dar să
fie vulnerabilă nu era o opţiune.
Timpul petrecut cu Hale în seara precedentă mă făcuse să înţeleg
câteva lucruri. În primul rând, aveam dreptate în privinţa Selecţiei.
Era imposibil să-mi găsesc un partener în asemenea condiţii şi mi se
părea miraculos că cineva reuşise să o facă în trecut. Sinceritatea
forţată faţă de foarte mulţi străini nu putea fi bună pentru sufletul
cuiva.
În al doilea rând, dacă m-aş fi căsătorit vreodată, şansele să mă
îndrăgostesc nebuneşte şi pentru totdeauna de persoana aceea erau
foarte mici. Dragostea nu făcea decât să aducă vulnerabilitate, iar eu
nu îmi permiteam asta. Eram deja prea afectuoasă cu familia mea cât
să ştiu că ăsta este punctul meu slab – tata şi Ahren, în mod special.
Era greu să mă imaginez făcându-mi asta dinadins.
Ahren ştia că vorbele lui pot să mă influenţeze, ştia cât de mult îl
iubesc. De asta, mai presus de orice, voiam să îl strâng de gât după
întâlnirea mea.
Am coborât să iau micul dejun, mergând cu paşi hotărâţi ca şi când
nimic nu se schimbase. Încă deţineam controlul şi o grămadă de
băieţi prostuţi nu aveau să-mi cucerească lumea. Planul meu pentru
azi era să mă întorc la lucru. În ultima vreme fusesem prea mult
distrasă, şi trebuia să mă concentrez. Tata spunea să-mi găsesc pe
cineva care să mă ajute cu sarcinile mele, dar, până acum, orice
ajutor nu reuşea decât să mă încurce şi mai mult.

928
Ahren şi Osten stăteau lângă mama, iar eu mi-am ocupat locul între
tata şi Kaden. Chiar şi din celălalt capăt al mesei, îl auzeam pe Osten
mestecând.
— Eşti bine, surioară? a întrebat Kaden, făcând o pauză între
lingurile de terci de ovăz.
— Bineînţeles.
— Pari un pic stresată.
— Şi tu ai părea, dacă ar urma să conduci ţara, l-am tachinat eu.
— Câteodată mă gândesc la asta, a spus el, devenind serios. La ce aş
face dacă o boală ar lovi toată Illéa, iar tu şi mama şi tata şi Ahren
v-aţi îmbolnăvi şi aţi muri. Atunci, eu aş fi la conducere şi ar trebui
să mă ocup singur de toate.
Cu coada ochiului, am văzut cum tata se apleacă în faţă şi-şi ascultă
fiul.
— Ce spui tu e un pic morbid, Kaden.
Kaden a ridicat din umeri.
— Este bine să-ţi faci mereu planuri dinainte.
Mi-am sprijinit bărbia în mână.
— Deci, care ar fi ordinea de zi a regelui Kaden?
— Vaccinarea, evident.
Am chicotit.
— Bună idee. Şi după asta?
El s-a gândit.
— Cred că aş încerca să cunosc oameni. Oameni sănătoşi, ca să aflu
ce vor ei de la mine. Probabil că de la ei lucrurile se văd un pic diferit
decât de aici.
Tata a încuviinţat din cap.
— O mişcare destul de inteligentă, Kaden.
— Ştiu.
Şi Kaden a început din nou să mănânce, domnia lui imaginară luând
sfârşit. Norocul lui.
Am ciugulit din mâncare, uitându-mă pe furiş la tata. Da,
observasem că părea obosit seara trecută, dar se întâmplase o
929
singură dată. Sigur, acum îi trebuiau ochelari şi avea riduri de
expresie în jurul ochilor, dar asta nu însemna că era epuizat. Ce ştia
Hale?
M-am uitat prin cameră. Băieţii vorbeau în şoaptă între ei. L-am
văzut pe Ean discutând cu Baden. Burke îşi vărsase ceva pe cravată
şi încerca să şi-o scoată discret, dar fără succes. Apoi, mi-am plimbat
privirea spre Hale, mulţumită că nu se uita în direcţia mea.
În spatele mesei îndepărtate i-am văzut pe Henri şi pe Kile. Erik
traducea răbdător şi, după expresiile lor, se înţelegeau destul de
bine.
M-am concentrat la ei. Am încercat un minut să-mi dau seama
despre ce vorbeau, dar degeaba. M-am holbat la Kile şi i-am urmărit
mâinile. Era amuzant să-l văd cum gesticulează spre ceilalţi şi apucă
furculiţa, când ştiam cât de bine ţine un creion. Sau – şi mai bine –
cum dă părul pe spate pentru un sărut.
În cele din urmă, Kile m-a surprins holbându-mă şi a dat uşor din
cap, schiţând un zâmbet. Henri l-a observat uitându-se şi s-a întors
pe scaun ca să-mi facă semn cu mâna. Eu mi-am plecat capul în semn
de salut, sperând că nimeni nu-mi observase roşeaţa din obraji.
Henri s-a întors imediat ca să-i spună ceva lui Erik, care i-a spus ceva
lui Kile, care a ridicat din sprâncene şi a dat din cap. Ştiam că
vorbesc despre mine şi n-am putut să nu mă întreb dacă într-adevăr
Kile le dăduse detalii despre sărutul nostru.
Mătuşa May era singura persoană căreia puteam să-i descriu sărutul
în detaliu, fără să fiu complet îngrozită. Aş fi minţit dacă aş fi spus
că, de când se întâmplase, nu mă gândisem la momentul acela.
Ahren s-a ridicat şi a sărutat-o pe obraz pe mama înainte să plece.
— Aşteaptă, Ahren, trebuie să discut ceva cu tine, i-am spus eu,
ridicându-mă în picioare.
— Ne vedem imediat, dragă? a întrebat tata, privindu-mă.
— Mă întorc repede. Promit.

930
Ahren mi-a oferit braţul lui şi am ieşit împreună din cameră.
Simţeam cum atragem atenţia. Era ca o energie care mă urmărea
aproape peste tot. Deseori mă desfătam cu senzaţia asta.
— Despre ce vrei să vorbim?
I-am răspuns, zâmbind:
— Îţi spun după ce ajungem pe coridor.
El a şovăit.
— Hopa!
Când am cotit, m-am retras şi l-am lovit în umăr.
— Au!
— Aseară am fost la o întâlnire şi a fost îngrozitor şi tu eşti vinovat
pentru asta.
Ahren şi-a masat braţul.
— Ce s-a întâmplat? A fost răutăcios?
— Nu.
— A… Ahren şi-a coborât vocea. A încercat să profite de tine?
— Nu.
Eu mi-am încrucişat braţele.
— A fost nepoliticos?
Am oftat.
— Nu chiar, dar a fost… ciudat.
El şi-a aruncat braţele în aer, exasperat.
— Ei bine, sigur că a fost! Dacă ai să mai ieşi cu el, o să fie mai bine.
Asta e ideea. Îţi ia timp să cunoşti pe cineva.
— Nu vreau să mă cunoască! Nu vreau să mă cunoască niciunul
dintre ei!
S-a încruntat, nedumerit.
— Întotdeauna am crezut că eşti singura persoană din lume pe care
aş înţelege-o, a spus el, indiferent de situaţie. Credeam că şi tu m-ai
înţelege mereu. Dar mă tachinezi pentru că sunt îndrăgostit, iar când
se iveşte ocazia să-ţi găseşti pe cineva, nu-ţi place.
Mi-am înfipt degetul în pieptul lui.

931
— Nu tu ai spus că Alegerea nu are niciun sens pentru mine? Nu tu
abia aşteptai să vezi cum am să-i fac să se simtă stânjeniţi? Credeam
că amândoi suntem de acord că asta e o glumă. Iar acum, brusc, eşti
cel mai înflăcărat fan al Alegerii.
Liniştea de pe coridor era dureroasă. Am aşteptat ca Ahren să se
certe cu mine sau măcar să îmi explice.
— Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Dar nu cred că este vorba doar
despre o întâlnire. Trebuie să afli de ce eşti atât de speriată.
Mi-am îndreptat spatele.
— Sunt viitoarea regină din Illéa. Nu mă tem de nimic.
El s-a retras.
— Continuă să-ţi spui asta, Eadlyn! Vezi dacă aşa rezolvi problema.
Totuşi, Ahren nu a ajuns prea departe pe coridor. În dimineaţa asta,
Josie îşi invitase nişte prietene şi, practic, toate s-au topit când l-au
văzut. Pe una dintre ele am recunoscut-o din ziua aceea din grădină
şi mi-am adus aminte de ea doar pentru că mi se adresase corect.
Le-am urmărit cum zâmbesc ruşinate şi îşi lasă în jos capetele.
Ahren, spre meritul lui, era politicos ca întotdeauna.
— Josie a spus că este impresionant cât de bine te pricepi la
literatură, a zis una dintre fete.
Ahren s-a uitat în altă parte.
— Exagerează. Într-adevăr, îmi place să citesc şi mai şi scriu câte
ceva, dar nu lucruri care merită să fie publicate.
O altă fată a făcut un pas în faţă.
— Mă îndoiesc că este adevărat. Pariez că dascălul nostru s-ar
bucura să vii să ne predai cândva. Mi-ar plăcea să-ţi aud părerile
despre câteva dintre cărţile pe care le-am citit.
Josie şi-a împreunat mâinile.
— O, da, te rog, Ahren! Nu vrei să vii să ne predai?
Prietenele ei au chicotit când ea i s-a adresat nonşalant pe numele
mic, un obicei deprins din copilărie.
— Mă tem că am mult prea multe de făcut acum. Poate altă dată. Să
aveţi o zi minunată, domnişoarelor!
932
A făcut politicos o plecăciune şi a mers în continuare pe coridor, iar
fetele nici măcar nu au aşteptat să se îndepărteze înainte să înceapă
să chicotească prosteşte.
— Este atât de chipeş, a spus una, gata să explodeze de admiraţie.
Josie a oftat.
— Ştiu. Şi e atât de drăguţ cu mine. Ieri am ieşit la o plimbare şi mi-a
spus că el crede că sunt una dintre cele mai încântătoare fete pe care
le-a cunoscut vreodată.
N-am mai putut să suport. Am trecut pe lângă ele, fără să încetinesc
pasul.
— Eşti prea mică pentru el şi are iubită, Josie. Las-o baltă!
Am ocolit scările ca să mă duc în birou. Ştiam că am să mă simt mai
bine dacă mă ocup cu ceva uşor de făcut, cu un lucru care putea fi
tăiat de pe o listă.
— Vedeţi? a spus Josie, fără să se deranjeze să vorbească mai încet.
V-am spus eu că e afurisită!

933
 Capitolul 16

Munca nu m-a făcut să mă simt mai bine. Încă eram foarte iritată din
cauza serii petrecute cu Hale, plus că, de fiecare dată când mă certam
cu Ahren, parcă îmi pierdeam echilibrul. Toată planeta se
dezechilibra. Iar comentariile ridicole ale lui Josie erau cireaşa de pe
tort.
Mintea-mi bâzâia cu vorbele altor oameni şi cu propriile mele
întrebări şi eram sigură că aveam să-mi pierd ziua de pomană.
— Ştii, a spus tata, ridicându-şi privirea din hârtiile lui. Şi eu am fost
distras la începutul Alegerii. O să-ţi fie uşor să te descurci când
grupul o să se micşoreze.
Am zâmbit. Bine, am să-l las să creadă că făcusem o pasiune pentru
cineva.
— Îmi pare rău, tată.
— Să nu-ţi pară. Vrei să mă ocup eu de treburile tale astăzi? Să îţi iei
liber după-amiaza asta?
Mi-am aranjat documentele din faţa mea.
— Nu, aşa ceva n-o sa se întâmple. Sunt perfect capabilă.
— Nu mă îndoiam de tine, dragă. Eu doar…
— Şi aşa mi-am luat prea mult timp liber pentru asta. Nu vreau
să-mi neglijez responsabilităţile. Sunt bine.
Nu voiam să par atât de tăioasă cu el.
— În regulă.
Şi-a potrivit ochelarii şi a început din nou să citească. Am încercat să
fac acelaşi lucru.
La ce se referise Ahren când spusese că nu doar întâlnirea mă
supărase? Ştiam de ce sunt supărată. Şi când îl necăjisem eu în
legătură cu Camille? Sigur, nu vorbeam cu ea foarte mult, dar asta
din cauză că nu aveam multe în comun. Fata nu îmi displăcea.
Am clătinat din cap, concentrându-mă asupra documentelor.

934
— Ar fi în regulă, dacă ai avea nevoie să-ţi limpezeşti mintea, s-a
oferit tata din nou. Ai putea să te duci să petreci puţin timp cu unul
dintre cei Aleşi şi să te întorci după prânz. În plus, ai avea despre ce
să vorbeşti la Actualităţi.
Am simţit un val de emoţii când am încercat să-mi dau seama cum
aş putea să vorbesc despre cât de expusă mă simţisem după
întâlnirea mea cu Hale… sau despre cât de uluită fusesem după
sărutul cu Kile. Încercarea de a echilibra sentimentele contradictorii
faţă de cele două momente era deja năucitoare, fără a mai adăuga şi
altceva.
— Tată, am fost la o întâlnire aseară. Nu e suficient?
El s-a gândit puţin.
— În cele din urmă, va trebui să începi să ne anunţi când ai să ieşi la
întâlniri. Câteva fotografii de la unele dintre ele ar fi bune pentru
toată lumea. Şi cred că trebuie să mai ai cel puţin o întâlnire până
vineri.
— Serios? am gemut eu.
— Fă ceva ce-ţi place. Tratezi lucrurile astea de parcă ar fi nişte
sarcini de serviciu.
— Pentru că asta sunt! am protestat, râzând neîncrezătoare.
— Poate să fie distractiv, Eadlyn. Încearcă!
S-a uitat la mine pe deasupra ochelarilor, aproape ca şi când m-ar fi
provocat.
— Bine. O întâlnire. Cu atât te alegi, bătrâne, l-am necăjit eu.
El a chicotit.
— Bătrânul are dreptate.
Mulţumit, tata s-a întors la hârtiile lui. Eu am rămas pe loc,
uitându-mă pe furiş la el de la biroul meu. Se întindea adeseori,
frecându-se la ceafă, şi, cu toată că nu exista nicio urgenţă pe ordinea
de zi, îşi trecea degetele prin păr de parcă ar fi fost tulburat.
Acum, că Hale mă făcuse să mă gândesc la asta, aveam de gând să
stau cu ochii pe el.

935
Am hotărât să-l transform pe Baden în următoarea mea ţintă. Poate
că mătuşa May ştia ceva, deoarece Baden nu a intrat cu tupeu sau,
dimpotrivă, de parcă ar fi încercat să se ascundă. La serată, când
altcineva i-a furat momentul care ar fi trebuit să fie numai al lui, nu
s-a agitat. Şi, când l-am abordat ca să-mi petrec singură timpul cu el,
m-am aflat din nou în centrul atenţiei sale.
— Cânţi la pian, nu-i aşa? m-a întrebat Baden când l-am invitat la o
întâlnire.
— Da. Nu la fel de bine ca mama, dar sunt destul de bună.
— Eu cânt la chitară. Poate că am putea să cântăm împreună.
Nu mă gândisem la aşa ceva. Cântând, probabil că am fi vorbit mai
puţin, iar mie îmi convenea de minune.
— Desigur. Am să rezerv Salonul Doamnelor pentru noi.
— Am voie să intru acolo? m-a întrebat el sceptic.
— Când eşti cu mine, da. Şi am să mă asigur că este gol. Pianul meu
preferat din palat este acolo. Ai nevoie de o chitară?
El a rânjit superior.
— Nu. Mi-am adus-o pe a mea.
Baden şi-a trecut o mână peste părul tuns scurt, părând foarte
relaxat. Eu încă încercam să par distantă şi inaccesibilă, dar îmi
dădeam seama că erau câţiva băieţi pe care nu-i deranja deloc
atitudinea mea, iar Baden era unul dintre ei.
— Care sunt şansele ca încăperea să fie goală acum? m-a întrebat el.
Entuziasmul lui m-a făcut să zâmbesc.
— Chiar mari, dar am de lucru.
S-a aplecat spre mine, cu o privire poznaşă.
— Dar nu ai de lucru mereu? Pun pariu că, dacă ar trebui, ai putea să
stai trează până la trei dimineaţa.
— Aşa este, dar…
— Şi că tot o să ai de lucru când ai să revii.
Mi-am împreunat mâinile şi m-am gândit la asta.
— Chiar nu trebuie să…
El a început să scandeze încet:
936
— Chiuleşte, chiuleşte, chiuleşte!
Eu strângeam din buze, încercând să-mi ascund zâmbetul. De fapt,
trebuia să spun cuiva. Urma să am o altă întâlnire neoficială… dar
poate că mai meritam una. Săptămâna viitoare, am negociat cu mine
însămi. Am să-mi fac griji în privinţa camerelor după Actualităţile astea.
— Du-te şi ia-ţi chitara, am spus eu, cedând.
— Două minute!
El s-a grăbit pe coridor, iar eu am clătinat din cap. Speram să nu
spună tuturor că sunt extrem de uşor de convins.
M-am îndreptat spre Salonul Doamnelor, aşteptându-mă să-l găsesc
gol. Cu excepţia doamnei Marlee, care stătea singură într-un colţ şi
citea, avusesem dreptate.
— Alteţa Voastră, m-a salutat ea.
Chestia asta era unul dintre lucrurile amuzante. Mulţi oameni mi se
adresau aşa, dar când o spunea una dintre prietenele mamei, parcă
îmi zicea „dovlecel”, „puştoaico” sau „drăguţă”. Nu mă supăra, dar
era întotdeauna un pic ciudat.
— Unde e mama?
Ea şi-a închis cartea.
— Are o migrenă. Am fost să o văd, dar m-a dat afară. Nu suportă să
audă niciun sunet.
— O! Urma să am o întâlnire acum, dar poate ar trebui să mă duc să
văd cum se simte.
— Nu, a insistat ea. Are nevoie de odihnă, iar părinţii tăi ar fi
încântaţi să ai o întâlnire.
M-am gândit la asta. Dacă într-adevăr se simţea atât de rău, poate
era mai bine să aştept.
— Ăăă… în regulă. Păi, aş putea să folosesc sala? Baden şi cu mine
vrem să facem puţină muzică. Am mijit ochii. La propriu, adică.
Ea a chicotit şi s-a ridicat.
— Nu e nicio problemă.

937
— Nu e ciudat pentru tine? am întrebat eu din senin. Că băiatul tău,
Kile, participă la Alegere? Că ştii că urmează să am o întâlnire cu un
băiat care nu este el? E, ştii tu, în regulă?
— Am fost destul de şocată să vă văd pe amândoi pe prima pagină a
tuturor ziarelor, a spus ea, scuturând din cap ca şi când nu putea să
înţeleagă cum se întâmplase. Apoi s-a apropiat, de parcă am fi
împărtăşit un secret. Dar uiţi că părinţii tăi nu sunt singurii care au
trecut printr-o Alegere.
M-am simţit imediat ca o idioată. De ce nu mă gândisem la asta?
— Îmi aduc aminte că-l urmăream pe tatăl tău cum se chinuia să-şi
găsească timp pentru toată lumea, cum încerca să-i mulţumească pe
cei din jurul lui, în timp ce căuta o parteneră vrednică. Iar pentru
tine este mult mai greu, pentru că nu e vorba doar despre asta. Tu
faci istorie în timp ce încerci să distragi atenţia. Şi când spun că e
greu, este o afirmaţie modestă.
— Aşa e, am recunoscut eu, iar umerii mi s-au încovoiat sub
greutatea întregii situaţii.
— Nu ştiu cum aţi ajuns tu şi Kile… ăăă… în situaţia aia, dar aş fi
surprinsă dacă ar urca pe primele locuri de pe lista ta. Oricum, îţi
sunt recunoscătoare.
Am fost surprinsă.
— De ce? Nu am făcut nimic.
— Ba da, m-a contrazis ea. Le acorzi timp părinţilor tăi, ceea ce e
foarte generos din partea ta. Dar şi mie îmi oferi timp. Nu ştiu sigur
cât pot să-l mai ţin aici.
S-a auzit o bătaie la uşă. M-am întors.
— Trebuie să fie Baden.
Mi-a pus o mână pe umăr.
— Stai aici. Îl primesc eu.
— O! a exclamat Baden când doamna Marlee i-a deschis uşa.
Ea a chicotit.
— Nu-ţi face griji, plec. Te aşteaptă.

938
Baden s-a uitat peste umărul ei ca să mă vadă, zâmbind tot timpul.
Părea extrem de triumfător, extrem de încântat să fie singur cu mine.
— Ăla e? m-a întrebat el, arătând în spatele meu.
M-am răsucit şi m-am uitat la pian.
— Da. Are o tonalitate minunată, iar acustica e excelentă în camera
asta.
M-a urmat iar eu am auzit cum cutia în care-şi ţinea chitara i s-a lovit
de picior sau de o canapea când şi-a făcut loc prin labirintul de
scaune.
Fără să mă întrebe, a găsit un scaun fără braţe şi l-a tras lângă pian.
Mi-am trecut degetele peste clape, intonând rapid o gamă.
Baden şi-a acordat chitara, care era neagră şi uzată.
— De cât timp cânţi? m-a întrebat.
— De când mă ştiu. Cred că mama mă aşeza lângă ea când eram
copil, iar eu o imitam.
— Oamenii spun mereu că mama ta este o muziciană uluitoare. Cred
că am auzit-o cântând o dată la televizor, la o emisiune de Crăciun
sau ceva de genul ăsta.
— Întotdeauna cântă mult de Crăciun.
— E perioada ei preferată din an? a presupus el.
— Într-un fel, sigur, dar, în altele, nu. Şi, de obicei, cântă când este
tristă sau îngrijorată.
— Cum adică?
El a strâns o coardă, terminând pregătirile.
— O, ştii tu, am răspuns eu ambiguu. Sărbătorile pot fi stresante.
Nu mi se părea corect să dezvălui amintirile mamei – cum îşi
pierduse tatăl şi sora în aceeaşi perioadă a anului, ca să nu mai spun
de atacul teribil când tatăl meu aproape că fusese răpit.
— Nu pot să-mi imaginez cum e să fii trist de Crăciun aici. Dacă ar fi
fost săracă, aş fi înţeles de ce ar fi neliniştită.
— De ce?
A zâmbit pentru sine.

939
— Pentru că este greu să vezi cum toţi prietenii tăi primesc grămezi
de cadouri, când tu nu primeşti niciunul.
— Oh!
Accepta cu uşurinţă diferenţele sociale dintre noi, fără să se enerveze
sau să-mi spună că sunt o snoabă, cum ar fi făcut alţii. M-am uitat cu
atenţie la Baden, încercând să aflu mai multe. Chitara era veche, dar
îmi era greu să-mi dau seama de starea lui financiară, de vreme ce
purta haine făcute la palat. Mi-am amintit ce-mi spusese mătuşa
May despre numele lui de familie.
— Eşti la facultate, nu-i aşa? am întrebat eu.
El a încuviinţat din cap.
— Ei bine, momentan am întrerupt-o. Unii dintre profesorii mei au
fost luaţi prin surprindere, dar majoritatea mă lasă să-mi trimit
proiectele, ca să termin semestrul de aici.
— Impresionant.
A ridicat din umeri.
— Ştiu ce-mi doresc. Aşa că sunt dispus să fac orice trebuie ca să-mi
îndeplinesc visul.
I-am zâmbit curioasă.
— Şi ce rol are Alegerea în asta?
— Uau, ce directă eşti!
Nu s-a supărat nici acum. A tratat întrebarea aproape ca pe o glumă.
— Mi se pare cinstit să întreb asta.
Am început să cânt una dintre melodiile clasice învăţate de la mama.
Baden o ştia şi mi s-a alăturat. Nu mă gândisem niciodată cum ar fi
sunat interpretată la un instrument cu coarde.
Muzica a câştigat iar noi am renunţat la conversaţie. Însă am
continuat să comunicăm. El îmi urmărea privirea şi eu îi studiam
degetele. În afară de mama, nu mai cântasem niciodată cu altcineva
şi eram captivată cum nu credeam că pot să fiu.
Am cântat melodia până la capăt, fără să greşim mai mult de două
sau de trei ori. Când am terminat, Baden radia.

940
— Ştiu doar câteva melodii clasice. În mare parte Beethoven şi
Debussy.
— Eşti atât de talentat! Nu mi-am imaginat niciodată melodii de
genul ăsta cântate la chitară.
— Mulţumesc. A părut uşor sfios. Ca să-ţi răspund la întrebare, sunt
aici pentru că vreau să mă căsătoresc. Nu am ieşit la prea multe
întâlniri, dar, când s-a ivit oportunitatea asta, m-am gândit că merită
să încerc. Sunt îndrăgostit de tine? Ei bine, astăzi nu. Dar mi-ar
plăcea să aflu dacă aş putea fi.
Ceva din tonul lui m-a făcut să cred că era total sincer. Încerca să îşi
găsească o pereche, iar eu eram o persoană pe care nu ar fi întâlnit-o
niciodată dacă nu s-ar fi înscris.
— Aş vrea să-ţi fac o promisiune, dacă este în regulă, s-a oferit el.
— Ce fel de promisiune?
El a ciupit câteva coarde.
— O promisiune în legătură cu noi.
— Dacă vrei să juri că ai să-mi fii complet devotat, să ştii că încă este
prea devreme.
Baden a scuturat din cap.
— Nu, asta nu face parte din planul meu.
— Bine, atunci. Ascult.
El s-a apucat să interpreteze o melodie oarecum cunoscută; nu ceva
clasic, dar una pe care o ştiam… Nu reuşeam să-mi dau seama care
anume.
— Dacă ai să descoperi că nu sunt o alegere rezonabilă pentru tine, ai
să mă trimiţi acasă, ca să poţi să te concentrezi asupra celorlalte
opţiuni. Promisiunea mea este următoarea: dacă am să-mi dau
seama că nu eşti potrivită pentru mine, am să-ţi spun. Nu vreau ca
niciunul din noi să-şi piardă timpul.
Eu am încuviinţat din cap.
— Aş aprecia asta.
— Bun, a răspuns el repede şi apoi a început să cânte: „Ei bine, ea
intră-n cameră cu zâmbetul, zâmbetul, zâmbetul ăla al ei şi
941
picioarele lungi, lungi, lungi de-o milă sau poate trei! Se uită prin jur,
ca să se distreze puţin!”
Recunoscând, în cele din urmă, melodia pe care o cânta, am râs. Era
un cântec de-al trupei Choosing Yesterday, pe care îl fredonam în
baie mai des decât voiam să recunosc.
— „Nu pot să-mi iau ochii de la chipul, chipul, chipul ei grozav,
până nu începe să danseze pe basul, basul, basul ăla grav! Fata asta e
numărul unu, nu pot să m-abţin!”
M-am alăturat la pian, chicotind un pic prea tare ca să ating corect
toate notele pentru refren. Însă am cântat amândoi, pocind melodia
şi distrându-ne prea bine ca să ne pese.
— „O, nu poate-avea mai mult de şapteşpe ani şi-un pic, dar e bine
făcută, dacă ştii ce vreau să zic. E cea mai drăguţă fiinţă pe care am
văzut-o vreodată, da, ea este” – BAM BAM! – „ea este, ea este regina
mea adevărată!”
Am ţinut pasul cu Baden aproape tot cântecul, cu toate că mă
pricepeam doar la muzica clasică.
— De ce-ţi mai baţi capul cu facultatea? Ar trebui să pleci în turnee,
l-am încurajat eu.
— Ăsta-i planul meu de rezervă, dacă n-am să ajung prinţ. Baden era
atât de sincer, atât de natural! Mulţumesc pentru că ai chiulit cu
mine.
— Nicio problemă. Totuşi, ar trebui să mă întorc la lucru.
— Asta a fost cea mai scurtă întâlnire din istorie! s-a plâns el.
Eu am ridicat din umeri.
— Ai fi avut mai mult timp dacă ai fi aşteptat până diseară.
El a pufnit.
— Bine. Mi-am învăţat lecţia.
Cât el şi-a pus chitara în cutie, eu am tras capacul peste clape.
— Ar trebuie să le-o arăţi celorlalţi, am spus. Pun pariu că s-ar distra
încercând să cânte.
— Ce, chitara mea? Nu, nu, nu. Este copilul meu!
L-am văzut cum mângâie cu blândeţe cutia uzată.
942
— Dacă mi-ar strica-o cineva, aş fi distrus. Tata a muncit din greu să
mi-o cumpere. Încerc să am mare grijă de ea.
— Aşa sunt şi eu cu diademele mele.
— Pffff!
Baden a râs de mine.
— Ce?
El nu s-a grăbit să răspundă, punându-şi mâna peste ochi şi
clătinând din cap.
— Diademe! a spus în cele din urmă. Chiar eşti o prinţesă, nu?
— Crezi că ultimii optsprezece ani au fost un truc inteligent?
— Îmi place asta, ştii? Că-ţi protejezi diademele cum îmi protejez eu
chitara. Îmi place că asta-i pasiunea ta.
Am deschis uşa şi am ieşit amândoi pe coridor.
— Bine. Pentru că sunt frumoase.
El a zâmbit.
— Mulţumesc că ţi-ai petrecut ceva timp cu mine.
— Eu îţi mulţumesc. Mi-a făcut plăcere.
A urmat o pauză.
— Deci, dăm mâna, ne îmbrăţişăm sau ce?
— Poţi să-mi săruţi mâna, i-am răspuns şi i-am întins-o.
El a luat-o repede.
— Pe curând.
Baden mi-a sărutat rapid mâna, s-a înclinat şi s-a îndreptat spre
camera lui. Eu m-am îndepărtat, gândindu-mă cum avea să-mi
spună mătuşa May „ţi-am zis eu” de îndată ce o vedeam din nou.

Ştiam că am să fiu în centrul atenţiei la Actualităţi. În mod normal, nu

mă deranja să ţin discursuri sau să le spun oamenilor noutăţi. Dar
seara asta avea să fie diferită. În primul rând, urma să fie prima dată
când apăream în public de la paradă şi, în al doilea rând, ştiam că
vor vrea să le povestesc despre Kile.
M-am îmbrăcat în roşu. Mă simţeam puternică în roşu. Şi mi-am
prins părul sus, în speranţa că am să par matură.
943
Mătuşa May se plimba prin spate, făcându-mi cu ochiul, în vreme ce
mama îl ajuta pe tata cu cravata. L-am auzit pe unul dintre băieţi
scâncind şi m-am întors să-l văd pe Alex ţinând ceva ascuţit în mână.
Îşi freca spatele de parcă s-ar fi aşezat pe obiectul respectiv. L-am
căutat cu privirea pe Osten şi l-am descoperit într-un colţ, încercând
disperat să nu râdă zgomotos.
Cu toată compania, camera părea aglomerată, sporindu-mi
disconfortul, şi de aceea am tresărit când cineva m-a strigat pe nume,
chiar dacă în şoaptă.
— Mă scuzaţi, Alteţa Voastră, a spus Erik.
— Nu, sunt un pic agitată. Cu ce pot să te ajut?
— Nu-mi place să vă deranjez, dar nu ştiam pe cine să întreb. Care-i
cel mai potrivit loc pentru mine ca să pot să-i traduc lui Henri?
Eu am clătinat din cap.
— Ce nepoliticos din partea mea; nici nu m-am gândit la asta. Ăăă…
vino după mine.
L-am însoţit pe Erik până la directorul studioului şi l-am instalat pe
Henri în rândul din spate, cu scaune ca pe stadion. Lui Erik i-a fost
oferit un scaun lângă el; scaunul era suficient de jos încât să nu fie
văzut, dar îndeajuns de aproape ca Henri să poată să-l audă.
Am rămas lângă ei până s-au aşezat confortabil. Henri mi-a făcut
semn că totul este în regulă, iar Erik s-a întors să-mi mulţumească.
— Data viitoare, am să mă duc la directorul studioului, ca să nu vă
mai deranjez. Îmi cer scuze.
— Este în regulă, serios. Vreau să vă simţiţi amândoi în largul
vostru.
Erik şi-a plecat capul şi a zâmbit timid.
— Alteţa Voastră nu trebuie să-şi facă griji în privinţa confortului
meu. Eu nu sunt un pretendent.
— Eadlyn! Eadlyn, unde eşti? a strigat mama.
M-am întors cu spatele la Erik şi am alergat spre partea din faţă.
— Aici, mamă.
Ea şi-a dus mâna în dreptul inimii, ca şi când i-ar fi bătut cu putere.
944
— Nu te găseam. Am crezut că dai înapoi, a spus încet când m-am
apropiat.
— Calmează-te, mamă! i-am răspuns şi am apucat-o de mână. Nu
sunt perfectă, dar nu sunt laşă.
Femeile au fost în centrul Actualităţilor din seara asta. Mama a
transmis noi informaţii despre sisteme de ajutoare coordonate de
provincii, încurajându-le pe celelalte să urmeze exemplul dat de cele
trei provincii din nord care ajutau persoanele fără adăpost donând
mâncare şi organizând cursuri gratuite pe teme ca gestiunea
finanţelor şi abilităţi pentru interviuri. Lady Brice a vorbit despre o
propunere de forare, care avea să afecteze o mare porţiune din Illéa
centrală. Aceasta urma să aducă beneficii întregii ţări, dar, mai întâi,
acele şase provincii trebuiau să aprobe acţiunea prin vot. Şi, apoi,
desigur, toate privirile s-au îndreptat asupra băieţilor.
Gavril a urcat pe scenă, elegant ca întotdeauna, iar eu am văzut că
păşeşte mai vioi. Era a cincea Alegere la care Illéa era martoră, iar el
urmărise îndeaproape trei dintre ele. Toţi ştiam că îşi va găsi un
înlocuitor la final, dar părea extrem de încântat că-şi va juca ultimul
rol pentru familia regală.
— Doamnelor şi domnilor, bineînţeles, le vom dedica mult timp din
transmisie tinerilor fermecători care participă la Alegere.
Deocamdată, ce aţi spune dacă i-am saluta pe câţiva dintre ei?
Gavril a traversat scena, căutând pe cineva anume. M-am întrebat
dacă şi lui îi era la fel de greu ca şi mie să le ţină minte numele.
— Domnule Harrison, a început el, oprindu-se în faţa unui băiat cu o
feţişoară dulce, cu păr blond-cenuşiu şi gropiţe în obraji.
— Plăcerea este de partea mea, l-a salutat Harrison.
— Cum vă simţiţi la palat?
El a zâmbit radios.
— Este frumos aici. Dintotdeauna mi-am dorit să vin în Angeles, aşa
că doar asta este o adevărată încântare.
— Aţi avut parte de vreo provocare până acum? l-a incitat Gavril.
Harrison a ridicat din umeri.
945
— Îmi făceam griji că o să ne batem din zori şi până-n seară din
cauza prinţesei, a spus el, arătând spre mine.
Eu am zâmbit imediat, ştiind că o cameră avea să focalizeze pe mine
în orice secundă.
— Dar ceilalţi băieţi au fost minunaţi, a adăugat Harrison.
Gavril a îndreptat microfonul către băiatul de lângă el.
— Şi dumneavoastră? Puteţi să ne mai spuneţi o dată cum vă
numiţi?
— Fox. Fox Wesley, a răspuns el.
Fox era un pic bronzat, dar, spre deosebire de mine, îmi dădeam
seama că nu era culoarea lui naturală. Probabil că îşi petrecea mult
timp afară.
— Sincer, şi sper că nu sunt singurul care gândeşte aşa, până acum,
cea mai mare provocare o reprezintă prânzul şi cina. Pe masă ne
aşteaptă cel puţin douăsprezece furculiţe.
Câţiva oameni au chicotit, iar Gavril a dat aprobator din cap.
— Probabil că vă întrebaţi unde se depozitează atât de multe
tacâmuri.
— E o nebunie, a mormăit băiatul din spatele lui Fox.
— O, domnul Ivan, nu?
Gavril s-a întins ca să-i ducă microfonul în faţă.
— Da, domnule. Mă bucur să vă cunosc.
— Şi eu. Cum vă descurcaţi la masă?
Ivan şi-a întins mâinile înainte, ca şi când ar fi fost o chestiune foarte
serioasă.
— Momentan, metoda mea este să folosesc câte o furculiţă pentru
fiecare muşcătură şi apoi le las într-o grămadă în mijlocul mesei.
Până acum, funcţionează.
Răspunsul ridicol al lui Ivan i-a făcut pe cei din încăpere să râdă şi
mai tare, iar Gavril s-a îndepărtat de grup, întorcându-se către
camere.
— În mod clar, avem un grup de candidaţi foarte amuzanţi. Aşa că
de ce să nu ne oprim o clipă să vorbim cu domnişoara care, cumva,
946
trebuie să aleagă numai unul? Doamnelor şi domnilor, Alteţa Sa
Regală, prinţesa Eadlyn Schreave.
— Fă-i praf! mi-a şoptit Ahren când am coborât de la locul meu şi am
traversat scena, îmbrăţişându-l pe dragul de Gavril.
— Este mereu o plăcere să vă văd, Alteţa Voastră, a spus el când
m-am aşezat pe scaunul din faţa lui, în mijlocul scenei.
— Şi mie îmi face plăcere, Gavril.
— Aşadar, iată-ne, după prima săptămână din prima Alegere
condusă vreodată de o femeie. Cum aţi spune că decurg lucrurile?
I-am oferit un zâmbet strălucitor.
— Cred că bine. Desigur, încă trebuie să lucrez în fiecare zi, deci
avem parte de un început destul de lent.
Gavril a aruncat o privire peste umăr.
— Judecând după numărul mai mic de participanţi, nu aş spune că
este atât de lent.
Eu am chicotit, fluturând din gene.
— Da, aproximativ o treime din domnii invitaţi la palat au fost
eliminaţi. Trebuie să mă bazez pe instinctele mele şi, cu întâlnirile
noastre iniţiale şi informaţiile pe care le-am primit, am foarte mare
încredere în alegerile mele.
Gavril şi-a înclinat capul.
— Se pare că, în acest moment, ascultaţi mai mult de raţiune decât
de sentimentele dumneavoastră.
M-am luptat cu roşeaţa. Nu-mi dădeam seama cât de bine mă
descurcasem, dar am refuzat să-mi ating faţa ca să verific.
— Mi-aţi sugera să mă îndrăgostesc de treizeci şi cinci de tineri în
acelaşi timp?
El a ridicat din sprâncene.
— Ei bine, când puneţi problema aşa…
— Exact. Am o singură inimă şi mi-o păstrez.
Am auzit oftaturi în jur şi-am simţit că deocamdată scăpasem. Câte
replici mai puteam să visez în următoarele luni, ca să-i distrez pe toţi

947
şi să-i ţin la distanţă? Apoi mi-am dat seama că nu-mi plănuisem
cuvintele. Chiar le simţisem şi le rostisem sub presiune.
— Se pare totuşi că v-aţi lăsat inima să conducă cel puţin o dată, a
spus el cu înţeles. Drept dovadă, am o fotografie.
Am urmărit cum era afişată o poză uriaşă cu mine şi Kile, iar în
cameră au izbucnit strigăte şi aplauze.
— Am putea să-l aducem aici pentru o clipă? Unde este domnul
Kile?
El s-a ridicat de la locul său şi s-a aşezat pe un scaun lângă mine.
— Acum, mă aflu într-o situaţie unică pentru mine, a început Gavril,
pentru că vă cunosc pe amândoi de când v-aţi născut.
Kile a râs.
— Chiar ieri mă gândeam la asta. Mama spunea că, o dată, când
eram copil, am mers de-a buşilea pe platou, iar dumneavoastră m-aţi
ridicat în braţe pentru încheierea Actualităţilor.
Gavril a făcut ochii mari.
— Este adevărat! Am uitat de asta!
Mi-am întors privirea spre Kile, chicotind la noua poveste. Probabil
că se întâmplase înainte să mă nasc eu.
— Aşadar, din imagini reiese că, poate, o prietenie din copilărie se
dezvoltă în ceva mai mult?
Kile s-a holbat la mine, iar eu am clătinat din cap. În niciun caz nu
aveam de gând să vorbesc prima. În cele din urmă, a cedat.
— Sincer, cred că niciunul din noi nu s-a gândit la celălalt ca la o
posibilitate înainte să fie forţat să o facă.
Familiile noastre au râs gălăgios.
— Totuşi, dacă s-ar fi tuns cu ani în urmă, poate m-aş fi gândit la
asta, l-am tachinat eu.
Gavril a scuturat din cap spre noi.
— Aşadar, toată lumea arde de nerăbdare să ştie: cum a fost sărutul
scandalos?

948
Ştiam că trebuia să mă aştept la asta, dar eram îngrozită. Felul în care
mi se expunea viaţa privată era mult mai rău decât îmi imaginasem
că o să fie.
Din fericire, Kile i-a răspuns la întrebare:
— Cred că pot să vorbesc pentru amândoi când spun că a fost o
surpriză. Şi, chiar dacă a fost special, nu cred că o să ne gândim prea
mult la el. Vreau să spun că mi-am petrecut timpul cu ceilalţi băieţi
şi atât de mulţi dintre ei ar fi minunaţi în calitate de prinţ.
— Serios? Şi sunteţi de acord cu asta, prinţesă? V-aţi mai întâlnit şi
cu altcineva săptămâna aceasta?
Mi se părea că vorbele lui Gavril întârzie. Le-am auzit abia după ce
am procesat tot ce spusese Kile. Chiar vorbea serios? Nu simţise
nimic? Sau spunea asta ca să păstreze un anumit nivel de intimitate?
Mi-am revenit şi am dat entuziasmată din cap.
— Da, cu câţiva.
Gavril s-a uitat la mine.
— Şi?
— Şi au fost foarte drăguţi.
În primul rând, nu prea aveam chef să vorbesc, iar Kile mă făcuse să
mă întreb dacă ar fi trebuit într-adevăr să spun ceva.
— Hmm, a făcut Gavril, întorcându-se spre grupul celor Aleşi. Poate
vom obţine mai multe informaţii de la domnii în cauză. Domnule
Kile, puteţi să vă întoarceţi la locul dumneavoastră. Acum, care au
fost norocoşii?
Baden a ridicat mâna, urmat de Hale.
— Coborâţi, domnilor.
Gavril a început să aplaude şi cei din cameră i s-au alăturat când
Hale şi Baden s-au apropiat şi a mai fost adus un scaun. Mă
consideram destul de inteligentă, dar nu puteam să mă gândesc la
un mod prin care să-i implor să-şi ţină gura, fără să vorbesc.
Abia atunci mi-am dat seama cât de uşor reuşise Kile să o facă. Am
presupus că însemna ceva faptul că ne cunoşteam de o veşnicie.
— Cum vă numiţi, domnule? a întrebat Gavril.
949
— Hale Garner.
Hale şi-a aranjat cravata, cu toate că era la locul ei.
— O, da. Aşadar, ce puteţi să ne spuneţi despre întâlnirea cu
prinţesa?
Hale mi-a zâmbit timid şi apoi s-a întors spre Gavril.
— Ei bine, pot să vă spun că prinţesa noastră este la fel de inteligentă
şi de graţioasă cum am crezut dintotdeauna. Ăăă… şi că avem câteva
lucruri în comun. Amândoi suntem cei mai mari copii din familiile
noastre şi a fost distractiv să vorbesc despre munca mea de croitor cu
o domnişoară atât de bine îmbrăcată. Adică, arată extraordinar.
Eu mi-am plecat capul, încercând să accept complimentul veselă, dar
atentă în acelaşi timp.
— Dar, în rest, sper că mă veţi ierta dacă nu am să vă împărtăşesc
mai multe detalii, a adăugat Hale.
Gavril s-a strâmbat.
— Nu aveţi de gând să ne spuneţi nimic?
— Păi, întâlnirile şi îndrăgostirea sunt, în general, lucruri intime. E
cam ciudat să vorbesc despre asta în acest moment.
— Poate vom afla mai multe de la următorul domn, a spus Gavril,
zâmbind diabolic spre camere. Nu vreţi să ne amintiţi numele
dumneavoastră?
— Baden Trains.
— Şi ce aţi făcut împreună cu prinţesa?
— Am cântat. Prinţesa Eadlyn este la fel de talentată ca mama ei.
În culise, am auzit-o pe mama suspinând emoţionată.
— Şi?
— Şi este o dansatoare minunată, chiar şi atunci când stă jos. Şi, ca să
ştie toată lumea, prinţesa este la curent cu muzica actuală.
Baden a râs şi câţiva oameni i s-au alăturat.
— Şi? a insistat Gavril.
— Şi i-am sărutat mâna… şi, pe viitor, sper la mai multe săruturi.

950
Voiam să mor. Dintr-un motiv oarecare, dorinţa lui Baden pentru
alte săruturi era mult mai jenantă decât discuţia despre sărutul
dintre mine şi Kile.
Cei din încăpere au scos din nou sunete încurajatoare şi mi-am dat
seama că Gavril încerca să profite de asta. Din păcate pentru el, nu
mai erau şi alte detalii picante. Kile era singurul care avea de
împărtăşit ceva cât de cât şocant, însă publicul aflase deja.
— Pari atât de dezamăgit, Gavril, am remarcat eu repede.
El s-a îmbufnat un pic.
— Sunt, pur şi simplu, încântat pentru Alteţa Voastră şi vreau să ştiu
tot ce se întâmplă. Şi, dacă am putea să ne întrebăm milioanele de
spectatori, sunt sigur că ar fi de acord.
— Ei bine, nu-ţi face griji. Tu şi toţi ceilalţi din Illéa vă veţi bucura să
aflaţi că mâine voi da o mică petrecere pentru cei Aleşi şi pentru cei
de la palat. Camerele vor fi acolo pe parcursul întregului eveniment,
aşa că toată lumea va avea şansa să asiste din interior la procesul
Alegerii.
Publicul a izbucnit din nou în aplauze. Josie era atât de încântată, că,
practic, am văzut-o plutind din scaunul ei.
Gavril i-a trimis pe Hale şi pe Baden la locurile lor alături de ceilalţi,
înainte să-mi adreseze alte întrebări.
— La ce fel de petrecere putem să ne aşteptăm mâine, Alteţa
Voastră?
— La una în aer liber, în grădină, unde ne vom bucura de soare şi ne
vom petrece timpul cunoscându-ne mai bine.
— Pare un plan minunat. Foarte relaxant.
— Ei bine, va fi, cu excepţia unui mic detaliu, am adăugat eu,
fluturându-mi uşor degetele în aer.
— Şi care este acela?
— După petrecere va avea loc o eliminare.
Murmurele au umplut încăperea şi am ştiut că, indiferent de ce
simte publicul pentru mine, întâlnirea din seara asta cu băieţii avea
să-i facă să vrea să afle cine rămâne şi cine pleacă.
951
Am continuat, amuţind mulţimea cu vorbele mele:
— Ar putea să fie o persoană, ar putea să fie trei… Nu ştiu. Aşa că,
domnilor – m-am întors eu spre Aleşi –, să veniţi pregătiţi.
— Abia aştept să văd cum o să iasă totul, a spus Gavril, şi sunt
convins că va fi un eveniment minunat. Acum, o ultimă întrebare
înainte de încheierea serii.
Eu mi-am îndreptat spatele.
— Desigur.
— Ce căutaţi la un soţ?
Ce căutam? Independenţa mea. Linişte, libertate… o fericire pe care
credeam că o am înainte ca Ahren să o pună sub semnul întrebării.
Am ridicat din umeri.
— Cred că nimeni nu ştie ce caută până când nu găseşte.

952
 Capitolul 17

Cum de reuşise Josie să pună mâna pe încă una din diademele mele?
Mă săturasem de ea. Avea de gând să se afişeze în faţa camerelor în
cea mai bună rochie şi cu diadema mea, pretinzând că e de viţă
nobilă pentru a nu ştiu câta oară în viaţa ei.
M-am uitat la oameni şi le-am zâmbit când am trecut pe lângă ei, dar
nu m-am oprit să stau de vorbă cu nimeni, până când l-am găsit pe
Kile. Era din nou cu Henri, sorbind ceai cu gheaţă şi urmărind un
meci de badminton. Henri a făcut imediat o plecăciune.
— Bună astăzi, Alteţa Voastră, a spus el, accentul făcându-i cuvintele
să sune mai vioi.
— Bună, Henri. Kile.
— Bună, Eadlyn.
Era posibil să-mi fi imaginat că e ceva diferit în vocea lui Kile, dar,
pentru prima dată, mi-am dorit să-l aud vorbind. Am scuturat din
cap şi m-am concentrat.
— Kile, ai putea să te duci să vorbeşti cu sora ta, te rog?
Mulţumirea din ochii lui s-a transformat rapid în frustrare.
— De ce? Ce-a mai făcut acum?
— Mi-a mai luat una dintre diademe.
— Dar nu ai cam o mie?
Eu am pufnit.
— Nu este relevant. Este a mea şi nu ar trebui să o poarte. Când se
plimbă aşa, dă impresia că face parte din familia regală, şi nu este
aşa. Nu se cuvine. Ai putea, te rog, să vorbeşti cu ea despre
comportamentul ei?
— Când am devenit persoana care-ţi face toate favorurile astea?
Mi-am îndreptat privirea spre Erik şi Henri, care nu ştiau despre
aranjamentul din spatele sărutului nostru. Nu păreau să se prindă.
— Te rog? i-am şoptit eu.

953
Privirea i s-a îmblânzit, iar eu am zărit-o un pic pe persoana pe care
mi-o arătase în camera lui, pe cineva cald şi plăcut.
— Bine. Dar lui Josie îi place atenţia. Nu cred că face asta ca să fie
rea.
— Mulţumesc.
— Plec. Revin imediat.
S-a îndepărtat, în timp ce Erik îi spunea lui Henri ce se întâmplă.
Henri şi-a dres vocea înainte să vorbească, rostind cuvintele pe un
ton ciudat.
— Cum se simte azi Alteţa Sa?
Nu eram foarte sigură dacă să apelez sau nu la Erik… M-am adresat
lui Henri.
— Foarte bine. Tu?
— Bine, bine, a răspuns el vesel. Îmi place… ăăă…
S-a întors şi i-a transmis restul comentariului lui Erik.
— Crede că petrecerea este grozavă şi îi place compania.
Nu ştiam dacă se referă la mine sau la Kile, dar, chiar şi aşa, drăguţ
din partea lui să o spună.
— Deci, când te-ai mutat din Swendway?
Henri dădea din cap ca şi când ar fi confirmat că este din Swendway,
însă fără să răspundă la întrebare. Erik i-a şoptit repede, iar Henri i-a
dat o replică lungă, care mi-a fost tradusă.
— Henri a emigrat în Illéa anul trecut, când avea şaptesprezece ani.
Provine dintr-o familie de bucătari, asta fiind ocupaţia lui de acasă.
Fac mâncare din ţara lor natală şi, în general, interacţionează cu alţii
veniţi din Swendway şi care vorbesc doar finlandeză. Are o soră mai
mică, care se străduieşte să înveţe engleza, dar este o limbă dificilă.
— Uau! Ce multe a trebuit să ţii minte, i-am spus lui Erik.
El a fluturat din mână.
— Încerc.
Puteam să ghicesc cât de grea era munca lui Erik, dar îi apreciam
modestia. M-am întors spre Henri.

954
— Va trebui să ne petrecem ceva timp împreună, în curând, într-un
loc în care să putem vorbi mai uşor.
Erik i-a transmis mesajul meu lui Henri, care a dat cu putere din cap.
— Da, da!
Eu am chicotit.
— Pe curând.
Aleşii umpleau peluza. Doamna Lucy era la braţul generalului
Leger, care vorbea cu câţiva băieţi lângă o fântână, iar tata îşi făcea
rondul, bătând din când în când pe câte cineva uşor pe spate şi
salutând înainte de a dispărea din nou. Mama stătea pe un scaun sub
o umbrelă, iar eu nu ştiam dacă era fermecător sau neliniştitor faptul
că unii dintre Aleşi roiau în jurul ei.
Era o petrecere minunată. Oamenii jucau jocuri, era o mulţime de
mâncare şi un cvartet de coarde cânta sub o boltă. Camerele filmau
totul în detaliu, iar eu speram că asta va fi suficient pentru a calma
lumea. Nu ştiam dacă tata era mai aproape de a găsi un plan prin
care să liniştească permanent ţara.
Între timp, trebuia să găsesc o cale ca să elimin cel puţin o persoană
după ziua de astăzi şi să am un motiv suficient de bun încât acţiunea
mea să pară credibilă.
Kile s-a furişat pe lângă mine.
— Poftim!
Avea în mână diadema mea.
— Nu-mi vine să cred că a renunţat la ea.
— Am dus ceva muncă de convingere, dar i-am amintit că, dacă face
o scenă la evenimentul ăsta, probabil că mama nu o s-o mai lase să
participe la un altul. A fost suficient încât să şi-o dea jos. Aşa că,
poftim!
— Nu pot să o iau, i-am spus eu, cu mâinile împreunate.
— Dar tocmai mi-ai cerut-o, s-a plâns el.
— Nu vreau să o poarte ea, dar nici nu pot să o car după mine. Am
multe de făcut.

955
El şi-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, în mod clar supărat.
Mă simţeam destul de bine să nu fiu eu cea enervată.
— Şi ce, acum trebuie să o ţin toată ziua?
— Nu toată ziua. Doar până intrăm, şi atunci am să pot să o iau.
Kile a scuturat din cap.
— Chiar eşti incredibilă!
— Taci! Du-te şi simte-te bine la petrecere. Dar stai, mai întâi trebuie
să-ţi scoatem cravata.
El s-a uitat în jos când am început să trag de ea.
— Ce e în neregulă cu cravata mea?
— Totul, am spus eu. Absolut totul e în neregulă cu cravata asta. Pun
pariu că am putea face pace în lume dacă am arde-o! I-am desfăcut
nodul şi-am mototolit-o în mână. Aşa e mult mai bine, am remarcat.
Apoi i-am pus materialul vătuit în palmă, am înşfăcat diadema din
cealaltă mână şi i-am aşezat-o pe cap. Se potriveşte de minune cu
părul tău!
El a zâmbit afectat şi, amuzat, m-a fixat cu privirea.
— Deci, din moment ce nu-ţi vrei diadema acum, poate că aş putea
să ţi-o dau înapoi diseară. Aş putea să vin la tine în cameră, dacă
vrei.
Kile şi-a muşcat buza, iar eu nu m-am gândit decât la cât de moale
este.
Am înghiţit în sec, înţelegând întrebarea nerostită.
— Ar fi bine, i-am răspuns, luptându-mă cu roşeaţa. Poate pe la
nouă?
— La nouă.
Kile a dat aprobator din cap şi a plecat.
Aşadar, fusese doar discret la Actualităţii M-am încruntat,
îngândurată. Sau poate că pur şi simplu plănuia să-şi petreacă
timpul sărutându-mă. Sau poate că mă iubea de când avea şapte ani
şi abia acum îşi găsea curajul să nu mă mai tachineze şi să-şi
mărturisească sentimentele. Sau poate…
Ean a venit lângă mine şi m-a luat de braţ.
956
— O! am icnit eu.
— Pari supărată. Nu te mai gândi la ce ţi-a spus băieţelul ăla,
indiferent ce-ar fi.
— Domnule Ean, l-am salutat eu, impresionată de cât de calm era în
preajma mea. Cu ce pot să te ajut?
— Însoţindu-mă la o plimbare, desigur. Încă nu am avut ocazia să-ţi
vorbesc între patru ochi.
Părul lui Ean, de culoarea caramelului, părea aproape auriu în soare
şi, chiar dacă nu avea aceeaşi tunsoare modernă ca Hale, arăta mai
bine în costum decât majoritatea celorlalţi. Unora pur şi simplu nu le
stătea bine în costum.
— Ei bine, acum sunt singură. Despre ce ai vrea să vorbim?
El a zâmbit superior.
— În mare parte, despre tine… Sunt curios. Mereu am crezut că eşti
foarte independentă, aşa că am fost surprins că îţi cauţi un soţ de la o
vârstă atât de tânără. Pe baza apariţiilor tale la Actualităţi şi a
emisiunilor speciale despre familia ta, nu credeam că ai să te
grăbeşti.
Ştia. Vorbea atât de calm, încât eram sigură că ştie că totul e doar un
spectacol.
— Aşa este; plănuiam să aştept. Dar părinţii mei sunt atât de
îndrăgostiţi, încât m-am gândit că merită să încerc.
Ean m-a cercetat cu atenţie.
— Chiar crezi că vreunul dintre candidaţi are cu adevărat ce-i
trebuie ca să fie partenerul tău?
Eu am ridicat din sprâncene.
— Ai o părere chiar atât de proastă despre tine?
El s-a oprit din mers şi ne-am uitat unul la altul.
— Nu, însă am o părere foarte bună despre tine. Şi nu cred că-ţi
doreşti să îţi întemeiezi o familie înainte să trăieşti cu adevărat.
Mi se părea imposibil ca un străin să mă citească atât de bine, mai
ales că mă străduiam din răsputeri să-mi ascund gândurile şi
sentimentele. Cât de îndeaproape mă urmărise Ean în toţi anii ăştia?
957
— Oamenii pot să se schimbe, i-am răspuns eu vag.
El a dat aprobator din cap.
— Presupun că pot. Dar, dacă ai să te simţi vreodată… pierdută în
competiţia asta, aş fi bucuros să te ajut cu ce mi-ar sta în putinţă.
— Şi cum m-ai ajuta, mai exact?
Cu blândeţe, Ean m-a condus înapoi spre mulţime.
— Cred că asta e o discuţie pentru o altă zi. Dar să ştii că sunt aici
pentru tine, Alteţă.
El m-a ţintuit cu privirea, de parcă ar fi crezut că dacă s-ar fi uitat
suficient de mult la mine, i-aş fi dezvăluit toate secretele. De îndată
ce nu ne-am mai privit, am simţit nevoia să inspir adânc de câteva
ori.
— Este o zi minunată.
Am ridicat privirea şi l-am văzut pe unul dintre Aleşi. Habar nu
aveam cum îl cheamă.
— Da, este. Te distrezi?
O, Doamne, cum îl chema?
— Sigur. Avea un chip foarte prietenos şi o voce caldă, plăcută.
Tocmai am câştigat o rundă de crochet. Tu joci?
— Un pic… Of, oare cum aveam să-mi dau seama? Joci mult acasă?
l-am întrebat.
— Nu. Nu prea. Sus, în Whites, practicăm mai mult sporturi de
iarnă.
Whites!… Nu, încă nu îmi dădeam seama.
— Dacă e să fiu sinceră, eu prefer să stau în casă.
— Ei bine, atunci ţi-ar plăcea Whites, a spus el râzând. Eu ies doar
când sunt nevoit.
— Scuzaţi-mă!
Băiatul din Whites şi cu mine ne-am întors spre nou-venit. Pe ăsta îl
cunoşteam.
— Îmi pare rău, Alteţă, dar speram să te pot răpi pentru un moment.
— Desigur, Holden. L-am luat de braţ. Mi-a făcut plăcere să vorbesc
cu tine, i-am spus băiatului din Whites, care părea cam oropsit.
958
— Sper că nu am fost prea nepoliticos, a spus Holden când ne-am
îndepărtat.
— Deloc.
Mergeam încet, iar el părea în largul lui, de parcă s-ar mai fi plimbat
cu o prinţesă de zeci de ori.
— Nu vreau să te reţin. Am vrut doar să-ţi spun că am admirat cum
le-ai tăiat-o oamenilor săptămâna trecută.
Am fost surprinsă.
— Serios?
— Absolut! Admir o femeie care ştie ce vrea şi îmi place că eşti
categorică. Mama mea este şefa unui laborator în Bankston. Ştiu cât
de dificil e să conduci o afacere atât de mică, aşa că-mi este greu
să-mi imaginez cât de mare este presiunea la care eşti supusă. Însă te
descurci şi asta îmi place. Am vrut doar să ştii.
Eu am făcut un pas în spate.
— Mulţumesc, Holden.
El a dat aprobator din cap, iar eu m-am îndepărtat, pierdută în
gânduri.
Întreaga situaţie nu a făcut decât să îmi confirme ceea ce ştiam că era
adevărat: dacă aş fi fost dulce şi blândă, nimeni nu m-ar fi luat în
serios. Dacă i-aş fi bătut pe băieţi uşor pe umăr şi i-aş fi îmbrăţişat la
plecare, oare Holden m-ar fi admirat mai puţin? Totul era…
— O!
Am alunecat într-o parte şi doar datorită unor braţe puternice nu am
ajuns pe jos.
— Alteţă. Hale m-a prins de braţe şi m-a ajutat să mă ridic. Îmi pare
rău, nu te-am văzut.
În apropiere, am auzit bliţul unui aparat de fotografiat şi m-am
forţat să zâmbesc.
— Râzi, i-am spus printre dinţi.
— Ce?
— Ajută-mă şi râzi.
Am chicotit şi, după un moment, a chicotit şi Hale de câteva ori.
959
— Ce-a fost asta? m-a întrebat, continuând să zâmbească.
Eu mi-am netezit rochia cât i-am explicat:
— Camerele ne urmăresc.
S-a uitat într-o parte.
— Nu te uita, i-am cerut eu, şi el s-a întors din nou cu faţa la mine.
— Ia uite! Mereu eşti aşa precaută?
De data asta, am râs cu adevărat.
— În mare parte.
Zâmbetul i-a dispărut.
— De-asta ai fugit data trecută?
Am adoptat şi eu o expresie serioasă.
— Îmi pare rău. Nu mă simţeam bine.
— Mai întâi fugi, apoi minţi.
Dezamăgit, a clătinat din cap.
— Nu.
— Eadlyn, a şoptit el. Nu mi-a fost uşor. Nu îmi place să vorbesc
despre moartea tatei sau despre faptul că mamei îi e greu să-şi
păstreze un loc de muncă sau că familia mea şi-a pierdut statutul.
Mi-a fost greu să-ţi mărturisesc toate astea. Şi când am început să
vorbim despre tine, m-ai părăsit.
Am început să simt din nou furnicături, senzaţia aceea de goliciune
în faţa tuturor.
— Hale, îmi pare sincer rău.
Mi-a studiat chipul.
— Nu cred că vorbeşti serios.
Am înghiţit în sec, tulburată.
— Însă tot îmi placi, a adăugat.
Fascinată de posibilitatea asta, mi-am ridicat privirea spre el.
— Când ai să fii pregătită să vorbeşti, să vorbeşti cu adevărat, am să
fiu aici. Asta doar dacă nu cumva ai să vii şi-ai să mă elimini ca un
ninja, cum ai făcut cu ceilalţi băieţi.
Am râs, încurcată.
— Nu cred că asta o să se mai întâmple.
960
— Sper că nu. Hale s-a holbat la mine, iar mie nu mi-a plăcut să simt
că privirea lui ar fi putut să-mi pătrundă adânc sub piele. Mă bucur
că nu ţi-ai murdărit rochia, a adăugat. Ar fi fost păcat.
A dat să plece, dar l-am apucat de braţ.
— Hei! Mulţumesc. Pentru că ai fost rezervat la Actualităţi.
El a rânjit.
— Ţi-am spus că am să te uimesc cu ceva în fiecare zi, ai uitat?

961
 Capitolul 18

— În regulă. Alteţa Voastră, când sunteţi gata.

Fata de la machiaj m-a verificat o ultimă dată, iar eu mi-am îndreptat
poziţia, repetând numele în minte. Am încuviinţat din cap şi lumina
roşie a camerei s-a aprins, anunţându-mă că se filmează.
— Aţi văzut extravaganta petrecere, aţi auzit despre mâncărurile
delicioase şi aţi văzut toate ţinutele uluitoare; dar cine credeţi că ar
trebui eliminat? Da, domnul Kile arăta cumva mai puţin viril cu
diadema mea, iar domnul Hale aproape că m-a dat pe spate… nu la
modul bun, am concluzionat eu cu un rânjet. Însă, după multe
deliberări, cei doi Aleşi care ne părăsesc astăzi sunt Kesley Timber
din Whites şi Holden Messenger din Bankston. Ce face preferatul
dumneavoastră? Sunteţi nerăbdători să aflaţi mai multe despre
concurenţii rămaşi? Vă doriţi mai multe ştiri despre Alegere?
Urmăriţi Actualităţile în fiecare vineri seară pentru noutăţi din partea
mea şi a domnilor în cauză şi nu uitaţi să căutaţi emisiuni exclusive
dedicate Alegerii, numai pe Canalul de Acces Public.
Am mai zâmbit câteva secunde.
— Tăiaţi! a strigat directorul. Excelent. Mi s-a părut că sună perfect,
dar să mai înregistrăm o dublă, ca să fim siguri.
— Sigur. Când apare pe post?
— Diseară vor edita toate filmările de la petrecerea din după-amiaza
asta, iar înregistrarea va fi transmisă mâine, aşa că luni ar trebui să
apară şi asta.
Eu am dat aprobator din cap.
— Minunat. Încă o dată?
— Da, Alteţa Voastră, dacă nu vă supăraţi.
Am înghiţit în sec şi mi-am repetat încă o dată discursul înainte să
adopt aceeaşi poziţie.

962
La nouă şi zece, am auzit bătaia în uşa mea şi m-am grăbit să
răspund. L-am văzut pe Kile, care se sprijinea de tocul uşii, cu
diadema în mână.
— Am auzit că-ţi lipseşte asta, a spus el în glumă.
— Intră, ratatule.
A intrat şi s-a uitat din nou împrejur, de parcă mi-aş fi redecorat
camera zilnic.
— Aşadar, ai de gând să mă elimini?
Eu am rânjit.
— Nu, pe Kesley şi pe Holden. Totuşi, vezi să nu spui nimănui. Nu
pot să-i trimit acasă înainte de transmiterea petrecerii din grădină.
— N-o să fie o problemă. Oricum, niciunul din ei nu vorbeşte cu
mine.
— Nu? am întrebat când mi-a dat diadema.
— Am auzit că li se pare nedrept că particip la Alegere. Şi, apoi,
faptul că ne-au văzut sărutul afişat peste tot i-a convins.
Am aşezat diadema pe raft, lângă celelalte.
— Atunci, înseamnă că am luat o decizie bună, nu?
A chicotit.
— O, ţi-am mai adus un dar.
— Îmi plac darurile!
— Pe ăsta ai să-l urăşti, crede-mă.
A băgat mâna în buzunar şi a scos cravata aia spectaculos de oribilă.
— M-am gândit că, dacă ai o zi proastă, ai putea să o duci în grădină
şi să-i dai foc. Să te răzbuni pe ceva care n-o să plângă. Spre
deosebire de Leeland.
— Nu încercam să-l fac să plângă.
— Sigur că nu.
Eu am zâmbit şi i-am luat cravata mototolită din mână.
— De fapt, chiar îmi place darul ăsta. Mă asigură că nicio fiinţă
omenească n-o să mai fie forţată vreodată să o poarte.

963
Uitându-mă la el, la zâmbetul lui, am reuşit să uit totul pentru un
minut. Mi se părea că Alegerea nici măcar nu exista. Eram o fată, cu
un băiat. Şi ştiam ce vreau să fac cu băiatul ăla.
Am lăsat cravata să cadă pe podea şi i-am pus o mână pe piept.
— Kile Woodwork, vrei să mă săruţi?
El a scos un fluierat.
— Nu eşti deloc timidă, nu?
— Încetează! Da sau nu?
Şi-a ţuguiat buzele, pretinzând că se gândeşte.
— Nu m-ar deranja.
— Şi înţelegi că, dacă te sărut, nu înseamnă că-mi placi cu adevărat şi
că nu am să mă căsătoresc niciodată cu tine?
— Slavă Domnului!
— Răspuns corect.
L-am cuprins cu mâinile pe după gât, trăgându-l spre mine, şi o clipă
mai târziu mă ţinea de mijloc. Era balsamul perfect pentru o zi
lungă. Săruturile lui Kile erau lente şi directe şi mă făceau să nu mă
mai gândesc la altceva.
Ne-am răsturnat pe pat, rămânând îmbrăţişaţi şi râzând.
— Dintre toate lucrurile la care mă gândeam că o să se întâmple
când mi-a fost strigat numele, nu am visat niciodată că am să te
sărut.
— Eu n-am visat niciodată că te pricepi la asta.
— Hei, a spus el, am exersat un pic.
M-am sprijinit într-un cot.
— Pe cine ai sărutat ultima dată?
— Pe Caterina. Când familia italiană ne-a vizitat în august, chiar
înainte să plec.
— Asta nu mă surprinde deloc.
Kile a ridicat din umeri, nicidecum ruşinat.
— Ce pot să spun? Italienii sunt foarte prietenoşi.
— Prietenoşi, am repetat eu, dându-mi ochii peste cap. Poţi să spui şi
aşa.
964
El a chicotit.
— Dar tu?
— Întreabă-l pe Ahren. Se pare că toată lumea ştie deja.
— Pe Leron Troyes?
— Tu cum ai aflat?
Am stat întinşi şi am râs atât de mult, încât aproape că ne-au dat
lacrimile. M-am jucat cu un nasture de la cămaşa lui, iar el mi-a
răsucit o şuviţă de păr între săruturi, şi n-am mai fost decât noi doi
pe lume.
— Nu te-am mai văzut niciodată aşa, a remarcat el. Nu ştiam că e
atât de uşor să te fac să zâmbeşti.
— Nu e. Cred că eşti în formă maximă astăzi.
Kile m-a cuprins cu un braţ şi şi-a apropiat faţa la câţiva centimetri
de a mea.
— Cum te simţi? Ştiu că trăieşti nişte momente nebune.
— Nu, i-am şoptit.
— Nu, ce?
— Nu strica momentul. Îmi place să te am aici, dar nu am nevoie de
un suflet-pereche. Poţi să taci şi să mă săruţi din nou sau poţi să
pleci.
El s-a rostogolit pe spate şi a tăcut câteva minute.
— Îmi pare rău. Voiam doar să stăm de vorbă.
— Şi putem. Însă nu despre tine, nu despre mine şi cu siguranţă nu
despre noi doi împreună.
— Dar pari singuratică. Cum naiba te descurci cu toate astea?
Eu am pufnit, m-am ridicat şi l-am tras în picioare.
— Dacă am nevoie de sfaturi, vorbesc cu părinţii mei. Dacă am
nevoie sa mă asculte un prieten, îl am pe Ahren. M-ai ajutat un
minut, dar apoi a trebuit să începi cu întrebările.
L-am întors şi l-am împins către uşă.
— Îţi dai seama cât de aiurea e asta? m-a întrebat.
— Şi tu te comporţi ca un adult model? Nici măcar nu poţi s-o
convingi pe mama ta să te lase să faci ce vrei.
965
Kile s-a întors şi m-a privit de sus. Eram sigură că furia lui se reflecta
pe chipul meu. Am aşteptat sa mă certe din nou, aşa cum o făcuse de
o mie de ori în copilărie. Însă privirea i s-a îmblânzit şi, înainte să-mi
dau seama, m-a apucat de gât şi m-a tras către el.
Mi-a zdrobit buzele cu ale lui, iar eu l-am urât şi l-am adorat pentru
asta în acelaşi timp. Nu puteam să mă gândesc decât la mişcările
gurii lui şi la cât de fragilă păream în mâinile sale. Pasiunea s-a
domolit, până când săruturile au devenit atât de moi, încât mă
gâdilau.
Atunci când în cele din urmă Kile s-a retras, şi-a ţinut degetele
chinuitor de aproape de părul meu, masându-mi absent pielea.
— Eşti atât de răsfăţată şi de insuportabilă… dar iată-mă aici.
Cu un ultim sărut, a deschis uşa şi a plecat.
M-am uitat prin cameră, ameţită şi confuză. De ce încerca să mă
oblige să mă deschid în faţa lui când, în mod clar, nu putea să mă
suporte? Şi nici măcar nu-l plăceam! Uneori, putea să fie la fel de
enervant ca Josie.
M-am îndreptat spre dressingul meu ca să mă pregătesc de culcare şi
i-am văzut cravata urâtă pe podea. Dacă aş fi aruncat-o acum, le-aş fi
făcut tuturor o favoare.
Poate că aveam să-i dau foc atunci când aş mai fi avut o zi deosebit
de groaznică. Deocamdată, am ascuns-o într-un sertar.

În dimineaţa următoare, mintea îmi era vraişte. Mă tot întrebam ce

scop avusese Kile în seara precedentă. Şi nu puteam să scap de
senzaţia că mă făcuse să mă simt la fel ca atunci când Hale îmi
pusese prea multe întrebări. Erau nişte oameni atât de diferiţi, care
mă înţelegeau în feluri diferite, şi totuşi amândoi îşi dăduseră rapid
seama cum să mă facă să mă retrag. Aşa erau toţi băieţii? Era ceva ce
ştiau toţi să facă?
— Neena?

966
Mi-am trecut peria prin păr, încercând să-l îmblânzesc atunci când
servitoarea mea a intrat prin spatele meu în baia plină de aburi,
adunând pijamaua pe care o lăsasem pe podea.
— Da, Alteţa Voastră?
Ea mi-a surprins privirea în oglindă când am vorbit.
— Mi se pare că a trecut o vreme de când nu am mai discutat despre
prietenul tău. Cum spuneai că îl cheamă?
Un zâmbet i-a apărut pe chip.
— Mark. De ce întrebaţi?
— Sunt înconjurată de un milion de băieţi. Mă întrebam cum este
când ai de-a face numai cu unul singur.
Ea a scuturat din cap spre mine.
— Un singur băiat e ceva minunat, a spus, fericirea ei forţându-mă
să zâmbesc şi eu. Face bine. A fost, în cele din urmă, admis la
universitate şi studiază tot timpul. Mă sună o dată sau poate de două
ori pe săptămână. Nu e mult, dar amândoi suntem destul de ocupaţi.
— Am nevoie de supraveghere constantă, am spus şi i-am făcut cu
ochiul.
— Aşa este!
— Îl supără? Că eşti atât de departe şi că eşti ocupată?
Ea a aranjat hainele care-i atârnau pe braţ.
— Nu. Programul lui este foarte solicitant, aşa că, deocamdată, asta
chiar ne ajută.
Mi-am înclinat capul într-o parte şi am continuat să mă perii.
— Interesant. Ce studiază?
— Mark este chimist.
Eu am făcut ochii mari.
— Serios? Ce varietate în profesiile voastre! Ea s-a încruntat.
— Alteţa Voastră, sistemul de caste nu mai există. Oamenii pot să se
întâlnească şi să se căsătorească cu cine vor.
M-am întors cu spatele la oglindă ca să o privesc în faţă.

967
— Nu la asta mă refer. Pur şi simplu, mă intrigă dinamica dintre voi.
Tu-mi ţii rufele în braţe, iar el ar putea să vindece o boală. Sunt două
roluri incredibil de diferite.
Neena a înghiţit în sec şi a scăpat totul pe jos.
— N-am să vă spăl rufele pentru totdeauna. Am ales să vin aici şi pot
să plec oricând doresc.
— Neena!
— Nu mă simt prea bine, a spus ea brusc. Am să trimit pe altcineva
să vă ajute.
Nici măcar nu a făcut o reverenţă.
— Neena, făceam şi eu conversaţie!
Uşa s-a trântit, iar eu m-am uitat după ea, şocată de neruşinarea cu
care plecase, fără să i se dea voie. Nu intenţionasem să o jignesc.
Eram doar curioasă şi acea observaţie nici măcar nu se apropia de
întrebările pe care voiam să i adresez cu adevărat.
M-am coafat şi m-am machiat singură. Când a apărut înlocuitoarea,
am alungat-o. Doar pentru că Neena nu era în apele ei, nu însemna
că putea să scape de îndatoriri. Puteam să mă ocup singură de mine,
iar ea putea să facă a doua zi curăţenie.
Am luat cererile băieţilor rămaşi în concurs. Fie că îmi plăcea sau nu,
ştiam ce se aştepta de la mine. Trebuia doar să găsesc soluţii care să
menţină lucrurile cât mai superficiale posibil.
Ean era cu siguranţă fermecător, dar charisma lui era aproape prea
copleşitoare. Nu eram sigură că sunt pregătită să-mi petrec timpul
singură cu el. Edwin era destul de inofensiv. Am scos fişa lui Apsel
şi m-am uitat peste ea. Nimic extraordinar. Eram tentată să-l trimit
acasă pentru că era atât de plictisitor, dar, după reacţia de după
prima eliminare, nu credeam că pot să scap cu asta. Apoi am dat
peste formularul lui Kile, dar, pentru moment, nu puteam să-l
elimin. Winslow era, uram să o spun, remarcabil de neatrăgător. Cu
cât mă uitam mai mult la el, cu atât vedeam asta mai clar. Nu
credeam că îmi plac băieţii de un anumit tip, dar el mă făcea să mă

968
gândesc dacă am un „anti-tip”. Ivan… ăsta era cel care mirosea vag a
clor?
Printre ultimele fişe din teanc, fotografia lui Jack Ranger mi-a atras
atenţia. La petrecere, îl surprinsesem de câteva ori holbându-se la
mine, dar nu vorbiserăm. Am presupus că este încă destul de
intimidat încât să petrecem o seară împreună fără să mă facă să mă
simt la fel de neplăcut cum mă făcuseră câţiva dintre ceilalţi.
I-am scris un bileţel, invitându-l să ne uităm împreună la un film în
seara asta. Era o întâlnire destul de simplă. Fără discuţii inutile.
Urma să trimit un valet să i-l ducă după ce Jack li se alătura celorlalţi.
Plănuiam să-mi anunţ mereu întâlnirile trimiţând o scrisoare sau
scoţând băieţii din cameră. Asta trebuia să condimenteze un pic
lucrurile.
Pregătită de muncă, m-am grăbit să-mi termin micul dejun. Nu-mi
făcea mare plăcere să mă uit la cererile nesfârşite, la facturi, la bugete
şi la propuneri, dar îmi dădeau de lucru şi mie îmi plăcea să am cu ce
să-mi ocup mintea toată ziua. Pentru următoarele trei luni, serile şi
weekendurile mele aveau să le aparţină băieţilor, dar, în restul
timpului, aveam de lucru.

— Eadlyn, dragă, a spus tata, făcând o pauză pentru nişte ceai. Nu

am apucat să-ţi spun, dar cred că petrecerea din grădină a fost un
succes. Am văzut câteva articole în ziarele din dimineaţa asta, şi
toate bine scrise.
— M-am uitat şi eu la câteva. Şi am văzut şi câte ceva din reportajul
special şi mi s-a părut că s-a lucrat bine.
M-am întins în scaun, simţind că mă doare spatele din cauza
nemişcării. El a zâmbit.
— Într-adevăr. Cred că ar trebui să încerci să mai organizezi un
asemenea eveniment curând, ceva de grup, pe care oamenii să poată
să-l vadă.
— Ceva care s-ar putea să se termine cu o eliminare?
— Dacă tu crezi că ar fi de ajutor.
969
M-am îndreptat spre biroul lui şi mi-am turnat din ceaiul său.
— Cred că aduce un plus. Oamenii ar fi mai interesaţi dacă
preferatul lor ar putea să fie următorul.
El a meditat la vorbele mele.
— Interesant. Te-ai gândit ce formă să ia?
— Nu, dar m-am gândit că, de vreme ce se presupune că suntem în
căutarea unui prinţ, ar fi bine să-i testăm în ceea ce priveşte lucrurile
pe care ar trebui să le ştie în calitate de prinţ. Istorie sau politică. Şi
cred că putem să organizăm ceva vesel; poate o emisiune de tip
concurs?
El a râs.
— Publicul s-ar da în vânt după asta.
Eu am sorbit din ceai.
— Vezi, am nişte idei grozave. N-am nevoie de un prinţ.
— Eadlyn, ai putea să conduci singură lumea dacă ai fi nevoită. Nu
asta era ideea, a spus el cu un chicot.
— Vom vedea.

970
 Capitolul 19

După cină, m-am oprit lângă camera lui Jack, iar el mă aştepta afară,
lângă uşă. Asta era cam ciudat, dar mi-am imaginat că îl copleşiseră
emoţiile.
— Bună seara, Jack, i-am spus când m-am apropiat.
— Alteţa Voastră, mi-a răspuns el cu o plecăciune.
— Poţi să-mi spui Eadlyn.
El a zâmbit.
— Minunat. Eadlyn.
A urmat o tăcere ciudată cât am aşteptat să-mi ofere braţul. Stătea,
pur şi simplu, acolo, zâmbind crispat, dar cu o privire vioaie. Când
am renunţat, în cele din urmă, să mai aştept să-şi dea seama, i-am
arătat către scări.
— Pe acolo.
— Super.
Şi a pornit-o înainte, în faţa mea, cu toate că nu ştia drumul.
— Nu, Jack. Trebuie să cotim aici.
Cât am mers, i-am repetat acelaşi lucru de trei sau poate de patru ori,
iar el nu şi-a cerut niciodată scuze. Pur şi simplu mergea pe unde îi
spuneam, ca şi când ar fi plănuit să o ţină tot aşa. M-am străduit să-i
ignor greşelile. Având deja în minte băieţii pe care voiam să îi
elimin, nu-mi doream un motiv să-l adaug şi pe Jack pe lista aia.
Palatul se înălţa pe patru niveluri, dar avea şi mai multe la subsol.
Actualităţile se filmau la primul etaj subteran, unde se aflau o zonă de
depozitare şi sala de cinema. Personalul şi paznicii aveau camere la
primul şi la al doilea etaj subteran, dar apartamentele lor nu aveau
legătură cu aripa sălii de cinema. Sub toate astea, mai era şi un
refugiu imens. Din câte îmi aminteam, fusesem nevoită să cobor
acolo de două ori: o dată în timpul unui exerciţiu, când aveam trei
ani, şi a doua oară la scurt timp după aceea, când fuseserăm atacaţi
de ultima bandă de rebeli.

971
Era ciudat să mă gândesc la asta. Nu mai existau rebeli, însă acum ne
confruntam cu diverse alte grupuri de oameni care se luptau cu
monarhia. Aproape că-mi doream ca rebelii să mai fi existat. Măcar
ştiam cu ce avem de-a face. Măcar atunci ştiam exact cu cine ne
luptam.
Am scuturat din cap, gândindu-mă la situaţia de faţă. Eram la o
întâlnire. Când mi-am amintit, m-am mustrat. Tata şi-ar fi dorit să fie
o cameră de faţă. Ei bine, data viitoare.
— Deci, sper că îţi plac filmele.
— Îmi plac, a răspuns Jack entuziasmat.
— Bun. Şi mie, dar nu am mereu posibilitatea să ies la cinema. Aici
jos, avem acces la câteva filme noi, deşi opţiunile noastre simt
limitate. Există şanse să vedem un film bun.
— Grozav!
Era ciudat cum de se situa la limita dintre politeţe şi necuviinţă. Mă
întrebam dacă pur şi simplu nu ştia câte greşeli comite.
Un valet ne făcuse deja popcorn, iar eu am folosit telecomanda ca să
parcurgem opţiunile.
— Ce spui de Ochiul privitorului? i-am sugerat.
Scurta descriere şi posterul sugerau că este o dramă şi o poveste de
dragoste.
— Sună bine. Are şi ceva acţiune?
— Nu cred. Însă avem acţiune în Diamantele negre.
Imaginea întunecată şi neclară înfăţişa silueta unui bărbat cu un
pistol într-o mână. Nu era un film pe care să-l fi văzut din proprie
iniţiativă.
— Da! Sună bine.
— Mai avem şi alte opţiuni, am spus eu, încercând să revin la meniu.
— Dar pe ăsta vreau să-l văd. N-o să fie prea înfricoşător. Şi, dacă e,
poţi să te cuibăreşti lângă mine.
Eu m-am strâmbat, gândindu-mă dacă ar fi trebuit să-i acord mai
multă atenţie lui Apsel. Scaunele din sala noastră de cinema erau
imense şi foarte moi. Singurul mod în care aş fi putut să mă
972
cuibăresc lângă cineva ar fi fost să mă înghesui în scaunul lui, ceea ce
nu avea să se întâmple. În plus, preferam să fiu marcată pe viaţă
decât să admit că-mi era teamă.
Dar nu asta mă îngrijora la filmul ăsta. Pur şi simplu nu părea că
merită să fie văzut.
Am oftat, simţindu-mă un pic depăşită de situaţie. Parcă nu era
conştient de cât de nesăbuit se poartă. Am renunţat, gândindu-mă că
trebuie să îi spun tatei că băieţii au nevoie de mai multe lecţii în ceea
ce priveşte bunele maniere, şi am pornit filmul.
Pe scurt, tatăl Eroului Principal a fost omorât de Tipul Cel Rău.
Eroul Principal îşi petrece viaţa urmărindu-l pe Tipul Cel Rău, dar
Tipul Cel Rău îi scapă de câteva ori. Eroul Principal se culcă cu
Super Blonda. Super Blonda dispare. Eroul Principal îl omoară pe
Tipul Cel Rău, iar Super Blonda apare din nou. O, şi câteva chestii
explodează.
Lui Jack părea să îi placă, dar eu eram plictisită. Dacă Super Blonda
ar fi ucis pe cineva, poate că m-ar fi interesat un pic.
Dar cel puţin nu trebuia să vorbim. După ce s-a afişat genericul, am
folosit telecomanda ca să aprind luminile.
— Deci, ce părere ai? m-a întrebat el, cu ochii strălucindu-i de
încântare.
— A fost în regulă. Cu siguranţă am văzut mai bune.
Filmul părea să-l fi entuziasmat până peste poate.
— Dar efectele au fost incredibile!
— Sigur, dar povestea a fost jalnică.
El a mijit ochii.
— Mie mi-a plăcut.
— Bine.
— Asta te supără?
M-am strâmbat.
— Nu. Înseamnă doar că ai gusturi proaste.
El a râs, scoţând un sunet aspru, care era mai mult ameninţător decât
prietenos.
973
— Îmi place când faci asta.
— Ce anume?
M-am ridicat, mi-am luat bolul cu popcorn şi l-am lăsat pe tejghea,
ca să-l ia personalul.
— Toată noaptea am aşteptat să te manifeşti un pic.
— Poftim?
— Am sperat să te enervezi sau să fii tăioasă, a spus şi şi-a adus şi el
bolul. Când i-ai eliminat pe băieţii din Salonul Domnilor, în ziua de
după paradă? A fost super. Adică, nu vreau să plec acasă, dar n-aş fi
distrus dacă ai ţipa la mine.
Eu m-am holbat la el.
— Jack, îţi dai seama că nu prea ne-am vorbit şi că, în prima noastră
conversaţie, îmi dezvălui că mânia mea te încântă. Vezi cum asta ar
putea să fie o greşeală din partea ta?
El a zâmbit, fără să fie descurajat.
— Credeam că ai să-mi apreciezi sinceritatea. Am sentimentul că te
enervezi uşor şi vreau să ştii că nu mă deranjează. De fapt, îmi place.
Jack s-a întins după mâna mea, dar eu mi-am tras-o.
— Te-ai înşelat, i-am răspuns. Întâlnirea asta a luat sfârşit. Noapte
bună.
A venit lângă mine şi m-a apucat din nou de mână. Nu voiam să
recunosc cât de speriată eram, dar simţeam cum îmi pulsează în
vene frica. Era mai masiv decât mine şi părea că-i place să se lupte.
— Nu fugi, a spus el cu o voce dulceagă. Încerc doar să-ţi spun că eu
cred că aş fi potrivit pentru tine, o partidă perfectă.
Şi-a trecut degetele peste obrazul meu şi pe sub maxilar. Respira din
ce în ce mai repede, iar eu ştiam că nu-mi permiteam să pierd
timpul. Trebuia să ies repede de aici.
Am mijit ochii.
— Şi eu încerc doar să-ţi spun că, dacă nu-ţi iei mâna, ai să fii mort
înainte de a fi o partidă pentru oricine.
— Super. A rânjit afectat, părând să creadă că situaţia îmi face
plăcere. Ăsta-i un joculeţ amuzant.
974
— Dă-mi drumul!
Şi-a slăbit strânsoarea, dar eu încă-i vedeam agitaţia sălbatică din
privire.
— A fost amuzant. Hai să mai facem asta curând.
M-am îndreptat spre scări şi m-am rugat să nu mă urmărească.
Începând cu secunda asta, camerele aveau să mă însoţească la toate
întâlnirile.
Când am ajuns fără suflare la primul etaj, am dat peste doi gardieni
şi am fugit direct spre ei.
— Alteţa Voastră! a icnit primul când i-am căzut în braţe.
— Scoateţi-l de aici! am strigat eu, arătând spre scări. Jack! Să-l daţi
afară din casa mea!
Gardienii mi-au dat drumul, grăbindu-se să îl prindă, iar eu m-am
ghemuit pe podea, îngrozită.
— Eadlyn?
Ahren se apropia în spatele meu. Am scos un strigăt şi m-am repezit
în braţele lui.
— Ce s-a întâmplat? Eşti rănită?
— Jack a fost, m-am bâlbâit eu. M-a apucat de braţ. M-a atins.
Am scuturat din cap, încercând să înţeleg cum de escaladase atât de
repede situaţia, şi abia atunci mi-am dat seama că nu se întâmplase
deloc rapid.
El mă urmărise mereu, fără să se apropie, aşteptând. Chiar şi în seara
asta se mişcase încet, urmărindu-mi frustrarea crescândă cu o
încântare rezervată, bucurându-se de tensiunea care se acumula,
până în momentul eliberării.
— Tot spunea chestii ciudate şi felul în care se uita la mine… Ahren,
n-am fost niciodată atât de speriată.
Zarva care se auzea pe scări ne-a făcut să ne întoarcem. Cei doi
gardieni se luptau cu Jack, aducându-l sus pe palier. De îndată ce
m-a văzut, a început să mârâie.
— Ţi-a plăcut! a insistat el. Te dădeai la mine!

975
Ahren m-a apucat de mână şi m-a tras către Jack, deşi instinctul meu
era să fug în direcţia opusă. M-a postat chiar în faţa lui Jack.
— Învineţeşte-i ochii, Eadlyn! mi-a cerut Ahren.
M-am holbat la el, crezând că glumeşte. Însă furia din privirea lui mă
contrazicea.
Eram tentată. Nu puteam să ripostez când oamenii mă făceau în
toate felurile sau îmi criticau hainele. Nu puteam să mă întorc la
paradă şi să le spun oamenilor ălora cât de prosteşte se purtaseră.
Dar aici, pentru prima dată, puteam să mă răzbun pe cineva care
chiar îmi greşise.
Aş fi făcut-o, dacă Jack nu mi-ar fi zâmbit răutăcios, ca şi când ar fi
sperat să o fac, ca şi când avea să viseze la atingerea mea mai târziu.
În mintea lui, era o legătură între sex şi violenţă şi, dacă-i ofeream
unul din cele două lucruri, însemna aproape să i-l ofer pe celălalt.
— Nu pot, am şoptit.
Jack s-a prefăcut îmbufnat.
— Eşti sigură, drăguţă? Nu m-aş sup…
Nu-l mai văzusem niciodată pe Ahren dând un pumn. Gestul m-a
şocat aproape la fel de mult ca trupul moleşit al lui Jack după ce
pumnul fratelui meu i-a forţat capul să se întoarcă într-un unghi
ciudat.
Ahren a mormăit, ţinându-se de mână.
— Doare! Au, chiar doare!
— Hai să te ducem în aripa spitalului, l-am îndemnat eu, arătându-i
lui Ahren către coridor.
— Alteţa Voastră, să-l luăm şi pe el?
Eu m-am uitat la trupul leşinat al lui Jack şi am văzut că pieptul i se
ridica şi cobora uşor.
— Nu. Urcaţi-l într-un avion, conştient sau nu.

M-am strecurat în patul lui Ahren, între el şi Kaden. Ahren îşi flexa
degetele bandajate, zdrelite rău.

976
— Te doare? a întrebat Kaden, părând mai mult încântat decât
îngrijorat.
— Un pic, dar aş face-o din nou într-o clipită.
I-am zâmbit fratelui meu geamăn, atât de recunoscătoare să-l am.
— Dacă aş fi fost acolo, a început Kaden, l-aş fi provocat la un duel.
Eu am chicotit când Ahren s-a întins peste mine ca să-i ciufulească
părul.
— Îmi pare rău, amice, totul s-a întâmplat prea repede ca să mă
gândesc la asta.
Kaden a scuturat din cap.
— Degeaba am luat lecţii de luptă cu sabia în toţi anii ăştia!
— Oricum ai fost mereu mai bun decât mine, a spus Ahren când
Osten a intrat fără să bată la uşă, cu telefonul la ureche.
— Dacă ai fi exersat mai mult! l-a mustrat Kaden.
Osten a aterizat pe pat, vorbind la telefon.
— Da, da. Bine, aşteaptă. A acoperit receptorul şi s-a uitat la mine.
Eady, de unde e tipul ăla Jack?
Am încercat să-mi aduc aminte ce scria în formularul lui.
— Din Paloma, cred.
Kaden a încuviinţat din cap.
— Din Paloma.
— Grozav. Osten a vorbit din nou la telefon. Ai auzit asta? Ţinem
legătura.
A închis şi şi-a strecurat telefonul în buzunar în vreme ce noi ne
holbam la el. Eu am râs.
— De obicei, încerc să te opresc din ce faci, dar acum nici măcar
n-am de gând să întreb.
— Cred că aşa e cel mai bine.
M-am uitat în jur la toţi fraţii mei – atât de grijulii, de deştepţi şi de
năzdrăvani. De multe ori îi urâsem pentru că nu sunt mai mari decât
mine, pentru că mă forţaseră să accept un rol pe care nu mi l-am
dorit niciodată. În seara asta, probabil pentru prima dată, i-am iubit

977
pentru cine erau. Kaden era zăpăcit, Ahren mă apărase, iar Osten…
ei bine, el avea să mă ajute în felul lui.
Osten lăsase uşa deschisă, iar mama şi tata au intrat ca să-şi găsească
toţi copiii împreună.
Mama părea fericită să-şi vadă familia în siguranţă, dar tata era
şocat.
Şi-a pus o mână în şold şi cu cealaltă a gesticulat.
— Sunteţi toţi în regulă?
— Un pic speriată, am recunoscut eu.
— Şi un pic zdrelit, a adăugat Ahren.
Tata a înghiţit nodul care i se pusese în gât şi s-a uitat cu atenţie la
toţi.
— Eadlyn, îmi pare atât de rău. Nu ştiu cum s-a strecurat. Credeam
că toate cererile au fost verificate şi nu am ştiut că…
S-a oprit, părând gata să izbucnească în lacrimi.
— Sunt bine, tati.
El a aprobat din cap, însă nu a spus nimic. Mama a făcut un pas în
faţă, preluând controlul.
— Am dori să stabilim câteva linii directoare. Poate să fii însoţită de
un gardian la întâlniri de acum încolo, sau să ieşi la întâlniri într-o
zonă publică.
— Asta, sau să vină nişte fotografi. Cred că şi asta ar ajuta, am spus
eu.
M-am blestemat din nou pentru că nu-mi adusesem aminte mai
devreme.
— Excelentă idee, scumpo. Vrem ca totul să se desfăşoare în
siguranţă.
— Şi asta-mi aduce aminte, a spus tata, din nou în control. Cum vrei
să procedăm cu Jack? Să muşamalizăm totul? Să depunem o
plângere oficială? Eu unul aş vrea să-l dezmembrez bucată cu
bucată, dar tu decizi.
Eu am zâmbit.

978
— Fără plângeri, dar haideţi să nu muşamalizăm incidentul. Să afle
toţi ce fel de om este. Asta o să fie o pedeapsă suficientă.
— Foarte înţelept din partea ta, a fost Ahren de acord.
Tata şi-a încrucişat braţele şi s-a gândit.
— Dacă asta vrei, asta o să facem. Mi s-a spus că acum e în drum
spre casă şi cu asta s-a terminat totul.
— Mulţumesc.
Tata a cuprins-o pe mama cu un braţ şi au dat să plece, iar mama s-a
mai uitat o ultimă dată la noi toţi.
— Apropo, a spus tata, aruncând o privire peste umăr, chiar dacă
înţeleg de ce aţi vrut să-l alungaţi fără să vedeţi dacă îşi recapătă
cunoştinţa, dacă ar fi murit, situaţia ar fi fost foarte gravă.
Am strâns din buze, dar am ştiut că ochii îmi zâmbeau.
— Bine. Nu vom mai arunca într-un fel neglijent oamenii dincolo de
porţi.
— Şi ne vom lupta cu săbiile! a strigat Kaden.
În timp ce Ahren şi cu mine am râs, părinţii noştri au clătinat din
cap.
— Noapte bună. Să nu staţi treji prea târziu, ne-a avertizat mama.
Şi nu am vrut să o facem, însă am sfârşit prin a sta de vorbă mult
timp. În cele din urmă, am adormit cu spatele lipit de al lui Kaden,
cu braţul lui Ahren sub cap şi cu Osten ţinându-se de un picior de-al
meu.
A doua zi dimineaţă, m-am trezit devreme, cu mult înaintea
celorlalţi, şi le-am zâmbit fraţilor mei – protectorilor mei. Sora din
mine voia să mai rămână cu ei. Însă prinţesa s-a ridicat şi s-a dus să
se pregătească pentru noua zi.

979
 Capitolul 20

Cât am luat micul dejun în dimineaţa următoare, m-am trezit

uitându-mă la băieţi, căutând să-mi dau seama dacă şi altcineva ar fi
putut să fie ca Jack. Mă tot gândeam că dacă aş fi fost mai atentă în
primele zile, aş fi putut să-mi dau seama că era ceva în neregulă cu
el.
Apoi m-am uitat la câţiva pe care ajunsesem să-i cunosc, cum ar fi
Hale şi Henri. Până şi prezenţa lui Erik era bine-venită. După
întâlnirea cu ei, nu puteam să-i permit unui singur băiat să mă facă
să mă tem de toţi ceilalţi. Şi, într-adevăr, chiar nu aveam privilegiul
de a-mi fi teamă.
Aşa că m-am adunat, amintindu-mi cine sunt. Nu puteam să fug
speriată.
Când am terminat cu toţii de mâncat, m-am ridicat şi le-am cerut să
fie atenţi.
— Domnilor, am o surpriză pentru voi. În cincisprezece minute, vă
rog să veniţi în studio pentru un mic joc.
Unii au râs şi alţii au bătut din palme, însă nu ştiau ce îi aşteaptă.
Aproape că m-am simţit prost. Am părăsit încăperea înaintea lor, ca
să mă asigur că rochia şi părul meu arată bine pentru filmare.
La puţin timp după aceea, băieţii au intrat, toţi părând un pic
surprinşi de cum arăta studioul.
Eu stăteam în faţă, cam ca o profesoară, în vreme ce pentru fiecare
era pregătit un scaun cu o hârtie şi un marker, şi un ecuson mare şi
caraghios cu numele lor, ca acelea pe care le văzusem la emisiunile
de tip concurs la televizor.
— Bine aţi venit, domnilor! am ciripit eu. Vă rog, căutaţi-vă fiecare
locul.
Camerele filmau deja, surprinzându-i pe băieţi zâmbind agitaţi şi
scuturând confuzi din cap în timp ce-şi găseau locurile şi-şi puneau
ecusoanele.

980
— Astăzi, veţi participa la un mic extemporal cu întrebări despre
Illéa. Vom discuta despre istorie, afaceri externe şi politică internă.
Când veţi oferi un răspuns corect, una dintre servitoarele care stau în
picioare, am spus eu, arătând spre domnişoarele care aşteptau pe
margine, va veni şi va lipi pe dumneavoastră o etichetă cu un semn
auriu. Dacă greşiţi, veţi primi un X negru.
Băieţii au chicotit entuziasmaţi şi neliniştiţi, uitându-se la coşurile cu
etichete autocolante.
— Nu vă îngrijoraţi, o facem doar ca să ne distrăm. Însă voi folosi
informaţiile ca să hotărăsc pe cine voi elimina în continuare. Dacă
greşiţi majoritatea răspunsurilor, nu înseamnă că sunteţi automat
eliminaţi… dar stau cu ochii pe voi, i-am tachinat eu. Prima
întrebare, am anunţat. Este una importantă! Când este ziua mea de
naştere?
S-au auzit câteva râsete când băieţii şi-au plecat capetele, scriind
răspunsurile şi uitându-se pe furiş la răspunsurile vecinilor.
— În regulă, ridicaţi răspunsurile, le-am ordonat şi m-am uitat
amuzată la varietatea de date.
Desigur, Kile ştia că e pe 16 aprilie, şi mai ştiau şi mulţi alţii, însă
doar câţiva cunoşteau şi anul.
— Ştiţi ce, am să trec mai departe şi am să ofer semnul auriu tuturor
celor care au nimerit luna aprilie.
— Super! a strigat Fox cu entuziasm, iar Lodge şi Calvin au bătut
cuba în spate.
Servitoarele au traversat scena, iar băieţii care au primit un X s-au
tânguit comic, însă nu s-au supărat.
— Iată o altă întrebare, cu multe răspunsuri posibile. Cine
consideraţi că sunt cei mai puternici aliaţi ai Illéei?
Unii au ghicit corect Franţa, Italia şi Noua Asie, în timp ce Henri a
scris „Swendway”, urmat de câteva semne de exclamare.
Pe ecusonul său, Julian scrisese EU cu litere mari şi desenase câteva
săgeţi spre faţa lui. Am arătat spre el.

981
— Stai, stai, stai! Ce înseamnă asta? am întrebat, încercând să nu
zâmbesc.
Julian a rânjit şi a ridicat din umeri.
— Pur şi simplu cred că aş fi un prieten grozav.
Am clătinat din cap.
— E ridicol!
Însă nu mi s-a părut că asta sunase atât de mustrător pe cât
intenţionasem.
O servitoare a ridicat mâna, dintr-o latură a scenei.
— Deci, mai primeşte un X sau…?
— O, evident! am asigurat-o eu, iar băieţii au chicotit, până şi Julian.
Cei mai mulţi l-au numit corect pe August Illéa ca fiind partenerul
tatălui meu în eradicarea forţelor rebele şi toţi ştiau istoria celui
de-Al Patrulea Război Mondial. Când am ajuns la final, am fost
mulţumită că majoritatea băieţilor erau atât de bine informaţi.
— Să vedem. Cine are cele mai multe semne aurii?
Servitoarele m-au ajutat să număr pe rânduri, ceea ce a fost foarte
eficient, de vreme ce ele dăduseră punctele.
— Hale are şase. La fel şi Raoul şi Ean. Bravo, domnilor!
Am bătut din palme, iar ceilalţi mi s-au alăturat înainte să-şi dea
seama ce urmează.
— Bine, şi acum, cine are cele mai multe X-uri?
Servitoarele au arătat repede spre colţul din spate, unde bietul Henri
era acoperit de negru.
— O, nu, Henri! am strigat cu un râset, încercând să-i comunic faptul
că nu-mi păsa de joc mai deloc.
Chiar sperasem să mai elimin pe cineva în felul ăsta, dar ştiam că
neştiinţa lui Henri se datora faptului că locuia în ţară doar de un an
şi neînţelegerii întrebărilor traduse.
— Pe cine mai avem? Burke şi Ivan… nu staţi prea rău.
Niciunul dintre ei nu se descurcase prea bine, însă tot aveau cu trei
răspunsuri corecte mai mult decât Henri. Măcar asta îmi confirma
lipsa de interes pentru Ivan.
982
— Vă mulţumesc tuturor pentru că mi-aţi făcut pe plac în această
dimineaţă şi mă voi gândi la aceste informaţii, deoarece, în
următoarele câteva săptămâni, voi continua cu eliminarea
pretendenţilor. Felicitări pentru inteligenţa voastră!
I-am aplaudat, iar ei s-au bătut reciproc pe spate când camerele s-au
închis.
— Domnilor, înainte să plecaţi, mai am o ultimă întrebare, şi e din
istoria foarte recentă, aşa că aţi face bine să răspundeţi toţi corect.
Ei au murmurat agitaţi, pregătiţi pentru provocare.
— Dacă ştiţi răspunsul, nu ezitaţi să-l strigaţi. Pregătiţi? Când este
acceptabil să mă atingeţi fără permisiunea mea?
Inexpresivă, i-am fixat pe toţi cu privirea, provocându-i să râdă. Ei
s-au uitat unii la alţii, însă numai Hale a fost suficient de curajos să
răspundă.
— Niciodată, a strigat el.
— Răspuns corect. Aţi face bine să nu uitaţi asta. Jack Ranger a
scăpat uşor, cu doar un pumn în faţă din partea fratelui meu şi cu
ruşinea alungării sale. Dacă vreunul dintre voi mai încearcă să mă
atingă fără consimţământul meu, va fi bătut sau chiar mai rău.
Ne-am înţeles?
Toţi încremeniseră.
— Presupun că tăcerea voastră înseamnă „da”.
Am plecat, cu speranţa că aveau să mediteze la vorbele mele. Jocul
se terminase, iar ei nu trebuiau să se îndoiască de asta.
După masa de prânz, tata a întârziat un pic la birou, lucru care se
întâmpla rar. Aşa că eram singură când Lady Brice a bătut la uşă.
— Alteţa Voastră, m-a salutat ea. Tatăl dumneavoastră nu a venit
încă?
— Nu. Nu ştiu ce îl reţine.
— Hmm! Ea şi-a aranjat teancul de hârtii din braţe, gândindu-se.
Trebuie să-i vorbesc.
Uneori, Lady Brice părea atât de tânără! Era mult mai în vârstă decât
mine, bineînţeles, dar nu chiar de vârsta tatei. Niciodată nu ştiusem
983
ce părere să am despre ea. Nu că îmi displăcea sau ceva de genul
ăsta, dar mereu mă întrebam de ce este singura femeie cu care
lucrează tata.
— Aş putea să vă ajut cu ceva? m-am oferit eu.
Ea s-a uitat în jos şi s-a gândit puţin.
— Nu ştiu cât de mult ar vrea să împărtăşească aceste informaţii, aşa
că nu cred. Îmi pare rău.
Eu am zâmbit, ştiind că vorbeşte serios.
— Nu e nicio problemă. Lady Brice, pot să vă întreb ceva? Sunteţi
foarte inteligentă şi drăguţă. De ce nu v-aţi căsătorit până acum?
Ea a chicotit uşor.
— Sunt căsătorită. Cu slujba asta! Înseamnă mult pentru mine şi
prefer să o fac bine decât să-mi caut un soţ.
Eu mi-am dat ochii peste cap.
— Aşa e!
— Ştiu că înţelegeţi. Şi singurii oameni pe care apuc să-i văd sunt
ceilalţi consilieri şi nu cred că mi-aş dori să am o relaţie cu niciunul
dintre ei. Aşa că îmi văd de treabă.
Eu am încuviinţat din cap.
— Vă respect părerea, am spus. Cred că oamenii presupun că
femeile nu sunt fericite fără un soţ şi copii, dar dumneavoastră păreţi
destul de mulţumită.
Ea a ridicat din umeri.
— Mă gândesc la asta. Într-o zi, s-ar putea să adopt un copil. Cred că
este o onoare să fii mamă. Şi nu toate femeile se pricep să fie mame.
Urma de amărăciune din tonul ei m-a făcut să mă gândesc că se
referă la propria mamă, însă nu am vrut să-i cer detalii.
— Ştiu. Sunt norocoasă să am o mamă minunată.
A oftat şi s-a emoţionat un pic.
— Mama dumneavoastră are un talent înnăscut. Într-un fel, mi-a fost
ca o a doua mamă în tinereţea mea şi am învăţat multe de la ea.
Am mijit ochii.
— Nu mi-am dat seama că sunteţi la palat de atât de mult timp.
984
Am încercat să-mi aduc aminte dacă a fost o vreme când nu o
văzusem pe coridoare, deşi nu prea le acordasem atenţie
consilierilor înainte să împlinesc treisprezece ani şi să încep să lucrez
într-adevăr cu tata. Poate că, pur şi simplu, nu am băgat-o în seamă.
— Da, domnişoară. Sunt aici de aproape la fel de mult timp ca şi
dumneavoastră, mi-a răspuns ea cu un râset. Părinţii
dumneavoastră sunt mult prea generoşi.
Optsprezece ani erau o perioadă lungă în care să-ţi menţii poziţia la
palat, mai ales în calitate de consilier. Tata îi schimba pe majoritatea
oamenilor la fiecare cinci până la opt ani, pe baza recomandărilor şi a
stării de spirit a ţării. Ce o ţinea pe Lady Brice pe locul ei de atâta
vreme?
M-am uitat cu atenţie la ea când şi-a dat părul peste umăr şi a
zâmbit. Îi permisese tata să stea pentru că era atrăgătoare? Nu.
M-am simţit vinovată pentru că îndrăznisem să cred că tata ar fi
putut să fie atât de superficial sau de egoist.
— Ei bine, îmi pare rău că nu vă pot fi de ajutor, dar am să-i transmit
tatei că aţi trecut pe aici.
— Mulţumesc, Alteţa Voastră. Nu este ceva foarte urgent, deci nu e
nicio grabă. Să aveţi o zi bună!
— Şi dumneavoastră.
A făcut o reverenţă şi a plecat, iar eu m-am uitat la uşă mult timp
după ce a dispărut, curioasă în privinţa femeii pe care, aparent, o
cunoşteam de-o viaţă întreagă fără să-mi dau seama. Am renunţat să
mă mai gândesc la asta şi m-am întors la hârtiile mele. Eram atât de
ocupată cu Alegerea şi munca, încât nu aveam timp să mă gândesc la
Lady Brice.

985
 Capitolul 21

În seara aceea, cina a fost plăcută pentru că mi-am dat seama că

băieţii învăţaseră din greşeala lui Jack. Toţi au stat un pic mai drepţi
când am intrat şi au dat din cap când am trecut pe lângă ei, iar eu am
simţit că, încă o dată, eram stăpână pe situaţie.
Şi tata părea un pic mai calm, deşi îmi dădeam seama că încă mai
avea o urmă de îngrijorare. Ahren s-a aplecat peste masă ca să-mi
facă semn cu ochiul, conspirativ, şi am simţit că acea întâmplare
oribilă mai că-mi făcuse viaţa puţin mai bună.
Tata îmi sugerase să încerc să stau de vorbă cu băieţii la cină, dar mi
se părea nepoliticos să strig peste masă. Nu credeam că pot să fac
asta, cel puţin nu într-un fel care să pară natural. Ştiam că, în ciuda
tuturor lucrurilor prin care trecusem, toată lumea se aştepta să fiu
din nou stăpână pe situaţie. În loc să vorbesc, mi-am analizat
opţiunile…
Dintre toţi băieţii rămaşi, Ean mă intimida cel mai mult. Nu pentru
că părea să fie violent în vreun fel, ci din cauza mândriei şi a
calmului constant care-l însoţea mereu, ca şi când nici măcar un
cutremur nu ar fi putut să-l facă să se mişte dacă el nu ar fi vrut.
Aşa că, dacă următoarea mea întâlnire ar fi fost cu el, poate mi-aş fi
învins, într-un fel, o frică. Era imposibil să fie la fel de inaccesibil
precum părea. Trebuia, pur şi simplu, să facem ceva în public şi să
mă asigur că fotografii aveau să fie acolo.
De parcă ar fi putut să-mi citească gândurile, Ean s-a uitat la mine
chiar în secunda aia, iar eu m-am întors, pretinzând că discut cu
fratele meu.
L-am observat pe Kaden citind un ziar pe sub masă.
— Despre ce e vorba în articolul ăla? am întrebat.
Mi-a răspuns fără să-şi ridice privirea, ca şi când ar fi încercat să-şi
termine sarcina pe ziua de astăzi înainte de finalul cinei.

986
— Despre o colectă dintr-o zonă din Midston. Strâng bani pentru o
fată, ca să poată să se ducă la şcoala de arte. Este talentată, dar nu-şi
permite să-şi plătească singură studiile. Ea spune… aşteaptă. Uite.
„Provin dintr-o familie de Trei. Ai mei cred că nu se cuvine să
studiez arta, deşi castele nu mai există. Este greu. Le aduc aminte că
regina s-a născut o Cinci şi că este extraordinară. Părinţii mei nu vor
să-mi plătească şcoala, aşa că cer ajutor ca să-mi urmez visul.”
Uită-te la tablourile ei. Nu sunt rele.
Fusesem educată să apreciez profund arta şi, chiar dacă lucrările ei
nu mă atrăgeau din punct de vedere estetic, îmi dădeam seama că
era talentată.
— Sunt bune. Ce prostie! Scopul eliminării castelor a fost ca oamenii
să poată să aleagă orice profesie vor, iar ei nici măcar nu profită de
şansa asta. E aproape ca şi când nu vor ca noul sistem să funcţioneze.
— Crearea unui sistem pentru a permite ceva nu înseamnă că
oamenii îl vor respecta.
— Evident, am comentat eu cu răceală, sorbind din băutura mea.
— Cheia este să-i facem să înţeleagă asta. Ţi-aduci aminte cum ne
arăta mama cărţile alea vechi de istorie şi cum Statele Unite aveau
documentul ăla – s-a oprit ca să se gândească la denumire –,
„Declaraţia de Independenţă”? Şi scria acolo că oamenii au voie să-şi
caute fericirea. Dar niciuna dintre persoanele care au întocmit
documentul nu a putut să le ofere efectiv fericirea.
Eu am zâmbit.
— Eşti prea deştept.
— Aş lua-o ca pe un compliment, dar săptămâna trecută ai fost
prinsă sărutându-te cu Kile pe întuneric.
— O, ha, ha, ha! am făcut eu, tentată să scot limba la el. Oricum, nu e
ca şi când părerea mea ar conta prea mult.
— Ai de gând să te căsătoreşti cu Kile?
Aproape m-am înecat.
— Nu!

987
Kaden a râs sălbatic, făcându-i pe mai toţi din cameră să se uite în
direcţia noastră.
— Îmi retrag cuvintele, am spus eu, ştergându-mă la gură. Eşti
fantastic de idiot!
M-am ridicat şi, în trecere, l-am lovit uşor pe Kaden peste ureche.
— Hei!
— Mulţumesc pentru că mi-ai fost alături, Kaden. Eşti un frate
grozav.
El şi-a frecat urechea, încă rânjind.
— Încerc.
Să mă mărit cu Kile, m-am gândit, încercând să nu izbucnesc din nou
în râs. Dacă putea să rămână discret, şansele de a-l săruta din nou
erau foarte, foarte mari… însă nu puteam să mă imaginez căsătorită
cu el.
Nu eram sigură că puteam să mă imaginez căsătorită cu oricare
dintre băieţii ăştia.
Nu eram sigură că puteam să mă imaginez căsătorită vreodată…
Am încetinit pasul şi m-am uitat la câteva feţe când am trecut pe
lângă băieţi. Cum ar fi fost să adorm lângă Hale? Sau ca Baden să-mi
strecoare un inel pe deget?
Am încercat să-mi imaginez şi nu am reuşit. Mi-am adus aminte că
Ahren spusese că unii dintre Aleşi îl întrebaseră dacă era posibil
să-mi placă fetele, dar simplul gând mă făcea să râd. Ştiam că nu asta
mă împiedica să mă apropii cu adevărat de un băiat… dar acum
simţeam că era totuşi ceva. Nu doar dorinţa de a fi independentă; în
jurul meu exista un zid şi nu ştiam de ce.
Dar, cu sau fără zid, făcusem o promisiune.
Când am ajuns în dreptul lui Ean, m-am oprit.
— Domnule Cabel?
El s-a ridicat şi a făcut o plecăciune.
— Da, Alteţa Voastră.
— Ştii să călăreşti?
— Da.
988
— Ai dori să mă însoţeşti mâine ia o plimbare?
Ochii i-au strălucit răutăcios.
— Desigur.
— Excelent. Ne vedem atunci.

Am ales să port o rochie şi să călăresc într-o parte. Nu era modul

meu preferat de a călări, dar m-am gândit că o urmă de feminitate
avea să mă ajute în după-amiaza asta.
Când am ajuns la grajduri, Ean mă aştepta, înşeuându-şi calul.
— Ean! am strigat când m-am apropiat.
El şi-a ridicat capul şi mi-a făcut cu mâna. Era foarte chipeş, genul de
persoană pe care credeam că oamenii se aşteaptă să o vadă lângă
mine. Îşi controla fiecare mişcare, iar eu eram hotărâtă să fac la fel şi
să nu-mi permit să mă îngrijorez.
— Eşti gata? m-a întrebat el.
— Aproape. Trebuie să-mi iau şaua.
Am trecut pe lângă el şi am intrat în grajd.
— Asta ai de gând să porţi?
M-am întors rapid.
— Pot să fac mai multe în zece minute îmbrăcată cu rochia asta decât
fac într-o zi întreagă majoritatea bărbaţilor care poartă pantaloni.
El a râs.
— Nu mă îndoiesc.
Butterscotch era în spate, într-o boxă un pic mai mare decât
majoritatea celorlalte. Calul unei prinţese merita un loc şi o privelişte
bună.
Am pregătit-o şi m-am întors la Ean.
— Dacă nu te deranjează, mai întâi o să facem nişte fotografii în
grădină.
— O, nu, e în regulă.
Ne-am luat caii de frâie şi i-am dus în grădină. Bărbatul care aştepta
acolo fotografia cerul sau copacii. Când ne-a văzut, s-a apropiat.

989
— Alteţa Voastră, m-a salutat, dând mâna cu mine. Eu sunt Peter.
Mă gândeam că ar fi frumos să vă fac câteva poze împreună.
— Mulţumesc. Am mângâiat-o pe Butterscotch. Unde vrei să stăm?
Peter s-a uitat în jur.
— Dacă aţi putea să lăsaţi caii lângă un copac, cred că nişte fotografii
în faţa acelei fântâni ar fi frumoase.
Eu i-am dat drumul lui Butterscotch, ştiind că nu o să fugă.
— Haide, am spus eu afectuos şi l-am luat de mână pe Ean.
El şi-a legat calul de o creangă şi m-a urmat. Peter nu a pierdut
timpul. Ean şi cu mine am zâmbit şi ne-am întors timid privirile, iar
mica plimbare a fost surprinsă în fotografii. Am stat în faţa fântânii,
ne-am aşezat lângă un arbust şi chiar am făcut câteva poze în faţa
cailor.
Când Peter ne-a anunţat că am făcut destule fotografii, aproape că
mi-am aruncat braţele în aer de bucurie. A plecat destul de repede,
luându-şi genţile şi verificându-şi aparatul de fotografiat de două
ori. M-am uitat în jur şi, aşa cum mi se promisese, nu eram complet
singuri. Paznicii erau aliniaţi de-a lungul zidurilor palatului şi câţiva
muncitori se mişcau prin grădină, îngrijindu-se de iarbă şi de alei.
— Aici, Butterscotch!
M-am îndreptat spre iapă, iar ea a dat din coadă. Ean şi-a încălecat
cu pricepere calul, iar eu m-am bucurat că e la fel de competent pe
cât mă făcuse să cred.
— Iartă-mă, dar chestia asta mi s-a părut un pic regizată, a spus Ean
în vreme ce ne îndreptam agale spre marginea peluzei.
— Ştiu. Dar faptul că le permit să surprindă momente regizate
înseamnă că pot să păstrez secrete momentele intime.
— Interesant. Deci, scena aia cu Kile a fost regizată sau intimă?
Eu am zâmbit afectată. Uau, se prindea repede!
— Ultima dată când am stat de vorbă, părea că vrei să-mi spui ceva,
i-am adus eu aminte.
— Aşa este. Vreau să fiu sincer cu tine. Dar asta înseamnă că şi tu
trebuie să fii complet sinceră cu mine. Poţi să faci asta?
990
M-am uitat la faţa lui şi nu am fost sigură că puteam să-i ofer ce-mi
cerea. Nu astăzi.
— Depinde.
— De?
— Multe lucruri. Nu obişnuiesc să-mi dezvălui sufletul oamenilor pe
care-i cunosc de doar două săptămâni.
Am mers câteva minute în tăcere.
— Care e mâncarea ta preferată? m-a întrebat el, afişând un zâmbet
satisfăcut.
— Cocktailurile se pun la socoteală?
El a chicotit.
— Desigur. Ce altceva… locul preferat pe care l-ai vizitat?
— Italia. Pe de o parte, pentru mâncare, pe de altă parte, pentru
companie. Dacă vor veni aici, va trebui să faci cunoştinţă cu familia
regală. Sunt foarte amuzanţi.
— Mi-ar face plăcere. În regulă, culoarea preferată?
— Roşu.
— Culoarea puterii. Frumos.
Pentru o clipă, a încetat să-mi mai pună întrebări şi ne-am urmat
drumul în jurul palatului. Mergeam în linişte. Am ieşit pe porţile de
la intrare, iar grădinarii s-au oprit din lucru şi s-au înclinat când am
trecut pe lângă ei. Când ne-am îndepărtat suficient, Ean şi-a adus
calul mai aproape de al meu.
— S-ar putea să mă înşel foarte tare, dar vreau să ghicesc nişte
lucruri despre tine.
— Spune! l-am provocat eu.
El a ezitat.
— Aşteaptă. Hai să ne oprim aici!
De-a lungul zidului palatului era o bancă singuratică, iar noi ne-am
oprit lângă ea.
Am sărit de pe Butterscotch şi m-am aşezat lângă Ean, în spaţiul
îngust.
— Alteţa Voastră.
991
— Eadlyn.
— Eadlyn. A înghiţit în sec, arătând primul semn de slăbiciune. Am
sentimentul că Alegerea nu este ceva ce ţi-ai dorit cu adevărat să faci.
Nu am spus nimic.
— Dacă a fost, poate că nu e ceea ce credeai că o să fie, iar acum te
afli într-o situaţie care nu-ţi place deloc. Majoritatea femeilor ar face
orice să aibă zeci de bărbaţi la dispoziţie, dar tu pari distantă.
Am zâmbit cu amabilitate.
— Ţi-am spus. Nu mă deschid în faţa oamenilor pe care abia i-am
cunoscut.
El a clătinat din cap.
— Ani de zile te-am văzut la Actualităţi. Chestia asta nu pare demnă
de tine.
Am inspirat adânc, neştiind ce să spun.
— Vreau să-ţi fac o propunere. S-ar putea să nu ai nevoie de ea, dar
eu tot vreau să ţi-o spun.
— Domnule, ce-ai putea să-i oferi viitoarei tale regine?
A zâmbit, părând din nou sigur de el.
— O cale de scăpare.
Era riscant să întreb la ce se referă, dar nu mi-am putut stăpâni
curiozitatea.
— Cum?
— Nu te-aş controla niciodată. Nu te-aş reţine niciodată. Nici măcar
nu ţi-aş cere să mă iubeşti. Dacă mă alegi, poţi să ai o căsnicie lipsită
de restricţiile convenţionale. Fă-mă regele tău şi ai să fii liberă să
domneşti cum ai să crezi de cuviinţă.
Mi-am netezit rochia.
— Nu ai să fii niciodată rege.
El şi-a lăsat capul într-o parte, comic.
— Nu sunt genul tău?
Mi-am dat ochii peste cap.

992
— Nu e vorba despre asta. Niciun bărbat care s-ar căsători cu mine
nu ar fi vreodată rege. Ar fi prinţ consort, de vreme ce nimeni nu
poate să deţină un titlu mai important decât al meu.
— Aş accepta asta.
M-am sprijinit de braţul băncii.
— Din curiozitate, de ce îmi propui aşa ceva? Eşti foarte charismatic
şi destul de chipeş. Presupun că ai putea să ai o căsnicie fericită, ceea
ce mă face să mă întreb de ce te-ai angaja într-una despre care tocmai
ai recunoscut că ar fi lipsită de iubire.
El a încuviinţat din cap.
— Este o întrebare corectă. Personal, cred că iubirea este
supraestimată.
Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc.
— Provin dintr-o familie mare. Cu şase copii. Am reuşit să mă
descurc, dar nu vreau să trăiesc aşa mereu. Şansa la o viaţă
confortabilă cu o femeie agreabilă este mai bună decât orice altceva
aş putea să sper.
— Agreabilă? Am ridicat o sprânceană. Asta-i tot?
El a chicotit.
— Îmi placi. Eşti tu însăţi, cu orice preţ. Şi cu siguranţă nu cred că a
mă însura cu o femeie inteligentă, frumoasă şi puternică e ceva rău.
Şi pot să te ajut, dacă nu găseşti pe nimeni potrivit în grupul ăsta.
Sincer, pot să-ţi spun că majoritatea tipilor sunt nişte clovni. Şi tu
poţi să-mi oferi ceva ce nu am avut niciodată.
M-am gândit la vorbele lui. Până acum, Alegerea nu fusese deloc aşa
cum mă aşteptasem. Debutase cu oamenii care aruncaseră cu
mâncare în mine, care se plânseseră de prima mea eliminare şi
care-mi judecaseră sărutul cu Kile. Cu toate că abia îmi dădeam
seama că, pentru mine, ideea de a mă căsători nu era absolut deloc
atrăgătoare, nu puteam să nu mă întreb dacă m-aş fi căsătorit doar
pentru a-l face pe tata fericit. De fiecare dată când mă uitam în ochii
lui, îmi dădeam tot mai mult seama de cât de obosit părea.
Îmi iubeam tatăl.
993
Dar mă iubeam şi pe mine.
Şi ar fi trebuit să mă suport mult mai multă vreme.
— Nu trebuie să spui „da” sau „nu”, a zis Ean, făcându-mă din nou
atentă. Spun doar că sunt aici dacă ai nevoie de mine.
Am încuviinţat din cap.
— Nu pot să-ţi spun nici măcar că am să mă gândesc la asta. M-am
ridicat. Deocamdată, hai să ne continuăm plimbarea. Nu apuc să o
văd prea mult pe Butterscotch.
Şi ne-am mai plimbat o vreme, însă Ean nu a vorbit prea mult.
Într-un fel, era confortabil să nu mă simt obligată să fac conversaţie.
Ean îmi accepta tăcerea cu recunoştinţă. M-am întrebat dacă asta ar
fi durat, dacă, în cele din urmă, nu s-ar fi săturat de o astfel de viaţă.
Deocamdată, m-am uitat cu atenţie la el. Era chipeş, mândru şi
direct. Nu avea nevoie de aprobarea mea ca să fie încrezător, iar eu
ştiam că nu trebuia să-mi aprobe comportamentul. Probabil că aş fi
putut să fiu măritată fără să simt cu adevărat că sunt…
Într-adevăr, putea fi un pretendent demn de atenţie.

994
 Capitolul 22

La scurt timp după aceea, l-am trimis pe Ean înăuntru, iar el nu a

protestat deloc, probabil dovedindu-mi imediat că urma să fie atât
de ascultător pe cât aveam nevoie să fie. Cu siguranţă era o
propunere interesantă, deşi trebuia să mai treacă o vreme înainte să
ştiu dacă vreau sau nu să apelez la ea.
Timpul trecuse fără să-mi dau seama şi iată că trebuia să mă
pregătesc pentru cină, aşa că am lăsat-o pe Butterscotch şi mi-am
periat cizmele. Nu eram prea murdară.
— Noapte bună, i-am şoptit calului meu, strecurându-i un cub de
zahăr înainte să mă întorc la palat.
— Eadlyn! m-a strigat cineva când am intrat în palat.
Era Kile. Vorbea cu Henri, Erik, Fox şi Burke. Le-a făcut celorlalţi
semn să îl aştepte şi a alergat pe coridor spre mine.
— Hei, a spus el, afişând un zâmbet strâmb.
Părea un pic agitat.
— Ce mai faci?
— Bine. Am vorbit cu câţiva dintre băieţi şi avem o propunere
pentru tine.
Am oftat.
— Încă una?
— Ce?
— Nimic. Am scuturat din cap ca să gândesc limpede. Să vin să le
vorbesc acum?
— Păi, da, dar voiam să te întreb ceva mai întâi.
— Sigur.
Kile şi-a îndesat mâinile în buzunare.
— E totul în regulă între noi?
Am mijit ochii.
— Kile, eşti conştient că de fapt nu eşti iubitul meu, da?
El a chicotit.

995
— Da, sunt. Dar, nu ştiu, mi-a plăcut să am pe cineva căruia să-i arăt
schiţele mele şi cu care să râd, şi am vrut să vin să văd ce faci după
ce-am auzit ce s-a întâmplat cu Jack, dar mi-a fost teamă că n-ai să
vrei să vorbeşti despre asta. Apoi, m-am temut că dacă stau deoparte
ai să te superi. Ştii cât eşti de dificilă?
— Aş uita, dar tu tot îmi aduci aminte! l-am tachinat eu.
Kile s-a foit.
— Am s-o las mai moale. Dar, serios, suntem în regulă?
L-am urmărit cum îşi muşcă buzele şi a trebuit să mă lupt cu mine ca
să nu visez la ele. Spunea că era acolo pentru mine, aşa că speram că
poate aveam să-i mai simt buzele din nou.
— Da, Kile. Suntem în regulă. Nu-ţi mai face atâtea griji!
— Bine. Vino aici! Cred că o să-ţi placă ideea asta.
Ne-am întors şi ne-am îndreptat spre grupul de băieţi care aşteptau.
Henri mi-a sărutat imediat mâna.
— Bună azi, m-a salutat el, făcându-mă să râd.
— Bună, Henri. Burke, Fox. Salut, Erik.
— Alteţă, a început Burke. Poate că este un pic deplasat, dar ne
gândeam că Alegerea te solicită foarte mult.
Eu am chicotit.
— Habar nu aveţi.
Fox a zâmbit. El şi Burke păreau uşor caraghioşi unul lângă celălalt.
Burke era atât de solid, iar el atât de slab!
— Cred că este o nebunie. Ai treburile tale obişnuite, apoi trebuie
să-ţi găseşti timp să ieşi la întâlniri sau să încerci să-i întreţii pe toţi la
o petrecere. Pare epuizant.
— Deci, avem o idee, a spus Kile. Ai putea să faci ceva împreună cu
noi patru weekendul ăsta?
Era o propunere genială.
— Da! am exclamat. Ar fi minunat! Ştiţi ce am putea să facem?
— Ne gândeam să gătim împreună.
Burke părea atât de fericit, încât n-am putut să refuz, chiar dacă nu
era exact ce-mi doream să fac.
996
— Să gătim? am spus, afişând un zâmbet fals.
— Haide, m-a îndemnat Kile. O să fie amuzant.
Am expirat agitată.
— În regulă. Vom găti. Ce spuneţi de mâine-seară?
— Perfect! a răspuns Fox repede, de parcă şi-ar fi făcut griji că aş
putea să mă răzgândesc.
— Bine. Joi, la ora şase. O să ne întâlnim în holul cel mare şi o să
mergem împreună spre bucătării.
Avea să fie un coşmar.
— Şi acum, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să mă pregătesc pentru
cină, am încheiat eu.
Am urcat scările, întrebându-mă dacă aveam cum să îmbunătăţesc
lucrurile. Mă îndoiam.
— Neena! am strigat când am intrat în camera mea.
— Da, domnişoară?
— Poţi să-mi pregăteşti baia? Trebuie să fac o baie înainte de cină.
— Sigur.
M-am luptat cu cizmele şi mi-am scos rochia. În afară de a-i da
ordine şi de a mi le asculta, eu şi Neena nu prea ne vorbiserăm în
ultima vreme şi, trebuia să recunosc, îmi era greu. Camera mea era
refugiul meu, locul în care mă odihneam, desenam şi mă ascundeam
de lume. Neena făcea parte din asta şi faptul că era supărată pe mine
strica totul.
Am intrat în baie şi m-am bucurat să văd că arunca bucăţele de
lavandă în cadă, fără să o rog.
— Neena, îmi citeşti gândurile.
— Încerc, a spus ea pe un ton jucăuş.
Am abordat-o cu grijă, încercând să nu o supăr din nou.
— Ai mai vorbit recent cu Mark?
Părea că nu poate să se abţină să nu zâmbească.
— Da, chiar ieri.
— Ce spuneai că studiază?
Am intrat în apa caldă, deja simţindu-mă mai bine.
997
— Chimie. Biochimie, mai exact. Şi-a lăsat privirea în jos. Recunosc,
foloseşte multe cuvinte pe care nu le înţeleg atunci când îmi
povesteşte, dar îmi dau seama de ce vrea să spună.
— Nu încercam să sugerez că eşti proastă, Neena. Eram curioasă.
Credeam că este evident.
Biochimie. Ceva îmi suna cunoscut.
A oftat şi a aruncat mai multă lavandă în apă.
— Aţi părut foarte dură.
— Sunt aici unii băieţi care provin din pături sociale total diferite de
a mea. Abia suport să mă aflu în aceeaşi cameră cu unii dintre ei. Mi
s-a părut interesant că voi doi aveţi nişte locuri de muncă atât de
diferite şi totuşi reuşiţi să aveţi lucruri în comun.
A clătinat din cap.
— Muncim la asta. Nu e ceva de care să-ţi dai seama teoretic. Unii
oameni sunt meniţi să fie împreună.
M-am lăsat pe spate în cadă. Dacă nu exista nicio explicaţie, atunci
de ce să-mi mai bat capul? M-am gândit din nou la oferta lui Ean, la
îngrijorarea lui Kile şi la întrebările lui Hale. Nu-mi venea să cred cât
de mult se complicaseră lucrurile. Abia îmi mai înţelegeam propriile
sentimente. Ştiam că vreau să fiu independentă şi ideea ca un bărbat
să vină după mine şi să încerce să-mi îndrepte greşelile sau să
muncească în locul meu era inacceptabilă. Apoi m-am gândit la
firele de păr cărunte ale tatei, care se amestecau cu cele blonde, şi
m-am întrebat cât de departe aş putea să merg ca să-i fac viaţa mai
uşoară.
Era ciudat. Practic, fiecare băiat de la parter reprezenta o opţiune,
dacă într-adevăr trebuia să aleg. Şi fiecare dintre ei putea cu uşurinţă
să-mi schimbe viaţa. Nu-mi plăcea asta. Voiam să răspund de viaţa
mea. M-am întrebat dacă motivul pentru care ridicasem un zid în
jurul meu era teama că oricine ar fi trecut peste el m-ar fi lăsat lipsită
de control.
Dar poate controlul era o iluzie. Chiar dacă i-aş fi refuzat pe toţi
băieţii Aleşi, oare, în cele din urmă, ar fi apărut cineva şi m-ar fi făcut
998
să nu-mi mai pese de control? M-ar fi făcut să renunţ la el de
bunăvoie?
Părea imposibil, ceva ce cu siguranţă nu mi-aş fi putut imagina
întâmplându-se în urmă cu câteva săptămâni.
Aveam încă destule motive să fiu precaută şi ştiam că voi fi. Totuşi,
nu credeam că aveam să mai pot ignora prea mult timp felul în care
băieţii ăştia începeau să mă afecteze.

999
 Capitolul 23

Am aşteptat agitată în holul cel mare al palatului. Nu ştiam dacă

aveam hainele potrivite – ce purtau oamenii în bucătărie? – sau cum
să pretind că sunt o expertă în ale gătitului sau cum să le acord
atenţie celor patru pretendenţi în mod egal.
Şi, chiar dacă ştiam că prezenţa unui fotograf era bună atât pentru
publicitate, cât şi pentru siguranţa personală, ideea unei seri
înregistrate nu mă făcea să mă simt mai puţin neliniştită.
Am tras de cămaşă, care era mai degrabă simplă, în caz că m-aş fi
murdărit, şi mi-am atins părul, ca să mă asigur că este încă în regulă.
Ceasul arăta că băieţii întârziaseră patru minute, iar eu începeam să
mă agit.
Tocmai când voiam să trimit un valet să-i aducă, am auzit ecoul
vocilor pe coridor. Kile a fost primul care a apărut de după colţ.
Burke se afla chiar lângă el, în mod clar încercând să se
împrietenească cu presupusul lider al grupului. Fox era cu Henri şi
amândoi zâmbeau tăcuţi. În urma lor, Erik mergea cu mâinile la
spate. Prezenţa lui era necesară, dar aveam senzaţia că se simte un
pic nelalocul lui, ca singurul care nu participă la o întâlnire de grup.
Kile şi-a frecat mâinile.
— Eşti pregătită să mănânci?
— Să mănânc, da. Să gătesc? O să vedem ce-o să iasă.
Am încercat să-mi ascund îngrijorarea cu un zâmbet, dar probabil
Kile ştia.
— Deci, este adevărat că voi doi vă cunoaşteţi de-o viaţă? a întrebat
Burke.
Întrebarea a fost atât de directă, încât nu am ştiut cum să răspund.
— Crede-mă, tu eşti mai câştigat, i-a răspuns Kile cu diplomaţie,
dându-i un cot în coaste.

1000
— E adevărat, am confirmat eu. Este aşa cum a spus Kile la
Actualităţi: nu m-am gândit niciodată că are stofă de iubit până nu
am fost forţată să o fac. Îmi este ca o rudă.
Toată lumea a râs, iar eu mi-am dat seama de câtă dreptate am. Mă
enervam de fiecare dată când Josie le spunea oamenilor că-mi este ca
o soră, dar îi cunoşteam pe ea şi pe Kile mai bine decât pe verişorii
mei.
— Bucătăria este pe aici, am spus, arătând dincolo de ei, spre sala de
mese. Personalul ştie că venim, aşa că hai să gătim!
Kile a clătinat din cap la falsul meu entuziasm, dar nu a spus nimic.
Am mers în spatele sălii de mese şi am înconjurat un paravan. Lângă
o scară care ducea spre bucătăria principală se afla un lift mare, pe
care personalul îl folosea pentru cărucioarele cu mâncare. Burke s-a
grăbit să ajungă lângă mine, oferindu-mi braţul când am coborât
scările late.
— Ce vrei să găteşti în seara asta? a întrebat el.
M-am întrebat dacă se vedea pe faţa mea cât de şocată eram. Chiar
credeam că altcineva o să ne dea idei.
— O, sunt pregătită pentru aproape orice, i-am răspuns eu ambiguu.
— Hai să facem nişte feluri de mâncare, a sugerat Kile. Un aperitiv,
un fel principal şi un desert.
— Sună bine, a încuviinţat Fox.
Erik s-a auzit din spate.
— Henri şi cu mine o să ne ocupăm de desert, dacă este în regulă.
— Sigur, a răspuns Kile.
Simţeam mirosul cinei care se pregătea pentru restul palatului. Nu
reuşeam să identific toate ingredientele, dar în aer plutea o
delicioasă aromă de usturoi şi, deodată, am avut un nou motiv să
urăsc întâlnirea asta: trebuia să amân cina.
Într-o cameră cu tavan jos, o duzină de oameni cu părul strâns bine
la spate sau ascuns sub bonete se mişcau repede, aruncând legume
în oale cu apă fierbinte sau verificând de două ori condimentele
pentru sosuri. În ciuda faptului că trebuiau să termine de pregătit
1001
masa pentru toţi cei din palat, angajaţii eliberaseră jumătate din
spaţiu pentru noi.
Un bărbat cu o bonetă înaltă de bucătar-şef s-a apropiat.
— Alteţa Voastră, e suficient spaţiul?
— Mai mult decât suficient, mulţumesc.
Mi-am amintit chipul lui de acum câteva săptămâni, când îmi
prezentase mostrele pentru prima cină. Fusesem atât de agitată
atunci, încât mama alesese mai toate felurile, şi nici măcar nu mă
gândisem să îi mulţumesc omului. Când m-am uitat în jur şi am
văzut cât de mult se munceşte pentru o singură masă, m-am ruşinat.
— Missä pidät hiivaa? a întrebat Henri politicos.
M-am uitat la Erik, care a vorbit.
— Mă scuzaţi, domnule, unde păstraţi drojdia?
Fox şi Burke au chicotit, însă eu mi-am adus aminte de ceea ce-mi
spusese Erik odată şi de greşelile din cererea lui Henri: el era
bucătar.
Bucătarul-şef i-a făcut semn lui Henri, iar el şi Erik l-au urmat
îndeaproape, încercând să stea de vorbă. Bucătarul-şef era clar
încântat să aibă lângă el pe cineva cu experienţă. Ceilalţi băieţi… nu
prea.
— Bine, deci… haideţi să vedem ce avem în frigider.
Ezitând, Fox ne-a condus spre unul dintre frigiderele mari aflate
de-a lungul peretelui. M-am uitat la conţinuturile organizate – la
cărnurile ambalate în pergament pe care scria cu creionul, la cele
patru feluri diferite de lapte pe care le foloseam şi la diversele sosuri
sau aperitive pregătite şi păstrate din timp – şi mi-am dat seama că
eram depăşită de situaţie.
Am auzit un clic şi m-am întors să văd că fotografa ajunsese.
— Prefăceţi-vă că nu sunt aici! a şoptit ea cu veselie.
Kile a luat nişte unt.
— De unt ai nevoie mereu, m-a asigurat el.
Am dat aprobator din cap.
— E bine de ştiut.
1002
Burke a găsit o grămadă de ceva pe tejghea. S-a întors spre
bucătarul-şef.
— Ce este ăsta?
— Foitaj. Poţi să faci o grămadă de chestii cu el. Topeşte nişte unt şi
am să-ţi aduc nişte reţete.
Kile s-a strâmbat la mine.
— Vezi?
— Cum hotărâm cine cu cine lucrează? a întrebat Burke, sperând, în
mod evident, că am să-l aleg pur şi simplu.
— Piatră, hârtie, foarfecă? a sugerat Fox.
— E corect, a fost Kile de acord.
El şi Fox s-au confruntat primii şi, cu toate că niciunul nu a zis nimic,
ştiau că învinşii aveau să formeze o pereche.
Kile i-a bătut pe Fox şi pe Burke. Fox nu s-a arătat supărat, dar Burke
nu se pricepea deloc să-şi ascundă emoţiile. Cei doi au ales să
pregătească un aperitiv – sparanghel înfăşurat în prosciutto şi foitaj
în vreme ce Kile şi cu mine am rămas să ne holbăm la nişte carne de
pui, încercând să ne dăm seama ce să facem cu ea.
— Deci, care este primul pas? am întrebat.
— Am gătit destul cât am fost în Fennley, dar am nevoie de măcar o
reţetă. Pun pariu că o să ne fie de ajutor cărţile alea.
Ne-am dus la dulapul în care se aflau zeci de cărţi de bucate. În
majoritatea se vedeau semne în multe locuri şi, lângă ele, erau
grămezi de notiţe cu şi mai multe idei.
Cât a răsfoit Kile paginile, eu m-am jucat cu borcanele cu ierburi
aromate. Bucătăria mă făcea să mă gândesc la laboratorul unui
savant, dar cu mâncare. Am desfăcut câteva şi am inhalat mirosul
sau le-am pipăit textura.
— Miroase, am insistat eu, ridicând un borcan spre Kile.
— Ce este?
— Şofran. Nu-i aşa că miroase delicios?
El mi-a zâmbit şi s-a dus la sfârşitul cărţii pe care o ţinea în mână.

1003
— Aha, a spus, dând înapoi paginile ca să găsească una anume. Pui
cu şofran. Vrei să încercăm?
— Sigur.
Am strâns borcanul în mână ca şi când ar fi fost marea mea
contribuţie din seara asta.
— În regulă. Pui cu şofran… aşadar, hai să preîncălzim cuptorul.
Am stat lângă el, holbându-mă la butoane şi cadrane. Probabil că în
casele oamenilor de rând cuptoarele nu arătau aşa, dar echipamentul
ăsta masiv, industrial, părea că ar fi putut să lanseze un satelit dacă
am fi apăsat ceva greşit. Ne-am uitat la aragaz ca şi când, dacă am fi
aşteptat destul de mult, ne-ar fi oferit nişte instrucţiuni.
— Să aduc mai mult unt? am întrebat eu.
— Taci, Eadlyn!
Bucătarul-şef a trecut pe lângă noi şi a mormăit:
— Butonul din stânga, la trei sute cincizeci.
Kile s-a întins şi a rotit butonul ca şi când ar fi ştiut de la bun început
cum s-o facă.
M-am uitat spre Fox şi Burke. În mod clar, Burke se purta ca şi când
ar fi fost la conducere şi dădea ordine cu voce tare. Fox nu părea să
se supere deloc, râzând şi glumind fără să fie nesuferit. De câteva
ori, s-au uitat şi ei la noi, Burke făcându-ne cu ochiul din când în
când. În spatele lor, Erik şi Henri lucrau în linişte; Erik nu făcea prea
multe, ci doar îl ajuta pe Henri când i se cerea.
Henri avea mânecile suflecate şi-şi murdărise pantalonii cu făină, iar
mie îmi plăcea oarecum că nu părea să îi pese de asta. Şi Erik era un
pic murdar, însă nici el nu se deranja să se şteargă.
M-am uitat la Kile, care era atent la cartea de bucate.
— Revin imediat.
— Sigur.
Când m-am îndepărtat, l-am auzit cum încearcă în linişte să-i atragă
atenţia bucătarului-şef.
— Arată bine, băieţi, am spus, oprindu-mă lângă Fox.

1004
— Mulţumesc. De fapt, e chiar relaxant. Acasă nu am gătit prea
mult; oricum, nu aşa ceva. Dar sunt nerăbdător să încerc.
Pentru o clipă, lui Fox i-au tremurat mâinile când a încercat să-şi
între din nou în ritm.
— O să fie cel mai bun sparanghel pe care l-ai mâncat vreodată, a
promis Burke.
— Abia aştept, am răspuns şi m-am dus spre capătul îndepărtat al
mesei.
Erik şi-a ridicat privirea, salutându-mă cu un zâmbet.
— Alteţa Voastră. Cum arată cina noastră?
— Chiar groaznic, l-am asigurat eu.
El a chicotit şi i-a spus lui Henri cât de rea este cina. Aveau mâinile
pline de aluat şi am văzut bolurile cu zahăr şi scorţişoară care
aşteptau să fie folosite.
— Totuşi, asta arată promiţător. Şi tu găteşti, Erik?
— O, nu ca un profesionist. Însă locuiesc singur, aşa că gătesc pentru
mine şi-mi plac toate mâncărurile noastre tradiţionale. Ce gătim aici
e una dintre preferatele mele.
Erik s-a întors către Henri, iar eu mi-am dat seama că vorbesc despre
mâncare pentru că Henri radia de încântare.
— O, da! Henri tocmai spunea de o supă pe care o mănâncă atunci
când este răcit. E cu cartofi şi peşte şi, oh, îmi e dor de mama doar
când mă gândesc la asta.
Am zâmbit când am încercat să mi-l imaginez pe Erik străduindu-se
singur să se descurce cu reţetele mamei sale şi pe Henri în bucătăria
unui restaurant, deja expert în toate felurile de mâncare din familia
lui. Îmi făceam griji ca Erik să nu se simtă exilat. Cu siguranţă se
străduia să se separe de Aleşi. Se îmbrăca diferit, mergea mai încet şi
chiar un pic mai adus de spate. Însă urmărindu-l aici, interacţionând
cu Henri, care mi se părea prea de treabă ca să-l elimin, am fost
foarte recunoscătoare pentru prezenţa lui. Îl făcea pe Henri să se
simtă ca acasă, într-o situaţie total ciudată pentru acesta.

1005
M-am îndepărtat, lăsându-i să lucreze, şi m-am întors la masa mea.
În lipsa mea, Kile adunase nişte ingrediente. Acum tăia nişte usturoi
cubuleţe pe un tocător de lemn, lângă un bol cu ceva care părea să fie
iaurt.
— Iată-te! a exclamat. Bine, sfărâmă firele alea de şofran şi după
aceea amestecă-le în castron.
După un moment în care m-am uitat în gol, am luat castronelul şi
ciocanul pe care-l credeam pentru sfărâmat şi am început să apăs.
Era un exerciţiu ciudat de satisfăcător. Kile a făcut aproape toată
munca, turnând amestecul cu iaurt peste pui şi băgându-l în cuptor.
Şi celelalte echipe se aflau în diverse etape ale pregătirilor şi, la final,
desertul a fost gata primul, urmat de aperitiv, iar puiul nostru a fost
ultimul.
Dându-mi cu întârziere seama că eu şi Kile ar fi trebuit să pregătim
ceva care să meargă cu puiul, am hotărât să folosim sparanghelul în
foitaj drept garnitură, râzând cu toţii de cât de prost plănuisem totul.
Ne-am înghesuit cu toţii în capătul mesei lungi. Eu stăteam între
Burke şi Kile, Henri era în faţa mea, iar Fox, în capăt. Erik era un pic
mai departe, dar, în mod clar, se bucura de companie.
Sincer, şi eu mă bucuram. Gătitul mă agita pentru că era ceva
complet străin pentru mine. Nu ştiam să tai sau să sotez sau orice
altceva, şi uram să greşesc sau să par nepricepută. Însă cei mai mulţi
dintre noi nu aveam multă experienţă şi, în loc să ne stresăm, chestia
asta s-a transformat într-o glumă, făcând masa să fie una dintre cele
mai relaxate la care participasem vreodată. Fără aranjamente
formale, fără locuri desemnate; şi, de vreme ce aproape toate
porţelanurile erau folosite în casa noastră foarte plină, am apelat la
farfurii simple care păreau atât de vechi, încât cu siguranţă nostalgia
era singurul motiv pentru care mai existau pe aici.
— Bine, din moment ce astea ar fi trebuit să fie aperitivul, cred că
mai întâi ar trebui să încercăm sparanghelul, a insistat Kile.
— S-o facem.

1006
Burke şi-a înfipt furculiţa în sparanghel şi a luat o înghiţitură, imitat
de noi toţi. Părea că rezultatele sunt neclare. Henri a dat aprobator
din cap, dar porţia mea avea un gust îngrozitor. Mi-am dat seama că
şi a lui Fox era la fel, din cauza grimasei prost mascate.
— Asta… asta-i cea mai rea chestie pe care am gustat-o vreodată, a
spus Fox, încercând să mestece.
— A mea e bună! a spus Burke, apărându-se. Probabil că nu eşti
obişnuit să mănânci mâncăruri de o asemenea calitate.
Fox şi-a plecat capul, iar eu am înţeles ceva ce, altfel, nu aş fi aflat:
Fox era sărac.
— Pot să gust un pic de la tine? i-am şoptit lui Henri, folosindu-mi
mâinile şi bucuroasă să văd că mă înţelege fără ajutorul lui Erik.
— Te deranjează? a răspuns Fox calm, iar eu m-am prefăcut că sunt
prea atentă la mâncare ca să-l aud.
Şi, de fapt, bucata lui Henri era mult mai bună.
— De unde ştii că nu-i din cauza felului în care l-ai gătit?
— Ei bine, poate dacă aş fi avut un partener mai priceput, s-a răstit
Burke.
— Hei, hei, hei! a insistat Kile. E imposibil ca mâncarea voastră să fie
mai rea decât a noastră.
Am chicotit, încercând să înlătur tensiunea. Simţeam mânia lui
Burke ca pe ceva material, tangibil, care pluteşte în aer, iar eu nu-mi
doream decât să fiu din nou relaxată, ca atunci când ne aşezaserăm
la masă.
— În regulă, am spus cu un oftat. Cred că primul lucru pe care
trebuie să-l facem este să tăiem fiecare bucată de pui în jumătate, ca
să ne asigurăm că este bine pătrunsă. Chiar nu vreau să omor pe
nimeni.
— Te îndoieşti de mine? a întrebat Kile, jignit.
— Categoric!
Am gustat, de probă… şi era destul de bun. Nu era crud; de fapt,
unele margini erau un pic uscate, acolo unde pasta nu acoperise tot.

1007
Dar era comestibil! Având în vedere că făcusem doar o mică parte
din toată munca, eram, poate, puţin prea mândră.
Am mâncat, împărţind bucăţile de sparanghel care se dovediseră a
nu fi prea rele, deşi chiar îmi făceam griji că, mai târziu, s-ar putea să
nu mă simt prea bine.
În cele din urmă, am decis că mâncasem destul.
— Sunt gata pentru desert!
Henri a chicotit când m-a înţeles şi s-a îndreptat spre locul în care
prăjiturile lui se răceau pe un suport. Cu mişcări atente, folosindu-se
doar de vârfurile degetelor, cu toate că rulourile păreau tari, le-a
transferat pe toate pe o farfurie şi ni le-a aşezat în faţă.
— Este korvapuusti, ne-a spus el numele desertului.
Apoi, luându-mă de mână, mi-a ţinut un discurs care părea foarte
important; mi-am dat seama după intensitatea privirii lui. Mi-am
dorit atât de mult să-l fi putut înţelege fără ajutor.
Când a terminat, Erik a zâmbit şi s-a întors spre mine.
— Korvapuusti este unul dintre dulciurile pe care Henri le mănâncă şi
le pregăteşte cu mare plăcere. Spune că, dacă nu îţi place, ar trebui
să-l trimiţi în seara asta acasă, pentru că este sigur că relaţia voastră
nu va putea să supravieţuiască dacă nu adori rulourile aşa cum le
adoră el.
Fox a râs de figura mea şocată, dar Henri a dat aprobator din cap,
asigurându-mă că vorbeşte serios.
Am inspirat adânc şi am luat una dintre prăjiturile delicat rulate.
— Asta este.
Am simţit imediat gustul de scorţişoară. Mai era ceva acolo care îmi
aducea aminte de grapefruit… dar ştiam că nu este asta. Era delicios
de dulce, dar, pe lângă faptul că era o reţetă fantastică, mi-am dat
seama că fusese pregătită de un bucătar fantastic. Henri se implicase
în totalitate. Şi am vrut să pun pariu că, parţial, o făcuse pentru
mine… însă m-am gândit că o făcuse mai mult pentru el, deoarece
nu îşi permitea să pregătească ceva care să nu fie cel puţin incredibil.
Mă făcuse praf.
1008
— Henri, e perfect!
Ceilalţi au luat şi ei câte o bucată şi au băgat-o în gură, mormăind
aprobator.
— Mama ar muri. Îi plac atât de mult dulciurile! am spus eu.
Kile dădea aprobator din cap, cu ochii mari. Ştia că era înnebunită
după deserturi.
— Sunt fantastice, Henri! Şi tu te-ai descurcat bine, Erik.
Erik a scuturat din cap.
— Nu l-am ajutat prea mult.
— Chestia asta a fost aranjată? a întrebat Burke, cu gura pe jumătate
plină cu prăjitură.
Toţi ne-am uitat nedumeriţi la el.
— Adică, mie mi-a venit ideea, iar Henri a fost imediat de acord doar
ca să ne arate că e mai bun decât noi.
Începea să se înroşească la faţă, iar sentimentul ăla de nelinişte
umplea din nou camera. Fox i-a pus o mână pe umăr.
— Calmează-te, omule! E doar un rulou cu scorţişoară.
Burke şi-a tras umărul şi şi-a aruncat restul de rulou în cealaltă parte
a încăperii.
— M-aş fi descurcat mult mai bine dacă nu m-ai fi sabotat tot timpul!
Fox s-a strâmbat.
— Hei, tu eşti ăla care-ai stat şi-ai tot vorbit despre cât este ea de
sexy, când ar fi trebuit să suprave…
Burke i-a dat un pumn care l-a aruncat pe Fox cu câţiva paşi în spate.
Am icnit, îngheţată. Fox s-a repezit la el, iar eu am fost trântită la
podea de braţul lui Burke, care se pregătea să mai dea o lovitură cu
pumnul.
— HEI!
Kile a sărit peste mine şi a început să tragă de Burke, în vreme ce
Henri ţipa la Fox în finlandeză. După toată întâmplarea cu Jack, noul
meu instinct a fost să mă ridic şi să dau un pumn. Nimeni nu avea să
mă mai rănească şi să scape. Şi poate că aş fi încercat, dacă nu s-ar fi
întâmplat ceva.
1009
Erik, observatorul calm, se întinsese peste masă ca să mă ridice.
— Vino! mi-a spus el.
Nu îmi plăcea în mod deosebit să mă supun ordinelor, însă îmi
vorbise atât de serios, încât l-am urmat.

1010
 Capitolul 24

Erik m-a grăbit pe scări şi în sala de mese. Toţi ceilalţi din palat erau
în mijlocul cinei, iar camera părea prea zgomotoasă.
— Eadlyn? a strigat tata, dar Erik a continuat să mă mişte, ştiind
cumva că nu aş fi suportat să rămân acolo.
S-a oprit numai când am ajuns în capătul camerei şi doar atât cât să
paseze problema.
— Scuzaţi-mă, domnule gardian, câţiva dintre Aleşi se bat în
bucătărie. Sunt foarte înflăcăraţi şi situaţia pare să se agraveze.
— Mulţumesc.
Gardianul le-a făcut semn celorlalţi doi paznici, iar ei l-au urmat
când a fugit spre încăierare.
Mi-am dat seama că îmi cuprinsesem trupul cu braţele,
înspăimântată şi furioasă în acelaşi timp. Erik m-a atins uşor cu o
mână pe spate şi m-a condus mai departe. Părinţii mei strigau după
mine, dar acum nu puteam să fac faţă numărului mare de oameni
care m-ar fi înconjurat şi mi-ar fi pus întrebări.
El a încetinit şi m-a întrebat calm:
— Unde vrei să te duci?
— În camera mea.
— Condu-mă.
Nu m-a atins, doar i-am simţit din când în când mâna uşoară pe
spate, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că probabil nu şi-o
îndepărtase deloc, ţinându-şi-o la câţiva centimetri distanţă de mine,
pentru orice eventualitate. Am deschis uşa de la camera mea, iar
Neena era înăuntru, lustruind masa şi umplând camera cu miros de
lămâie.
— Domnişoară?
Eu am ridicat o mână.
— Ai putea să-i aduci un ceai? a spus Erik.
Ea a încuviinţat din cap şi s-a grăbit să iasă.

1011
M-am îndreptat spre patul meu, m-am aşezat pe el şi am inspirat
adânc de câteva ori. Erik a rămas în picioare, tăcut şi calm.
— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, am mărturisit.
El s-a lăsat pe un genunchi, ca să fie la acelaşi nivel cu mine.
— Tatăl meu nu m-a lovit niciodată, nici măcar peste mână, şi mereu
ne-a învăţat să căutăm soluţii paşnice. Kile şi cu mine am renunţat să
încercăm să ne certăm înainte să stăm de vorbă… Am râs când
mi-am adus aminte de asta şi am continuat: Cât am fost acolo jos,
n-am putut să mă gândesc decât la cum am fugit de Jack. Burke m-a
trântit la pământ şi aveam de gând să ripostez de data asta, dar
mi-am dat seama că habar nu aveam cum.
Erik a zâmbit.
— Henri spune că atunci când eşti supărată, privirea din ochii tăi
este la fel de puternică precum un pumn. Nu eşti lipsită de forţă.
Mi-am plecat capul, amintindu-mi cum îmi spuneam de nenumărate
ori că nimeni din lume nu este mai puternic decât mine. Sigur, era
adevărat. Însă dacă Jack m-ar fi ţintuit la pământ sau dacă Burke s-ar
fi întors cu pumnii spre mine, coroana mea nu m-ar fi ajutat decât
după ce s-ar fi încheiat totul. Puteam să pedepsesc, dar nu să
împiedic lucrurile.
— Ştii, băiat sau fată, eu cred că agresiunea este un semn de
slăbiciune. Întotdeauna sunt mai impresionat când oamenii pot să
pună capăt unui lucru vorbind.
Ochii lui vedeau un alt timp şi un alt loc atunci când a continuat:
— Poate de aceea limbajul a devenit atât de important pentru mine.
Tatăl meu spunea mereu: „Eikko, vorbele sunt arme. Sunt tot ce ai
nevoie.”
— Ayco? am întrebat eu.
El a rânjit, un pic jenat.
— E-I-K-K-O. Cum am spus, Erik este cel mai apropiat în engleză.
— Îmi place. Serios.
Şi-a îndreptat din nou atenţia spre mine, uitându-se la braţele mele.
— Eşti rănită?
1012
— Ăăă… nu cred.
Mă durea un pic din cauza căzăturii, dar nu era nimic grav.
— Nu-mi vine să cred cât de repede s-a întâmplat!
— Nu vreau să scuz pe niciunul dintre ei… a fost inacceptabil… dar
i-am auzit pe băieţi vorbind, şi sunt stresaţi. Toţi vor să te
impresioneze, dar nu ştiu cum, având în vedere cine eşti. Unii vor să
încerce să-i submineze pe alţii, fără să fie prinşi. Câţiva se străduiesc
să-şi arate cu fiecare ocazie superioritatea fizică. Înţeleg că presiunea
este mare şi, probabil, ăsta e motivul pentru care Burke a izbucnit.
Dar nu înseamnă că-i justifică purtarea.
— Îmi pare atât de rău că a trebuit să fii martor la aşa ceva!
A ridicat din umeri.
— E-n regulă. De obicei, stau cu Henri şi Kile, uneori cu Hale, şi ei
sunt o companie bună. Nu că aş încerca vreodată să aleg pentru tine,
dar ei trei sunt un început sigur.
I-am zâmbit.
— Cred că ai dreptate.
Cu toate că încă nu-mi petrecusem timpul cu fiecare în parte, ştiam
deja că Hale este un băiat bun. Şi faptul că-l văzusem pe Henri atât
de încântat de mâncarea lui, de partea asta din viaţa sa, m-a făcut să
înţeleg oarecum persoana din spatele barierei. Iar Kile… ei bine, nu
ştiam ce să cred despre Kile, însă era un prieten mai bun decât îl
socotisem.
— Vrei să-i transmiţi lui Henri cât de minunat a fost desertul lui? Îmi
dau seama cât de important este pentru el şi îi admir pasiunea.
— Desigur. Cu bucurie.
I-am întins mâna şi el mi-a dat-o pe a lui, lăsându-le pe amândouă pe
genunchiul meu.
— Îţi mulţumesc foarte mult. În seara asta, chiar ai făcut tot posibilul
şi îţi sunt atât de recunoscătoare că ai fost acolo!
— Am făcut ce am putut.
Mi-am înclinat capul într-o parte şi m-am uitat cu atenţie la el. Mi se
părea că tocmai se întâmplase ceva, dar nu ştiam ce.
1013
Fără să mă cunoască, Erik procedase atât de corect. Mă luase de
acolo înainte să înrăutăţesc situaţia, mă adusese într-un loc în care să
fiu singură înainte să-mi pierd controlul asupra sentimentelor şi
rămăsese cu mine, ascultându-mă vorbind despre grijile mele şi
făcând totul mai bine cu vorbele lui. Zeci de oameni îmi erau la
dispoziţie, gata să facă orice le cer.
Mi se părea ciudat că lui nu trebuise să îi cer nimic.
— N-am să uit asta, Eikko. Niciodată.
Când şi-a auzit numele de botez, a zâmbit uşor şi mi-a strâns mâna
cu blândeţe.
Mi-am amintit de senzaţia primei mele întâlniri cu Hale, cum m-am
simţit când eram sigură că pătrunsese în adâncul meu şi mă văzuse
aşa cum sunt. Acum, mi se părea că eu sunt în locul lui – că priveam
dincolo de datorii, de griji şi de rang, că vedeam adevăratul suflet al
unei persoane.
Şi al lui era atât de frumos.
Neena s-a întors cu o tava, iar Erik şi cu mine nu ne-am mai ţinut de
mână.
— Sunteţi în regulă, domnişoară?
— Da, Neena, am asigurat-o eu şi m-am ridicat. A avut loc o
încăierare, dar Erik m-a luat de acolo. Sunt sigură că gardienii se vor
întoarce în curând cu un raport. Între timp, trebuie doar să mă
liniştesc.
— Ceaiul o să vă ajute. Am pus nişte muşeţel, şi o să vă ajut să vă
îmbrăcaţi cu ceva confortabil înainte să trebuiască să vă duceţi
undeva, a spus Neena, făcându-mi deja seara mai uşoară cu planul
ei.
M-am întors către Erik, care stătea lângă uşă. A făcut o plecăciune
adâncă.
— Noapte bună, Alteţa Voastră.
— Noapte bună.
A plecat repede şi Neena s-a apropiat, întinzându-mi o ceaşcă de
ceai. Chestia ciudată era că mâinile îmi erau deja atât de calde!
1014
După aproximativ o oră, m-am întâlnit cu mama şi cu tata în birou,
ca să discutăm ce se întâmplase.
— Domnul Fox arată destul de rău, a relatat un paznic. Domnul
Henri a încercat să-l tragă deoparte, dar domnul Burke era, practic,
de neoprit. Domnii Henri şi Kile s-au ales cu nişte semne doar
pentru că au încercat să-i separe.
— Cât de grave? am întrebat.
— Domnul Henri are o vânătaie pe piept şi o rană chiar deasupra
ochiului. Domnul Kile are buza spartă şi, în afară de asta, nu sunt
prea multe urme, în schimb are dureri din cauză că a încercat să-l
stăpânească pe domnul Burke.
— Poţi să nu-i mai spui „domn”! a intervenit tata. Burke va pleca
imediat! La fel şi Fox!
— Maxon, mai gândeşte-te! Fox nu a făcut nimic, a insistat mama.
Sunt de acord că nu s-a comportat adecvat, dar nu hotărî tu în locul
lui Eadlyn.
— Ba da! a strigat el. Am făcut asta ca să aducem bucurie poporului
nostru, ca să-i dăm fiicei noastre şansa să fie la fel de fericită ca noi.
Şi, de când a început, a fost atacată de două ori! NU am să ţin
asemenea monştri sub acoperişul meu!
Când şi-a terminat discursul, a lovit cu pumnul în masă, vărsându-şi
ceaiul pe podea.
Am înlemnit şi am apucat braţele scaunului.
— Tati, încetează! l-am rugat, şoptind cuvintele cu teama că, într-un
fel, aş fi putut să înrăutăţesc situaţia.
S-a uitat peste umăr la mine, ca şi când abia acum şi-ar fi dat seama
că mama şi cu mine mai eram în cameră. Privirea i s-a îmblânzit
imediat şi s-a întors, clătinând din cap.
După ce-a inspirat adânc, şi-a netezit costumul şi a vorbit cu
paznicul.
— Înainte să mai continuăm, aştept să-i verifici la sânge pe fiecare
dintre cei Aleşi. Fă-o în secret şi foloseşte-te de toate mijloacele
1015
posibile. Dacă vreunul dintre ei s-a implicat chiar şi într-o simplă
încăierare în şcoala primară, vreau să plece. Din nou calm, s-a aşezat
lângă mama, adăugând: Insist necondiţionat ca Burke să plece. Nici
nu intră în discuţie.
— Şi cum rămâne cu Fox? a întrebat mama. Nu pare că a instigat
nimic.
Tata a clătinat din cap.
— Nu ştiu. Ideea de a le permite celor implicaţi să rămână nu mi se
pare bună.
Mama şi-a sprijinit capul de umărul tatei.
— Odată, şi eu am fost implicată într-o încăierare în timpul Alegerii
şi mi-ai permis să rămân. Imaginează-ţi cum ar fi fost dacă nu ai fi
făcut-o.
— Mamă, te-ai luat la bătaie? am întrebat eu, uimită.
— E adevărat, a confirmat tata, oftând.
Mama a zâmbit.
— De fapt, mă gândesc adeseori la cealaltă fată. S-a dovedit a fi
destul de drăguţă.
Tata a pufnit şi-a vorbit supărat:
— Bine. Fox poate să rămână, dar numai dacă Eadlyn crede că ar
putea să fie cineva cu care ar avea şansa să fie fericită.
Ei şi-au îndreptat privirile asupra mea, iar eu mă simţeam atât de
derutată din cauza atâtor lucruri, încât eram sigură că mi se citea
asta pe faţă.
M-am întors către paznic.
— Mulţumesc pentru informaţii. Escortează-l pe Burke în afara
palatului şi spune-i lui Fox că am să-i vorbesc în curând. Poţi să pleci
acum.
După ce a ieşit din cameră, m-am ridicat de pe scaun, încercând
să-mi adun gândurile.
— N-am de gând să întreb ce-a fost cu bătaia aia, deşi, pentru
numele lui Dumnezeu, nu pot să-mi dau seama de ce voi doi mi-aţi
ascuns atât de multe despre Alegerea voastră şi aţi decis să-mi
1016
împărtăşiţi câteva detalii abia acum. Şi după ce-am trecut prin ceva ce
voi aţi trăit deja.
Stăteau acolo cu un aer vinovat.
— Mama te-a cunoscut înainte de Alegere, l-am acuzat pe tata,
îndreptând un deget spre el. Tatăl tău a ales toate candidatele…
Poate ar fi trebuit să-mi dai acum două săptămâni un sfat despre
cum să gestionez o încăierare… Epuizată, mi-am încrucişat braţele.
Ţi-am promis trei luni şi am să mă ţin de cuvânt, am spus,
uitându-mă la chipurile lor îngrijorate. Am să ies la întâlniri şi-am
să-i las pe oameni să facă fotografii, ca să avem ce să tipărim în ziare
şi despre ce să vorbim la Actualităţi. Dar se pare că voi doi credeţi că,
dacă eu continui cu Alegerea, am să mă îndrăgostesc ca printr-o
magie. Am clătinat din cap şi am adăugat: N-o să se întâmple aşa
ceva. Nu în cazul meu.
— Ar putea, a şoptit mama cu blândeţe.
— Ştiu că vă dezamăgesc, dar nu este ceea ce-mi doresc. Şi băieţii
ăştia sunt în regulă, dar… unii dintre ei mă fac să mă simt stânjenită,
plus că nu îi văd în stare să suporte presiunea poziţiei. Nu am de
gând să mă leg de o povară doar de dragul unui titlu de ziar care
distrage atenţia.
Tata s-a ridicat în picioare.
— Eadlyn, nici noi nu ne dorim asta.
— Atunci, vă rog – mi-am ridicat mâinile în faţă, apărându-mă –, nu
mă mai presaţi să mă îndrăgostesc de oameni pe care nu mi i-am
dorit aici de la bun început. Mi-am încleştat mâinile şi am continuat:
Toată situaţia asta este îngrozitoare. Oamenii au aruncat cu mâncare
în mine în public; alţii m-au judecat din cauza unui sărut. Un băiat
m-a atins împotriva voinţei mele şi un altul m-a trântit la pământ. În
ciuda efortului pe care-l depun ca să îndrept lucrurile, ziarele se
distrează cu ruşinea mea constantă.
Părinţii mei s-au privit, îngrijoraţi.
— Când am spus că am te ajut să-i distragi pe oameni, nu m-am
gândit că o să fie atât de degradant.
1017
— Scumpa mea, nu am încercat niciodată să te rănim.
Mama părea distrusă, gata să plângă.
— Ştiu, şi nu sunt supărată. Îmi doresc doar libertate. Dacă asta
trebuie să fac pentru a o obţine, atunci aşa să fie. Dacă vreţi
distracţie, am să v-o ofer. Dar, vă rog, nu vă proiectaţi toate
aşteptările asupra mea. Nu vreau să vă dezamăgesc mai mult decât
am făcut-o deja.

1018
 Capitolul 25

Am bătut la uşa lui Fox, sperând cumva că nu o să-mi răspundă.

Fusese o noapte epuizantă, iar eu voiam să mă ascund sub păturile
mele.
Desigur, valetul lui a deschis uşa atât de mult, încât Fox m-a văzut
înainte să mi se anunţe prezenţa.
Arăta la fel de rău cum mi se spusese. Un ochi era umflat şi
înconjurat de diferite nuanţe de mov, iar cealaltă parte a capului era
acoperită de bandaje, ca şi încheieturile degetelor de la mâna
dreaptă.
— Eadlyn! a spus el şi-a sărit din pat, crispându-se apoi de durere şi
apucându-se de coaste. Îmi pare rău. Am vrut să spun Alteţa
Voastră.
— Poţi să pleci, i-am spus repede valetului şi m-am repezit spre Fox.
— Stai jos, l-am îndemnat eu. N-ar trebui să fii încă în aripa
spitalului?
El a scuturat din cap când s-a aşezat din nou.
— Mi s-au dat medicamente şi cei de acolo s-au gândit că m-aş
odihni mai bine în camera mea.
— Cum te simţi? am întrebat, deşi îmi dădeam seama că are dureri.
— În afară de vânătăi? a întrebat el. Umilit.
— Pot să vin şi eu? am spus şi i-am arătat locul de lângă el, pe
marginea patului.
— Desigur.
M-am aşezat, neştiind de unde să încep. Nu voiam să-l trimit acum
acasă, în parte din milă. Înainte să mă duc să-l văd pe tata, mă
uitasem la cererile lui Burke şi Fox, iar din cea a lui Fox se înţelegeau
multe lucruri din viaţa lui de acasă. De obicei, căutam interese
comune sau subiecte de discuţie, aşadar trecusem peste câteva
detalii importante despre el.

1019
Locuia în Clermont şi lucra ca salvamar pe plajă, ceea ce explica
pielea bronzată şi părul prea blond. Aveam sentimentul că nu era
plătit suficient pentru a-şi putea întreţine familia, cu toate că asta nu
reieşea destul de clar din documente. Mama lui nu locuia acasă, dar
nu ştiam dacă asta însemna că murise sau nu. Ştiam şi că tatăl său
avea o boală incurabilă, deci mă îndoiam că el contribuia la bugetul
familiei.
În plus, dacă aş fi fost atentă, aş fi observat cât de plini îi erau obrajii
în comparaţie cu poza din cerere, acum că era hrănit corespunzător.
Voiam să rămână. Voiam să-şi păstreze banii. Voiam să fure câteva
lucruri din camera lui la plecare şi să le vândă odată ajuns acasă.
Dar să-i cer să rămână ar fi însemnat să-i dau speranţe.
— Ascultă, a început el, înţeleg dacă trebuie să mă trimiţi acasă.
Serios. Nu vreau să plec, dar cunosc regulile. Doar că… nu vreau să
plec şi să crezi că sunt ca Burke sau Jack. Încearcă să nu-ţi faci o
impresie proastă despre mine când am să plec, bine?
— N-am să fac aşa ceva.
Fox s-a uitat cu atenţie la mine şi a zâmbit trist.
— Sunt atât de multe lucruri pe care nu am apucat să ţi le spun! Cum
ar fi că mi-aş dori să domin o încăpere ca tine. Este atât de
impresionant! Sau cum îţi strălucesc ochii atunci când glumeşti. E
foarte drăguţ.
— Strălucesc? Stai puţin, eu fac glume?
El a chicotit.
— Da. Adică, în mare parte sunt subtile, dar ochii te dau de gol. Şi
văd cât eşti de încântată când ne necăjeşti. Ca ieri, la test.
Eu am zâmbit.
— A fost amuzant. Şi seara asta a fost amuzantă, mai puţin ultima
parte.
— N-am să uit niciodată ce faţă ai făcut când ai muşcat din
sparanghelul ăla.
Am strâns din buze, destul de sigură că expresia mea şi a lui fuseseră
asemănătoare. Ceea ce îmbunătăţea situaţia era că ştiam cât de mult
1020
se străduise şi că îi trecuse supărarea. Singurul lucru care îl durea
acum era grija că nu aveam să-mi aduc aminte de el ca fiind un
gentleman.
— Fox, o să-ţi pun câteva întrebări şi trebuie să fii complet sincer cu
mine. Dacă am să consider că mă minţi câtuşi de puţin, ai să pleci
acasă într-o oră.
A înghiţit în sec şi amuzamentul din ultimele momente i-a dispărut
de pe chip.
— Ai cuvântul meu de onoare.
Am dat din cap, căci l-am crezut.
— În regulă. Vrei să-mi povesteşti despre tatăl tău?
A pufăit, în mod clar neaşteptându-se ca discuţia sa se îndrepte în
direcţia asta.
— Ăăă… este bolnav, dar cred că ştii asta. Are cancer, încă se ţine
destul de bine. Lucrează, dar acum doar cu jumătate de normă. Are
nevoie de mult somn. Când s-a îmbolnăvit, mama a plecat, deci…
Chiar nu vreau să vorbesc despre ea, dacă asta e-n regulă.
— E-n regulă.
A continuat, cu privirea aţintită în podea.
— Am un frate şi o soră care tot vorbesc despre ea ca şi cum o să se
întoarcă, dar ştiu că asta n-o sa se întâmple. Dacă ar face-o, atunci eu
aş pleca.
— Chiar nu trebuie să discutăm despre ea, Fox.
— Îmi cer iertare. Ştii, credeam că cea mai dificilă parte a venirii aici
o să fie distanţa, dar ce-i atât de rău încât aproape mă doare este să te
văd cu familia ta. Cu mâna nevătămată, s-a scărpinat în cap. Părinţii
tăi sunt încă îndrăgostiţi unul de celălalt şi fraţii tăi se uită la tine de
parcă ai fi Raiul pe pământ, şi-mi doresc să fi avut şi eu parte de asta.
Situaţia mea nu se compară nici pe departe.
I-am pus o mână pe spate.
— Nu suntem perfecţi. Te asigur. Şi se pare că tu şi tatăl tău aveţi o
relaţie specială.

1021
— Aşa este. S-a uitat la mine. N-am vrut să spun lucrurile astea. Nu
vorbesc prea mult despre familia mea.
— E-n regulă. Am şi alte întrebări.
El şi-a îndreptat din nou spatele şi am văzut că-l doare când se
mişcă. Mi-am retras mâna şi mi-am dat ochii peste cap.
— De fapt, tocmai mi-am dat seama că şi asta s-ar putea să fie una
dificilă.
A zâmbit.
— Întreabă-mă oricum.
— Bine… Ai venit aici pentru mine sau ca să scapi de ei?
Fox a tăcut puţin, cu privirea aţintită asupra mea.
— Şi una, şi alta. Îl iubesc pe tata. Nu pot să-ţi spun cât de mult
înseamnă pentru mine şi chiar nu mă deranjează să am grijă de el.
Dar, într-un fel, este obositor. În majoritatea timpului, aici parcă sunt
într-o vacanţă. În plus, cred că fratele şi sora mea încep să aprecieze
ce fac eu, lucru care, cumva, îmi confirmă că e bine că am venit… Şi
apoi, tu. Fox a clătinat din cap. Uite, tu ştii că trăiesc de la un salariu
la altul. Şi că provin dintr-o familie destrămată. Îmi dau seama că nu
sunt special, a spus el, punându-şi mâna pe piept; apoi s-a intimidat
brusc. Dar, ştii, te-am urmărit toată viaţa mea şi mereu am crezut că
eşti atât de inteligentă şi de frumoasă! Nu ştiu dacă am chiar şi cea
mai mică şansă de a ajunge să fiu cu tine… dar a trebuit măcar să mă
înscriu. Nu ştiu; m-am gândit doar că, dacă aş ajunge aici, aş găsi o
modalitate prin care să-ţi arăt că merit să-mi dai o şansă. Şi pe urmă
m-am luat la bătaie. A ridicat din umeri: şi presupun că aşa se
termină tot.
Uram dezamăgirea din vocea lui. Nu voiam să îmi pese. Ştiam că,
lăsându-l să se apropie de mine, lucrurile aveau să sfârşească prost.
Nu puteam să-mi explic cum de ştiam, dar eram sigură că, dacă i-aş
fi permis vreunuia dintre băieţi să atingă un anumit nivel de
intimitate, ar fi fost dezastruos. Deci, de ce – de ce – nu puteam să-i
împiedic să se apropie?
— Am altă întrebare.
1022
— Sigur, a răspuns el, învins.
— Cum e să munceşti pe plajă toată ziua?
Nu s-a străduit să-şi ascundă zâmbetul.
— Este minunat. Oceanul are ceva fascinant. E aproape ca şi când are
stări diferite în zile diferite. De exemplu, uneori apa este foarte
calmă, iar alteori e furioasă. Şi îmi pare tare bine că în Angeles este
cald tot timpul; altfel nu cred că m-aş fi descurcat.
— Şi mie îmi place vremea de aici, dar nu am şansa să merg la plajă
prea des. Părinţilor mei nu le place şi dacă m-aş duce doar cu Ahren,
oamenii ar roi pe lângă noi. E cam dificil.
M-a împuns cu blândeţe.
— Să mă cauţi dacă ai să vii vreodată în Clermont. Poţi să închiriezi
o plajă privată şi să înoţi şi să stai la soare cât pofteşti.
Eu am oftat visătoare.
— Sună perfect.
— Vorbesc serios. Măcar atât să pot face pentru tine.
M-am uitat la mâinile mele şi din nou la chipul plin de speranţă al lui
Fox.
— Ce zici de asta? Dacă ajungi în, să spunem, primii trei, putem să
mergem acolo şi să închiriem o plajă şi poate să-l cunosc pe tatăl tău.
Faţa i-a îngheţat din cauza şocului când a înţeles ce însemna asta.
— Nu plec acasă?
— Ce s-a întâmplat în seara asta nu a fost din vina ta. Şi apreciez că
ai fost sincer în privinţa motivaţiilor tale. Deci, ce-ar fi să mai rămâi
un pic şi să vedem cum decurge totul?
— Mi-ar face plăcere.
— În regulă, atunci.
M-am ridicat, simţind foarte multe lucruri. Înainte de seara asta, Fox
nici nu fusese o opţiune pentru mine şi acum de-abia aşteptam să-l
văd prin palat.
— Iartă-mă că mă grăbesc, dar mai am multe de făcut până
dimineaţă.

1023
— Îmi imaginez, a spus el, însoţindu-mă spre uşă. Mulţumesc,
Alteţă, că mi-ai dat o şansă.
— Doar asta ţi-ai dorit, nu? Am zâmbit. Şi poţi să-mi spui Eadlyn.
El a zâmbit larg şi şi-a folosit mâna teafără ca să o apuce pe a mea.
Mi-a sărutat cu blândeţe degetele.
— Noapte bună, Eadlyn. Şi mulţumesc din nou.
Am dat rapid din cap spre el înainte să plec grăbită din cameră. Mă
îngrijisem de o problemă… însă a doua zi aveau să mai fie o mie.
Fotografa reuşise să se integreze atât de bine în fundal, încât nu
mi-am dat seama că încă era acolo când a început bătaia. Burke şi
Fox apăreau în ştirile de pe primele pagini, iar titlul proclama că
primul fusese eliminat, iar cel de-al doilea cruţat. Mai erau şi alte
fotografii. Eu în picioare lângă Kile, măcinând şofran, şi încă o dată
lângă Erik, în timp ce-i traducea ceva lui Henri. Însă toate erau
umbrite de furia animalică de pe chipul lui Burke când s-a aruncat
asupra lui Fox.
Am ignorat fotografia aia şi m-am oprit la cele mai mici cu ceilalţi, pe
care le-am decupat ca să le păstrez. Nu ştiam sigur de ce. M-am
trezit ascunzându-le în sertar, lângă oribila cravată a lui Kile.
Am ajuns la micul dejun simţind greutatea privirilor tuturor. De
obicei, asta nu era o problemă pentru mine, dar, cu toţi băieţii
deosebit de curioşi în privinţa luptei şi ochii îngrijoraţi ai părinţilor
mei, eram îngropată sub toate cuvintele nerostite.
M-am întrebat dacă nu cumva spusesem prea multe în seara trecută
sau dacă reieşise că-i acuz. Voisem să le explic cât de dureros şi de
epuizant fusese procesul ăsta, nu să dau vina pe ei. Totuşi oricât de
puţin îmi doream să particip, ştiam că îmi ţinusem promisiunea.
Măcar astăzi, pumnii lui Burke atrăseseră toată atenţia.
— Ce s-a întâmplat? a şoptit Kaden.
— Nimic.
— Mincinoaso! Mama şi tata au fost daţi peste cap toată dimineaţa.

1024
M-am uitat spre ei. Tata îşi tot freca un punct de deasupra unei
sprâncene, iar mama încerca să-i păcălească pe toţi plimbându-şi
mâncarea prin farfurie.
Am oftat.
— Sunt chestii de oameni mari. N-ai înţelege.
Şi-a dat ochii peste cap.
— Nu-mi vorbi aşa, Eadlyn. Am paisprezece ani, nu patru. Citesc
toate ziarele şi sunt atent la Actualităţi. Vorbesc mai multe limbi
decât tine şi învăţ toate lucrurile pe care le-ai învăţat tu, fără să mă
oblige nimeni. Nu te purta ca şi când ai fi mai bună decât mine. Sunt
prinţ.
Am oftat.
— Da, dar eu am să fiu regină, l-am corectat, sorbind din cafea.
Chiar nu aveam nevoie de asta acum.
— Şi numele tău o să fie cândva într-o carte de istorie şi nişte copii de
zece ani, plictisiţi, o să-l memoreze pentru un test şi apoi o să uite de
tine. Ai o slujbă, la fel ca toţi ceilalţi din lume. Nu te mai purta de
parcă asta te face să fii diferită de ceilalţi.
Am rămas fără cuvinte. Chiar asta credea Kaden despre mine?
Asta credeau toţi despre mine?
Intenţionasem să fiu puternică astăzi, să le arăt mamei şi tatei că
aveam de gând să merg până la capăt şi să le dovedesc băieţilor că
întâmplări ca cea din seara trecută nu puteau să mă distrugă. Însă
cuvintele lui Kaden m-au făcut să simt că eu şi toate eforturile mele
nu aveam nicio valoare.
M-am ridicat şi am plecat încercând să mă gândesc la ce aveam
nevoie să iau din birou. Cu siguranţă nu puteam să lucrez astăzi
acolo.
— Hei, Eadlyn, aşteaptă!
Era Kile, care alerga să mă prindă din urmă. Nici măcar nu mă
uitasem la el când am intrat în sala de mese în dimineaţa asta. Avea
buza un pic umflată, dar în rest părea în regulă.
— Te simţi bine? a întrebat el.
1025
Am încuviinţat din cap… şi apoi am clătinat din el.
— Chiar nu ştiu.
El şi-a pus mâinile pe umerii mei.
— Totul este în ordine.
Eram atât de copleşită, încât mi-am lipit buzele de ale lui, ştiind că
asta avea să facă toate celelalte lucruri să dispară preţ de un minut.
— Au! a strigat el, îndepărtându-se.
— Scuze! Eu doar…
M-a apucat de încheietura mâinii şi m-a tras în cea mai apropiată
încăpere, a trântit uşa şi m-a împins în perete. M-a sărutat mai apăsat
decât îl sărutasem eu, părând să nu fie atât de deranjat de buza lui
acum.
— Ce te supără? a şoptit el.
— Nu vreau să mă gândesc. Sărută-mă şi gata.
Fără un cuvânt, Kile m-a lipit de el, pierzându-şi mâinile în părul
meu. Eu l-am apucat de cămaşă, ţinându-mă strâns.
Şi a funcţionat. Am stat îmbrăţişaţi şi nimic nu a mai contat o vreme.
De pe gura mea, şi-a coborât buzele spre gât. Săruturile astea erau
diferite de cele dinainte. Erau agresive şi provocatoare şi îmi
solicitau toată concentrarea. Fără să gândesc, i-am ridicat cămaşa. El
a râs diabolic, lipit de obrazul meu.
— Bine, dacă rămânem fără haine, chiar ar trebui să mergem într-o
cameră. Şi probabil că ar trebui să-mi ştii al doilea nume.
— Ashton? Arthur? Am impresia că începe cu A.
— Nici pe departe.
Am oftat, lăsându-i hainele în pace.
— Bine.
A făcut un pas înapoi, încă ţinându-mă de mijloc şi zâmbind afectat.
— Eşti în regulă? Ştiu că seara trecută a fost cam înfricoşătoare.
— Pur şi simplu nu m-am aşteptat la asta. Era doar nişte
sparanghel… Chiar a lovit pe cineva pentru o legumă!
Kile a râs.
— Vezi, de aia trebuie să alegi untul.
1026
— O, tu şi untul tău idiot! Am clătinat din cap, plimbându-mi un
deget în jos, pe pieptul lui. Chiar îmi pare rău pentru buza ta. Te mai
doare şi altceva?
— Stomacul. M-a înghiontit de câteva ori când a încercat să scape,
dar sunt surprins că nu m-am ales cu ceva mai rău. Pe Henri pare
să-l doară ochiul. Mă bucur că n-a fost lovit cu un deget mai jos.
M-am strâmbat, gândindu-mă la cât de grav ar fi putut să fie.
— Kile, i-ai fi eliminat pe amândoi? Dacă ai fi fost în locul meu?
— Dacă aş fi fost în locul tău, m-aş fi gândit chiar şi la mine şi la
Henri, a răspuns el.
— Dar amândoi aţi încercat să opriţi bătaia!
El a ridicat un deget.
— Aşa este. Tu ştii pentru că ai fost acolo. Dar ceilalţi au văzut
ziarele, iar fotografiile fac să pară că toţi am fost implicaţi.
— Deci, dacă nu renunţ la tine, la Fox şi la Henri, pare că sunteţi
vinovaţi dar aţi scăpat?
— Şi că e posibil să mai scape şi alţii.
— Ziua asta e din ce în ce mai proastă!
Am oftat, trecându-mi degetele prin păr şi sprijinindu-mă de perete.
— Chiar sărut atât de rău?
Am început să râd, gândindu-mă la seara când venise în camera
mea. Mi se păruse atât de ciudat când Kile voise să-mi vorbească,
dar nu ştiam de ce mă gândeam acum la asta. În tot timpul ăsta, aş fi
putut să am o nouă perspectivă, o nouă cale de scăpare.
— De ce nu am stat cu adevărat de vorbă până acum? Este atât de
uşor!
A ridicat din umeri.
— Tu eşti cea care conduce aici. Ce părere ai?
M-am uitat în jos, ruşinată să o spun.
— Cred că te învinuiam pe tine pentru Josie. Mă înnebuneşte cum
mă imită tot timpul.

1027
— Eu cred că te învinuiam pe tine pentru palat. Este vina părinţilor
noştri, nu a ta, dar te-am inclus şi pe tine pentru că tu aveai să fii
regină.
— Pot să înţeleg asta.
— Şi ştiu ce vrei să spui despre Josie. Însă îi este greu să crească în
umbra ta.
Nu eram în stare acum să o adaug pe Josie pe lista din ce în ce mai
lungă a lucrurilor din cauza cărora mă simţeam vinovată. Mi-am
netezit hainele, ştiind că munca avea să mă distragă.
— Hai să facem ceva curând! Nu să ieşim la o întâlnire, doar să
petrecem puţin timp împreună.
A afişat zâmbetul ăla strâmb al lui.
— Mi-ar face plăcere.
A început să-şi bage cămaşa la loc în pantaloni, iar eu m-am luptat
cu roşeaţa pe care o simţeam în obraji. Cum de-mi pierdusem
controlul în halul ăsta?
— Şi, ascultă, a spus el. Nu lăsa lucrurile astea să te demoralizeze.
Eşti mai presus de Alegerea asta.
— Mulţumesc, Kile.
L-am sărutat pe obraz şi am plecat, îndreptându-mă spre camera
mea.
Mi-am amintit cât de furioasă am fost când i-am văzut numele în
ziua extragerii, ca şi când eram cumva înşelată. Acum, nu-mi păsa
cum de ajunsese formularul lui în grămadă; pur şi simplu mă
bucuram că ajunsese.
Speram că şi el simţea la fel.

1028
 Capitolul 26

Seara asta urma să fie o provocare. Da, fotografiile cu Ean arătau

fantastic tipărite şi, da, micile clipuri din timpul testului se
dovediseră fermecătoare, dar mă întrebam dacă Gavril avea să se
simtă obligat să întrebe despre eliminarea lui Jack şi a lui Burke, în
loc să se concentreze asupra candidaţilor rămaşi.
Mai grav era că nu eram sigură că aveam prea multe de zis despre
băieţi. Tata îşi punea în aplicare sistemul de securitate, aşadar, dacă
paznicii nu se mişcau repede, nu urma să am nicio întâlnire
săptămâna asta… ceea ce însemna că nu aş fi avut ce să spun la
Actualităţile de săptămâna viitoare. Seara asta trebuia să conteze, dar
nu eram sigură cum să procedez.
Nu puteam să scap de senzaţia că ceva nu era în regulă, ca şi când
mi-ar fi lipsit vreo informaţie importantă care ar fi îmbunătăţit
procesul Alegerii.
Din punctul meu de vedere, nu era un dezastru absolut, chiar şi
numai pentru că ajunsesem să-i cunosc pe Kile, Henri, Hale şi Fox.
Dar din perspectiva publicului, aproape totul se năruia.
Cu toate că în ziua aceea mă uitasem prin ziar doar o miime de
secundă, îmi aminteam cum arătam ghemuită în carul de la paradă.
Şi mai rău, încă-i vedeam pe oamenii de pe margine, care arătau cu
degetul şi râdeau. Numai săptămâna asta eliminasem doi candidaţi
din cauza comportamentului neadecvat şi, în urma lor, toate
gesturile romantice fuseseră complet uitate. Situaţia părea foarte,
foarte gravă. Am stat în camera mea şi-am desenat, încercând să-mi
organizez gândurile. Trebuia să existe o cale să întorc roata, să
transform totul în ceva bun.
Cu fiecare mişcare a creionului pe pagină şi cu fiecare linie dreaptă,
mi se părea că dispare o problemă. Probabil că trebuia să nu vorbesc
despre întâlnirile pe care le avusesem săptămâna asta. Dacă aş fi

1029
adus vorba despre una, ar fi trebuit să discut despre toate, iar eu nu
voiam să-mi aduc aminte cum mă atinsese Jack.
Dar poate că, în loc să discut evenimentele, aş fi putut să spun ce ştiu
despre băieţi. Aveam destule motive să-i laud şi, dacă aş fi părut
fascinată de talentele lor, ar fi fost de înţeles de ce eram atât de
confuză în privinţa preferinţelor mele. Nu însemna că Alegerea era
un eşec; însemna că aveam prea multe opţiuni bune.
Odată cu planul, am terminat şi un model frumos. Rochia era fără
spate, foarte mulată, şi se oprea la mijlocul coapselor. Peste ea, am
desenat o fustă lungă, transparentă, care o făcea să pară decentă.
Culorile folosite – un vişiniu pentru rochie şi un maro-auriu pentru
fusta de deasupra – îi confereau un aer tomnatic minunat.
Puteam să-mi imaginez cum mi-aş fi coafat părul. Ştiam până şi ce
bijuterii ar fi arătat cel mai bine.
Totuşi, uitându-mă la rochie, ştiam că i s-ar fi potrivit mai bine unei
starlete decât unei prinţese. În ochii mei, era superbă, dar părerile
celorlalţi oameni mă îngrijorau. Acum chiar contau, mai mult decât
în orice altă perioadă din viaţa mea.
— O, domnişoară! a spus Neena, când a zărit în trecere desenul.
— Îţi place?
— N-am mai văzut niciodată ceva atât de încântător.
Am fixat rochia cu privirea.
— Crezi că aş putea să o port la Actualităţi?
Ea s-a strâmbat, ca şi când ar fi trebuit să ştiu răspunsul.
— Practic, sunteţi acoperită din cap până-n picioare şi, câtă vreme nu
intenţionaţi să o acoperiţi cu strasuri, nu văd de ce nu.
Am mângâiat hârtia ca şi când chiar aş fi putut să ating rochia.
— Să mă apuc de lucru? a întrebat Neena, uşor entuziasmată.
— De fapt, ai putea să mă conduci în camera de lucru? Cred că mi-ar
plăcea să te ajut la asta. O vreau pentru diseară.
— Aş fi încântată, a spus Neena. Mi-am luat caietul şi am urmat-o pe
hol, mai emoţionată ca niciodată.

1030
Maratonul de tăiat şi de cusut a meritat când am intrat pregătită
pentru Actualităţi şi primul lucru pe care l-am văzut a fost invidia
vădită din privirea lui Josie. Purtam nişte pantofi aurii, cu tocuri,
şi-mi ondulasem părul în aşa fel încât să-mi cadă lejer pe umeri, şi
mă simţeam, probabil, mai frumoasă ca niciodată. Felul deschis în
care se holbau Aleşii nu făcea decât să-mi confirme că sunt deosebit
de încântătoare în seara asta, iar eu am fost atât de uimită, încât a
trebuit să le întorc spatele ca să-mi ascund zâmbetul.
Atunci am simţit că ceva era în neregulă. În încăpere părea să
plutească o tensiune chinuitoare, care era mult mai puternică decât
mândria pentru rochia mea sau admiraţia din partea băieţilor. Era
atât de apăsătoare, încât aproape m-am înfiorat.
M-am uitat în jur, căutând un indiciu. Mama şi tata erau într-un colţ,
încercând să fie discreţi. După fruntea încordată a tatălui meu şi
gesturile mamei, îmi dădeam seama că ceva nu mergea bine. Însă nu
eram sigură dacă să mă duc să le vorbesc. Erau suficiente câteva zile
de tăcere?
— Bună!
Baden se furişase lângă mine.
— Bună!
— Te-am speriat?
Mi-am îndreptat atenţia spre el, politicoasă.
— Nu, sunt bine. Un pic pierdută în gânduri. Ai nevoie de ceva?
— Ei bine, mă întrebam dacă aş putea să te invit la cină sau să facem
ceva săptămâna asta? Poate un alt concert improvizat?
A ciupit coardele unei chitare invizibile, muşcându-şi buza şi
zâmbind.
— Drăguţ din partea ta, dar, conform regulilor, eu trebuie să te invit.
A ridicat din umeri.
— Şi? Chestia cu gătitul nu s-a întâmplat pentru că te-au invitat
băieţii ăia?
Eu am mijit ochii, încercând să-mi amintesc.
— Poate, teoretic.
1031
— Deci, dacă nu am crescut la palat, eu nu pot să te invit, dar Kile
poate?
— Kile are mai puţine avantaje decât îţi imaginezi, te asigur, i-am
răspuns cu un râset, gândindu-mă la toţi anii de frustrare.
Baden a rămas pe loc, tăcut, fără să mă creadă.
— Sunt convins.
Am fost foarte şocată când a plecat cu mâinile în buzunare şi paşi
siguri. Fusesem nepoliticoasă? Eram sinceră. Şi, de fapt, nu îl
refuzasem.
Am încercat să nu mă mai gândesc la atitudinea lui şi să mă
concentrez asupra datoriei mele din seara asta: să fiu fermecătoare şi
graţioasă şi să încerc să îi conving pe toţi că mă îndrăgostesc.
Tata a trecut pe lângă mine, iar eu l-am apucat uşor de braţ.
— Ce s-a întâmplat?
El a scuturat din cap şi m-a mângâiat pe mână.
— Nimic, dragă.
Minciuna m-a şocat mai mult decât plecarea lui Baden. Oamenii se
învârteau prin cameră, dând comenzi şi verificând note. Am auzit-o
pe Josie râzând şi imediat cineva i-a spus să tacă. Băieţii vorbeau unii
cu alţii, un pic prea tare pentru ca tonul să fie considerat potrivit.
Baden stătea îmbufnat lângă Henri şi ignora pe toată lumea, iar eu
mi-am apăsat stomacul cu mâinile, încercând să mă calmez.
Lângă Henri, chiar în afara scenei, în întuneric, am văzut o mână
fluturând. Era Erik, care stătea într-o parte, aşteptând să-şi ocupe
locul ascuns. După ce mi-a atras atenţia, mi-a făcut semn că totul era
bine, dar expresia de pe faţa lui mi-a transmis că de fapt era o
întrebare. Am ridicat din umeri. El a strâns din buze şi apoi a şoptit
îmi pare rău. I-am oferit şi eu un zâmbet crispat şi am ridicat şi eu
degetul mare în semn că totul era în regulă, un gest care nu era
tocmai potrivit, dar singurul pe care puteam să-l fac. Erik a clătinat
din cap spre mine, iar eu m-am simţit ciudat de liniştită. Măcar
cineva părea să înţeleagă ce simt.
Inspirând adânc, m-am dus să mă aşez între mama şi Ahren.
1032
— Ceva e în neregulă, i-am şoptit lui Ahren.
— Ştiu.
— Ştii ce anume?
— Da.
— Vrei să-mi spui?
— Mai târziu.
Am oftat. Cum ar fi trebuit să mă desfăşor, când eram atât de
îngrijorată?
Ultimele ştiri au fost comunicate, iar tata a vorbit pe scurt, deşi nu
am putut să mă concentrez la nimic din ce spunea. Nu vedeam decât
ridurile cauzate de stres din jurul ochilor lui, felul în care umerii îi
erau lăsaţi sub greutatea a ceea ce îl tulbura.
După o vreme, Gavril s-a îndreptat spre mijlocul platoului şi a
anunţat că are câteva întrebări pentru Aleşi, iar eu i-am urmărit pe
toţi cum îşi îndreaptă cravatele sau manşetele şi stau mai siguri pe
scaunele lor.
— Aşadar, să vedem… Domnul Ivan?
De pe primul rând, Ivan a ridicat mâna, iar Gavril s-a întors cu faţa la
el.
— Cum vă simţiţi până acum la Alegere?
El a chicotit.
— M-aş simţi mai bine dacă aş reuşi să o întâlnesc pe prinţesă în
particular.
Ivan mi-a făcut cu ochiul, iar eu am simţit că faţa îmi ia foc.
— Îmi imaginez că prinţesei îi este greu să se întâlnească cu toată
lumea, a spus Gavril cu eleganţă.
— Desigur! Nu mă plâng, ci doar sper, a adăugat Ivan, chicotind
încă de parcă totul ar fi fost o glumă.
— Ei bine, poate că în seara asta veţi reuşi să o convingeţi pe Alteţa
Sa Regală să îşi facă timp pentru dumneavoastră. Spuneţi-ne, care
credeţi că ar fi cea mai importantă sarcină a unui viitor prinţ?
Ivan s-a oprit din râs.

1033
— Nu ştiu. Cred că o companie plăcută este foarte importantă.
Prinţesa Eadlyn este obligată să aibă multe relaţii în interes de
serviciu şi cred că ar fi drăguţ să fiu unul dintre oamenii alături de
care să-i placă să fie mereu. Doar pentru distracţie, ştiţi
dumneavoastră.
Eu am încercat să nu-mi dau ochii peste cap. Tu eşti o relaţie
obligată, scumpule!
— Interesant, a comentat Gavril. Dumneavoastră ce spuneţi,
domnule Gunner?
Gunner era puţin cam scund şi părea aproape minion stând lângă
imensul Ivan. Încerca să se îndrepte, dar în zadar.
— Cred că orice viitor prinţ ar trebui să fie pregătit să fie disponibil.
Aţi menţionat deja programul încărcat al prinţesei, aşa că orice
persoană din viaţa ei ar trebui să încerce să o ajute. Desigur, încă nu
ştiu ce înseamnă asta, dar este important să te gândeşti la modul în
care viaţa şi priorităţile ar putea să ţi se schimbe.
Gavril a afişat o expresie aprobatoare, iar tata a aplaudat, lucru care
i-a făcut pe ceilalţi să-l imite. M-am alăturat şi eu, dar mi s-a părut
ciudat. Era o întrebare pertinentă şi nu prea-mi plăcea că fusese
transformată într-una distractivă.
— Domnule Kile, aţi trăit la palat toată viaţa, a spus Gavril,
traversând scena. Cum credeţi că ar putea să vi se schimbe viaţa
dacă aţi deveni prinţ?
— Cu siguranţă aş fi nevoit să fiu mai atent la igiena mea.
— Pfui!
Mi-am dus mâna la gură, atât de jenată, dar nu m-am putut opri din
râs.
— O! Se pare că cineva de acolo este de acord.
În spatele lui Kile, a râs şi Henri, cu întârziere. Desigur, auzise
comentariul mai târziu. Gavril l-a observat şi s-a întors.
— Domnul Henri, da?
Henri a dat aprobator din cap, dar eu i-am citit teroarea pură din
privire.
1034
— Ce părere aveţi despre toate acestea? Care credeţi că ar putea să
fie cel mai important rol al unui viitor prinţ?
El a încercat să-şi ascundă teama când s-a aplecat într-o parte ca să-l
audă pe Erik. După ce a înţeles, a dat aprobator din cap.
— Oh, oh, da. Prinţul trebuie să fie pentru prinţesă… ăăă…
M-am ridicat. Nu puteam să mai suport.
— Henri? l-am strigat eu.
Toate privirile s-au întors spre mine, iar eu i-am făcut semn cu mâna
să vină lângă mine, în mijlocul platoului. El a coborât cu grijă de la
locul lui.
— Şi, Erik? Vino şi tu.
Henri şi-a aşteptat prietenul să iasă din spatele platoului. Erik părea
agitat şi nepregătit să fie în centrul atenţiei; dar Henri i-a mormăit
ceva cu un zâmbet, iar el s-a relaxat când şi-au găsit drumul spre
partea din faţă, cu Gavril.
L-am luat pe Henri de braţ, iar Erik a rămas în spatele lui, ca o
umbră.
— Gavril, domnul Henri a crescut în Swendway. Prima lui limbă
este finlandeza, aşa că are nevoie de un interpret. Am făcut un semn
spre Erik, care a făcut rapid o plecăciune, gata să se retragă în
întuneric. Sunt sigură că Henri ar fi bucuros să răspundă la
întrebare, dar cred că i-ar fi mult mai uşor dacă Erik nu s-ar mai
ascunde în spatele stâlpilor.
Henri a zâmbit când Erik i-a transmis totul, iar eu m-am simţit
ciudat de mândră când s-a întins şi m-a strâns uşor de braţ.
După o pauză ca să se adune, Henri a răspuns. Mi-am dat seama că
se gândeşte la cuvintele lui şi, cu toate că fusese luat prin
surprindere, a vorbit cu grijă. Când a terminat în cele din urmă, toţi
s-au uitat la Erik.
— El spune că orice viitor prinţ trebuie să ţină minte că nu trebuie să
îndeplinească un singur rol, ci mai multe. De soţ, de consultant, de
prieten şi multe altele. Ar trebui să fie pregătit să studieze şi să
lucreze la fel de mult ca Alteţa Sa şi să fie gata să-şi lase mândria
1035
deoparte pentru a servi. Erik şi-a dus mâinile la spate, iar eu am
văzut că încerca să-şi amintească ultimele cuvinte ale lui Henri. De
asemenea, va trebui să înţeleagă că ea poartă o povară pe care el nu
ar putea să o ducă niciodată şi să fie pregătit ca, uneori, să joace doar
rolul unui clovn.
Eu am chicotit, fericită să-l văd pe Henri zâmbind larg după ce Erik a
terminat. Toţi cei prezenţi au izbucnit în aplauze, iar eu m-am ridicat
pe vârfuri ca să-i şoptesc la ureche:
— Bun, bun.
El radia.
— Bun, bun?
Am dat aprobator din cap.
— Alteţa Voastră, în procesul Alegerii, aceasta este o complicaţie
extraordinară, a spus Gavril aproape fără suflare. Cum vă
descurcaţi?
— Acum, mă ajută două lucruri: răbdarea şi Erik.
În toată încăperea s-au auzit râsete.
— Dar cum ar putea să funcţioneze? La un moment dat, situaţia va
trebui să se schimbe.
Pentru prima dată în viaţa mea, mi-am dorit să mă reped la scaunul
meu, să-l apuc şi să-l arunc în cealaltă parte a camerei, spre Gavril
Fadaye.
— Da, probabil, dar cu siguranţă există lucruri mai rele decât bariera
lingvistică.
— Aţi putea să ne daţi nişte exemple?
Le-am făcut semn lui Henri şi lui Erik să se ducă la locurile lor şi
m-am străduit din răsputeri să nu râd de cât de repede s-a mişcat
Erik. Henri mi-a zâmbit cu afecţiune când a plecat, iar asta m-a
inspirat.
— Ei bine, dacă totul a început cu Henri, permiteţi-mi să-l dau drept
exemplu. Trebuie să muncim din greu să comunicăm, dar el este o
persoană incredibil de bună. În vreme ce Jack şi Burke vorbeau
perfect engleza, dar s-au comportat foarte urât.
1036
— Da, am citit cu toţii povestea despre bătaia lui Burke şi,
permiteţi-mi să vă spun, mă bucur să văd că aţi scăpat nevătămată.
Fără răni? Sigur. Nevătămată? Discutabil. Însă nimeni nu ar fi vrut
să audă despre asta.
— Da, dar ei par să fie excepţia, nu regula. Sunt atât de mulţi
candidaţi pe care aş putea să-i laud!
— Da? Ei bine, nu vreau să vă împiedic!
Am zâmbit şi m-am uitat pe furiş la băieţi.
— Domnul Hale are nişte gusturi incredibile şi este croitor. N-aş fi
deloc surprinsă să văd că, într-o zi, toată Illéa îi poartă hainele.
— Îmi place rochia aia! a exclamat el.
— Eu am făcut-o! i-am strigat, incapabilă să-mi ascund mândria.
— Este perfectă.
— Vedeţi, am spus eu şi m-am întors din nou spre camere. V-am
spus că are gusturi bune. M-am uitat din nou împrejur. Bineînţeles,
am menţionat deja talentul muzical al domnului Baden, dar merită
să-l mai aduc o dată în discuţie. Este atât de talentat!
Baden a încuviinţat rapid din cap şi, dacă era încă supărat, se
prefăcea de minune.
— Am descoperit că domnul Henri este un bucătar uimitor. Şi nu
sunt deloc uşor de impresionat în privinţa asta, pentru că, după cum
ştiţi, bucătarii de la palat ar putea să concureze împotriva oricui din
lume. Aşadar, credeţi-mă când va spun că ar trebui să mă invidiaţi
pentru că am avut şansa să gust mâncarea făcută de el.
Mai multe râsete au umplut studioul şi, pe un monitor, l-am zărit pe
tata părând deosebit de încântat.
— Domnul Fox… acum, unii s-ar putea să nu fiţi conştienţi de cât de
valoroasă este această abilitate, dar el reuşeşte să vadă partea bună a
oricărei situaţii. Alegerea poate să fie stresantă şi, totuşi, el priveşte
mereu partea plină a paharului. Este o plăcere să fii în preajma lui.
I-am aruncat o privire lui Fox şi, în ciuda rănii de pe scalp şi a
ochiului vânăt care se zărea în spatele machiajului, nu părea deloc
ameninţător. Mă bucuram că-i permisesem să rămână.
1037
— Altcineva? a întrebat Gavril, iar eu m-am uitat cu atenţie la băieţi.
Da, mai era unul.
— Celor mai mulţi le vine greu să creadă că nu-l cunosc pe domnul
Kile ca pe propriile-mi buzunare pentru că locuim de-o viaţă în
acelaşi palat, dar este adevărat. Alegerea mi-a permis să-l cunosc
mult mai bine şi acum am aflat că este un arhitect promiţător. Dacă
am avea vreodată nevoie să construim un al doilea palat, ar fi primul
pe care l-aş suna.
Ideea că prietenii din copilărie devin, în sfârşit, posibili iubiţi i-a
făcut pe cei din cameră să ofteze uşor.
— Deşi pot sa confirm că are nevoie de ajutor în ceea ce priveşte
igiena, am adăugat, făcând din nou publicul să râdă.
— Se pare că sunt, într-adevăr, nişte tineri remarcabili! a strigat
Gavril, dând startul unei noi runde de aplauze pentru ei.
— Absolut.
— Aşadar, dacă sunteţi atât de impresionată, trebuie să întreb: şi-a
găsit deja vreunul dintre ei un loc special în inima dumneavoastră?
Eu m-am trezit jucându-mă cu o şuviţă de păr.
— Nu ştiu.
— O, ho!
Am chicotit şi m-am uitat în jos. Nu era adevărat… nu?
— Se întâmplă să fie unul dintre cei menţionaţi?
L-am lovit peste braţ, în joacă.
— O, Doamne, Gavril!
El a râs înfundat, ca mai toţi din sală. Eu mi-am făcut vânt cu mâna şi
m-am întors către el.
— Adevărul e că încă îmi este greu să vorbesc despre asta în public,
dar sper să am mai multe de spus pe viitor.
— Ce veste minunată, Alteţa Voastră! Permiteţi-mă să mă alătur
tuturor celor din Illéa ca să vă urez succes în a vă găsi partenerul.
— Mulţumesc.
Am dat modestă din cap şi am aruncat nonşalant o privire spre tata.

1038
El afişa o expresie neîncrezătoare, aproape ca şi când ar fi fost
optimist. Pentru mine, era plăcut şi dureros în acelaşi timp să mă
simt atât de nesigură de toată povestea asta, dar să văd că până şi cea
mai mică posibilitate îl făcea să pară mult mai puţin îngrijorat.
Deocamdată, asta avea să fie de ajuns.

1039
 Capitolul 27

— Este grav. M-am întins pe patul lui Ahren şi m-am ghemuit, câtă
vreme el a rămas în capul oaselor şi mi-a spus tot ce nu voiau mama
şi tata să-mi zică.
— Spune-mi odată.
El a înghiţit în sec.
— Se pare că mereu începe în provinciile mai sărace. Nu se
răzvrătesc, nu ca atunci când mama şi tata erau copii… Mai degrabă
e o revoluţie.
— Ce înseamnă asta, mai exact?
— Se adună să pună capăt monarhiei. Nimeni nu obţine ceea ce-şi
doreşte din desfiinţarea castelor şi ei cred că nu ne pasă.
— Nu ne pasă? am întrebat eu, uluită. Tata se istoveşte încercând să
îndrepte lucrurile. Iar eu ies la întâlniri cu străini pentru ei!
— Ştiu. Şi habar n-am ce-a fost cu spectacolul din seara asta, dar a
fost incredibil.
Eu am făcut o figură îngâmfată, acceptându-i lauda, dar începeam să
mă întreb cât de mult din seara asta fusese plănuit şi cât autentic.
— Dar chiar şi aşa, ce-ar trebui să facem? Să jucăm teatru pentru
totdeauna?
— Ha! am pufnit cu dispreţ. De parcă ţi s-ar cere ţie asta vreodată!
Întotdeauna eu voi fi cea care va trebui s-o facă, şi nu pot. Şi aşa simt
că mă sufoc.
— Am putea să abdicăm toţi, a sugerat el. Dar ce s-ar întâmpla apoi?
Cine ar prelua controlul? Şi dacă nu abdicăm, ne vor alunga?
— Crezi că ar face-o? am şoptit eu.
A rămas cu privirea pierdută în depărtare.
— Nu ştiu, Eady. Oamenii fac lucruri mult mai rele când le este
foame, sunt obosiţi sau extrem de săraci.
— Dar nu putem să-i hrănim pe toţi. Nu putem să-i facem pe toţi să
câştige la fel. Ce vor de la noi?

1040
— Nimic, a răspuns el cu sinceritate. Pur şi simplu vor mai multe
pentru ei. Nu pot să spun că îi învinovăţesc, dar oamenii sunt
confuzi. Ei cred că vieţile lor sunt în mâinile noastre, dar nu este aşa.
— Sunt în propriile lor mâini.
— Exact.
Am rămas tăcuţi multă vreme şi ne-am gândit la ce însemna asta
pentru noi. Totuşi, sincer, ştiam că dacă oamenii aveau de gând să
ducă lucrurile până la capăt, situaţia urma să mă afecteze mai mult
decât pe oricine altcineva. Nu ştiam cum se întâmplau asemenea
lucruri, dar guvernele se schimbau. Regatele se ridicau şi cădeau;
ideologiile noi preluau controlul, înlocuindu-le pe celelalte. Aş fi
putut oare să sfârşesc mizerabil?
M-am înfiorat când am încercat să îmi imaginez o astfel de viaţă.
— Deja au aruncat cu mâncare în mine, am murmurat eu.
— Ce?
— Am fost atât de proastă! am răspuns, clătinând din cap. Am
crescut cu credinţa că sunt adorată… dar oamenii nu mă iubesc.
După ce mama şi tata o să renunţe la tron, nu-mi imaginez că o să
existe ceva care să împiedice ţara să scape de mine.
Era ceva tangibil, de parcă gândul ăsta m-ar fi susţinut şi, acum că
ştiam că este o minciună, îmi simţeam trupul mai greu.
Ahren părea îngrijorat. Am aşteptat să mă contrazică, dar nu putea
să o facă.
— Eadlyn, tu poţi să-i faci să te iubească.
— Nu sunt la fel de fermecătoare ca tine sau de inteligentă precum
Kaden sau de adorabil de exuberantă ca Osten. Nu sunt deloc
specială.
El s-a dat cu capul de tăblia patului şi a scos un geamăt.
— Eadlyn, glumeşti, nu? Eşti primul moştenitor de sex feminin. Eşti
diferită faţă de tot ce a cunoscut ţara asta vreodată. Trebuie doar să
înveţi să foloseşti asta, să le reaminteşti cine eşti.
Eu sunt Eadlyn Schreave şi nimeni din lume nu este mai puternic decât
mine.
1041
— Nu cred că m-ar plăcea dacă ar şti cum sunt cu adevărat.
— Dacă ai de gând să te văicăreşti, am să te bat.
— Am să pun să fii biciuit.
— Mă tot ameninţi cu asta de când aveam şase ani.
— Într-o zi o să se întâmple. Ai grijă!
El a chicotit.
— Nu-ţi face griji, Eady. Şansele ca oamenii să se organizeze
suficient încât să facă ceva sunt slabe. Îşi varsă şi ei amarul. După ce
o să spună tot ce au pe suflet, lucrurile o să revină la normal, ai să
vezi.
Eu am încuviinţat din cap şi am oftat. Poate că mă agitam degeaba,
dar încă auzeam strigătele pline de ură din timpul paradei şi
remarcile oribile la adresa sărutului meu cu Kile. Cu siguranţă nu
avea să fie ultima dată când auzeam despre abolirea monarhiei.
— Să nu le spui mamei şi tatei că ştiu, bine?
— Dacă insişti.
M-am ridicat şi l-am sărutat pe Ahren pe obraz. Îmi părea rău pentru
fetele care nu aveau fraţi.
— Ne vedem mâine.
El a rânjit.
— Odihneşte-te!
Am ieşit din camera lui hotărâtă să mă întorc la mine în cameră. Dar,
pe drum, mi-am dat seama că îmi era foame. Acum, că fusesem în
bucătărie, îmi plăcea oarecum acolo, jos. Mi-am adus aminte că
văzusem nişte fructe şi brânză în frigider. Cu siguranţă era destul de
târziu încât să nu deranjez pe nimeni, aşa că am coborât pe scările
din spate.
Greşisem presupunând că bucătăria o să fie goală. Câţiva tineri,
bărbaţi şi femei, întindeau aluat şi tăiau legume. Pentru un moment,
m-am uitat cu atenţie la tot, entuziasmată de cât de competenţi şi de
motivaţi erau. Îmi plăcea că, în ciuda orei târzii, toţi păreau atenţi şi
veseli, vorbind între ei în timp ce lucrau.

1042
Erau atât de interesanţi, încât mi-au trebuit câteva clipe ca să observ
capul cu bucle blonde din colţul din spate al încăperii. Henri îşi
agăţase cămaşa într-un cuier, iar bluza de corp albastră îi era
murdară de făină. M-am mişcat încet, dar când cei de la bucătărie
m-au recunoscut, au făcut reverenţe şi şi-au plecat capul când am
trecut pe lângă ei, avertizându-l pe Henri de prezenţa mea.
Când m-a văzut, a încercat să se cureţe, dar fără niciun rezultat. Şi-a
dat părul pe spate şi s-a întors către mine, zâmbitor ca întotdeauna.
— Fără Erik?
— Doarme.
— Tu de ce nu dormi?
A mijit ochii, încercând să lege cuvintele.
— Ăăă. Scuze. Gătesc?
Am încuviinţat din cap.
— Pot să gătesc şi eu?
A arătat spre grămada de mere şi aluatul de pe masă.
— Vrei? Găteşti?
— Da.
A zâmbit radios şi a dat din cap. Apoi după ce m-a măsurat cu
privirea, şi-a luat cămaşa elegantă şi a înfăşurat-o în jurul meu,
legându-i mânecile la spate. Un şorţ. Voia să am un şorţ.
Am zâmbit. La urma urmelor, era o simplă cămaşă de noapte, însă
noi doi nu aveam suficiente cuvinte cu care să ne certăm din cauza
asta.
El a luat un măr şi l-a cojit dintr-o singură mişcare. După ce a
terminat, l-a lăsat pe blat şi a luat un alt cuţit.
— Pidäveitsi năin, a spus şi mi-a arătat cum ţine mânerul. Pidäomena
huolellisesti.
Şi-a strâns mâna cealaltă în pumn, ascunzându-şi degetele când a
ţinut mărul.
Apoi s-a apucat să taie.
În ciuda lipsei mele de experienţă, îmi dădeam seama că lucrează
fără prea mult efort şi simpla lui poziţie îi protejează mâinile.
1043
— Tu, mi-a spus el şi mi-a dat cuţitul.
— Bine. Aşa?
Mi-am ţinut mâna întocmai cum o făcuse el.
— Bun, bun.
Nu eram nici pe departe la fel de rapidă ca el, iar feliile mele nu erau
nici pe jumătate la fel de egale, dar, după felul în care rânjea, ai fi zis
că găteam un întreg ospăţ de una singură.
El a frământat aluatul şi a amestecat scorţişoara şi zahărul şi a
pregătit una dintre friteuzele aflate de-a lungul peretelui.
Mă întrebam dacă acasă deserturile erau responsabilitatea lui sau
dacă, pur şi simplu, erau preferatele sale.
L-am ajutat să toarne merele şi să umple aluatul şi, cu toate că uleiul
încins mă înspăimânta, am scufundat unul dintre coşuri. Am ţipat
când uleiul a prins viaţă, sărind şi împrăştiindu-se peste tot. Henri,
politicos, a râs doar un pic de mine.
Când mi-a pus, în cele din urmă, tava în faţă, muream de foame şi
eram aproape prea încântată ca să aştept. Însă am aşteptat şi el mi-a
făcut semn că ar trebui să gust, aşa că am luat una din prăjiturile
alea, un soi de mini-clătite cu mere, şi am muşcat.
Era grozavă, chiar mai bună decât rulourile pe care le făcuse cu o zi
în urmă.
— O, delicios! am exclamat în vreme ce mestecam.
A izbucnit în râs şi a luat şi el una. Părea destul de mulţumit, dar eu
mi-am dat seama că-şi evalua rezultatele. Mie mi se păreau perfecte.
— Cum se numesc?
— Hmm?
— Ăăă… nume?
I-am arătat mâncarea.
— O, omenalörtsy.
— Ohmenalortsee?
— Bine!
— Da?
— Bine.
1044
Am zâmbit. Trebuia să-i spun lui Kaden că stăpânesc destul de bine
denumirile câtorva deserturi din Swendway.
Am mâncat două şi m-am simţit cam rău după ce le-am terminat şi
apoi am urmărit cum Henri i-a servit pe bucătari, care i-au lăudat
priceperea. Am urât din tot sufletul faptul că nu înţelegea cuvintele
folosite.
Minunate. Ireproşabile. Perfecte.
Aveam sentimentul că, dacă ar fi înţeles, le-ar fi spus că sunt prea
generoşi cu laudele. Totuşi, îmi era greu să fiu sigură. Pur şi simplu,
era presupunerea mea în privinţa lui. Nu ştiam cum este el cu
adevărat.
Şi, m-am spus, nu vrei să ştii.
Erau momente în care îmi era din ce în ce mai greu să îmi aduc
aminte de asta.
După ce Henri şi-a terminat tura şi farfuria s-a întors aproape goală,
i-am zâmbit timid.
— Ar trebui să mă duc la culcare.
— Tu culci?
— Da.
— Bine, bine.
— Aăă. Astă-seară? Actualităţile? am întrebat eu, încercând să nu mă
complic.
El a dat aprobator din cap.
— Actualităţi, da.
I-am atins pieptul cu mâna.
— Ai fost atât de dulce!
— Dulce? Ăăă… zahăr?
Am râs.
— Da. Ca zahărul.
El şi-a ridicat mâna ca să mi-o acopere pe a mea, încă lipită de
pieptul lui, în dreptul inimii. Zâmbetul i-a cam pierit când s-a uitat la
mine şi a înghiţit nodul din gât. A ridicat din umeri cât m-a ţinut pe
loc, singura lui dorinţă părând a fi aceea de a prelungi momentul.
1045
M-a ţinut foarte mult timp de mână şi mi-am dat seama că încearcă
să-şi caute cuvintele, că încearcă din răsputeri să găsească unul pe
care ştia că aş putea să-l înţeleg…
Însă nu a reuşit.
Voiam ca Henri să ştie că văd ce simte. Toate gesturile şi zâmbetele
lui îmi spuneau că ţinea într-adevăr la mine. Şi, în ciuda eforturilor
mele, şi eu ţineam la el. Mă îngrijora cât de mult aveam să regret
asta, însă nu puteam să-mi exprim sentimentul decât într-un singur
fel.
M-am apropiat şi i-am pus o mână pe obraz. El s-a uitat direct în
ochii mei, ca şi cum ar fi descoperit ceva cu adevărat valoros, ceva
rar, pe care era posibil să nu-l mai vadă niciodată. Eu am încuviinţat
încet din cap, iar el şi-a apropiat buzele de ale mele.
Henri era speriat. Simţeam asta. Îi era teamă să mă atingă, să mă
ţină, să se mişte. Nu ştiam dacă din cauză că sunt prinţesă sau
pentru că nu mai făcuse aşa ceva niciodată, dar sărutul a fost atât de
vulnerabil!
Asta m-a făcut să-mi placă şi mai mult.
I-am apăsat buzele cu ale mele, încercând să îi spun că totul era în
ordine, că voiam să mă ţină în braţe. Şi, în cele din urmă, după un
moment de ezitare, mi-a răspuns. Henri mă ţinea de parcă aş fi fost
foarte delicată, ca şi cum, dacă strânsoarea lui era prea puternică,
puteam să mă spulber. Şi săruturile lui erau la fel, doar că acum, în
loc să fie condus de teamă, era motivat de ceea ce părea a fi adoraţie.
Era un sentiment aproape prea frumos ca să-l suport.
M-am retras, uşor ameţită din cauza sărutului, şi am observat că-n
privire i se citea durerea, dar că zâmbea uşor.
— Ar trebui să plec, am spus din nou.
El a încuviinţat din cap.
— Noapte bună!
— Noapte bună!
Am mers încet până când m-am îndepărtat şi apoi am luat-o la fugă.
Gânduri pe care nu le înţelegeam mi se în-vârtejeau în minte. De ce
1046
mă deranja atât de mult când Gavril îl lua peste picior pe Henri? De
ce a trebuit să-l păstrez pe Fox, când normal ar fi fost să plece? De ce,
pentru numele lui Dumnezeu, mă tot gândeam la Kile?
Şi de ce era atât de înfricoşător chiar şi să-mi pun întrebările astea?
Când am ajuns în camera mea, m-am aruncat pe pat, dezorientată.
Chiar dacă eram furioasă pe Gavril pentru că deschisese subiectul,
mă deranja într-adevăr că nu pot să discut cu Henri, că nu pot să-i
comunic nimic intim pentru că ar fi fost atât de stânjenitor să apelez
la Erik. Pe cât de mult mă deranja ideea, dacă aveam de gând să-i
spun cuiva ceva personal, probabil că i-aş fi zis lui Henri. Mă
simţeam în siguranţă în preajma lui şi ştiam că este inteligent şi îi
admiram pasiunea. Henri era bun.
Însă nu vorbeam finlandeza. Şi asta era rău.
Frustrată, m-am întors cu faţa în sus şi am scos un ţipăt când ceva
mi-a intrat în spate. Am întins mâna şi am simţit că era un nod. Încă
purtam cămaşa lui Henri.
I-am dezlegat mânecile şi, în ciuda absurdităţii gestului, am
mirosit-o. Desigur. Desigur că el mirosea a scorţişoară, miere şi
vanilie. Desigur că mirosea ca un desert.
Brutar finlandez stupid, cu mirodeniile lui idioate!
Chestia asta mă făcea să mă simt ca o proastă!
De-asta era dragostea o idee îngrozitoare: te făcea slab.
Şi nu exista nimeni în lume mai puternic decât mine.

1047
 Capitolul 28

La micul dejun, m-au uimit câteva lucruri. În primul rând, Henri

încerca să-l pună la curent pe Erik cu tot ce se întâmplase cu o seară
înainte. Erik se tot uita la mine şi apoi din nou la Henri şi părea că
încearcă să îl calmeze. Eram sigură că Henri avea să fie încântat
astăzi, ca al doilea participant care primise un sărut. În schimb, părea
înnebunit.
În faţa lui Henri, Kile se tot uita confuz când la el, când la Erik, de
vreme ce, în mod clar, nu cunoştea suficiente cuvinte încât să
urmărească măcar o parte din conversaţie. Ducea încet lingura la
gură, fără să încerce să intervină.
Am observat şi că Baden încerca să-mi atragă atenţia. Mi-a făcut un
mic semn cu mâna şi a dat uşor din cap spre uşă. Eu i-am şoptit pe
muteşte „Mai târziu” şi am făcut tot ce-mi stătea în puteri ca să nu
mă enervez din cauză că din nou nu respecta protocolul.
Însă de departe cel mai grav lucru era că mama şi tata se uitau pe
furiş la mine, întrebându-se în mod evident cât de multe ştiam
despre revolte.
Mi-am dres vocea.
— Deci, m-am descurcat bine ieri-seară?
În cele din urmă, tata a zâmbit.
— Am fost impresionat, Eadlyn. După o săptămână atât de dificilă,
ai fost incredibil de calmă. A fost minunat să văd cât de generoasă
te-ai arătat cu Henri când a urcat pe scenă. Şi mă bucur să observ că
unii dintre ei… te atrag. Asta mă face să sper.
— Vom vedea ce se întâmplă, am răspuns eu ambiguu, dar ţi-am
promis trei luni şi cred că o să am nevoie de măcar atâta timp ca
să-mi dau seama ce să fac.
— Ştiu exact ce vrei să spui, a zis el, părând copleşit de o mie de
amintiri. Îţi mulţumesc.

1048
— Cu plăcere. L-am văzut cum zâmbeşte dulce şi visător şi am
înţeles cât de mult însemnau toate astea pentru el. Ai să fii
dezamăgit? Dacă n-am să mă logodesc după trei luni?
— Nu, dragă. Eu nu am să fiu dezamăgit.
Tata abia a accentuat cuvântul, dar asta m-a făcut brusc să mă
îngrijorez.
Ce-ar fi însemnat pentru mine dacă aş fi ajuns la final tot singură?
Dacă nu ne confruntam numai cu confuzia creată de dispariţia
castelor şi nu încercam să înăbuşim o rebeliune deschisă, trei luni nu
ar fi fost suficiente să îndreptăm lucrurile. De fapt, două săptămâni
trecuseră deja prea repede.
Alegerea nu avea să fie de ajuns.
Şi atunci am înţeles de ce, probabil, voiau să mă ferească de orice
posibilă nelinişte: dacă aş fi crezut că toate astea nu aveau niciun rost
oare aş fi renunţat? Dacă aş fi renunţat, nu aş fi rezolvat nimic.
— Nu-ţi face griji, tată, i-am zis, aşezându-mi mâna peste a lui. Totul
va fi bine.
El mi-a acoperit-o pe-a mea cu a lui şi a strâns-o uşor.
— Sunt sigur că ai dreptate, dragă. Apoi, inspirând adânc, s-a întors
la cafeaua lui şi a trecut la alt subiect. Am vrut să-ţi spun: s-au
încheiat verificările. Dacă am fi dat câteva telefoane înainte de
Alegere, am fi aflat că Burke are probleme cu gestionarea furiei şi că
o colegă de şcoală l-a reclamat o dată pe Jack din cauza
comportamentului inadecvat. În plus, se pare că Ean îşi petrece
aproape tot timpul singur. Nu cred că merită să-l trimitem acasă, dar
ar trebui să-l supraveghem.
— De fapt, Ean s-a dovedit destul de generos.
— Serios?
— Da. Însă am observat şi eu că e cam singuratic. Totuşi, nu ştiu de
ce; se pricepe să facă conversaţie.
Tata a sorbit din cafea şi l-a fixat pe Ean cu privirea.
— Ciudat.

1049
— Ar mai trebui să-mi fac griji în privinţa cuiva? am întrebat eu,
deoarece nu mai voiam să mă gândesc la Ean.
Dacă era singuratic, nu însemna că este scandalagiu.
— Unul dintre ei a avut nişte note proaste, dar nu contează prea
mult.
— Bine, atunci. Ce-a fost mai rău a trecut.
Am încercat să par încrezătoare.
— Sper. Am să desemnez o echipă specială ca să continue cercetările.
Nu am fost atât de minuţios pe cât ar fi trebuit şi îmi pare rău pentru
asta, a mărturisit el.
— Dar partea bună este că vinerea viitoare chiar aş putea să am
despre ce întâlniri să vorbesc.
El a chicotit ca pentru sine.
— Aşa este. Aşa că poate ai să dai o şansă unuia dintre băieţii cu care
nu ai stat încă de vorbă. Te asigur că este posibil să te întâlneşti cu
toţi.
M-am uitat la mulţimea de băieţi.
— S-ar putea să nu fiu la birou săptămâna asta, am zis.
El a clătinat din cap.
— Nu e nicio problemă. Cunoaşte-i. Încă sper că ai să-ţi găseşti pe
cineva, chiar dacă o parte din tine crede că nu are niciun rost.
— Trebuie să-ţi aduc aminte că nu ăsta a fost scopul tău când mi-ai
făcut propunerea.
— Chiar şi aşa.
— Doar că sunt atât de mulţi. E cineva care nu-ţi place?
El a mijit ochii.
— De fapt… Tata s-a uitat la chipurile lor, în încercarea de a găsi pe
cineva anume. Acela. Cu cămaşă verde.
— Brunetul?
— Da.
— E Julian. Ce e-n neregulă cu el?
— S-ar putea să nu pară mare lucru, dar, seara trecută, când i-ai
complimentat pe ceilalţi, nu a zâmbit şi nici nu i-a aplaudat. Nu este
1050
o atitudine sănătoasă. Dacă nu suportă să stea temporar în umbra
lor, cum s-ar descurca să fie în umbra ta pentru tot restul vieţii lui?
Declaraţia asta făcea ca tot timpul pe care mi-l petrecusem
gândindu-mă dacă într-adevăr mă vede ca pe un conducător să fie în
zadar. Evident că mă vedea aşa.
— Şi asta s-ar putea să sune trivial, dar nu cred că aţi face copii
frumoşi.
— Tati! am strigat eu, stârnind un pic de agitaţie.
Mi-am acoperit faţa cu mâinile când tata a început să râdă şi mai
tare.
— Spun şi eu!
— În regulă. Plec. Mulţumesc pentru lămurire.
Practic, am fugit din încăpere, deşi m-am asigurat că păşesc doar un
pic mai repede decât s-ar fi cuvenit pentru o domnişoară. După ce
am ajuns afară, am luat-o la goană. În camera mea, am răsfoit
cererile rămase, căutând orice ar fi putut face o persoană mai
interesantă decât o alta. M-am uitat la fotografia lui Julian. Tata avea
dreptate. Indiferent în ce fel combinam nasul lui şi ochii mei sau
gura mea şi obrajii lui, toate variantele mi se păreau îngrozitoare.
Nu că ar fi contat.
Urma să-l trimit acasă curând, dar probabil că după câteva întâlniri
nereuşite şi nu singur. Eliminările individuale fuseseră destul de
îngrozitoare. Acum, trebuia să-mi fac un plan. Zece întâlniri. Ăsta
era ţelul înainte să fiu nevoită să mai apar la Actualităţi. Şi pe măcar
trei dintre ei trebuia să-i fac să apară în ziare. Cum aş fi putut să-i fac
să arate magnific?
Mama era în Salonul Doamnelor cu doamna Lucy, la o întâlnire cu o
primăriţă. Nu erau multe doamne care să deţină poziţia asta, aşa că
le cunoşteam foarte bine. Cea care ne onora astăzi cu prezenţa ei era
Milla Warren, din Calgary. Nu plănuisem să fac o vizită oficială, dar
acum nu aveam de ales.
Am făcut o reverenţă, salutând-o pe mama şi pe invitata ei.

1051
— Alteţa Voastră! a rostit doamna Warren, ridicându-se ca să facă o
reverenţă adâncă. Este o plăcere să vă văd, mai ales într-o perioadă
atât de palpitantă!
— Şi noi ne bucurăm foarte mult să vă vedem, doamnă. Vă rog, luaţi
loc.
— Ce mai faci, Eadlyn? m-a întrebat mama.
— Bine. Vreau să te întreb ceva mai târziu, am adăugat calmă.
— Mai mult ca sigur despre băieţi, nu-i aşa? a întrebat doamna
Warren şi mi-a făcut cu ochiul.
Mama şi doamna Lucy au râs ca să-i facă pe plac, dar, chiar dacă am
zâmbit, m-am gândit că ar trebui să ştie adevărul.
— Nu cred că Alegerea este chiar aşa cum vă imaginaţi.
Ea a ridicat din sprâncene.
— Vă rog, aduceţi treizeci şi cinci de bărbaţi care să se lupte pentru
mine în fiecare zi!
— Sincer, e o muncă mai grea decât oricare alta, am asigurat-o eu.
Noi o facem să pară interesantă, dar este o provocare.
— Pot să confirm asta, a spus mama. Indiferent din ce tabără faci
parte, este dificil. Sunt ore lungi în care nu se întâmplă nimic, urmate
de o aglomerare de evenimente. A scuturat din cap. Doar când mă
gândesc la asta mă simt obosită.
Mama şi-a sprijinit capul în mână şi s-a uitat spre mine. Ceva din
expresia ei, privirea maternă, aprobatoare, m-a făcut să mă simt
înţeleasă şi alinată.
Însă vedeam aceeaşi îngrijorare, stresul pe care-l afişase tata în
dimineaţa asta. Ea a depăşit momentul şi s-a concentrat asupra
doamnei Warren.
— Deci, Milla, ultima dată am auzit că lucrurile merg bine în
Calgary.
— O, da, ei bine, suntem nişte oameni liniştiţi.
Ea nu venise doar să socializeze, iar eu am rămas pe loc, perfect
dreaptă, până a hotărât să plece. Şi asta s-a întâmplat doar pentru că

1052
îi strecurasem un bileţel unei servitoare, rugând-o să vină şi să spună
că se ivise o problemă urgentă.
În secunda în care doamna Warren a ieşit pe uşă, mama şi-a netezit
rochia.
— Hai să mă duc să văd despre ce este vorba.
— Relaxează-te, eu sunt.
M-am uitat cu atenţie la unghiile mele. Trebuiau îngrijite.
Mama şi doamna Lucy s-au holbat la mine.
— Voiam să vorbesc cu tine şi ea nu avea de gând să tacă, aşa că
mi-am făcut o programare. Într-un fel.
Am zâmbit obraznic.
Mama a scuturat din cap.
— Ce manipulatoare poţi să fii uneori, Eadlyn! apoi a oftat. Şi,
câteodată, este un talent. Uf, nu credeam că mai rezist mult.
Am chicotit conspirativ cu mama şi doamna Lucy, bucuroasă că nu
eram singura care gândea aşa.
— Îmi pare rău pentru ea, a spus mama, vinovată. Nu iese prea mult
şi îi e greu să-şi facă singură treaba. Dar nu mi-a plăcut cum ţi-a
vorbit.
Eu m-am strâmbat.
— Mi-au vorbit alţii şi mai urât.
— Aşa este. A înghiţit în sec. De ce aveai nevoie?
M-am uitat la doamna Lucy.
— Desigur, a răspuns ea cererii mele nerostite. Sunt pe aici toată ziua
dacă aveţi nevoie de mine.
A făcut o reverenţă în faţa mamei, pe mine m-a sărutat pe frunte şi a
plecat. Era un gest atât de tandru!
— E atât de bună cu mine, am spus eu. Şi cu băieţii. Uneori, mi se
pare că am mai multe mame.
I-am zâmbit mamei, iar ea a dat aprobator din cap.
— I-am ţinut aproape pe oamenii pe care îi iubesc, iar ei s-au
îndrăgostit de tine de când au aflat că ai să vii pe lume.
— Tare aş vrea să poată avea copii, am spus tristă.
1053
— Şi eu, a replicat mama. Cred că deja toată lumea ştie că s-a chinuit
mult timp, dar fără niciun rezultat. Aş face aproape orice ca să o pot
ajuta.
— Ai încercat?
Mi se părea că nu existau prea multe lucruri pe care familia Schreave
să nu le poată obţine.
Mama a clipit de câteva ori, încercând să nu plângă.
— N-ar trebui să-ţi spun asta; e ceva personal. Dar, da, am făcut tot
ce am putut. Ba chiar m-am oferit sa fiu mamă-surogat, să-i port un
copil în pântec. Mama a strâns din buze. A fost singura dată când am
regretat că sunt regină. Se pare că trupul meu nu îmi aparţine
întotdeauna şi că sunt unele lucruri pe care nu am voie să le fac.
— Cine spune asta? am vrut eu să ştiu.
— Toată lumea, Eadlyn. Nu e tocmai un lucru obişnuit şi consilierii
noştri au crezut că oamenii se vor supăra din cauza asta. Ba unii
chiar au susţinut că orice copil aş purta ar trebui să aibă dreptul la
tron. Era ridicol, aşa că a trebuit să renunţ.
Am tăcut un minut şi am urmărit-o pe mama cum îşi revine după o
suferinţă veche de ani de zile şi care, într-un fel, nici măcar nu era a
ei.
— Cum faci asta?
— Ce anume?
— Parcă mereu renunţi la părţi din tine. Cum de mai rămâi cu ceva?
Uneori, mă simt epuizată doar să te urmăresc.
A zâmbit.
— Atunci când ştii cine contează cel mai mult pentru tine, nu ţi se
pare că faci un sacrificiu dacă renunţi la anumite lucruri, chiar şi la
tine însăţi. Sunt câţiva oameni pentru care mi-aş da viaţa fără să mă
gândesc prea mult. Şi mai sunt şi oamenii din Illéa, supuşii noştri,
pentru care renunţ la viaţa mea în alte moduri. Şi-a plecat privirea şi
şi-a scuturat rochia imaculată. Probabil că există oameni pentru care
te-ai sacrifica şi tu, dar încă nu ai aflat. Într-o zi, însă, ai să ştii.

1054
Pentru o secundă, m-am întrebat dacă suntem într-adevăr rude. Toţi
cei la care se gândea – tata, Ahren, doamna Lucy, mătuşa May – erau
importanţi şi pentru mine. Însă de cele mai multe ori eu aveam
nevoie ca ei să mă ajute, şi nu invers.
— Oricum, a spus ea, de ce aveai nevoie?
— Păi, tata a ajuns la concluzia că băieţii rămaşi nu sunt complet
nebuni, aşa că săptămâna asta am să mă concentrez asupra
întâlnirilor, am răspuns eu şi m-am aplecat în faţă. Caut idei care să
facă întâlnirile uşoare, dar care să dea bine la televizor.
— Ah! Gânditoare, şi-a ridicat privirea spre tavan. Nu ştiu cât de
mult pot să-ţi fiu de ajutor în privinţa asta. La aproape toate
întâlnirile cu tatăl tău din timpul Alegerii mele ne-am plimbat în
grădină.
— Serios? Şi cum aţi ajuns să fiţi împreună? Ce plictisitor!
Ea a râs.
— Ei bine, plimbările ne-au oferit multe ocazii să stăm de vorbă. Sau
să ne certăm, şi, în cea mai mare parte a timpului petrecut împreună,
am vorbit sau ne-am certat.
Eu am mijit ochii.
— V-aţi certat?
— Tot timpul.
Dintr-un motiv oarecare, amintirea a făcut-o să zâmbească.
— De fapt, cu cât aud mai multe despre Alegerea ta, cu atât mai
absurdă pare. Nici nu pot să mi te imaginez certându-te cu tata.
— Ştiu. Trebuia să ne dăm seama de multe lucruri şi, sincer, ne-a
plăcut să avem pe cineva care să fie cinstit cu noi, chiar şi atunci când
adevărul era greu de acceptat.
Nu era vorba că nu-mi doream şi eu pe cineva sincer în viaţa mea –
asta, sigur, dacă aş fi ales vreodată să mă mărit –, însă trebuia să
găsească o metodă mai bună de comunicare dacă îşi dorea să mai
rămână pe aici.

1055
— Bine, întâlniri, a spus ea, rezemându-se de spătarul scaunului ei şi
gândindu-se. N-am fost niciodată bună la trasul cu arcul, dar dacă
vreunul dintre băieţi se pricepe, s-ar putea să fie ceva frumos.
— Cred că pot să fac asta. O, şi deja am călărit, aşa că varianta asta e
exclusă.
— Corect. Ai şi gătit.
Ea a zâmbit ca pentru sine, ca şi când nu i-ar fi venit să creadă că
permisesem să se întâmple aşa ceva.
— Şi s-a dovedit o întâlnire dezastruoasă.
— Ei bine, Kile şi Henri s-au descurcat de minune! Şi Fox nu a fost
chiar groaznic.
— Adevărat, am încuviinţat eu.
Şi m-am trezit că mă gândesc la cum gătisem singură cu Henri în
bucătărie, la întâlnirea despre care nu aflase nimeni.
— Scumpo, eu cred că în loc să organizezi întâlniri senzaţionale, ai
putea să încerci ceva mai simplu. Beţi un ceai, plimbaţi-vă în
grădină. Mesele sunt mereu o alegere bună; nu poţi să mănânci de
prea multe ori. Oricum, s-ar putea să arăţi mai bine aşa decât
călărind.
Eu încercasem să evit toate lucrurile care ar fi putut fi prea
personale, însă întâlnirile de genul acela dădeau impresia de
apropiere şi credeam că asta îşi doreşte publicul. Poate că mama
avea dreptate. Dacă pregăteam o listă cu întrebări şi subiecte de
discuţie sigure, poate că nu aveam să mă simt atât de prost.
— Mulţumesc, mamă. Probabil că am să încerc şi varianta asta.
— Oricând, scumpo. Sunt mereu aici pentru tine.
— Ştiu. M-am jucat cu rochia. Ştiu că am fost o pacoste în ultima
vreme.
A întins mâna către mine.
— Eadlyn, eşti foarte stresată. Noi înţelegem. Şi, exceptând cazul în
care ai deveni o criminală în serie, nimic din ce-ai putea face nu m-ar
determina să te iubesc mai puţin.
Am râs.
1056
— O criminală? Asta-i limita ta?
— Ei bine… poate chiar şi atunci. Mi-a făcut cu ochiul. Du-te! Dacă ai
de gând să ieşi la câteva întâlniri săptămâna asta, ar trebui să-ţi faci
un plan.
Am dat aprobator din cap şi, fără să ştiu de ce, m-am aşezat o
secundă în poala ei.
— Oof! s-a plâns ea după ce m-am lăsat cu toată greutatea.
— Te iubesc, mamă.
Ea m-a îmbrăţişat cu putere.
— Şi eu te iubesc. Mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi vreodată.
Am sărutat-o pe obraz şi am sărit în picioare, cu gândul la
săptămâna ce urma şi cu speranţa că avea, cumva, să-i mulţumească
pe toţi. Însă gândurile astea mi-au zburat din minte când am ieşit pe
coridor şi l-am văzut pe Baden, care mă aştepta.

1057
 Capitolul 29

Baden a traversat coridorul. Soarele după-amiezii intra pe ferestre,

încălzind spaţiul şi acoperind totul cu o nuanţă de un galben pal.
Până şi tenul lui închis la culoare părea cumva mai luminos.
— Mă urmăreşti? l-am întrebat, pe un ton jucăuş.
Privirea lui aspră mi-a transmis că nu are chef de joacă.
— Nu ştiam cum altfel să dau de tine. Eşti atât de greu de găsit!
Mi-am încrucişat braţele.
— E clar că eşti supărat. De ce nu-mi spui despre ce e vorba, ca să
putem depăşi momentul?
S-a strâmbat, nemulţumit de oferta mea.
— Vreau să plec.
M-am simţit de parcă aş fi intrat cu viteză într-un zid de cărămizi.
— Poftim?
— Seara trecută a fost jenantă. Te-am invitat la o întâlnire şi m-ai
refuzat.
Am ridicat o mână.
— Nu am spus „nu”. Nu m-ai lăsat să ajung până acolo.
— Aveai de gând să accepţi?
Părea sceptic.
Mi-am ridicat braţele şi apoi le-am coborât.
— N-am să ştiu niciodată, pentru că te-ai supărat şi ai plecat.
— Chiar ai de gând să-mi ţii o predică despre atitudinea mea
greşită?
Am icnit. Cum îndrăznea?
M-am apropiat de el, dar, în ciuda posturii mele drepte, trupul lui
mă făcea să par scundă.
— Ştii că aş putea să pun să fii pedepsit pentru că mi-ai vorbit aşa,
nu?
— Deci, acum ai de gând să mă hărţuieşti? Mai întâi mă respingi,
apoi mă foloseşti ca pe o mică distracţie la Actualităţi, iar acum a

1058
trebuit să-mi petrec toată dimineaţa ca să te găsesc, după ce mi-ai
spus că o să ne întâlnim la micul dejun.
— Eşti o persoană din douăzeci! Am treabă! Cât de egoist poţi să fii?
A făcut ochii mari şi şi-a arătat pieptul cu degetul.
— Eu? Egoist?
Am încercat să nu mă implic emoţional, refuzând să-l las să mă
rănească.
— Ştii, erai unul dintre preferaţii mei. Aveam de gând să te păstrez
multă vreme. Familia mea te place, iar eu îţi admir talentul.
— N-am nevoie de aprobarea familiei tale. Ai fost drăguţă cu mine
doar o oră şi apoi ai dispărut ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Sunt liber să plec şi sunt pregătit să o fac.
— Atunci, pleacă!
M-am îndepărtat. Nu trebuia să suport aşa ceva. A strigat pe coridor,
rănindu-mă o ultimă dată:
— Toţi prietenii mei mi-au spus că sunt nebun că m-am înscris! Mare
dreptate au avut!
Am continuat să merg.
— Eşti agresivă! Eşti egoistă! Ce-a fost în mintea mea?
Am cotit, chiar dacă nu pe acolo aş fi ajuns unde voiam.
În cele din urmă, aveam să-mi găsesc drumul. M-am abţinut să nu
plâng, afişând expresia curajoasă pe care fusesem învăţată să o arăt.
Nimeni nu trebuia să ştie cât de mult sufeream.
După un drum care a durat de două ori mai mult decât ar fi trebuit,
am ajuns, în cele din urmă, la etajul al doilea. Am început să plâng
din clipa în care am păşit pe palier, nereuşind să mă mai ţin tare. În
mintea mea, tot auzeam cuvintele lui Baden şi mi-am dus mâna la
stomac, căci le simţeam ca pe nişte lovituri adevărate.
Înainte ca vreunul dintre băieţi să îşi facă apariţia, avusesem o listă
cu idei despre cum să scap de ei. Plănuisem să-i înfurii atât de tare,
încât să spună destule dintre lucrurile pe care mi le zisese Baden.
Însă nu făcusem nimic ca să-l provoc. Dar el oricum le rostise. Ce era

1059
în neregulă cu mine, încât să fiu respinsă doar pentru că eram eu
însămi?
Şi ultimele sale cuvinte avuseseră exact efectul pe care îl intenţionase
el. În urmă cu aproape o lună, părea că aveam milioane de opţiuni
când am extras numele. Câţi bărbaţi nu se înscriseseră pentru că,
dintr-un anume punct de vedere, aveau deja ceva împotriva mea?
Credeau oamenii că sunt agresivă? Egoistă? Ce le plăceau mai mult
celor din public: momentele frumoase dintre mine şi băieţi sau
momentele în care păream o ratată?
Mi-am îndreptat spatele şi am mers spre camera mea, doar ca să
descopăr că Erik mă aştepta lângă uşă şi că, fără îndoială, mă văzuse
plângând.
Mi-am trecut mâinile peste faţă, încercând să mă şterg, însă nu
aveam cum să ascund ochii umflaţi sau obrajii roşii. Faptul că Erik
mă văzuse aşa era aproape la fel de grav ca problema în sine, dar
singura metodă de a face să pară că nu se întâmplase nimic era să mă
port ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
M-am dus spre Erik, dureros de conştientă de tristeţea din ochii lui,
iar el şi-a înclinat capul când m-am apropiat.
— Cred că am venit într-un moment nepotrivit, a spus, cu cea mai
uşoară urmă de sarcasm în voce.
Am zâmbit.
— Oarecum, i-am răspuns, recunoscând, în ciuda mea, că sunt
rănită. Totuşi, te ajut cu plăcere dacă pot.
Erik a strâns din buze, neştiind dacă să continue.
— Voiam să-ţi vorbesc despre Henri. Nu el m-a trimis! a insistat,
ridicând o mână. Cred că ar fi venit el însuşi să stea de vorbă cu tine,
dacă ar fi putut comunica. Însă e ruşinat. Erik a înghiţit în sec. El,
ăăă… mi-a povestit despre sărut.
Am dat aprobator din cap.
— Mi-am imaginat.

1060
— Se teme că a depăşit o limită. Mi-a spus că te-a luat de mână şi te-a
reţinut şi că, probabil, ar fi trebuit să-ţi dea drumul, dar că nu a
făcut-o şi…
Am clătinat din cap.
— Asta sună mai grav decât a fost de fapt. El… noi… Am tăcut,
neajutorată. Încercam să comunicăm şi, când cuvintele nu ne-au
ajutat, ei bine, ne-a ajutat sărutul.
Dintr-un motiv oarecare, mă deranja să recunosc asta în faţa lui Erik,
deşi el ştia deja totul.
— Deci nu eşti supărată pe el?
Am expirat şi aproape am râs din cauza unei idei atât de bizare.
— Nu. Este unul dintre cei mai buni oameni pe care îi cunosc. Nu
sunt câtuşi de puţin supărată pe el.
Erik a încuviinţat din cap.
— Ar fi în regulă dacă i-aş spune asta?
— Absolut!
Mi-am şters din nou ochii, întinzându-mi creionul dermatograf.
— Îh!
— Te simţi bine, Alteţă?
Vocea îi era atât de blândă, dar, din fericire, lipsită de compasiune.
Mai că i-aş fi explicat ce se întâmplase, însă era extrem de nepotrivit.
Una era să vorbim despre Henri şi alta să discutăm pe larg despre
ceilalţi pretendenţi.
— Da. Sau am să mă simt. Nu-ţi face griji în privinţa mea; asigură-te
că Henri este în regulă.
Expresia i s-a schimbat un pic, iar eu am văzut în ochii lui greutatea
acelei sarcini.
— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă.
L-am privit cu atenţie.
— Henri chiar îşi doreşte asta, nu-i aşa?
Erik a scuturat din cap.
— Nu „asta”. Te vrea pe tine.

1061
După discursul distrugător al lui Baden, îmi era greu să-mi imaginez
aşa ceva, dar Erik mi-a confirmat când a continuat.
— Vorbeşte neîncetat despre tine. În fiecare zi, în Salonul Domnilor,
îi traduc cărţi de ştiinţe politice sau încerc să îi explic diferenţa dintre
monarhia absolută pe care o aveţi aici şi monarhia constituţională în
care a crescut în Swendway. Ba chiar… – Erik s-a oprit şi a chicotit –
… ba chiar studiază felul în care tu şi fraţii tăi mergeţi sau staţi în
picioare. Vrea să fie vrednic de tine în toate felurile.
Copleşită de mărturisirea asta, am înghiţit în sec. Zâmbind afectat şi
încercând să domolesc sentimentul, am răspuns:
— Dar nici măcar nu poate vorbi cu mine.
— Ştiu, a răspuns el solemn. De aceea mă întreb…
— Ce te întrebi?
El s-a frecat cu mâna la gură, încercând să decidă dacă să continue.
— Cel mai uşor să înveţi limbi noi e atunci când eşti copil. Poţi să
înveţi şi mai târziu, dar probabil că n-o să pronunţi niciodată foarte
bine. Lui Henri îi este, pur şi simplu, greu să reţină. În ritmul ăsta, ar
trece ani de zile înainte să puteţi purta cele mai simple conversaţii. Şi
ca să înţeleagă nuanţele limbii – argoul şi expresiile colocviale – ar
mai trece mulţi ani. Înţelegi ce ar însemna asta?
Că nu am putea să comunicăm cine ştie cât timp. La finalul Alegerii,
tot nu am ajunge să ne cunoaştem prea bine.
— Da, înţeleg.
Două cuvinte mici, dar care mi se păreau imense, ca şi când ar fi
ocupat tot coridorul, strivindu-mă.
— Mă gândeam că ar trebui să ştii. Am vrut să fii conştientă de cum
ar putea sta lucrurile dacă şi tu ai începe să simţi ceva pentru el.
— Mulţumesc, am şoptit eu.
— Aşa e? m-a întrebat el pe neaşteptate. Simţi ceva pentru Henri?
Eram deja atât de emoţionată, încât întrebarea m-a tulburat.
— Sincer, nu ştiu ce simt.

1062
— Hei! A întins o mână înainte să-şi dea seama ce face. Îmi pare rău.
Sunt băgăcios. Chiar nu e treaba mea şi, evident, ai o zi grea. Sunt un
măgar.
Mi-am şters nasul.
— Nu. Ai încercat să fii un bun prieten. Pentru el, pentru mine. Nu e
mare lucru.
Şi-a dus mâinile la spate.
— Ei bine, sunt, ştii?
— Ce?
A oftat, părând stânjenit.
— Prietenul tău. Dacă ai nevoie de unul.
Era o ofertă atât de simplă şi, totuşi, extrem de generoasă.
— Nu mi-aş putea imagina vreodată un prieten mai bun.
A radiat de bucurie, dar nu a spus nimic. Părea că momentele în care
tăceam erau unele dintre cele mai uşoare.
În cele din urmă, şi-a dres vocea.
— Sunt sigur că ai de lucru, dar urăsc să te las singură când te simţi
atât de rău.
— Nu. De fapt, prefer să fiu singură.
Erik mi-a zâmbit cu jumătate de gură.
— Dacă spui tu… A făcut o plecăciune. Sper ca ziua ta să devină mai
bună.
— Deja este, l-am asigurat şi am trecut pe lângă el ca să ajung în
camera mea, zâmbind uşor.
— Domnişoară? a întrebat Neena când am intrat.
Nu puteam să-mi imaginez cât de groaznic arătam.
— Bună, Neena!
— Vă simţiţi bine?
— Nu neapărat, dar am să mă simt. Poţi să-mi aduci, te rog,
formularele pentru Alegere? Am treabă.
Deşi se vedea clar că era confuză, a făcut ce i-am cerut. Mi-a adus şi o
cutie cu şerveţele.
— Mulţumesc.
1063
Credeam că trecusem de ce era mai rău, dar am plâns din nou când
m-am uitat la fotografii şi m-am întrebat care dintre ei se afla aici în
ciuda reţinerilor sale, şi i-am urât pe toţi, pentru că exista şansa ca
asta să fie valabil pentru toţi.
— Neena, poţi să-mi aduci nişte hârtie?
Ea mi s-a supus încă o dată, aducându-mi şi o ceaşcă de ceai
împreună cu un carnet. Chiar era prea bună.
Am încercat să-mi organizez săptămâna. În cererea lui Apsel scria că
ştia să cânte la pian, aşa că aveam să aranjez să cântăm în duet a
doua zi dimineaţă; şi, seara devreme, urma să ies la o plimbare cu
Tavish. Luni, ceai cu Gunner şi o plimbare cu Harrison, să facem
poze. Probabil că tatei avea să-i placă asta.
Mi-am terminat planurile şi am lăsat teancul de hârtii lângă mine.
Fără să-i spun nimic, Neena mi-a pregătit baia. Am sorbit ultima
gură de ceai şi am pus ceaşca înapoi pe masă, lângă ceainic, ca să nu
fie nevoită să o caute mai târziu.
În baie, aburii umpleau aerul, iar eu m-am aşezat în faţa oglinzii şi
mi-am scos acele din păr. Ajutată de apa liniştitoare şi de prezenţa
calmantă a Neenei, am uitat aproape toate cuvintele dure ale lui
Baden înainte să fiu gata să mă usuc.
— Vreţi să vorbiţi despre asta? a întrebat Neena încet, periindu-mi
părul.
— Nu sunt multe de zis. Oamenii o să arunce în mine cu mâncare, o
să mă jignească, şi eu trebuie să fiu mai puternică decât ei dacă vreau
să supravieţuiesc.
Ea a scos un sunet dezaprobator, iar eu i-am urmărit privirea
îngrijorată în oglindă.
— Cee?
Preţ de un minut, Neena s-a oprit din periat şi s-a uitat la reflexia
mea.
— În ciuda problemelor pe care le am, nu mi-aş dori niciodată să fiu
în locul dumneavoastră. Îmi pare atât de rău!
M-am ridicat.
1064
— N-ai de ce să-ţi pară rău. Pentru asta m-am născut.
— Totuşi, nu este corect, nu? Credeam că desfiinţarea castelor
înseamnă că nimeni nu se naşte pentru ceva anume. Asta se aplică
tuturor, mai puţin dumneavoastră?
— Aşa se pare.

Nu conta că Apsel era atât de talentat, încât îl lăudam întruna. Şi nu

conta că fotografiile cu mine şi cu Tavish în grădină erau deosebit de
frumoase. Cu toate eforturile mele, niciunul din lucrurile astea nu
avea stofă de titlu de primă pagină pentru luni dimineaţă.
Deasupra fotografiilor cu mine şi întâlnirile mele era o cu totul altă
poveste.
E MUNCĂ GREA! ţipa titlul de deasupra unui instantaneu cu mine
în care căscam. O „sursă exclusivă” le spusese că eu consideram
Alegerea „mai multă muncă decât orice altceva” şi că „noi o facem să
pară interesantă”. Nu puteam să mă gândesc decât la cât de tare
voiam să o bat pe Milla Warren.
Totuşi, nu puteam să dau vina numai pe ea. Dezvăluirile lui Baden
despre cât de aranjată este Alegerea nu ajutau cu nimic.
Baden mă descria pe larg ca fiind rece, ipocrită şi distantă. Vorbea
despre singurul moment fermecător împreună şi îndepărtarea mea
intenţionată şi spunea că nu ar fi putut nici în ruptul capului să
rămână la palat şi să trăiască într-o asemenea minciună. Ştiam că era
posibil să fi primit o sumă exorbitantă pentru povestea lui şi că
probabil îşi făcea griji din cauza datoriilor imense pentru educaţia
sa. Însă eram sigură că ar fi spus totul şi pe gratis.
Alăturarea acestor poveşti cu cea despre întâlnirile mele din
weekend făcea ca totul să pară ieftin. Era o risipă de efort şi, mai rău,
îl afecta vizibil pe tata. Săptămânile trecuseră, el tot nu ştia cum să
rezolve problema castelor, iar grupurile de răsculaţi cereau
desfiinţarea monarhiei.
Dădeam greş în toate modurile posibile.

1065
După micul dejun, m-am dus în camera mea şi m-am uitat la
planurile pentru ziua în curs. Erau inutile acum? Aveam cum să fac
întâlnirile să fie mai reuşite?
Am auzit o bătaie în uşă şi m-am întors ca să-l văd pe Kile stând în
cadrul ei. Am alergat în braţele lui fără să mă gândesc de două ori.
— Hei! a spus el, ţinându-mă strâns.
— Nu ştiu ce să fac. Situaţia devine din ce în ce mai rea, Kile.
S-a tras în spate şi şi-a coborât privirea spre mine.
— Unii băieţi sunt confuzi. Nu ştiu dacă nu cumva sunt folosiţi.
Eadlyn, a continuat el în şoaptă, probabil ca să nu-l audă Neena, ştiu
că primul nostru sărut a fost de faţadă. Totul este doar pentru
spectacol? Dacă da, trebuie să recunoşti.
L-am privit în ochi. Cum de crezusem vreodată că nu este inteligent,
amuzant, chipeş şi bun? N-am vrut să-i răspund în şoaptă, aşa că
i-am făcut semn Neenei să plece şi, după ce a închis uşa în urma ei,
m-am întors din nou cu faţa spre el.
— Este complicat, Kile.
— Sunt o persoană foarte inteligentă. Explică-mi.
Rostise calm cuvintele, mai mult ca pe o invitaţie decât ca pe o
cerere.
— Dacă m-ai fi întrebat cu o seară înainte ca toată lumea să sosească,
aş fi spus că totul este o glumă. Dar nu mai este, nu pentru mine.
Vorbele m-au şocat. Mă luptasem să nu-mi pese de băieţii ăştia şi
încă mă îngrozea gândul de a mă apropia de ei. Chiar şi acum, Kile
era la limita zonei mele de confort şi nu ştiam cum m-aş fi descurcat
dacă ar fi trecut dincolo de ea.
— Tu contezi pentru mine, am mărturisit eu. Mulţi dintre voi
contaţi. Dar cred oare că am să mă mărit? Am ridicat din umeri. Nu
ştiu ce să spun.
— Nu are niciun sens. Fie vrei, fie nu.
— Nu e corect. Când ţi-ai auzit numele, voiai să participi? Ai spune
acelaşi lucru acum?

1066
Nu mi-am dat seama cât de mult se încordase înainte să răsufle şi să
închidă ochii.
— Bine. Înţeleg.
— Cu toate dezastrele de pe parcurs, este mai greu decât am crezut.
Şi nu mă pricep la fel de bine să-mi arăt emoţiile ca alte fete, aşa că
pare că nu-mi pasă, chiar şi atunci când îmi pasă. Îmi place să ţin
lucrurile pentru mine. Ştiu că nu dă bine, dar ăsta e adevărul.
Stătuse destul timp prin preajma mea încât să ştie că aşa era.
— Trebuie să rezolvi problema. Trebuie să spui ceva în public
despre povestea asta, a insistat el, concentrat asupra mea.
Mi-am frecat tâmpla.
— Nu sunt sigură că e o idee bună. Dacă înrăutăţesc şi mai mult
lucrurile?
El m-a împuns în abdomen – era un gest pe care nu-l mai făcuse de
când eram copii.
— Cum poate adevărul să înrăutăţească ceva?
Ei bine, asta îmi confirma toate grijile. Dacă recunoşteam cât de mult
însemna acum Alegerea pentru mine, s-ar fi putut ajunge şi la
recunoaşterea motivului pentru care fusese ea organizată. Având în
vedere cum mergeau lucrurile, asta nu mi-ar fi câştigat nicio
simpatie.
El m-a întors şi m-a îndreptat spre masă şi scaune.
— Aici. Hai să stăm un minut.
M-am aşezat lângă el şi am început să-mi adun hârtiile pe care
lucrasem pentru o rochie.
— Eadlyn, sunt impresionante, a remarcat el.
Eu i-am zâmbit uşor.
— Mulţumesc, dar nu sunt decât o grămadă de mâzgălituri
— Nu face asta, mi-a spus. Nu face să pară că nu e ceva important.
Mi-am adus aminte de acele cuvinte şi ele m-au liniştit. Kile a luat o
mână de creioane şi a început să schiţeze la rândul lui.
— Ce desenezi? l-am întrebat, uitându-mă la cutiuţe.

1067
— Un concept cu care am făcut experimente. Am citit despre unele
dintre provinciile mai sărace. Acum, una dintre cele mai mari
probleme ale lor este spaţiul de locuit.
— Din cauza exploziei industriale?
— Da.
A continuat să deseneze, trasând linii perfect drepte.
Tata făcea tot ce putea ca să încurajeze mai mult dezvoltarea
industrială în unele dintre provinciile în principal agricole. Era bine
pentru toată lumea dacă lucrurile puteau fi procesate acolo unde se
cultivau. Dar, odată cu dezvoltarea, tot mai mulţi oameni se mutau
ca să fie mai aproape de zonele acelea, ceea ce însemna că nu toţi
aveau locuinţe adecvate.
— Am o idee despre cât costă să faci rost de materiale şi mi-am dat
seama că ar fi posibil să construiesc adăposturile astea mai mici;
practic, nişte barăci pentru familii, destul de ieftine. Am cochetat cu
ideea asta în ultimele săptămâni. Dacă aş avea cui să-i arăt
conceptul, ar putea să-l pună în aplicare.
M-am uitat la mica structură, aproape la fel de mare cât baia mea,
lipită de o cutie identică. Fiecare avea o uşă şi o fereastră în partea
laterală. Un mic tub din partea de sus aduna apa de ploaie, iar o
găletuşă o strângea lângă uşă. Gurile de aerisire erau aliniate în
partea superioară şi o mică prelată ieşea în afară, umbrind partea din
faţă a căsuţei.
— Totuşi, par atât de mici!
— Dar te-ai simţi ca într-un conac, dacă nu ai avea un adăpost.
Am inspirat şi m-am gândit că, probabil, era adevărat.
— E imposibil să ai o baie în aşa ceva.
— Ai dreptate, dar majoritatea oamenilor folosesc dotările din
fabrică. Oricum, aşa am citit. Construcţia ar fi strict pentru adăpost,
ceea ce înseamnă că muncitorii ar fi mai odihniţi, mai sănătoşi… şi e
ceva deosebit să poţi să ai un loc pe care să-l numeşti al tău.
L-am urmărit pe Kile, care se concentra asupra detaliilor
suplimentare pe care le adăuga proiectului său. Ştiam că asta îşi
1068
doreşte, că tânjeşte să facă într-adevăr ceva ce îi place. A împins uşor
hârtia lângă celelalte.
— Schiţa mea nu-i la fel de interesantă ca o rochie de bal, însă e tot ce
ştiu să desenez, a concluzionat el, râzând.
— Şi o faci atât de bine!
— Ei, am vrut doar să te distrag un minut, dar nu ştiu ce altceva să
fac.
M-am întins şi l-am luat de mână.
— Simplul fapt că ai venit este suficient. Oricum, n-ar trebui să-mi
îngădui să stau prea mult supărată. Trebuie să născocesc un plan de
acţiune.
— Cum ar fi să vorbeşti despre asta?
Eu am ridicat din umeri.
— Poate. Mai întâi trebuie să discut cu tata.
Îmi dădeam seama că mă credea prostuţă, însă nu ştia ce se
întâmplă. Nu în întregime. Şi era greu de înţeles şi pentru cineva
care ştia.
— Îţi mulţumesc pentru că ai venit, Kile. Îţi rămân datoare.
— De două ori. Încă mai aştept să stai de vorbă cu mama.
Mi-a făcut cu ochiul, nu prea supărat că nu-mi respectasem încă
promisiunea.
Promisiunea faţă de el îmi rămăsese într-un colţ al minţii şi chiar
avusesem mai multe ocazii să deschid subiectul cu doamna Marlee.
Însă acum eu eram problema, nu ea. Îmi era din ce în ce mai greu
să-mi imaginez palatul fără Kile.
— Desigur. N-am uitat.
El m-a împuns din nou în abdomen, iar eu am chicotit.
— Ştiu.
— Lasă-mă să discut cu părinţii mei. Trebuie să-mi dau seama ce să
fac.
— Bine.

1069
M-a cuprins cu un braţ şi m-a condus dincolo de uşă, despărţindu-se
de mine lângă scări. De acolo, m-am dus direct în birou, îngrijorată
de cât de obosit mi-a părut tata când am intrat şi mi-am dres vocea.
Şi-a ridicat privirea din hârtii şi a împins teancul într-un sertar, de
parcă ar fi vrut să nu le văd.
— Bună, scumpo. Credeam că săptămâna asta ai să te concentrezi
asupra Alegerii.
— Ei bine, aşa plănuiam, dar mă întreb dacă m-ar mai ajuta acum.
Părea demoralizat.
— Eadlyn, nu ştiu cum s-a întâmplat asta. Îmi pare rău.
— Mie ar trebui să-mi pară rău. Baden a exagerat, dar chestiile
esenţiale din povestea lui sunt reale. Şi vorbele primăriţei sunt
adevărate; le-am spus cu voce tare. Însă n-am făcut decât să-mi vărs
oful din cauza volumului mare de muncă. Întreab-o pe mama, a fost
acolo. Totul a fost răstălmăcit.
— Dragă, am vorbit deja cu ea şi nu sunt supărat pe tine. Pur şi
simplu nu înţeleg de ce a făcut Milla aşa ceva. Parcă toată lumea şi-a
îndreptat armele spre noi…
A rămas cu gura deschisă, ca şi cum ar fi vrut să mai spună ceva, dar
nefericirea copleşitoare a poporului îl deruta atât de mult, încât nu
ştia de unde să înceapă.
— Încerc, tată, dar nu cred că este suficient. Ceea ce m-a făcut să mă
întreb dacă n-am putea să încercăm ceva diferit.
El a ridicat din umeri.
— În clipa asta, sunt gata să încerc aproape orice.
— Hai să schimbăm centrul atenţiei! Nimeni nu are încredere în
mine acum. Hai să o aducem pe Camille în vizită şi să le permitem
oamenilor să vadă cât de îndrăgostit este Ahren de ea! El mereu se
descurcă mai bine în lumina reflectoarelor. Eu pot să intervin şi să
vorbesc despre influenţa lor asupra mea şi putem să reluăm
Alegerea la scurt timp după aceea, să încercăm să îmbinăm cele
două poveşti de dragoste.
A privit lung biroul, gândindu-se.
1070
— Eadlyn, nu ştiu de unde îţi vin unele idei, dar asta e foarte bună.
Şi cred că Ahren o să fie în al nouălea cer. Lasă-mă să dau un telefon
să văd dacă poate să vină înainte să anunţăm ceva, bine?
— Sigur.
— Vreau să organizezi o petrecere pentru ea. Voi două ar trebui să
vă cunoaşteţi mai bine.
De parcă n-aş fi avut pentru ce altceva să-mi fac griji!
— Am să mă ocup imediat.
El a ridicat telefonul şi eu m-am întors în camera mea, cu speranţa că
vizita asta avea să fie suficientă pentru a îndrepta lucrurile.

1071
 Capitolul 30

Două zile mai târziu, stăteam pe pista de aterizare, lângă fratele meu
zăpăcit, care ţinea în mâini un buchet enervant de imens.
— Mie de ce nu îmi aduci flori?
— Pentru că nu încerc să te impresionez.
— Eşti mai rău decât băieţii de la palat, am spus, clătinând din cap.
O să fie regina Franţei. Fetele ca noi sunt greu de uimit.
— Ştiu. Ahren părea prosteşte de fericit. Presupun că pur şi simplu
sunt norocos, a oftat el.
Scările au fost coborâte din avion şi doi paznici au ieşit înaintea lui
Camille. Era o făptură delicată, blondă şi minionă, cu o faţă care
părea mereu bine odihnită şi încântată. Nu o văzusem niciodată
afişând vreo expresie care să semene a încruntare nici în persoană şi
nici în ziare.
Trebuia respectat un protocol, însă Ahren şi Camille l-au ignorat,
alergând unul spre altul ca să se ia în braţe. El a ţinut-o strâns şi i-a
sărutat fiecare centimetru al chipului, stricând jumătate din flori
între timp. Camille a râs când el a copleşit-o cu afecţiune, iar eu
m-am simţit un pic ciudat stând şi aşteptând să termine ca să pot să o
salut.
— Ce dor mi-a fost de tine! a strigat ea, accentul ei făcând fiecare
cuvânt să sune plin de surprindere.
— Am atât de multe să-ţi arăt! I-am rugat pe părinţii mei să-ţi ofere
un apartament permanent, ca să ai mereu cea mai bună cameră când
vii.
— Oh, Ahren! Câtă generozitate!
El s-a întors, cu rânjetul până la urechi, aducându-şi brusc aminte de
mine.
— Desigur, ţi-o aminteşti pe sora mea.
Am făcut amândouă câte o reverenţă, iar ea s-a ridicat elegant.
— Ce bine îmi pare să te revăd, Alteţă! Am adus cadouri pentru tine.

1072
— Pentru mine?
— Da. O să-ţi spun un secret, a zis ea, aplecându-se spre mine. Poţi
să le porţi pe toate.
Eu m-am înveselit.
— Minunat! Poate am să îmbrac ceva la petrecerea pe care o dau în
seara asta pentru tine.
Ea a icnit şi şi-a dus mâinile la piept.
— Pentru mine? Şi-a întors ochii albaştri spre Ahren. Serios?
— Serios.
Era ciudat să-i văd privirea, ca şi când ar fi fost în mijlocul unui act
de venerare, pregătit să sacrifice orice ca să o mulţumească pe
Camille.
— Familia ta e atât de bună cu mine! Să mergem! Mor de nerăbdare
să o văd pe mama ta.
Am încercat să particip la discuţii pe drumul spre palat, dar Ahren a
vorbit mai tot timpul în franceză, pentru ea, şi, de vreme ce eu
alesesem să învăţ spaniola, m-am simţit total exclusă. Odată ajunşi
acasă, mama, tata, Kaden şi Osten ne aşteptau pe scările din faţă.
Poziţionaţi pe marginile scărilor, câţiva fotografi încercau să nu iasă
prea mult în evidenţă.
Ahren s-a dat jos primul din maşină şi i-a oferit mâna lui Camille, ca
să o ajute. Când am coborât şi eu şi m-am întins după el, mi-am dat
seama că plecase deja cu Camille, care se grăbea spre braţele mamei
mele.
Mama, tata şi Kaden ştiau franceză şi o salutau cu căldură. Eu m-am
dus la Osten, care părea nerăbdător să se caţere pe ceva.
— Ce planuri ai azi? l-am întrebat.
— Nu ştiu.
— Du-te şi caută-i pe Aleşi şi pune-le întrebări ciudate. Să vii să-mi
povesteşti!
El a râs şi a plecat în fugă.
— Unde se duce? a întrebat tata încet.
— Nicăieri.
1073
— Haideţi să intrăm cu toţii, a spus mama. Ar trebui să te odihneşti
puţin înainte de seara asta. Eadlyn a muncit atât de mult pentru
petrecere; o să fie minunată!

Mă gândisem la tot. Muzica era live – potrivită pentru dansurile

lente – şi mâncărurile erau diverse, atât din Illéa, cât şi din Franţa,
dar erau şi delicioasele mini-clătite cu mere pe care Henri le făcuse
pentru mine. Abia aşteptam să le vadă.
Mama era radioasă ca întotdeauna, iar tata nu părea aşa de epuizat.
Josie era acasă şi eu eram mulţumită pentru că, măcar acum, nu-mi
furase nicio diademă. Kaden arăta ca un mic ambasador,
plimbându-se prin cameră şi strângând mâinile celorlalţi.
Desigur, eu mă aflam în apropierea fericitului cuplu, lucru care era
captivant şi obositor în acelaşi timp. Ahren se uita la Camille de
parcă ea ar fi făcut soarele să răsară în fiecare dimineaţă. Era frumos
felul în care o privea, încântat de fiecare suflare a ei. Însă eu mă
simţeam ciudat de detaşată de toate astea pentru că nimeni nu se
purtase vreodată aşa cu mine, iar eu nu mă purtasem aşa faţă de
nimeni altcineva.
M-am trezit că o invidiam pe Camille. Nu pentru iubirea de
nestrămutat a fratelui meu – despre care ştiam că e una dintre cele
mai puternice forţe din lume –, ci din cauză că făcea totul să pară atât
de uşor.
Cum de reuşise regina Franţei să o crească aşa? Camille era dulce şi
delicată, şi totuşi nimeni nu s-ar fi gândit să încerce să treacă peste
ea. Eram la curent cu politica externă şi ştiam că oamenii o iubeau.
Anul trecut, de ziua ei, oamenii au petrecut pe străzi în cinstea sa
vreme de trei zile. Trei zile!
Credeam că fusesem educată corect şi foarte bine, ceea ce însemna
un lucru: defectele mele nu aveau nimic de-a face cu modul în care
fusesem crescută sau cu ce învăţasem, ci doar cu mine.
Conştientizarea acestui lucru m-a forţat să mă îndepărtez de ea şi de
Ahren. Nu făceam decât să mă simt şi mai rău dacă stăteam lângă ea.
1074
Înainte să ajung prea departe, Ean a apărut în faţa mea şi mi-a întins
braţul.
— Nu ne-am văzut de mult.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Te văd în fiecare zi.
Totuşi, l-am luat de braţ.
— Însă nu avem ocazia să vorbim. Mă întrebam ce faci.
— Excelent. Nu se vede? Alerg de colo-colo ca o nebună, încercând
să-mi dau întâlniri, în vreme ce sunt acuzată că totul este o
prefăcătorie, iar fratele meu este îndrăgostit de o fată perfectă şi ştiu
că în cele din urmă ea o să-l fure.
— O să-l fure?
Am dat aprobator din cap.
— Când se vor căsători într-un final, lucru pentru care va fi nevoie
de aprobarea specială a mamei ei şi de o logodnă lungă, pentru a
plănui ceea ce cu siguranţă va fi cea mai ostentativă nuntă văzută
vreodată, el va trebui să locuiască în Franţa, cu ea.
— Hmm! a făcut el şi m-a condus pe ringul de dans, aşezându-şi
mâna pe talia mea. Nu pot să fac prea multe pentru fratele tău, dar,
dacă el chiar o să plece, tot o să ai pe cineva pe care să te poţi baza
mereu.
— Te referi cumva la tine? l-am necăjit, mişcându-mă în ritmul
muzicii.
— Desigur, a răspuns el. Oferta mea este valabilă în continuare.
— N-am uitat de ea.
Când am privit cu atenţie prin cameră, la toate podoabele şi la
musafirii importanţi, mi-a fost greu să neg cât de bine se potrivea el
în mulţimea din jur. De la sosirea lui, Ean avusese o ţinută pe care
puţini oameni o au. Dacă nu aş fi ştiut adevărul, aş fi presupus că şi
el crescuse într-un palat.
— Dacă în articolul ăla scrie cât de cât adevărul, nu trebuie să te
chinui cu băieţeii ăştia. Am să fiu tot ce ţi-ai putea dori de la un soţ.
Am să fiu credincios, bun şi de un real ajutor. N-am să-ţi cer
1075
niciodată să mă iubeşti. Şi am să fiu mai mult decât fericit pur şi
simplu să trăiesc alături de tine.
Încă nu-i înţelegeam motivaţia. Ar fi putut să se descurce mult mai
bine, în anumite privinţe.
— Îţi mulţumesc din nou pentru ofertă. Însă nu am renunţat încă la
Alegere.
Ean şi-a înclinat capul într-o parte, zâmbind şiret.
— Oh, dar eu cred că ai făcut-o.
— Şi de ce crezi asta?
Am încercat să-i răspund cu aceeaşi atitudine.
— Pentru că încă sunt aici. Şi dacă tu chiar speri să găseşti dragostea,
nu văd de ce mai m-ai ţine prin preajmă.
Afirmaţia lui îndrăzneaţă ne-a făcut pe amândoi să zâmbim când
m-am oprit din dansat şi mi-am retras încet mâinile.
— Ştii, aş putea să te trimit chiar acum acasă.
— Dar n-ai să o faci, a replicat el, afişând acelaşi zâmbet diabolic. Ştii
că pot să-ţi ofer singurul lucru pe care ţi-l doreşti cu adevărat şi că tu
eşti singura care-mi poate oferi ce-mi doresc.
— Ce anume?
— Confort. Confort în schimbul libertăţii. A ridicat din umeri. Cred
că e un târg destul de bun, a adăugat, apoi a făcut o plecăciune. Pe
mâine, Alteţă!
Nu suportam gândul că, probabil, era singura persoană de aici mai
calculată decât mine. Ştia exact ce îmi doresc şi cât de departe eram
dispusă să merg pentru asta, ceea ce mă irita.
Eram aproape de uşa laterală a sălii mari şi m-am strecurat afară
pentru o secundă, ca să fiu singură. Mi-am frecat obrajii, obosită de
atâta zâmbit. Aici era mai răcoare şi-mi era mult mai uşor să
gândesc.
— Alteţă?
Erik venea pe coridor, îmbrăcat în cel mai elegant costum pe care-l
văzusem pe el până acum. Părul îi era mai îngrijit ca de obicei, uşor

1076
dat pe spate. Părea mai înalt, mai mândru. Schimbarea m-a lăsat cu
gura căscată. Arăta superb.
— Îţi stă bine, i-am spus, încercând să afişez din nou o expresie cât
de cât normală.
— Oh! El s-a uitat în jos. Voiam doar să arăt adecvat.
— Te-ai descurcat mult mai bine.
M-am desprins de perete ca să stau cu faţa la el.
— Serios? Hale mi-a spus că ar trebui să mă gândesc la o cravată mai
îngustă.
Am chicotit.
— Ei bine, Hale e destul de talentat când vine vorba de modă, dar
arăţi foarte bine.
A rămas pe loc, în mod clar stânjenit de laudele mele.
— Deci, te distrezi la petrecere? m-a întrebat.
Eu am aruncat o privire înapoi în sală.
— E un succes, nu crezi? Mâncare bună, muzică excelentă, oameni
diverşi… s-ar putea să fie cea mai bună petrecere pe care am dat-o
vreodată.
— Ce răspuns diplomatic! a replicat el.
M-am întors către Erik şi am zâmbit.
— Mi se pare că eu sunt cea care concurează în seara asta.
— Împotriva cui? a întrebat el, şocat.
— A lui Camille, desigur.
M-am uitat iar în sală, încercând să mă ascund în spatele uşii. Erik a
venit lângă mine şi amândoi am privit cum Camille se rotea cu
Ahren pe ringul de dans.
— E ridicol!
— Drăguţ din partea ta, dar ştiu eu mai bine. Camille este tot ce
încerc eu să fiu.
Îmi mai spusesem asta, dar nu o recunoscusem niciodată în faţa
nimănui. Nu-mi dădeam seama cum de reuşise Erik să mă facă să
vreau să-i mărturisesc asta.

1077
— Dar de ce ai încerca să fii ca ea, când este mai mult decât suficient
să fii Eadlyn?
Am întors rapid capul spre el, ca şi când această idee ar fi fost de
neimaginat. Mereu mă străduiam din răsputeri; nu era niciodată de
ajuns.
Cuvintele lui Erik aproape că mi-au umplut ochii de lacrimi, şi m-am
întins ca să-l iau de mână, aşa cum făcusem în dormitorul meu, nu
cu mult timp în urmă.
— Mă bucur atât de mult că te-am cunoscut. Indiferent de cum o să
se termine totul, cred că am să fiu mai înţeleaptă doar pentru că
v-am întâlnit pe unii dintre voi.
El a zâmbit.
— Iar eu nu voi putea niciodată să spun cât de privilegiat am fost că
te-am cunoscut.
Cred că am vrut să-i strâng mâna, dar am sfârşit prin a rămâne acolo
amândoi, împărtăşind o clipă de tăcere.
— Ţi-ai trecut numele? am întrebat brusc. Pentru Alegere?
A zâmbit şi a scuturat din cap.
— Nu.
— De ce nu?
A ridicat din umeri, căutând un răspuns.
— Pentru că… cine sunt eu?
— Eşti Eikko.
A rămas nemişcat, uşor uimit să-şi audă numele de botez. În cele din
urmă, a zâmbit din nou.
— Da, sunt Eikko. Dar abia mă cunoşti.
— Îl cunosc pe Eikko la fel de bine cum o cunoaşte el pe Eadlyn. Şi
pot să îţi spun că şi tu eşti de ajuns.
Mi-a mângâiat dosul palmei cu degetul mare, aproape insesizabil. Şi
am simţit că amândoi ne întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă şi numele
lui s-ar fi aflat într-unul din coşurile alea. Poate ar fi fost unul dintre
concurenţi, poate nu ar fi fost ales… era greu de spus dacă, într-un
final, ar fi meritat riscul.
1078
— Ar trebui să mă întorc.
Am arătat spre petrecere peste umărul meu.
— Desigur. Ne mai vedem.
M-am concentrat asupra posturii mele şi m-am îndreptat cât de mult
am putut, fiind mult mai impresionantă cu pantofii cu toc aduşi de
Camille. Am intrat în cameră şi i-am salutat graţios pe toţi, cu o
aplecare a capului. Aş fi putut să mă opresc de zeci de ori, dar am
continuat să merg până când l-am găsit pe Henri.
— Bună! m-a salutat el.
Intenţionasem de zeci de ori să-l văd săptămâna asta. Dar, cu
întâlnirile în mare viteză, gestionarea daunelor şi pregătirile pentru
petrecerea lui Camille, nu ajunsesem să vorbesc deloc cu Henri. Îmi
dădeam seama că era neliniştit şi, cu toate că eram sigură că Erik îi
transmisese mesajul meu, ştiam amândoi că trebuia să stăm singuri
de vorbă.
— Eşti bine? l-am întrebat eu.
El a dat aprobator din cap.
— Tu eşti bine?
Am încuviinţat.
Cu asta, el a răsuflat adânc, iar chipul i s-a luminat din nou, aşa cum
mă aşteptasem. Am încercat să mă gândesc la toate certurile şi
neînţelegerile din viaţa mea. Era imposibil ca vreuna dintre ele să se
fi încheiat cu doar cinci cuvinte, însă numai de asta aveam nevoie de
la Henri ca să ştiu că regretă că probabil mă jignise, fără să-şi
dorească să nu mă fi sărutat.
Poate că Erik nu avea de ce să-şi facă griji. Poate că Henri şi cu mine
puteam să comunicăm foarte bine.
— Dansezi? l-am întrebat şi i-am arătat ringul.
— Te rog!
Cu pantofii, eram aproape la fel de înaltă ca el, iar Henri nu era un
mare dansator, dar compensa graţia cu entuziasmul său. M-a
învârtit de câteva ori şi chiar m-a lăsat pe spate de două ori. Când

1079
m-am ridicat a doua oară, râzând, l-am zărit pe Erik peste umărul
lui.
Poate că mă înşelam, însă zâmbetul lui timid părea puţin cam trist.

1080
 Capitolul 31

Camille arăta perfect pe prima pagină a tuturor ziarelor şi a câtorva

reviste care aveau tendinţa de a pune semnul egal între familia
noastră şi vedetele de cinema şi cântăreţi. Însufleţea atmosfera din
Salonul Doamnelor prin simpla ei prezenţă, iar mătuşa May a venit
în vizită pentru câteva zile doar ca să o vadă.
Ştiam de ce am probleme cu Josie. Era răsfăţată şi copilăroasă şi se
străduia atât de mult să fie ca mine, încât trebuia să fiu extrem de
precaută când era prin preajmă. Dar cu Camille era mai complicat.
Până şi perfecţiunea ei era tăcută, ca şi când nici n-ar fi observat-o.
Aşadar, deşi îmi doream atât de tare să o urăsc, ştiam că asta ar fi
făcut să fiu văzută mult mai rău decât franţuzoaica cea dulce şi
cuminte.
— Ce mai face mama ta? a întrebat-o mama pe Camille şi ceva din
tonul ei a făcut să pară că se simte obligată să întrebe de regina
Daphne.
Era singurul subiect despre care nu păreau să discute cu uşurinţă.
Mama i-a întins o ceaşcă de ceai, iar Camille a luat-o bucuroasă,
tăcând ca să se gândească la răspunsul ei.
— Foarte bine. Mi-a cerut să vă transmit dragostea ei.
— Am văzut poze recente cu ea şi pare mai mulţumită ca niciodată.
Mama şi-a lăsat mâinile în poală şi a zâmbit amabil. Comentariul
ăsta părea mai sincer.
— Este, a încuviinţat Camille. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, dar nu a
fost niciodată mai veselă. Iar fericirea ei mă face mai fericită.
Privirea i s-a îmblânzit când s-a gândit la mama ei, iar eu m-am
întrebat din nou ce anume se petrecea la palatul francez.
— Deci, a spus Josie, încrucişându-şi picioarele destul de dramatic şi
preluând controlul conversaţiei. Există vreo şansă să auzim clopote
de nuntă în viitor?
Camille s-a uitat timid în altă parte şi toată lumea a râs.

1081
— Probabil, a spus ea prudentă. Ştiu că Ahren este alesul, dar
amândoi vrem să găsim momentul potrivit.
Doamna Marlee a oftat.
— Deci, presupun că mijlocul Alegerii nu e una dintre primele
opţiuni.
— Niciodată! Camille şi-a aşezat o mână pe genunchiul meu.
Niciodată nu i-aş răpi momentul acesta unei prietene atât de dragi!
Gândul le-a făcut pe doamna Marlee şi pe doamna Lucy să se ia de
mână.
— Apropo de asta. Camille şi-a îndreptat spatele. Eadlyn, nu mi-ai
spus nimic. Cum sunt băieţii ăştia?
Am chicotit.
— Mai mult o pacoste.
— Oh, încetează! m-a tachinat mama.
— Te rog, nu-mi spune nimic despre Kile! Îh! a protestat Josie.
Mama ei a lovit-o peste picior.
— Şi eu trebuie să aflu noutăţile! a insistat mătuşa May. Am pierdut
multe. Am văzut că s-au luat la bătaie!
— Aşa este. Mi-am dat ochii peste cap când mi-am adus aminte.
Adevărul e că încă nu i-am cunoscut pe toţi, am recunoscut eu. Sunt
câţiva care ies în evidenţă, dar lucrurile se schimbă de la o zi la alta,
aşa că-mi e greu să evaluez cine ar fi mai bun decât oricine altcineva.
— Să evaluezi? Camille părea tristă. Nu ai ce să evaluezi. Nu e
niciunul care să-ţi fi furat inima şi la care te gândeşti tot timpul?
Când a spus asta, un nume mi-a apărut în minte. Şi am fost atât de
surprinsă că m-am gândit la cineva, că nu am avut timp să-mi dau
seama la cine.
M-am forţat să mă concentrez asupra discuţiei.
— Presupun că nu sunt la fel de romantică precum alţii.
— Evident, a murmurat Josie încet.
Camille fie nu a auzit-o, fie a ignorat-o.
— Sunt convinsă că ai să-ţi găseşti un soţ minunat. Abia aştept să
văd!
1082
Conversaţia s-a îndepărtat de la subiect, iar eu am ascultat în tăcere.
Nu eram sigură dacă trebuia să rămân în cameră sau să mă duc să
lucrez cu tata. În ultima vreme, părea că tot ce făceam era greşit şi nu
voiam să mai adaug şi alte greşeli pe lista tot mai lungă.
Îmi plăceau discuţiile între fete, dar aveam nevoie de o mică pauză.
M-am scuzat şi am ieşit pe coridor, neştiind încotro să mă îndrept.
Cincisprezece minute. Mi-am promis că după aceea am să mă întorc
şi-am să fiu plină de viaţă şi vorbăreaţă.
Întâmplător, l-am văzut pe Hale, care se îndrepta spre grădină
ţinând o tavă cu carafe cu apă. M-a zărit şi mi-a zâmbit larg.
— Unde te duci? m-a întrebat.
— Nicăieri, de fapt. Am ieşit un pic din Salonul Doamnelor.
— Câţiva dintre băieţi joacă baseball, dacă vrei să vii.
M-am dus la fereastră şi, într-adevăr, opt dintre băieţi erau afară,
aruncând o minge.
— De unde au făcut rost de echipament?
— De la Osten.
Evident! Osten avea de toate. I-am urmărit pe băieţi cum îşi suflecă
pantalonii şi se descalţă, împingându-se veseli unii pe alţii.
— N-am jucat niciodată baseball, am recunoscut eu.
— Cu atât mai mult trebuie să ni te alături.
— Ştii să joci?
— Mai degrabă arunc decât lovesc, dar mă descurc. Şi am să te învăţ.
Hale era atât de sincer, încât chiar am crezut că o să aibă grijă de
mine afară.
— Bine. Dar probabil că o să fiu groaznică.
— De când eşti tu groaznică la ceva? a replicat el, pornind spre ieşire.
Kile era afară, la fel şi Apsel, Tavish şi Harrison. Şi Alex, iar eu nu
voiam să admit că fusesem foarte tentată să-l trimit înapoi în Calgary
de când Milla trăncănise în ziare. Încă mă gândeam la asta.
Henri îşi făcea încălzirea lângă Linde, aşa că instinctiv m-am uitat
după Erik. Era acolo, pe una dintre băncile de piatră.

1083
— Alteţa Voastră! a strigat Edwin, atrăgându-mi atenţia. Aţi venit să
priviţi?
— Nu, domnule. Am venit să joc.
Câţiva băieţi au aplaudat sau au ovaţionat, deşi mă îndoiam că
vreunul dintre ei mă consideră un atu.
— Bine, bine, am spus eu tare, ridicând braţele. Ţineţi minte că
trebuie să mă întorc înăuntru peste câteva minute şi că nu am mai
jucat niciodată. Deloc. Dar m-am gândit să încerc puţin, înainte să
mă apuc iar de lucru.
— Ai să te descurci! m-a asigurat Tavish. Dă-mi pantofii. Am să-i
pun lângă ai mei.
Mi-am scos pantofii cu toc şi i-am întins lui Tavish.
— Oh, sunt grei. Cum îţi ridici picioarele?
— Am gambe puternice?
El a râs şi mi-a dus pantofii într-o parte.
— În regulă, atunci Eadlyn este prima, a insistat Kile. În general,
înţelegeam jocul. Trei aruncări, patru baze.
Ceea ce mă depăşea erau detaliile tehnice.
Hale stătea în mijlocul terenului, exersând aruncările cu Apsel.
Raoul, care urma să prindă, a venit în spatele meu.
— Uite ce trebuie să faci, a spus el. Avea un accent hispanic
pronunţat, dar instrucţiunile au fost bune şi clare. Apuci bâta de aici
şi aici, mi-a arătat el, apucând ferm bâta de partea de jos. Depărtează
picioarele şi ţine-ţi piciorul din faţă bine înfipt în iarbă, bine?
— Bine.
— Urmăreşte mingea.
— Să urmăresc mingea… în regulă.
Raoul mi-a dat bâta, care era mai grea decât mă aşteptam.
— Baftă!
— Mersi!
Am rămas la baza improvizată, încercând să fac tot ce îmi spusese
Raoul. Am presupus că, dacă Hale era cel care aruncă, arunci facem

1084
parte din echipe diferite. Chiar şi aşa, a rânjit când mi-a văzut
poziţia.
— O să arunc încet, bine?
Am aprobat din cap.
El a aruncat mingea, iar eu am lovit cu mult deasupra ei. Acelaşi
lucru s-a întâmplat şi a doua oară. Nu ştiam sigur ce s-a întâmplat cu
a treia minge, dar am sfârşit învârtindu-mă în loc.
Hale şi Raoul au râs şi, cu toate că în mod obişnuit m-aş fi ruşinat, nu
m-am simţit prea prost.
— Eadlyn! Eadlyn!
Am recunoscut imediat vocea mamei şi m-am întors cu faţa spre
ferestrele deschise de la Salonul Doamnelor. Toată lumea era acolo,
iar eu am aşteptat să-mi ordone să intru.
— Fă-i praf! a strigat ea. Loveşte-o!
Mătuşa May şi-a ridicat braţele în aer.
— Haide, Eady!
Li s-au alăturat şi celelalte fete, strigând şi bătând din palme. Am râs
şi m-am întors la Hale. El a încuviinţat din cap. Am dat şi eu din cap
şi am apucat din nou strâns bâta.
În cele din urmă, am lovit mingea, trimiţând-o jos şi în stânga. Am
scos un ţipăt, am aruncat bâta ca să pot să-mi ridic rochia şi m-am
grăbit spre prima bază.
— Fugi, Eady, fugi! a ţipat Kile.
L-am văzut pe Henri urmărind mingea, aşa că m-am îndreptat spre
cea de-a doua bază, fără să-l scap din priviri. N-aveam cum să
reuşesc. Din instinct, m-am întins în faţă şi am căzut pe bază.
L-am învins!
Toată lumea a izbucnit în urale. Nici măcar nu-mi venise încă rândul
şi nu era ca şi când aş fi câştigat, dar mă simţeam grozav. Brusc,
Edwin m-a ridicat în braţe şi m-a învârtit.
După câteva clipe, mama şi Josie şi toate celelalte doamne au ieşit,
scoţându-şi pantofii şi cerând o lovitură.

1085
Cineva i-a anunţat pe fraţii mei şi pe tata că jucăm, iar Kaden le-a
arătat tuturor ce sportiv bun este. Mama şi tata au rămas într-o parte,
ţinându-se de braţ. Băieţii Aleşi s-au bătut unii pe alţii uşor pe spate,
iar Ahren a plecat pe furiş cu Camille, sărutând-o la fiecare pas.
— Hai, Henri! am strigat când i-a venit rândul să lovească.
Erik s-a strecurat în spatele meu şi a început să strige şi el.
Eram amândoi un pic prea demni ca să ţopăim, dar am ridicat
pumnii în aer.
— Nu e grozav? am spus eu. Îmi place că poate să joace fără să-şi
facă griji pentru cuvinte.
— Şi mie, a încuviinţat Erik. Şi nu-mi vine să cred că ai lovit mingea
aia!
Am râs.
— Ştiu! A meritat să-mi murdăresc rochia.
— De acord. E ceva ce nu poţi să faci? m-a tachinat el.
— Multe, am spus, gândindu-mă obiectiv la nenumăratele mele
greşeli.
— Cum ar fi?
— Aăă… să vorbesc finlandeza?
A râs.
— Bine. Deci, un lucru. E scuzabil.
— Şi tu?
Erik s-a uitat în jur.
— N-aş putea să conduc o ţară.
Am fluturat din mână.
— Crede-mă, dacă eu pot să învăţ să conduc o ţară, poate oricine.
Mama s-a grăbit spre mine şi m-a îmbrăţişat.
— A fost o idee grozavă!
— Băieţii au făcut-o, i-am explicat. Eu doar m-am nimerit în locul
potrivit ca să primesc o invitaţie.
M-am uitat dincolo de ea, urmărindu-l pe tata cum se îndreaptă spre
teren.
— Aleargă, tati, aleargă!
1086
El a ridicat un braţ, arătând în distanţă, iar mama a scuturat din cap.
— N-ai să vezi aşa ceva! a murmurat ea.
Aşa cum spusese, tata a lovit pe lângă. Totuşi, noi l-am aplaudat,
sărbătorind când jocul a continuat, fără să ţinem scorul.
Pentru un moment, am fost fericiţi. Familia şi prietenii mei roiau în
jurul meu, râzând, bătând din palme şi bucurându-se de soare.
Mama m-a îmbrăţişat din nou, m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus cât
e de mândră de lovitura mea – deşi nici măcar nu mai încercasem
după aceea. Osten alerga în cerc, deranjând jocul şi făcându-i pe toţi
să râdă. Josie furase una dintre cămăşile elegante ale băieţilor şi o
purta descheiată peste rochie, părând prostuţă şi extrem de
încântată.
Era un moment de bucurie pură.
În jur nu erau camere să-l imortalizeze şi nici reporteri care să
povestească lumii despre el. Şi, dintr-un oarecare motiv, m-am simţit
mult mai bine.

1087
 Capitolul 32

Voiam să trăiesc în locul ăla, să uit de toate grijile care pluteau

asupra familiei mele, ameninţând să se năpustească peste noi în
orice moment. Însă pacea a dispărut înainte de cină. Câţiva dintre
băieţii Aleşi care rataseră meciul se plângeau că ar fi trebuit să fie
anunţaţi. Pretindeau că băieţii care fuseseră prezenţi avuseseră şansa
să-şi petreacă mult mai mult timp cu mine, pe nedrept, şi voiau un
fel de întâlnire de grup.
L-au ales pe Winslow ca să-mi spună asta, iar el a venit în faţa mea,
cu o privire de căţeluş, şi mi-a transmis dezamăgirea colectivă a
grupului. Eram în faţa sălii de mese şi m-a prins când mă îndreptam
înapoi spre camera mea.
— Nu vrem decât o altă întâlnire de grup, ca să fie corect.
Eu m-am frecat la tâmplă.
— N-a fost chiar o întâlnire. Nu s-a plănuit nimic şi, în majoritatea
timpului, părinţii şi fraţii mei mai mici au fost cu mine.
— Înţelegem asta şi suntem dispuşi să planificăm orice fel de
activitate dacă eşti de acord să vii.
Am oftat, frustrată.
— Despre câţi băieţi ar fi vorba?
— Numai opt. Ean a cerut să nu fie inclus.
Am rânjit în sinea mea. Evident că Ean nu voia să aibă de-a face cu o
grămadă de băieţi care bombăneau că vor mai mult timp cu mine,
ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă n-ar fi trebuit să-l iau chiar acum
la o întâlnire, doar ca să demonstrez ceva. Bănuiam că la asta se
aştepta.
— Organizaţi voi întâlnirea, iar eu am să-mi dau silinţa să-mi fac
timp.
Winslow a zâmbit radios.
— Mulţumesc, Alteţă!

1088
— Dar, am adăugat repede, te rog să le transmiţi celorlalţi că astfel
de insistenţe nu mă fac să am o părere mai bună despre voi. La drept
vorbind, e un gest cam copilăresc. Aşa că ar fi bine să vă asiguraţi că
asta va fi întâlnirea vierii voastre.
Lui Winslow i-a picat faţa, iar eu am trecut pe lângă el şi am urcat
scările.
Încă două luni. Puteam s-o fac. Desigur, părţile proaste erau la fel de
multe ca cele bune, dar aveam senzaţia că ceea ce era mai rău
trecuse. După meci, m-am simţit mai puţin intimidată de băieţi şi
eram sigură că pot să-i ofer tatei timpul de care are nevoie.
Dar încă nu ştiam ce să fac cu inima mea.
Am urcat scările spre etajul al doilea şi l-am surprins pe Ahren
ieşind din camera lui. Îşi schimbase haina cu o vestă şi eram sigură
că se îndrepta spre noul apartament al lui Camille.
— Există vreun moment în care nu zâmbeşti? l-am întrebat, căci
nu-mi venea să cred că putea să afişeze expresia asta atâtea zile la
rând.
— Nu şi când ea e aici. Şi-a netezit vesta. Arăt bine?
— Ca întotdeauna. Sunt sigură că oricum nu-i pasă. E la fel de
îndrăgostită de tine cum eşti şi tu de ea.
El a oftat.
— Şi eu cred asta. Sper asta.
Era de parcă ar fi fost deja plecat. În mintea lui, era la Paris,
copleşind-o pe Camille cu sărutări şi gândindu-se la ce nume să le
dea copiilor lor. Simţeam ca mă părăseşte… Nu eram pregătită.
Am înghiţit nodul din gât şi am îndrăznit să rostesc cu voce tare ceea
ce gândeam de foarte multă vreme.
— Ascultă, Ahren, Camille este o fată grozavă. Nu pot să neg asta.
Dar poate că nu ea este aleasa ta.
În cele din urmă, zâmbetul i-a pierit.
— Ce vrei să spui?
— Doar că ai putea să iei în calcul şi alte opţiuni. În Illéa sunt atât de
multe fete eligibile pe care nu le-ai luat în seamă. Nu te grăbi să faci
1089
un lucru pe care nu poţi să-l anulezi. Dacă tu şi Camille vă despărţiţi
acum, n-ar fi nimic. Dacă divorţaţi, am putea să pierdem alianţa cu
Franţa.
Ahren s-a holbat la mine.
— Eadlyn, ştiu că tu şovăi să te îndrăgosteşti, dar ştiu şi ce simt eu
pentru Camille. Doar pentru că tu eşti speriată…
— Nu sunt speriată! am insistat. Încerc să te ajut. Te iubesc poate mai
mult decât pe oricine altcineva. Aş face aproape orice pentru tine şi
credeam că şi tu ai face la fel pentru mine.
Orice urmă de fericire îi dispăruse de pe chip.
— Aş face. Ştii bine că aş face.
— Atunci, te rog, gândeşte-te la asta. E tot ce îţi cer.
Ahren a încuviinţat din cap, trecându-şi degetele peste gură şi obraji,
părând îngrijorat… aproape pierdut.
Apoi m-a privit, mi-a zâmbit uşor şi şi-a deschis braţele pentru a mă
cuprinde. M-a ţinut strâns, de parcă niciodată în viaţa lui nu avusese
atât de multă nevoie de o îmbrăţişare.
— Te iubesc, Eady.
— Şi eu te iubesc.
M-a sărutat pe păr şi mi-a dat drumul, după care s-a îndreptat spre
camera lui Camille.
Neena mă aştepta cu cămaşa de noapte pregătită.
— Aveţi vreun plan în seara asta? Sau doriţi să vă îmbrăcaţi pentru
culcare?
— Am să mă culc, am asigurat-o eu. Dar stai să auzi ce fac acum
băieţii.
I-am povestit despre întâlnirea de grup care mi se ceruse, adăugând
că Ean refuzase să participe.
— Inteligentă mişcare din partea lui, a remarcat ea.
— Ştiu. Mă tot întreb dacă asta-i dă dreptul la o întâlnire specială,
doar noi doi.
— Una adevărată sau de ciudă?
Am râs.
1090
— Nu prea ştiu. Uf, ce-ar trebui să fac eu cu toţi băieţii ăştia?
— Daţi-i afară pe cei care nu vă plac. Ha! Am găsit un fir de iarbă pe
care nu-l văzusem.
Mi-a arătat firul înainte să-l arunce la gunoi.
— A fost foarte distractiv, am spus. N-am să uit niciodată chipul
mamei, care a ieşit pe fereastră să mă încurajeze. Eram sigură că o să
am probleme!
— Îmi pare rău că n-am văzut şi eu asta.
— Chiar nu trebuie să te ascunzi în camera mea toată ziua. Este
mereu curată şi dimineaţa nu durează prea mult să mă îmbrac. Ar
trebui să vii cu mine, să vezi mai multe din palat, nu doar camera
asta şi a ta.
A ridicat din umeri.
— Probabil.
Dar, după vocea ei, mi-am dat seama că posibilitatea o încântă.
M-am întrebat dacă trebuia să o pregătesc pe Neena pentru călătorii.
Ar fi fost frumos să-mi fie alături când aveam să mai plec în
străinătate. Dar dacă ea chiar plănuia să mă părăsească anul viitor,
probabil că nu ar fi meritat efortul. Ştiam că nu pot să păstrez o
servitoare pentru totdeauna, dar mă îngrozea gândul de a o înlocui.

A doua zi, am coborât la micul dejun şi am observat că Ahren nu

venise. Îmi făceam griji că era încă supărat pe mine. Niciodată nu
rămâneam certaţi prea mult timp, dar nu-mi plăcea când se întâmpla
asta. Uneori, mi se părea că Ahren este o parte din mine.
Abia un pic mai târziu am sesizat că nici Camille nu venise. Am
presupus că se întâmplase unul din două lucruri: lui Ahren îi venise
mintea la cap şi îi spusese că trebuie să ia în calcul şi alte opţiuni şi
acum se evitau… sau îşi petrecuseră noaptea împreună şi erau încă
în pat.
M-am întrebat ce ar fi crezut tata despre asta.

1091
Apoi, mi-am dat seama că şi alţi câţiva băieţi lipsesc. Poate că, de
fapt, Camille şi Ahren nu se ţineau în braţe. Era posibil să fie răciţi.
Varianta asta era mult mai probabilă… şi mult mai puţin interesantă.
Când am ieşit din sala de mese, i-am găsit pe Leeland şi pe Ivan
aşteptându-mă. Amândoi au făcut o plecăciune adâncă.
— Alteţa Voastră, m-a salutat Ivan. Prezenţa dumneavoastră e
necesară în sala mare, pentru cea mai grozavă întâlnire.
Am zâmbit superior.
— O, serios?
Leeland a chicotit.
— Am muncit toată noaptea. Te rog, spune că ai timp acum.
M-am uitat la ceasul de pe perete.
— Am o oră, poate. Ivan s-a înveselit.
— Este destul timp. Vino cu noi!
Amândoi mi-au oferit câte un braţ, iar eu i-am lăsat să mă conducă
în sala cea mare.
De-a lungul peretelui din spate, o scenă fusese ridicată şi acoperită
cu ceea ce păreau a fi feţe de masă din stocul nostru de Crăciun.
Câteva din reflectoarele pe care le scoteam uneori pentru petreceri
erau îndreptate spre mijlocul scenei şi, când ne-am apropiat, băieţii
şi-au făcut semne să tacă şi s-au înşirat în faţa noastră.
Am fost condusă spre singurul scaun aşezat chiar înaintea scenei şi
am luat loc, nedumerită şi curioasă în acelaşi timp.
Winslow şi-a deschis larg braţele.
— Bine aţi venit la primul Varieteu al Alegerii, cu o grămadă de
rataţi care se întrec pentru atenţia dumneavoastră în rolurile
principale.
Am râs. Cel puţin o recunoşteau.
Calvin a sărit de pe scenă şi s-a aşezat la pian, cântând o melodie
care părea să fie jazz, şi toată lumea a coborât de acolo, cu excepţia
lui Winslow.
A făcut o plecăciune foarte solemnă. Dar, când s-a îndreptat, a
zâmbit larg, ţinând în mână trei săculeţi cu fasole. Apoi a început să
1092
jongleze cu ei. Era atât de caraghios, încât n-am putut să nu râd.
Winslow s-a întors într-o parte şi, din culise, cineva i-a aruncat un al
patrulea săculeţ. Apoi, un al cincilea şi un al şaselea. A reuşit să le
mânuiască de câteva ori înainte să le scape pe toate şi unul să-i cadă
în cap. Toată lumea s-a lamentat, dar i-a aplaudat eforturile; chiar şi
eu.
Lodge a scos un arc şi săgeţi şi o ţintă acoperită cu baloane, pe care a
reuşit să le spargă pe rând. Când au pocnit, din ele a ţâşnit o
mulţime de sclipiri, care a umplut aerul şi apoi a acoperit încet
podeaua. Între timp, Calvin a continuat să cânte, schimbând
melodiile pentru fiecare act.
Fox, care m-a surprins că se înscrisese pentru o altă întâlnire de
grup, a urcat pe scenă şi a desenat. Oribil. Eram sigură că Osten
desenase mai bine oameni din beţe când era copil, dar, de vreme ce
spectacolul părea fie să le scoată în evidenţă punctele forte într-un
mod ridicol, fie să le arate punctele slabe într-un fel comic, s-a
dovedit a fi destul de drăguţ. Încercam să mă gândesc la o
modalitate prin care să iau pe furiş desenul în care mă reprezentase,
care nu era decât un cap în formă de balon, din care ieşeau câteva
linii ondulate maronii. Fusesem desenată şi pictată de nenumărate
ori… însă niciodată atât de drăguţ.
Leeland a cântat, Julian s-a învârtit cu nişte cercuri hula hoop, Ivan a
jonglat incredibil de mult cu o minge de fotbal, iar Gunner a citit o
poezie.

Eadlyn, prinţesa noastră minunată,

E greu să găsim o rimă pentru numele tău.
Şi, chiar de te-am făcut să fii supărată,
Noi toţi te vom iubi mereu.

Am chicotit cât a citit poezia, la fel ca majoritatea băieţilor.

Pentru marele final, cei opt s-au îngrămădit pe scenă pentru a dansa.
Mă rog, au încercat să danseze. S-au lovit unii de ceilalţi şi au dat
1093
mult din şolduri, într-atât încât chiar am roşit de câteva ori. În final,
am fost cu adevărat impresionată. Organizaseră totul peste noapte,
încercând să mă distreze şi să ceară scuze în acelaşi timp.
Spectacolul fusese chiar drăguţ
I-am aplaudat când s-au aplecat pentru ultima dată şi i-am ovaţionat
din picioare.
— În regulă, ar trebui să plec la lucru… dar ce-ar fi ca, în schimb, să
cer să ni se aducă nişte băuturi aici şi să mai stăm de vorbă?
Toţi au fost de acord, aşa că am trimis după ceai, apă şi nişte băuturi
răcoritoare. Nu ne-am deranjat să întindem mesele, aşa că am stat pe
jos. Uneori, băieţii ăştia enervanţi puteau să fie atât de simpatici!

Ahren nu a venit nici la cină. Am urmărit cum băieţii Aleşi şi toţi

invitaţii noştri, apoi mama, care întârziase un pic, şi-au ocupat
locurile… dar nici urmă de Ahren.
Tata s-a aplecat spre mine.
— Unde este fratele tău?
Am ridicat din umeri şi am continuat să-mi tai friptura de pui.
— Nu ştiu. Nu l-am văzut azi.
— Nu-i stă în fire.
Am aruncat o privire prin cameră, uitându-mă la cei nouăsprezece
candidaţi rămaşi. Kile mi-a făcut cu ochiul, iar Henri mi-a făcut cu
mâna. De fiecare dată când mă uitam la Gunner, nu puteam să mă
gândesc decât la poezioara lui stupidă. Fox a dat din cap când
privirile ni s-au întâlnit şi, când Raoul s-a întins, mi-am adus aminte
de grija cu care mă învăţase să ţin bâta.
O, nu!
Se întâmplase. Ştiam că fiecare dintre băieţi mă afecta într-un fel sau
altul, chiar şi cei cu care nu-mi petrecusem prea mult timp. Ştiam
deja că unii dintre ei pretindeau un loc în sufletul meu permanent
îngrozit, dar cum se făcea că toţi contau?
Am simţit o greutate în piept. Băieţii ăştia ciudaţi şi zgomotoşi aveau
să-mi lipsească. Deoarece, chiar dacă, printr-un miracol, aş fi găsit pe
1094
unul care să rămână în final alături de mine, nu aveam cum să-i
păstrez pe toţi.
Mă gândeam cât de îngrijorată fusesem că am să-mi pierd căminul
liniştit, când a intrat Gavril, urmat de unul dintre angajaţii de la ştiri,
pe care-l ţineam prin preajmă pentru Actualităţi.
S-a apropiat de capul mesei şi a făcut o plecăciune, privindu-l pe
tata.
— Îmi pare rău să vă deranjez, Maiestatea Voastră.
— Nu-i niciun deranj. Ce s-a întâmplat?
Gavril s-a uitat la toţi cei care-l urmăreau.
— Îmi permiteţi să mă apropii?
Tata a dat din cap şi Gavril i-a şoptit ceva la ureche. Neîncrezător,
tata a mijit ochii.
— S-au căsătorit? a întrebat el, suficient de tare încât să auzim
probabil doar eu şi mama.
S-a tras în spate ca să se uite în ochii lui Gavril.
— Mama ei a fost de acord. S-a făcut, legal. A plecat.
Am simţit cum mă cuprinde groaza şi am fugit din cameră.
— Nu, nu, nu, am mormăit, năpustindu-mă în sus pe scări.
Mai întâi, m-am dus în camera lui Ahren. Nimic. Totul părea intact;
nimic nu indica o plecare grabnică sau că fusese făcut vreun bagaj.
Dar, cel mai important era că nu-l vedeam pe fratele meu.
Am ieşit în grabă din cameră şi m-am îndreptat spre apartamentul
lui Camille. Cu o zi în urmă, trăsesem cu ochiul înăuntru şi-i
văzusem geamantanele pline ochi cu atâtea ţinute, încât probabil că
mi-ar fi umplut tot dressingul. Geamantanele erau încă acolo, toate,
cu excepţia celui mai mic. Nici urmă de Camille.
M-am rezemat de perete, mult prea şocată ca să procesez totul.
Ahren plecase. Fugise pe ascuns şi mă lăsase singură aici.
Am stat acolo confuză, neştiind ce să fac. Puteam să-l aduc înapoi?
Gavril vorbise despre ceva legal. Ce însemna asta? Putea căsătoria
lor să fie anulată cumva?

1095
Mi s-a părut că lumea mea devenise un pic mai întunecată, uşor
descentrată şi nedreaptă. Cum puteam să fac ceva fără Ahren?
Am ajuns în camera mea, fără să-mi dau seama că intrasem. Neena
mi-a întins un plic.
— Valetul lui Ahren a adus plicul acum o jumătate de oră.
I l-am smuls din mână.

Eadlyn,
În cazul în care nu ai aflat veştile înainte să primeşti scrisoarea asta,
lasă-mă să-ţi spun ce am făcut. Am plecat în Franţa cu Camille şi, după ce
primim aprobarea părinţilor ei, intenţionez să mă însor imediat cu ea. Îmi
pare rău că am plecat fără tine şi că v-am exclus pe tine şi pe mama şi pe
tata din ceea ce am ştiut dintotdeauna că o să fie cea mai fericită zi din
viaţa mea, dar am simţit că nu am de ales.
După ce am stat de vorbă cu tine seara trecută, am înţeles perfect ultimii
ani. Am presupus mereu că antipatia ta faţă de Camille se datorează
faptului că sunteţi în aceeaşi situaţie. Sunteţi două femei tinere şi
frumoase, care vor moşteni un tron. Iar voi gestionaţi lucrurile în moduri
foarte diferite. Ea este deschisă la orice, în timp ce tu ţii oamenii la
distanţă. Ea îşi arată puterea cu umilinţă, iar tu o mânuieşti pe-a ta ca pe
o sabie. Urăsc să fiu atât de direct, deşi sunt sigur că deja ştii lucrurile
astea despre tine. Totuşi, nu mă bucură să o spun.
Însă nu poziţiile voastre sunt motivul pentru care o displaci atât de mult.
Nu o placi pe Camille pentru că este singura persoană care ar putea să ne
despartă vreodată.
Eadlyn, cuvintele tare m-au durut atât de mult! Pentru că am vrut să te
cred. Am vrut să te ascult şi să mă gândesc la sugestiile tale. Ştiu că, dacă
aş fi făcut-o, într-o zi m-ai fi convins să renunţ la tot pentru tine.
Ba poate chiar să-mi pun coroana ta. Şi, Cerul mi-e martor, aş fi făcut-o.
Aş face orice pentru tine.
Aşa că, înainte să-mi ceri să renunţ la viaţa mea, i-am dăruit-o lui
Camille.

1096
Îmi doresc să găseşti iubirea, Eadlyn. Una nesăbuită şi necruţătoare, care
să te mistuie. Dacă ai putea să o găseşti, atunci poate ai înţelege. Sper că ai
să înţelegi cândva.
Un singur lucru îmi umbreşte fericirea cu Camille: faptul că s-ar putea să
ne înstrăinăm dacă alegi să nu mă ierţi. Tristeţea o să fie nemărginită, dar
mult mai uşor de suportat decât despărţirea de sufletul meu pereche.
Îmi este dor de tine chiar şi acum, când îţi scriu. Nu pot să îmi imaginez
cum va fi să stăm atât de departe unul de celălalt. Te rog sa găseşti o cale
să mă ierţi şi să înţelegi că te iubesc. Poate nu la fel de profund cum ţi-ai
dori, dar totuşi te iubesc.
Ca o dovadă a dorinţei mele de a-ţi fi mereu alături, vreau să-ţi dau o
ultimă informaţie, care poate o să te ajute în următoarele luni.
Mai multe provincii decât crezi protestează împotriva monarhiei. Nu
toate, dar destule. Şi, chiar dacă mă doare să ţi-o spun, problema pe care
oamenii o au cu monarhia este una singură: tu.
Nu ştiu de ce – poate din cauza tinereţii tale, poate din cauza sexului tău,
poate din motive pe care niciunul dintre noi nu ar putea să le creadă –, dar
ei îşi fac griji. Tata îmbătrâneşte. Stresul cauzat de mulţimea de lucruri pe
care le-a înfăptuit în anii de domnie este mai mare decât al predecesorilor
lui şi oamenii cred că ai urci curând pe tron, iar ei nu sunt pregătiţi.
Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun cuvintele astea, dar deja le-ai intuit. Nu
am vrut să te las să te gândeşti la asta, cu speranţa că ai să poţi trece mai
departe. Şi ţi-o spun doar pentru că eu cred că poţi să-i faci să se
răzgândească. Nu-i mai ţine pe toţi la distanţă, Eadlyn. Poţi să fii
curajoasă şi feminină în acelaşi timp. Poţi să conduci şi să-ţi placă şi
florile. Şi, cel mai important, poţi să fii şi regină, şi mireasă.
Cred că oamenii care nu au cum să te cunoască aşa ca mine ar reuşi, în
cele din urmă, să vadă partea asta a ta, dacă te gândeşti să-ţi găseşti un
partener. S-ar putea să mă înşel, dar, în cazul în care nu ai să-mi mai
vorbeşti niciodată, trebuie să-ţi ofer singurul sfat pe care pot să ţi-l dau.
Sper că ai să poţi să mă ierţi.
Fratele tău, geamănul tău, cealaltă jumătate a ta,
Ahren
1097
1098
 Capitolul 33

M-am holbat mult timp la scrisoare. Mă părăsise. Mă părăsise pentru

ea. Când am înţeles în cele din urmă asta, m-a cuprins un val de furie
sălbatică. Am apucat cel mai la îndemână lucru care putea fi spart şi
l-am aruncat cu toată puterea în cealaltă parte a camerei.
Am auzit-o pe Neena icnind când sticla s-a lovit de perete şi s-a făcut
bucăţi, iar sunetul m-a făcut să-mi revin. Uitasem că era şi ea acolo.
Respirând greu, am scuturat din cap.
— Îmi pare rău!
— Strâng eu.
— N-am vrut să te sperii. Doar că… a plecat. Ahren a plecat.
— Poftim?
— A fugit pe ascuns cu Camille. Mi-am trecut degetele prin păr,
tulburată. Nu pot să-mi imaginez de ce regina ar fi autorizat aşa
ceva, dar a făcut-o, fără îndoială. Jos, Gavril a spus că este legal.
— Şi atunci, ce înseamnă asta?
Am înghiţit nodul din gât.
— Cu Camille care aşteaptă să ocupe tronul şi Ahren în calitate de
prinţ consort, acum datoria lui principală este faţă de Franţa. Illéa
este doar ţara în care s-a născut.
— Părinţii voştri ştiu? Am încuviinţat din cap.
— Însă nu sunt sigură dacă le-a trimis şi lor scrisori. Ar trebui să mă
duc la ei.
Neena a venit lângă mine şi mi-a netezit rochia şi părul. Cu un
şerveţel, mi-a şters orice urmă de imperfecţiune de pe chip.
— Gata. Aşa trebuie să arate viitoarea mea regină.
Am strâns-o în braţe.
— Eşti prea bună cu mine, Neena.
— Liniştiţi-vă. Duceţi-vă la părinţi, au nevoie de dumneavoastră.

1099
Am făcut un pas înapoi şi mi-am şters lacrimile care îmi umpleau
ochii. Am ieşit pe hol şi am bătut la uşa de la camera tatei, pe care de
obicei o împărţea cu mama.
Nu mi-a răspuns nimeni, aşa că am riscat să arunc rapid o privire
înăuntru.
— Tată?
Am păşit în camera imensă. Nu mai fusesem de mult aici – poate din
copilărie – şi nu-mi aminteam dacă aşa arătase mereu. Camera părea
mai mult decorată de mama decât de el. Culori calde pe pereţi, cărţi
peste tot. Dacă era refugiul lui, de ce nu părea că-i aparţine?
Fără mama şi tata acolo, m-am simţit ca o intrusă şi am dat să plec.
Însă ceea ce am văzut în spatele meu m-a făcut să mă opresc. Câteva
fotografii mari, înrămate, acopereau peretele. Era una cu mama şi
tata, când erau de vârsta mea; el purta costum de gală şi eşarfă şi
stătea lângă mama, care era îmbrăcată într-o rochie crem. I-am văzut
în ziua nunţii, cu feţele pline de tort. Apoi, mai era una în care
mama, cu părul lipit pe cap de transpiraţie, ţinea în braţe doi
bebeluşi şi tata o săruta pe frunte, în timp ce o lacrimă i se rostogolea
pe obraz. Câteva instantanee, care înfăţişau un sărut sau un zâmbet,
fuseseră mărite şi prelucrate în alb şi negru, fapt care le făcea să pară
mai mult clasice decât neoficiale.
Imediat, mi-am dat seama de două lucruri. În primul rând, motivul
pentru care camera tatei nu mi se părea că îi aparţine era că,
într-adevăr, nu-i aparţinea. O transformase într-un altar pentru
mama. Sau, mai degrabă, într-un altar pentru ei doi şi pentru
dragostea lor profundă.
Vedeam asta zilnic, dar era altceva să văd imaginile la care se uitau
amândoi înainte de culcare. Erau meniţi să fie împreună, în ciuda
zecilor de obstacole de care avuseseră parte, şi le plăcea să-şi aducă
mereu aminte de asta.
În al doilea rând, am văzut de ce Ahren renunţase la mine – la noi
toţi – pentru şansa la aşa ceva. Dacă s-ar fi ales măcar cu o parte din
dragostea dintre părinţii noştri, gestul lui s-ar fi justificat.
1100
În momentul acela, am ştiut că trebuie să le spun ce-mi scrisese
Ahren. Aveau să înţeleagă – poate mai bine decât oricine de pe
Pământ – de ce fusese nevoit să plece. Cu siguranţă ar fi înţeles mai
bine decât mine.
Ei nu erau în sala de mese şi nici în biroul tatei sau camera mamei.
De fapt, coridoarele erau neobişnuit de pustii. Nu se vedea niciun
paznic.
— E cineva? am strigat eu în spaţiul slab luminat. E CINEVA?
În cele din urmă, doi paznici au apărut alergând de după colţ.
— Slavă Cerului! a exclamat unul. Du-te la rege şi spune-i că am
găsit-o.
Cel de-al doilea paznic a plecat în grabă, în vreme ce primul s-a
întors spre mine şi a inspirat adânc.
— Alteţa Voastră, trebuie să mă însoţiţi în aripa spitalului. Mama
dumneavoastră a suferit un atac de cord.
În ciuda liniştii, mi s-a părut că ţipă. Nu ştiam ce să spun sau ce să
fac, dar ştiam că trebuie să ajung la ea. Chiar şi cu tocuri, l-am
depăşit pe paznic, alergând cât de repede puteam.
Singurele gânduri care îmi treceau prin cap erau cât de mult mă
înşelasem în privinţa atâtor lucruri, cât de arţăgoasă fusesem cu ea
când voisem să mi se facă pe plac. Şi eram sigură că ştia că o iubesc,
dar trebuia să i-o mai spun o dată.
În faţa aripii spitalului, mătuşa May stătea lângă doamna Marlee,
care părea cufundată în rugăciune. Din fericire, nu l-am văzut pe
Osten, dar Kaden se străduia atât de mult să pară curajos. Şi Lady
Brice era acolo, plimbându-se pe margine, dar tata întrupa adevărata
teamă a momentului.
Se ţinea de generalul Leger, agăţându-se disperat de el şi
înfigându-şi degetele în spatele uniformei lui. Plângea nestânjenit,
iar eu nu mai auzisem până atunci un sunet atât de dureros. Speram
să nu mai aud niciodată.
— Nu pot să o pierd. Nu ştiu… Eu nu…
Generalul Leger l-a apucat de umeri.
1101
— Nu vă gândiţi acum la asta. Trebuie să credem că o să fie bine. Şi
trebuie să vă gândiţi la copii.
Tata a dat din cap, dar eu îmi dădeam seama că nu era prea sigur că
poate să o facă.
— Tati? am strigat eu, cu o voce spartă.
S-a întors spre mine, cu braţele deschise. M-am repezit spre el şi l-am
strâns cu putere. Mi-am permis să plâng, fără să mă gândesc la
mândrie.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu ştiu, scumpo. Cred că şocul plecării lui Ahren a fost prea mult.
Cei din familia ei au probleme cu inima şi, în ultima vreme, a fost
extrem de agitată.
Vocea i s-a schimbat, iar eu mi-am dat seama că nu mai vorbeşte cu
mine.
— Ar fi trebuit să o oblig să se odihnească mai mult. Ar fi trebuit să-i
cer mai puţine. A făcut totul pentru mine.
Generalul Leger l-a apucat de braţ.
— Ştiţi cât este de încăpăţânată, a spus el cu blândeţe. Chiar credeţi
că v-ar fi lăsat să îi încetiniţi ritmul?
Amândoi au zâmbit trist.
Tata a încuviinţat din cap.
— Bine, deci acum aşteptăm.
Generalul Leger i-a dat drumul.
— Trebuie să mă duc acasă şi să-i spun lui Lucy şi să aduc haine
curate. Dacă nu aţi făcut-o deja, o sun eu pe mama reginei.
Tata a oftat.
— Nici măcar nu m-am gândit la asta.
— Mă ocup eu. Şi revin într-o oră. Sunt aici, indiferent de ce aveţi
nevoie.
Tata mi-a dat drumul şi l-a mai îmbrăţişat o dată pe generalul Leger.
— Mulţumesc!
M-am îndepărtat şi m-am dus să stau lângă uşă. Mă întrebam dacă
mama simţea că sunt aproape. Eram atât de furioasă! Pe toată lumea
1102
şi pe mine. Dacă oamenii nu ar fi cerut atât de multe sau dacă eu aş fi
făcut mai multe… Nu eram pregătită să-mi pierd mama.
Mă tot gândeam că nu pot să trăiesc pentru alţi oameni, că iubirea nu
era decât un lanţ. Şi poate că era, dar, Dumnezeu mi-era martor,
aveam nevoie de lanţul acela. Mi-am permis să simt povara plecării
lui Ahren, greutatea grijilor tatei şi, cel mai important, grija faţă de
viaţa mamei mele, care atârna de-un fir de păr. Toate lucrurile
acestea nu mă făceau mai slabă; mă ajutau să fiu cu picioarele pe
pământ. Nu aveam de gând să mai fug de ele.
M-am întors la sunetul unor paşi, conştientă că se apropie un grup
de oameni. M-am simţit umilă şi mişcată până peste poate când i-am
văzut pe toţi cei Aleşi venind de după colţ.
Kile s-a uitat la mine.
— Am venit să ne rugăm, a spus.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am încuviinţat din cap. Băieţii
s-au împrăştiat, unii sprijinindu-se într-un colţ, iar alţii cocoţându-se
pe bănci. Şi-au plecat sau şi-au ridicat capetele, pentru mama. Îmi
tulburaseră atât de mult viaţa… şi eram bucuroasă că o făcuseră.
Hale îşi ţinea pumnul la gură şi se legăna nervos. Ean, aşa cum mă
aşteptam, era foarte calm şi concentrat, cu braţele încrucişate. Henri
stătea aplecat în faţă pe bancă, cu buclele căzându-i peste ochi; iar eu
mă bucuram să văd că, deşi nu era nevoit să vină, Erik stătea lângă
el.
Kile a găsit-o pe mama lui şi s-au îmbrăţişat. De fapt, Kile avea
lacrimi în ochi pentru mama mea şi, în mod ciudat, grija lui m-a
făcut să mă simt mai puternică.
Mi-am mutat privirea de la el la ceilalţi băieţi rămaşi şi m-am gândit
din nou că fiecare dintre ei îmi devenise drag în felul lui… şi apoi
m-am uitat la tata. Era roşu la faţă de atâta plâns, costumul îi era
şifonat, iar eu vedeam durerea în fiecare fibră a trupului său,
îngrozit de gândul că soţia lui ar fi putut să moară.

1103
Nu cu mult timp în urmă, se aflase în locul meu, iar chipul mamei
fusese doar unul dintre multele din lumea lui. Şi, în ciuda tuturor
impedimentelor şi a timpului scurs, încă se iubeau profund.
Se vedea în toate, începând cu încăperea pe care o împărţeau şi
modul în care îşi făceau griji unul pentru celălalt şi până la felul în
care păreau incapabili să nu flirteze unul cu celălalt, chiar şi după
atâţia ani de căsnicie.
Dacă în urmă cu o lună mi-ar fi spus cineva că aş fi putut şi eu să mă
gândesc la posibilitatea asta, mi-aş fi dat ochii peste cap şi aş fi
plecat. Acum? Ei bine, nu mi se mai părea o chestie atât de
improbabilă. Nu mă aşteptam să găsesc o iubire ca a părinţilor mei
sau măcar ce găsise Ahren alături de Camille. Dar… poate că aş fi
putut să găsesc ceva. Poate că aveam să întâlnesc o persoană care să
mai vrea să mă sărute şi când îmi curgea nasul sau să-mi maseze
umerii după o zi lungă de întâlniri. Poate că aş fi putut să găsesc pe
cineva care să nu pară atât de înfricoşător, pe care să îl pot lăsa în
mod firesc să treacă dincolo de zidurile pe care le ridicasem în jurul
meu. Însă, chiar şi aşa, poate că aş fi cerut prea mult.
În orice caz, acum nu puteam să pierd timpul. Ştiam că, pentru mine
– pentru familia mea –, trebuia să termin Alegerea.
Şi, la final, aveam să port un inel pe deget.

1104
 Mulţumiri

Mulţumiri speciale pentru:

Tine, pentru că eşti o persoană grozavă în general, dar în special
pentru că te-ai apucat de citit a patra carte, când credeai că vor fi
doar trei.
Callaway, pentru tot, dar mai ales pentru că ai spălat vasele şi ai
făcut calculele, ca să nu fiu eu nevoită să le fac.
Guyden şi Zuzu, pentru că sunteţi cei mai drăguţi copii, dar mai ales
pentru că mă strângeţi în braţe când am o zi proastă.
Mama, tata şi Jody, pentru toate încurajările voastre, dar în special
pentru că sunteţi la fel de ciudaţi ca mine.
Mimi, Papa şi Chris, pentru că m-aţi sprijinit, dar mai ales pentru că
aţi avut grijă de copii în vacanţa de Crăciun, ca să pot să dorm.
Elana, pentru că eşti un agent cu adevărat incredibil, dar mai ales
pentru că mă faci să simt că, dacă cineva ar vrea să îmi arunce în faţă
o plăcintă, l-ai placa pentru mine.
Erica, pentru că eşti un editor foarte talentat, dar mai ales pentru că
m-ai lăsat să te sun cam de optsprezece ori pe săptămână, fără să te
plângi.
Olivia, Christina, Kara, Stephanie, Erin, Alison, Jon şi un milion de
alţi oameni de la HarperTeen, pentru că sunteţi nişte oameni
deosebiţi, dar îndeosebi pentru că îmi faceţi viaţa mai uşoară, chiar
dacă nu ne vedem niciodată.
Dumnezeu, pentru că este Dumnezeu, dar mai ales pentru că a creat
o lume unde există pisici care poartă papioane.
Şi toţi ceilalţi pe care i-am uitat – fără îndoială, o mulţime de oameni
–, pentru că, în general, sunt uitucă, dar mai cu seamă pentru că
acum sunt atât de obosită, încât scriu aceste rânduri cu ochii închişi.
Vă iubesc pe toţi!

1105
1106
 KIERA CASS

ALEGEREA
Volumul 5

COROANA

Traducere din limba engleză de

ANDRA ELENA AGAFIŢEI

Corint Books, 2018

1107
 Pentru Guyden și Zuzu,
cele mai drăguțe personaje pe care
le-am inventat vreodată.

1108
 CAPITOLUL 1

— Îmi pare rău, am spus și m-am pregătit pentru inevitabila reacție

violentă.
La începutul Alegerii mele, îmi imaginasem că avea să se termine
astfel – cu zeci dintre pețitorii mei plecând în același timp, mulți
nepregătiți pentru sfârșitul momentului lor în lumina reflectoarelor.
Dar, după câteva săptămâni, după ce am aflat cât de drăguți, de
inteligenți și de generoși erau mulți dintre ei, eliminarea în masă mi
s-a părut aproape sfâșietoare.
Fuseseră corecți față de mine, iar eu trebuia să fiu acum foarte
nedreaptă cu ei. Anunțul transmis în direct avea să facă eliminarea
oficială, și toți trebuiau să aștepte până atunci.
— Știu că totul se întâmplă brusc, dar având în vedere starea precară
de sănătate a mamei, tatăl meu m-a rugat să-mi asum mai multe
responsabilități și simt că singura metodă de a gestiona situația este
de a reduce numărul pețitorilor din această competiție.
— Cum se simte regina? a întrebat Hale, înghițind cu greu.
Eu am oftat.
— Pare… pare că se simte destul de rău.
Tata ezitase să-mi permită să o vizitez, dar, în cele din urmă, l-am
convins. I-am înțeles reticența din clipa în care am văzut-o,
adormită, bătăile inimii sale fiind măsurate pe monitor. Tocmai
ieșise din operația în care doctorii fuseseră nevoiți să-i extragă o
venă din picior pentru a i-o înlocui pe cea din piept, care prezenta
mari probleme.
Unul dintre doctori a spus că o pierduseră preț de un minut, dar că
reușiseră să o resusciteze. Mă așezasem lângă ea, ținând-o de mână.
Oricât ar fi părut de prostește, mă tolănisem pe scaun, sigură că asta
ar fi făcut-o să-și revină și să-mi corecteze postura. Nu o făcuse.
— Totuși, trăiește. Și tatăl meu… este…
Raoul mi-a atins umărul cu o mână liniștitoare.

1109
— Este în regulă, Alteță. Noi toți înțelegem.
M-am uitat împrejur, fixând o secundă cu privirea pe fiecare dintre
pețitorii mei și memorându-le chipurile.
— Ca să știți, m-ați îngrozit, am mărturisit eu.
În cameră s-au auzit câteva chicote.
— Vă mulțumesc foarte mult pentru că v-ați încercat norocul și
pentru că v-ați arătat atât de binevoitori față de mine.
Gardianul care a intrat și-a dres vocea ca să își anunțe prezența.
— Îmi pare rău, milady! Transmisia trebuie să înceapă în curând.
Echipa vrea să verifice, hmm – a făcut un gest – coafura și alte
lucruri.
Eu am dat aprobator din cap.
— Mulțumesc. Voi fi gata într-o clipă.
După ce a plecat, mi-am îndreptat din nou atenția spre băieți.
— Sper că mă veți ierta pentru acest rămas-bun de grup. Vă doresc
tuturor mult noroc pe viitor.
Un cor de urări șoptite de „rămas-bun” m-au însoțit la plecare.
Odată ajunsă de cealaltă parte a ușilor de la Salonul Domnilor, am
inspirat adânc și m-am pregătit pentru ce urma. Tu ești Eadlyn
Schreave și nimeni-nimeni, literalmente – nu este la fel de puternic ca tine.
Palatul era înfiorător de liniștit fără mama și doamnele ei care se
agitau peste tot și râsetele lui Ahren care umpleau holurile. Doar
lipsa unei persoane te face conștient de prezența ei.
Încrezătoare, m-am îndreptat spre studio.
— Alteța Voastră, m-au întâmpinat câțiva oameni când am intrat,
făcând plecăciuni și dându-se din calea mea, evitând tot timpul să
mă privească direct în ochi.
Nu mi-am dat seama dacă o făceau din compasiune sau dacă știau
deja.
— Oh, am spus când m-am uitat în oglindă. Îmi lucește cam tare
fața. Ai putea…?
— Desigur, Alteță.

1110
O fată mi-a tamponat pielea cu o deosebită pricepere,
acoperindu-mă cu pudră.
Mi-am îndreptat gulerul înalt de dantelă al rochiei. Când mă
îmbrăcasem în dimineața asta, negrul mi se păruse potrivit ținând
seama de starea generală a tuturor de la palat, dar acum mă criticam.
— Par prea serioasă, mi-am exprimat cu voce tare îngrijorarea. Nu
într-un mod respectabil, ci grav. Totul este atât de nepotrivit!
— Sunteți frumoasă, milady.
Fata de la machiaj mi-a reîmprospătat rujul.
— Ca mama dumneavoastră.
— Ba nu, nu sunt, m-am plâns eu. Nu i-am moștenit părul, pielea
sau ochii.
— Nu la asta mă refer.
Fata, prietenoasă și plinuță, cu bucle care-i cădeau pe frunte, a venit
lângă mine și s-a uitat la chipul meu reflectat în oglindă.
— Vedeți acolo, a spus ea și a arătat spre ochii mei. Culoarea nu este
aceeași, dar hotărârea, da. Și buzele, aveți același zâmbet plin de
speranță. Știu că ați moștenit tenul bunicii, dar îi semănați mamei
dumneavoastră în toate privințele.
M-am holbat la mine și aproape am văzut la ce se referă. Nu m-am
mai simțit chiar atât de părăsită în acest moment de maximă
singurătate.
— Mulțumesc! Înseamnă foarte mult pentru mine.
— Toți ne rugăm pentru ea, milady. Este o femeie puternică.
Am chicotit în ciuda stării mele de spirit.
— Într-adevăr.
— Două minute! a strigat directorul de platou.
Am intrat în studioul cu covoare, netezindu-mi rochia și
atingându-mi părul. În studio era mai rece decât de obicei, chiar și
sub lumini, și pielea mi s-a făcut de găină când mi-am ocupat locul
pe podiumul singuratic.
Gavril, îmbrăcat neoficial, dar tot foarte elegant, mi-a zâmbit
înțelegător când s-a apropiat.
1111
— Sunteți sigură că vreți să faceți asta? Pot să transmit eu veștile în
locul dumneavoastră.
— Mulțumesc, dar cred că trebuie să o fac singură.
— În regulă, atunci. Cum se mai simte?
— Era bine acum o oră. Doctorii o mențin adormită ca să poată să se
vindece, dar pare atât de fragilă!
Pentru un moment, am închis ochii și m-am calmat.
— Îmi pare rău. Situația asta mă cam agită, dar cred că mă descurc
mai bine decât tata.
El a scuturat din cap.
— Îmi imaginez că lui îi este cel mai greu. De când se cunosc,
întreaga sa lume depinde de ea.
M-am gândit la noaptea trecută, la peretele cu fotografii din camera
lor și la toate detaliile legate de începutul relației lor, pe care abia
recent mi le dezvăluiseră. Tot nu găseam niciun motiv să lupți să
depășești numeroase obstacole în numele iubirii, doar ca să te lase
atât de neputincios în cele din urmă.
— Ai fost acolo, Gavril. Ai văzut Alegerea lor.
Am înghițit nodul din gât, încă nesigură.
— Chiar funcționează? Cum?
El a ridicat din umeri.
— Aceasta este a treia pe care o văd și nu pot să vă spun cum
funcționează, cum o loterie poate să-ți ofere un suflet-pereche. Să vă
zic ceva: nu prea l-am admirat pe bunicul dumneavoastră, dar și-a
tratat regina ca și când ar fi fost cea mai importantă persoană care a
existat pe pământ. Dacă era dur cu alții, cu ea era generos. Regina i-a
înțeles slăbiciunile, ceea ce este mai mult decât pot spune despre…
Ei bine, și-a găsit femeia potrivită.
Eu am mijit ochii, curioasă în privința lucrurilor pe care le omitea.
Știam că bunicul fusese un conducător sever, dar, dacă mă gândeam
la asta, doar așa l-am cunoscut. Tata nu vorbea niciodată despre el ca
soț sau tată și mereu fusesem mai interesată să aflu mai multe despre
bunica.
1112
— Și tatăl dumneavoastră? Nu cred că avea habar ce vrea. Sincer,
cred că nici mama dumneavoastră, dar era perechea lui din toate
punctele de vedere. Toți din jur și-au dat seama înaintea lor.
— Serios? am întrebat eu. Nu știau?
El s-a strâmbat.
— Sincer, mai mult ea. M-a privit cu înțeles. Se pare că este o
trăsătură de familie.
— Gavril, ești una dintre puținele persoane căreia pot să-i
mărturisesc asta. Nu se pune problema că nu știu ce caut, ci că nu
eram pregătită să o fac.
— Ah! Mă miram eu.
— Dar acum sunt aici.
— Și pe cont propriu, mă tem. Dacă alegeți să mergeți până la capăt
– și, după ziua de ieri, nimeni nu v-ar condamna dacă nu ați face-o –
sunteți singura care poate să ia o hotărâre atât de importantă.
Am dat aprobator din cap.
— Știu. De aceea este atât de înspăimântător.
— Zece secunde! a strigat directorul de studio.
Gavril m-a bătut ușor pe umăr.
— Vă sprijin cum pot, prințesă.
— Mulțumesc!
Mi-am îndreptat umerii în fața camerei, încercând să par pe cât de
calmă posibil când lumina roșie a început să strălucească.
— Bună dimineața, oameni din Illéa! Eu, prințesa Eadlyn Schreave,
sunt aici să vă vorbesc despre câteva dintre evenimentele recente
petrecute în familia regală. Mai întâi, vă voi spune veștile bune.
Am încercat să zâmbesc, dar singurul lucru la care puteam să mă
gândesc era cât de abandonată mă simțeam.
— Fratele meu iubit, prințul Ahren Schreave, s-a căsătorit cu
prințesa Camille de Sauveterre a Franței. Deși momentul căsătoriei
lor ne-a cam luat prin surprindere, nu ne umbrește în niciun fel
bucuria pentru fericitul cuplu. Sper că le veți ura și dumneavoastră,
alături de mine, să aibă cea mai fericită căsnicie.
1113
M-am oprit. Poți s-o faci, Eadlyn.
— Cât despre cele triste, seara trecută, mama mea, America
Schreave, regina Illéei, a suferit un grav atac de cord.
Am făcut o pauză. Părea că vorbele mi se înțepeniseră în gât,
îngreunându-mi tot mai mult vorbirea.
— Starea ei de sănătate este critică și se află sub îngrijirea constantă a
medicilor. Vă rog să…
Mi-am dus mâna la gură. Aveam să plâng, să-mi pierd cumpătul pe
canalul național de televiziune și, pe lângă tot ce-mi spusese Ahren
că oamenii credeau despre mine, să par slabă era ultimul lucru pe
care mi-l doream.
Mi-am plecat privirea. Mama avea nevoie de mine. Tata avea nevoie
de mine. Poate, într-o mică măsură, chiar și poporul avea nevoie de
mine. Nu puteam să îi dezamăgesc. Ștergându-mi lacrimile, am
continuat.
— Vă rog să vă rugați să-și revină rapid, de vreme ce toți o adorăm și
depindem încă de îndrumarea ei.
Mi-am tras sufletul. Era singura metodă de a trece de la un moment
la celălalt. Am inspirat și am expirat.
— După cum știți, respectul deosebit al mamei pentru Alegere a
condus la fericitul și lungul mariaj al părinților mei. Ca atare, am
hotărât să onorez ceea ce știu că este cea mai arzătoare dorință a ei și
să continui cu Alegerea mea. Având în vedere stresul din familia
noastră din ultimele douăzeci și patru de ore, cred că este înțelept ca
din pețitorii mei să rămână doar Elita. Tatăl meu și-a restrâns
numărul la șase în loc de zece din cauza circumstanțelor atenuante,
iar eu am procedat la fel. Următorii șase domni sunt invitați să
participe în continuare la Alegere: Gunner Croft, Kile Woodwork,
Ean Cabel, Hale Garner, Fox Wesley și Henri Jaakoppi.
Numele mă linișteau în mod ciudat, ca și când aș fi știut cât de
mândri erau de momentul acesta și aș fi putut să-i simt strălucirea,
chiar și de la distanță.

1114
Aproape terminasem. Știau că Ahren plecase, că mama ar fi putut să
moară și că Selecția avea să continue. Acum urmau veștile care mă
îngrozeau. Mulțumită lui Ahren, înțelegeam exact ce credea poporul
meu despre mine. Ce fel de răspuns aș fi primit?
— Având în vedere starea atât de delicată a mamei, tatăl meu, regele
Maxon Schreave, a hotărât să-i rămână alături. Acum e acum. Prin
urmare, m-a numit regentă până când va considera că este potrivit
să-și revendice titlul. Până la noi dispoziții, eu voi lua toate deciziile
de stat. Îmi asum rolul acesta cu inima îndurerată, dar să le ofer
părinților mei liniște mă bucură enorm. Vom avea mai multe
informații cu privire la toate chestiunile de îndată ce vor fi
disponibile. Vă mulțumesc pentru timpul acordat și vă urez o zi
bună!
Camerele s-au oprit din filmat și eu am coborât de pe podium,
așezându-mă pe unul dintre scaunele rezervate în mod obișnuit
familiei mele. Îmi era greață și aș fi stat acolo ore în șir încercând să
mă adun dacă aș fi crezut că pot să scap, dar aveam prea multe de
făcut. Primul lucru de pe listă era să verific din nou dacă părinții mei
erau în regulă și, apoi, să plec la muncă. Cândva, tot astăzi, trebuia
să mă întâlnesc și cu Elita.
Când m-am îndreptat spre ieșirea din studio, m-am oprit brusc
pentru că drumul îmi era blocat de un șir de domni. Prima față pe
care am văzut-o a fost a lui Hale. Chipul i s-a luminat când mi-a
întins o floare.
— Pentru tine.
M-am uitat de-a lungul șirului și am văzut că toți aveau flori în
mâini, unele cu rădăcini destul de vizibile. Nu am putut decât să
presupun că-și auziseră numele în anunț, că se grăbiseră din Salonul
Domnilor spre grădină și că veniseră apoi aici.
— Idioților! am oftat eu. Vă mulțumesc.
Am luat floarea de la Hale și l-am îmbrățișat.
— Știu că am spus că te voi surprinde cu câte un lucru în fiecare zi,
mi-a șoptit el, dar dă-mi de știre dacă vrei să fie două, bine?
1115
L-am ținut un pic mai strâns.
— Mulțumesc.
Ean a fost următorul și, cu toate că nu ne atinseserăm decât în timpul
întâlnirii noastre pentru ședința foto pusă la cale, m-am trezit că nu
m-am putut abține să nu-l îmbrățișez.
— Am senzația că ai fost forțat să faci asta, am șoptit eu.
— Floarea mea am luat-o dintr-o vază de pe hol. Să nu mă pârăști
personalului.
Ne-am mângâiat unul pe altul ușor pe spate.
— Ea va fi bine, mi-a promis el. Toți veți fi.
Kile se înțepase la deget într-un spin și și-a ținut într-un fel ciudat
mâna sângerândă departe de hainele mele când ne-am îmbrățișat,
ceea ce m-a făcut să râd și a fost perfect.
— Pentru zâmbete, a spus Henri când i-am adăugat floarea în
buchetul răvășit.
— Bine, bine, i-am răspuns și el a râs de mine.
Până și Erik îmi adusese o floare. Am zâmbit un pic superior când
am luat-o.
— Asta este o păpădie, i-am spus.
El a ridicat din umeri.
— Știu. Unii văd o buruiană, alții văd o floare. Perspectiva contează.
L-am îmbrățișat și l-am simțit uitându-se la ceilalți când l-am ținut,
părând jenat să primească și el o îmbrățișare.
Gunner a înghițit nodul din gât, nereușind să spună prea mult, dar
m-a ținut cu blândețe înainte să trec mai departe.
Fox avea trei flori în mână.
— Nu am putut să aleg.
Eu am zâmbit.
— Toate sunt frumoase. Mulțumesc!
Fox m-a îmbrățișat cu putere, ca și când ar fi avut nevoie de mai
mult sprijin decât ceilalți, iar eu l-am ținut în timp ce am aruncat o
privire peste umăr, la Elita mea.

1116
Nu, întregul proces nu avea niciun sens, dar mi-am dat seama cum
se întâmpla, cum strădania putea să-ți fure inima. Și acum asta
speram: ca, într-un fel, datoria și iubirea să se suprapună și să mă
trezesc fericită în mijlocul tuturor lucrurilor.

1117
 CAPITOLUL 2

Mâinile mamei erau atât de moi, aproape ca de hârtie. Atingerea m-a

făcut să mă gândesc la apa care netezește marginile unei pietre. Am
zâmbit la gândul că, odată, cu siguranță fusese o piatră dură.
— Te-ai obișnuit vreodată cu greșelile? am întrebat. Să spui și să faci
ce nu trebuie?
Am așteptat un răspuns, singurul primit fiind bâzâitul
echipamentului și oscilațiile monitorului.
— Ei bine, tu și tata vă certați, așa că trebuie să fi greșit uneori.
I-am ținut mâna, încercând să i-o încălzesc.
— Am făcut toate anunțurile. Acum toți știu că Ahren s-a însurat și
că momentan ești… un pic bolnavă. Am redus numărul băieților la
șase. Știu că e o măsură drastică, dar tata a spus că este în regulă și că
așa a procedat și el la rândul lui, deci nimeni nu poate să se supere.
Am oftat. Chiar și așa, am sentimentul că oamenii tot vor găsi un
motiv să se supere pe mine.
M-am abținut să nu plâng, îngrijorată că mi-ar fi simțit teama.
Doctorii credeau că șocul plecării lui Ahren a fost cel care i-a
provocat starea de față, deși nu puteam să nu mă întreb dacă nu
cumva și acțiunile mele contribuiseră zilnic la stresul ei, ca niște
picături de otravă atât de mici, încât o persoană nu și-ar fi dat seama
că a ingerat ceva periculos decât în momentul în care ar fi doborât-o.
— Oricum, de îndată ce tata se întoarce, voi pleca să conduc prima
ședință de consiliu consultativ. El spune că nu ar trebui să fie prea
greu. Sincer, mi se pare că sarcina de astăzi a generalului Leger – de
a încerca să-l convingă pe tata să mănânce, pentru că s-a împotrivit
atât de mult să plece de lângă tine – a fost mai dificilă decât a oricui
altcuiva. Totuși, generalul a fost insistent și tata a cedat în cele din
urmă. Mă bucur că este aici. Mă refer la generalul Leger. Este ca și
când aș avea un părinte de rezervă.
Am ținut-o mai strâns de mână și m-am aplecat să-i șoptesc:

1118
— Te rog, totuși, nu mă obliga să am un părinte de rezervă, bine?
Încă am nevoie de tine. Băieții încă au nevoie de tine. Și tata… ar
putea să se prăbușească dacă ne părăsești. Așadar, când va fi timpul
să te trezești, va trebui să-ți revii, bine?
Am așteptat să-și miște buzele sau degetele, un semn care să-mi
arate că mă auzea. Nimic.
Tocmai atunci, tata a năvălit pe ușă, urmat de generalul Leger. Eu
mi-am șters obrajii, sperând să nu observe nimeni.
— Vedeți? a spus generalul Leger. E stabilă. Doctorii s-ar fi grăbit să
vină dacă s-ar fi întâmplat ceva.
— Chiar și așa, prefer să fiu aici, a spus tata ferm.
— Tată, nu ai lipsit nici măcar zece minute. Ai mâncat măcar?
— Am mâncat. Spune-i, Aspen.
Generalul Leger a oftat.
— Să spunem că a mâncat.
Tata i-a aruncat o privire care pentru unii ar fi fost amenințătoare,
dar care pe general a reușit doar să-l facă să zâmbească.
— Voi încerca să văd dacă pot să aduc niște mâncare pe furiș, ca să
nu mai fiți nevoit să plecați.
Tata a dat aprobator din cap.
— Să ai grijă de fata mea.
— Desigur.
Generalul Leger mi-a făcut cu ochiul, iar eu m-am ridicat și l-am
urmat afară din salon, uitându-mă înapoi la mama doar ca să verific.
Era tot adormită.
Pe hol, el mi-a oferit brațul.
— Sunteți pregătită, regina mea în devenire?
Eu l-am luat și am zâmbit.
— Nu. Să mergem.
În drum spre sala de consiliu, eram gata să-l întreb pe generalul
Leger dacă nu vrea să mai ocolim o dată etajul. Ziua mi se părea deja
prea copleșitoare și nu eram sigură că aș fi putut să mă descurc.

1119
Prostii, mi-am spus în sinea mea. Ai participat la ședințele astea de zeci
de ori și aproape de fiecare dată te-ai gândit la aceleași lucruri pe care le-a
spus tata. Da, este prima dată când ești la conducere, dar situația te aștepta
dintotdeauna. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nimeni nu va fi dur cu tine
astăzi; mama ta tocmai a suferit un atac de cord.
Am deschis ferm ușa, urmată de generalul Leger. Am fost atentă să
salut din cap spre domnii pe lângă care am trecut. Sir Andrews, Sir
Coddly, domnul Rasmus și alți câțiva bărbați pe care îi știam de ani
de zile își aranjau hârtiile și stilourile. Lady Brice părea mândră când
m-a urmărit ocolind masa spre locul tatălui meu, la fel ca și
generalul când s-a așezat pe scaunul de lângă ea.
— Bună dimineața!
Mi-am ocupat locul din capul mesei și m-am uitat la dosarul subțire
din fața mea. Slavă Cerului că ordinea de zi nu părea încărcată.
— Cum se simte mama dumneavoastră? a întrebat solemn Lady
Brice.
Ar fi trebuit să scriu răspunsul pe ceva, ca să nu mai fiu nevoită să-l
tot repet.
— Încă doarme. Nu știu sigur cât de gravă este situația ei acum, dar
tatăl meu îi este alături și cu siguranță vom anunța pe toată lumea
dacă apare vreo schimbare.
Lady Brice a zâmbit trist.
— Sunt sigură că va fi bine. Mereu a fost o femeie puternică.
Am încercat să-mi ascund uimirea, dar nu mi-am dat seama că Lady
Brice o cunoștea atât de bine pe mama. De fapt, nici eu nu știam prea
multe despre Lady Brice, dar sinceritatea din tonul ei m-a făcut să
mă bucur că o am lângă mine în momentul acela.
Am dat aprobator din cap.
— Haideți să ne apucăm de treabă, ca să pot să-i spun că prima mea
zi de lucru a fost cât de cât productivă.
Replica mea a stârnit câteva chicote prin încăpere, dar zâmbetul mi-a
pierit repede când am citit prima pagină care-mi fusese dată.
— Sper că este o glumă, am spus eu sec.
1120
— Nu este.
M-am întors spre Sir Coddly.
— Suntem de părere că a fost o mișcare intenționată de a slăbi Illéa
și, având în vedere că nici regele și nici regina nu și-au dat
consimțământul, de fapt Franța v-a răpit fratele. Căsătoria aceasta
este un act de trădare, deci nu avem de ales decât să mergem la
război.
— Sir, vă asigur că nu a fost trădare. Camille este o fată rațională.
Mi-am dat ochii peste cap, urând să recunosc asta. Ahren este cel
romantic și sunt sigură că el a insistat în privința căsătoriei, nu ea.
Am respins declarația de război, refuzând să mă mai gândesc o clipă
la așa ceva.
— Milady, nu puteți să faceți asta, a insistat Sir Andrews. Relațiile
dintre Illéa și Franța sunt tensionate de ani de zile.
— Chestiunea aceasta este una mai mult personală, nu politică, a
încercat să-i explice Lady Brice.
Sir Coddly a fluturat o mână în aer.
— Ceea ce înrăutățește și mai mult situația. Regina Daphne aduce și
mai multă suferință emoțională asupra familiei regale, presupunând
că nu vom răspunde. De data aceasta, trebuie să o facem. Spuneți-i,
generale!
Lady Brice a scuturat frustrată din cap când generalul Leger a vorbit.
— Nu voi spune decât că putem trimite trupe aeriene și la sol în
douăzeci și patru de ore, dacă dați ordinul, Alteță. Deși cu siguranță
nu v-aș sfătui să o faceți.
Andrews a pufnit.
— Leger, spune-i cu ce pericole se confruntă.
El a ridicat din umeri.
— Nu văd niciun pericol. Fratele ei s-a căsătorit.
— Pe de altă parte, o căsătorie nu ar trebui să ne apropie țările? am
întrebat eu. Nu cumva e motivul pentru care căsătoriile prințeselor
au fost aranjate ani de zile?

1121
— Dar acelea erau plănuite, a afirmat Coddly pe un ton care sugera
că eram un pic prea naivă pentru discuția de față.
— Ca și aceasta, am ripostat eu. Toți știam că Ahren și Camille s-ar fi
căsătorit într-o zi. Pur și simplu s-a întâmplat mai devreme decât ne
așteptam.
— Nu înțelege, i-a mormăit el lui Andrews.
Sir Andrews a scuturat din cap spre mine.
— Maiestate, e trădare.
— Sir, este iubire.
Coddly a dat cu pumnul în masă.
— Nimeni nu vă va lua în serios dacă nu acționați ferm!
A urmat o clipă de tăcere după ce vocea nu i-a mai răsunat prin
cameră, și toți cei de la masă au rămas nemișcați.
— Bine, am răspuns eu calm. Sunteți concediat.
Coddly a râs, uitându-se la ceilalți domni de la masă.
— Nu puteți să mă concediați, Alteță.
Mi-am înclinat capul și l-am fixat cu privirea.
— Vă asigur că pot. Momentan, nimeni din încăperea asta nu este
mai mare în rang decât mine, și sunteți ușor de înlocuit.
Cu toate că încerca să fie discretă, am văzut-o pe Lady Brice
strângând din buze, în mod clar abținându-se să nu râdă. Da, cu
siguranță era aliata mea.
— Trebuie să luptați! a insistat el.
— Nu! am răspuns eu ferm. Un război ar tensiona și mai mult un
moment deja stresant și ar provoca o revoltă între noi și poporul de
care suntem acum legați prin căsătoria aceasta. Nu vom lupta.
Coddly și-a plecat capul și a mijit ochii.
— Nu credeți că sunteți prea sentimentală în privința asta?
M-am ridicat, scaunul scârțâind în urma mea când m-am mișcat.
— Voi presupune că, prin afirmația aceasta, nu insinuați că sunt prea
slabă. Pentru că, da, sunt sentimentală.
Am ocolit masa până în celălalt capăt, cu privirea ațintită asupra lui
Coddly.
1122
— Mama stă într-un pat cu tot felul de tuburi în gât, fratele meu
geamăn este acum pe alt continent, iar tata abia mai rezistă.
Oprindu-mă în fața lui, am continuat:
— Am doi frați mai mici pe care trebuie să îi calmez după toate
acestea, o țară de condus și șase băieți care așteaptă la parter să-mi
ofer mâna unuia dintre ei.
Coddly a înghițit și eu m-am simțit doar un pic vinovată în urma
satisfacției primite.
— Deci, da, acum sunt sentimentală. Orice persoană cu suflet, aflată
în locul meu, ar fi. Și dumneavoastră, domnule, sunteți un idiot.
Cum îndrăzniți să-mi forțați mâna în privința unei chestiuni atât de
importante, pe baza unui lucru neînsemnat? Practic vorbind, eu sunt
regina și nu mă veți constrânge să fac nimic.
M-am întors în capul mesei.
— Ofițer Leger?
— Da, Alteță?
— Mai este pe ordinea de zi vreun punct care nu poate să aștepte
până mâine?
— Nu, Alteță.
— Bun. Sunteți liberi. Și vă sugerez ca data viitoare să nu uitați cine
este responsabil de toate.
De îndată ce am terminat de vorbit, toți, în afară de Lady Brice și de
generalul Leger, s-au ridicat și au făcut o plecăciune – destul de
adâncă, am observat.
— Ați fost minunată, Alteță! a susținut cu convingere Lady Brice de
îndată ce noi trei am rămas singuri.
— Da? Uitați-vă la mâna mea.
Am ridicat-o.
— Tremură.
Mi-am strâns pumnul, hotărâtă să nu mai tremur.
— Tot ce am spus este adevărat, nu-i așa? Nu mă pot forța să semnez
o declarație de război, nu?

1123
— Nu, m-a asigurat generalul Leger. După cum știți, în consiliu au
fost mereu câțiva membri care credeau că ar trebui să colonizăm
Europa. Cred că au văzut situația ca pe o oportunitate de a profita de
experiența dumneavoastră limitată, dar ați procedat corect.
— Tatăl meu nu și-ar dori să meargă la război. Pacea a fost mereu
emblema domniei lui.
— Exact.
Generalul Leger a zâmbit.
— Ar fi mândru de cum v-ați impus astăzi. De fapt, cred că s-ar
putea să mă duc să-i spun.
— Să vin și eu? am întrebat, brusc disperată să aud micul monitor
anunțând că inima mamei rezista și se străduia.
— Aveți o țară de condus. Vă voi aduce noutăți cât mai curând
posibil.
— Mulțumesc, i-am spus când a ieșit din cameră.
Lady Brice și-a încrucișat brațele pe masă.
— Vă simțiți mai bine?
Eu am scuturat din cap.
— Știam că rolul acesta presupune multă muncă. Am fost alături și
mi-am urmărit tatăl făcând de zece ori mai multe lucruri decât mine.
Dar trebuia să am mai mult timp la dispoziție să mă pregătesc. Să-mi
asum poziția acum, pentru că mama ar putea să moară, este prea
mult. Și la numai cinci minute de când mi-am asumat
responsabilitatea, trebuie să iau o decizie în privința unui război? Nu
sunt pregătită pentru asta.
— În regulă, să le luăm pe rând. Încă nu trebuie să fiți perfectă. Este
ceva temporar. Mama dumneavoastră se va simți mai bine, regele își
va relua sarcinile, iar dumneavoastră vă veți întoarce la învățat, cu o
importantă experiență la activ. Gândiți-vă la perioada aceasta ca la o
oportunitate.
Am răsuflat prelung. Temporar. Oportunitate. Bine.

1124
— În plus, nu totul depinde de dumneavoastră. De aceea aveți
consilieri. Într-adevăr, astăzi nu au fost de mare ajutor, dar noi
suntem aici ca să nu fiți nevoită să vă descurcați singură.
Mi-am mușcat buza, gândindu-mă.
— În regulă. Așadar, ce fac acum?
— Mai întâi, vă respectați cuvântul și îl concediați pe Coddly. Asta le
va arăta celorlalți că vorbiți serios. Într-un fel, îl compătimesc, dar
cred că tatăl dumneavoastră l-a păstrat doar ca să fie avocatul
diavolului și să-l ajute să vadă toate aspectele unei probleme.
Credeți-mă, nu i se va duce dorul, a mărturisit ea sec. În al doilea
rând, gândiți-vă la perioada aceasta ca la o pregătire practică pentru
propria domnie. Începeți să vă adunați în jur oameni în care știți că
puteți avea încredere.
Am oftat.
— Simt că m-au părăsit toți.
Ea a scuturat din cap.
— Fiți mai atentă. Probabil aveți prieteni unde nu v-ați aștepta
niciodată.
M-am trezit din nou văzând-o într-o altă lumină. Își păstrase rolul
mai mult decât oricine altcineva; știa ce ar fi hotărât tata în
majoritatea situațiilor și, cel puțin, era o femeie în plus în încăpere.
Lady Brice m-a privit în ochi, forțându-mă să mă concentrez.
— Cine știți că va fi mereu sincer cu dumneavoastră? Cine o să vă fie
alături, nu doar pentru că faceți parte din familia regală, ci pur și
simplu pentru că sunteți așa cum sunteți?
Am zâmbit, absolut sigură de locul spre care mă îndreptam de
îndată ce am ieșit din cameră.

1125
 CAPITOLUL 3

— Eu?
— Tu.
— Sunteți sigură?
Am apucat-o pe Neena de umeri.
— Tu îmi spui mereu adevărul, chiar dacă nu mă încântă să îl aud.
M-ai suportat în cele mai proaste momente și ești mult prea
inteligentă să-ți petreci zilele împăturindu-mi rufele.
Ea strălucea, clipind ca să-și alunge lacrimile.
— O doamnă de onoare în devenire… ce înseamnă asta?
— Ei bine, e o combinație între a-mi fi însoțitoare, ceea ce deja ești, și
a mă ajuta cu partea mai puțin fascinantă a slujbei mele, cum ar fi
să-mi programezi întâlnirile și să te asiguri că nu uit să mănânc.
— Cred că pot să mă descurc, a spus ea și a zâmbit.
— O, o, o, și… – mi-am ridicat mâinile, pregătind-o probabil pentru
cea mai interesantă parte a slujbei – înseamnă că nu mai trebuie să
porți uniforma aceea. Deci, du-te și te schimbă.
Neena a chicotit.
— Nu știu dacă am vreo ținută potrivită, dar sigur voi găsi una până
mâine.
— Prostii. Caută prin dulapul meu.
Ea a căscat ochii la mine.
— Nu pot.
— Mmm, poți și trebuie.
I-am arătat ușile mari.
— Te îmbraci, ne întâlnim în biroul meu și ne vom ocupa de toate, pe
rând.
Ea a dat aprobator din cap și, de parcă am fi făcut asta de o mie de
ori, m-a îmbrățișat.
— Mulțumesc!
— Eu îți mulțumesc, am insistat.

1126
— Nu vă voi dezamăgi.
M-am retras și m-am uitat la ea.
— Știu. Apropo, prima ta sarcină este să-mi alegi o nouă servitoare.
— Nicio problemă.
— Excelent. Ne vedem în curând.
Am ieșit din cameră, simțindu-mă mai bine știind că am oameni de
partea mea. Generalul Leger avea să fie legătura mea cu mama și
tata, Lady Brice consilierul principal, și Neena cea cu care să-mi
împart sarcinile de lucru.
Trecuse mai puțin de o zi și deja înțelegeam de ce mama credea că
am nevoie de un partener. Și tot intenționam să-mi găsesc unul. Pur
și simplu aveam nevoie de ceva timp să-mi dau seama cum.

În după-amiaza aceea, m-am plimbat îngrijorată în sus și-n jos, cât

l-am așteptat pe Kile în fața Salonului Domnilor. Dintre toate
relațiile mele cu Aleșii, cu el mi se părea a fi cea mai complicată și,
totuși, cea mai ușoară cu care să încep.
— Hei! a spus el și a venit să mă îmbrățișeze.
Nu m-am putut abține să nu zâmbesc la gândul că, dacă ar fi încercat
așa ceva în urmă cu o lună, aș fi chemat paza.
— Cum te mai simți?
Eu m-am oprit.
— Amuzant – ești singurul care m-a întrebat.
Ne-am îndepărtat.
— Cred că bine. Cel puțin cât sunt ocupată. În clipa în care încetinesc
ritmul, mă transform într-un ghem de nervi. Tata este terminat. Și
faptul că Ahren nu s-a întors mă ucide. Credeam că se va întoarce
pentru mama, dar nici măcar nu a dat un telefon. N-ar fi trebuit
măcar să sune?
Am înghițit nodul din gât, știind că mă agitam prea mult.
Kile m-a luat de mână.
1127
— În regulă, hai să ne gândim la asta. A plecat cu avionul în Franța și
s-a căsătorit într-o zi. În mod sigur sunt o grămadă de documente
oficiale și de alte lucruri de care trebuie să se ocupe. Și e posibil ca
nici măcar să nu fi auzit ce s-a întâmplat.
Am dat aprobator din cap.
— Ai dreptate. Și știu că îi pasă. Mi-a lăsat o scrisoare prea sinceră ca
să mă îndoiesc de asta.
— Vezi, poftim. Și seara trecută tatăl tău arăta de parcă nu ar mai fi
avut mult până să fie și el internat. Probabil faptul că stă cu mama ta
și o supraveghează îl face să simtă că are controlul asupra situației
când nu există niciunul. Ea a trecut cu bine peste cele mai grave
lucruri și mereu a fost o luptătoare. Îți aduci aminte când a venit
ambasadorul acela?
Eu am zâmbit superior.
— Te referi la cel de la Uniunea Paraguay-Argentina?
— Da! a exclamat el. Îmi aduc perfect aminte și acum. A fost
nepoliticos cu toată lumea, s-a îmbătat înainte de ora prânzului două
zile la rând și, în cele din urmă, mama ta l-a apucat de ureche și l-a
târât până la ieșire.
Eu am scuturat din cap.
— Așa este. Îmi aduc aminte și cum, după aceea, a dat nenumărate
telefoane ca să încerce să îndrepte situația cu președintele lor.
Kile a ignorat detaliul.
— Uită de asta. Adu-ți aminte că mama ta nu permite lucrurilor să i
se întâmple. Atunci când ceva încearcă să îi strice viața, îi dă un șut
în stradă.
Am zâmbit.
— E adevărat.
Momentul pe care ni l-am petrecut în tăcere a fost plăcut și liniștit.
Nu mai fusesem niciodată atât de recunoscătoare.
— Sunt ocupată pentru restul zilei, dar ce-ai spune să petrecem ceva
timp împreună mâine-seară?
El a dat aprobator din cap.
1128
— Desigur.
— Avem multe de vorbit.
Kile a ridicat din sprâncene.
— Cum ar fi?
Ne-am întors amândoi în același timp, observând silueta cu coada
ochiului.
— Scuzați-mă, Alteță, a spus gardianul cu o plecăciune, dar aveți un
vizitator.
— Un vizitator?
El a dat din cap, fără să-mi spună cine ar fi putut să fie.
Eu am oftat.
— Bine. Ne auzim mai târziu, da?
Kile mi-a strâns repede mâna.
— Bineînțeles. Anunță-mă dacă ai nevoie de ceva.
Am zâmbit când am plecat, știind că vorbește serios. În sinea mea,
eram sigură că toți tinerii din camera aceea s-ar fi grăbit să-mi fie
alături dacă aș fi avut nevoie de ei și, într-o zi groaznică de
altminteri, gândul era o mică bucurie.
Am ocolit scările, încercând să-mi dau seama cine este acolo. Dacă
era vorba despre un membru al familiei, ar fi fost condus într-o
încăpere; și dacă ar fi fost vreun guvernator sau un alt oficial, ar fi
trimis un bilet. Cine era atât de important de nici măcar nu putea fi
anunțat?
Când am coborât la primul etaj, răspunsul la întrebarea mea era
acolo, zâmbetul său larg lăsându-mă fără suflare.
Marid Illéa nu mai venise de ani de zile la palat. Ultima dată când îl
văzusem, era un preadolescent deșirat, care nu stăpânea arta
conversației de la curte. Însă obrajii rotunzi i se transformaseră într-o
linie a maxilarului suficient de ascuțită încât să taie, iar membrele
subțiri i se împliniseră, făcându-i costumul să cadă perfect. M-a
privit în ochi când m-am apropiat și, cu toate că mâinile-i erau
ocupate cu un coș prea plin, a făcut o reverență și mi-a zâmbit ca și
când nu ar fi fost deloc împovărat.
1129
— Alteță, a spus el. Îmi cer scuze că am venit neanunțat, dar de
îndată ce am auzit despre mama ta, am simțit că trebuie să facem
ceva. Așa că…
Mi-a întins coșul plin de daruri. Flori, cărți cu pagini puține, borcane
cu supă și panglici în jurul capacelor, și chiar și câteva produse de
patiserie care arătau atât de bine, că mi-a fost greu să nu mă servesc.
— Marid, am spus eu, rostindu-i numele ca pe un salut, o întrebare
și avertisment în același timp. Vizita e neașteptată, ținând cont de
toate.
El a ridicat din umeri.
— Controversele nu înseamnă pierderea compasiunii. Regina
noastră este bolnavă și măcar atât ne-am gândit să facem.
Eu am zâmbit, mișcată de apariția lui neașteptată. I-am făcut semn
unui gardian.
— Du-l în aripa spitalului, te rog.
El a luat coșul și eu mi-am îndreptat din nou atenția spre Marid.
— Părinții tăi nu au vrut să vină?
Marid și-a băgat mâinile în buzunare și s-a strâmbat.
— S-au temut că vizita ar părea una mai mult politică decât
personală.
Eu am dat din cap.
— Este de înțeles. Dar te rog să le spui ca pe viitor să nu-și mai facă
griji în privința asta. Sunt încă bine-veniți aici.
Marid a oftat.
— Nu așa li s-a părut, nu după… ieșirea lor.
Am strâns din buze, amintindu-mi totul atât de clar.
August Illéa și tatăl meu au lucrat împreună după moartea bunicilor
mei, încercând să desființeze castele cât mai repede posibil. Când
August s-a plâns că schimbarea nu se desfășura destul de rapid, tata
a profitat de rangul său superior și i-a spus să îi respecte planul.
Când tatăl meu nu a reușit să șteargă stigmatul de a aparține castelor
inferioare, August a spus că „fundul lui răsfățat” trebuie să
părăsească palatul și să iasă-n stradă. Tata fusese dintotdeauna un
1130
om răbdător și, din câte-mi aminteam, August era mereu nervos. În
cele din urmă, s-au certat groaznic și August și Georgia și-au luat
lucrurile, inclusiv pe fiul lor timid, și au plecat într-un uragan de
durere și mânie.
De atunci, îl auzisem pe Marid o dată sau de două ori la radio făcând
comentarii politice sau dând sfaturi de afaceri, dar acum era ciudat
să-i asociez vocea cu mișcările buzelor și să-l văd zâmbind atât de
ușor când, în copilăria lui, mi-l aminteam timid și retras.
— Sincer, nu înțeleg de ce tații noștri nu și-au vorbit în ultima vreme.
Cu siguranță ai văzut problemele legate de discriminarea în urma
desființării castelor pe care am încercat să le rezolvăm. Credeam că
unul din ei va ceda și-l va căuta pe celălalt. Nu mai este o chestiune
de mândrie.
Marid mi-a întins un braț.
— Poate ar fi mai bine să discutăm la o plimbare?
L-am luat de braț și am pornit pe hol.
— Cum merge până acum?
Eu am ridicat din umeri.
— Cât se poate de bine, având în vedere circumstanțele.
— Mi-ar plăcea să pot să-ți spun să privești partea bună, dar s-ar
putea să fie greu să găsești una.
— Deocamdată nu mă gândesc decât la faptul că îmi ajut părinții.
— Așa este. Și cine știe? S-ar putea să faci niște schimbări importante
cât ești în funcție. De exemplu, în privința chestiunilor de după
desființarea castelor. Părinții noștri nu au reușit, dar tu ai putea.
Gândul mă liniștea mai puțin decât intenționase el. Nu speram să fiu
la conducere suficient de mult timp pentru a face schimbări.
— Nu sunt atât de sigură că sunt în stare de așa ceva.
— Ei bine, Alteță…
— Te rog, Marid. Spune-mi Eadlyn. Mă cunoști de când m-am
născut.
El a zâmbit superior.

1131
— Chiar așa este. Totuși, acum ești regentă și mi se pare greșit să nu
mă adresez cum se cuvine.
— Și eu ce formulă de adresare ar trebui să folosesc?
— Credinciosul tău supus, simplu. Mi-ar plăcea să te ajut în
perioada aceasta tensionată. Și știu că desființarea castelor nu a fost
un proces atât de inofensiv pe cât v-ați dorit toți, nici măcar la
început. Mi-am petrecut ani de zile ascultând oamenii. Cred că i-am
auzit destul de clar și, în cazul în care comentariile mele ți-ar fi de
folos, te rog să mă anunți.
Am ridicat din sprâncene cât m-am gândit la cuvintele lui.
Mulțumită Aleșilor, acum știam mai multe despre viața oamenilor
de rând, dar un expert în opinia publică ar fi putut fi „arma” perfectă
din arsenalul meu. Și chiar dacă nu aș fi avut mari ambiții pentru
scurtul timp pe tron, așa ceva ar fi putut să le arate oamenilor mei că
îmi pasă și asta era vital, mai ales având în vedere ce-mi scrisese
Ahren.
Cuvintele lui mă loveau ca un pumn de fiecare dată când mi le
aminteam, dar știam că nu mi-ar fi spus că oamenii mă disprețuiesc
dacă nu ar fi crezut că mi-ar fi de vreun ajutor. Chiar dacă plecase,
aveam încredere în el.
— Mulțumesc, Marid! Dacă aș putea să fac ceva pentru a mai reduce
presiunea la care este supus tata din cauza situației, ar fi o uriașă
binecuvântare. Când va fi gata să se întoarcă la muncă, mi-ar plăcea
ca poporul să fie mai calm, cum nu l-a văzut de ani de zile. Ținem
legătura.
Din buzunar, el a scos o carte de vizită și mi-a dat-o.
— Acela este numărul meu personal de telefon. Poți să mă suni când
vrei.
Eu am zâmbit.
— Se vor supăra părinții tăi că mă ajuți? Nu înseamnă că fraternizezi
cu dușmanul?
— Nu, nu, nu, a spus el pe un ton relaxat. Scopul părinților noștri era
același. Pur și simplu au avut metode diferite de a-l atinge. Și acum,
1132
că mama ta nu se simte bine, nu ar trebui să-ți faci atât de mult griji
în privința lucrurilor care pot fi remediate, iar moralul țării cu
siguranță este unul dintre ele. Acum, mai mult ca niciodată, cred că
părinții noștri vor fi de acord să lucrăm împreună.
— Să sperăm, am zis eu. Mult prea multe au mers prost în ultima
vreme. Mi-ar prinde bine să mai îndrept câteva situații.

1133
 CAPITOLUL 4

M-am strecurat în cadă și am observat că apa nu era așa plăcută ca

de obicei, nu avea lavandă, nici bule. Eloise era tăcută și rapidă, dar
nu era Neena. Am oftat. Am presupus că nu conta, de vreme ce nu
era decât un mic spațiu unde, în sfârșit, puteam să nu mai pretind că
știu ce fac. Mi-am strâns genunchii la piept, pregătită să plâng.
Ce trebuia să fac? Ahren nu mai era aici să mă îndrume și mă
temeam că, fără el, aveam să comit greșeală după greșeală. Și de ce
încă nu sunase? De ce nu era în primul avion spre casă?
Ce aș fi făcut dacă mamei i s-ar fi scos tuburile din gât și nu ar fi
putut să respire singură? Brusc, mi-am dat seama că, deși nu mă
gândisem în mod concret să mă căsătoresc și să am copii, mi-o
imaginasem mereu dansând la nunta mea și alintându-l pe primul
meu născut. Dacă nu ar fi acolo, să facă asta?
Cum se presupunea că trebuie să-i iau locul tatei? Ziua de astăzi mă
epuizase complet. Nu mă puteam imagina făcând asta toată ziua,
zilnic, pentru următoarele câteva săptămâni, ca să nu mai vorbesc de
anii în care aș fi fost nevoită să o fac, după moștenirea tronului.
Și cum aveam să-mi aleg un soț? Cine era cea mai bună alegere? Cine
ar fi avut mai multe șanse să câștige aprobarea publicului? Era
măcar drept să mă întreb așa ceva? Sau potrivit?
M-am șters la ochi cu podul palmei ca un copil și mi-am dorit să pot
fi din nou fericit de inconștientă de cât de multe rele se puteau
aduna într-o singură zi.
Aveam putere și nu știam cum să o folosesc. Eram o conducătoare
care nu știa cum să conducă. Eram o soră geamănă pe cont propriu.
Eram o fiică cu părinți care lipseau. Mă curtau șase tineri și nu știam
cum să mă îndrăgostesc.
Tensiunea care îmi apăsa inima ar fi fost suficientă să copleșească pe
oricine. Mi-am masat pieptul care mă durea, întrebându-mă dacă așa

1134
începuse totul în cazul mamei. M-am ridicat și am împroșcat apa,
alungându-mi gândul.
Ești bine. Ea este bine. Trebuie să mergi mai departe.
M-am îmbrăcat și eram aproape gata să mă duc la culcare, când am
auzit o bătaie timidă în ușă.
— Eady? a spus cineva.
— Osten?
El și-a băgat capul pe ușă, urmat de Kaden, iar eu m-am grăbit spre
ei.
— Sunteți în regulă?
— Da, m-a asigurat Kaden. Și nu suntem speriați sau așa ceva.
— Deloc, a adăugat Osten.
— Dar nu am mai auzit nicio veste despre mama și ne-am gândit că
poate știi tu ceva.
Mi-am dat o palmă peste cap.
— Îmi pare rău. Ar fi trebuit să vă spun ce se întâmplă.
M-am blestemat, gândindu-mă la cum îmi petrecusem douăzeci de
minute în cadă, în loc să-mi fac timp să-mi văd frații.
— Mama se reface. Am încercat să-mi aleg cu grijă cuvintele:
Doctorii o țin adormită ca să poată să se vindece. Știți cum este
mama. Dacă ar fi trează, ar vrea să alerge după noi ca să se asigure că
facem tot ceea ce ar trebui să facem. Așa se va odihni suficient încât
să fie sănătoasă când se va trezi.
— Oh!
Osten a ridicat din umeri și eu mi-am dat seama că, oricât de mult
mă afecta situația, pe ei îi afecta și mai mult.
— Și cum rămâne cu Ahren?
Kaden și-a ros o pieliță de lângă unghie, un gest pe care nu-l mai
văzusem să-l facă niciodată.
— N-a dat niciun semn încă, dar sunt sigură că e din cauză că se
acomodează cu noua lui viață. La urma urmei, este un bărbat
însurat.
Expresia lui Kaden arăta că răspunsul nu îl mulțumea.
1135
— Crezi că se va întoarce?
Eu am inspirat adânc.
— Haideți să nu lăsăm subiectul să ne îngrijoreze în seara asta. Sunt
sigură că va suna în curând și că va putea să ne povestească tot.
Deocamdată, tot ce trebuie să știți voi doi este că fratele vostru e
fericit, că mama va fi bine și că eu am totul sub control. În regulă?
Ei au zâmbit.
— În regulă.
În câteva secunde însă, expresia mulțumită a lui Osten a dispărut,
chipul i s-a întristat și buza a început să îi tremure.
— E vina mea, nu-i așa?
— Ce să fie din vina ta?
M-am lăsat pe un genunchi în fața lui.
— Ce-a pățit mama. Mereu îmi spunea să fiu un pic mai calm și apoi
își trecea mâna prin părul meu de parcă ar fi fost epuizată. Este vina
mea. Am obosit-o prea mult.
— Măcar tu nu i-ai dat prea multe bătăi de cap cu școala, a spus
Kaden încet. Eu întotdeauna o supăram pentru că voiam cărți și
meditatori mai buni și o obligam să-mi răspundă la întrebări când
avea altele de făcut. Îi răpeam tot timpul.
Așadar, toți ne învinuiam. Perfect.
— Osten, să nu mai gândești niciodată așa, am insistat eu și l-am tras
spre mine într-o îmbrățișare. Mama este regină. La drept vorbind, ai
fost cea mai puțin stresantă parte a vieții ei. Da, este greu să fii
mamă, dar mereu ne punea să alergăm, dacă voia să râdă. Și cine
este, de departe, cel mai amuzant dintre noi patru?
— Eu.
Vocea îi era subțire, dar a zâmbit ușor când și-a șters nasul.
— Exact. Și Kaden, crezi că mama ar preferea să-i pui zeci de
întrebări sau să rătăcești prin viață cu răspunsurile greșite?
El s-a jucat cu degetele cât s-a gândit la răspuns.
— Ar vrea să vin la ea.

1136
— Ei, vezi? Haideți să fim cinstiți – suntem o gașcă plină de energie,
nu-i așa?
Osten a râs și chipul lui Kaden s-a luminat.
— Dar toate prin câte am făcut-o să treacă au fost bine-venite. Ar fi
preferat să mă oblige să învăț să scriu caligrafic decât să nu aibă
niciodată o fiică. Ar fi preferat să fie enciclopedia ta vie decât să nu
interacționeze cu noi. Ar fi preferat să te implore să te potolești decât
să fi avut numai trei copii. Nu suntem vinovați de nimic, i-am
asigurat eu.
Am așteptat să se întoarcă și să fugă, să treacă peste mica lor
supărare, dar nu s-au clintit din loc. Am oftat, știind că sperau și
dându-mi seama că eram pregătită să-mi pierd o parte din somnul
de care aveam atât de multă nevoie pentru ei.
— Vreți să rămâneți aici în seara asta?
Osten s-a repezit spre patul meu.
— Da!
Am scuturat din cap. Ce aveam să fac cu băieții aceștia? M-am
strecurat în pat și Kaden s-a lipit de spatele meu când Osten și-a lăsat
capul pe perna din fața mea. Mi-am dat seama că lumina din baie era
încă aprinsă, dar am lăsat-o așa. În momentul acesta, aveam nevoie
de un pic de lumină.
— Nu este la fel fără Ahren, a zis încet Kaden.
Osten și-a adunat brațele în jurul pieptului.
— Da. Pare ciudat.
— Știu, dar nu vă faceți griji. Vom găsi o nouă normalitate. Veți
vedea.
Cumva, pentru ei, aveam să mă asigur de asta.

1137
 CAPITOLUL 5

— Bună dimineața, Înălțimea Voastră!

— Bună dimineața! i-am răspuns majordomului. O cafea tare, te rog,
și orice a pregătit bucătarul pentru Elită.
— Desigur.
El a revenit cu clătite cu afine și cârnăciori, și cu un ou fiert tare, tăiat
în jumătăți. Am ciugulit din mâncare cât am răsfoit ziarele. Scria că
vremea era proastă într-o zonă și mai erau câteva speculații în
privința posibilului meu viitor soț, dar, în general, părea că întreg
poporul își pierduse dorința de a face mai mult decât să se
îngrijoreze pentru mama. Fusesem sigură că țara avea să se revolte
din cauza numirii mele ca regentă. O parte din mine încă își făcea
griji că, dacă le-aș fi dat câtuși de puțin de înțeles că nu aș fi reușit să
mă descurc, ura lor m-ar fi izbit fără milă.
— O zi bună astăzi! a spus cineva.
Nu cineva. I-aș fi recunoscut vocea lui Henri chiar și din mormânt.
Am ridicat capul ca să-i zâmbesc și să le fac semn cu mâna, lui și lui
Erik. Îmi plăcea oarecum că pe Henri nu îl afecta tristețea care plutea
în palat. Și Erik părea să fie brațul care-l aducea cu picioarele pe
pământ, amabil și calm, indiferent de ce se întâmpla în jurul lui.
Osten și Kaden au intrat odată cu Kile, apropiindu-și capetele în
mers. Kile încerca să îi facă să zâmbească – îmi dădeam seama după
limbajul trupului său – și, în schimb, ei îi zâmbeau timid. Ean a
apărut alături de Hale și Fox, iar eu am fost plăcut surprinsă să-i văd
în sfârșit interacționând și cu alții. Gunner a venit în urma lor, de
parcă l-ar fi uitat. Îl păstrasem printre cei din Elită pentru că nu
reușisem să uit că poezia lui mă făcuse să râd. Dar, în afară de asta,
nu prea îl cunoșteam. Trebuia să-mi dau mai mult silința cu el, cu
toți.
Frații mei și-au ocupat împreună locurile obișnuite, mai cuminți
decât de obicei. Văzând masa familiei atât de goală, o tristețe mi-a

1138
străbătut corpul. Tipul acela de amărăciune tăcută și solitară poate
să preia controlul atât de repede fără să fie sesizată. Acum, vedeam
cum încerca să se strecoare în frații mei, după cum își țineau capetele
un pic mai plecate, probabil fără să-și dea seama.
— Osten?
El s-a uitat la mine și eu am simțit toate privirile Elitei asupra
noastră.
— Mai ții minte când ne făcea mama clătite?
Kaden a început să râdă și s-a întors spre ceilalți ca să le povestească.
— Când eram mici, mama gătea des și, din când în când, ne pregătea
și nouă ceva, doar ca să se amuze. Cred că ultima dată a încercat
acum patru ani.
Eu am zâmbit superior.
— Știa că îi lipsește antrenamentul, dar a vrut să ne facă clătite cu
afine. Problema a fost că a vrut să aranjeze afinele în formă de stele,
flori și tot felul de chipuri, dar a lăsat aluatul pe grătar atât de mult
ca să pună afinele, că, atunci când a întors clătitele, erau toate arse.
Osten a râs.
— Îmi amintesc! Îmi amintesc de clătitele crocante!
I-am auzit pe cei din Elită chicotind.
— Totuși, ai fost așa de rea, că nici măcar n-ai vrut să încerci una!
m-a acuzat Kaden.
Eu am dat rușinată din cap.
— Din instinct de conservare.
— De fapt, au fost destul de bune. Crocante, dar bune.
Osten a mușcat dintr-o clătită din fața lui.
— Erau grozave, nu ca astea.
Am auzit un chicot zgomotos și am văzut că Fox scutura din cap.
— Și tatăl meu este un bucătar groaznic, a spus el, cu glas puternic.
Folosim mult grătarul și zice mereu că e „carbonizat”, a explicat el,
conturând cu mâinile ghilimelele în aer.
— Adică vrea să spună că este ars, nu? a întrebat Gunner.
— Da.
1139
— Tatăl meu… a rostit Erik timid.
Faptul că voia să se alăture conversației m-a surprins și m-am trezit
sprijinindu-mi capul pe cot, atentă.
— El și mama au un fel de mâncare pe care și-l pregătesc unul altuia,
și pentru care trebuie să prăjească. Ultima dată când l-a preparat, a
ieșit din cameră cât se prăjea, iar fumul a fost atât de dens, încât au
fost nevoiți să se mute cu mine cât au aerisit casa.
— Ai o cameră liberă? a întrebat Kile.
Erik a scuturat din cap.
— Nu. Așadar, camera de zi s-a transformat în dormitorul meu,
lucru grozav când mama se trezea la șase și hotăra să înceapă
curățenia.
Gunner și-a exprimat acordul râzând.
— De ce fac părinții mereu asta? Și mereu în ziua în care poți să
dormi până mai târziu?
Eu am mijit ochii.
— Nu poți să-i rogi să nu o mai facă?
Fox a râs exagerat.
— Poate tu poți, Alteță.
Eram conștientă că mă necăjeau, dar știam că o făceau doar ca să ne
distrăm.
A intervenit și Hale.
— Apropo de asta, își face vreunul griji că este incredibil de răsfățat
dacă pierde și trebuie să se întoarcă acasă, după ce a trăit așa? a spus
el arătând cu un gest spre masă și încăpere.
— Eu nu, a răspuns Kile simplu, și băieții au izbucnit.
Camera s-a umplut de povești și comentarii, sfârșitul fiecărei fraze
făcând un alt băiat să își aducă aminte de ceva. Conversația a
devenit atât de zgomotoasă și râsetele atât de nestăpânite, încât
nimeni nu a observat-o pe servitoarea singuratică îndreptându-se
către mijlocul camerei. Ea a făcut o plecăciune și a venit lângă mine.
— Mama dumneavoastră s-a trezit.

1140
M-a cuprins o furtună de emoții, zeci de sentimente netrăite până
atunci, cu excepția bucuriei obișnuite.
— Mulțumesc!
Am ieșit grăbită din cameră, prea temătoare ca să-i aștept pe Kaden
și pe Osten.
Am alergat pe hol și am dat năvală în aripa spitalului, oprindu-mă
doar cât să îmi adun curajul când am ajuns la ușa ei. Când am
deschis-o încet, am observat monitorul cardiac ce încă-i înregistra
toate bătăile și cum ritmul s-a mărit ușor când privirile ni s-au
întâlnit.
— Mamă? am șoptit eu.
Tata s-a uitat peste umăr și a zâmbit, deși ochii îi erau roșii și plini de
lacrimi.
— Eadlyn, a șoptit mama și a întins mâna.
M-am dus la ea, lacrimile încețoșându-mi atât de mult vederea că
abia o zăream.
— Bună, mamă! Cum te mai simți?
Am luat-o de mână și am încercat să nu o strâng prea tare.
— Mă doare un pic.
Ceea ce însemna că sigur o durea groaznic.
— Ei bine, recuperează-te în ritmul tău, în regulă? Nu e nicio grabă.
— Ce mai faci?
Mi-am îndreptat spatele și am răspuns, sperând să o conving.
— Am totul sub control și Kaden și Osten se descurcă de minune –
sunt sigură că vin imediat. Și în seara asta am o întâlnire.
— Bravo, Eady, a spus tata rânjind, și apoi s-a întors spre mama:
Vezi, dragă? Nici măcar nu este nevoie de mine acolo. Pot să stau
aici, cu tine.
— Ahren? a întrebat mama și apoi a inspirat adânc.
Eram descurajată. Când am vrut să îi spun că nu primisem vești de
la el, tata a intervenit.
— A sunat azi-dimineață.
Eu am rămas pe loc, uluită.
1141
— Oh?
— Speră să vină acasă în curând, dar a spus că au existat niște
complicații, cu toate că era prea agitat ca să-mi explice. Mi-a zis să-ți
transmit că te iubește.
Sperasem că vorbele îmi erau adresate mie, dar tata se uita direct la
mama în timp ce le rostea.
— Îl vreau pe fiul meu, a spus mama și vocea i s-a frânt.
— Știu, dragă. Curând.
Tata i-a mângâiat mâna mamei.
— Mamă?
Osten a intrat în salon, expresia de pe fața lui arătând că abia își
stăpânea emoțiile. Kaden fonfăia și stătea drept, ca și când s-ar fi
considerat prea puternic să plângă.
— Bună!
Mama a reușit să le zâmbească larg și, când Osten s-a aplecat și a
îmbrățișat-o, ea s-a strâmbat de durere, dar nu a scos niciun sunet.
— Am fost foarte cuminți, a asigurat-o el.
Mama a zâmbit.
— Ei bine, încetați imediat!
Noi am râs.
— Bună, mamă!
Kaden a sărutat-o pe obraz, părând să-i fie încă teamă să o atingă.
Ea a ridicat o mână ca să-i cuprindă fața. Doar faptul de a ne vedea
părea să o înzdrăvenească cu fiecare secundă. M-am întrebat ce ar fi
făcut dacă Ahren ar fi fost aici. Ar fi sărit din pat?
— Voiam să știți că sunt bine.
Pieptul i se mișca spasmodic, dar zâmbetul nu îi șovăia.
— Cred că mâine pot să mă întorc la etaj.
Tata a dat repede din cap.
— Da, dacă trecem peste ziua de azi fără probleme, mama voastră
poate să se recupereze în camera ei.
— Asta-i foarte bine.
Vestea i-a înviorat vocea lui Kaden.
1142
— Deci ești pe drumul cel bun.
Nu voiam să omor speranța din ochii lui sau ai lui Osten. De obicei,
Kaden era atât de inteligent și vedea dincolo de toate amăgirile, dar
era evident cât de mult își dorea să fie adevărat.
— Exact, a spus mama.
— În regulă, toată lumea, a zis tata. Acum că ați văzut-o pe mama,
vreau să vă întoarceți la învățat. Tot mai avem de condus o țară.
— Eadlyn ne-a dat liber astăzi, a protestat Osten.
Eu am zâmbit vinovată. Când ne-am dat jos din pat dimineață, acela
a fost singurul meu ordin. Aveam nevoie ca ei să se joace.
Mama a râs, un sunet slab, dar frumos.
— Ce regină generoasă!
— Încă nu sunt regină, m-am împotrivit eu, recunoscătoare că
adevărata regină mai trăia, vorbea și zâmbea.
— Totuși, a zis tata, mama voastră are nevoie de odihnă. Mă voi
asigura că o veți vedea înainte de culcare.
Asta i-a potolit pe băieți, care au plecat făcându-i mamei cu mâna.
Eu am sărutat-o pe cap.
— Te iubesc!
— Fata mea.
Degetele ei slăbite mi-au atins părul.
— Te iubesc!
Acele cuvinte au fost primul sprijin al zilei mele, iar eu puteam să
mă descurc în rest știind că Kile Woodwork avea să fie celălalt.
Când am părăsit aripa spitalului, m-am întâlnit cu un alt membru al
familiei Woodwork.
— Doamnă Marlee? am întrebat eu.
Și-a ridicat privirea de pe banca pe care stătea, strângând în mâini o
batistă și cu fața umflată de plâns.
— Vă simțiți bine?
Ea a zâmbit.

1143
— Mai mult decât bine. M-am temut că s-ar putea să nu își revină
și… sincer, nu știu ce m-aș face fără ea. Toată viața mea am fost aici,
cu mama ta.
M-am așezat și am îmbrățișat-o pe cea mai dragă prietenă a mamei,
iar ea m-a cuprins ca și când aș fi fost fiica ei. O parte din mine era
tristă pentru că știam că nu exagera când spunea asta. O singură
privire spre palmele ei cu cicatrice spunea lunga poveste despre cum
ajunsese de la o concurentă vrednică, la o trădătoare crudă și la o
doamnă loială. Când vorbeau despre trecut, evitau unele detalii și eu
nu insistam niciodată, pentru că nu era treaba mea. Însă mă îngrijora
faptul că, uneori, doamna Marlee simțea că iertarea părinților mei
încă depindea de devotamentul ei și al soțului.
— Au spus că tu și frații tăi o vizitați și voiam să o văd, dar nu am
vrut să vă răpesc din timpul petrecut cu ea.
— Ați văzut că băieții au plecat? Vizita noastră s-a terminat. Ar
trebui să vă grăbiți, înainte să adoarmă din nou. Știu că și-ar dori să
vă vadă.
Și-a șters iar obrajii.
— Cum arăt?
Eu am râs.
— Groaznic.
Am strâns-o în brațe.
— Intrați. Și puteți să încercați din când în când să vedeți ce mai fac?
Știu că nu voi putea să cobor aici atât de des pe cât mi-ar plăcea.
— Nu-ți face griji. Te voi înștiința cât de des posibil dacă apar
noutăți.
— Mulțumesc, doamnă Marlee!
După o ultimă îmbrățișare, s-a îndreptat spre aripa spitalului. Eu am
oftat, încercând să-mi permit să mă bucur de scurtul moment de
liniște. Cel puțin acum, totul urma să fie mai bine.

1144
 CAPITOLUL 6

Kile își ținea mâna pe spatele meu, conducându-mă prin grădină.

Luna era joasă și plină, aruncând umbre chiar și în noapte.
— Ai fost impresionantă în dimineața asta, a spus el scuturând din
cap. Toți ne-am făcut griji pentru mama ta și este atât de ciudat să
nu-l avem pe Ahren prin preajmă. Și Kaden? Nu l-am văzut
niciodată atât de… tulburat.
— E groaznic. El este cel statornic.
— Nu te îngrijora prea mult. E normal să fie un pic zdruncinat acum.
M-am apropiat și mai mult de Kile.
— Știu, doar că îmi este greu să văd că i se întâmplă unei persoane
care nu se agită niciodată.
— De aceea micul dejun a fost atât de grozav. Credeam că vom
suferi toți la masă, fără să putem să vorbim despre ce se întâmplă
sau chiar deloc. Apoi, tu ai deschis subiectul, pur și simplu. A fost
remarcabil. Nu uita că ai abilitatea asta, m-a asigurat el arătând cu
degetul spre mine.
— Ce abilitate? Să distrag lumea? am întrebat râzând.
— Nu.
El încerca să găsească cuvintele potrivite.
— Mai degrabă stăpânești metoda de a ușura lucrurile. Adică, ai mai
făcut-o până acum. La petreceri sau la Actualități. Tu schimbi
momentul. Nu oricine poate să o facă.
Ne-am plimbat până la marginea grădinii, unde terenul se deschidea
spre un spațiu plat și întins, înaintea pădurii.
— Mulțumesc. Înseamnă mult. Mi-am făcut griji.
— Nu e nimic în neregulă cu asta.
— Totuși, e mai grav decât ce a pățit mama.
M-am oprit și mi-am pus mâinile-n șolduri, întrebându-mă cât de
mult ar fi trebuit să îi spun.

1145
— Ahren mi-a lăsat o scrisoare. Știai că oamenii sunt nemulțumiți de
monarhie? De mine, mai exact? Și, în principiu, eu sunt acum la
conducere și, sincer, nu sunt sigură că vor accepta. Deja au aruncat o
dată cu mâncare în mine. Am citit atât de multe articole îngrozitoare
la adresa mea… Dacă vor veni după mine?
— Și dacă o fac? a glumit el. Nu înseamnă că nu există și alte opțiuni.
Am putea deveni o dictatură – asta i-ar pune la locul lor. Există
republica federală, monarhia constituțională… oh, poate o teocrație!
Am putea preda totul Bisericii.
— Kile! Vorbesc serios! Dacă mă înlătură de la conducere?
El mi-a cuprins fața în mâini.
— Eadlyn, nu se va întâmpla asta.
— Dar s-a mai întâmplat! Așa au murit bunicii mei. Oamenii au
intrat peste ei în casă și i-au omorât. Și toată lumea o venera pe
bunica!
Simțeam cum mi se adună lacrimile. Uf, ce plângăcioasă fusesem în
ultimele zile! Le-am șters, dându-i peste degete.
— Ascultă-mă! Acela a fost un grup de revoluționari. Acum au
dispărut și oamenii sunt prea ocupați să-și trăiască viața ca să-și
piardă timpul să o strice pe a ta.
— Nu sunt sigură de asta, am șoptit eu. Mereu am fost sigură în
privința unor lucruri și aproape toate s-au năruit în ultimele
săptămâni.
— Tu… El s-a oprit și m-a privit în ochi: Nu vrei să nu te mai
gândești acum la asta?
Eu am înghițit, meditând la propunerea lui. Aici, singuri în noaptea
liniștită, parcă eram în seara primului nostru sărut. Doar că, de data
asta, nu ar fi fost nimeni care să ne urmărească, nimeni care să
lucreze pentru vreun ziar. Părinții noștri nu se vedeau pe nicăieri, iar
gardienii nu ne urmau. Pentru mine, însemna că, pentru o clipă,
nimic nu mă putea împiedica să am ce-mi doresc.
— Aș face orice mi-ai cere, Eadlyn, a șoptit el.
Eu am scuturat din cap.
1146
— Dar nu pot să-ți cer.
El a mijit ochii.
— De ce nu? Am făcut ceva greșit?
— Nu, idiotule, am spus și m-am retras. Se pare că… Am pufăit. Se
pare că ai făcut ceva cum trebuie. Nu pot să te sărut ca și când n-ar fi
nimic, pentru că însemni ceva.
M-am holbat în pământ, din ce în ce mai iritată.
— Apropo, este numai vina ta! l-am acuzat și i-am aruncat o privire
urâtă, în timp ce mă agitam de colo-colo. Îmi convenea să nu te plac.
Îmi convenea să nu plac pe nimeni.
Mi-am ascuns fața. Și acum sunt în mijlocul chestiei ăsteia și atât de
pierdută, că nici nu pot să gândesc limpede. Dar știu că tu contezi și
nu știu ce să fac în privința asta.
Când mi-am adunat suficient curaj cât să-l privesc din nou, el
zâmbea superior.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai fi așa de încrezut!
— Îmi pare rău, a spus el, încă zâmbind.
— Știi cât este de înfricoșător pentru mine să spun toate astea?
El s-a apropiat.
— Probabil tot atât de înfricoșător cât este să le aud.
— Vorbesc serios, Kile.
— Și eu! În primul rând, este ciudat să mă gândesc la ce înseamnă
totul, pentru că tu vii cu un titlu, un tron și o viață întreagă
planificată. Pentru mine este o nebunie să încerc să-mi găsesc vreun
loc. Și, în al doilea rând, mai mult decât oricine altcineva de aici, știu
că nu îți dezvălui intențiile. Practic, o astfel de mărturisire trebuie să
fie dureroasă pentru tine.
Eu am dat aprobator din cap.
— Nu sunt supărată că te plac… doar că, într-un fel, sunt.
El a râs.
— Este mai degrabă exasperant.

1147
— Dar trebuie să știu, acum, înainte să mergem mai departe, dacă
simți ceva asemănător pentru mine? Chiar și un pic? Pentru că, dacă
nu simți, trebuie să-mi fac planuri.
— Și dacă simt?
Mi-am ridicat brațele și le-am lăsat să-mi cadă pe lângă corp.
— Atunci, tot trebuie să fac planuri, dar unele diferite.
El a oftat adânc.
— Se pare că și tu contezi pentru mine. Și, în ultima vreme, nu m-aș
fi gândit la asta dacă n-ar fi fost schițele mele.
— Hmm… ce romantic!
El a râs.
— Nu, serios, cam așa este. De obicei, mă entuziasmează să proiectez
zgârie-nori și adăposturi pentru cei fără cămin, lucruri de care
cineva s-ar putea să-și amintească sau care ar putea să-i ajute pe
oameni. Dar, de curând, m-am trezit schițând o locuință de vară
pentru tine, un palat în miniatură, poate ceva cu o vie.
Azi-dimineață mi-a venit o idee pentru o casă pe plajă.
Eu am icnit.
— Mereu mi-am dorit o casă pe plajă!
— Nu că am apuca vreodată să stăm acolo, cu tine care conduci
lumea și așa mai departe.
— Totuși, este un gând minunat.
El a ridicat din umeri.
— Se pare că, în ultima vreme, tot ce vreau să fac este pentru tine.
— Asta înseamnă mult. Știu cât este de importantă munca ta pentru
tine.
— Nu e doar munca mea. Este ceva de care îmi pasă.
— Bine, atunci. Ce-ar fi ca, deocamdată, să adăugăm și asta pe listă?
E ceva de care ne pasă, și amândoi o știm, și vom urmări și vom
vedea ce se întâmplă.
— E corect. Nu vreau să te descurajez, dar mi se pare prea devreme
să spun că este vorba de iubire.

1148
— Absolut! am fost eu de acord. E prea curând și așa ceva este prea
important.
— Prea extenuant.
— Prea înfricoșător.
El a râs.
— La fel de înfricoșător cu a fi detronată?
— Cel puțin!
— Uau! Bine.
A continuat să zâmbească, probabil gândindu-se și el la
improbabilitatea de a ne îndrăgosti.
— Așadar, ce se va întâmpla acum?
— Cred că voi continua Alegerea. Nu vreau să îți rănesc
sentimentele, dar trebuie să continui. Trebuie să fiu sigură.
El a dat aprobator din cap.
— Nu te-aș vrea, dacă nu ai fi sigură.
— Mulțumesc, domnule.
Stăteam amândoi acolo, și singurul zgomot care se auzea era
șuieratul vântului prin iarbă.
El și-a dres vocea.
— Cred că trebuie să mâncăm ceva.
— Câtă vreme nu sunt nevoită să gătesc.
Pe drumul de întoarcere spre palat, mi-a cuprins umerii cu un braț.
Mi s-a părut un gest pe care l-ar fi făcut un iubit.
— Dar ne-am descurcat atât de bine data trecută!
— Nu am învățat decât despre unt.
— Atunci, știi totul.

Dimineață, m-am dus țintă în aripa spitalului, disperată să văd

chipul mamei. Chiar dacă era adormită, trebuia să îmi aduc aminte
că trăiește și că se vindecă, dar, când am deschis ușa, era trează și
stătea în șezut… iar tata dormea. Zâmbind, și-a dus un deget la
buze. Cu cealaltă mână, îi trasa linii blânde prin păr, în vreme ce el

1149
stătea așezat pe scaun, dar lăsat pe pat, cu un braț sub cap și cu
celălalt peste poala ei.
În liniște, m-am dus de cealaltă parte a patului ca să o sărut pe obraz.
— Mă tot trezesc noaptea, mi-a șoptit și m-a strâns ușor. Toate
tuburile și chestiile astea mă deranjează. Și, de fiecare dată, este treaz
și mă veghează. Mă simt bine să văd că doarme.
— Și eu. Pare epuizat.
Ea a zâmbit.
— Eh. L-am văzut arătând și mai rău. Va trece și peste asta.
— Doctorii au venit să te consulte?
Mama a scuturat din cap.
— I-am rugat să revină după ce se mai odihnește el un pic. Mă voi
întoarce curând în camera mea.
Bineînțeles. Bineînțeles că femeia care tocmai suferise un atac de
cord putea să amâne să stea într-un loc mai confortabil pentru ca
soțul ei să poată trage un pui de somn. Serios, chiar dacă mi-aș fi
găsit pe cineva, s-ar fi putut compara vreodată relația noastră cu a
lor?
— Ce mai faci? Îți sunt toți de ajutor? m-a întrebat mama continuând
să-și treacă mâna prin părul tatei.
— L-am concediat pe Coddly. Nu cred că ți-am spus ieri.
Ea a încremenit, privindu-mă cu atenție.
— Poftim? De ce?
— Oh, nu e mare lucru. Voia să meargă la război.
Mama și-a acoperit gura, încercând să nu râdă de cât de nepăsătoare
discutam despre invazie. După o secundă, a încetat să mai
zâmbească și și-a ridicat ambele mâini spre piept.
— Mamă? am întrebat eu prea tare.
Tata și-a ridicat imediat capul.
— Dragă? Ce s-a întâmplat?
Mama a scuturat din cap.
— Sunt doar cusăturile. Sunt bine.

1150
Tata s-a ridicat de pe scaun, somnul ajungându-i pentru moment.
Mama a încercat să continue conversația, să facă orice pentru a nu se
mai gândi la boala ei.
— Cum e cu Alegerea? Cum mai merg lucrurile?
Eu am tăcut.
— Mmm, bine, cred. Nu prea am avut timp să stau cu băieții, dar
lucrez la asta. Mai ales că urmează Actualitățile.
— Știi, dragă, nimeni nu te-ar învinui dacă ai anula. Ai avut multe
de îndurat săptămâna trecută și acum ești regentă. Nu sunt sigură că
ar trebui să încerci să le împaci pe toate.
— Sunt niște băieți foarte drăguți, a spus tata, dar dacă Alegerea te
încurcă prea mult…
Am oftat.
— Nu cred că trebuie să mai ascundem faptul că nu sunt cea mai
iubită membră a familiei. Cel puțin nu de publicul larg. Spui că nu
m-ar învinui nimeni, dar sunt sigură că ar face-o.
Mama și tata s-au uitat unul la celălalt, părând în același timp că vor
să mă contrazică, dar nu să mă mintă.
— Dacă într-o zi voi fi regină, trebuie să-i atrag pe oameni.
— Și tu crezi că vei reuși dacă îți găsești un soț? a întrebat mama cu
suspiciune.
— Da. E vorba despre modul în care sunt percepută. Ei cred că sunt
prea rece. Cea mai sigură metodă de a dezminți asta este să mă
căsătoresc. Oamenii cred că sunt prea masculină. Cea mai sigură
metodă de a-i convinge că nu sunt așa este să fiu mireasă.
— Nu știu. Încă ezit în privința continuării Alegerii.
— Trebuie să îți aduc aminte că a fost ideea ta?
Ea a oftat.
— Ascultă-ți fiica, a spus tata. E o fată foarte inteligentă. Îmi
seamănă.
— Nu vrei să mai dormi? l-a întrebat ea cu glas egal.
— Nu, mă simt foarte înviorat, a spus el.

1151
Nu eram sigură dacă o zisese pentru că voia să continue conversația
sau dacă simțea nevoia să fie atent la mama. Oricum ar fi fost,
mințea în mod clar.
— Tată, arăți de parcă ți-ar fi dat moartea un pumn în față.
— Cred că și asta o moștenești de la mine.
— Tată!
Au râs amândoi și mama și-a apăsat din nou pieptul cu mâinile.
— Uite! Glumele tale groaznice sunt acum o amenințare pentru
viață. Trebuie să încetezi.
El i-a zâmbit mamei.
— Eadlyn, du-te să faci ceea ce trebuie. Te vom sprijini cum vom
putea.
— Vă mulțumesc! Vă rog să vă odihniți.
— Uf, ce autoritară este! s-a plâns mama.
Tata a dat aprobator din cap.
— Știu. Cine se crede?
M-am uitat la ei o ultimă dată. Tata mi-a făcut cu ochiul. Indiferent
cine ar fi fost astăzi împotriva mea, cel puțin îi aveam pe ei.
I-am lăsat și am urcat scările spre birou, șocată să găsesc un frumos
buchet de flori pe masa mea.
— Cineva crede că faceți treabă bună, nu-i așa? a remarcat Neena.
— Sau crede că voi muri din cauza stresului și a vrut să le-o ia
tuturor înainte, am glumit, nefiind sigură că voiam să admit cât de
plăcut surprinsă eram.
— Relaxați-vă. Vă descurcați de minune.
Dar Neena nu se uita la mine, ci la bilet.
L-am ținut aproape de piept când ea s-a smiorcăit și l-am ridicat
suficient cât să pot să-l citesc.
Păreai cam tristă când ne-am despărțit ieri. Am vrut să-ți începi mai fericită
ziua de astăzi. Sunt aici pentru tine. Marid
Am zâmbit și i l-am dat Neenei, care a oftat înainte să se întoarcă și
să se uite la imensul buchet.

1152
— De la cine sunt florile? a întrebat generalul Leger, intrând în
cameră.
— De la Marid Illéa, am răspuns.
— Am auzit că a trecut pe aici. Doar v-a adus cadouri sau avea
nevoie de ceva? a întrebat generalul, cu scepticism în glas.
— În mod ciudat, se asigura că nu am nevoie de ceva. S-a oferit să
mă ajute cu publicul. Știe mai multe decât mine despre cum își
trăiesc viața oamenii după desființarea castelor.
Generalul Leger mi s-a alăturat la masă și s-a uitat insistent la
aranjamentul extravagant.
— Nu știu. Lucrurile nu s-au sfârșit chiar bine între familia
dumneavoastră și a lui.
— Îmi aduc aminte perfect, dar mi-ar prinde bine să învăț câte ceva
acum, pentru când va veni vremea mea.
Generalul mi-a zâmbit, chipul său îmblânzindu-se.
— A venit deja! Fiți atentă în cine aveți încredere, bine?
— Da, domnule.
Neena era tot leșinată.
— Cineva trebuie să-i spună lui Mark să facă ceva. Tocmai am fost
promovată. Unde sunt florile mele?
— Poate are de gând să ți le aducă personal. Este mult mai romantic,
am spus eu.
— Pff! La cum muncește băiatul ăla? a spus ea sceptică. Dacă toată
lumea din palat ar muri și eu aș deveni, cumva, regină, probabil că
tot nu și-ar găsi timp liber. Este mereu atât de ocupat!
Cu toate că încerca să glumească, îi simțeam tristețea.
— Dar îi place, nu?
— O, da, îi place să cerceteze. Doar că este greu pentru că e ocupat și
atât de departe.
Nu știam ce să mai spun despre asta, așa că am revenit la darul meu.
— Buchetul e cam exagerat, nu crezi?
— Cred că este perfect.
Am scuturat din cap.
1153
— Oricum, probabil ar trebui mutat în altă parte.
— Nu vreți să vă mai uitați la el? m-a întrebat Neena tocmai când s-a
dus să ia o vază.
— Nu. Am nevoie de spațiu pe birou.
Ea a ridicat din umeri și a apucat cu grijă aranjamentul ca să îl ducă
în salon.
Eu m-am așezat la birou, încercând să mă concentrez. Trebuia să mă
concentrez dacă voiam să câștig poporul de partea mea. Și asta
trebuia să fac – așa spusese Ahren.
— Așteaptă! am spus mai tare decât intenționasem, iar Neena a
tresărit. Pune-l unde era.
Ea a făcut o mutră, dar l-a adus înapoi.
— Ce v-a făcut să vă răzgândiți?
M-am uitat la buchet și am atins câteva petale din partea de jos.
— Tocmai mi-am dat seama că pot să conduc și să-mi placă și florile
în același timp.

1154
 CAPITOLUL 7

La ora cinei, eram foarte îngrijorată că aș fi putut să adorm cu capul

în farfurie. Exista o șansă ca nimeni să nu se supere, dacă nu aș fi fost
prezentă. În general, era liniște când mâncam, dacă nu mă străduiam
să fie altfel. Însă când am coborât și am văzut-o pe bunica Singer
aruncându-i unui gardian poșeta, am știut că seara nu avea să fie
plictisitoare.
— Nu-mi spune că nu pot să vin la ora asta!
Ea și-a scuturat pumnul ridat, iar eu mi-am mușcat buzele ca să nu
râd.
— Nu vă spuneam, doamnă, a răspuns gardianul neliniștit.
Spuneam doar că se face târziu.
— Regina va dori să mă vadă!
Bunica Singer era o ființă teribilă. Dacă am fi purtat vreodată un
război sub conducerea mea, planul meu era să o trimit în primele
linii. S-ar fi întors acasă după o săptămână, trăgându-l pe inamic de
ureche.
Am intrat în foaier.
— Bunico!
I-a întors imediat spatele gardianului, afișând cea mai dulce
expresie.
— Oh, uite-o pe fata mea prețioasă! La televizor nu arăți bine – tu
ești atât de minunată!
M-am aplecat ca să mă poată săruta pe ambii obraji.
— Mulțumesc… Cred.
— Unde este mama ta? Tot am vrut să vin, dar May a insistat să nu
mă bag.
— Se simte mult mai bine acum. Pot să te duc la ea, dar nu ți-ar
plăcea să mănânci mai întâi și să îți revii după călătorie? am întrebat,
făcând un semn spre sala de mese.

1155
Bunica locuise la palat în copilăria mea, dar după ani de zile în care
mama a încercat să aibă grijă de ea, s-a săturat și a plecat. „Lunga” ei
călătorie era, de fapt, un drum de o oră în care traversa orașul, dar la
fel de bine ar fi putut să vină și din cealaltă parte a Illéei, după cum
se comporta.
— Ar fi minunat, a spus ea și a venit lângă mine. Vezi, așa trebuie să
îți tratezi bătrânii. Cu respect.
Și-a îndreptat privirea spre sărmanul gardian, care stătea stupefiat,
cu poșeta ei în mână.
— Mulțumesc, ofițer Farrow! Te rog s-o duci în apartamentul pentru
oaspeți cu vedere spre grădini, de la etajul trei.
El a făcut o plecăciune și a plecat când noi am intrat în încăpere.
Câțiva dintre băieții care așteptau deja au ridicat din sprâncene când
au văzut-o pe regina-mamă. Fox a venit imediat să se prezinte.
— Doamnă Singer, este o plăcere să vă cunosc! a spus el întinzând o
mână.
— Ce drăguț este, Eady. Uită-te la fața lui.
Bunica l-a apucat de bărbie și Fox a râs.
— Da, bunico, știu. E o parte din motivul pentru care încă se mai află
aici.
Am mormăit apoi o scuză, dar Fox a scuturat din cap, încântat de
aprecierea venită din partea bunicii.
Gunner, Hale și Henri au venit să o cunoască și eu am profitat de
ocazie ca să vorbesc în liniște cu Erik.
— Ești ocupat mâine?
El a mijit ochii.
— Nu cred. De ce?
— Pun ceva la cale pentru Henri.
— Oh, a spus el și a scuturat din cap ca și când ar fi trebuit să fie
evident. Nu, vom fi amândoi liberi.
— Bine. Să nu îi spui, am insistat eu.
— Bineînțeles că nu.
— Poftim? a strigat bunica. Mai spune o dată!
1156
Erik s-a grăbit spre ea, făcând o plecăciune.
— Îmi pare atât de rău, doamnă! Sir Henri s-a născut în Swendway și
vorbește numai finlandeză. Eu sunt interpretul lui. Spune că este
foarte încântat să vă cunoască.
— Oh, așa-i, așa-i.
Bunica i-a luat mâna lui Henri.
— ȘI EU SUNT ÎNCÂNTATĂ SĂ TE CUNOSC!
Am condus-o către capul mesei.
— Nu este surd, bunico.
— Ei bine, a spus ea ca și când ar fi fost o explicație suficientă.
— Ai vorbit cu unchiul Gerad?
— Gerad ar vrea să fie aici, dar lucrează la un proiect în care timpul
este esențial. Știi că nu înțeleg niciodată nimic din ce spune.
Bunica și-a fluturat brațul în aer de parcă ar fi alungat cuvintele
elaborate pe care le folosea el.
— Am vorbit și cu Kota. Nu e sigur dacă ar trebui să treacă pe aici. El
și mama ta au încercat de-a lungul anilor, dar, pur și simplu, se pare
că nu pot fi civilizați. Totuși, Kota s-a schimbat în bine. Cred că
datorită soției.
Am condus-o în jurul mesei și ea mi-a ocupat locul. Chiar dacă nu
era o situație permanentă, era ciudat să stau lângă ea, pe scaunul
liber al tatei. Mi se încredințaseră atât de multe lucruri și, totuși, mă
simțeam de parcă l-aș fi lipsit de ceva.
— Mătușa Leah pare a fi o persoană care știe să calmeze spiritele, am
fost eu de acord. Cred că este important faptul că se echilibrează
unul pe celălalt.
Majordomii s-au grăbit să îi aducă supă bunicii, știind cât de
nerăbdătoare este. Am zâmbit când s-a apucat de mâncat.
— A funcționat pentru mine și bunicul tău. Și pentru părinții tăi.
Ignorându-mi bolul, mi-am sprijinit bărbia în mână.
— Cum era bunicul?

1157
— Bun. Foarte bun. Mereu voia să facă ceea ce era corect. Nu se
supăra la fel de repede ca mine și nu lăsa lucrurile să îl doboare. Îmi
doresc ca tu să îl fi cunoscut.
— Și eu.
Am lăsat-o să mănânce și m-am trezit uitându-mă prin cameră. Kile
era opusul meu, în sensul că era umil, pe când eu eram mândră.
Henri vedea bucuria în toate, în vreme ce eu mă concentram asupra
provocării. Ean, Fox, Gunner… în toți era câte ceva care m-ar fi
completat.
— Așa e și franțuzoaica pentru Ahren? a întrebat bunica, fără să
încerce să își ascundă disprețul.
M-am gândit la întrebarea ei.
— De fapt, nu. E ca și când ar fi două jumătăți ale aceleiași inimi în
trupuri diferite.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Eram așa de obosită și îmi era atât
de dor de el!
— Nici nu pot să îți spun cât de mult o iubește.
Ea a mormăit.
— Destul încât să plece.
Eu am răsuflat încet.
— Întocmai, bunico. Îl durea atât de mult să fie departe de ea, încât a
acceptat suferința de a-și părăsi familia, casa și țara, fără să știe cum
va fi perceput totul, doar ca să îi fie alături.
Ea a recunoscut tristețea din vocea mea și și-a întins o mână spre a
mea.
— Te simți bine, dragă?
Eu m-am adunat.
— Bineînțeles. Sunt un pic obosită. Ar trebui să mă odihnesc.
Chiar atunci, Kaden și Osten au venit în fugă, oferindu-mi scăparea
perfectă.
— Băieții te vor duce la mama.
Ea a strigat încântată.
— Băieții mei!
1158
M-am îndepărtat cât a fost distrasă, mergând în liniște de-a lungul
camerei până am ajuns la Henri.
L-am bătut ușor pe umăr și el și-a ridicat privirea de la mâncarea lui,
zâmbitor ca întotdeauna.
— Bună astăzi!
Eu am chicotit.
— Ai vrea să iei mâine prânzul cu mine?
Am așteptat ca Erik să intervină, dar Henri a ridicat o mână,
concentrându-se.
— Mâine, prânz? a întrebat el.
— Da.
— Bun, bun! Da!
Am zâmbit.
— Ne vedem atunci.
Am ieșit din cameră, uitându-mă în urmă ca să-l văd pe Henri
ținându-l pe Erik de umăr, încântat de invitație. Părea și foarte
mulțumit că reușise să interacționeze fără să aibă nevoie de
traducere. Erik a dat aprobator din cap, zâmbind, spre Henri,
bucuros pentru prietenul său… dar altădată îl văzusem zâmbind
mult mai strălucitor decât acum.

M-am uitat la ceas. Trecuseră zece minute peste miezul nopții. Dacă
aș fi adormit acum, aș fi reușit să dorm aproximativ cinci ore.
După zece minute, mi-am dat seama că asta nu avea să se întâmple.
Înainte, mă pricepeam de minune să-mi golesc mintea de cele
petrecute peste zi, dar acum mi se părea că orice sarcină îndeplinită
pe jumătate mă urmărea până ce o terminam, fără să îi pese dacă
eram suficient de bine odihnită ca să o rezolv.
Mi-am pus halatul, mi-am pieptănat părul cu degetele și am ieșit
desculță pe hol. Poate dacă m-aș fi dus în birou, aș fi reușit să mai
lucrez câte ceva și să-mi liniștesc mintea, iar apoi m-aș fi întors la
culcare. Dar, dacă intenționam să fac asta, aveam nevoie de cafea.

1159
Era prea târziu ca vreuna dintre servitoare să fie la datorie, așa că
m-am îndreptat spre bucătărie. Părea că nu era niciodată pustiu
acolo și eram sigură că s-ar fi găsit cine să mă ajute. Ocolind palierul
de la etajul al doilea, am sărit înapoi, speriată de silueta care venea
spre mine.
— Oh! a exclamat Erik, dându-și brusc seama că în calea lui a apărut
cineva.
Mi-am strâns mai bine halatul, cu toate că eram complet acoperită, și
mi-am dat părul pe spate, sperând să par mai puțin surprinsă decât
fusesem de fapt.
El s-a retras, jucându-se o clipă cu mâinile sale, și apoi a făcut o
plecăciune pe neașteptate. Gestul era atât de grăbit și de mântuială,
încât nu m-am putut abține să nu râd.
A zâmbit și el ușor, scuturând din cap în fața momentului stupid. Și
Erik era în pijamale – pantaloni cu dungi albastre și o cămașă simplă,
de bumbac-și rătăcea desculț prin palat.
— Ce faci treaz la ora asta? l-am întrebat eu.
— De când ai anunțat Elita, Henri își exersează deosebit de mult
engleza. Și, cu întâlnirea de mâine, a vrut să fie mai mult decât
pregătit. Am încheiat pe ziua de astăzi acum câteva minute și eu mă
duceam la bucătărie pentru niște ceai cu miere. Se presupune că
mierea te ajută să dormi bine.
El mi-a spus toate astea cu voce scăzută, grăbit, ca și când ar fi fost
îngrijorat că m-ar putea plictisi.
— Serios? S-ar putea să încerc mâine. De fapt, mă duceam la
bucătărie pentru o cafea.
— Alteță, cred că sunteți o femeie foarte inteligentă, așa că mă doare
să vă spun că o cafea nu vă va ajuta să dormiți. Deloc.
Eu am chicotit auzindu-i tonul protocolar.
— Nu, știu. Voiam să lucrez. Nu puteam să dorm, așa că m-am
gândit că aș putea face ceva util.
— Sunt destul de sigur că sunteți mereu utilă. Chiar și atunci când
dormiți.
1160
Mi-am ferit capul și am ocolit balustrada, iar el m-a urmat pe scări.
Mă gândeam doar la cât de neinteresant mi se păruse în prima zi, o
persoană ștearsă. Acum știam că simplitatea era scutul lui, care
ascundea cât de inteligent, grijuliu și amuzant este. Deși tot nu îi
înțelegeam alegerea, știam că nu era doar ce îi lăsa pe majoritatea
oamenilor să vadă.
— Cum se mai descurcă Henri? Cu lecțiile de engleză.
El a ridicat din umeri și și-a strâns mâinile la spate.
— Bine. Nu grozav. Ce ți-am spus înainte este adevărat; va trece
mult timp până veți putea comunica fără ajutor. Dar își dorește atât
de mult, că se străduiește mai mult ca niciodată.
Erik a dat din cap ca și când, în mintea lui, și-ar fi evaluat eforturile
comune.
— Iartă-mă… Ar fi trebuit să te întreb. Ce mai fac părinții tăi? Am
auzit că mama ta s-a trezit și că este în convalescență.
— Așa este, mulțumesc. Astăzi trebuia să se mute în camera ei, dar a
fost ceva ciudat cu nivelul ei de oxigen, așa că o mai țin o noapte în
aripa spitalului, ca măsură de precauție. Și tata încă mai doarme
într-un pat extensibil lângă ea.
Erik a rânjit.
— Ideea „la bine și la rău” devine astfel mai reală când o vezi în fața
ochilor.
Eu am aprobat dând din cap.
— Sincer, uneori este covârșitor să îi urmărești. Pare imposibil să
găsești pe cineva cu care să ai o relație asemănătoare cu a lor.
El a zâmbit compătimitor.
— Nu ai de unde să știi totul despre relația altora, chiar și despre a
părinților tăi. Uneori, mai ales despre a părinților, a adăugat ca și
când s-ar mai fi gândit la asta, poate în legătură cu propria familie.
Îți garantez – i-a dăruit cel puțin o dată un cadou groaznic de
Crăciun și, din cauza asta, mama ta nu i-a vorbit o zi întreagă.
— E foarte puțin probabil.
Erik nu era tulburat.
1161
— Trebuie să îmbrățișezi ideea de imperfecțiune, chiar și față de
lucrul care pentru tine reprezintă perfecțiunea. Fratele tău și-a ales
repede o fată și s-a căsătorit în pripă și acum e posibil să descopere
că ea sforăie atât de zgomotos, încât nici măcar nu poate să doarmă.
Mi-am acoperit gura, dar nu suficient de repede cât să-mi înăbuș
râsul. Ceva din imaginea lui Ahren cu perne peste urechi chiar m-a
amuzat.
— Este foarte posibil, a adăugat el, părând destul de mulțumit că mă
făcuse să râd.
— Mi-ai stricat părerea despre Camille! Cum o să pot să stau
serioasă când o voi vedea data viitoare?
— Nu o să poți, a spus el simplu. Râzi. Probabil că toate impresiile
tale despre toți sunt greșite într-un fel.
Scuturând din cap, am oftat.
— Sunt sigură că ai dreptate, ceea ce face totul mult mai greu.
— Te referi la Alegere?
— Sunt momente în care o încăpere plină cu politicieni pare mai
ușor de condus decât șase băieți. Din câte am învățat până acum,
cred că mi-au scăpat zeci de lucruri.
— Înseamnă că te bazezi mult pe intuiție?
— Foarte mult.
— Ei bine, au avut dreptate în privința lui Henri. E tot atât de drăguț
pe cât pare. Totuși, probabil că și tu ai știut asta, de vreme ce l-ai
păstrat în ultimul grup.
Am observat ceva în neregulă cu tonul lui când a vorbit, ca și când ar
fi fost dezamăgit să recunoască.
Mi-am împreunat mâinile, abia atunci dându-mi seama că trecusem
de mult de bucătărie. Am presupus că aș fi putut să mă întorc
oricând după cafea, dacă mi-aș mai fi dorit o ceașcă.
— Toată situația asta este greu de gestionat. Nu trebuia să organizez
o Alegere. În trecut, prințesele erau căsătorite în străinătate pentru a
susține relațiile internaționale, dar părinții mei mi-au promis că nu
mi-ar face niciodată așa ceva. Așa că, să mă trezesc într-o cameră
1162
plină cu băieți și să fiu nevoită să-mi aleg dintre ei un partener
pentru o viață… este înfricoșător. Nu pot să mă bazez decât pe niște
impresii și să sper că nimeni nu mă înșală?
Am riscat să îi arunc o privire, iar el era atent și întristat.
— Pare incredibil de înfricoșător, a spus încet. Sunt surprins că
Alegerea a avut rezultate atât de bune în trecut. Nu vreau să fiu
nepoliticos, dar pare cam nedrept.
Am dat aprobator din cap.
— Exact asta am spus și eu când mi-a fost prezentată ideea. Dar ei au
insistat să încerc, așa că…
— Deci… nu a fost ideea ta?
Eu am înghețat.
— Măcar ți-ai dorit să organizezi Alegerea?
Atunci când îți dai seama că ai fost prins cu minciuna, simți că un
fior îți străbate șira spinării. Și era înspăimântător, pentru că ziarele
sugeraseră asta deja și mulți oameni ghiciseră că nu-mi doream
Alegerea.
— Erik, asta trebuie să rămână între noi, am spus eu încet, vorbele
fiind mai mult o rugăminte, și nu un ordin. Recunosc, la început, nu
mi-am dorit Alegerea. Dar acum…
— Acum ești îndrăgostită? a întrebat el, pe un ton curios și
melancolic în același timp.
Eu am râs.
— Sunt în multe feluri. Infatuată, înspăimântată, disperată, plină de
speranță. Ar fi frumos să adaug „îndrăgostită” pe listă.
M-am gândit la Kile și la discuția noastră din grădină. Iubire era încă
un cuvânt prea important pentru relația dintre noi și nimic din ce îi
spusesem lui Kile nu mi se părea potrivit să îi împărtășesc lui Erik.
— Uneori cred că sunt aproape, dar acum, Alegerea este un lucru pe
care trebuie să îl duc până la capăt. Din multe motive. Și pentru
mulți oameni.
— Sper că ești unul dintre ei.
— Sunt, te asigur. Poate doar nu așa cum ar crede oamenii.
1163
El nu mi-a răspuns, ci pur și simplu a mers pe lângă mine,
gândindu-se la cuvintele mele.
— Să nu spui nimic, nimănui, din tot ce am vorbit. Nu-mi vine să
cred ce ți-am dezvăluit. Dacă Alegerea asta pare cumva o glumă sau
o șaradă…
El a ridicat o mână.
— Nu trebuie să-ți faci griji în privința mea. Nu ți-aș trăda niciodată
încrederea. Presupun că nu este ușor de obținut în primul rând, și nu
mi-ar plăcea să o pierd.
Am zâmbit.
— Ei bine, nu doar ai câștigat-o. Deja păstrezi secrete pentru mine,
m-ai scos dintr-o încăierare și mi-ai adus o floare când nu erai nevoit
să o faci.
— Era doar o păpădie.
— Totul ține de perspectivă, i-am adus eu aminte și el a rânjit când
și-a auzit propriile cuvinte, care acum îi dădeau peste nas. Nu spun
decât că ai făcut multe pentru mine, fără să fii obligat în vreun fel.
Mi-ai câștigat încrederea.
— Bun, a spus el simplu. Pentru că îți sunt alături pentru orice și
oricând ai nevoie.
Sinceritatea din vocea lui era atât de dureros de clară, încât am
încremenit. Ochii săi albaștri și limpezi contrastau cu părul lui
brunet. Probabil de aceea ieșeau acum atât de strălucitor în evidență.
— Serios? am întrebat, deși nu aveam niciun motiv să mă îndoiesc
de cuvintele lui.
— Bineînțeles, mi-a răspuns. Vei fi suverana mea. Este un privilegiu
să te servesc.
Mi-am dres vocea.
— Da. Corect. Mulțumesc! Mă liniștește să știu că sunt măcar câțiva
oameni pentru care nu trebuie să mă dau peste cap ca să îi câștig de
partea mea.
Avea un zâmbet blând și mi-am dat seama că era o victorie să am
alături de mine pe cineva ca el.
1164
— Te rog să mă scuzi, am spus și m-am îndepărtat, chiar ar trebui să
încerc să dorm.
El a făcut o plecăciune.
— Desigur. Știu că trebuie să fiu la dispoziția lui Henri, dar te rog să
mă anunți dacă mai pot să te ajut cu altceva.
Eu am zâmbit, fără să îi răspund, și m-am întors rapid în camera
mea, cu spatele drept.

1165
 CAPITOLUL 8

— La Actualitățile din seara asta, tu vei fi în centrul atenției.

Lady Brice se plimba încolo și-ncoace în fața biroului meu. Era
liniștitor să îi urmăresc pașii eleganți în timp ce se gândea la tot. Tata
făcea așa uneori. Mă obliga să-l însoțesc în grădină, cât încerca să
găsească o soluție.
— Știu că nu am multă experiență pe cont propriu, dar Gavril va fi
acolo să mă ajute. Și am o idee cum să acționez mai departe cu
Alegerea mea.
— Bun. Era și timpul să vă aduceți contribuția, m-a tachinat ea.
Apropo de Alegere, mai este ceva. Încerc să decid dacă e o chestiune
care merită adusă în discuție.
Eu am mijit ochii.
— Ce se întâmplă?
— Ei bine, a început ea. Marid Illéa a fost ieri prezent la o altă
emisiune radio. Avem o înregistrare, dacă vreți să o auziți, dar, pe
scurt, s-a aflat că a fost în vizită la palat și că v-a trimis flori.
— Și?
— Și a fost întrebat dacă asta înseamnă ceva.
Am fixat-o cu privirea.
— Dar sunt în mijlocul Alegerii. Cum…?
— A spus și el același lucru, dar și că regretă faptul că nu a mai ținut
legătura cu dumneavoastră și că ați devenit o tânără foarte frumoasă
și inteligentă.
Ea a ridicat din sprâncene, iar eu am simțit un tremur în stomac.
— A zis el așa ceva?
Ea a dat aprobator din cap.
— De ce discutăm despre asta? am întrebat, încercând să respir
normal.
— Trebuie să fiți conștientă că în presă s-a creat o legătură între voi și
că situația aceasta ar putea să determine două lucruri: să vă

1166
submineze Alegerea până în punctul în care pare că nu vă pasă,
ori…
— Cum ar putea să o submineze?
— Ei bine, dacă pare că vă abandonați pretendenții pentru el…
— Am înțeles. Care e cel de-al doilea lucru?
— Ar putea să vă mai ofere un pretendent, dacă nu vă opuneți.
Am râs.
— Sunt sigură că regulile Alegerii sunt destul de rigide. Nu cred că
aș putea să renunț pur și simplu la procedura asta pentru altcineva,
nu-i așa?
Lady Brice a ridicat din umeri.
— El este destul de simpatizat.
— Mă sfătuiți să îl iau în considerare?
— Nu. Vă sfătuiesc să fiți conștientă că această chestiune a devenit
publică și că trebuie să fiți atentă la cum interacționați cu el. Și cu
Elita.
— Pot să fac asta. Mai ales că prea am interacționat cu el. Nu vreau
să fac ceva care ar putea să submineze procesul. Deja am făcut-o
accidental de multe ori și vreau ca oamenii să știe că Alegerea
contează pentru mine. Nu am făcut nimic prin care să-l încurajez pe
Marid și nu cred că merită să deschid subiectul la Actualități.
— Sunt de acord.
— Bine. Doar în cazul meu s-ar fi putut transforma un generos act de
bunătate în ceva scandalos.
— Și, nu mi-o luați în nume rău, dar ce veți purta în seara asta?
M-am privit.
— Habar nu am. Nu prea am reușit să mă îmbrac singură.
Ea s-a uitat cu atenție la hainele mele.
— Vi se va părea o insultă, dar credeți-mă când vă spun că nu
intenționez să vă jignesc. Cred că trebuie să vă dați mai mult silința.
Chiar dacă hainele pe care le-ați ales sau pe care le-ați conceput în
trecut sunt frumoase, este timpul să nu ne mai jucăm cu moda și să o
folosim ca pe o metodă de a vă susține cuvintele.
1167
Am simțit gândul de a-mi anula imaginea pe care mi-o creasem
pentru mine și de a o transforma în ceva pentru alți oameni ca pe o
durere ascuțită în stomac.
— Înțeleg. Ce propuneți?
Ea și-a încrucișat brațele, gândindu-se.
— Ați putea să împrumutați una dintre rochiile mamei
dumneavoastră?
M-am uitat la ceas.
— Dacă plec acum, pot să aleg ceva. Dar Neena este singura care ar
putea să o modifice destul de repede, și ea trebuie să îmi termine
programul pentru săptămâna viitoare. Și la prânz am o întâlnire.
Ea și-a împreunat mâinile.
— Offf!
— Serios? Ca și când nu ar fi destul de grav că bunica i-a spus lui Fox
că este drăguț.
Lady Brice și-a încrucișat brațele la piept și a râs.
— Chiar așa a făcut?
— Femeia aceea este de neoprit.
— Cred că este o trăsătură de familie. Mergeți să vă alegeți o rochie.
— În regulă. Trimiteți după Hale. Sunt sigură că este la fel de
priceput ca Neena și presupun că vom afla cât este de rapid. Și să-mi
faceți o listă cu subiecte de discuție pentru seara asta. Mi-e groază să
nu mă blochez.
— Desigur.
M-am grăbit pe hol cu speranța că mama nu fusese încă externată
din aripa spitalului pentru că m-aș fi simțit extrem de prost dacă aș fi
deranjat-o căutând o rochie în camera ei. La nu mai mult de doi pași
de ușă, l-am văzut pe Gunner care mă aștepta. El s-a ridicat imediat
de pe bancă și a făcut o plecăciune.
— Bună. Este totul în regulă? l-am întrebat și m-am apropiat.
— Da, a spus el. Ei bine, cu excepția faptului că probabil urmează să
fac un lucru atât de incredibil, încât parcă îmi sare inima din piept.
— Oh, te rog, nu! Am făcut destule prostii cât pentru o viață.
1168
El a chicotit.
— Nu, nu este cazul. Eu doar… voiam să te întreb ceva.
Am ridicat din sprâncene, devenind atentă.
— În regulă. Ai două minute.
El a înghițit zgomotos.
— Bine, uau! Deci sunt foarte flatat că m-ai păstrat printre primii
șase. Am simțit că am făcut ceva cum trebuie, deși habar nu am ce
anume.
Eu am ridicat din umeri.
— Poezia ta m-a făcut să râd. Râsul este important.
El a zâmbit.
— De acord, dar asta îmi susține punctul de vedere. A început să-și
frământe mâinile. Doar că, până acum, ai fost mereu așa de ocupată,
iar eu nu mi-am petrecut niciodată timpul numai cu tine, așa că mă
întrebam ce șanse pot avea.
— Este o întrebare corectă, dar nu pot să îți răspund chiar acum. Am
atât de multe lucruri la care trebuie să mă gândesc.
— Exact, a răspuns el cu entuziasm. Deci te voi întreba ceva ridicol.
Aș putea să te sărut?
Eu am făcut un pas în spate.
— Poftim?
— Nu trebuie să o facem, dacă nu vrei. Dar cred că un sărut poate să
spună multe. Cred că un singur sărut ar fi suficient ca să îți dai
seama dacă merit să nu renunți la mine sau dacă meriți să nu renunț
la tine.
Rugămintea lui era oarecum duioasă, ca și când, în ciuda faptului că
fotografia cu sărutul nostru fusese afișată peste tot prin țară, tot nu
credea că nu aș fi sărutat pe oricine. Și că învățase destule de la
eliminarea lui Jack încât să acționeze cu grijă. Numai lucrul acesta
mă făcea să vreau să-i ofer ceea ce îmi cerea. Dar să o fac, să pierd un
posibil ultim pețitor fără ca măcar să încerc să-l cunosc mai bine?
Părea o prostie.

1169
— Ai putea să fii un prinț. Ai putea să ai mai mulți bani decât ai ști
ce să faci cu ei și să fii atât de cunoscut, încât și oamenii care nici
măcar nu au televizor ți-ar cunoaște chipul. Ești dispus să pariezi
toate astea pentru un singur sărut?
— Sunt dispus să pariez fericirea mea și a ta.
Eu am tras adânc aer în piept și m-am gândit.
— Bine.
— Da?
— Da.
De îndată ce uimirea s-a evaporat, Gunner mi-a atins mijlocul cu o
mână. Și-a aplecat chipul spre al meu, oprindu-se pentru moment ca
să râdă.
— Este cam suprarealist.
— Aștept, domnule.
A zâmbit chiar înainte ca buzele să ni se atingă. Sărutul avea multe
părți bune. Buzele nu îi erau rigide și nu încerca să îmi bage limba pe
gât. Mirosea și destul de bine, deși nu a scorțișoară, flori sau ceva
ușor de recunoscut. Una peste alta, aș fi spus că nu era rău.
Dar apoi, faptul că puteam să evaluez sărutul chiar în timp ce se
desfășura…
Gunner s-a retras, a strâns din buze și a apreciat.
— Nu a fost bine, nu?
El a scuturat din cap.
— Nu cred. Nu că a fost rău!
— Doar că nu a fost așa de bine.
— Exact. Ușurat, și-a schimbat poziția. Îți mulțumesc foarte mult
pentru experiența aceasta, dar cred că este vremea să plec acasă.
Eu am zâmbit.
— Ești sigur? Ești bine-venit să rămâi pentru Actualități, să pleci
acasă dimineață.
— Nu. A zâmbit timid. Cred că, dacă aș rămâne, aș încerca să mă
conving să nu renunț. Poate că ești cea mai frumoasă fată pe care o
voi cunoaște vreodată, dar… Nu cred că ești fata potrivită pentru
1170
mine. Nu mi-ar plăcea să găsesc un motiv pentru care ai putea fi,
când de ceva vreme încerc să îmi spun că este puțin probabil.
I-am întins mâna.
— Îți respect decizia. Mult noroc, domnule!
Gunner mi-a strâns mâna.
— Și ție, Alteță.
Când Gunner s-a îndreptat spre scări, am văzut un majordom
însoțindu-l pe Hale către camera mamei. I-am făcut semn să vină,
deși, când au trecut unul pe lângă altul, privirea îi era ațintită asupra
pețitorului lăsat să plece.
— Ce făcea Gunner aici, sus? a întrebat el.
— O alegere. Vino cu mine. Am nevoie de mâinile tale.

1171
 CAPITOLUL 9

Am ieșit din garderoba mamei cu cea mai frumoasă ținută aleasă de

noi, strângând-o la piept.
— Mulțumesc pentru că faci asta, am spus când Hale s-a apucat de
lucru, trăgând de cusături și fixându-le.
— Glumești? Acum o ajut pe viitoarea mea regină să se îmbrace.
Sunt în al nouălea cer.
El a continuat să tragă, urmărind în oglindă cum se așeza materialul.
— Desigur, nu se compară cu a croi o rochie de la început, dar va fi
un lucru impresionant de adăugat în CV-ul meu.
Am chicotit.
— Ei bine, e destul de plictisitor în Salonul Domnilor. Sunt sigur că,
dacă îl întreb pe Kile, va veni și va sta cu mine cât lucrez. Sau poate
pe Ean.
— Ean, am spus eu șocată. Îmi este greu să mi-l imaginez dispus să
se alăture oricui, oriunde.
Hale a zâmbit.
— Da. Cred că, în sfârșit, începe să se obișnuiască cu noi. Uneori
vorbește cu mine sau cu Erik. Probabil pentru că nu concurează
împotriva lui.
— Este de înțeles. Ean pare genul „nu am venit aici să îmi fac
prieteni”, dar cred că nimeni nu ar putea să treacă prin asta fără să se
apropie de cineva. Este prea greu. Pe cât de dificil îmi este mie, știu
că e la fel de rău pentru voi toți.
— Cu siguranță noi suntem mai câștigați, a spus și i-a făcut cu ochiul
imaginii mele reflectate în oglindă.
Eu mi-am înclinat capul.
— Nu știu ce să zic despre asta. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât
mă întristează faptul că trebuie să-i trimit pe toți acasă, în afară de
unul. Îmi va lipsi prezența voastră.
— Te-ai gândit la un harem? a spus el pe un ton indiferent.

1172
Râsul m-a făcut să mă aplec și, drept răsplată, m-am ales cu
împunsătura unui ac în talie.
— Au!
— Îmi pare rău! Nu ar trebui să glumesc atunci când sunt ace în jur.
A venit în fața mea și am stat nemișcată, urmărindu-i ochii și
recunoscând privirea analitică, știind că și eu făceam același lucru cu
schițele, propunerile și, uneori, cu oamenii.
— Cred că trebuie să o mai simplificăm un pic. Ești sigură că regina
nu are absolut nimic împotrivă? Pentru că unele dintre tăieturi nu
pot fi refăcute.
— Nu-ți face griji. Ai permisiunea să faci orice modificare ți se pare
necesară.
— Asta mă face să mă simt important.
— Ei bine, chiar ești. Mă ajuți să arăt ca o adevărată conducătoare în
seara asta. E nevoie de o mie de lucruri mărunte ca să îmi
îndeplinesc bine rolul, așa că îți rămân datoare o dată. Sau de două
ori. De cel puțin două ori.
— Te simți bine?
Mi-am ridicat privirea, fără să îmi dau seama cât de serioasă
devenisem.
— Da. Doar că uneori trebuie să mă confrunt cu multe, încerc să nu
greșesc, asta-i tot.
Hale a scos un ac din grămada pe care ne-o lăsase servitoarea și mi
l-a întins.
— Folosește-l data viitoare când simți că lucrurile se năruie. Îți va fi
de ajutor, te asigur.
Încet, l-am luat și l-am învârtit între degetul mare și cel arătător și,
cel puțin pentru un moment, am crezut că este adevărat.

Henri a sosit la timp, grăbindu-se în salon ca și când și-ar fi dorit

nespus să coboare în ultimele cincisprezece minute și a ignorat
protocolul când mi-a luat mâinile și m-a sărutat pe obraz,
făcându-mă să râd.
1173
— Bună astăzi!
Am zâmbit.
— Bună, Henri!
În spatele lui Henri, Erik a făcut o reverență, iar eu am dat din cap.
L-am luat pe Henri de braț și l-am condus la masa pregătită cu două
tacâmuri destul de apropiate și un al treilea la o mică distanță.
— Aici, a spus Henri, trăgând un scaun pentru mine.
După ce m-am așezat, a înconjurat masa nerăbdător, ca să se așeze în
fața mea… și discuția a încetat brusc. Am ridicat capacul de pe
farfuria mea ca să știe că puteau face la fel și, după câteva îmbucături
în tăcere, m-am străduit să leg o conversație.
— Ce mai fac părinții tăi? am întrebat eu. Și sora ta?
— Miten on Annika? a întrebat, întorcându-se spre Erik, pentru
confirmare.
Acesta a dat din cap și Henri m-a privit din nou, încântat.
— Bine. Face foarte bine. Ne este dor.
M-am uitat la el cu tristețe și am dat din cap.
— Înțeleg întru totul. Nu ai idee cât mi-aș dori ca Ahren să fie aici.
El și-a păstrat calmul, dar s-a aplecat spre Erik, care i-a șoptit cât de
repede a putut o traducere a răspunsului meu.
— Mama ta? Este bine? a zis Henri, străduindu-se.
— Da, slavă Cerului! Acum se întoarce în camera ei și își revine.
Erik ne-a venit în ajutor încă o dată. Am mai continuat așa câteva
minute și, în ciuda tuturor eforturile depuse de a învăța engleză,
Henri era la fel de pierdut ca și mine. Uram situația. Era prea
impersonală. Una era să ai nevoie de un traducător pentru un
demnitar aflat în vizită, dar pentru cineva care era zilnic în casa mea,
părea exagerat. Chiar dacă prezența lui Henri era temporară, îmi
doream cu adevărat să pot vorbi doar cu el, cel puțin din când în
când.
— Erik, cum se descurcă Henri cu ceilalți din Elită? Tu îi ajuți pe toți
să stea de vorbă cu el?
Erik și-a îndreptat spatele, gândindu-se.
1174
— În mare parte. Hale și Kile au învățat câteva cuvinte.
— Și ceilalți?
A strâns din buze, părând vinovat, ca și când ar fi fost îngrijorat că
le-ar fi afectat reputația celorlalți.
— Gunner s-a arătat puțin interesat, ca și Fox, dar nu par să vrea să
accepte provocarea. Este mult de muncă. Și Ean vorbește cu mine,
dar nu încearcă să discute cu Henri.
Am oftat prelung, mai multe gânduri trecându-mi prin minte.
— Ai vrea să ne dai tuturor o mică lecție de finlandeză
mâine-dimineață?
Erik a ridicat din sprâncene.
— Vorbești serios?
— Absolut. Mi se pare nedrept ca Henri să facă toată munca.
Când i-am rostit numele, Henri și-a îndreptat privirea spre mine. Cu
siguranță ne urmărea conversația în felul lui, dar mă încânta ca el să
descopere ce aveam de gând.
Erik i-a vorbit repede în finlandeză, iar lui Henri i s-a luminat
privirea.
— Vorbesc și eu? Eu vorbesc? a întrebat ca și când ar fi urmat o
petrecere, nu o lecție.
— Bineînțeles, am spus, și Henri a rămas pe loc, pe deplin
concentrat, rotițele deja învârtindu-i-se în minte.
— Cred că tocmai i-ai făcut ziua mai bună, a spus Erik.
— Sunt supărată că nu m-am gândit mai devreme la asta. Va ușura
lucrurile pentru toată lumea.
— Sper, dar tot mă voi concentra la lecțiile de engleză. Sper să evit
alte apariții la Actualități.
M-am strâmbat.
— Nu a fost așa de rău.
— A fost groaznic! După ce a scuturat din cap, și-a îndreptat
furculița spre mine: Mama nu va înceta să vorbească despre asta.
„Arăți atât de bine! De ce nu ai zâmbit mai mult?” Jur, este
exasperant.
1175
— Dai vina pe mine? am întrebat, făcând pe indignata.
— Pentru totdeauna. Te învinovățesc pentru totdeauna! Nu îmi
place să fiu filmat.
S-a cutremurat. Mă bucuram că nu părea cu adevărat furios, dar
simțeam cât de serios este în privința asta.
Am râs, iar Erik s-a uitat timid la farfuria lui și a zâmbit. Atunci
mi-am dat seama că Henri se blocase urmărindu-mi conversația cu
traducătorul lui, în timp ce eu trebuia să fiu la întâlnire cu el.
— Știi, Henri, poate vom avea parte de o întreagă experiență
swendwayană, iar tu ai putea să îi înveți pe toți cum să gătească
supa despre care vorbeai.
Erik i-a tradus și Henri a jubilat din nou.
— Kala-keitto! a exclamat el.
Eram curioasă în privința lui Henri. Voiam să aflu mai multe despre
familia sa, mai ales despre sora lui. Și voiam să aflu dacă se împăca
cu ideea de a trăi aici și de a lucra alături de mine sau dacă îl
îngrijora faptul că am fi avut din nou parte de momente precum cel
din timpul paradei și că ar fi fost obligat să încerce să mă protejeze
de masele furioase pentru tot restul vieții lui. Voiam să îl întreb
despre sărutul din bucătărie; dacă se gândise mult la el sau îl
ignorase ca pe o clipă de rătăcire din partea unuia din noi sau a
amândurora.
Dar, până nu aș fi reușit să-l întreb toate aceste lucruri fără să-l
implic și pe Erik, mi-ar fi fost imposibil să aflu.

1176
 CAPITOLUL 10

Rochia era roșie. Faptul că mama nu o mai purtase de ani de zile era
unul dintre motivele pentru care o alesesem. Hale ajustase mânecile
lungi de dantelă până la coate și scosese câteva dintre straturile de
sub fustă, așa că nu mai era atât de încărcată. Avusese dreptate când
spusese că anumite părți nu mai puteau fi refăcute, dar o modificase
cu atât de mult gust, că probabil și mama ar fi fost încântată de
transformări, dacă și-ar fi dorit-o înapoi.
Eloise m-a ajutat să îmi aranjez părul, extrem de elegant, cu codițele
împletite la spate, adunate într-un coc modest. Cu diadema cu
rubine pe care o alesesem, arătam ca o flacără.
Ținuta era într-adevăr frumoasă. Știam asta și eram recunoscătoare
tuturor care mă transformaseră într-o persoană căreia i se puteau
încredința deciziile ce trebuiau luate în numele țării. Doar că mă
simțeam bătrână, mai bătrână decât eram, deși poate mai aproape de
vârsta pe care ar fi trebuit să o arăt.
Oftând, am acceptat rochia. Acum, așa trebuia să fiu.
Trăgeam de tiv în studio, când Josie a venit să-mi vorbească.
— Rochia este uimitoare, a lăudat-o ea, nereușind să se abțină să nu
atingă valurile de satin.
Eu mi-am netezit rochia în continuare.
— Este a mamei.
— Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, apropo, a spus ea încet.
Nu cred că ți-am zis până acum.
Am înghițit.
— Mulțumesc, Josie! Înseamnă mult.
— Știi, de vreme ce totul este atât de serios, o petrecere ar putea fi o
idee bună.
Aproape am râs.
— Sunt un pic cam preocupată de tot ce se întâmplă. Poate după ce
lucrurile se vor mai liniști.

1177
— Aș putea să o organizez eu! Lasă-mă să discut cu câteva servitoare
și într-o săptămână am putea reuși să facem ceva împreună.
M-am întors cu spatele la oglindă.
— Repet, poate într-o zi, dar nu acum.
M-am îndepărtat, încercând să mă concentrez.
Ea m-a urmat prin cameră, insistentă.
— Dar de ce? Nu ar trebui să sărbătorești? Adică, practic ești regină,
deci…
Furioasă, m-am întors spre ea.
— Dar nu sunt regină! Titlul acesta îi aparține mamei, care aproape a
murit. Din cauză că uiți atât de ușor, compasiunea pe care tocmai
mi-ai arătat-o este inutilă. Ce nu pricepi, Josie? Crezi că slujba asta
înseamnă doar rochii și gale?
Ea a rămas pe loc, uluită. Am văzut-o cum se uită prin cameră,
verificând dacă discuția noastră era urmărită. Nu voiam să o
umilesc. Într-un fel, o înțelegeam. Poate fusese o vreme când nimic
nu mi-ar fi adus mai multă bucurie decât un motiv să încep o listă cu
invitați, o vreme când și eu credeam că rolul acesta însemna doar să
porți rochii elegante și să participi la gale…
Am oftat.
— Nu încerc să te insult, dar ar fi nepotrivit să dau o petrecere când
mama încă se recuperează. Te rog, în seara asta am nevoie să mă
înțelegi, ceea ce îmi dau seama că poate fi prea mult, având în vedere
trecutul nostru. Totuși, pentru sănătatea mea, te implor, încearcă
doar să te gândești cum ar fi să te afli în locul meu.
Ea s-a îmbufnat.
— Este tot ce mi-am dorit vreodată. Bineînțeles că asta contează
pentru tine numai atunci când îți convine.
Îmi venea să-i sparg capul. Ce parte din viața mea i se părea acum
convenabilă? Dar aveam o emisiune la care trebuia să mă gândesc.
— Scuză-mă! i-am strigat unei servitoare aflate în trecere. Te rog să o
însoțești pe domnișoara Josie în camera ei. Atitudinea ei mă tulbură
în seara asta și eu trebuie să mă concentrez.
1178
— Da, Alteță.
Servitoarea s-a întors veselă spre Josie, deloc îngrijorată în privința
problemelor noastre personale și pregătită să își facă treaba.
Josie s-a supărat.
— Te urăsc!
I-am arătat ușa.
— Da, și poți să o faci la fel de bine ca aici și în camera ta.
Nemaiașteptând să văd dacă m-a ascultat, m-am îndreptat spre locul
meu. Niciodată nu îl mai văzusem amplasat așa: Elita pe o parte și
un singur scaun pe cealaltă.
Cât mă uitam lung la scaunul gol și trist, Kile s-a apropiat de mine.
— Ce s-a întâmplat cu Josie?
Am zâmbit și am clipit.
— Nimic, dragule. Doar că mă face să mă îndoiesc de cât de mult
mi-o doresc drept cumnată.
— Încă e prea devreme.
Am râs.
— Nu, am avut o… neînțelegere. Și mă simt cam prost, pentru că o
înțeleg. Pur și simplu mi-aș dori să mă înțeleagă și ea.
— S-ar putea să îi fie greu lui Josie. O interesează doar propria
persoană. Pe lângă asta, l-ai văzut pe Gunner?
Am mijit ochii.
— A plecat în după-amiaza asta. Nu și-a luat „rămas-bun”?
Kile a scuturat din cap.
M-am dus spre ceilalți băieți, care se adunau unii lângă alții când
m-am apropiat.
— Și-a luat Gunner „la revedere” de la vreunul dintre voi?
Ceilalți au dat confuzi din cap, când Fox și-a dres vocea.
— A trecut să mă vadă. Gunner este cam sentimental și nu a suportat
să prelungească momentul despărțirii. A spus doar că situația nu e
una potrivită pentru el și că i-ai permis să plece.
— Așa este. Ne-am despărțit în termeni foarte buni.
Fox a dat aprobator din cap.
1179
— Cred că s-a gândit că s-ar putea răzgândi, dacă ar mai rămâne.
M-a rugat să le transmit tuturor cât de mult îi vor lipsi. A zâmbit și a
adăugat: Chiar este un tip de treabă.
— Într-adevăr. Dar gândiți-vă la cuvintele lui, i-am rugat, privindu-i
pe toți în față. Alegerea are legătură și cu viitorul vostru. Nu
rămâneți pentru un lucru cu care nu v-ați putea descurca.
Kile a dat aprobator din cap, brusc îngândurat. Hale mi-a zâmbit
strălucitor. Ean s-a arătat la fel de impasibil ca întotdeauna, și Henri
era atent la traducerea lui Erik, părând confuz.
Cu siguranță aveam să-mi petrec restul serii analizându-le prea mult
expresiile, dar, pentru moment, trebuia să dăm un spectacol.
— Hale, am șoptit, arătându-i rochia. Mulțumesc!
— Ești frumoasă, mi-a șoptit el.
Știam că vorbește serios și am încercat să stau cu spatele mai drept.
În seara asta, voiam să onorez rochia.

Camerele de luat vederi au pornit și eu am salutat țara cât de sincer

am putut.
— Permiteți-mi să încep cu veștile pe care vă doriți cel mai mult să le
auziți. Mama mea se simte bine. În timp ce vă vorbesc, este în
convalescență în camera ei, iar tatăl meu este lângă ea.
Am încercat să nu mă mai concentrez la poziția în care stăteam sau
la ce trebuia să fac cu mâinile. În schimb, m-am gândit la părinții
mei, care fără îndoială mă urmăreau îmbrăcați comod în pijamale, cu
niște gustări aprobate de doctori alături. Și când mi-am imaginat
asta, am zâmbit.
— Toți știm că povestea lor de dragoste s-ar putea să fie cea mai
adevărată din câte s-au spus vreodată. Să intru în rolul tatălui meu
nu a fost o sarcină ușoară. Fratele meu, Ahren, acum prințul consort
al Franței, este tot o mărturie a puterii celei mai profunde iubiri. Din
câte înțeleg, se acomodează foarte bine cu noua lui poziție și este
deja foarte fericit să fie soț. Am zâmbit din nou ușor. Nimic din toate
acestea nu mă surprinde. Devotamentul lui față de prințesa Camille,
1180
atât în timp, cât și de la distanță, a fost constant și puternic, iar eu pot
doar să-mi imaginez fericirea pe care o simte acum, că îi este alături
în fiecare moment. Cât despre situația de ansamblu a țării – m-am
uitat la notițele mele, deși uram să o fac – o parte din tulburările pe
care le-ați trăit s-au potolit în ultimele săptămâni.
Într-un fel, era absolut adevărat, dar în ceea ce privea neliniștea lor
față de mine, ar fi trebuit să-mi crească nasul în timp ce vorbeam.
— Având în vedere cât de mult a lucrat tatăl meu pentru a susține
cauza păcii peste hotare, gândul că, în sfârșit, vom putea să avem
parte de o pace adevărată acasă îmi aduce o extraordinară bucurie.
Am atins toate punctele necesare – propunerea de buget, apropiatul
început al proiectului de foraj și schimbarea din consiliul
consultativ, care i-a făcut pe câțiva oameni din încăpere să se
agite-și, după ce am terminat, m-am uitat prin mulțime după câteva
fețe importante. Lady Brice m-a aprobat dând evident din cap, ca și
generalul Leger. Am văzut-o pe bunica foindu-se, nerăbdătoare din
cauza anunțurilor lungi și care, probabil, se stăpânea doar ca să îi
audă pe băieți vorbind. Și, chiar la marginea scenei, Erik mi-a
zâmbit, mulțumit.
— Alteță, a zis Gavril făcând o plecăciune. Dați-mi voie să spun că,
având în vedere circumstanțele în care ați fost forțată să preluați
rolul acesta, vă descurcați de minune.
— Vă mulțumesc, domnule!
Nu știam cât adevăr conține declarația, dar poate faptul că o rostise
avea să îi facă pe alții să o creadă.
— Trebuie să ne întrebăm: dacă ați muncit în ritmul acesta, v-ați
făcut și ceva timp pentru grupul de acolo? a întrebat el, dând din cap
spre Elită.
— Un pic.
— Serios? E ceva ce ați putea să ne împărtășiți?
El a ridicat din sprâncene, iar eu mi-am dat seama din nou, că
personalitatea lui în fața camerei era diferită de cea din spatele ei.
Divertismentul era slujba lui și o făcea grozav.
1181
— Da, dar pentru distracție… nu voi da nume.
— Nu veți da nume?
— De exemplu, un membru al Elitei ne-a părăsit astăzi, am spus eu,
cu toate că știam că era o afirmație ce avea să fie exploatată în câteva
secunde. Aș vrea să spun că pretendentul a plecat vesel și ne-am
despărțit prieteni.
— Ah, am înțeles, a zis Gavril. Îmi place! Spuneți-ne mai multe.
— Ei bine, astăzi, unul dintre pretendenții mei mi-a dăruit un cadou
dintr-un metal foarte prețios.
— Oh, vai!
Gavril mi-a studiat cu atenție mâinile ca să vadă vreun inel, așa cum
ar fi vrut toți.
Eu le-am ridicat, să le vadă lumea.
— Nu, nu din aur, ci din oțel. Mi-a dăruit un ac! Dar vă asigur că a
fost un moment deosebit.
Publicul și Elita au chicotit, iar eu am sperat că era la fel de amuzant
în fața camerelor pe cât era în mintea mea.
— Vă rog, spuneți-mi că mai aveți ceva, a insistat Gavril.
— Încă un lucru, am fost eu de acord. La începutul săptămânii, unul
dintre cei din Elită mi-a spus că sigur nu este îndrăgostit de mine și
eu i-am zis că sentimentul este reciproc.
Gavril a făcut ochii mari.
— Este același tânăr care s-a întâmplat să ne părăsească?
— Nu. Și asta este partea ciudată. Nu suntem îndrăgostiți și, totuși,
nu ne dorim să fim despărțiți, ca să vezi!
Am ridicat jucăuș din umeri și am zâmbit cât am ascultat suspinele
și râsetele din încăpere.
— Deși sunt sigur că o bună parte a țării va sta până târziu în
noaptea asta încercând să ghicească despre cine vorbiți, ar fi frumos
să avem niște informații mai concrete.
— Va trebui să discutați cu băieții despre asta.
— Atunci, așa cred că voi face. Pot să merg și să le adresez întrebări
acestor tineri chipeși?
1182
— Chiar vă rog, i-am răspuns cu un zâmbet, bucuroasă să ies din
lumina reflectoarelor.
— În regulă, să începem de aici. Domnule Fox, ce mai faceți?
— Foarte bine, domnule! Mulțumesc! a răspuns el, îndreptându-și
postura și zâmbind strălucitor.
— Oamenii înțeleg că prințesa este foarte stresată și ocupată în
fiecare zi, deci timpul pentru întâlniri individuale este limitat, a
comentat Gavril cu grație.
— Da, a fost impresionant să văd cât de mult muncea înainte, deci să
o văd asumându-și și mai multe sarcini în ultimele zile… este
înălțător.
Mi-am înclinat capul, simțind o ușoară căldură interioară. Înălțător?
Ce gând minunat!
Gavril și-a exprimat acordul dând din cap.
— Având în vedere toate acestea, ați putea să ne povestiți un
moment din timpul petrecut cu prințesa, deosebit față de toate
celelalte?
Fox a afișat imediat un zâmbet.
— Presupun că cel mai important moment al relației noastre ar fi cel
de după încăierare, când Burke a plecat acasă. A venit și mi-a vorbit
și a fost sinceră în privința așteptărilor ei. În plus, m-a ascultat. Cred
că aceasta este o parte a ei pe care puțini oameni au privilegiul să o
vadă. Nu este ca și când ar putea să meargă din ușă în ușă și să le
ofere tuturor o oră din timpul ei… dar, când este cu tine, îți acordă
toată atenția. Te ascultă cu adevărat.
Mi-am adus aminte cu căldură de noaptea cu Fox, dar nu mi-am dat
seama cât de mult însemnase pentru el. Fox prețuise momentul
acela.
Kile a ridicat mâna.
— Trebuie să fiu de acord cu asta. Toată lumea știe că Ead… ăăă,
prințesa și cu mine ne-am început abia recent prietenia. Și, între
timp, simt că multe dintre grijile și aspirațiile mele mi-au fost
ascultate.
1183
— Cum ar fi? l-a îndemnat Gavril.
El a ridicat din umeri.
— Adică, nu e nimic interesant, dar sunt pasionat de arhitectură, și
prințesa chiar a stat și s-a uitat la schițele mele. A ridicat un deget, ca
și când și-ar fi amintit ceva brusc: Recunosc, am băut și niște vin și
sunt sigur că s-a plictisit, dar, totuși…
Toți au chicotit și eu i-am zâmbit lui Kile. Făcea apariția la televizor
să pară atât de ușoară și mereu avea ceva frumos de spus, lucru care
mă asigura că nu greșisem spunându-i ce simt.
Continuând, Gavril l-a ocolit pe Henri și s-a dus direct la Ean. Uram
că Henri era exclus, dar părea că Gavril are un plan.
— Domnule Ean, sunteți poate cel mai tăcut dintre toți. Aveți ceva
de adăugat?
Expresia lui era calmă ca întotdeauna.
— Nu vorbesc mult, a încuviințat el, dar voi spune că prințesa este
incredibil de serioasă. Cu toate că am mai rămas doar cinci, niciuna
dintre eliminări nu a fost făcută întâmplător. Doar prin simplul fapt
că îi cunosc pe acești domni, îmi dau seama că prințesa a depus un
efort imens în a face cea mai bună posibilă alegere pentru ea și
poporul ei. Ceea ce camerele de filmat nu au reușit să surprindă a
fost atmosfera din Salonul Domnilor, din timpul celei mai recente
eliminări. Nu s-a simțit niciun strop de animozitate în aer. A fost atât
de generoasă cu noi, că era imposibil să fii supărat. Toți ceilalți
candidați au plecat mulțumiți.
Gavril a dat aprobator din cap.
— Așadar, ce șanse crezi că ai? Te numeri printre primii cinci!
Ean a rămas calm ca de obicei.
— Sunt la dispoziția Alteței Sale. Este cea mai grozavă femeie pe
care ar putea să o aibă oricare dintre noi și, prin urmare, are
standarde incredibile. Nu este vorba despre evaluarea șanselor mele,
ci despre preferința ei. Pentru asta, vom aștepta și vom vedea.
Nu îl mai auzisem niciodată pe Ean vorbind atât de mult, dar m-am
trezit imediat simțindu-mă recunoscătoare față de el. Deși aveam o
1184
înțelegere, și una în mod clar lipsită de romantism, el tot vedea
latura bună din mine sau era un actor incredibil.
— Foarte interesant. Și dumneavoastră, domnule Hale? Din câte îmi
amintesc, ați fost primul care v-ați întâlnit cu prințesa. Cum vă
simțiți acum?
— Mă simt norocos, a spus el călduros. Am crescut văzând-o la
parade, urmărind-o la televizor și zărindu-i chipul în reviste. A
arătat cu degetul spre mine: Este atât de drăguță, încât te
intimidează și are o privire de parcă ar putea să te ardă, dacă ar vrea.
O parte din ce spusese m-a durut, dar ceva era atât de teribil de
cinstit, încât nu m-am putut abține să nu zâmbesc.
— Însă am reușit să luăm cina o dată și am făcut-o să râdă atât de
tare, că și-a scuipat băutura.
— Hale!
El a ridicat din umeri.
— Cineva tot ar fi aflat într-o zi. La fel de bine ai putea să le spui tu!
Mi-am acoperit fața cu mâinile, întrebându-mă ce aveau să creadă
mama și tata despre toate astea.
— Ideea mea este că tot ce am spus despre ea e adevărat. Este dură, e
un lider și, da, cred că dacă ar vrea să ardă cu privirea, ar putea să o
facă.
Cei din încăpere au chicotit.
— Dar este și o bună ascultătoare, are calități și știe să râdă. Adică să
râdă din tot sufletul. Nu sunt sigur că toți vor avea ocazia să o vadă
așa, așa că mă simt norocos că eu am făcut-o.
Toată această parte fusese un tribut atât de glorios adus celor mai
fine calități ale mele, încât aproape m-am întrebat dacă nu cumva
băieții fuseseră instruiți înainte. Și, dacă aveam dreptate, atunci îi
datoram foarte mult oricui se gândise la asta.
În momentul în care camerele nu au mai filmat, m-am dus la Gavril.
— Mulțumesc! Ai fost remarcabil în seara aceasta.
— Am fost și voi fi mereu de partea dumneavoastră.
Mi-a făcut semn cu ochiul și a plecat.
1185
Am urmărit cum cei din public s-au împrăștiat și am rămas pe loc
pentru o clipă, simțindu-mă mândră. Trecusem peste asta, aproape
fără niciun ajutor. Elita era fantastică, mai bună decât aș fi putut să
sper sau să presupun. Mama și tata aveau să fie atât de mulțumiți.
— Bravo! mi-a spus Kile, cuprinzându-mă cu un braț. Prima ta
apariție singură la Actualități a intrat în istorie!
— Chiar credeam că seara asta ar putea să fie un dezastru, dar uite!
am spus și am început să sar în sus cu brațele întinse. Încă sunt
întreagă!
Hale s-a apropiat și a chicotit.
— Credeai că oamenii vor da buzna pe uși și te vor sfâșia în bucăți?
— Nu se știe niciodată!
Fox a râs și Ean a rămas în spate, zâmbind în continuare. Eram atât
de recunoscătoare! Dacă aș fi știut cum să mă exprim, cu siguranță aș
fi izbucnit spunându-le cât de grozavi fuseseră în seara asta.
— Cină? a întrebat Fox și toți băieții au dat aprobator din cap.
L-am auzit pe Henri repetând de nenumărate ori un cuvânt și am
presupus că era încântat să mănânce. Am format toți un mic grup și
ne-am îndreptat împreună spre sala de mese.

1186
 CAPITOLUL 11

Am fost nespus de mulțumită cât am urcat scările și am mers pe hol,

înconjurată de o senzație de familiaritate și pace despre care
bănuiam că avea legătură cu faptul că mă simțeam atât de
confortabil alături de însoțitorii mei și care a durat până am intrat pe
ușile sălii de mese.
Mama și tata erau încă la etaj, iar bunica se retrăsese în camera ei.
Osten nu se simțea bine în seara asta, așadar Kaden îi ținea de urât,
iar de fratele meu geamăn mă despărțea un ocean.
După o singură privire aruncată spre locul neocupat din capul
mesei, mi-am dorit să plec și să mă ascund.
— Alteță? a întrebat Erik și eu m-am întors ca să-mi dau seama că
mă aflu la câțiva centimetri de privirea lui îngrijorată.
În ochii lui era totuși ceva liniștitor, un detaliu pe care mi l-am
amintit după bătaia din bucătărie. Atunci mă uitasem în ei și
simțisem că îi văzusem sufletul. Chiar și acum, cu atât de mulți
oameni în preajmă, simplul fapt de a-i vedea ochii de un albastru
limpede cercetându-i pe ai mei îmi alunga tristețea.
— Te simți bine? a spus el și, după tonul lui, mi-am dat seama că mă
mai întrebase o dată și nu îl auzisem.
— Da. Ai putea, te rog, să iei scaunele acelea și să le așezi de cealaltă
parte a capului mesei? Și tu, Ean?
Ei s-au ridicat să îmi îndeplinească rugămintea.
— Hale, Fox? Puteți să luați tacâmurile?
M-am mutat și eu, luând argintăria și paharele, și îndreptându-mă
spre capul mesei. Înainte ca altcineva să-și poată alege un loc, am
ocupat scaunul tatei. Kile era într-o parte, iar Hale în cealaltă. Fox,
Henri și Erik stăteau în fața noastră și, brusc, masa lungă și
impunătoare parcă se transformase într-o petrecere intimă, la care
participam doar eu și băieții mei.

1187
Majordomii nu prea s-au organizat cât ne-au servit, nepregătiți
pentru aranjamentul improvizat, dar reușind să ajungă pe la toți în
timp util. Și, la semnul de la întâlnirea noastră, Henri a început
primul să mănânce și ceilalți l-au urmat.
— Deci, sper că sunteți toți pregătiți pentru mâine, am anunțat eu.
Erik și Henri ne vor da lecții de finlandeză dimineață.
— Serios? a întrebat Kile încântat.
Erik a roșit un pic și a dat aprobator din cap.
— Ce includ planurile de lecții? a întrebat Fox.
Erik și-a ridicat privirea spre tavan, ca și când încă s-ar mai fi gândit
la soluții.
— Am vorbit cu Henri și cred că vom sări peste lucrurile obișnuite
din primele zile, cum ar fi alfabetul. Mai de ajutor în situația aceasta
sunt abilitățile de bază de a purta o conversație. Așadar, să învățați
să spuneți cât este ceasul și alte teme vor fi în capul listei.
— Super! a comentat Hale. Voiam să aflu mai multe. Grozavă idee,
Erik!
El a scuturat din cap.
— A fost ideea viitoarei noastre regine. Meritul este al ei.
— Hei, a zis Kile, atrăgându-mi atenția. N-am putea să vorbim o
clipă și despre cât de grozavă ai fost din nou la Actualități? Știu că ai
făcut niște anunțuri și altele, dar să conduci o întreagă emisiune de
una singură e mare lucru.
— În plus, a adăugat Fox, cât de fabulos sunt aranjate scaunele în
seara asta? Pentru toți, cu excepția unuia dintre noi, este singura
dată când vom sta în capul mesei la palat. Este de neuitat.
— Sunt de acord, a adăugat Ean.
Și, chiar dacă Henri nu a vorbit prea mult, mi-am dat seama că și el
este încântat. Dar, desigur, ar fi fost mai surprinzător să îl văd
supărat. Când Erik l-a pus la curent cu ce se vorbise, el și-a ridicat
paharul.
— Pentru Eadlyn! a zis Henri.

1188
Ceilalți și-au ridicat paharele și au rostit în cor urarea. M-am trezit
alungându-mi lacrimile de fericire. Clipeam și nu eram în stare să
rostesc niciun cuvânt. Nici măcar mulțumesc, deși, după privirile lor,
mi-am dat seama că înțeleseseră.

Poporul avea multe lucruri bune la care să se concentreze, dar, cu

eliminarea în masă de la începutul săptămânii și plecarea lui Gunner
înainte de Actualități, părea că respingeam din nou oamenii. Cel
puțin așa scria în ziare. Era ca și când nu ar fi auzit nimic din ce
spusese Ean despre cât cântărisem acea decizie. O întreagă emisiune
transmisă în direct era ruinată de câteva titluri.
În mod surprinzător, sub poveștile acelea era chipul frumos al lui
Marid, întins pe paginile de lângă ziarele mele, cu un comentariu
despre cum ratase ocazia, acum că începusem procesul Alegerii
mele.
— Dați-mi-le! a insistat Neena, mototolind ziarele și îndesându-le în
coșul de gunoi. Se pare că zilele astea se publică puține știri și multe
bârfe.
— Fără îndoială, a încuviințat Lady Brice. Concentrați-vă mai puțin
la ce spun oamenii și mai mult la ce puteți duce la bun sfârșit.
Am dat aprobator din cap, știind că are dreptate. Îmi spunea lucruri
pe care eram sigură că mi le-ar fi spus și tata, dacă ar fi fost în cameră
și, cu toate că nu era mereu ușor, mă simțeam obligată să o ascult.
— Pur și simplu nu sunt sigură că pot să mă concentrez la ce sunt în
stare să săvârșesc până când nu voi reuși să stăpânesc opinia
publicului. Orice îmi propun, chiar dacă e ceva pe care poate l-ar fi
susținut dacă ar fi fost inițiat de părinții mei, probabil va fi
întâmpinat cu împotrivire. Trebuie să îmi aleg un soț, am spus cu
hotărâre. Sunt sigură că mă va ajuta cu opinia publică și haideți să
sperăm cu toții, pentru că pe mine nu mă plac.
— Nu este…
1189
— Este adevărat. Știu că este, Lady Brice. Am trăit-o pe pielea mea.
Trebuie să vă amintesc de paradă?
Ea și-a încrucișat brațele.
— Bine, în regulă. Nu sunteți prea populară. Și înțeleg cum găsirea
unui partener ar putea să vă influențeze imaginea. Deci, asupra
acestui lucru ne concentrăm azi?
— Cel puțin pentru următoarele cinci minute. Am mai multă
încredere în mintea decât în inima mea, așa că ajutați-mă. Vorbiți.
Neena a ridicat din umeri.
— Cine este primul? Kile? Tot palatul îl sprijină. Este atât de drăguț
și de inteligent și, oh, Doamne, dacă nu-l vreți, dați-mi-l mie.
— Nu cumva ai un iubit?
Ea a oftat.
— Nu-mi place când aveți dreptate.
Eu am râs.
— Aș minți dacă aș spune că nu am simțit o legătură cu el. I-am spus
chiar și lui… dar tot șovăi în privința sa. Nu știu de ce, dar nu sunt
pregătită să spun că este prima mea opțiune.
— Bine, a răspuns Lady Brice. Altcineva?
— Hale. Are o atitudine grozavă și mi-a promis că-mi va dovedi în
fiecare zi că este demn de mine. Mai are timp să greșească. Și e ușor
să fii în preajma lui. Acesta este unul dintre motivele pentru care îl
plac și pe Fox.
— Fox este mult mai atrăgător decât Hale, a spus Neena. Nu vreau
să fiu superficială, dar lucrurile astea contează în opinia publică.
— Înțeleg, dar frumusețea este subiectivă. Știi cum, uneori, ceea ce
face o persoană atrăgătoare e felul în care te face să râzi sau cum
pare că poate să-ți citească gândurile? Vreau să mă gândesc și la asta.
Neena a zâmbit.
— Deci l-ați alege pe Hale în locul lui Fox?
Eu am scuturat din cap.
— Nu asta am vrut să spun, ci doar că aspectul nu este totul. Trebuie
să ne concentrăm asupra altor calități.
1190
— Cum ar fi? m-a încurajat Lady Brice.
— Cum ar fi că Henri este un optimist incurabil. Indiferent de
situație, el este o rază de bucurie. Și nu mă îndoiesc deloc de
afecțiunea lui pentru mine.
Neena și-a dat ochii peste cap.
— E un lucru bun, dar nu știe engleză. E imposibil să fi purtat cu el
vreo conversație prea profundă.
— Asta… Ei bine, e adevărat, dar este foarte dulce și ar fi bun cu
mine. Erik a spus că este posibil ca Henri să învețe, dar că s-ar putea
să dureze o vreme. Și, de când a devenit membru al Elitei, stă treaz
până la miezul nopții ca să studieze. Și, personal, chiar acum voi
începe lecțiile de finlandeză. Putem lucra amândoi și Erik ar putea să
rămână la palat până ne vom înțelege.
Lady Brice a scuturat din cap.
— E nedrept față de Erik. El are o familie, o slujbă. Nu s-a angajat să
fie probabil obligat să rămână la palat pentru următorii cinci ani.
Dacă vrea să-și găsească și el o parteneră?
Am vrut să-i spun că greșește… dar nu am putut. Când a fost de
acord să vină, Erik nu știa cât avea să dureze Alegerea, dar cu
siguranță nu se implicase gândindu-se că urma să locuiască la palat
până când Henri ar fi vorbit fluent engleză. Și nu ar fi fost frumos
să-l rog să o facă.
— Ar rămâne. Sunt sigură, a fost tot ce am spus.
După asta s-a lăsat tăcerea, ca și când Lady Brice ar fi știut că
greșeam și s-ar fi gândit dacă să-mi zică. În schimb, a oftat.
— Cine a mai rămas? Ean? a întrebat ea.
— Ean este un pic mai complicat, dar, credeți-mă, este important.
Neena a mijit ochii.
— Atunci… sunt toți pe primul loc?
Am oftat.
— Cred că da. Nu știu dacă asta înseamnă că am făcut alegeri bune
sau proaste.
Lady Brice a râs.
1191
— Ați ales bine. Serios. Poate că nu înțeleg farmecul lui Ean sau cum
ați face să meargă lucrurile cu Henri, dar toți au meritele lor. Cred că
ceea ce trebuie să facem în momentul acesta este să le intensificăm
pregătirea, să începem într-adevăr să îi ferchezuim pentru tron. Sunt
sigură că îi va ajuta pe unii dintre ei să fie mai rafinați.
— Să îi ferchezuim? Sună înfiorător.
— Nu am vrut să sune așa. Spun doar că…
Lady Brice nu a apucat să-și termine gândul pentru că, fără niciun
avertisment, bunica a deschis ușa.
— Chiar trebuie să cereți mai întâi permisiunea, a avertizat-o în
șoaptă un gardian.
Ea a continuat să înainteze spre mine.
— Ei bine, fata mea, este timpul să plec.
— Așa de repede? am întrebat și am îmbrățișat-o.
— Nu pot să rămân niciodată prea mult. Mama ta își revine în urma
unui atac de cord și tot îndrăznește să îmi dea ordine. Știu că este
regină, a recunoscut ea, ridicându-și mâinile în aer și cedând, dar
sunt mama ei și am mereu câștig de cauză.
Am râs.
— Voi ține minte pentru viitor.
— Așa să faci, a spus ea, frecându-mi obrajii. Și, dacă nu te superi,
găsește-ți un soț cât mai curând posibil. Nu întineresc și mi-ar plăcea
să-mi văd cel puțin un strănepot înainte să mor. S-a uitat fix la
abdomenul meu și a fluturat un deget: Să nu mă dezamăgești!
— Biiiiine, bunico. Noi trebuie să ne întoarcem la lucru, așa că du-te
acasă și nu uita să ne suni când ajungi.
— Așa voi face, dragă. Așa voi face.
Nu am mai scos o vorbă, savurând frenezia bunicii mele.
Neena s-a aplecat spre mine.
— Acum, care dintre primii cinci aleși și-ar dori să devină cel mai
repede tătic? Să trecem criteriul acesta pe o listă?
Nici măcar cea mai dură privire a mea nu a reușit să-i potolească
ghidușia.
1192
— Nu uita că, dacă vreau, pot să chem în orice moment un pluton de
execuție.
— Puteți să chemați plutonul oricând, dar o am pe bunica
dumneavoastră de partea mea, deci nu am de ce să îmi fac griji.
M-am muiat, gândindu-mă la ridicolul momentului.
— Din nefericire, Neena, cred că ai dreptate.
— Nu vă simțiți ofensată. La urma urmei, vă vrea binele.
— Voi încerca să țin minte. Deci, suntem în regulă deocamdată?
Trebuie să mă duc să învăț ceva finlandeză.

— Scuze, scuze, scuze! am spus dând buzna în bibliotecă.

Băieții mi-au aclamat intrarea și eu m-am grăbit spre un loc liber de
la masa la care stăteau Henri, Hale și Ean.
— Am fost chemată la datorie.
Erik a chicotit, punându-mi în față un mic teanc de hârtii.
— Ești scuzată. Nu îți face griji. Nu am făcut prea multe. Uită-te
peste prima pagină și Henri te va ajuta cu pronunția cât verific eu
cum se descurcă ceilalți. Apoi, vom trece mai departe.
— În regulă.
Am luat hârtia – o copie după notițele de mână ale lui Erik, cu
imagini desenate pe margine – și am zâmbit. Prima lecție a zilei
cerea să învățăm să numărăm până la doisprezece, ca să putem
spune cât este ceasul. Holbându-mă la lecția asta simplă, m-am
rușinat brusc. Nu mă puteam gândi decât la faptul că părea că nu
erau suficiente vocale și că acelea care se deranjau să apară, o făceau
unde nu trebuia.
— În regulă, am spus, uitându-mă la primul cuvânt: yksi.
— Yucksey?
Henri a chicotit și a scuturat din cap.
— Se pronunță yoo-ksi.
— Yooksi?

1193
— Da! Continuă, continuă, m-a încurajat el și, cu toate că eram
departe de perfecțiune, tot era drăguț să am un suporter personal. Se
spune kahk-si.
— Kahk-si… kaksi.
— Bine, bine. Acum, kolme.
— Coolmay, am încercat eu.
— Ehhh, a zis el, încercând să nu-și piardă entuziasmul. Kohl-may.
Am mai încercat o dată, dar mi-am dat seama că greșeam. Cifra trei
îmi crea probleme. Domn ca întotdeauna, el s-a aplecat, pregătit
să-mi acorde timpul necesar.
— Se pronunță oh. Kohl-may.
— Ooh. Ooh, am încercat eu.
Și-a ridicat mâna și, cu blândețe, mi-a atins obrajii cu degetele,
încercând să-mi schimbe poziția buzelor, și asta m-a gâdilat. Am
zâmbit, nereușind nici măcar să scot sunetul pe care își dorea să-l
audă de la bun început. Însă el nu și-a retras degetele de pe obrajii
mei. După o clipă, amuzamentul i-a dispărut din ochi și eu am
recunoscut privirea. O mai văzusem în bucătărie, când își
transformase cămașa într-un șorț pentru mine.
Era o privire atât de captivantă, încât am uitat cu desăvârșire că mai
erau și alți oameni în cameră.
Până când Erik a scăpat o carte pe celălalt birou.
— Excelent, a zis el și eu m-am retras cât de repede am putut de
lângă Henri, rugându-mă ca nimeni să nu fi observat ceea ce tocmai
se întâmplase.
— Se pare că toți vă descurcați cu numerele, așa că vom începe să le
folosim în propoziții. Dacă vă uitați la tablă, veți vedea un exemplu
scris; dar, după cum sunt sigur că v-ați dat deja seama, pronunția
este mai dificilă.
Băieții au râs, părând să se fi luptat la fel de mult ca și mine cu
numerele… și să fi fost prea ocupați ca să observe că fusesem atât de
aproape de un sărut. M-am concentrat la cele scrise pe tablă,

1194
încercând să fiu atentă la fonetica vocabulelor din fața mea, și nu la
cât de aproape stătea Henri.

1195
 CAPITOLUL 12

Primul moment liber pe care l-am avut în ziua aceea a fost prânzul,
și am știut că trebuie să profit de timp să mă concentrez asupra
pagubelor. Deși toți s-au îndreptat spre sala de mese după lecția
noastră de finlandeză, eu m-am întors în biroul meu și am scos
biletul lui Marid din sertar. În mod evident, era scris pe o hârtie
scumpă. M-am întrebat cu ce se ocupa acum familia lui, ca să își
permită așa ceva. Probabil se descurcaseră, oriunde i-ar fi îndreptat
viața.
Am format numărul, sperând oarecum că nu avea să răspundă.
— Alo?
— Da, ăăă, Marid?
— Eadlyn, tu ești?
— Da. M-am foit și mi-am netezit hainele, chiar dacă nu putea să mă
vadă. Am sunat într-un moment potrivit?
— Absolut. Cum pot să te ajut, Alteță?
— Voiam doar să spun că am citit ieri în presă niște speculații în ceea
ce privește relația noastră.
— Oh, da. Îmi pare rău pentru asta. Știi cum pot ziariștii să scoată un
lucru din context.
— Știu, aproape am exclamat. Și, serios, voiam să îmi cer scuze. Știu
ce schimbare se produce atunci când viața mea o implică pe a altuia
și regret că ai trecut prin asta.
— Eh, lasă-i să vorbească, a răspuns el râzând. Sincer, chiar nu ai de
ce să îți ceri scuze. Dar, dacă tot te-am prins la telefon, voiam să-ți
prezint o idee.
— Bineînțeles.
— Știu că te îngrijorează violența în urma desființării castelor, și
m-am gândit că ar fi bine să organizezi un fel de întrunire cu
oamenii.
— Ce vrei să spui?

1196
— Ai putea să alegi câțiva oameni din medii diferite care să vină la
palat și să stea personal de vorbă cu tine. Ar fi o ocazie unică să
vorbești direct cu poporul tău și, dacă ai invita presa, s-ar putea să
fie și o oportunitate impresionantă de a demonstra cât de bine își
ascultă palatul oamenii.
Eram uimită.
— De fapt, este o idee minunată.
— Dacă vrei, pot să mă ocup de majoritatea aranjamentelor în locul
tău. Am câteva legături cu familii care au fost din Opt, dar și cu
unele cărora le-a fost greu să renunțe la statutul de Doi. Să invităm
oare numai câțiva oameni – poate în jur de doisprezece – ca să nu fii
copleșită?
— Marid, sună minunat! O voi ruga pe viitoarea mea doamnă de
onoare să te sune. Numele ei este Neena Hallensway și e la fel de
organizată pe cât pari tu să fii. Îmi știe programul și ar fi cea mai
potrivită persoană cu care să discuți despre zi și oră.
— Excelent. Voi aștepta să mă contacteze.
A urmat un lung moment de tăcere, iar eu nu prea știam cum să pun
capăt conversației.
— Mulțumesc, am încercat eu să închei discuția. Acum, mai mult ca
niciodată, chiar trebuie să demonstrez cât de mult îmi pasă de
oamenii mei. Vreau să știe că, peste câțiva ani, voi reuși să îi conduc
așa cum i-a condus tatăl meu.
— Pentru mine este un mister cum de s-ar putea îndoi cineva de
asta.
Am zâmbit, încântată că-mi mai făcusem un aliat.
— Îmi pare rău că mă grăbesc, dar chiar trebuie să plec.
— Nicio problemă. Vom vorbi din nou în curând.
— Desigur. La revedere!
— La revedere!
Am închis telefonul și am oftat ușurată. Nu era așa de ciudat pe cât
mă temusem. Vorbele lui Marid îmi răsunau în urechi. Lasă-i să

1197
vorbească. Știam că ar fi vorbit mereu. Speram doar că, în curând, ar fi
avut ceva pozitiv de spus.

1198
 CAPITOLUL 13

— Stai. În ce direcție spuneai că se mișcă tipii ăștia? a întrebat Hale

înainte să se întindă, să ia doi omuleți și să îi așeze pe tablă.
— Nebunii se mișcă în diagonală. Nu aș face asta dacă aș fi în locul
tău, dar ești terminat.
El a râs.
— Bine. Și micile castele?
— În linie dreaptă. De la stânga la dreapta sau înainte și înapoi.
Și-a mutat tura, luându-mi încă un pion.
— Sincer, nu aș fi crezut că te pasionează șahul.
— Nu îmi place atât de mult. Ahren era obsedat și m-a obligat să joc
zilnic, luni la rând. Dar, apoi, relația cu Camille a devenit mai
serioasă și jocul de șah a fost înlocuit cu scrisul scrisorilor.
Mi-am mutat nebunul și i-am luat calul.
— Uf, nici nu m-am așteptat la asta! s-a plâns el printre dinți. Voiam
să te întreb despre Ahren, dar nu eram sigur că ești pregătită.
Am ridicat din umeri, gata să resping propunerea, dar, în schimb,
mi-am adus aminte că, dacă voiam să am o șansă la fericire, trebuia
să îi permit cuiva să mă cunoască cu adevărat. Oftând, i-am spus
adevărul.
— Îmi este dor de el. Este ca și când am crescut cu un prieten „la
pachet” și acum nu mai este aici. Mai sunt și alți oameni care îmi
sunt apropiați, ca Neena, viitoarea mea doamnă de onoare. Nu cred
că mi-am dat seama de cât de mult mă bazam pe ea înainte ca Ahren
să plece. Dar asta mă face să mă tem. Dacă voi ajunge în punctul la
care am ajuns cu Ahren, în care ea va fi persoana la care voi apela
pentru orice, iar apoi o să se întâmple ceva și o să plece?
Hale a dat din cap cât a ascultat, iar eu mi-am dat seama că încerca să
nu zâmbească.
— Nu este amuzant! m-am plâns și am aruncat în el cu unul dintre
pionii pe care îi pierduse.

1199
El a râs, evitând lovitura.
— Nu, nu zâmbesc din cauza asta. Doar că… ultima dată când am
vorbit așa, ai fugit. Nu porți teniși pe sub rochia aia, nu?
— Sigur că nu. Nu s-ar potrivi, l-am tachinat eu. Nu, vorbesc serios,
ar fi trebuit să am atunci încredere în tine, dar am acum. Îmi pare rău
dacă reacționez mai lent. Nu îmi este ușor să mă deschid în fața
oamenilor.
— Nu e nicio grabă. Sunt o persoană foarte răbdătoare.
Nu am mai suportat să-l privesc în ochi, așa că m-am concentrat
asupra tablei, urmărindu-i mâinile care îi șovăiau deasupra rețelei
de linii.
— Cât despre sentimentele tale față de Neena, a continuat Hale,
chiar dacă ar fi nevoită să plece, asta nu înseamnă că ți-ar fi mai
puțin prietenă, tot așa cum nici Ahren nu ți-ar fi mai puțin frate. S-ar
putea să fii nevoită să depui mai mult efort ca să țineți legătura, dar,
dacă îi iubești atât de mult cum spui, va merita.
— Știu că este adevărat, am recunoscut eu. Deja îmi este destul de
greu să îmi fac prieteni, având în vedere că nu ies prea mult. Așa că
trebuie să îi păstrez pe cei pe care îi am.
Hale a chicotit, iar eu nu i-am văzut mișcarea pe tablă.
— Ei bine, vreau să îți spun oficial că, și dacă nu mă vei alege, îți voi
fi prieten pe viață și mă voi urca imediat într-un avion spre Angeles,
dacă o să ai nevoie de mine.
Am zâmbit.
— Ceva în fiecare zi.
El a dat aprobator din cap.
— În fiecare zi.
— Chiar aveam nevoie să aud asta. Mulțumesc!
Mi-am îndreptat spatele și am început să-mi plănuiesc următoarea
mișcare.
— Și cum rămâne cu tine? Cine este cel mai bun prieten al tău?
— De fapt, mi s-a mai adresat întrebarea asta acum câteva
săptămâni, chiar după plecarea lui Burke. Cel mai bun prieten al
1200
meu este o fată, iar ei credeau că îi scriam „prietenei mele de acasă”.
Permite-mi să îți spun că a fost umilitor să o rog să vorbească la
telefon cu un gardian și să îi explice faptul că nu am avut niciodată o
relație romantică.
Mi-am mușcat buza, bucuroasă că reușise să vadă partea amuzantă.
— Îmi pare foarte rău.
— Este în regulă. De fapt, Carrie a fost încântată.
— Ei bine, asta mă bucură. Mi-am dres vocea. Dar acum trebuie să te
întreb, chiar nu ai făcut niciodată o pasiune pentru ea?
— Nu! a exclamat el și aproape s-a cutremurat. Carrie îmi este ca o
soră. Gândul de a o săruta mi se pare complet deplasat.
Mi-am ridicat mâinile în față, uimită de cât de ofensat era.
— Bine. Nu trebuie să îți faci griji în privința lui Carrie. Am înțeles.
— Îmi pare rău.
Dezgustul de pe fața lui s-a transformat într-un zâmbet timid.
— Doar că întrebarea asta mi-a fost adresată de un milion de ori. De
prieteni, de părinții noștri… e ca și când toți și-au dorit dintotdeauna
să fim împreună, iar eu nu simt nimic de genul acesta pentru ea.
— Înțeleg. Uneori mi se pare că toți vor să îl aleg pe Kile doar pentru
că am copilărit împreună. De parcă asta e suficient să îți garanteze că
o să te îndrăgostești.
— Ei bine, diferența este că tu chiar ai sentimente pentru Kile.
Oricine te urmărește poate să-și dea seama, a comentat el jucându-se
cu un pion aruncat.
Eu mi-am lăsat privirea în jos.
— Nu ar fi trebuit să deschid subiectul. Îmi pare rău.
— Nu, este în regulă. Cred că singura metodă de a nu ne pierde
mințile cât durează Alegerea este să ne amintim că tu ești la
conducere și că tu ești cea care hotărăște în ce situație ne aflăm.
Singurul lucru pe care putem să îl facem este să fim noi înșine.
— Și care crezi că e situația ta?
El mi-a zâmbit ușor.
— Nu știu. Așa și așa?
1201
Eu am scuturat din cap.
— E mult mai bună.
— Da?
— Da.
Zâmbetul i-a mai pierit.
— E uimitor, dar înfricoșător în același timp. Cine va câștiga
Alegerea va avea multe responsabilități.
Am dat aprobator din cap.
— Extrem de multe.
— Cred că nu m-am gândit niciodată cu adevărat la asta. Dar, cu
tine, care răspunzi de toate în zilele astea… e cam copleșitor.
L-am fixat cu privirea, sigură că înțelegeam ceva greșit.
— Nu încerci să renunți, nu-i așa?
— Nu, a spus și a continuat să răsucească pionul în palmă. Pur și
simplu îmi dau seama cât de importantă este situația. Sunt sigur că și
mama ta a trăit astfel de momente.
Seriozitatea care nu îl caracteriza de obicei nu părea să aibă legătură
doar cu frustrarea lui în ceea ce o privea pe Carrie. Când am
continuat, încercând să vorbesc pe un ton egal, mi-a evitat privirea.
— Mi-a scăpat ceva? Entuziasmul tău permanent chiar m-a făcut să
mă gândesc dacă nu cumva ai probleme la cap. De ce îți este brusc
atât de teamă?
— Nu am spus că mă tem, a replicat el. Pur și simplu mi-am
exprimat o grijă cu voce tare. Tu îți exprimi mereu grijile. Cu ce
diferă situația mea de a ta?
Avea multă dreptate, dar, în mod clar, atinsesem o coardă sensibilă.
Și, după cât mă străduisem să fiu deschisă cu Hale, nu înțelegeam de
ce mi-ar fi reproșat așa ceva. Cu toate că nu credeam că este genul de
om care să mă testeze doar de dragul de a o face, m-am întrebat dacă
nu cumva încerca să vadă cât sunt de răbdătoare.
Mi-am încleștat și relaxat pumnii pe sub masă, aducându-mi aminte
că am încredere în Hale.
— Poate e mai bine să schimbăm subiectul, am sugerat eu.
1202
— De acord.
Dar singurul lucru care a urmat a fost doar tăcerea.

1203
 CAPITOLUL 14

Salonul era pregătit pentru oaspeții care trebuiau să ajungă. Două

rânduri de scaune erau așezate ca pe stadion, amintindu-mi de cum
stăteau Aleșii pentru Actualități. Mâncarea și băuturile fuseseră
amplasate prin încăpere, lângă ușă se afla un punct de control al
securității și camerele de filmat erau în mișcare.
În spatele personalului de producție, Elita stătea lângă perete, toți
părând încântați să găsească o parte a slujbei mele pe care să o poată
observa. Eram bucuroasă să văd că atât Kile, cât și Erik (cu toate că
acțiunile acestuia din urmă îi erau mai mult de ajutor lui Henri) își
aduseseră carnețele de luat notițe. Ei veniseră la muncă.
— Arăți minunat, a spus Marid, probabil observând că-mi trăgeam
gulerul.
— Încercam să am o ținută de profesionist, fără ca lucrurile să fie
prea formale.
— Și ai reușit. Trebuie doar să te calmezi. Nu au venit să te atace; ei
au venit să discute cu tine. Singurul lucru pe care trebuie să îl faci
este să asculți.
Am dat aprobator din cap.
— Să ascult. Pot să fac asta.
Am inspirat adânc. Nu mai făcusem niciodată așa ceva, iar eu eram
pe cât de nerăbdătoare, pe atât de îngrozită.
— Cum i-ai găsit pe oamenii aceștia? Sunt prieteni de-ai tăi?
— Nu chiar. Câțiva au sunat la emisiunile radio la care am
participat, iar alții mi-au fost sugerați de cunoștințe. Este o bună
combinație de statute economice și sociale, care ar trebui să dea
naștere unor discuții închegate.
M-am gândit bine. Asta era tot: o discuție. Urma să văd chipurilor
oamenilor care locuiau în țara noastră și să le aud vocile. Nu erau o
mulțime, ci doar câțiva indivizi.
— Vom reuși să o scoatem la capăt, bine? a spus el liniștitor.

1204
— În regulă.
Și mi-am amintit că este un lucru bun, când invitații noștri au
început să intre în cameră.
M-am dus să strâng mâna unei femei care părea că-și petrecuse mai
mult timp coafându-se decât mine și a soțului ei care, în ciuda
farmecului său, ar fi putut să facă victime în jurul său deoarece
folosise mult prea multă apă de colonie.
— Alteță, m-a salutat femeia și a făcut o reverență. Numele meu este
Sharron Spinner și acesta este soțul meu, Don. El a făcut o
plecăciune. Suntem foarte încântați să ne aflăm aici. Este atât de
plăcut că palatul își rezervă timp să discute cu cetățenii!
Am dat aprobator din cap.
— Deja s-a întârziat mult cu această chestiune. Vă rog, luați ceva de
băut și simțiți-vă bine. S-ar putea ca producătorii să se oprească și să
vă intervieveze cât își găsesc oamenii locurile, dar nu sunteți obligați
să vorbiți cu ei, dacă nu doriți.
Sharron și-a atins colțurile buzelor, asigurându-se că machiajul este
impecabil.
— Nu, nu ne deranjează deloc. Haide, dragule.
Abia m-am abținut să nu-mi dau ochii peste cap. Familia Spinner
părea un pic prea dornică să apară la televizor.
În spatele soților Spinner se aflau familiile Barnse și Palter. Mai era o
fată singură, Bree Marksman, și doi bărbați mai tineri, Joel și Blake,
care se cunoscuseră pe hol și deja discutau ca niște prieteni. În cele
din urmă, au intrat doi tineri care s-au prezentat drept familia Shell.
Păreau că își dăduseră silința să se îmbrace cât mai bine posibil
pentru ocazia aceasta și eșuaseră.
— Brenton și Ally, ați spus?
Am fluturat o mână, invitându-i să mă însoțească.
— Da, Alteță. Vă mulțumim foarte mult pentru invitație!
Brenton a zâmbit, părând recunoscător și sfios în același timp.
— Asta înseamnă că acum vom reuși să ne mutăm?

1205
M-am oprit și m-am întors cu fața spre ei. Ally a înghițit nodul din
gât, încercând în mod clar să nu își facă speranțe.
— Să vă mutați?
— Da. Încercăm de ceva vreme să ne mutăm din cartierul nostru, din
Zuni. Nu este foarte sigur, a adăugat Ally mai încet.
— Ne gândim să ne întemeiem o familie, dar ei tot schimbă prețurile
apartamentelor.
— Am avut prieteni care s-au mutat și nu au avut nicio problemă, a
insistat Ally.
— Dar când am încercat noi să intrăm în aceeași zonă, chiria era
dublă față de cea plătită de Nic și Ellen.
— Proprietarii au spus că probabil prietenii noștri au înțeles că este
vorba despre alt preț, dar… ei bine, nu vreau să acuz pe nimeni de
nimic, dar Nic s-a născut un Trei, iar noi am fi fost Cinci.
— Pur și simplu vrem să trăim într-un loc mai sigur, a adăugat
Brenton ridicând din umeri. Chiar dacă nu puteți să îndreptați
situația, credeam că întâlnirea cu prințesa ar putea fi de ajutor.
— Alteță, a spus producătoarea. Îmi cer scuze că vă întrerup, dar
începem.
Ea i-a condus pe soții Shell la locurile lor, iar eu m-am așezat în fața
tuturor, neștiind cum să încep.
Am râs, încercând să spulber tensiunea.
— De vreme ce nu am mai făcut niciodată așa ceva, nu avem un
anumit scenariu pe care să-l urmăm. Are cineva întrebări?
Unul dintre tineri – Blake, mi-am adus eu aminte – a ridicat mâna și
am urmărit cum camerele și-au schimbat unghiul ca să se
concentreze asupra feței lui.
— Da, Blake?
— Când va reveni regele?
Și în acea clipă, pur și simplu, eu am devenit neînsemnată.
— Nu sunt sigură. Depinde de momentul în care mama mea își va
reveni pe deplin.
— Dar va reveni, nu-i așa?
1206
M-am forțat să zâmbesc.
— Dacă dintr-un motiv anume nu va reveni, statul va continua să
existe ca și până acum. Mereu am fost următoarea la tron și am
aceleași idealuri ca și tatăl meu. El și-a dorit atât de mult să
desființeze castele și, acum că nu mai există, voi continua să șterg
urmele pe care le-au lăsat.
M-am uitat pe furiș la Marid, care mi-a făcut repede semn că totul
decurge bine.
— Dar tocmai asta e problema, a început Andrew Barns. Palatul nu a
făcut nimic pentru a-i ajuta pe cei ai căror părinți au fost din Cinci și
Șase sau din alte caste inferioare.
— Cred că nu am găsit o metodă eficientă. Aceasta este o parte din
motivul pentru care vă aflați astăzi aici. Vrem să vă auzim părerile.
Mi-am încrucișat mâinile în poală, sperând să par calmă.
— Oare monarhii chiar își ascultă poporul? a întrebat Bree. V-ați
gândit vreodată să cedați puterea poporului? Nu considerați că
există o șansă să facem o treabă mai bună decât voi?
— Ei bine…
Sharron m-a întrerupt, întorcându-se spre Bree.
— Scumpo, tu abia reușești să te îmbraci singură. Cum să crezi că ai
putea să conduci o țară?
— Dați-mi un vot! a cerut Bree. Numai asta ar schimba destule.
Domnul Palter – Jamal – s-a aplecat în față.
— Ești prea tânără, a spus, fiind și el împotriva lui Bree. Și eu vreau
să văd schimbarea. Am trăit pe vremea castelor. Eram un Trei și am
pierdut multe de atunci. Voi, copiii, nu știți suficiente lucruri despre
trecut ca să puteți măcar să interveniți în discuție.
Celălalt băiat singur s-a ridicat, înfuriat.
— Doar pentru că sunt singur, asta nu înseamnă că nu sunt atent sau
că nu cunosc oameni care s-au chinuit. Vreau ca țara asta să fie mai
bună pentru toată lumea, nu doar pentru mine.
Trecuseră mai puțin de cinci minute și toată discuția se transformase
într-un concurs de „cine strigă mai tare”. Prezența mea nici măcar
1207
nu părea să conteze. Mulți oameni vorbeau despre mine, dar
niciunul nu mi se adresa direct.
Am presupus că a încerca să înțeleg cât de cât o gamă largă de stiluri
de viață însemna că urma să avem conflicte, dar mi-am dorit ca
Marid să-i fi verificat mai amănunțit pe oamenii invitați. Pe de altă
parte, poate o făcuse și tot am fi ajuns să întâlnim oameni cărora nu
le păsa de prezența mea. Îmi petrecusem atât de mult timp
îngrijorându-mă că m-ar fi urât, încât nu luasem în calcul
posibilitatea că, pentru ei, eram pur și simplu irelevantă.
— Dacă am putea să ridicăm mâna, am sugerat eu, încercând să
câștig din nou controlul. Nu vă aud părerile dacă vorbiți toți în
același timp.
— Cer să votăm! a strigat Bree, iar ceilalți au tăcut.
Mi-a aruncat o privire urâtă.
— Voi habar nu aveți cum sunt, de fapt, viețile noastre. Uitați-vă la
camera asta.
Ea a gesticulat spre tapiseriile și tablourile aranjate cu deosebită
pricepere, spre vasele de porțelan și paharele strălucitoare.
— Cum să avem încredere în judecata voastră, când sunteți atât de
departe de poporul vostru? Ne conduceți viețile fără să înțelegeți ce
înseamnă să trăiți ca noi.
— Are dreptate, a spus Suzette Palter. Nu v-ați petrecut nicio zi în
mizerie sau pe fugă. Este ușor să luați decizii în ceea ce privește viața
oamenilor atunci când nu trebuie să o trăiți.
Am rămas pe loc, uitându-mă fix la străinii aceștia. Eram
responsabilă pentru ei. Dar cum aș fi putut să fiu? Cum ar fi putut o
singură persoană să se asigure că fiecare suflet are o șansă, tot ce îi
trebuie? Era imposibil. Și, totuși, nici renunțarea nu părea o soluție.
— Îmi pare rău, trebuie să pun punct, a zis Marid, ieșind din umbră.
Prințesa este prea binevoitoare ca să vă aducă aminte cine este, dar,
în calitate de foarte drag prieten, nu vă pot permite să vorbiți astfel
despre ea.

1208
Stând în picioare și făcându-mă să mă simt rușinată, chiar și atunci
când nu eram sigură că am vreun motiv să mă simt așa, mi-a amintit
de câțiva dintre preparatorii mei.
— Poate că prințesa Eadlyn nu este astăzi monarhul vostru, dar este
menită să moștenească tronul. L-a câștigat datorită unei lungi tradiții
și sacrificiilor. Uitați că, în vreme ce voi puteți să vă alegeți profesia,
locul și viitorul, ale ei i-au fost desemnate de la naștere. Și și-a
acceptat de bunăvoie soarta grea de dragul vostru. Este nedrept să
strigați la ea din cauza tinereții sale, câtă vrem toți știm că tatăl ei a
avut doar un pic mai multă experiență când a urcat pe tron. Prințesa
Eadlyn a studiat ani de zile alături de el și a declarat deja că
plănuiește să-i materializeze ambițiile. Spuneți-i cum să facă asta.
Bree și-a înclinat capul.
— I-am spus.
— Dacă sugerați să avem, brusc, o democrație, lucrul acesta v-ar da
viața peste cap mai mult decât vă puteți imagina, a insistat Marid.
— Dar, dacă vreți să votați, am început eu, poate putem discuta
despre cum să implementăm votul la nivel local. Liderii cei mai
apropiați de voi, cei care vă văd zilnic zona, au mai multe posibilități
de a vă oferi lucrurile de care aveți cea mai mare nevoie.
Bree nu a zâmbit, dar și-a relaxat umerii încordați.
— Ar fi un început.
— În regulă, atunci.
Am văzut-o pe Neena luând concentrată notițe.
— Brenton, ai spus ceva despre locuințe când ai venit. Poți să-mi dai
mai multe detalii?
După cincisprezece minute, grupul a ajuns la concluzia că locuințele
nu ar trebui niciodată refuzate nimănui din cauza profesiei sau a
fostelor caste și că toate prețurile ar trebui făcute publice, astfel încât
să nu poată fi crescute pentru a împiedica anumiți oameni să depună
cereri.
— Nu vreau să par snoabă, a spus Sharron, dar unii dintre noi
locuim în zone în care am prefera… să nu vină anumiți oameni.
1209
— Nu ai reușit, a zis unul din băieți. Pari o snoabă în toată regula.
Am oftat, gândindu-mă.
— În primul rând, presupun că, dacă locuiești într-un cartier bogat,
ar fi nevoie de o sumă considerabilă de bani pentru a te muta acolo
de la bun început. Și, în al doilea rând, presupui că oamenii cu
posibilități reduse ar fi niște vecini oribili. Suzette, ai avut dreptate în
legătură cu ce ai spus despre mine.
Ea a devenit atentă când și-a auzit numele și a zâmbit pentru că
avusese dreptate, deși încă nu aflase de ce.
— Nu am trăit niciodată în afara palatului. Dar, mulțumită Alegerii,
tineri din multe medii diferite au intrat în viața mea și m-au învățat
atât de multe! Unii dintre ei lucrau în timpul studiilor sau își
sprijineau familiile, sau pur și simplu încercau să stăpânească
engleza ca să aibă mai multe oportunități. Poate au trecut prin viață
prin mult mai puține decât mine, dar mi-au îmbogățit existența în
moduri pe care nici nu pot să le exprim. Sharron? am întrebat. Asta
nu are nicio valoare?
Ea nu a răspuns.
— La sfârșitul zilei, nu vă pot forța să îi tratați pe oameni așa cum ar
trebui. Dar ar trebui să fiți conștienți că, indiferent de ce legi aș da,
nu vor avea cine știe ce efect dacă voi, ca indivizi, nu vă veți arăta
binevoitori față de concetățenii voștri.
L-am văzut pe Marid zâmbind și mi-am dat seama că, deși poate nu
mă descurcasem perfect, făcusem un pas important. Părea o victorie.
La finalul întrunirii, am simțit că sunt gata să mă prăbușesc din
cauza tensiunii. Mi se părea că în cele aproape două ore de discuții
lucrasem cât pentru o săptămână. Din fericire, cei din Elită au părut
să înțeleagă cât sunt de epuizată și au plecat dând politicos din cap.
Urma să am destul timp să discut cu ei despre asta mai târziu.
Deocamdată, nu îmi doream decât să mă întind pe o canapea.
M-am plâns lui Marid.

1210
— Am sentimentul că vor vrea să repetăm experiența, dar refuz să o
fac înainte să îmi revin după ziua de astăzi, și s-ar putea să dureze
ani de zile.
El a râs.
— Te-ai descurcat minunat. Ei sunt cei care au făcut ca totul să fie
dificil. Dar, de vreme ce a fost o premieră, nimeni nu a știut cum să
se comporte. Dacă o vei mai face, va fi mult mai bine pentru toți.
— Sper. Mi-am frecat mâinile. Mă tot gândesc la cât de înflăcărată
era Bree.
— Înflăcărată. Și-a dat ochii peste cap. Se poate spune și așa.
— Vorbesc serios. Conta foarte mult pentru ea, m-am lamentat eu,
gândindu-mă că de multe ori păruse gata să plângă. Toată viața am
studiat știința politică. Știu ce este cu republicile, monarhiile
constituționale și democrațiile. Mă întreb dacă nu cumva are
dreptate. Poate ar trebui…
— Permite-mi să te opresc aici. Ai uitat deja cât de deranjată a părut
când și-a dat seama că nu va obține ce vrea? Chiar vrei ca una ca ea
să ia decizii pentru o țară întreagă?
— Este o voce din milioane de alte glasuri.
— Exact. Și eu am studiat politica tot atât de mult ca tine și din
perspective mult mai diverse. Crede-mă, este mai bine să păstrezi
controlul aici.
Mi-a ținut mâinile într-ale lui, zâmbind atât de sigur, încât mi-am
alungat gândurile rele.
— Și tu ești foarte capabilă. Nu lăsa un mic grup de oameni, care nu
știu cum să-și exprime părerile în mod rezonabil, să îți submineze
încrederea.
Am dat aprobator din cap.
— Am fost un pic tulburată.
— Bineînțeles că ai fost. A fost o mulțime dură. Dar ai putea să uiți
totul cu o sticlă de vin. Știu că aveți rezerve excelente aici.
— Așa este, i-am răspuns cu un zâmbet larg.

1211
— Haide, atunci. Să sărbătorim. Tocmai ai făcut un lucru minunat
pentru poporul tău. Meriți cu vârf și îndesat un pahar.

1212
 CAPITOLUL 15

— Ei bine, nu a fost grozav, am recunoscut eu, dar ar fi putut fi mult

mai rău.
— Spuneți-i fiicei dumneavoastră să aibă mai multă încredere în ea,
a insistat Marid.
Mama și tata au zâmbit și eu m-am bucurat că îi întâlnisem
întâmplător pe hol. Părerea tatei, mai presus de toate celelalte, avea
să mă ajute să-mi dau seama exact ce tocmai spusesem și făcusem.
— Încercăm, Marid, fii sigur de asta.
Tata a luat o gură din vinul său înainte să lase jos paharul, să îl
împingă departe și să-și toarne o cană cu ceai, ca mama.
Doctorul spusese că era în regulă să bea ocazional, dar ea în mod clar
nu voia să riște, iar eu nu eram surprinsă că tata îi urma exemplul.
— Ce mai face mama ta? l-a întrebat mama.
Felul în care-și ținea buzele mă făcea să cred că abia așteptase să
pună întrebarea.
Marid a rânjit.
— E mereu în priză. Desigur, e tristă că nu poate face lucruri mai
importante, dar își dă silința să aibă grijă de cei care ne sunt aproape
în Columbia. Chiar și o mică faptă bună e mai bună decât niciuna.
— Sunt de acord, a răspuns mama. Vrei, te rog, să îi spui că mă
gândesc deseori la ea?
Mama i-a aruncat o privire tatei, pe chipul căruia nu se putea citi
nimic, dar Marid părea mulțumit.
— Bineînțeles. Și vă asigur că sentimentul este reciproc.
Conversația s-a oprit și, pentru un moment, toți s-au concentrat la
băuturile lor. În cele din urmă, tata a spart tăcerea.
— Așadar, se pare că unul dintre cupluri a fost cam răutăcios. Cum o
chema pe soție?
— Sharron, i-am răspuns eu și Marid.
Tata a scuturat din cap.

1213
— A venit cu un plan.
— Toți au făcut-o, am spus eu. Dar nu acesta era scopul? Probabil
toți au o anumită idee despre cum să își îmbunătățească viața de zi
cu zi. Nu ideile lor au fost partea dificilă, ci modul în care încercau să
și le impună.
Mama a dat aprobator din cap.
— Trebuie să existe o modalitate de a face așa ceva fără certuri.
Încetinește totul.
— În unele privințe, dar în altele dezvoltă discuția, a afirmat Marid.
După ce li s-a amintit cu cine vorbeau, conversația a fost mult mai
clară.
— Sunt convinsă că au fost mai multe părți bune decât rele astăzi,
am adăugat eu.
Tata se uita în jos, la masă.
— Tată? Nu crezi?
El și-a ridicat privirea spre mine, zâmbind.
— Ba da, dragă. A oftat și și-a îndreptat spatele. Și trebuie să îți
mulțumesc, Marid. O astfel de mișcare este cu siguranță un progres,
nu doar pentru palat, ci pentru țară, și a fost o idee foarte bună.
— Îi voi transmite aceste mulțumiri tatălui meu. El m-a făcut să mă
gândesc la asta, cu mulți ani în urmă.
Tata a făcut o grimasă.
— Atunci, îți datorez și niște scuze.
A bătut ușor cu degetul în masă, adunându-și gândurile.
— Te rog să le spui părinților tăi că nu trebuie să păstreze distanța.
Doar pentru că nu am fost de acord în privința metodelor nu
înseamnă că…
Marid a ridicat o mână.
— Nu spuneți mai multe, Maiestatea Voastră. Tatăl meu a
recunoscut de mai multe ori că a întrecut limita. Îl voi îndemna să vă
sune. Curând.
Tata a zâmbit.
— Mi-ar face plăcere.
1214
— Și mie, a adăugat mama.
— Și tu ești bine-venit să ne vizitezi oricând dorești, am spus eu. Mai
ales dacă mai ai și alte idei despre cum să ne apropiem de poporul
nostru.
Triumful se citea pe chipul lui Marid.
— Oh, am destule!

În dimineața următoare, am ajuns aproape prima la birou,

întrecându-i pe toți, cu excepția generalului Leger, care cotrobăia
destul de înverșunat prin sertarele mesei de scris a tatălui meu.
— Generale? am întrebat eu, anunțându-mi prezența.
El a făcut brusc o plecăciune și s-a întors la căutarea lui.
— Îmi cer scuze. Tatăl dumneavoastră și-a spart ochelarii și a spus că
mai are o pereche în birou. Nu-i găsesc.
Vocea îi era răgușită, iar el a închis sertarul înainte de a se întoarce și
de a se uita cu atenție la raftul din spatele lui.
— Generale Leger?
— A spus că sunt aici. Sunt chiar în fața mea și eu nu îi văd?
— Domnule?
— Un singur lucru, atât aveam de făcut. Nu sunt în stare să găsesc
nici măcar o pereche de ochelari.
— Generale?
— Da? a răspuns el fără să mă privească.
— Te simți bine?
— Desigur.
A căutat în continuare, oprindu-se doar când l-am atins ușor pe
umăr.
— Nu l-ai minți pe tatăl meu. Te rog să nu mă minți nici pe mine.
În cele din urmă, și-a abandonat căutarea, uimit.
— Când ai crescut atât de mult, Alteță? a întrebat el. Și ai devenit
atât de elocventă? Parcă abia ieri intra mama ta grăbită în cameră, ca
1215
să ne cheme să te urmărim cum faci primii pași. A zâmbit ușor. Nu
știu dacă știi, dar Ahren aproape ți-a luat-o înainte. Dar nici măcar
atunci nu aveai de gând să lași pe nimeni să te eclipseze.
— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Te simți bine?
El a dat aprobator din cap.
— Mă voi simți. Nu am știut niciodată cum să accept înfrângerea,
nici măcar când era cel mai bun lucru. De fapt, Lucy suportă situația
mai bine decât mine, deși nu cu mult. A mijit ochii. Presupun că știi
despre ce vorbesc, Alteță.
Am oftat.
— Da, dar nu îndeajuns. Îmi este rușine să recunosc că am fost atât
de concentrată asupra mea, că nu mi-am dat seama cât de mult te-ai
chinuit. Îmi doresc să fi fost mai atentă în privința asta.
— Nu te învinovăți. Nu locuim la palat și nu suntem dispuși să
discutăm despre faptul că nu avem o familie. În plus, nimeni nu
poate face nimic.
— Nimic?
— Repet, acceptăm înfrângerea. La început, credeam că avem atât de
mult timp la dispoziție și, când am încercat să obținem ajutor, am tot
eșuat. Lucy nu mai poate să îndure.
El s-a oprit și a înghițit înainte să-mi zâmbească fără vlagă.
— Sper că am fost corect față de tine, Alteță. În calitate de oficial, de
prieten. Îmi ești ca o fiică, deci asta contează pentru mine.
M-am surprins cu ochii în lacrimi, gândindu-mă cum, nu cu mult
timp în urmă, spusesem că este părintele meu de rezervă.
— Ai fost. Bineînțeles că ai fost. Și nu doar față de mine, ci și față de
toți copiii din palat la creșterea cărora ai ajutat.
El a mijit ochii.
— Domnul Woodwork avea un picior rupt când Kile era pregătit să
învețe să meargă cu bicicleta. Îmi aduc aminte că ai alergat în spatele
lui pe pietrișul din fața palatului până când a învățat în cele din
urmă cum să-și mențină echilibrul.
Generalul Leger a dat din cap, afișând un zâmbet slab.
1216
— Este adevărat. Am făcut asta.
— Și părinții mei erau în Noua Asie când lui Kaden i-a căzut primul
dinte, nu-i așa? Doamna Lucy a fost cea care l-a ajutat să-l scoată. Și a
învățat-o pe Josie cum să folosească dermatograful. Nu-ți mai aduci
aminte cum s-a lăudat cu asta săptămâni în șir?
— Îmi aduc aminte că Marlee i-a spus să se șteargă, a spus el, un pic
mai voios.
— Și i-ai învățat pe Ahren și pe Kaden cum să mânuiască o sabie.
Recent, Kaden a sugerat un duel și primul lucru la care m-am gândit
a fost la cum ar fi câștigat datorită ție.
Generalul Leger m-a privit.
— Prețuiesc amintirile acelea. Sincer îți spun, Alteță. V-aș apăra pe
toți până la ultima suflare, chiar dacă nu aș fi plătit prea bine.
Am chicotit.
— Știu. Și de aceea nu i-aș încredința nimănui altcuiva viața mea.
L-am apucat de mână. Te rog să îți iei liber astăzi. Nimeni nu o să ne
invadeze azi și, dacă o vor face, te voi căuta, am adăugat repede
când mi-am dat seama că avea de gând să se opună. Du-te și
petrece-ți timpul cu doamna Lucy. Adu-i aminte de cât de mult
însemnați unul pentru celălalt și pentru noi. Știu că nu este același
lucru cu a avea propria familie, dar fă-o.
— Încă nu am găsit ochelarii.
— Sunt sigură că tata i-a lăsat în salon. Mă ocup eu de asta. Tu
pleacă, generale.
Mi-a strâns mâna o ultimă dată înainte de a-i da drumul și a face o
reverență.
— Da, Alteță.
L-am urmărit cum pleacă, sprijinindu-mă de birou cât m-am gândit
la general și la doamna Lucy, și la viața lor împreună. Înfruntaseră
atâta tristețe și dezamăgire și, totuși, el tot venea la muncă în fiecare
zi, gata să servească, la fel ca doamna Lucy. Era ciudat să îi compar
cu părinții mei, ale căror vieți păruseră să se desfășoare perfect.

1217
Eram înconjurată de exemple prin care iubirea, iubirea adevărată,
reușea să te facă să nu te mai superi din cauza propriilor probleme,
fie că te confruntai cu cea mai mare dezamăgire a vieții tale sau
purtat pe umeri povara unei țări. Și, brusc, am uitat de ce mă
temusem atât de mult.
M-am gândit la lista mea de pretendenți. Bunătatea lui Kile,
entuziasmul lui Fox, bucuria lui Henri… toate acestea erau lucruri
care mă atrăgeau. Dar, în afară de ele, era ceva frumos și de durată?
Încă nu știam, dar nu mi se mai părea atât de înfricoșător să aflu.
Mi-am alungat gândul pentru moment și m-am îndreptat spre salon.
Evident, ochelarii tatei zăceau pe un teanc de cărți. I-am dus în
camera lui, tot gândindu-mă la viitor. Străduindu-mă să nu o trezesc
pe mama, în caz că dormea, am bătut la ușa biroului său personal.
— Da? a spus el.
Am intrat ca să-l găsesc pe tata la birou, mijind ochii la niște hârtii.
— I-am găsit, am spus și am ridicat ochelarii, legănându-i în fața lui.
— Ah! Mi-ai salvat viața. Unde este Aspen? a întrebat, luând
bucuros ochelarii și punându-i pe nas.
— I-am spus să-și ia liber pentru restul zilei. Părea cam abătut.
Tata și-a ridicat brusc privirea.
— Da? Nu am observat.
— Da. Cred că el și doamna Lucy au o zi proastă.
La menționarea numelui ei, a părut să înțeleagă.
— Ei bine, acum mă simt îngrozitor pentru că nu am spus nimic.
S-a lăsat pe spătarul scaunului și și-a masat tâmplele.
— Ai dormit? l-am întrebat, jucându-mă cu un prespapier.
El a zâmbit.
— Încerc, scumpo, serios. Dar dacă mama ta clipește măcar, mă
trezesc imediat și ajung să o veghez o oră înainte să mă calmez
suficient cât să adorm la loc. Infarctul ne-a luat prin surprindere. Mai
curând m-aș fi așteptat să mi se întâmple mie.

1218
Am dat aprobator din cap. În ultima vreme, mă surprinsesem
urmărindu-l de multe ori, întrebându-mă dacă se simte bine. Dar
mama? Infarctul ei ne afecta pe toți.
— Mama ta tot vorbește despre apariția de mâine la Actualități ca și
când ar fi un semn că lucrurile revin la normal. Ca și cum dacă ar fi
în stare să o facă, eu ar trebui să mă întorc la muncă. Și știu că
imediat ce aș face-o, ar reveni și ea. Nu spun că vreau să stea cu
mâinile-n sân, dar gândul de a-și relua funcția de regină… Nu știu
cum să fac față situației.
S-a frecat la ochi și mi-a zâmbit fără să fie amuzat.
— Și adevărul este că a fost frumos să iau o pauză, să mă relaxez. Nu
cred că mi-am dat seama cât de mult am muncit până nu am fost
nevoit să mă opresc. S-a uitat la mine. Nu-mi aduc aminte ultima
dată când mi-am petrecut zece ore cu soția mea, fără să fiu deranjat.
Când râde, i se formează niște riduri mici și drăguțe pe lângă ochi.
Am zâmbit.
— Ei bine, spui o mulțime de glume teribile, tată.
El a dat aprobator din cap.
— Ce pot să spun? Sunt un om cu multe talente, dar și asta e ceva
greu de îndurat: când va fi din nou regină, va trebui să fiu rege. Și nu
știu când voi mai avea parte de așa o săptămână, în care să fim doar
noi doi.
— Și dacă nu ar face-o?
El a mijit ochii.
— Ce vrei să spui?
— Ei bine…
Mă gândeam la asta de la întâlnirea din ziua precedentă. Probabil că
nu aș fi reușit niciodată să-mi ajut întreg poporul, dar pe câțiva
puteam să-i atrag de partea mea. Gândul acela mă încânta mai mult
decât mi-aș fi imaginat. Și cel puțin aș fi putut să-mi ajut părinții,
lucru care în ultima vreme începuse să mi se pară o realizare
monumentală. Totuși, când am rostit cuvintele, mi-am dat seama că
sunt o nebunie.
1219
— Și dacă nu ar mai fi regină? Dacă aș fi eu?
Tata a încremenit, holbându-se neîncrezător la mine.
— Nu vreau să o spun ca pe o insultă, m-am bâlbâit eu. Știu că ești
pe deplin capabil să conduci… dar ai dreptate. Mama va dori să-și
asume în întregime rolul de regină. Dacă aș fi eu regină, ar trebui să
facă altceva.
El a făcut ochii mari, ca și când nu s-ar fi gândit la o asemenea
variantă.
— Cum ar fi dacă nu ați fi rege și regină, și ea n-ar fi suferindă, și ați
putea să faceți mai multe lucruri, să călătoriți, de exemplu?
Tata a clipit, uimit de o astfel de posibilitate.
— Am putea să o facem săptămâna asta. Pot să comand să mi se
croiască o rochie pentru încoronare, Lady Brice și Neena pot să
organizeze totul, și știi că generalul Leger s-ar ocupa de siguranța
întregului eveniment. Nu ar trebui să îți faci griji pentru nimic.
El a înghițit nodul din gât, uitându-se în altă parte.
— Te rog, tată, nu vreau să pară o insultă. Eu…
A ridicat o mână și am tăcut, uimită să-l văd cu lacrimi în ochi când
s-a întors spre mine.
— Nu mă insulți, mi-a răspuns răgușit înainte să își dreagă vocea.
Sunt atât de mândru de tine!
Am zâmbit.
— Deci… mă vei lăsa să urc pe tron?
— Îți va fi greu, a spus el cu seriozitate. Oamenii aceștia sunt agitați.
— Știu. Nu sunt speriată. Ei bine, nu așa de speriată.
Am râs amândoi.
— Vei fi minunată.
Am ridicat din umeri.
— Nu sunt ca tine. Și cu siguranță nu sunt mama, dar pot să o fac.
Am ajutoare și tot îmi veți fi alături. Și, cu voi toți, probabil voi părea
o regină decentă.
El a scuturat din cap.

1220
— Ești mai mult decât decentă, Eadlyn. Poate nu ți-am spus-o
suficient, dar ești o tânără extraordinară. Inteligentă, amuzantă și
capabilă. Va fi un privilegiu să fiu supusul tău.
Cuvintele lui erau atât de sincere, încât m-am trezit clipind ca să nu
plâng.
Până în momentul acela, nu îmi dădusem seama cât de mult
contează ce crede despre acțiunile mele. Totuși, ar fi trebuit să o fac,
având în vedere câți pași reușisem la sugestia lui. Însemna foarte
mult că îi aproba pe cei pe care îi făceam singură.
El a inspirat adânc.
— Bine, atunci.
Ridicându-se, a ocolit biroul și, scoțându-și inelul cu sigiliu de pe
inelar, mi l-a strecurat pe degetul mijlociu. M-a fixat cu o privire
limpede, cum nu o mai văzusem de multe zile.
— Îți stă bine cu el.
Eu mi-am înclinat capul.
— Mie îmi stă bine cu aproape orice.

1221
 CAPITOLUL 16

Când mama a intrat în studio vineri seară, întreaga încăpere a

izbucnit în aplauze. A făcut cu mâna, mulțumind pentru sprijin,
când tata a mers atât de aproape de ea, încât nu se vedea nicio rază
de lumină între ei. Șchiopăta un pic, ca urmare a operației prin care
doctorii îi extrăseseră o venă din picior, dar era atât de grațioasă, că
trebuia să te uiți cu atenție ca să observi. Alesese o rochie cu guler
înalt, iar după cum îl tot atingea, mi-am dat seama că o îngrijora
cicatricea de la gât.
— Arăți minunat, am spus, venind lângă ei și încercând să o distrag.
— Mulțumesc. La fel și tu.
— Cum te simți, tată? l-am întrebat, aplecându-mă în spatele mamei,
în încercarea de a-i ghici emoțiile.
El a dat din cap.
— Pe de o parte ușurat, pe de altă parte neliniștit. Nu în privința ta,
tu te vei descurca. Mă îngrijorează reacția lumii.
Am remarcat că părea mai odihnit și mi-am dat seama că faptul de a
o vedea pe mama elegantă îi ridica moralul.
— Și pe mine. Dar știam că ziua aceasta avea să vină mai devreme
sau mai târziu. Prefer să o fac acum și să fiu de ajutor când e cea mai
mare nevoie.
Mama a oftat ușor.
— În sfârșit, departe de lumina reflectoarelor și într-un loc mai
retras, a spus ea. Mi-a fost dor să mă aflu aici.
— Oamenii tot ne vor urmări, draga mea, a zis tata. Încearcă să ții
capul sus în seara asta și eu îți voi fi alături, dacă vei avea nevoie de
mine.
— Așadar, la fel ca întotdeauna?
El a zâmbit.
— La fel ca întotdeauna.

1222
— Uite cum stă treaba, nu am de gând să te dau afară sau așa ceva,
dar dacă o să fii sentimentală tot timpul, voi pune să fii închisă
undeva cât ai zice „pește”.
Mama m-a sărutat pe cap.
— Succes în seara asta.
Ei s-au îndreptat spre scaunele lor, iar eu m-am dus către băieți.
— Alteță.
Ean a făcut o plecăciune adâncă, zâmbind mai strălucitor ca de
obicei.
— Bună, domnule!
— Cum te simți în seara asta?
— Bine, cred. Va fi o emisiune foarte interesantă.
Ean a făcut o plecăciune.
— Sunt mereu pregătit pentru lucruri palpitante, a șoptit el.
Mirosea a aftershave și tutun și, ca de fiecare dată din primul
moment în care ne cunoscusem, ceva ușor hipnotic plutea în aerul
din jurul lui.
— Am fost foarte ocupată în ultima vreme, dar mă întrebam dacă nu
cumva noi doi ar trebui să avem o întâlnire curând.
El a ridicat din umeri.
— Numai dacă vrei. După cum am spus, nu am nicio intenție să îți
cer ceva.
— Deci ești destul de liniștit?
— Da, mi-a răspuns cu un zâmbet. Și, ca întotdeauna, îți sunt alături,
indiferent pentru ce ai avea nevoie de mine.
El a făcut o reverență și a plecat, așezându-se lângă Hale, care i-a
șoptit ceva lui Ean când acesta s-a apropiat. Am urmărit cum Ean a
scuturat din cap drept răspuns.
Hale părea neliniștit și mi-am dat seama că nu mai vorbisem cu el de
la întâlnirea noastră dezastruoasă. Nu eram sigură că sunt pregătită
să-l abordez.
M-am îndreptat spre micul meu grup de pretendenți.
— Este atât de minunat să o revedem pe regină! a spus Fox.
1223
Eu am radiat.
— Într-adevăr. Va vorbi pe scurt despre starea ei de sănătate, apoi
vor urma informațiile obișnuite din partea consilierilor, iar tatăl meu
va face un anunț important. Ați scăpat în seara asta.
— Slavă Cerului! a exclamat Kile și s-a prăbușit din nou pe scaun,
rânjind.
Am chicotit.
— Cunosc sentimentul. Așa că rămâneți aici și fiți frumoși.
— S-a făcut, a glumit Ean, lucru de care nu-l crezusem în stare.
Hale a râs și Henri a zâmbit, deși expresia lui îmi spunea că nu
înțelegea ce se întâmplase.
Am vrut să plec, scuturând din cap în mers, când cineva mi-a
cuprins ușor încheietura mâinii.
— Îmi pare rău, Alteță, a zis Erik. Mă întrebam dacă ar trebui să
rămân în public, dacă în seara asta nu se vor adresa întrebări.
În ochii lui albaștri se reflectau luminile strălucitoare din studio.
— Îți e teamă că te voi târî în mijlocul platoului dacă nu te ascunzi?
El a chicotit.
— Mai mult decât crezi.
— Nu te îngrijora. Ești în siguranță, dar Henri va trebui să înțeleagă
anunțul tatălui meu, așa că rămâi pe aproape.
Tânărul a aprobat dând din cap.
— Așa voi face. Te simți bine? Pari un pic agitată.
— Sunt foarte agitată, am mărturisit eu.
— Pot să te ajut cu ceva?
L-am atins cu mâna pe umăr.
— Ține-mi pumnii. Va fi o noapte interesantă.
Mi-am ocupat locul lângă mama, uitându-mă la micul grup. Ținuta
lui Josie m-a uluit din nou. Era atât de plină de paiete, încât ai fi
crezut că ea urma să apară la televizor în seara asta. Poate că acesta
era și planul ei, să fie pregătită în caz că s-ar fi întâmplat ceva.
De obicei, generalul Leger stătea în picioare, dar în această seară era
așezat lângă doamna Lucy, care se sprijinea de el. Bărbatul și-a întors
1224
ușor capul ca să-i dea cel mai blând sărut pe frunte. Nu se priveau și
nici nu își vorbeau, dar îmi dădeam seama că discutau fără cuvinte și
că amândoi păreau să trăiască momentul.
Aș fi putut să îi urmăresc ore în șir, dar am fost distrasă. Kaden mi-a
făcut frenetic semn cu mâna, ridicându-și ambele degete mari, iar eu
am zâmbit și i-am răspuns cu o ușoară fluturare a mâinii.
— Dacă este atât de entuziasmat de ceea ce urmează, imaginează-ți
cât de încântat va fi Ahren când va auzi, a spus mama, aranjându-și
din nou colierul și gulerul rochiei.
— Da, am răspuns eu jalnic și m-am gândit că, dacă nici măcar nu
mă sunase să îmi spună cum se simte, atunci poate nu era deloc
entuziasmat.
Camerele s-au aprins și emisiunea a început.
În deschiderea Actualităților, mama a anunțat că este bine.
— Mă simt minunat datorită muncii doctorilor noștri excelenți și a
grijii familiei mele, i-a asigurat ea.
Știam că era singura veste care ar fi contat pentru public până la
marele nostru anunț. Nu prea reușeam să fiu atentă la noutățile
despre fonduri și relații internaționale; mă îndoiam că restul țării
putea.
În cele din urmă, tata a urcat pe podium, în mijlocul scenei.
Uitându-se fix la cameră, a răsuflat ușor.
— Oameni buni, a început el, dar s-a oprit repede și s-a întors cu fața
spre mine și spre mama.
Am luat-o de mână, îngrijorată că ar fi putut să se răzgândească.
Chiar dacă mă speria să îl înlocuiesc, să renunț acum mi se părea un
eșec.
Pentru un moment, ne-a aruncat o privire, zâmbind ușor, iar apoi s-a
uitat din nou la cameră.
— Dragii mei, vin în această seară în fața voastră ca să vă cer
înțelegere. În cei douăzeci de ani de domnie, am făcut tot ce mi-a stat
în putință să temperez războaiele și problemele care ne-au amenințat
pacea atât de mult timp. Am creat noi alianțe, am scăpat de practicile
1225
sociale arhaice și am făcut tot posibilul să vă dăruim vouă,
oamenilor, cea mai mare șansă să fiți fericiți. Acum, mă rog să faceți
și voi la fel pentru mine. Cu spaima provocată recent de starea de
sănătate a soției mele, mă consider incapabil să mă concentrez la
progresul țării noastre, ca să nu mai spun la menținerea stării
prezente. Prin urmare, după multe reflecții și discuții, familia
noastră a hotărât că fiica mea, prințesa Eadlyn Schreave, va urca pe
tron.
El a făcut o pauză pentru ca vorbele lui să fie asimilate și, în
momentul acela, am auzit cel mai neașteptat sunet: aplauze.
Mi-am ridicat privirea și am văzut că sunt băieții. Mă aplaudau. Kile
a sărit în picioare, încântat de veste, iar Hale i s-a alăturat,
băgându-și degetele în gură ca să fluiere. După ce Elita s-a ridicat,
mi-am dat seama că toți din studio o făcuseră. Și nu doar doamna
Marlee și generalul Leger, ci și fetele de la machiaj și personalul care
se asigura că emisiunea decurge fără probleme.
Buza mi-a tremurat ușor, eram copleșită de bucuria lor imediată,
care mi-a sporit încrederea în mine. Poate ne făcuserăm griji de
pomană.
Tata, încurajat de răspuns, a continuat când zgomotele s-au potolit.
— Chiar în aceste momente, stabilim planurile pentru încoronare,
care va avea loc până la sfârșitul săptămânii viitoare. Deoarece am
lucrat împreună cu prințesa toată viața ei, știu că țara noastră nu ar
putea să se afle pe mâini mai bune. Trebuie să vă mai spun și că s-a
oferit de bunăvoie să preia funcția aceasta devreme, pentru ca mama
ei și cu mine să ne putem retrage de la conducere și să ne bucurăm,
pur și simplu, de a fi soț și soție, de o viață pe care încă nu am avut
privilegiul să o trăim. Sper că ne vom bucura împreună de această
veste minunată. Întreaga noastră familie vă mulțumește vouă,
oamenilor, pentru sprijinul îndelungat.
De îndată ce tata a terminat de vorbit, aplauzele și fluierăturile s-au
auzit din nou. Am trecut unul pe lângă celălalt când m-am îndreptat
spre podium și, când și-a ridicat mâna ca să batem palma, nu am
1226
putut să-i răspund. M-am oprit în fața podiumului, simțind o mie de
fluturi în stomac.
— Vreau să le mulțumesc tuturor de la palat pentru ajutorul și
îndrumarea pe care mi le-au oferit de când am devenit regentă și să
anunț toată Illéa cât sunt de încântată să urc pe tron. Nu pot să vă
spun cât sunt de bucuroasă că pot să fac asta pentru părinții mei.
Acesta era adevărul. Nici toate emoțiile din lume nu ar fi putut să
mă descumpănească.
— Și faptul că voi fi regină înseamnă că unul dintre acești domni de
aici, din spate, nu va fi un prinț pur și simplu, ci va deveni imediat
prinț consort.
M-am uitat la ei peste umăr și, în vreme ce unii, ca Fox și Kile,
păreau extaziați, Hale se încrunta. Așadar, noaptea trecută nu era
doar un eșec. El chiar avea îndoieli. Ce se întâmplase? Cum îl
pierdusem?
— Viitoarea mea încoronare va fi una dintre cele mai mari sărbători
pe care le-a văzut palatul vreodată. Vă rog să vă duceți la Oficiul de
Servicii Provinciale de care aparțineți pentru informații, deoarece o
familie din fiecare provincie va fi invitată la palat ca să se bucure de
festivități, cu toate cheltuielile plătite.
Aceasta fusese ideea mea, una pe care eram sigură că Marid avea să
o aprecieze.
— Și, desigur, apreciem sprijinul acordat familiei noastre în această
perioadă de tranziție. Îți mulțumim, Illéa! Noapte bună!
M-am dus la mama și la tata imediat ce camerele nu au mai filmat.
— Vă vine să credeți?
— A decurs atât de bine! a spus mama. Băieții au dat tonul cu
aplauzele lor. A fost atât de natural și știu că asta sigur îi încurajează
pe oamenii de acasă.
— Este un semn bun, a încuviințat tata. Și cred că ideea ta ca soțul să
devină imediat prinț consort adaugă ceva acestei Alegeri.
— Ca și când nu ar fi fost deja o nebunie.

1227
Am oftat și am zâmbit, prea fericită să-mi pese că era o nebunie
totală.
Tata m-a sărutat pe frunte.
— Ai fost minunată. Acum, ai nevoie de odihnă? a întrebat el,
întorcându-se spre mama.
— Mă simt bine, l-a asigurat ea și și-a dat ochii peste cap când au
coborât de pe scenă.
— Ești sigură? Am putea cere să ți se aducă în cameră cina.
— Dacă faci asta, te asigur că am să o arunc în tine.
Am râs. Faptul că se certaseră în timpul Alegerii lor avea din ce în ce
mai mult sens.
Acum, trebuia să o finalizez pe a mea.

1228
 CAPITOLUL 17

A doua zi dimineață, am coborât scările în fugă la micul dejun,

strângând ziarul în mână. Am trecut pe lângă gardieni și Elită,
trântindu-l în fața mamei și a tatei.
— Uitați! i-am îndemnat arătându-le titlul.
Ce știu ei și noi nu știm? scria, deasupra unei poze cu toți băieții în
picioare și aplaudând la Actualități.
Tata a luat ziarul, și-a pus ochelarii și a citit articolul cu voce tare.
— „Când te gândești la prințesa Eadlyn Schreave, e posibil ca
primele cuvinte care-ți vin în minte să nu fie plăcută, entuziastă sau
iubită. Nu încape îndoială că are stil și e frumoasă și, chiar dacă
nimeni nu poate să susțină că nu este inteligentă, alte trăsături ar
putea fi puse la îndoială, ca devotamentul față de oamenii ei.
Așadar, trebuie să ne întrebăm ce știu acești tineri – într-adevăr Fiii
Illéei – despre ea și nouă ne-a scăpat?”
Mama și-a ridicat privirea spre mine, zâmbind.
— „Trebuie să recunosc faptul că atunci când cei cinci domni rămași
în Alegere s-au ridicat imediat și au aplaudat la anunțul cu privire la
ascensiunea prințesei, nu aceasta a fost prima mea reacție. Eram
îngrijorat. Ea este tânără. Distantă. Nu ține legătura cu poporul ei.
Dar dacă băieții aceștia, toți străini pentru ea până de curând, mai
puțin unul, au hotărât imediat să sărbătorească, atunci înseamnă că
viitoarea noastră regină nu este doar un chip frumos. Recent, Elita a
spus că prințesa este atentă cu cei din jur și implicată. Sunt acestea
calități pe care le-a avut de la bun început și care, pur și simplu, nu
au fost ușor de transpus pe micul ecran? Este o conducătoare
înnăscută, gata să se sacrifice pentru poporul ei? Natura accederii la
tron ar sugera că răspunsul este da. Regele și regina sunt încă tineri.
Încă sunt capabili din punct de vedere fizic și mental să-și continue
domnia. A o vedea pe prințesă preluând conducerea atât de
devreme, astfel încât ei să se poată bucura de timpul pe care îl vor

1229
petrece împreună ca soț și soție, arată nu doar dragostea ei pentru
familie, ci și angajamentul față de munca sa.”
Vedeam că ochii mamei erau plini de lacrimi acum.
— „Doar timpul va spune dacă aceste presupuneri se vor dovedi
adevărate, dar pot afirma că încrederea în coroană – cel puțin
temporar – mi-a fost redată.”
— Oh, dragă! a exclamat mama.
Tata mi-a înapoiat ziarul.
— Eady, este grozav!
— Este cel mai încurajator lucru care s-a întâmplat public de mult
timp, am încuviințat oftând mulțumită. Încerc să nu-mi fac speranțe
prea mari, dar îmi este mult mai ușor să mă duc astăzi la muncă.
— Sper că ai de gând s-o iei ușor în dimineața asta, m-a atenționat
mama, aruncându-mi o privire tăioasă. Nu vreau să te epuizezi
înainte să începi.
— Ți-aș spune că am planuri simple pentru dimineață, dar ar fi o
minciună, am recunoscut eu. Acum mă duc la o lecție de finlandeză.
Știi ce greu este să numeri în finlandeză?
Tata a sorbit o gură de cafea.
— O ascult de ani de zile. Te admir că încerci.
— Henri este foarte drăguț, a comentat mama. Nu spre el mă
așteptam să te îndrepți, dar cu siguranță te va face să zâmbești.
— Pff! a făcut tata întorcându-se spre ea. Ce știi tu despre alegerea
unui soț? Ultima dată când ai încercat s-o faci, te-ai ales cu mine.
Ea a zâmbit și i-a dat una peste braț.
— Voi doi sunteți atât de revoltători, stricați totul, le-am spus și
m-am îndreptat spre ușă.
— Să ai o zi grozavă, scumpo! mi-a strigat mama și eu am ridicat o
mână drept răspuns înainte să mă opresc lângă Henri.
— Mmm. Lähteä?
El a radiat.
— Da! Bine, bine! mi-a răspuns, și-a lăsat șervețelul lângă farfurie și
m-a luat de braț.
1230
— Stați! a strigat Fox, în spatele căruia se afla Kile. Abia aștept să
începem. M-am descurcat destul de bine data trecută.
— Erik este un profesor care te motivează atât de mult! Chiar dacă
rostești niște sunete la întâmplare, îți spune „bună încercare”, a zis
Kile râzând.
Eu am dat aprobator din cap.
— Poate e o chestie specifică poporului swendwayan. Săracul Henri
tot încerca să mă ajute și a trebuit să mă apuce de obraji pentru că
nu-mi mișcăm buzele cum trebuie.
Am mimat acțiunea, iar Henri s-a prins, zâmbindu-ne.
— Dar l-a deranjat asta? Nu.
La o secundă după ce am deschis subiectul, mi-am amintit că Henri
și cu mine am fi putut fi pe punctul de a ne săruta în momentul
respectiv. Și, chiar dacă eram ușurată că niciunul dintre ei nu părea
să fi observat, m-a uimit faptul că nu mă gândisem aproape deloc la
sărut.
Când am ajuns în bibliotecă, Erik era deja acolo și scria la tablă.
— Bună dimineața, profesore! l-am salutat și am mers spre el.
— Alteță. Sau acum spunem Maiestate?
— Nu încă! am exclamat eu. Doar gândul la asta mă înfioară.
— Ei bine, sunt încântat pentru tine. Toți suntem. Adică ei sunt, s-a
corectat dând din cap spre Elită, inclusiv spre Hale și Ean, care
mergeau în spatele tuturor. Nu am vrut să mă includ printre ei. Pur
și simplu am ocazia să văd reacțiile tuturor de aproape.
— Nu fi prostuț. Faci parte din gașcă. Am râs și m-am uitat prin
cameră: Uneori mi se pare că e mai mult un mic club ciudat, și nu o
competiție.
— Ai dreptate, dar nu schimbă faptul că tocmai asta este.
Tonul lui sumbru mi-a atras atenția, m-am uitat la fața lui, cu toate
că el îmi evita privirea. În schimb, a luat câteva coli de hârtie și mi
le-a dat.

1231
— Și cât sunt de norocos că pot să spun că am ajutat-o pe noua
regină să învețe finlandeză? a adăugat și mândria îi strălucea în
privire.
M-am uitat la ceilalți peste umăr, urmărindu-i cum își aleg locurile,
și m-am apropiat un pic pentru a nu putea fi auziți.
— Știi, și mie îmi va fi dor de tine după ce se va termina totul. Ești la
fel de important ca și ceilalți. Mai mult decât unii dintre ei.
El a scuturat din cap.
— Nu ar trebui să spui asta. Nu sunt ca ei.
— Ești exact ca ei. La fel de simplu și de nobil, Eikko.
A încremenit când și-a auzit numele de botez și abia-abia a zâmbit.
— Hei, Eady, a strigat Kile. Vrei să fii partenera mea?
— Bineînțeles!
M-am dus la el și Erik m-a urmat.
— Vom recapitula câteva minute ce am învățat săptămâna trecută, a
început Erik. După aceea, vom trece la niște întrebări și răspunsuri
de bază pentru o conversație. Știu că unii dintre voi studiați alte
lucruri și sunt bucuros să vă ajut și cu acelea. Deocamdată, să
revenim la numere.
— Bine, să începem. Yksi, kaksi, kolme, neljä, viisi, a recitat Kile
mândru.
— Cum de reușești? Sunt invidioasă.
— Exersez. Ce, nu ai o oră liberă pe care să ți-o dedici număratului în
finlandeză?
Am râs.
— Zilele astea fac duș în viteză. Mi-e dor să am mai mult timp. Dar
va merita, dacă le voi oferi mamei și tatei șansa să se relaxeze.
— Mă simt ciudat să îți spun că sunt mândru de tine, dar așa este. A
încercat să nu rânjească, dar nu a reușit. Înseamnă că nu mă
îndrăgostesc de vreo plăsmuire a minții mele, că într-adevăr ești la
fel de inteligentă, de altruistă și de hotărâtă cum am început să te
văd.

1232
— Spre deosebire de Eadlyn de anul trecut, cam pe vremea asta? am
glumit eu.
— Nu mă înțelege greșit, era o fată amuzantă. Știa cum să petreacă,
cum să lumineze o încăpere. Fata de acum face asta și o sută de alte
lucruri. Și o plac, dar o știi deja.
— Și eu te plac, am șoptit.
L-am privit pe Erik cu coada ochiului și m-am întors la hârtie.
— Opt și nouă mă încurcă pentru că sunt asemănătoare, dar diferite
în același timp.
— Bine. Haide să ne mai uităm o dată la ele.
Erik s-a îndepărtat și eu m-am simțit vinovată pentru că iroseam ora
asta, când chiar îmi doream să învăț.
— Apropo de faptul că te plac, îmi pare rău că nu am reușit să-mi fac
prea mult timp pentru tine.
Kile a ridicat din umeri.
— Nu-ți face griji în privința mea, Eady. Tot aici sunt.
Zicând asta, mi-a arătat hârtia din fața mea și m-a obligat să mă
concentrez asupra silabelor. L-am urmărit mișcându-și exagerat
buzele ca să spună cuvintele, recunoscătoare pentru limba, timpul și
tot ce mă aștepta.

Am deschis ușa biroului ca să o văd pe Lady Brice la telefon. Ea mi-a

făcut cu mâna cât a continuat să vorbească.
— Da… da… de astăzi într-o săptămână. Mulțumesc! A pus
receptorul în furcă. Îmi cer scuze. Biroul tău, Alteță, este cel mai
mare și, cum încoronarea este peste o săptămână, sunt multe de
făcut. Florile sunt pregătite, biserica este rezervată și trei creatori
lucrează la variantele pentru rochii; și, dacă vrei ca Neena să
supravegheze ceva, sunt sigură că ar fi încântată.
M-am strâmbat, iar ea a zâmbit înainte să mărturisească adevărul.
— Am presimțit că se va întâmpla, așa că am pregătit câteva lucruri
pentru orice eventualitate.
Am scuturat din cap.
1233
— Mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu.
— E o parte a slujbei mele. Pe lângă asta, a zis ea, dimineață am
primit un telefon de la Marid. Ți-a mulțumit pentru că i-ai invitat
familia la încoronare, dar nu era sigur că părinții lui vor fi pe deplin
bine-veniți.
— Am vorbit cu tata. Știa asta, nu-i așa?
— Da.
Am oftat.
— Dar Marid vine?
— Da. Și după ce totul se va termina și te vei instala ca regină, poți să
continui să le ceri ajutorul, dacă vrei.
Am dat aprobator din cap.
— Dacă e o legătură care poate fi reluată, vreau să o fac.
— Mi se pare o idee foarte înțeleaptă.
Am inspirat adânc, bucurându-mă de laudă. Trebuia să-mi țin
aproape cuvintele bune care mi se spuneau, ca pe o armură, dacă
voiam să supraviețuiesc.
— Sunt gata să muncesc. Spune-mi ce-i de făcut.
— De fapt, cred că cel mai bine ți-ai folosi timpul dacă ai vorbi cu
câțiva din Elită sau dacă te-ai duce la vreo întâlnire sau așa ceva.
— Abia m-am despărțit de ei, am protestat eu. Sunt în regulă.
— Mă refer mai mult la întâlnirile individuale. Pe lângă detaliile
încoronării, cu care nici măcar nu ar trebui să-ți bați capul, nu e
nimic care să nu poată aștepta până luni. Viața ta profesională
avansează și tu ai spus că e legată de cea personală, a încheiat ea
ridicând din sprâncene.
— În regulă.
— De ce ești așa de posacă? Dacă îmi aduc bine aminte, crezi că toți
cinci sunt pe primul loc.
— Este complicat. S-ar putea ca tânărul cu care am cea mai mare
nevoie să discut nici să nu vrea să-mi vorbească. Am oftat.
Urează-mi noroc.
— Nu ai nevoie de el.
1234
 CAPITOLUL 18

Am stat în camera mea, așteptându-l pe Hale.

Voiam să port conversația într-un loc intim și confortabil. Palmele
îmi transpirau și, oarecum brusc, mi-am dat seama că ajungeam la
băieții pe care nu voiam să îi trimit acasă. Știam că doar unul singur
urma să rămână la final, dar aproape mi-am dorit ca și ceilalți să
poată numi palatul „acasă” sau să-mi promită că aveau să mă
viziteze de sărbători.
Bătaia la ușă m-a făcut să-mi înalț capul și m-am dus să o deschid.
Nu voiam ca Eloise să fie prin preajmă.
Hale a făcut o plecăciune.
— Alteță.
— Intră. Îți e foame? Sete?
— Nu, mulțumesc.
Își freca palmele, părând la fel de agitat ca și mine. M-am așezat la
masă și Hale mi s-a alăturat.
Când nu am mai suportat tăcerea, am vorbit.
— Vreau să îmi spui ce se întâmplă.
El a înghițit.
— Vreau să îți spun, dar nu știu ce voi face dacă vei ajunge să mă
urăști din cauza asta.
În ciuda căldurii, am simțit un fior.
— De ce te-aș urî, Hale? Ce ai făcut?
— Nu este vorba despre ce am făcut, ci despre ce nu pot să fac.
— Și anume?
— Să mă însor cu tine.
Cu toate că mă așteptasem la asta, deși inima mea nu-i aparținuse
niciodată, tot era o lovitură dureroasă.
— Ce…

1235
A trebuit să mă opresc și să respir adânc. Cea mai mare frică a mea
prindea viață. Nu puteam fi iubită. O știam. Nu avusese nevoie
decât de câteva săptămâni lângă mine ca să își dea seama.
— Ce te-a făcut brusc să fii sigur că nu poți să te căsătorești cu mine?
El a făcut o pauză, părând îndurerat, iar pe mine m-a alinat oarecum
că nu părea că vrea să mă rănească.
— Faptul că am aflat că am sentimente pentru altcineva. Față de
teama mea inițială, asta era ceva mai ușor de gestionat.
— Carrie?
El a scuturat din cap.
— Ean.
Am fost redusă la tăcere. Ean? Adică, Ean Ean?
Nu mă așteptasem la asta. Hale fusese atât de tandru, de romantic.
Dar, imediat, am înțeles tot ce avea legătură cu Ean.
Pe vremea castelor, legea spunea că fiecare familie aparținea castei
soțului. Din acest motiv, doar un singur bărbat putea fi capul
familiei. Același lucru se aplica și în cazul femeilor: dacă nu erau
căsătorite, familia nu era legitimă. Unii oameni locuiau împreună
fără să se deranjeze cu mariajul, spunându-le persoanelor iubite
„colegi de cameră”, dar nu era ceva acceptat. Mama îmi povestise
despre un cuplu de același sex din Carolina, care fusese evitat până
ajunsese să fie alungat din oraș.
Nu îmi păsase în mod deosebit de povestea asta. Mi se părea că
multora le era greu pe vremea copilăriei ei. De ce s-ar fi străduit
cineva să-și îngreuneze și mai mult viața?
Chiar și așa, cuplurile de același sex aveau tendința să trăiască în
umbră, la periferia societății și, din nefericire, situația nu se
schimbase între timp, ceea ce făcea mult mai ușor de înțeles faptul că
Ean accepta că nu avea să găsească iubirea în viață.
Dar Hale?
— Cum… cum de ai…?

1236
— Am început să vorbim într-o seară în Salonul Domnilor. Nu
puteam să dorm și am hotărât să mă duc acolo ca să citesc. L-am
găsit scriind în jurnalul lui.
Hale a zâmbit și a continuat.
— Nu pare când te uiți la el, dar, de fapt, e foarte poetic. Oricum, am
stat de vorbă. Și nici măcar nu știu când am ajuns să stăm unul lângă
altul, dar apoi m-a sărutat și… Mi-am dat seama de ce nu am
plăcut-o niciodată pe Carrie. Am știut de ce nu pot să mă însor cu
tine, chiar dacă ești cea mai inteligentă, cea mai amuzantă și
curajoasă fată pe care o cunosc.
Am închis ochii și am meditat la ce tocmai îmi spusese. Și m-am
îngrozit pentru că nu am reușit să mă gândesc decât la cât de mult ar
fi putut să mă afecteze asta. Nu conta că Hale trebuia să le explice
alor lui ce descoperise despre sine și că, într-un final, Ean ar fi fost
forțat să recunoască. Ce ar fi scris presa când, în cele din urmă, ar fi
aflat că nu unul, ci doi dintre pretendenții mei ar fi preferat să fie
împreună, și nu cu mine?
Uneori eram o persoană cumplită.
— Știu că e o trădare ca unul dintre Aleși să aibă o relație cu
altcineva, a șoptit Hale.
Am ridicat din sprâncene, deoarece uitasem acel detaliu.
— Dar mai știu și că o viață scurtă, cinstită, este mai bună decât una
lungă și plină de minciuni.
— Hale, m-am grăbit eu, aplecându-mă peste masă ca să-l iau de
mână. Ce te face să crezi că aș putea să te pedepsesc vreodată?
— Știu regulile.
Am oftat.
— Ne trăim viața în funcție de ele, nu-i așa?
El a dat aprobator din cap.
— Oare noi doi n-am putea face o înțelegere?
— Ce fel de înțelegere?
Mi-am retras mâinile și mi le-am frecat una de alta.

1237
— Dacă mi-ai face favoarea de a rămâne până după încoronare și de
a mă lăsa să vă trimit acasă pe tine și pe Ean după câteva săptămâni,
poate zile, atunci îți voi permite să părăsești palatul fără niciun fel de
repercusiuni.
El m-a fixat cu privirea.
— Serios?
— Recunosc, mă îngrijorează consecințele acestui fapt, dar, dacă
pare că voi doi v-ați îndrăgostit după ce ați fost eliminați, atunci
nimeni nu ar putea să vă acuze de trădare. Și, îmi pare rău, dar dacă
presa ar afla, m-ar distruge din cauza asta.
— Chiar nu am vrut să-ți îngreunez situația. Nu sunt îndrăgostit de
tine, dar te iubesc suficient cât să-ți spun adevărul.
M-am ridicat și m-am apropiat. S-a ridicat și el și l-am îmbrățișat,
lăsându-mi capul pe umărul lui.
— Știu. Și eu te iubesc. Nu ți-aș dori să duci o viață legat de mine,
când asta te-ar face nefericit.
— Pot să fac ceva pentru tine? Să plec de aici cu binecuvântarea ta e
mai mult decât speram. Cum pot să te ajut?
M-am retras.
— Nu trebuie decât să mai fii câteva zile un candidat exemplar. Îmi
dau seama că e o rugăminte importantă, dar ar însemna foarte mult
să trec cu bine de încoronare.
— Nu îmi ceri mare lucru, Eadlyn. E aproape ca și când nu m-ai ruga
nimic.
I-am atins obrazul cu mâna. Ceva în fiecare zi.
— Așadar, este alesul tău sau cum?
Hale a râs, în sfârșit ușurat.
— Nu știu. Adică nu am mai simțit niciodată așa ceva.
Am dat aprobator din cap.
— De vreme ce nu vorbesc mult cu el, ai putea să-i spui tu cum se
vor desfășura eliminările voastre? Probabil se va duce acasă înaintea
ta din moment ce, în mod public, a părut un candidat mai puțin
potrivit.
1238
Rostirea cuvintelor cu voce tare m-a făcut și pe mine să simt ceva în
piept. Ean fusese o rezervă; și, totuși, știind adevărul, nu mă bucura
ideea plecării lui.
— Mulțumesc! Pentru tot.
— Pentru puțin!
Hale s-a grăbit și m-a îmbrățișat înainte de a pleca. Am zâmbit,
gândindu-mă că Hale și cu mine eram în situații asemănătoare: ne
avântam spre viitor, fără garanția unui sfârșit fericit. În același timp,
însemna ceva faptul că fugeam, nu?
Mie așa îmi plăcea să cred.

Ziua minunată se complicase rapid și, la finalul ei, eram gata să sar
peste cină și să mă trântesc în pat. Am deschis ușa de la camera mea,
încercând să mă gândesc la părțile bune. Lady Brice spunea că sunt
înțeleaptă. Presa era plină de speranță. Hale zâmbise înainte să iasă
din încăpere.
— Știi, s-a auzit o voce profundă, cred că s-ar putea să fiu preferatul
servitoarei tale.
Kile stătea întins confortabil pe patul meu, cu brațele încrucișate la
ceafă.
Am râs.
— De ce?
— Pentru că a fost mult prea ușor de mituit.
— Ai fi putut măcar să te descalți.
S-a strâmbat și și-a dat jos încălțările, apoi a bătut ușor locul de pe
pat, de lângă el.
Eu m-am trântit, incredibil de necuviincios pentru o domnișoară. S-a
întors cu fața spre mine și i-am zărit degetele.
— Ce, Doamne iartă-mă, ai făcut astăzi?
— Mi-am petrecut după-amiaza făcând schițe în cărbune, mi-a
răspuns și și-a întors palmele în sus. Nu-ți face griji. Nu îți voi păta
cearșafurile. Pur și simplu mi s-au colorat degetele.
— Ce ai visat?
1239
— Îmi dau seama că s-ar putea să încalc niște limite, dar mă
gândeam la primărie și mă întrebam dacă ar fi de ajutor să se mai
organizeze astfel de întâlniri. Refăceam proiectul unuia dintre
saloane pentru o sală a tronului permanentă, unde ai putea să
primești oameni, să asculți cererile individuale și să le vorbești între
patru ochi. Ceva oficial, dar nu atât de important.
— Foarte grijuliu din partea ta.
El a ridicat din umeri.
— Ți-am spus, tot schițez lucruri pentru tine.
Strălucirea din privirea lui era atât de băiețească încât, pentru un
moment, nu am realizat că suntem aproape de trăirile unor adulți.
— S-ar putea să-ți dorești să înființezi și un post de radio, a comentat
el.
— Uf, de ce? Actualitățile sunt și așa destul de rele.
— Când mergeam la cursuri în Fennley, prietenii mei și cu mine
ascultam foarte mult emisiunile de la radio. Îl lăsam în bucătărie sau
când lucram și, de fiecare dată când auzeam ceva interesant, ne
opream, ascultam și începeam să discutăm. S-ar putea să fie o
metodă bună de a te apropia de oameni. Și nu e chiar atât de rău ca
atunci când ești filmată.
— Interesant. Mă voi gândi la asta. I-am atins vârfurile degetelor
murdare. Ai lucrat și la altceva?
El s-a strâmbat.
— Mai ții minte micile unități despre care vorbeam? Am încercat să
văd dacă ar putea fi construite cu un etaj, pentru familiile mai
numeroase. Dar, uitându-mă la materialele pe care voiam să le
folosesc, nu pare posibil. Metalul ar fi prea subțire. Ar fi util dacă aș
putea să construiesc una și să o testez. Poate cândva.
M-am uitat la el.
— Știi, Kile, prinții rareori se murdăresc pe mâini.
— Știu. A zâmbit. E mai degrabă ceva la care îmi place să mă
gândesc.

1240
Și-a schimbat apoi poziția în care stătea și conversația s-a îndreptat
în altă direcție.
— Astăzi scria de bine în ziare.
— Da. Acum trebuie doar să continui așa, deși nu am nicio idee cum
să o fac.
— Nu trebuie. Uneori, lucrurile se întâmplă pur și simplu.
— Ar fi frumos să nu încerc să muncesc atât de mult.
Am căscat. Până și o zi destul de bună era obositoare.
— Vrei să plec ca să poți să te odihnești?
— Nu, am spus eu apropiindu-mă și întinzându-mă pe spate. Poți să
mai rămâi un pic?
— Bineînțeles.
El m-a ținut de mână și amândoi am fixat cu privirea pictura
complicată de pe tavan.
— Eadlyn?
— Da.
— Ești bine?
— Da. Simt că m-aș putea descurca mai bine dacă ritmul nu ar fi atât
de alert, dar totul trebuie să se întâmple acum, acum, acum.
— Ai putea să amâni încoronarea. Să rămâi regentă o vreme. Practic,
e același lucru.
— Știu, dar nu-i chiar așa. Tatei îi era bine cu mine regentă, dar, cu
toate că a trecut puțin timp de când am stabilit o dată pentru
încoronare, se simte mult mai bine. Știu că are legătură cu modul în
care gândește, dar dacă îl ajută să doarmă, lucru care-l ajută apoi cu
mama, pe care o ajută să își revină…
— Înțeleg ce vrei să zici. Dar, altceva? Nu grăbești Alegerea, nu-i
așa?
— Nu intenționat. Se pare că însuși procesul o face pentru mine.
— La ce te referi?
Am oftat.
— Nu pot să îți spun acum. Poate după ce toate se vor liniști.
— Poți să ai încredere în mine.
1241
— Știu.
Mi-am sprijinit capul de umărul lui.
— Kile?
— Da?
— Îți aduci aminte de primul nostru sărut?
— Cum aș putea să uit? A fost tipărit pe prima pagină a tuturor
ziarelor.
— Nu, nu acela. Primul-primul nostru sărut.
După un moment de confuzie, a inspirat profund.
— Oh, Doamne!
Am rămas întinsă, râzând.
Când aveam patru ani și Kile șase, ne jucam mult împreună. Tot nu
îmi aminteam ce îl făcuse să înceapă să urască viața la palat sau când
apăruse disprețul reciproc, dar, pe atunci, Kile era un alt Ahren.
Într-o zi, când toți trei ne jucam de-a v-ați ascunselea, Kile m-a găsit.
În loc să mă scoată din joc, s-a aplecat și m-a sărutat pe buze. Eu
m-am ridicat și l-am împins la pământ și am jurat că, dacă ar mai fi
încercat vreodată să o facă, aș fi pus să fie spânzurat.
— Ce copil de patru ani știe cum să amenințe viața cuiva? m-a
necăjit el.
— Unul care a fost crescut să o facă, presupun.
— Stai, acesta-i felul tău de a-mi spune că vei ordona să fiu
spânzurat? Pentru că, dacă am dreptate, ești incredibil de crudă.
— Nu. Am râs. Cred că ar fi trebuit să îți cer scuze până acum.
— Este în regulă. E o întâmplare amuzantă, după mulți ani. Când
oamenii mă întreabă despre primul meu sărut, nu-l amintesc
niciodată pe acela. Le spun că am sărutat-o pe fiica prim-ministrului
saudit. De fapt, cred că acela a fost al doilea.
— De ce nu le spui despre mine?
— Pentru că eu cred că ai putea să pui în practică treaba cu
spânzurătoarea, a glumit el. Cred că l-am ignorat. Nu a fost un prim
sărut tocmai fantastic.
Am chicotit.
1242
— Mama a spus că a fost prima pe care a sărutat-o tata, iar ea chiar a
încercat să-l respingă.
— Serios?!
— Da.
Kile a râs.
— Știi care a fost al lui Ahren?
— Nu.
Dar Kile chicotea, iar eu am izbucnit în lacrimi înainte să rostească
vreun cuvânt.
— A sărutat-o pe una dintre italience, dar era răcit și… S-a oprit
pentru că râdea prea cu poftă. Oh, Doamne, a trebuit să strănute în
mijlocul sărutului, așa că mucii s-au împrăștiat peste tot.
— Ce?
— Nu am văzut sărutul, dar am ajuns acolo după aceea. L-am luat și
am fugit.
Mă durea burta de atâta râs și a durat o vreme să ne potolim. După
ce ne-am calmat în cele din urmă, mi-am dat seama de ceva.
— Nu cunosc pe nimeni care să fi avut parte de un prim sărut
extraordinar.
Mi-a răspuns după o secundă.
— Nici eu. Poate că nu primele sărutări sunt cele care trebuie să fie
speciale, ci ultimele.

1243
 CAPITOLUL 19

Am stat nemișcată cât Neena a fixat cu bolduri partea din spate a

rochiei de încoronare. Era extraordinară, aurie, cu un decolteu în
formă de inimă și o fustă lungă. Pelerina era cam grea, dar trebuia să
o port doar la biserică. Deși alesese rochia dintre cele trei care îmi
fuseseră oferite, probabil nu era modelul pe care l-aș fi purtat dacă aș
fi avut timp să o concep singură. Totuși, toată lumea a exclamat când
a văzut-o, așa că mi-am mușcat limba și am fost recunoscătoare.
— Ești frumoasă, dragă, a spus mama în timp ce stăteam pe o
platformă ridicată în fața oglinzilor imense care fuseseră aduse în
camera mea special pentru a proba rochia.
— Mulțumesc, mamă! Cum crezi că este față de a ta?
Ea a chicotit.
— Rochia mea pentru încoronare a fost și rochia de mireasă, așa că
nu se pot compara. A ta este perfectă pentru ocazie.
Neena a chicotit când am atins broderia de pe corset.
— Cu siguranță este cea mai ostentativă rochie pe care am purtat-o
vreodată.
— Și gândiți-vă că va trebui una și mai grozavă pentru ziua nunții, a
glumit Neena.
Zâmbetul mi-a pierit.
— Adevărat. Va fi o provocare, nu-i așa?
— Vă simțiți bine? m-a întrebat ea, privindu-mă în oglindă.
— Da. Sunt un pic obosită, atâta tot.
— Nu-mi pasă ce altceva se mai întâmplă săptămâna asta, trebuie să
te odihnești, a ordonat mama. Ziua de sâmbătă va fi lungă și tu vei fi
în centrul atenției.
— Da, doamnă.
Am urmărit-o jucându-se cu colierul ei.

1244
— Mamă? Ce crezi că ai fi făcut dacă nu ai fi putut să te căsătorești
cu tata? De exemplu, dacă Alegerea s-ar fi terminat și ar fi ales pe
altcineva?
Ea a scuturat din cap.
— Mai că a făcut-o. Știi despre masacru.
A înghițit, tăcând pentru moment. După atât de mult timp, tot îi era
greu să vorbească despre asta.
— În ziua aceea ar fi putut să aleagă o cu totul altă cale, ceea ce
însemna că și eu aș fi făcut-o.
— Totuși, ai fi fost bine?
— În cele din urmă, a răspuns încet. Nu cred că vreunul dintre noi ar
fi dus o viață neapărat rea. Pur și simplu ar fi putut să nu fie cea mai
bună posibil.
— Dar nu ai fost nefericită tot restul vieții tale?
Ea mi-a studiat chipul în oglindă.
— Dacă te temi că îți dezamăgești pretendenții, nu te concentra
asupra acestui lucru.
Mi-am lipit mâinile de abdomen, ținând rochia strâns cât Neena
lucra.
— Știu. Doar că e mai greu decât credeam că va fi în momentul
acesta.
— Totul se va clarifica. Crede-mă. Și tatăl tău și cu mine te vom
sprijini, indiferent de alegerea ta.
— Mulțumesc.
— Cred că în sfârșit este gata, a comentat Neena, făcând un pas
înapoi ca să-și aprecieze munca. Dacă sunteți mulțumită, puteți să vă
dezbrăcați și eu îi voi spune curierului să i-o trimită înapoi lui
Allmond.
Mama a ronțăit câteva felii de măr.
— Nu înțeleg de ce nu a vrut să te lase pe tine să o coși. Are
încredere să o modifici.
Ea a ridicat din umeri.
— Nu fac decât să respect ordinele.
1245
O bătaie ușoară la ușă ne-a atras atenția.
— Intră! a spus Neena, asumându-și vechiul rol.
Îmi doream să-mi fi putut conduce întreaga viața. Totul părea mai
ușor în preajma ei.
Un majordom a intrat și a făcut o plecăciune.
— Scuzați-mă, Alteță. Există o neînțelegere cu privire la costumul
unuia dintre domni.
— Cu al cui?
— Cu al lui Erik, domnișoară.
— Traducătorul? a întrebat mama.
— Da, Maiestatea Voastră.
— Vin, am spus și l-am urmat afară din cameră.
— Nu vrei să dai jos rochia? m-a întrebat Neena.
— Voi avea ocazia să exersez cum să merg îmbrăcată cu ea.
Și am avut-o. Era incredibil de greoaie și mi-a fost cam greu să cobor
scările. Îmi trebuiau niște tocuri mai zdravene.
Când m-am apropiat de camera lui Erik, l-am auzit implorând pe
cineva să se mai gândească.
— Nu fac parte din Elită. Nu s-ar cuveni.
Am deschis ușa mai larg și l-am văzut într-un costum cu linii trasate
cu creta în părțile laterale și bolduri în tiv.
— Alteță, a spus croitorul, făcând imediat o plecăciune.
Erik se holba la mine, incapabil să-și ia privirea de la rochie.
— Nu reușim să cădem de acord în privința costumului,
domnișoară, mi-a explicat croitorul, arătând spre costumul marcat
cu cretă.
Erik și-a recăpătat calmul.
— Nu vreau să induc pe nimeni în eroare purtând un costum care se
potrivește cu ce poartă Elita.
— Dar vei participa la procesiune și se vor face o mulțime de poze, a
insistat croitorul. Uniformitatea este cea mai bună alegere.
Erik s-a uitat rugător la mine.
Mi-am dus degetul la buze, gândindu-mă.
1246
— Ai putea să ne lași o clipă singuri, te rog?
Croitorul a făcut din nou o plecăciune și a ieșit, iar eu m-am apropiat
de Erik.
— Arată destul de bine, am spus, zâmbind.
— Așa este, a recunoscut el. Doar că nu sunt sigur că este corect.
— Ce anume? Să arăți frumos pentru o zi?
— Nu fac parte din Elită. Este… derutant să mă lași să stau printre
ei, arătând ca ei, când eu nu pot… Nu sunt…
I-am pus o mână pe piept.
— Croitorul are dreptate. Îți vei dori să nu ieși în evidență. Un
costum de altă culoare nu te-ar ajuta.
El a oftat.
— Dar sunt…
— Dar dacă ar fi cravata de o altă culoare, un pic diferită? i-am
propus eu repede.
— Este singura mea opțiune?
— Da. În plus, gândește-te la cât de mult îi va plăcea mamei tale.
Și-a dat ochii peste cap.
— Ce nedreptate. Ai câștigat.
Eu am bătut din palme.
— Vezi? Nu a fost atât de greu.
— Bineînțeles că a fost ușor pentru tine. Tu ești cea care ai dat
ordinul.
— N-am vrut să îți ordon, serios.
El a zâmbit, ușor afectat.
— Desigur că ai făcut-o. Ești născută pentru asta.
Nu mi-am dat seama dacă este o critică sau un compliment.
— Ce părere ai de rochie? l-am întrebat, întinzând brațele. Adică
trebuie să încerci să ți-o imaginezi fără toate acele.
El a făcut o pauză.
— Ești uluitoare, Eadlyn. Nici măcar nu îmi mai amintesc ce mă
frământa atât când ai intrat.
Am încercat să nu roșesc.
1247
— Mă întrebam dacă nu e prea extravagantă.
— Este perfectă. Observ că e un pic diferită față de stilul tău obișnuit,
dar, pe de altă parte, nu se cade ca ținuta ta uzuală să fie potrivită
pentru ziua încoronării.
M-am întors și m-am uitat în oglindă. Acea frază îmbunătățea
situația.
— Mulțumesc. Cred că am analizat-o prea mult.
A venit lângă mine. Eram comici cu hainele acestea frumoase, unele
dintre cele mai elegante pe care aveam să le purtăm vreodată,
marcate cu cretă și prinse cu bolduri. Semănam cu niște păpuși.
— Se pare că e un talent de-al tău.
M-am strâmbat, dar am aprobat dând din cap. Avea dreptate.
— Îmi dau seama că nu mă aflu în poziția de a-ți spune ce să faci, a
zis el, dar pare că gestionezi mai bine lucrurile atunci când te
gândești mai puțin la ele. Lasă gândurile deoparte. Ai încredere în
instinctele tale. Ai încredere în inima ta.
— Inima mea mă îngrozește.
Nu voiam să rostesc acele cuvinte cu voce tare, dar el avea ceva care
făcea încăperea, momentul acesta, să fie singurul loc în care aș fi
putut să recunosc vreodată adevărul.
S-a aplecat și mi-a șoptit la ureche.
— Nu ai de ce să te temi.
Și-a dres vocea și apoi s-a întors din nou cu fața spre oglindă.
— Poate ai nevoie de un pic de noroc. Vezi inelul acesta? m-a
întrebat și și-a întins degetul mic.
Îl vedeam. Îl observasem de zeci de ori. De ce ar fi purtat o bijuterie o
persoană care nu voia să iasă în evidență și să îmbrace un costum?
— A fost verigheta stră-străbunicii mele. Împletitura este una
swendwayană tradițională. O vezi peste tot în Swendway.
Și-a scos inelul și l-a ținut între două degete.
— A supraviețuit tuturor lucrurilor, de la războaie la foamete, chiar
și mutării familiei mele în Illéa. Ar trebui să i-l dau fetei cu care mă
voi însura. La ordinul mamei.
1248
Am zâmbit, fermecată de entuziasmul lui. M-am întrebat dacă avea
pe cineva acasă, care aștepta să-l poarte într-o bună zi.
— Dar se pare că aduce mult noroc, a continuat el. Cred că acum
ți-ar prinde bine un strop.
Mi-a întins inelul, dar eu am scuturat din cap.
— Nu pot să-l iau! Este o bijuterie de familie.
— Da, dar este o bijuterie de familie foarte norocoasă. A condus
câțiva oameni spre sufletele lor pereche. Și e doar temporar. Până la
finalul Alegerii sau până la plecarea mea sau a lui Henri. Oricare s-ar
întâmpla mai întâi.
Ezitând, mi-am strecurat inelul pe deget și am observat cât este de
fin.
— Mulțumesc, Erik!
M-am uitat în ochii lui albaștri. A fost nevoie doar de o secundă
intensă pentru a-mi auzi inima în care aveam atât de puțină
încredere. Se pierdea în privirea pătrunzătoare și parfumul cald al
pielii lui… și striga.
Fără să mă gândesc la repercusiuni sau la complicații, fără să știu
dacă și el simțea ceva asemănător, m-am aplecat spre Erik. Și am fost
încântată să descopăr că nu se retrage.
Eram atât de aproape unul de celălalt, încât îi simțeam răsuflarea pe
buze.
— Ați luat o hotărâre? a întrebat croitorul, intrând din nou în
cameră.
M-am îndepărtat brusc de Erik.
— Da. Vă rog să terminați costumul, domnule.
Fără să mă uit înapoi, m-am grăbit să ies pe hol. Inima îmi bătea cu
putere când am găsit o cameră de oaspeți liberă și am zbughit-o
înăuntru, trântind ușa în urma mea.
Simțisem cum crește sentimentul acesta care se ascundea de ceva
vreme undeva în adânc. Îl văzusem; văzusem persoana care nu
intenționa niciodată să fie văzută și inima mea răvășită, prostuță și
inutilă îi tot șoptea numele. Mi-am dus mâinile la piept și mi-am
1249
simțit inima bătând prea intens. „Trădătoare, trădătoare ce ești! Ce ai
făcut?”
Mă întrebasem cum se putea să-mi găsesc un suflet-pereche, ca prin
magie, într-un grup de băieți aleși la întâmplare.
Dar, acum, nu puteam să mă îndoiesc.

1250
 CAPITOLUL 20

Următoarele câteva zile au trecut într-o vâltoare de pregătiri pentru

încoronare. Mi-am dat toată silința să rămân în biroul meu și să
mănânc în camera mea, dar, chiar și așa, nu am putut să îl evit
complet pe Erik.
Trebuia să trecem pe la biserică și să repetăm procesiunea, la care era
obligat să participe pentru a suplimenta numărul de oameni care
mergeau în spatele meu. Și trebuia să rămână lângă Henri când
traversam cu Elita Marea Sală, explicându-le cum să se deplaseze
corect la o petrecere formală. Și eu trebuia să aprob modificările
finale ale costumelor lor, lucru pe care am reușit să îl fac fără prea
mult contact vizual, ceea ce era mult, mult mai dificil decât aș fi
crezut.
Încoronarea avea să fie unul dintre cele mai importante momente
din viața mea și, totuși, nu puteam să mă gândesc decât la cum ar fi
fost să îl sărut.

Întârziam. Eu nu întârziam niciodată.

Dar părul nu voia să mi se onduleze cum trebuie, o cusătură îmi
pocnise sub braț și, cu toate că alesesem niște tocuri rezonabile la
începutul săptămânii, după ce le-am probat cu rochia, le-am urât.
Eloise a inspirat adânc în timp ce mi-a aranjat părul, exersând cu o
coroană de probă ca să se asigure că totul avea să arate cât mai
frumos posibil când momentul propriu-zis ar fi sosit. Neena era
ocupată să verifice dacă toți oamenii sunt îmbrăcați și pregătiți, așa
că Hale a fost cel care s-a repezit în ultima clipă cu un ac cu ață și s-a
asigurat că rochia este în regulă.
— Mulțumesc, am șoptit eu.
A terminat ultima cusătură.

1251
— Oricând. S-a uitat la ceas. Deși chiar îmi doresc să-mi fi spus mai
devreme.
— Nu a pocnit până când nu m-am îmbrăcat!
A zâmbit.
— Am mai verificat o dată totul și se pare că a fost singurul punct
slab. Mai bine că ne-am ocupat acum de el, decât în mijlocul zilei.
Am dat aprobator din cap.
— Trebuie ca lucrurile să fie perfecte astăzi. Măcar o dată mi-ar
plăcea să par calmă, dar nu atât de calmă încât să-i urăsc pe toți cei
din jurul meu.
Hale a râs.
— Ei bine, dacă se întâmplă să pocnească din nou, depășește
momentul.
Eloise a plecat să aducă ceva din baie și eu am profitat de ocazie.
— Cum se simte Ean? am întrebat în șoaptă.
— Bine. Uimit, mi-a răspuns aproape năucit. Amândoi vrem să te
ajutăm cum putem. Tu faci ca viitorul nostru să fie posibil, așa că îți
suntem datori.
— Ajutați-mă doar să trec de ziua de astăzi și veți avea unul
îndelungat.
— Ceva în fiecare zi, mi-a amintit el.
Am coborât de pe piedestal și l-am îmbrățișat.
— Ești incredibil de vrednic.
— Este bine de știut, mi-a răspuns și m-a îmbrățișat la rândul lui. În
regulă, îmi iau sacoul și cobor la parter. Anunță-mă dacă ai nevoie
de mine astăzi.
Am dat aprobator din cap, încercând să nu mă încordez când Eloise
s-a întors pentru ultimele retușuri.
— Este drăguț, a remarcat ea, pulverizând ultima șuviță rebelă.
— Într-adevăr.
— Eu una l-aș alege pe Kile, a comentat cu un chicot.
— Știu! Am scuturat din cap spre ea. Încă nu am uitat că l-ai lăsat să
se furișeze în camera mea.
1252
Fata a ridicat din umeri.
— Este preferatul meu. Trebuie să fac tot ce-mi stă în puteri!
Într-un final, totul era în ordine. Am coborât la parter, ținând trena
lungă a pelerinei pe braț. Foaierul era plin de oameni. Într-o parte,
generalul Leger îi săruta mâna doamnei Lucy, Josie și Neena purtau
rochii asortate de un albastru-deschis, care aveau să arate minunat
cât mi-ar fi ținut trena spre altar, iar ultimii cinci rămași din Elită
stăteau în cerc într-un colț, Erik având o cravată a cărei nuanță de
albastru era un pic mai strălucitoare decât a celorlalți.
Însă eu aveam ochi pentru un singur băiat. Când am ajuns la
mijlocul scării, l-am zărit pe Ahren. Era aici.
M-am grăbit spre mulțime, făcându-mi loc cu coatele printre
consilieri și prieteni, alergând nu în brațele lui Ahren, ci într-ale lui
Camille.
— E bine? am întrebat-o la ureche.
— Oui, foarte.
— Și oamenii tăi sunt mulțumiți? Îl acceptă?
— Ca și când s-ar fi născut unul de-al nostru.
Am ținut-o mai strâns.
— Mulțumesc!
M-am retras, întorcându-mă să-mi văd fratele.
— Arăți acceptabil, m-a tachinat el.
Nu știam dacă trebuia să glumesc cu el, să-i dau una peste braț, să
țip, să râd sau să fac orice altceva. Așa că l-am strivit cu o
îmbrățișare.
— Îmi pare rău, mi-a șoptit el. Nu ar fi trebuit să plec așa cum am
făcut-o. Nu ar fi trebuit să te las singură.
Am scuturat din cap.
— Aveai dreptate. Mi-e atât de dor de tine, încât mă doare, dar a
trebuit să pleci.
— De îndată ce am auzit despre mama, am vrut să mă întorc, dar nu
știam dacă aș fi înrăutățit sau îmbunătățit lucrurile, sau dacă era
corect să apar, de vreme ce părea că eu sunt cauza.
1253
— Nu fi ridicol. Tot ceea ce contează este că acum ești aici.
El m-a îmbrățișat un minut, cât Lady Brice i-a condus pe toți la
mașini. Consilierii au plecat primii și cei din Elită imediat după
aceea, toți făcând plecăciuni adânci, mai ales Erik. Nu mi-a întâlnit
privirea și am fost recunoscătoare. Cine știe cum ar fi reacționat
inima mea stupidă dacă ar fi făcut-o? Oricum mi s-a strâns în piept
atunci când a plecat, trăgându-și în mod repetat mânecile, părând să
se simtă dureros de incomod în costumul său.
— În regulă, următoarea mașină, a anunțat Lady Brice. Toți cei care
poartă numele Schreave, chiar și tu, domnule prinț francez.
— Da, doamnă, a spus Ahren, luând-o de mână pe Camille.
— Eadlyn intră prima, apoi Neena și Josie. Apoi, restul familiei, iar
eu vin într-o mașină chiar în spatele vostru.
Tata s-a oprit.
— Brice, ar trebui să fii cu noi.
— Absolut, a încuviințat mama. Este loc în limuzină și tu ești cea
care se ocupă de toate.
— Nu sunt sigură că se cuvine, a răspuns ea.
Neena și-a înclinat capul, încercând să o facă pe Lady Brice să se
îndoiască.
— În cele zece minute cu mașina, totul ar putea să decurgă prost.
— În plus, sunt slabe șanse ca cineva să creadă că Neena și cu mine
suntem surori, am adăugat eu. Rămâi cu noi.
Ea a strâns din buze, ca și când, cumva, i s-ar fi părut o idee proastă.
— Bine. Să mergem.
Ne-am înghesuit în limuzină, rochia mea ocupând locul a trei
persoane. Am râs și ne-am călcat pe picioare atât de mult, că întreaga
situație a început să pară amuzantă. Am inspirat adânc. Nu trebuia
decât să spun câteva cuvinte, să fac o promisiune deja făcută în
inima mea. M-am uitat la mama, care mi-a făcut cu ochiul, și asta a
fost tot ce am avut nevoie.

1254
Josie și Neena m-au urmat spre altar, ținându-mi pelerina ca să nu
atârne pe jos. Mergând, m-am uitat la inelul cu sigiliu de pe deget,
blazonul Illéei strălucind în mijloc. Tata avea deja încredere în mine
cu rolul acesta. Era deja încântat de modul în care gestionam
lucrurile. Ceremonia nu făcea decât ca totul să fie oficial.
M-am uitat la cât mai mulți oameni, cu speranța de a le transmite
recunoștința mea. În fața altarului, am îngenuncheat pe scăunel,
simțind greutatea rochiei aranjate în evantai în spatele meu.
Episcopul a luat coroana ceremonială și mi-a ținut-o deasupra
capului.
— Eadlyn Schreave, ești dispusă să depui acest jurământ?
— Sunt dispusă.
— Făgăduiești să respecți legile și să onorezi Illéa pentru tot restul
vieții tale și să îți conduci poporul potrivit tradițiilor și obiceiurilor
lui?
— Da.
— Și făgăduiești să protejezi interesele Illéei atât în teritoriu, cât și în
străinătate?
— Da.
— Și făgăduiești să-ți folosești puterea și poziția ca să-ți arăți mila
față de toți oamenii din Illéa și să le faci dreptate?
— Da.
Mi se părea potrivit ca jurămintele în fața unei țări să necesite patru
afirmații, spre deosebire de jurămintele față de o singură persoană,
pentru care una singură era de ajuns. Cu ultimele cuvinte rostite de
mine, episcopul mi-a așezat coroana pe cap. M-am ridicat și m-am
întors cu fața la poporul meu, pelerina stând frumos înfășurată la
picioarele mele ca o pisică. Episcopul mi-a dat sceptrul în mâna
stângă și sfera în cea dreaptă.
S-a auzit atunci zgomotul puternic al loviturii unui baston în
pământ, și oamenii din jurul meu au strigat: „Dumnezeu să o
păzească pe regină!”

1255
Și eu am simțit o emoție puternică în piept știind că acele cuvinte îmi
erau destinate numai mie.

1256
 CAPITOLUL 21

— Osten, ridică-te în picioare, pentru numele lui Dumnezeu! i-a

ordonat mama.
— Dar este atât de cald! s-a plâns el când am început ceea ce avea să
fie o ședință foto maraton.
Tata a venit lângă mine.
— Poți să reziști cinci minute pentru fotografii, fiule.
Ahren a râs.
— Oh, mi-a fost dor de voi toți.
Eu l-am îmbrâncit ușor.
— Ce mult mă bucur că nu filmează nimeni.
— Bine, bine. Suntem cu toții pregătiți! i-a strigat tata fotografului.
El și mama au venit în spatele meu, cu brațele pe spătarul scaunului.
Osten și Ahren au îngenuncheat de-o parte și de alta, în vreme ce
Kaden stătea cu o mână la spate, aproape concurând cu mine pentru
cea mai regală figură a unui membru al familiei.
Fotograful ne-a tot fotografiat până a fost mulțumit.
— Și cine urmează?
Noi toți am rămas la locurile noastre, aducând-o pe Camille în
cadru. Apoi, ca să avem o fotografie a întregii familii, fiecare băiat
din Elită a apărut în portret.
Apoi, am fost fotografiată împreună cu soții Leger și cu fiecare
membru din consiliul consultativ, inclusiv cu Lady Brice, care a
renunțat la postura tradițională și rigidă și, în schimb, m-a îmbrățișat
strâns. „Sunt atât de mândră!” îmi tot spunea. „Foarte, foarte
mândră!” După aceea, bineînțeles, a trebuit să facem o fotografie cu
întreaga familie Woodwork.
Josie a venit cât de repede a putut și s-a așezat în așa fel, încât,
practic, era în față și în centru. Am scuturat din cap când doamna
Marlee m-a îmbrățișat.

1257
— Mă bucur foarte mult pentru tine, scumpo. Ai crescut așa de
repede!
Am râs.
— Mulțumesc, doamnă Marlee! Mă bucur că am putut fi toți astăzi
aici.
Domnul Woodwork a zâmbit.
— De parcă am fi ratat ocazia. Felicitări!
Doamna Marlee încă îmi ținea mâinile.
— A fost minunat să te văd încoronată și cum tu și Kile ați devenit
atât de apropiați în ultimele luni.
Am zâmbit.
— Sincer, acum îmi este greu să-mi imaginez cum ar fi să nu fim
prieteni. Nu-mi vine să cred că ne-a luat atât de mult timp să
ajungem să ne cunoaștem cu adevărat.
— E ciudat cum funcționează relațiile, a răspuns doamna Marlee. E
păcat că tu și Josie nu prea ați avut cum să vă petreceți timpul
împreună.
— Poftim? a zis Josie, care putea să-și audă numele chiar și în codul
Morse, de pe un alt continent.
— S-ar putea să-ți prindă bine să faceți mai multe împreună, a mai
spus doamna Marlee, privindu-ne pe amândouă strălucind de
bucurie.
— Da! Chiar ar trebui! a strigat Josie.
— Mi-ar face plăcere, am mințit eu. Dar acum că sunt regină, mă tem
că timpul meu liber va fi foarte limitat.
Mama a zâmbit cu subînțeles în spatele prietenei sale. Știam că își
dădea seama ce anume încercam să fac.
Doamna Marlee s-a încruntat.
— Așa este. Oh, știu! De ce nu o lași pe Josie să te însoțească din
umbră câteva zile? Dintotdeauna s-a arătat profund interesată de
viața unei prințese. Acum poate să studieze o regină!
— Ar fi minunat! a fost de acord Josie, apucându-mă de mână și,
spre meritul meu, nu mi-am retras-o.
1258
Cu toată lumea care aștepta să vorbesc și privirea mamei care mă
avertiza că, regină sau nu, ar fi fost mai bine să nu-i dezamăgesc cea
mai apropiată prietenă, nu am avut de ales.
— Desigur. Josie poate să mă însoțească din umbră. Va fi… grozav.
Josie s-a întors dansând la locul ei și eu l-am văzut pe Kile, care se
străduia din răsputeri să nu râdă sesizând cel mai nou necaz al meu.
Amuzamentul lui m-a făcut să zâmbesc și eram sigură că măcar
aveam să par fericită în fotografii.
În cele din urmă, a sosit timpul pentru portretele individuale cu
Elita. Am rămas în picioare, așteptându-i să vină cu toții în platou.
Fox a fost primul, elegant în costumul său de un gri-închis.
— În regulă, deci ce fac? a întrebat el. În poza de familie, mi-am ținut
brațele pe lângă corp, dar simt că ar trebui, nu știu, să te țin de mână
sau așa ceva.
— Da, e o idee bună! a strigat fotograful când Fox mi-a luat mâna.
El s-a apropiat, în timp ce noi zâmbeam printre blițurile care se
succedau rapid.
Ean a venit agale, părând destul de mulțumit.
— Ești uimitoare, Eadlyn! Absolut uimitoare.
— Mulțumesc! Nici tu nu arăți prea rău.
— Așa e, a spus el, zâmbind afectat. E foarte adevărat.
A venit în spatele meu.
— Nu am apucat să îți mulțumesc până acum. Atât pentru faptul că
m-ai iertat, cât și pentru discreția ta.
— Noi doi ne-am înțeles mereu fără să ne spunem prea mult. Știam
că ești recunoscător.
— M-am pregătit pentru o viață plină de dezamăgiri, a recunoscut
el, pe un ton aproape neliniștit, cum nu îl mai auzisem până atunci.
Să consider că și altceva este posibil pare ireal. Nu prea știu cum să
trec peste asta.
— Trăiește, pur și simplu.
Ean mi-a zâmbit, m-a sărutat pe frunte și s-a așezat într-o parte.

1259
După Ean, a fost rândul lui Kile, care a traversat studioul și m-a făcut
să țip când m-a ridicat în brațe și m-a învârtit.
— Lasă-mă jos!
— De ce? Pentru că ești regină? Îmi trebuie un motiv mai bun.
În cele din urmă, s-a oprit cu fața la cameră, iar eu mi-am dat seama
că amândoi rânjeam ca niște idioți. Fotografiile acestea aveau să fie
spectaculoase într-un mod absolut original.
— Aproape că m-am sinucis când am călcat pe trena aia, a spus el.
Moda este mortală.
— Să nu îi spui asta lui Hale, am comentat eu.
— Ce să nu-mi spună? a zis Hale, când ei doi au făcut schimb de
locuri.
— Că moda poate să ucidă.
Apoi Kile s-a îndepărtat, în timp ce își tot aranja costumul.
— Arăți uimitor! a spus Hale îmbrățișându-mă.
— Îți mulțumesc din suflet pentru că m-ai ajutat dimineață! Totul a
rezistat.
— Bineînțeles. Te îndoiai de îndemânarea mea? m-a tachinat el.
— Niciodată.
M-am retras ca să putem face câteva poze în care să ni se vadă
chipurile, dar abia așteptam să văd fotografiile în care ne
îmbrățișam.
În cele din urmă, a venit rândul lui Henri, și doar zâmbetul lui a fost
suficient ca ziua asta lungă să mi se pară scurtă. S-a oprit la câțiva
pași în fața mea și a inspirat adânc.
— Arăți absolut minunat! Mă bucur pentru tine.
Profund mișcată, mi-am dus mâna la gură.
— Henri. Mulțumesc! Îți mulțumesc din suflet!
El a ridicat din umeri.
— Încerc.
— Te descurci de minune. Serios.
A dat aprobator din cap și a venit la mine, îndepărtându-mă apoi
ușor de el. Mi-a aranjat cu grijă pelerina, astfel încât să-mi fluture în
1260
urmă și s-a așezat cu mâinile pe talia mea, stând mândru chiar lângă
umărul meu.
Era clar că se gândise mult la cum voia să fie perceput în acest
portret, iar eu l-am admirat pentru asta. După ce fotograful a
terminat, Henri a dat să plece, dar apoi s-a oprit.
— Mmm, entä Erik? a spus arătând spre prietenul lui.
Kile s-a prins și a fost de acord.
— Da, și Erik a trecut prin asta. Trebuie să vină aici, sus.
Erik pur și simplu a scuturat din cap.
— Nu, sunt bine. Este în regulă.
— Du-te, omule, este doar o fotografie.
Kile l-a împins ușor, dar el tot nu s-a mișcat.
O parte din mine se îngrijora că, într-un fel, toți ar fi auzit cum
bătăile inimii mele i-ar fi rostit numele dacă s-ar fi apropiat mai
mult. Dar, pe cât de mult mă străduisem să îl evit în ultimele zile, pe
atât de mare era provocarea de a nu fugi acum spre el.
M-am dus la el și, când și-a dat seama că mă apropii, și-a ridicat
privirea spre mine. Într-o secundă, toată încăperea a prins viață. Ca
și când strălucirea soarelui ar fi avut o melodie și sunetele pașilor o
textură pe care o simțeam cu vârfurile degetelor ori de câte ori
cineva se mișca.
Lumea s-a trezit când m-am uitat la el.
M-am oprit în fața lui Erik, sperând că nu păream la fel de tulburată
pe cât eram de fapt.
— Nu îți poruncesc. Te rog.
El a oftat.
— Asta înrăutățește situația de o mie de ori.
Zâmbind, mi-a dat mâna, dar, înainte să pot să îl trag pe scenă, și-a
privit îmbrăcămintea. Imediat după terminarea ceremoniei, își
scosese sacoul și purta doar o vestă și cravata.
— Acum nu sunt destul de elegant, s-a plâns el.
Am oftat și am descheiat capsele care-mi țineau pelerina prinsă de
rochie. În secunda în care am scos-o, Hale a venit să o ia cu grijă.
1261
— Îți e mai ușor așa?
— Nu.
A înghițit.
— Dar, dacă tu chiar îți dorești asta…
— Da.
Mi-am înclinat capul și mi-am fluturat jucăuș genele. El a râs,
dându-și seama că era clar învins.
— Ce trebuie să fac?
— Bine, fii atent.
Am rânjit, apropiindu-mă.
— Ține-o aici, am zis și i-am așezat o mână pe talia mea, iar pe
cealaltă pe umărul meu.
Cu o mână i-am atins pieptul și cu cealaltă i-am cuprins mijlocul,
rămânând într-o îmbrățișare lejeră.
— Acum, zâmbește la cameră.
— Bine, a spus el.
Cu mâna pe piept, i-am simțit inima bătându-i cu putere.
— Calmează-te, i-am zis încet. Gândește-te că suntem doar noi doi.
— Nu pot.
— Atunci, nu știu, spune ceva în finlandeză.
El a chicotit și a șoptit: „Vain koska pyysit, hauska nainen.”
Cu toate că nu înțelegeam cuvintele pe care a continuat să le
murmure, știam că nu aveam să reușesc vreodată să-i uit tonul. Fără
să îl privesc, i-am simțit zâmbetul care m-a făcut doar să zâmbesc
mai strălucitor. A trebuit să-mi aduc aminte să respir, așa de intens îl
ascultam. În sufletul meu, știam că sunt cuvinte importante. Și nu
recunoșteam niciunul.
— Asta a fost una reușită, a spus fotograful, iar Erik și-a retras
mâinile aproape imediat.
— Vezi? A fost atât de îngrozitor? l-am întrebat eu.
— Credeam că va fi mult, mult mai dificil, a mărturisit el oarecum
amuzat, ca și când mi-ar fi scăpat un detaliu.

1262
Auzeam din nou ritmul inimii mele nesăbuite. Am înghițit,
ignorându-l, și, în schimb, m-am întors să văd ai cui sunt pașii sonori
care se auzeau intrând în sală.
— Marid! l-am salutat eu strigând.
— Îmi cer scuze că vă întrerup, dar nu am putut să mă abțin. Aș
putea cumva să fac o poză oficială cu noua mea regină? a întrebat
Marid.
— Bineînțeles.
I-am întins o mână, iar el s-a apropiat și a luat-o bucuros.
— Țara freamătă, mi-a spus. Nu știu dacă ai auzit rapoartele de
astăzi, dar reacția e una minunată, pozitivă.
— Nu am avut nicio secundă să pot să mă interesez, i-am mărturisit
când mi-a ținut cu afecțiune ambele mâini și s-a întors cu fața spre
aparatul de fotografiat.
— Nu este nevoie. Ai oameni la dispoziție pe care să-i suni și care
să-ți raporteze totul mai târziu. Sunt pur și simplu bucuros să fiu
primul care îți spune că ziua încoronării tale decurge minunat.
El mi-a strâns mâna și eu am oftat gândindu-mă că, poate, în cele din
urmă, toate lucrurile se așezau.

1263
 CAPITOLUL 22

Am băut șampanie, am râs prea zgomotos și am mâncat jumătate

din greutatea corpului meu în ciocolată. Doar pentru câteva ore,
voiam să mă delectez cu opulența ridicolă despre care crezusem
mereu că mi se cuvine. A doua zi aveam să beau apă, să îmi pun
ordine în gânduri, să-mi fac griji despre cum să îmi păstrez țara
unită și ce soț să-mi aleg.
Dar în seara asta? În seara asta urma să mă bucur de acest moment
perfect, strălucitor.
— Încă un dans? m-a întrebat Ahren, surprinzându-mă în timp ce
beam ceea ce juram că este ultimul pahar. Trebuie să prind un avion,
dar voiam să îmi iau rămas-bun. M-am ridicat, luându-l de mână.
— Mă voi mulțumi cu orice rămas-bun. Orice altceva va fi mai bun
decât ultima dată.
— Încă am remușcări, dar știi de ce nu am putut.
Am luat poziția de dans, iar el m-am învârtit prin cameră.
— Da. Totuși nu mi-a ușurat situația. Adaugă asta la tot ce se
întâmplă în jur, și viața a fost un pic mai dură fără tine aici.
— Îmi pare rău. Dar te descurci foarte bine; aș paria că mai bine
decât crezi.
— Vom vedea. Încă trebuie să-mi formez guvernul, să mă asigur că
mama și tata o lasă mai moale și să găsesc pe cineva care să se
căsătorească cu mine.
El a ridicat din umeri.
— Deci, pe scurt, nimic.
— Practic, este o vacanță.
A chicotit. Oh, cât de mult îmi lipsise să-l aud.
— Îmi cer scuze dacă scrisoarea mea a fost dură. Mama și tata voiau
să te protejeze, dar eu mă temeam că s-ar putea să ai probleme dacă
nu știi în ce situație te afli.

1264
— Nu mi-a fost ușor să o citesc, dar m-am confruntat cu cele scrise
de nenumărate ori. Chiar ar fi trebuit să îmi dau seama. Dacă nu aș fi
fost atât de egoistă…
— Încercai să te protejezi, a spus el repede, întrerupându-mă. Faci
ceva ce nu a mai făcut nimeni în țara asta. Bineînțeles că ai găsit
moduri prin care să o faci mai ușor.
Am scuturat din cap.
— Tata era extenuat. Mama mergea înainte în ritmul ei alert. Tu erai
îndrăgostit, iar eu am încercat să te fac să te răzgândești. Există un
cuvânt pentru ceea ce am făcut, dar sunt prea doamnă ca să îl
rostesc.
Asta l-a făcut să râdă zgomotos, iar eu am surprins câțiva oameni
uitându-se în direcția noastră, cea mai atentă fiind Camille. Îmi
dorisem să fiu supărată pe ea, pe această fată care făcuse tot ce
încercam să fac eu, dar de zece ori mai bine, și care îmi luase
geamănul. Dar era clar cât de fericită este să ne vadă reuniți.
Tot nu înțelegeam cum învățase totul atât de ușor, cum părea să
rămână o lideră și o fată deosebită fără efort. Mă îngrijora că, pe cât
de perfectă era ziua aceasta, nu avea să dureze.
— Hei, a spus el, observând îngrijorarea din ochii mei. Va fi bine. Vei
reuși să treci peste asta.
M-am mai liniștit, încercând să găsesc magia care îmi cursese prin
vene cu doar câteva clipe în urmă. Eram noua regină; nu s-ar fi
cuvenit să fiu tristă tocmai azi.
— Știu. Doar că nu sunt sigură cum anume.
Cântecul se apropia de sfârșit, iar Ahren a făcut o plecăciune adâncă.
— Trebuie să vii la Paris de Anul Nou.
— Iar tu trebuie să te întorci pentru următoarea noastră aniversare,
am insistat eu.
— Atunci, va trebui să-ți petreci luna de miere în Franța.
— Doar dacă te întorci aici pentru nuntă.
El a întins o mână.
— S-a făcut.
1265
Am dat mâna, iar geamănul meu prețios m-a tras mai aproape
pentru o îmbrățișare.
— Am plâns zile în șir gândindu-mă că nu mă vei ierta niciodată
pentru că am plecat. Faptul că nu ești deloc supărată îmi
îngreunează și mai mult plecarea.
— Trebuie să suni. Și nu doar pe mama și pe tata, trebuie să mă suni
pe mine.
— O voi face.
— Te iubesc, Ahren!
— Te iubesc, Maiestate!
Am râs și amândoi ne-am șters la ochi o clipă.
— Apropo de nunta aceea, a început el, ai vreo idee cine va fi mirele
tău?
Am studiat camera. Cei din Elită erau ușor de reperat cu costumele
și cravatele lor noi, la fel de frumoși ca oricare dintre nobilii invitați.
Îi urmărisem toată noaptea, adăugând comportamentul lor la
grămada de informații pe care le aveam despre ei.
Kile îi întreținuse cu grație pe cei mai mulți tineri invitați, iar Fox
strânsese atât de multe mâini încât, la un moment dat, îl
surprinsesem masându-și încheieturile. Deși Ean și Hale nu mai
participau la Alegere, îi auzisem vorbind aprins presei despre
caracterul meu, întrecându-mi toate așteptările. Iar apoi, era Henri.
El își dăduse toată silința să fie alături de Erik, ajutându-l să
comunice, dar, cât l-am urmărit studiindu-i pe petrecăreți de pe
scaun, mi-am dat seama că îi fusese greu.
— M-am răzgândit de câteva ori. Este greu să fii sigur care este
alegerea corectă. Vreau doar să fac ceea ce este mai bine pentru toată
lumea.
— Inclusiv pentru tine?
Am zâmbit, incapabilă să răspund.
— Dacă e un lucru pe care sper că-l dovedește plecarea mea de
acasă, a spus el serios, este că tu trebuie să faci tot ce este necesar ca
să fii cu persoana pe care o iubești.
1266
Iubirea. Presupuneam că iubirea, ca și hainele, era ceva care nu
satisfăcea doi oameni la fel. Nu eram încă sigură cum arăta cuvântul
pentru mine, dar simțeam că, destul de curând, avea să fie pe deplin
definit. Tot ce rămânea de văzut era dacă definiția putea să mă
mulțumească.
— Îți spun, Eady, toate războaiele, tratatele și chiar țările vor apărea
și dispărea. Dar viața ta îți aparține, unică și sacră, iar tu ar trebui să
fii cu persoana care te face să o simți așa în fiecare secundă
binecuvântată pe care o trăiești.
Mi-am coborât privirea, studiindu-mi rochia și simțind greutatea
coroanei de pe cap. Da, viața mea era unică și sacră, dar, de la
naștere – cu doar șapte minute înaintea lui – aparținuse oricui,
numai mie nu.
— Mulțumesc, Ahren! Voi ține minte.
— Te rog să o faci.
Mi-am pus mâna pe umărul lui.
— Du-te și caută-ți soția. Să ajungeți cu bine acasă și să ne anunți
când aterizezi, bine?
El mi-a luat mâna de pe umărul lui și a sărutat-o.
— La revedere, Eady.
— La revedere.
Chiar dacă eram foarte obosită, știam că încă nu era momentul să
plec pe furiș. O ultimă tură, mi-am spus eu. Aveam să strâng niște
mâini, să dau două sau trei interviuri și să ies pe ușa laterală.
Atât de mulți mi-au zâmbit, m-au îmbrățișat, mi-au făcut urări de
bine și mi-au promis să ne revedem curând, fapt care îmi dădea tot
atât de repede energie pe cât mă secătuia. Când am ajuns în locul
unde Ean vorbea cu câțiva oameni care câștigaseră la loterie o
invitație la încoronare, a început un alt vals.
— Oh, un dans! a exclamat o tânără.
Credeam că se referă la faptul că voia să danseze cu Ean, dar ea l-a
înghiontit spre mine, iar el a fost bucuros să mă însoțească pe ring.
După câteva piruete, a trebuit să întreb:
1267
— De când îl placi pe Hale?
El a zâmbit.
— Din clipa în care ne pregăteam să te întâlnim. Părea atât de
bucuros, aproape ca un personaj de desene animate. Era adorabil.
— Chiar este adorabil, am confirmat eu.
— Îmi pare rău că te-am mințit. Plănuiam să duc secretul cu mine în
mormânt.
— Și acum?
El a ridicat din umeri.
— Nu sunt sigur. Dar Hale insistă al naibii de mult să fiu eu însămi,
încât nici nu aș încerca să mă folosesc de nimeni ca de un paravan ca
să-mi ascund firea, așa cum am încercat cu tine. Nu este corect
pentru nimeni.
— Uneori este dificil să fii corect cu tine însuți, nu-i așa?
El a dat aprobator din cap.
— Totuși, nu aș compara circumstanțele noastre. În cele din urmă,
nimănui nu-i pasă de mine și tuturor le pasă de tine.
— Nu fi prostuț. Îmi pasă de tine. Îmi pasă de snobul îngâmfat care
s-a prezentat chiar în prima zi.
El a râs, amintindu-și. O parte din acea strălucire dispăruse. Nu
toată, dar știam cât de greu este să-ți lași garda jos.
— Și îmi pasă de persoana neliniștită și blândă care este acum în fața
mea.
Ean nu era genul care să plângă. Nu a înghițit, nu a clipit și nici nu a
făcut vreun gest tipic, dar am simțit că, dacă ar fi fost vreodată să
verse o lacrimă, acesta ar fi fost momentul.
— Mă bucur atât de mult că apuc să te văd regină. Mulțumesc,
Maiestate! Pentru tot.
— Oricând.
Melodia s-a terminat, iar noi am făcut o plecăciune unul spre celălalt.
— Este în regulă dacă plec dimineață? a întrebat el. Aș vrea să-mi
petrec ceva timp cu familia mea. Să discutăm.
— Bineînțeles. Ținem legătura.
1268
El a dat din cap și a traversat camera, gata să își înceapă noua viață.
Reușisem. Trecusem peste ziua aceasta fără să fac nimic umilitor,
nimeni nu protestase, și încă rezistam. Se terminase, iar eu puteam
să evadez în pacea și liniștea camerei mele.
Iar apoi, când să ies pe ușa laterală, l-am văzut pe Marid vorbind în
fața unei camere de televiziune.
S-a uitat la mine și s-a luminat ca un foc de artificii, făcându-mi semn
să mă alătur interviului său. Și, chiar dacă îmi doream cu toată ființa
să plec și să mă odihnesc, zâmbetul lui atât de fermecător m-a
convins să merg lângă el.

1269
 CAPITOLUL 23

Iat-o pe doamna momentului, a spus el, cuprinzându-mă cu un braț

în timp ce reportera a chicotit.
— Maiestatea Voastră, cum vă simțiți? a întrebat ea, îndreptând
microfonul spre mine.
— Am voie să spun că sunt obosită? am glumit eu. Nu, a fost o zi
incredibilă și, cu multele lucruri neplăcute care s-au petrecut recent
în țara noastră, sper că ziua de astăzi le va ridica moralul tuturor. Și
sunt foarte entuziasmată să mă apuc de treabă. Mulțumită tinerilor
minunați care participă la Alegere și prietenilor, ca domnul Illéa aici
de față, am reușit să aflu atât de multe lucruri despre poporul meu.
Sper că vom reuși să găsim metode prin care să cunoaștem și să
rezolvăm nevoile tuturor mult mai eficient.
— Ne puteți oferi vreun indiciu în legătură cu ce aveți în plan să
faceți? a întrebat ea nerăbdătoare.
— Ei bine, cred că întâlnirea noastră de la primărie, care a fost în
totalitate ideea lui Marid, am spus gesticulând spre el, a avut un
început cam agitat, dar, în cele din urmă, a fost foarte instructivă. Și,
recent, Sir Woodwork chiar a făcut o propunere interesantă, care le
oferă cetățenilor o cale mult mai ușoară de a înainta cereri coroanei.
Nu pot spune prea multe despre asta acum, dar a fost foarte
inspirată.
— Apropo de cereri, a spus ea emoționată, aveți noutăți?
Am râs.
— Lăsați-mă să trec de prima săptămână ca regină, iar apoi mă voi
concentra din nou asupra întâlnirilor.
— Destul de corect. Și dumneavoastră, domnule? Aveți vreun sfat
pentru noua noastră regină?
M-am întors spre Marid, care a ridicat din umeri și și-a plecat capul.

1270
— Vreau doar să îi urez mult noroc în domnia ei și să își termine
Alegerea. Băiatul care îi va câștiga inima va fi mai norocos decât
crede.
Marid a înghițit, părând să-i fie greu să se uite din nou în ochii
reporterei, care a dat entuziasmată din cap.
— Cu siguranță.
Ea s-a întors spre cameră și a încheiat interviul, fără să mai fie atentă
la noi.
L-am luat de braț pe Marid și l-am întors spre mine ca să nu fim
auziți.
— Nu vreau să fiu nepoliticoasă după cât de amabil ai fost cu mine,
dar nu se cuvine să te porți așa.
— Așa cum? a întrebat el.
— Ca și când între noi ar fi putut să fie ceva, dacă nu s-ar fi organizat
Alegerea. Din câte știu, este a treia oară când ai spus așa ceva, dar eu
nu te-am văzut de câțiva ani. Este datoria și obligația mea să mă
căsătoresc cu unul dintre candidații mei, deci este inacceptabil să te
porți ca și când ai fi rănit, având în vedere că noi nu am avut nicio
relație. Insist să încetezi imediat.
— Și de ce aș face-o? a spus el pe un ton provocator.
— Poftim?
— Dacă familia ta ar fi fost câtuși de puțin atentă la poporul vostru,
ai fi aflat până acum că, atunci când este vorba de public, am o voce
incredibil de puternică. Ei mă prețuiesc. Ar trebui să vezi grămezile
de scrisori pe care le primesc de la admiratori. Nu toți cred că familia
Schreave este cea mai justificată să conducă.
Am înghețat, îngrozită că ar putea exista un adevăr în ceea ce spunea
el.
— Îmi datorezi multe, Eadlyn. Ți-am păstrat imaginea bună în presă,
te-am vorbit de bine în toate interviurile și am salvat întâlnirea de la
primărie. Eu am făcut asta, nu tu.
— Aș fi putut…

1271
— Nu, nu ai fi putut. Și asta este problema. Nu poți face treaba asta
de una singură. Este aproape imposibil, motiv pentru care este o idee
minunată să te căsătorești. Doar că nu-ți cauți soțul unde trebuie.
Eram prea uluită ca să vorbesc.
— Și, să fim sinceri: dacă vreunul dintre băieții aceia ar fi fost atât de
încântat de tine, nu ar fi roit acum în jurul tău? De pe margine, toți
par indiferenți.
Șocul meu s-a transformat în frică. M-am uitat prin cameră. Avea
dreptate. Niciunul dintre cei din Elită nu părea nici pe departe
conștient de prezența mea.
— Între timp, dacă te unești cu mine, descendența Illéa-Schreave va
fi pe deplin asigurată. Nimeni nu ar îndrăzni să pună sub semnul
întrebării dreptul tău de a conduce dacă ai fi soția mea.
Camera s-a clătinat un pic, iar eu m-am luptat să mă calmez cât el a
continuat.
— Și poți verifica cifrele dacă vrei, dar, în ceea ce privește opinia
publică, evaluarea acceptării mele este de două ori mai mare decât a
ta. Te-aș putea ridica de la statutul de tolerată la cel de adorată peste
noapte.
— Marid, am spus eu, urând că vocea-mi părea atât de slabă. Așa
ceva este imposibil.
— Nu este. Și fie poți să pui capăt Alegerii de una singură, fie pot
lansa zvonuri despre noi până în punctul în care nimeni nu o va mai
lua oricum în serios. Înainte să termin, vei părea mai fără suflet decât
te cred ei deja.
Mi-am îndreptat spatele.
— Te voi distruge! am jurat eu.
— Încearcă. Să vezi cât de repede se vor întoarce împotriva ta.
M-a sărutat pe obraz.
— Ai numărul meu de telefon.
Marid a plecat, dând nonșalant mâna cu cei pe lângă care trecea ca și
când ar fi fost deja un membru al familiei regale. În timp ce toate
privirile păreau să-l urmărească pe el, am ieșit în liniște din cameră.
1272
Eram o proastă. Crezusem că Hale ține la mine, că Ean venise ca să
mă sprijine și nu m-am putut înșela mai mult. Greșisem crezând în
Burke, Jack și Baden. Fusesem sigură că Marid este aici ca să mă
ajute, dar el nu încercase decât să urce pe tron. Instinctele mă
dezamăgeau la fiecare pas și, brusc, părea că oamenii din jurul meu
sunt falși.
Mă înșelam în privința tuturor? Greșeam având încredere în Neena
sau în Lady Brice? Kile nu era prietenul pe care îl credeam? Puteam
avea încredere în ce simțeam sau credeam despre toată lumea?
M-am rezemat de zid, gata să izbucnesc în plâns. Eram regina.
Nimeni nu era mai puternic decât mine. Și, totuși, niciodată nu mă
simțisem mai neajutorată.
O altă siluetă a ieșit pe ușă și, înainte să mă pot feri mai mult, i-am
văzut chipul lui Erik.
— Maiestate, îmi pare rău! Încercam doar să scap de mulțime.
Trebuia să suport cam multe pentru gustul meu.
Nu i-am răspuns.
— Se pare că a fost prea mult și pentru tine, a adăugat el precaut.
Am fixat podeaua cu privirea.
— Maiestate? S-a apropiat, șoptind: Te pot ajuta?
Am privit în ochii de un albastru sălbatic și mi-am abandonat toate
grijile. Inima mi-a spus fugi. Așadar, l-am luat de mână și asta am
făcut.
Am pornit pe hol, uitându-mă înapoi o dată ca să mă asigur că nu
mă urmărea nimeni.
Așa cum am sperat, Salonul Doamnelor era gol. Lăsând luminile
stinse, m-am apropiat de fereastră, ca măcar lumina lunii să mă ajute
să văd.
— Cu riscul de a mă face de râs mai mult decât am făcut-o deja, vrei
să-mi răspunzi la o întrebare? Și trebuie să fii foarte sincer. Îți dau
permisiunea să îmi rănești sentimentele. Trebuie să știu.
După un moment lung, el a dat aprobator din cap, deși expresia lui
îmi spunea că este îngrozit de ce ar putea urma.
1273
— Există vreo șansă să simți pentru mine același lucru pe care îl simt
eu pentru tine? Dacă ai simțit măcar o parte din furtuna care-mi
tulbură inima, trebuie să știu.
Erik a răsuflat, părând uluit și trist în același timp.
— Maiestate, eu…
— Nu! am exclamat eu, smulgându-mi coroana de pe cap și
aruncând-o. Nu Maiestate! Eadlyn. Sunt doar Eadlyn.
El a zâmbit.
— Tu ești mereu doar Eadlyn. Și mereu ești regina. Ești totul pentru
toată lumea. Și infinit mai mult pentru mine.
I-am atins pieptul cu mâna și i-am simțit inima bătând cu putere în
același ritm cu a mea. El a părut brusc conștient de cât de disperată
sunt și, fără să spună nimic, mi-a cuprins obrajii cu palmele și s-a
aplecat să mă sărute.
M-am gândit la toate momentele petrecute împreună. La postura lui
stângace din ziua în care ne-am întâlnit prima dată și la cum l-am
mustrat înainte de paradă pentru că își rodea unghiile. La cum mă
protejase când izbucnise cearta din bucătărie și la cum îl privisem de
nenumărate ori când băieții erau adânciți în rugăciune în fața aripii
spitalului. Și, mai uimitor, la momentul din Salonul Doamnelor,
când Camille mă întrebase la cine mă gândesc și la cât de mult mă
străduisem să mă abțin să îi rostesc numele cu voce tare în acel
moment.
M-am gândit la toate, secundele magice și nepermise arzând în mine
cât ne-am continuat sărutul periculos, trădător. Când ne-am retras în
cele din urmă, aveam lacrimi în ochi, sigură că plecarea lui Ahren și
frica de a-mi pierde mama fuseseră nedureroase în comparație cu
asta.
El a scuturat din cap, ținându-mă încă în brațe.
— Bineînțeles că singura dată când mi-am permis să mă
îndrăgostesc, mi-am ales pe cineva din altă stratosferă.
Mi-am înfipt degetele în cămașa și în vesta lui, atât de furioasă că nu
puteam să mă agăț de el la nesfârșit.
1274
— Asta va fi prima dată în viața mea când nu voi reuși să am ce-mi
doresc cu adevărat. Este atât de crud că se întâmplă să fii tu.
El a înghițit.
— Atunci, chiar este imposibil?
Mi-a căzut fața. Nu voiam să rostesc cuvintele.
— Mă tem că da. În atât de multe feluri acum. Abia reușesc să-mi
explic totul, dar toate tocmai s-au complicat și mai mult pentru mine.
— Nu-mi datorezi nicio explicație. Știu deja. Am făcut greșeala de
a-mi permite o clipă să sper. Asta e tot.
— Îmi pare atât de rău! am șoptit eu, coborându-mi privirea. Dacă aș
fi crezut că pot anula toată chestia asta, aș fi făcut-o. Dar ar fi fost
considerată o altă greșeală, pe lângă toate celelalte lucruri egoiste și
prostești pe care le-am făcut.
Mi-a ridicat ușor bărbia.
— Te rog să nu vorbești așa despre femeia pe care o iubesc.
Încercam să zâmbesc.
— Am fost atât de nedreaptă cu tine. Mă mânca de vie, toată
rătăcirea, dar poate că ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă nu
ne-am fi cunoscut niciodată.
— Nu, a spus el, reușind cumva să găsească alinare în mijlocul
despărțirii noastre. Nu este nicio rușine să iubești pe cineva și este o
mare onoare în a face ceea ce este corect. Păcat că cele două lucruri
nu coincid pentru noi, dar asta nu înseamnă că momentul de față nu
este important pentru mine.
— Sau pentru mine.
El mă ținea de mână atât de tandru, părând încă șocat că are curajul
să o facă.
— Ar trebui să mă întorc, a spus el. Nu mi-ar plăcea să stârnesc un
scandal.
Am oftat.
— Ai dreptate.
Și, totuși, nu puteam renunța. M-am ridicat, lipindu-mă de el.

1275
— Încă nu sunt logodită, am șoptit eu. Ai vrea să ne vedem
mâine-seară?
Era imposibil să nu văd toate rotițele care se roteau în mintea lui. Tot
la fel de ușor mi-a fost să văd momentul în care a încetat să se
gândească și a dat oricum afirmativ din cap.
— Îți voi da de veste. Pleacă acum, iar eu voi ieși peste câteva
minute.
Erik mi-a dat un ultim sărut grăbit și a ieșit repede pe hol. Între timp,
mi-am recuperat coroana și m-am îndreptat spre panoul ascuns din
spatele raftului de cărți. Voiam să mă asigur că nimeni nu avea să
mă găsească în seara asta.
În Illéa nu mai existau rebeli și nici alte astfel de amenințări de care
să fug. Dar în palat încă mai erau zeci de culoare secrete, iar eu le
cunoșteam pe toate.

1276
 CAPITOLUL 24

— Bună dimineața, Maiestate! m-a salutat Lady Brice când am intrat

în birou.
De obicei, reușeam să dorm mai mult duminica, dar nu îmi puteam
petrece prima zi ca regină în pat, ținând mai ales cont de cum se
terminaseră lucrurile seara trecută.
Am oftat, obosită și emoționată.
— L-am auzit de un milion de ori ieri, dar tot mi se pare ciudat să
răspund la un asemenea apelativ.
— Vei avea zeci de ani să te obișnuiești cu el, mi-a răspuns ea
zâmbind.
— Apropo de asta, trebuie să discut cu tine despre Alegere și
domnia mea, și despre o complicație neașteptată.
— Complicație?
— Poți să-mi spui ceva? Cât de celebru este Marid?
Lady Brice a fluierat.
— Și-a făcut un renume în ultimii câțiva ani. Este intervievat deseori
la radio și este atât de frumos și provine dintr-o familie atât de
celebră, încât ajunge și în multe ziare. Destui oameni îl ascultă când
vorbește. Din fericire, a decis să se întoarcă, nu?
Înainte să-i pot explica ce se întâmplase aseară, am auzit ușa
deschizându-se în spatele meu, iar Josie a dat buzna în cameră.
— Hei! Sper că nu am întârziat! a exclamat ea.
Am închis frustrată ochii. Uitasem că de astăzi trebuia să mă observe
din umbră.
— Te pot ajuta cu ceva? a întrebat Lady Brice.
— Oh, am venit ca să te ajut eu pe tine, a anunțat ea. Azi o urmăresc
pe Eadlyn. Poate pentru mai mult timp, dacă totul merge bine.
— Doamna Marlee a sugerat asta în timpul ședinței foto de familie
de ieri, am spus repede.

1277
Lady Brice a dat din cap, iar în momentul acela a intrat și Neena în
birou. Deși nu eram sigură de cât de comod îmi era să spun totul în
fața lui Josie, părea că nu am de ales.
— Bine, am început eu încet, avem o problemă. Și se numește Marid
Illéa.
— Serios? a întrebat Neena. A părut de ajutor până acum.
— Da, așa a intenționat să pară. Dar, de fapt, scopul său a fost mereu
acela de a ajunge la coroană. Am înghițit, simțindu-mă din nou
prost. Aseară, i-am reproșat că încurajează presa să creadă că am fost
mai mult decât prieteni, iar el mi-a spus că plănuiește să urmărească
perspectiva aceasta până când publicul va cere să mă căsătoresc cu
el.
Lady Brice și-a dus mâinile la cap.
— Știam că ar putea să submineze toată situația. Știam. Ar fi trebuit
să negăm zvonurile.
Am scuturat din cap.
— Nu e vina ta. Mi-ai dat ocazia de la început, iar eu nu am profitat
de ea. Doar că nu m-am gândit că va încerca să își facă loc în palat ca
o figură permanentă.
— Câtă șiretenie! a spus Lady Brice, strângându-și pumnii. Părinții
lui au aruncat cu pietre și au dat năvală în palat. Tot ce trebuie să
facă el este să dea câteva declarații bine sincronizate, și intră fără să
pară nici pe departe agresiv.
— Exact. Iar eu… mă tem. Dacă îi convinge pe oameni să creadă că
ar trebui să fie prințul meu consort, vor ataca monarhia. Sunt în
pragul revoltei de ceva timp, iar acum, că sunt regină, nimic nu mai
poate opri populația care s-a abținut de dragul tatălui meu. Dar,
dacă cedăm, iar el este dispus să mintă așa de ușor doar ca să ajungă
lângă mine…
— Ce ar face când ar vedea că nu mai are nevoie de tine? a întrebat
sumbru Lady Brice.
Deja îmi imaginasem zeci de scenarii diferite. Ar fi spus că
alunecasem pe scări, că adormisem în cadă sau că genele familiei
1278
Singer îmi afectaseră și mie inima. Nu voiam să-l cred pe Marid
malefic, dar înțelegeam că urmărește puterea și că nu mă respectă
deloc.
Știam că era posibil să fiu paranoică. Dar, după ce ratasem atât de
multe lucruri în ultimele câteva luni, lucruri care ar fi trebuit să mă
forțeze să fiu atentă, să-mi spun părerea, să fac ceva, acum nu era
momentul să presupun că totul avea să fie în regulă.
— Atunci va trebui să îi închidem gura. Ce facem? a întrebat Neena.
— De ce trebuie să faci ceva? a întrebat Josie.
Ne-am întors toate spre ea, iar zâmbetul i-a pierit sub greutatea
privirilor noastre.
— Vreau să spun, ești regina. Ai putea să-l și ucizi, dacă ai vrea.
Dacă ar fi un trădător, nu?
— Dacă s-ar purta ca un trădător, da. Dar când pare că este
îndrăgostit de mine, iar eu decid să-l spânzur, cum m-ar percepe
toți?
Ea a mijit ochii, gândindu-se.
— Ca pe o ființă îngrozitoare.
— Mai rău decât îngrozitoare. Iar acceptarea mea atârnă și așa de un
fir de ață. Nu îl pot ucide. Nici măcar nu cred că pot să declar public
faptul că nu mă interesează acum, nu fără consecințe.
— Atunci, ce? a întrebat Lady Brice.
— Tot ce am vorbit rămâne între noi. Înțelege toată lumea? M-am
holbat la Josie, sperând că înțelegea importanța secretului. În primul
rând, îl vom ignora pe Marid. Nu are voie în palat și, dacă va suna,
nimeni nu va vorbi cu el. De acum înainte, nu poate fi văzut în
prezența mea. Nu putem să dăm presei nici măcar un zvon.
— De acord, a comentat Lady Brice.
— În al doilea rând, am plănuit cum se vor desfășura următoarele
câteva săptămâni ale Alegerii. Ean va pleca spre casă în dimineața
asta. Am vorbit aseară și este pregătit să plece. La începutul
săptămânii viitoare, va pleca și Hale.
Neena s-a strâmbat.
1279
— Plecarea lui Hale mă întristează.
— Și pe mine, dar așa am convenit amândoi, deci te asigur că
niciunul din noi nu s-a supărat.
— Asta ușurează situația, a recunoscut ea. Dar stai. Nu cumva
trebuie să alegi în patru zile, imediat ce rămâi cu ultimii trei?
— Ba da. Singura cale de a-l învinge pe Marid în jocul lui este să-mi
aleg un soț cât de repede posibil. Și, indiferent de cât de îndrăgostită
aș putea fi sau nu, trebuie să pară o alegere la fel de bună ca a
părinților mei. Mai bună, dacă am reușit. Am inspirat adânc. Deci,
după plecarea lui Hale, vom aștepta câteva zile, iar apoi îl vom
elimina pe Fox. Este drăguț, dar nu ne leagă nimic. Astfel, Kile și
Henri vor fi ultimii doi finaliști, iar eu intenționez să fac o emisiune
în direct cam peste două săptămâni, ca să îmi anunț logodnicul.
— Două săptămâni! a suspinat Neena. Eadlyn!
— Voi avea nevoie de ajutor în privința aceasta, am continuat eu.
Am verificat niște statistici recente, iar Hale și Kile sunt pe primele
locuri de ceva timp. Mă voi asigura că decizia lui Hale de a pleca va
fi văzută ca necesară, astfel încât populația să fie satisfăcută de
plecarea lui, dar ne trebuie ceva senzațional pentru Henri. Cum ar fi
că gătește pentru oamenii din aziluri sau că familia lui se trage din
nobilimea swendwayană. Chiar dacă trebuie să forțați adevărul, să o
faceți. Ajutați-l să ajungă în finală cu acceptul tuturor.
Un moment, nimeni nu a rostit nicio vorbă.
— Măcar îl iubești pe Kile? a întrebat Josie.
Pentru prima dată, expresia de indiferență îi dispăruse și în privirea
ei am văzut îngrijorarea profundă și reală.
M-am gândit la Erik. La faptul că îmi promisese că merită, la cum mă
tratase de la început, la cum mă sărutase.
La cum avea să plece în curând.
— Aș fi fericită cu Kile.
Cu siguranță conducătorii de până acum făcuseră sacrificii mult mai
importante, dar Lady Brice, Neena și Josie arătau de parcă aș fi fost
condamnată la moarte.
1280
— Mă veți ajuta sau nu? am întrebat eu.
— Voi vedea ce pot să aflu despre Henri, a spus Lady Brice. Aș
prefera să încep cu ceva absolut adevărat.
— Și eu. Și sunt sigură că vei putea să găsești ceva pentru el. Este atât
de drăguț.
— Chiar este, a confirmat Neena. La fel și Kile. Ai fi putut alege mai
rău.
Da, am gândit eu. Dar aș putea să aleg și mult mai bine.
— Fă ceea ce este nevoie ca să aranjezi totul. Eu îmi voi petrece restul
zilei lucrând din camera mea. Josie?
Ea a devenit brusc atentă.
— Vii și mâine sau ți-a fost de ajuns?
— A fost mai mult decât suficient, a spus fata înghițind.
— Nu ai voie să sufli niciun cuvânt, înțelegi?
Ea a dat aprobator din cap, dar abia suportam să o privesc. Părea
atât de tristă pentru mine și, dintre toți oamenii, nu suportam ca ea
să mă compătimească, dar, când m-am uitat la Neena și Lady Brice,
expresiile lor erau la fel de grave.
Am părăsit camera cu capul sus, amintindu-mi că, indiferent de
situație, eram încă regină.

1281
 CAPITOLUL 25

— Ce loc este acesta? a întrebat Erik.

— Mă străduisem să-l fac confortabil, furișându-mă înăuntru cu un
coș plin de lumânări și pături în miezul zilei și cu un altul plin cu
mâncare, când toată lumea plecase la cină.
Erik spusese că se simte rău, eu că am de lucru, și ne întâlniserăm
într-un loc greu de observat de la etajul doi. Unul dintre cele mai
accesibile culoare care conducea spre camera mare retrasă era lângă
fostul dormitor al mamei, cel din timpul Alegerii ei. Uneori, se ducea
acolo în pelerinaj, ca și când ar fi fost cel mai liniștit loc din palat
pentru ea.
— Când rebelii reprezentau o amenințare mortală, familia regală
obișnuia să se refugieze aici, i-am spus lui Erik, în timp ce mergeam.
Dar locul acesta nu a fost folosit de mai bine de zece ani, iar acum
cred că ar putea fi cel mai mare secret al palatului.
— Cu alte cuvinte, nimeni nu ne va găsi, a răspuns Erik zâmbind.
— Nu și dacă nu vrem să o facă.
El a inspirat profund.
— M-am simțit atât de vinovat azi, sfâșiat între entuziasmul față de
invitația ta și vinovăția că nu sunt nici măcar o alegere.
Am dat din cap, scoțând farfurii din coș și așezându-le pe pături.
— Știu. Am blestemat Alegerea așa cum nu am făcut-o de când au
pomenit-o părinții mei prima dată. Iar apoi, mi-am retras cuvintele
pentru că, dacă nu ar fi fost organizată…
Ne-am uitat lung unul la altul și eu mi-am mutat privirea oftând,
continuând să aranjez picnicul la lumina lumânărilor.
— Știi, tatăl meu nu trebuia să se însoare cu mama.
— Glumești, a spus el, venind lângă mine.
— Se pare că bunicul a ales fetele care au venit la concurs. El a inclus
doar trei din Cinci ca să calmeze castele inferioare și pe mama a
urât-o de la început. Pe deasupra, am aflat că părinții mei se certau

1282
tot timpul. Am ridicat din umeri, încă surprinsă de trecutul lor
furtunos. Am crescut crezând că ei doi fac parte dintr-un basm, știi?
S-a dovedit însă că erau ca toți ceilalți. Cumva, relația lor pare și mai
plină de magie datorită acestui lucru.
Am lăsat cuvintele să plutească, gândindu-mă la tot ce știam acum.
— Când afară plouă, ei dansează. De fiecare dată când cerul se
întunecă, îi găsești împreună. Îmi aduc aminte că, o dată, tata a dat
buzna în Salonul Doamnelor, ceea ce nu se cuvine. Trebuie să fii
invitat înăuntru. Dar ploua, iar el nu voia să mai aștepte, venise să o
ia la dans. Iar odată, pe hol, a făcut o mișcare mai îndrăzneață,
ținând-o de talie și aplecând-o, iar ea pur și simplu râdea fără oprire.
Pe atunci își lăsa părul liber și semăna cu o cascadă roșie. Era ca și
când, indiferent de ce s-ar fi întâmplat, reușeau să se regăsească.
— Știu despre ce vorbești.
Erik a ochit sticla de vin roșu pe care o furasem și a zâmbit.
— Părinții mei se regăsesc la o omenalörtsy.
Mi-am cuprins genunchii cu brațele, strângându-mi rochia sub mine.
— Ce este aia?
— Este un fel de gogoașă cu măr. Mama i-a făcut o tavă când își
dădeau întâlnire și a devenit o tradiție de-a lor. Când se întâmplă
ceva bun: omenalörtsy. Când se împacă după o ceartă: omenalörtsy.
Când pare a fi o zi de vineri deosebit de minunată: omenalörtsy.
— Cum s-au cunoscut?
— Va suna ciudat, dar prin șuruburi și piulițe.
Am mijit ochii.
— Deci… sunt mecanici?
— Nu, a răspuns el chicotind. Practic, părinții mei se cunosc de o
viață. Au crescut în același orășel din Swendway. Când aveau
unsprezece ani, niște băieți de la școală s-au luat de tata, aruncându-i
cărțile în noroi. Mama era și mai firavă decât el atunci, dar a venit
imediat, a țipat la ei și l-a luat pe tata. El era jenat, dar ea era furioasă.
L-a forțat să facă o alianță, iar în seara aceea s-au întâlnit pe un drum
lăturalnic, au alergat la casele celor trei agresori și le-au furat
1283
șuruburile de la roțile bicicletelor ca să fie nevoiți să meargă pe jos.
Săptămâni în șir după aceea, de fiecare dată când vedeau că unul
dintre agresori înlocuiește șuruburile, mama și tata le furau din nou.
După o vreme, agresorii au renunțat și au mers pe jos.
— Îmi place de mama ta, am spus mușcând din pâine.
— Oh, voi două v-ați înțelege de minune. Îi plac mâncarea și muzica,
și mereu caută un motiv bun să râdă. Tata, pe de altă parte… Ei bine,
dacă tu crezi că sunt timid, ar trebui să îl cunoști pe el. Se simte mai
bine printre cărți decât printre oameni, și poate să-i ia ceva vreme să
se deschidă în fața străinilor. În orice caz, părinții mei s-au maturizat
și, din cauză că erau oameni foarte diferiți, au făcut parte din cercuri
diferite. Pe mama o vizitau, o căutau o mulțime de băieți, în timp ce
tata își petrecea weekendurile în bibliotecă. Când tata a mai crescut,
și-a cumpărat o bicicletă. Și, într-o dimineață, s-a trezit și a văzut că îi
lipsesc șuruburile de la roți.
— Nu!
— Ba da. Și ea a tot continuat să i le fure până când el s-a deșteptat și
a început să o însoțească pe jos spre școală. Și, de atunci, merg
împreună peste tot.
— Este extraordinar.
El a dat din cap.
— S-au căsătorit de tineri, dar au așteptat o vreme ca să-și
întemeieze o familie. Ei îmi spun să nu mă supăr, dar nu erau
pregătiți să se împartă cu altcineva, nici măcar cu mine.
Am scuturat din cap.
— Chiar mi-aș dori să pot să-i cunosc.
— Te-ar fi plăcut. Poate că tata și-ar fi petrecut o mare parte din
vizită ascunzându-se în camera lui, dar te-ar fi plăcut oricum.
Erik a desfăcut sticla de vin și am împărțit fructe, pâine și brânză.
Am tăcut o vreme amândoi. Liniștea făcea totul să pară mai măreț,
mai bun. Nu ne grăbeam să discutăm și, după zile în șir de zgomot,
liniștea alături de Erik era cel mai mângâietor lucru din lume. Era ca
și când aș fi fost singură, fără să fiu însă cu adevărat singură.
1284
— Trebuie să-ți adresez o întrebare jenantă, am recunoscut eu după
un timp.
— Oh, nu! A inspirat adânc. Bine, sunt pregătit.
— Care este numele tău complet?
Aproape că și-a scuipat vinul.
— Credeam că trebuie să-ți mărturisesc vreun secret întunecat și tu
asta vrei să afli?
— Mă simt prost că te-am sărutat fără să îți știu numele de familie.
El a dat din cap.
— Este Eikko Petteri Koskinen.
— Eikko Pet.. Petteri?
— Koskinen.
— Koskinen.
— Perfect.
— Este în regulă dacă îți spun așa? Eikko? Îmi place numele tău.
El a ridicat din umeri.
— L-am schimbat doar pentru că mi se părea că este prea ciudat.
— Nu, am insistat eu. Nu este ciudat.
El și-a coborât privirea, jucându-se cu pătura.
— Și tu? Numele tău complet?
Am oftat.
— S-a discutat mult despre cel de-al doilea nume, deci este Eadlyn
Helena Margarete Schreave.
— Ce lung este, m-a tachinat el.
— Este și pretențios. Numele meu înseamnă literalmente „prințesa
perlă strălucitoare”.
A încercat să-și ascundă zâmbetul.
— Părinții tăi te-au numit Prințesă?
— Da. Da, sunt Regina Prințesă Schreave, mulțumesc.
— Nu ar trebui să râd.
— Și totuși o faci. Mi-am scuturat firimiturile de pe rochie. Mă face
să mă simt ca și când aș fi fost predestinată să devin o răsfățată.
El m-a luat de mână, forțându-mă să-l privesc.
1285
— Nu ești o răsfățată.
— Prima dată când am vorbit cu adevărat, ți-am corectat manierele.
El a ridicat din umeri.
— Trebuiau corectate.
Am zâmbit tristă.
— Nu știu de ce, dar asta mă face să vreau să plâng.
— Te rog să nu o faci. Aceea a fost o zi bună pentru mine.
L-am urmărit cu privirea, ținându-l de mână când a continuat.
— Când te-ai ridicat în picioare pe plută și vorbeai cu Henri? După
ce ai terminat, ți-ai coborât privirea ca să îmi spui că totul este în
regulă. Nu trebuia să o faci. Erai ocupată și grăbită și tot m-ai
recunoscut. Chiar și după ce ai aflat că sunt genul de persoană care
își roade unghiile când este neliniștită.
Asta m-a făcut să vreau să plâng și mai mult.
— Atunci a început?
— Cam așa ceva. Și, de atunci, mă pedepsesc pentru asta în fiecare
zi. Dar, bineînțeles, presupun că nimeni nu va ști vreodată, cu atât
mai puțin tu.
— Am fost cam înceată, am recunoscut eu. Cred că s-a întâmplat
atunci când m-ai tras din bucătărie. Nu păreai îngrijorat de ce se
întâmplă, de cum ar fi putut fi percepută fuga noastră printr-o
încăpere aglomerată sau de orice altceva. Eram tulburată, iar tu m-ai
adus din nou cu picioarele pe pământ. Atât de mulți oameni
răspund de mine, dar nimeni nu pare să mă facă să mă simt atât de
normală ca tine.
El a înghițit.
— Îmi pare rău că nu voi putea să mai fac asta prea mult timp.
— Nu știi cât de mult îmi doresc să o poți face.
După un moment încordat de tăcere, el și-a dres vocea.
— Ai fi atât de drăguță… să nu mă contactezi după ce se va termina?
Sunt sigur că ai putea să mă găsești oricând, dar te rog să nu o faci.
Mi-ai fost o prietenă minunată, ca și toți tinerii aceștia. Nu vreau să
devin genul de bărbat care își trădează prietenii.
1286
— Iar eu nu vreau să devin genul de femeie care își înșală soțul.
Când se termină, se termină.
— Mulțumesc, a șoptit el.
— Dar nu se termină nimic în seara asta, i-am amintit eu.
El și-a coborât privirea, schițând un zâmbet.
— Știu. Încerc să decid dacă sunt destul de curajos să îți mai cer un
sărut.
M-am apropiat de el.
— Poți să-mi ceri unul. Sau două. Sau douăsprezece.
Iar el a râs până s-a rostogolit pe spate. Agitația noastră i-a răsturnat
paharul cu vin și flăcările lumânărilor au început să danseze.

1287
 CAPITOLUL 26

În dimineața următoare, am ajuns la birou un pic mai târziu decât

intenționasem. Îmi strânsesem părul și mă îmbrăcasem în grabă, dar,
indiferent cât încercasem, nu reușisem să-mi șterg zâmbetul.
Era delicios să te îndrăgostești. În viața mea, mă desfătasem atât de
mult și credeam că mă mai bucurasem de asta, dar acum îmi
dădeam seama că era doar o imitație ieftină a ceva care nu era menit
să fie imitat de la bun început.
Mi-am amintit că avea să se termine, și deja mă împăcasem cu ideea.
Știam că urma să-l aleg pe Kile; măcar atât îi spusesem lui Eikko.
Kile m-ar fi făcut fericită, iar eu speram să pot face asta pentru el.
M-am gândit că, la un moment dat, imediat ce Kile ar fi știut că
aveam să-l aleg, i-aș fi spus o parte din toate acestea. Și îl cunoșteam
destul de bine pe Kile încât să știu că ar fi înțeles dacă i-aș fi
mărturisit că sunt confuză din cauza procesului și că sărutul cu
Eikko nu fusese ceva plănuit, ambele lucruri fiind adevărate. Nu
voiam ca asta să plutească peste relația noastră, peste niciunul dintre
noi. Și o viață alături de Kile nu însemna chiar o condamnare la
închisoare. Era inteligent, afectuos, amuzant, fermecător – o mulțime
de calități pe care ar fi trebuit să le aibă un soț. Avea să fie iubit de
popor – de poporul nostru – și trebuia să stea lângă mine și să se
lupte cu Marid. Era atât de carismatic, încât chiar ar fi putut să-l
înlăture pe Marid.
Și, în adâncul inimii mele, speram că există o șansă să învăț să îl
iubesc, acum că știam ce înseamnă asta cu adevărat.
Pentru moment, îmi mai rămâneau câteva zile prețioase cu Eikko și
intenționam să mă bucur de ele.
Neena a bătut ușor în biroul meu, aducându-mă din nou cu
picioarele pe pământ.
— Sunteți bine? La ce vă gândiți?
— Mmm…

1288
Ca să fiu sinceră, mă gândeam la cum sună Maiestatea Sa Eadlyn
Helena Margarete Schreave de Koskinen și la cum, dintr-odată, numele
meu lung părea un vers dintr-o poezie. Dar, apoi, m-am uitat în ochii
ei și am văzut că sunt roșii.
— La tine, am spus eu. Te simți bine?
— Da, mi-a răspuns pe un ton care spunea nu chiar. Este vorba
despre Mark. Lucrează peste program, iar acum trebuie să lucrez
mai mult și îmi este tot mai greu să țin legătura cu el. Știți, aceeași
veche poveste. Distanța nu este mare lucru până ce nu te lupți cu ea.
I-am cuprins mâinile.
— Neena, ultimul lucru pe care mi-l doresc este să te fac să pierzi
persoana pe care o iubești. Ești o fată genială; ai putea lucra
oriunde…
— Mă concediați? a șoptit ea, arătând gata să izbucnească în lacrimi.
— Bineînțeles că nu! Gândul că ai pleca îmi frânge inima. Dacă poți
să ai un suflet-pereche prieten, tu ești al meu și nu vreau să pleci
nicăieri.
Ea a râs, cu ochii sticloși.
— Doar că nu suport să văd cum pierzi ceva care contează atât de
mult pentru tine.
— Înțeleg. Știți cât de greu îmi este să nu mă implic și să mă uit la
viața dumneavoastră de acum?
Am oftat.
— Viața mea este cu totul alta. Și, așa cum ai spus, aș fi putut să o
duc mai rău.
— Vă rog să vă mai gândiți la asta. Trebuie să existe o metodă mai
bună de a-l opri pe Marid.
— Dacă este, nu am timp să o aștept. Dacă nu îmi asigur locul acum,
fie voi domni peste niște oameni care încearcă să mă uzurpe și dau
greș, fie care încearcă și reușesc. Acele opțiuni nu sunt acceptabile.
Asta contează pentru mine. Nu pot face compromisuri.
Ea a dat aprobator din cap.
— Ei bine, nici eu. Și nu puteam să vă las așa.
1289
Am luat-o de mână, recunoscătoare ca întotdeauna pentru prezența
ei în viața mea.
— Să mă anunți dacă te răzgândești, am insistat eu. Dacă trebuie să
pleci, aș putea…
Am amuțit de uimire când Josie a intrat în birou ducând o tava. Ne-a
pus în față câte o cană de cafea înainte să vorbească.
— Toată lumea a spus că îți bei cafeaua cu două cuburi de zahăr,
dar, dacă nu este așa, pot să revin.
— Nu, nu, am spus eu, încă un pic confuză. Este în regulă.
— Bine. Și am trecut pe lângă sala de corespondență și aveau astea,
așadar m-am gândit că ți le-aș putea aduce.
Mi-a lăsat o mână de scrisori în cutia de lemn de pe biroul meu.
— Mulțumesc!
Ea a dat aprobator din cap.
— În plus, am văzut-o pe mama ta în dimineața asta. Se simte foarte
bine. Pe băieți nu i-am văzut.
— Îți doresc succes să-i găsești, am spus eu zâmbind. Mulțumesc,
Josie!
— Măcar atât am putut face. Ea a ridicat din umeri. Nu sunt ocupată,
dacă ai nevoie de ajutor.
— Neena?
M-am întors și am văzut că încă se gândea la noua atitudine a lui
Josie.
— Cum te descurci la caligrafie? a întrebat ea în cele din urmă.
— Excelent, a răspuns Josie, radiind.
— Bine, atunci.
Și, pur și simplu, m-am mai trezit cu cineva în birou.

Fox nu a prea vorbit când ne-am plimbat pe holurile palatului. Nu

era cea mai emoționantă întâlnire, dar norul permanent de
îngrijorare care-mi atârna deasupra capului îmi furase orice dram de
creativitate. Totuși, când fotograful a verificat imaginile, a părut
mulțumit.
1290
— Este oarecum trist că nu putem ieși la un restaurant sau să facem
ceva amuzant, cum ar fi… Joci popice? a întrebat Fox.
— Nu, am răspuns eu râzând. Să mă încalț cu niște pantofi pe care
i-au uzat alți o mie de oameni și să-mi introduc degetele în găuri cu
cine știe câți microbi? Am scos limba. Nu îmi place.
El a zâmbit.
— Dar este atât de amuzant! Cum de poți să te gândești la microbi?
— Osten mi-a cerut o dată mergem să jucăm popice de ziua lui. Am
închiriat o popicărie toată după-amiaza. După ce mi-am dat seama
că trebuie să purtăm pantofi folosiți, nu am putut să trec peste asta.
Nu conta cu cât dezinfectant au stropit pe acolo – nu eram pregătită
pentru așa ceva. Toată lumea a jucat, chiar și mama, dar eu doar i-am
urmărit.
— Asta e trist. Ți-e frică de microbi?
Tonul lui era aproape batjocoritor. Am ignorat mustrarea.
— Nu. Doar că este un joc incredibil de neinteresant.
— Ei bine, așa rămâne, a spus el.
— Ce anume?
— Dacă te vei căsători cu mine, prima sarcină va fi să-ți ridicăm o
popicărie.
Am râs.
— Nu glumesc. Poate că renunțăm la studio și o instalăm acolo.
— Fără Actualități? am întrebat eu veselă. Bine, ar putea fi un punct
critic pentru mine. Sunt de acord.
— Ți-ai putea concepe propriii pantofi!
— Ooo!
Deja mă imaginam luând pantofii ciudați și făcându-i demni de o
regină. Ar fi fost un proiect amuzant.
— Acesta e unul dintre lucrurile care îmi plac cu adevărat la tine,
Fox. Te pricepi să destinzi atmosfera.
— Cred că am terminat, Maiestate, a spus fotograful, retrăgându-se.
Mulțumesc!

1291
— Mulțumesc! am strigat eu. Scuze pentru asta, Fox. Cu lucrurile
care se apropie de final, oamenii chiar vor să arunce o privire la
ultimii patru.
— Oh, nu mă deranjează, a spus el. Mă simt norocos că am ajuns atât
de departe, că am avut ocazia să fiu cu tine.
Mi-am trecut degetul mare peste mâna lui.
— Mulțumesc, Fox. Știu că am fost ocupată.
— Par supărat? Sunt la prima întâlnire cu tine ca regină. Ce poate fi
mai minunat?
Nici măcar nu mă gândisem la cum putea fi interpretată întâlnirea.
Speram să îi dau de înțeles că era posibil să plece în curând. Acum,
parcă eram blocată.
— Am fost atât de nepoliticoasă! Ce faci? Ce face familia ta?
— Tata este bine. Se laudă oricui s-ar opri să-l asculte: „Ai văzut că
Fox este printre ultimii patru finaliști? Este băiatul meu.” A scuturat
din cap. Presupun că nu a avut multe de sărbătorit de ceva timp,
deci chiar dacă aș vrea cumva să îi spun să se calmeze, nu pot. Măcar
nu trebuie să fiu martor.
Am chicotit.
— Știu la ce te referi. Tatăl meu este pasionat de fotografie și îi place
să se documenteze despre toate lucrurile neînsemnate. Dintr-un
oarecare motiv, poate să mă incomodeze mai mult decât un jurnalist,
chiar dacă ei fac exact același lucru.
— Este tatăl tău. Este ceva personal.
— Mda.
Am tăcut, iar palatul a părut gol. Pentru o clipă, mi-a lipsit mulțimea
de băieți care dăduseră buzna în viața mea cu mai puțin de două
luni în urmă. M-am întrebat dacă aveam să mă mai gândesc la ei
după ce s-ar fi terminat totul.
— În orice caz, se descurcă bine, a spus Fox, umplând golul. E foarte
mândru, dar îmi tot pune întrebări la care nu prea știu cum să
răspund.
— Ce vrei să spui?
1292
Am văzut cum hotărârea lui Fox s-a transformat în jenă.
— Mă tot întreabă dacă te iubesc. Sau dacă tu mă iubești. I-am spus
că nu o să intru în biroul tău și să-ți cer o declarație de dragoste. El a
zâmbit, arătându-mi că înțelegea cât de absurdă este cererea. Nu
ți-aș cere niciodată să îmi spui ce simți. Nu sunt sigur că este corect.
Dar m-am gândit că ar trebui să știi că eu… eu…
— Nu o spune.
— De ce nu? O simt deja de ceva timp și voiam să-ți spun.
— Nu sunt pregătită să o aud.
M-am retras, auzindu-mi pulsul în urechi. Se întâmpla prea repede,
prea brusc. Abia reușisem să discut cu el în ultima vreme, iar acum
asta?
— Eadlyn. Vreau să știi măcar ce simt. Curând va trebui să alegi pe
cineva, deci nu ar fi înțelept să știi?
M-am întors spre el și mi-am îndreptat umerii. Dacă puteam
înfrunta reporterii și demnitarii, puteam înfrunta și un băiat.
— Spune-mi totul, Fox.
Zâmbetul îi era timid, dar sincer.
— Cred că sunt un om pierdut pentru tine din seara în care mi-ai
permis să rămân. Ai fost atât de bună cu mine în mijlocul celei mai
rele nopți din viața mea, iar eu sunt disperat să îmi cunoști familia.
Vreau să te văd pe plaja din Clermont; vreau să-ți petreci o seară la
masă cu noi. Într-un milion de feluri, cred că te-ai integra de minune
în familia Wesley.
El s-a oprit, scuturând din cap ca și când nu i-ar fi venit să creadă ce
spusese.
— Vreau să te ajut. Vreau să te sprijin cum pot. Și îmi place să cred că
și tu m-ai sprijini. Nu știu cât timp mai am cu tata. Mi-ar plăcea să
știe că am ales o cale înainte să moară.
Am închis ochii, copleșită de vinovăție. Nu trecuse mult timp de
când crezusem că mama este pe patul de moarte. Înțelegeam dorința
lui.

1293
— Dar asta nu înseamnă că o pot face să se adeverească, am mormăit
eu.
— Ce?
— Nimic, am răspuns scuturând din cap. Fox, acestea sunt niște
sentimente frumoase. Și îți admir sinceritatea, dar nu sunt pregătită
să fac nicio promisiune.
— Nu îți cer să o faci.
S-a apropiat și m-a luat de mână.
— Voiam doar să știi ce simt.
— Iar acum, așa cum ai spus, mă voi gândi la toate acestea când voi
alege, lucru care se va întâmpla curând.
El și-a trecut degetele pe mâna mea, un gest care părea mai puțin
liniștitor decât ar fi trebuit să fie.
— Sunt serios în privința ta, Eadlyn. Să nu te îndoiești de asta.
— Oh, nu mă îndoiesc, am șoptit eu. Nici pe departe.

1294
 CAPITOLUL 27

— Nu înțeleg, a mărturisit Neena în dimineața următoare, când i-am

povestit întâlnirea. Nu e un lucru bun că și-a mărturisit
devotamentul? Ca și când ar putea fi unul din primii doi?
Toți ceilalți se aflau încă la micul dejun, așadar biroul era gol. Când
lumina soarelui a pătruns pe ferestre, ne-am așezat pe o canapea, cu
picioarele strânse sub noi, ca și când ar fi fost dimineața de după o
petrecere în pijamale.
— Nu cred. Ceva părea atât de forțat. Nu că sentimentele lui nu ar fi
sincere, dar ca și când ar fi plănuit un moment, astfel încât să fiu
nevoită să îl ascult. Mi-am rezemat capul pe mână, repetând frazele
în minte. Iar apoi m-am simțit vinovată. Mi-a vorbit despre tatăl lui
și a spus că m-aș integra în familia Wesley și… cumva, totul părea
nelalocul lui.
Mi-am ciupit tivul fustei cu mâna liberă ca și când degetele ar fi
putut să îmi clarifice gândurile încâlcite.
— Cred că, de fapt, am început eu, a spus că se simte așa din seara
luptei din bucătărie, dar nu prea am interacționat de atunci, cel puțin
nu singuri. Deci atracția asta a lui față de mine, profundă și din ce în
ce mai intensă… de unde izvorăște?
Neena a dat din cap.
— Este ca și când e îndrăgostit de cine crede că ești, nu de cine ești cu
adevărat.
Tot trupul mi s-a destins de ușurare.
— Asta e! Exact așa pare.
— Deci, îl trimiți acasă?
Am scuturat din cap.
— Nu, i-am promis lui Hale că el va fi următorul care va pleca. Este
pregătit și nu vreau să-l dezamăgesc, nu după tot ce a făcut pentru
mine.
— Bună dimineața, Maiestate! Bună, Neena!

1295
Lady Brice a intrat ținând o brioșă în mână.
— Maiestate, am niște documente de la fratele tău care trebuie
verificate. Se pare că Franța vrea să-și renegocieze înțelegerea
comercială. Cred că va fi cea mai ușoară din ultimii ani.
— Oh, ce băiat util este Ahren!
Eram sigură că este mai mult mâna lui Camille decât a fratelui meu,
dar știam că prezența lui era de ajutor.
— Cu siguranță. Am și trei contracte de verificat din Noua Asie; sunt
pe birou. Și producătoarea Actualităților ar vrea să filmeze un
interviu cu tine în după-amiaza asta, ceva despre tranziție, nu știu.
— Oh, deci este o zi ușoară și frumoasă? am glumit eu.
— Ca întotdeauna!
— Lady Brice, și pe tata l-ai ajutat atât de mult?
Ea a râs.
— Doar pentru o scurtă perioadă. După ce ai crescut, a vrut să ai un
rol mai important. Și de îndată ce vei simți că ești pe picioarele tale,
mă voi retrage bucuroasă sau poate mă voi pensiona.
M-am ridicat de pe canapea și i-am cuprins umerii cu brațul.
— Nu. Niciodată. Vei trăi și vei muri în acest birou!
— Cum dorești, regina mea.
— Maiestate! Maiestate! a țipat cineva.
— Josie? am strigat eu, urmărind-o cum intră în fugă. Ce s-a
întâmplat?
— Mă uitam la televizor. Marid.
Josie gâfâia.
— Ce e cu Marid?
Ea a înghițit.
— A fost văzut cumpărând un inel de logodnă. Știrea e peste tot.

Toți consilierii au năvălit în salon cât am urmărit desfășurarea

evenimentului. Foarte repede, majoritatea oamenilor cărora nu le
încredințam secretele mele deveneau mult prea conștienți de ce
plănuise Marid și de cât de mult se apropia de coroană.
1296
— Aduce cu un rege, nu-i așa? a spus o crainică.
— Bineînțeles că da! Este urmașul unuia! i-a răspuns grupul ei.
— Serios, nu ar fi atât de romantic?
— Ar fi. Oh, chiar ar fi, dar ea este în mijlocul unei Alegeri.
Crainica și-a fluturat mâna prin aer.
— Cui îi pasă? Lasă-i să plece. Niciunul dintre ei nu are șarmul lui
Marid Illéa, nici pe departe.
Am schimbat canalele.
— Conform bijutierului, domnul Illéa se uita la niște inele cam
scumpe, ceea ce ar fi potrivit doar dacă plănuiește într-adevăr să o
ceară pe regină de soție.
— Acesta este încă un eveniment puțin probabil într-o serie de
mișcări fără precedent care înconjoară familia regală. Mai întâi,
avem o Alegere condusă de o prințesă, în loc de un prinț. În al doilea
rând, o tânără care urcă pe tron fără a fi pe deplin instruită sau
înainte de moartea tatălui. Iar acum, un pețitor din afară, care
încearcă să-i fure inima reginei înainte ca unul din Elită să aibă
această șansă. Este absolut fascinant.
Am schimbat din nou canalele.
— Kathy aici de față era la datorie când a intrat tânărul domn Illéa.
Ne poți spune ce ai văzut?
— Ei bine, la început a părut un pic timid, ca și când nu ar fi fost
pregătit să recunoască de ce se află aici. Dar, după aproximativ
cincisprezece minute în care a zăbovit lângă vitrină, a fost destul de
evident ce căuta.
— Și a părut atras de ceva în mod deosebit?
— Mi-a cerut să scot cel puțin douăsprezece inele diferite și când
niciunul nu i s-a părut potrivit, i-am spus că putem executa un
model deosebit pentru el dacă dorește și s-a luminat. Sper că se va
întoarce curând.
— Așadar, l-ai alege pe Marid, să spunem, în locul lui Sir Hale sau al
lui Sir Kile?

1297
— Oh, Dumnezeule! Chiar nu știu. Tot ce știu este că regina Eadlyn
este o femeie foarte norocoasă să aibă atât de mulți bărbați care
roiesc în jurul ei.
Nu puteam să mai suport. Am închis televizorul și m-am trântit pe
canapea pufnind.
— Ar fi trebuit să îmi dau seama, am spus eu. Mi s-a părut o mișcare
inteligentă să nu spun nimic, dar acum el a exagerat.
Domnul Rasmus a mormăit.
— Ne trebuie un plan.
— Avem un plan! am izbucnit eu. Oare putem face ceva în afară de a
mă căsători mai repede?
Generalul Leger stătea cu spatele rezemat de un raft de cărți,
holbându-se încă la ecranul gol.
— Am putea să-l omorâm.
Am oftat.
— Chiar nu vreau ca asta să fie următoarea mea mișcare.
Și Sir Andrews era nervos, dar din toate motivele greșite.
— Nu ar fi trebuit să-l provoci.
— Nu am făcut nimic, i-am răspuns eu.
— L-ai ignorat intenționat.
— Calmează-te, Andrews.
Lady Brice se plimba furioasă în spatele canapelei. Cât am urmărit-o,
am surprins-o pe Josie stând într-un colț. Probabil ratase ocazia de a
scăpa, iar acum era blocată, părând speriată de vocile stridente și
furia care o înconjura.
— Trebuie să îi închidem gura, definitiv.
— Singura metodă este să o logodim pe Eadlyn, a afirmat Sir
Andrews.
— Da, suntem conștienți de asta, a confirmat Lady Brice pe un ton
obosit, dar nu ar trebui să o grăbim. Cum să aibă o căsnicie reușită
dacă este forțată?
— Este datoria ei să o facă reușită!

1298
— Datorie? Este doar o persoană, a raționat Lady Brice. A fost de
acord cu asta și nu există niciun motiv…
— Nu a fost niciodată o simplă persoană! i-a amintit Andrews. Din
clipa în care s-a născut, a fost un produs, o marfă, iar noi trebuie să…
Generalul Leger s-a îndreptat spre Andrews.
— Mai spune o dată asta! Nu mă tem să ucid.
— Mă ameninți, ticălosule…
— Încetați, am șoptit eu.
Și a fost uimitor. Cu cel mai șoptit ordin, toți cei din cameră au
încremenit.
Știam ce mă aștepta. Și chiar mă împăcasem cu ideea. Marid arătase
câtă influență are cu adevărat, iar eu trebuia să îl resping. Nu mă
puteam abține să nu mă îngrijorez că nici măcar mariajul nu avea să
îi țină pe oameni de partea mea, dar era ultima mea soluție.
— Lady Brice, te rog condu-l pe Fox în birou. Este timpul să ne luăm
rămas-bun.
— Ești sigură, Maiestate? După ce vor rămâne doar trei…
— Nu reduc Alegerea la trei. Am înghițit. Te rog să-l trimiți pe Hale
imediat după aceea. Voi lua hotărârea finală în seara aceasta și,
mâine-seară, vom realiza o emisiune în direct, în locul Actualităților.
Sunt sigură că, după săptămâna asta, toată lumea o va urmări.
— Absolut, Maiestate.
— Poftim, Sir Andrews. S-a rezolvat! Anunțul logodnei mele oficiale
va veni de la palat mâine după-amiază.
— Ești sigură că ar trebui să așteptăm atât de mult? Dacă Marid…
— Dacă Marid va face o altă ispravă stupidă, va fi distrusă în mai
puțin de douăzeci și patru de ore. Este o opțiune destul de bună
pentru mine, domnule, deci este cu siguranță destul de bună și
pentru tine.
M-am ridicat. Se terminase.
Eram sigură că ceva urma să mă dea de gol, convinsă că toată lumea
din cameră avea să vadă că o parte din mine rămăsese fără aer și că
mă sufocam. În minte, l-am urmărit pe Eikko făcându-și bagajul și
1299
dispărând pentru totdeauna din viața mea. O nouă durere îmi apăsa
inima osândită.

1300
 CAPITOLUL 28

Toată lumea a plecat nervoasă la masă, iar eu am rămas în salon,

tânjind după singurătate. De fapt, tânjeam după Eikko, dar era
imposibil să ajung la el fără să ridic suspiciuni. Scrâșnind din dinți,
am deschis din nou televizorul și am închis sonorul, privind
imaginile cu Marid care se derulau pe ecran.
Poate că oamenii aveau dreptate. Poate că trebuia să mă retrag acum.
Dacă îl instruiam pe Kaden pentru coroană, poate ar fi salvat totul.
Ar fi fost umilitor pentru mine să abdic la mai puțin de o săptămână,
dar măcar restul familiei nu ar mai fi fost făcut de rușine.
— Maiestate? Josie s-a furișat pe lângă mine. Îți pot aduce ceva?
Niște mâncare? Cafea?
— Nu, Josie. Mi-am pierdut pofta de mâncare.
— Nu te condamn, a spus ea schițând un zâmbet.
— Vreau să îți mulțumesc pentru că ai venit să mă avertizezi azi.
Știu că nu pare mult, dar acele cinci minute în plus m-au ajutat să mă
pregătesc. Ar fi fost de o mie de ori mai rău dacă Sir Andrews ar fi
aflat primul.
Ea a făcut ochii mari.
— E un tip îngrozitor. Așa țipă ei tot timpul?
Am dat aprobator din cap.
— Nu Lady Brice sau generalul Leger. Dar ceilalți așa erau și cu tata.
Ca și când ar crede că singurul mod de a te face să înțelegi cât sunt
de hotărâți este să o spună țipând.
Am tăcut amândouă o clipă, urmărind chipul frumos al lui Marid pe
ecran. Cu siguranță știa ce vrea să facă.
— Îmi pare rău, Eadlyn, a șoptit Josie, atrăgându-mi atenția din nou
la ea. Pentru tot și pentru cum m-am purtat și pentru situația cu care
te confrunți acum.
— Nu știai, nu-i așa? am întrebat-o pe un ton blând.
Jenată, ea a scuturat din cap.

1301
— Credeam că toată lumea muncește în locul tău, iar tu spui doar
„da” sau „nu”.
— Că totul se rezumă doar la petreceri, bani și putere?
— Mda. Era gata să râdă. Nu pot să cred că mi-am petrecut toată
viața dorindu-mi să fiu o prințesă, doar ca să văd că nu aș putea
niciodată să mă descurc.
M-am mișcat pe canapea, rostind în sfârșit un lucru de care fusesem
aproape sigură de la început.
— De aceea i-ai introdus numele lui Kile? Ca să poți fi o prințesă?
S-a înroșit ca focul.
— Nu credeam că va fi extras. Și, chiar dacă ar fi fost, nu credeam că
e posibil să-l alegi pe el. Când am văzut sărutul acela pe prima
pagină a ziarelor, am fost atât de entuziasmată! Am început să
desenez diademe în agendele mele.
— Și acum?
— Tot mi-ar plăcea să am una, dar știu că nu am câștigat-o. Ea a
zâmbit leneș. Și mi-am dat seama că, și dacă ar câștiga, tot nu aș fi
chiar o prințesă, dar tot mi se pare un lucru important. Mă uit la
mătușa ta May și la cât este de încântătoare, la cum călătorește în
jurul lumii, la cum întâlnește tot felul de oameni și arată ca un
manechin pe podium.
— Înțeleg atracția, am confirmat eu. Cu siguranță surorile mamei
s-au ales cu o viață mai bună decât ea în anumite feluri.
Când m-am gândit la mătușa și la unchii mei, mi-a venit o idee
minunată și am fost încântată că măcar un lucru bun ar fi putut să se
întâmple astăzi.
Josie se juca cu tivul rochiei.
— Mda, pare amuzant, dar m-a obsedat prea mult. Îmi pare rău că
ți-am creat necazuri atât de mari.
— Și mie. Mi-a fost greu să cresc împreună cu cineva care voia să fie
în locul meu fără să facă nimic.
— Și mie mi-a fost greu să cresc în umbra ta.
Părea tristă, nesigură de ea acum.
1302
— Știi, Josie, nu este prea târziu să te îndrăgostești de altcineva. Se
întâmplă să fiu o resursă excelentă și mi-ar plăcea să te ajut să găsești
calea corectă, cât timp este departe de diademele mele.
Ea a chicotit.
— Nu știu de unde să încep.
— Ei bine, în ultimele zile ai dovedit cât de utilă poți fi. Ce-ai spune
dacă te-am angaja ca stagiară la birou? O să ai banii tăi pentru orice
vei dori să faci.
— Serios? a suspinat ea.
— Serios.
Josie s-a repezit la mine și m-a îmbrățișat. Pentru prima dată, nu m-a
deranjat să fie atât de aproape de mine.
— Mulțumesc!
— Cu plăcere! Trebuie să fac lucruri bune cât timp sunt aici.
Ea s-a retras.
— Jur că, dacă dai înapoi, nu te voi ierta niciodată.
Nu intenționasem să dezvălui atât de multe cu o singură frază.
— Îmi dau seama că nu înseamnă mult, dar totuși. Nu o face. Nu ai
voie.
Am scuturat din cap.
— Nu o voi face. Promit. Oricât de tentant ar fi, sunt prea mândră să
o fac.

Dragă unchiule Gerad,

Trebuia să îți scriu de mult. Ce mai faci? Cum e la lucru? Cum…
Bine, am nevoie de o favoare. Prietenul viitoarei mele doamne de onoare,
Neena, este și el un talentat om de știință. Nu sunt tocmai sigură dacă
domeniul lui este asemănător cu al tău, dar mă gândeam că s-ar putea măcar
să ai o legătură care să-l ajute să lucreze în Angeles. Ar însemna foarte mult
pentru ea dacă el ar fi mai aproape, și ar însemna mult pentru mine dacă ea
ar fi mai fericită. Crezi că ai putea da o mână de ajutor?
Îți amintesc prietenește că sunt regina ta.
Mulțumesc din suflet! Te iubesc mult! Să vii să ne vizitezi curând!
1303
 Eadlyn

1304
 CAPITOLUL 29

Fox știa ce înseamnă să fie chemat în biroul meu. Așadar, a refuzat

să vină și, în schimb, mi-a transmis urările de rămas-bun prin Neena,
care a aranjat ca el să rămână la un hotel până ce ar fi putut lua un
avion spre Clermont în dimineața următoare.
Mă simțeam josnică, meschină cumva, ca și când aș fi scăpat prea
ușor. Mă pregătisem pentru o luptă. M-am ales cu o retragere.
Dar Hale a intrat pe ușă zâmbind și îmbrăcat la patru ace, gata să
plece ca un domn și eu i-am căzut în brațele deschise, având prea
multă încredere în el.
— Îmi vei lipsi atât de mult! mi-a șoptit la ureche.
— Și tu. Dar știi cum să dai de mine dacă ai nevoie, nu?
El a dat aprobator din cap.
— Neena mi-a dat niște informații împreună cu detaliile zborului
meu.
— Bun. Deoarece probabil va trebui să discutăm curând.
— Zău? a întrebat el, retrăgându-se și îndreptându-și sacoul.
— Bineînțeles. Cineva trebuie să-mi creeze rochia de mireasă.
Hale a încremenit, zâmbetul dispărându-i imediat de pe chip ca și
când ar fi fost vreo glumă perversă.
— Eadlyn… vorbești serios?
L-am cuprins de umeri.
— M-ai protejat când publicul a aruncat în mine cu mâncare. Mi-ai
devenit prieten înainte să fiu dispusă să accept asta. Chiar și acum
m-ai protejat, mai mult decât am meritat. Pot măcar să fiu primul tău
client. Îți voi urmări cariera ascendentă cu interes, domnule.
Lacrimile îi străluceau în ochi, dar, cumva, a reușit să nu se piardă cu
firea.
— Mă cam tem să plec, a mărturisit el. După ce voi părăsi palatul, se
vor schimba atât de multe!
Am dat aprobator din cap.

1305
— Dar asta nu înseamnă că toate schimbările vor fi rele.
El a râs.
— De când ai devenit atât de optimistă?
— Nu sunt tot timpul, ci doar ocazional.
— La fel ca majoritatea lucrurilor, a spus oftând.
— La fel ca majoritatea lucrurilor, am confirmat eu. L-am îmbrățișat
o ultimă dată. Drum bun și să te apuci de desenat de îndată ce ajungi
acasă.
— Glumești? Voi desena în mașină!
El m-a sărutat pe obraz și mi-a făcut semn din ochi.
— La revedere, Eadlyn!
— La revedere!
Cu Hale plecat, totul a devenit mai limpede. Acesta era sfârșitul. Mai
rămăseseră doi pretendenți și un suflet-pereche cu ochi albaștri. Nu
știam cu cine să vorbesc mai întâi. După ce m-am gândit, mi-am dat
seama că Eikko știa ce urma să se întâmple. Nu ar fi fost surprins de
anunțul meu, ca Henri, iar eu mă așteptam să întâmpine dificultăți
în a accepta situația. Aveam să-l văd mai întâi pe Kile, iar asta mi-ar
fi oferit timp suficient să discut calm cu Henri, apelând cu durere la
traducătorul său minunat.
Tremuram când am bătut la ușa lui Kile. Nu pregătisem un discurs
sau ceva asemănător. Și, chiar dacă presupuneam că ar fi acceptat,
de fapt, nu știam. Dar dacă ar fi hotărât deodată că nu merit tot
efortul?
Majordomul lui a răspuns la ușă și a făcut o plecăciune adâncă.
— Maiestate.
— Trebuie să discut cu Sir Kile, te rog.
— Îmi pare rău, domnișoară, nu este aici. A spus că-și ia ceva din
vechea lui cameră.
— Oh. Ei bine, știu unde este. Mulțumesc.
M-am îndreptat spre etajul trei, urmând calea aleasă în seara în care
fusese de acord să mă sărute pe hol. Ce turnură ciudată luaseră
viețile noastre.
1306
Ușa de la camera lui Kile era întredeschisă, iar eu l-am văzut
meșterind în colț. Își aruncase sacoul și cravata pe pat și șlefuia o
mică bucată de lemn, probabil pregătindu-se să o lipească de
structura de alături.
— Pot să intru?
El și-a ridicat capul brusc și câteva șuvițe din părul care îi crescuse
din nou i-au căzut pe față. Nu îi stătea la fel de rău pe cât îmi
aminteam.
— Hei, a spus scuturându-și mâinile de praf și venind să mă
întâmpine. Speram să te văd astăzi.
— Oh, da?
Cu un braț, mi-a cuprins talia și m-a tras spre partea din spate a
camerei.
— Mă uitam la televizor în dimineața asta și tot vedeam știrile
despre Marid.
Mi-am dat ochii peste cap.
— Știu. Acum el e o mică problemă.
A șters praful de pe un scaun, iar eu m-am așezat în fața lui,
uitându-mă la mica sa creație. Desenele detaliate în cerneală albastră
și neagră, grămezile de cărți și clădirile lui miniaturale erau
împrăștiate prin preajmă ca un mic oraș. Aici, el construise o lume în
miniatură.
— Chiar poate să te ceară în căsătorie? Părea neliniștit, ca și când s-ar
fi temut că Marid ar fi putut să mă ia pe mine în locul țării.
— Presupun că poate, dar nu voi accepta. Am oftat. Se pare că Marid
nu este aliatul pe care îl credeam. M-a amenințat că va influența
opinia publică, iar la început nu am fost sigură că poate să o facă.
Apoi, felul în care a pătruns astăzi în casele tuturor… este genial,
serios. Exact cum a spus Lady Brice, este o invazie imediată, fără
luptă.
— Invazie? Cum? Concurează, brusc, pentru coroană?
Mi-am trecut degetele peste liniile unuia dintre desenele lui Kile.

1307
— Nu cred că brusc. Cred că el și familia lui caută să facă o mișcare
de ceva timp. Tânăra regină incapabilă a fost ocazia perfectă. Acum
vrea să fie consortul meu și să îmi folosească numele ca să-și
îndeplinească planurile. Singura mea speranță este să mă logodesc
înainte să poată încerca să mă ceară în căsătorie, deoarece sunt
sigură că presa va înghiți totul dacă îl refuz.
— Atunci, să o facem.
— Ce anume?
— Să ne căsătorim. Eadlyn, m-aș căsători cu tine în seara asta. Între
noi doi și familiile noastre, i-ar fi imposibil să supraviețuiască.
Oamenii au fost atrași de noi de la început. Căsătorește-te cu mine,
Eadlyn!
Am privit chipul dulce și îngrijorat al lui Kile Woodwork și, pentru
un minut, chiar am crezut că aș fi putut să o fac. Îmi spusesem că
avea să fie ușor să merg spre altar și să îl găsesc acolo. Mereu mă
făcuse să râd. Și, după ultimele două luni în care fusesem de aceeași
parte, știam fără îndoială că m-ar fi sprijinit toată viața.
— Mărturisesc, am venit aici acum ca să propun același lucru, dar…
nu pot.
— De ce? Din cauză că nu am îngenuncheat? El a făcut-o imediat,
apucându-mi mâinile. Sau stai, din cauză că tu trebuie să îmi
propui?
Am îngenuncheat la rândul meu.
— Nu. Nu are nicio legătură cu nimic din ce ai spus.
Lui i-a căzut fața.
— Nu mă iubești.
Am scuturat din cap, râzând.
— Nu, nu este nici asta. De fapt, s-ar putea să te iubesc un pic prea
mult. Poate nu e ceva întru totul romantic, dar cu siguranță te iubesc.
— Atunci, de ce?
— Din cauza asta, am spus eu, făcând semn spre lucrurile din jurul
meu. Kile, nu voi putea niciodată să îți spun cât de mult înseamnă
pentru mine că m-ai lua pentru toată viața doar ca să mă salvezi de o
1308
singură persoană. Având în vedere ce pacoste am fost, este un
miracol.
El a chicotit, ținându-mă încă de mâini.
— Dar tot ce ți-ai dorit vreodată a fost să pleci de aici. Tot ce-ți
dorești este să construiești. Cred că ceva frumos. Atât de mulți
oameni din lumea asta vor să distrugă lucrurile. Cât de minunat este
că tu ai face opusul?
— Dar aș renunța. Nu m-ar deranja.
— M-ar deranja pe mine. Și, în cele din urmă, când partea
înspăimântătoare din viața mea va dispărea, o vei face și tu. Ai muri
un pic tânjind după asta. M-ai disprețui. Lacrimile mi s-au adunat în
ochi. Nu pot trăi într-o lume în care nu mă placi.
— Voi rămâne, Eady. Îți spun, vreau să o fac.
— Nu pot.
— Poți. Tocmai ai spus că trebuie să o faci. Cine ar putea să o facă
mai bine ca mine?
Lacrimi fierbinți mi-au curs pe obraji.
— Te rog, nu mă obliga să te forțez.
— Nu poți să mă faci să plec, Eadlyn.
Mi-am smuls mâinile dintr-ale lui și m-am ridicat în picioare,
ștergându-mi obrajii. De sus, m-am uitat la Kile, la dragul meu
prieten care se sacrifica, și m-am calmat.
— Kile Woodwork, îți comunic oficial că ești alungat de la palat timp
de un an.
— Ce?
S-a ridicat în picioare, strângându-și pumnii.
— Drept compensație pentru pierderea căminului și pentru
serviciile oferite familiei regale, ți se va plăti un apartament în
Bonita.
— În Bonita? E în cealaltă parte a țării!
— În plus, îți vor fi alocate fonduri și materiale pentru începerea
unui proiect de locuințe pentru oamenii fără adăpost din capitala
provinciei.
1309
Chipul i s-a îndulcit.
— Ce?
— Dacă ți se va părea că fondurile sau materialele sunt insuficiente,
poți să scrii palatului și să ceri mai multe, iar eu ți le voi trimite cât
de repede posibil.
— Eadlyn…
— Mereu vei face parte din familie, Kile, dar nu te voi face soțul
meu. Nu pot să-ți fac așa ceva.
Vocea îi era blândă.
— Dar vei face pe cineva soțul tău. Trebuie să o faci acum.
— Va fi Henri. Fox a plecat în urmă cu câteva ore, iar Hale tocmai a
urcat într-o mașină.
El era complet doborât.
— Chiar este sfârșitul, nu-i așa?
— Și eu eram pregătită să fiu cu tine pentru restul vieții. Într-un fel,
presupun că încă pot. Dar m-aș urî dacă te-aș ține aici. Ar fi o
cruzime.
— Și Henri? Vei fi fericită cu el?
Am înghițit.
— El venerează pământul pe care calc.
Kile a dat din cap, acceptând.
— Presupun că ai fi putut să te alegi cu ceva mai rău decât
devotamentul absolut.
Am zâmbit.
— Mulțumesc. M-ai ajutat de atât de multe ori să nu-mi pierd
mințile, dar nu îți pot lua singurul lucru la care ții cu adevărat.
El a dat aprobator din cap.
— Înțeleg.
M-am îndreptat spre el, iar Kile m-a îmbrățișat atât de strâns, încât
aproape m-a durut.
În cele din urmă, mi-a vorbit gâtuit.
— Dacă voi putea să te ajut cu ceva vreodată, să-mi spui.
Am plâns la pieptul lui.
1310
— O voi face. Și voi face tot ce îmi ceri.
— În afară de a te căsători cu mine.
M-am îndepărtat, bucuroasă să îl văd zâmbind.
— În afară de a mă căsători cu tine.
Mi-am retras mâinile, împletindu-mi degetele.
— Mâine voi face anunțul oficial. Trebuie să rămâi până atunci, ca
presa să nu afle ce se întâmplă. După asta, nu vreau să îți mai văd
fața vreme de un an. Ai înțeles, Woodwork?
— Primesc o permisiune pentru nuntă, nu?
— Ei bine, bineînțeles, pentru nuntă.
— Și de Crăciun?
— Evident.
El s-a gândit.
— Dar de ziua ta?
— Ei bine, Ahren a spus că se va întoarce, deci probabil va fi o
petrecere minunată.
Kile a dat aprobator din cap.
— Bine, atunci. Un an, cu excepția celor trei zile.
— Perfect. Și, între timp, vei face doar lucrul pentru care te-ai născut
să îl faci, am spus eu ridicând din umeri, ca și când toate acestea nu
ar fi însemnat nimic.
El a scuturat din cap.
— Voi construi ceva. Chiar voi construi ceva.
— Și vei schimba vieți datorită acestui lucru.
— Mulțumesc, Maiestate!
— Cu plăcere!
L-am sărutat pe obraz și am ieșit pe ușă înainte să mă răzgândesc.
— Ne vedem mâine în studio. Îți voi trimite detaliile de îndată ce le
voi avea.
Pe hol, mi-am dus mâna la stomac și am inspirat adânc. Făcusem o
alegere. Așadar, de ce mă simțeam brusc atât de debusolată?

1311
M-am grăbit să mă întorc în birou, bucuroasă să văd că toată lumea
era în mișcare, plănuind ca ziua următoare să decurgă pe cât de lin
posibil. Aparent toată lumea, cu excepția mea.
— Lady Brice, ai putea să mi-l aduci pe Erik? Trebuie să discut cu el
despre detaliile zilei de mâine.
— Consideră că am făcut-o deja.

1312
 CAPITOLUL 30

M-am plimbat încolo și-ncoace prin birou, așteptându-l să sosească.

Cu fiecare secundă, nodul din gât îmi creștea tot mai mult,
amenințând să-mi blocheze cuvintele pe care trebuia să le rostesc.
— Maiestate? a spus el încet și, chiar dacă oamenii roiau împrejur,
nu s-a gândit de două ori înainte să îmi zâmbească de parcă aș fi fost
soarele și stelele lui.
— Trebuie să discut cu tine despre ziua de mâine. Vrei, te rog, să
închizi ușile?
Am încercat să vorbesc pe un ton egal, dar expresia lui arăta că știa
că făceam eforturi mari, iar asta îngreuna și mai mult încercarea de a
diminua importanța situației.
— Ești bine? a șoptit el, chiar dacă eram singuri.
Am răsuflat adânc, încercând să rămân calmă.
— Nu chiar.
— Conform știrilor, ai un pretendent neașteptat, a spus el simplu.
Am dat aprobator din cap.
— De când este asta o problemă?
— De mai mult timp de cât știam.
— Îmi imaginez că din cauza asta ești extrem de stresată.
— Și nu numai. Am înghițit. Din cauza acestei probleme, sunt forțată
să îmi anunț logodna mâine.
— Oh! a zis el.
Micul cuvânt exprima șocul.
— Și datorită faptului că Kile are alte preocupări pe care nu le-am
putut ignora, îi voi face propunerea lui Henri. Azi.
M-a ascultat, dar nu a reușit să spună nimic.
M-am întins spre mâna lui, iar el mi-a oferit-o. Nici măcar nu părea
supărat, ceea ce ar fi fost corect de vreme ce renunțasem la aproape
orice promisiune făcută vreodată. Era pur și simplu trist. Un
sentiment pe care îl înțelegeam mult prea bine.

1313
— Sunt sigur că înțelegi că va trebui să plec poimâine, a spus el încet.
— O voi ruga pe Neena să găsească un alt traducător. Nu ar trebui să
fii obligat să-ți găsești înlocuitor. Am respirat cu greu și mi-au dat
lacrimile. Am de gând ca peste o oră să mă duc să-l văd. Crezi că…
Ai putea, te rog, să nu fii în cameră?
El a dat aprobator din cap.
— Dacă mi-ai fi cerut să rămân, ar fi fost prima dată când aș fi
încercat să te refuz.
Am rămas acolo, ținându-ne de mână în tăcere. Poate dacă
rămâneam nemișcați, nu se schimba nimic.
— M-am pregătit, a spus el. Am înțeles ce urma și totuși…
Durerea de a rămâne pe loc și de a vedea cum îi tremură buza lui
Eikko era groaznică.
M-am sprijinit de el.
— Eikko, trebuie să auzi asta. Doar o dată, vreau să o știi fără
îndoială. Te iubesc! Și dacă aș fi fost liberă, dacă nu aș fi avut
obligații, aș fi fugit cu tine acum. Dar Marid s-ar folosi de absența
mea ca să-mi ia tronul și poporul. Am scuturat din cap. Nu pot…
El mi-a cuprins fața în mâini, obligându-mă să-l privesc în ochi. Deși
îi erau înlăcrimați, erau la fel de frumos de limpezi ca întotdeauna.
— Este un privilegiu să fiu pe locul al doilea după poporul tău. Ce
regină ai devenit, că nu poți să te desparți de el!
L-am tras spre mine, sărutându-l ca și când viețile noastre ar fi
depins de asta. Poate că nu era cel mai frumos sărut, cu nasurile
noastre umede și rimelul de pe obrajii mei, dar era suma tuturor
celor pe care nu avusesem șansa să ni le dăruim.
Kile avea dreptate. Ultimul sărut era cel care conta.
M-am retras, ștergându-mi fața. Chiar îmi doream să fiu o doamnă
în acest moment. Mi-am scos inelul stră-stră-bunicii lui de pe deget.
— Nu fi prostuță.
— Este o moștenire de familie, Eikko.
El mi-a cuprins mâinile.

1314
— În ziua în care ți l-am dăruit, nu intenționam să îl iau înapoi. Nu
puteam să-l dau altcuiva.
Am zâmbit tristă și mi l-am pus la loc.
— Ei bine, atunci, am spus și, în schimb, mi-am scos inelul cu sigiliu.
— Eadlyn, este pentru nobili.
— Iar tu ai fi fost un prinț excelent. Pentru restul vieții, vei avea
dovada.
Ne-am coborât privirile spre inele. Nu erau pe mâinile noastre
stângi, dar aceasta era singura soluție. O parte din inima mea avea
să-i aparțină mereu lui Eikko.
— Trebuie să plec, a spus Eikko. El ar trebui să fie în camera lui.
Am dat aprobator din cap.
Eikko mi-a dat un mic sărut pe obraz și mi-a șoptit la ureche:
— Te iubesc! Sper să ai o viață frumoasă.
Iar apoi, ca și când nu ar mai fi putut suporta încă o secundă, a ieșit
închizând ușa în urma lui.
M-am așezat, apucând cotiera canapelei. Îmi era rău. Simțeam că o
să leșin sau o să vomit. Am alergat către ușa care conducea direct
spre hol, îndreptându-mă cât mai repede posibil spre camera mea.
— Domnișoară? a întrebat Eloise când am trecut în fugă pe lângă ea
și am intrat în baie, vomitând tot ce mâncasem azi.
Între reprizele de vomă, am plâns furioasă, distrusă și atât de
obosită.
— Dați afară tot, a șoptit Eloise, venind cu o cârpă udă. Mă ocup eu
de dumneavoastră.
Ea a îngenuncheat în spatele meu și mi-a cuprins stomacul cu
brațele. Presiunea era surprinzător de liniștitoare.
— Nu-mi imaginez cum este să fiu în locul dumneavoastră. Toată
lumea are păreri, toată lumea vrea ceva. Dar cât sunteți aici, puteți să
țipați și să plângeți cât vreți, bine? Vă voi ajuta să treceți peste asta.
Am suspinat, întorcându-mă spre pieptul ei. Nu trebuia să spună
nimic, doar să mă țină în brațe cât lăsam totul să iasă din mine.
— Mulțumesc, am spus după ce mi s-a mai calmat respirația.
1315
— Oricând. Acum, trebuie reveniți la lucru?
— Trebuie să mă duc să-l cer în căsătorie pe Henri.
Dacă ea era surprinsă, nu a arătat-o.
— Să începem cu începutul. Haideți să vă spălați pe față.
Și, cu asta, am început lentul proces de a mă pregăti pentru primul
pas din restul vieții mele.

1316
 CAPITOLUL 31

Eloise m-a ajutat să-mi revin, iar eu arătam minunat când m-am
îndreptat spre camera lui Henri. Așa cum făcusem când credeam că
aveam să rămân cu Kile, mi-am amintit că nu este o alegere greșită.
Henri avea să-mi fie devotat și bun și, chiar dacă mijloacele noastre
de comunicare ar fi fost neconvenționale pentru o vreme, asta nu
însemna că viața noastră împreună nu urma să fie una fericită.
Majordomul lui a răspuns la ușă și m-a poftit politicos înăuntru.
Henri era la masa lui cu cărțile deschise și cu o carafă cu ceai la
dispoziție. S-a ridicat în picioare când m-a văzut, făcând o
plecăciune într-un fel care nu putea fi descris decât ca vesel.
— Bună pe ziua de azi!
Am chicotit, apropiindu-mă de el cu cutia lată de lemn pe care o
țineam brațe.
— Bună, Henri.
Am pus cutia pe masa lui și l-am îmbrățișat, iar el s-a luminat
simțindu-mi afecțiunea.
— Ce sunt toate astea?
I-am atins cărțile, studiind paginile. Bineînțeles, chiar dacă nu avea
niciun ajutor, studia engleza. A luat o agendă și a ridicat-o, arătând
cu degetul.
— Scriu pentru tine. Pot citi, da?
— O, da, te rog.
— Bine, bine. A inspirat adânc și a zâmbit când și-a ridicat hârtiile.
„Dragă Eadlyn. Știu că nu pot spune, dar mă gândesc la tine în
fiecare zi. Cuvintele mele nu sunt încă bune, dar inima mea”, a spus
el, atingându-și pieptul, „simte ce nu pot spune. Chiar și în
finlandeză le-aș spune greșit”.
A râs de el și a ridicat din umeri, iar eu am zâmbit.
— „Ai frumusețe, talent, inteligență și ești drăguță. Sper să îți arăt
cât de bine gândesc despre tine. De asemenea, mai multe sărutări.”

1317
Nu am putut să nu râd, iar el era atât de fericit să mă vadă veselă, că
părea gata să explodeze.
— Încă lucrez, a spus el, lăsând agenda. Mmm, să-l chem pe Erik?
— Nu, am spus eu. Stai doar tu.
Încercarea de a comunica de unul singur cu mine părea să îl
neliniștească. Dar până și situația asta era mai bună decât înainte. El
a dat din cap, frecându-și mâinile ca să mai scape de emoții.
— Henri, îți place de mine, da?
El a dat din cap.
— Da. Îmi place de tine.
— Și mie îmi place de tine.
El a zâmbit.
— Bun!
Și din nou m-am trezit râzând. Vezi, Eadlyn, va fi bine.
— Henri… Henri, ai vrea să te căsătorești cu mine?
Pentru o clipă, a mijit ușor ochii, apoi i-a căscat de surprindere.
— Eu mă căsătoresc cu tine?
— Da, dacă vrei să o faci.
El s-a retras, zâmbind ca întotdeauna, dar ceva din expresia lui era
de necitit. Să fi fost neîncredere? Îndoială? Dar, după o secundă, a
dispărut.
— Stai, stai. A îngenuncheat și mi-a cuprins ambele mâini. Vrei să te
căsătorești cu mine?
— Da.
A râs și a început să-mi sărute mâinile de nenumărate ori, în cele din
urmă oprindu-se și fixându-le cu privirea un timp, ca și când nu i-ar
fi venit să creadă că avea să le țină tot restul vieții lui.
— Vino aici, i-am spus și l-am îndemnat să se ridice în picioare.
M-a îmbrățișat, ținându-mă strâns. Și, pe cât de dulce era totul, eu
mă luptam cu impulsul de a plânge din nou.
— Trebuie să îmi dai un inel, am spus și am deschis cutia de pe
masă, iar el a suspinat ușor.

1318
Pe catifeaua albastră erau înșirate douăzeci și cinci de inele de
logodnă diferite, diferite ca mărime și culoare, dar toate potrivite
pentru o regină.
El s-a holbat la ele o secundă înainte să se întoarcă spre mine.
— Aleg pentru tine?
— Da.
S-a strâmbat, cam copleșit de alegerea pe care trebuia să o facă.
Henri și-a trecut degetul peste combinațiile de vis ale granatului și
ametistului și a zăbovit deasupra diamantelor atât de netede și de
late, încât ai fi putut să patinezi pe ele. Dar apoi, a găsit o perlă mare,
montată într-un trandafir de aur roz și înconjurată de un șir de
diamante. A ridicat inelul și a dat aprobator din cap.
— Pentru tine.
Mi-am întins mâna stângă, iar Henri mi-a pus inelul imens și
splendid pe deget.
— Bun, bun? a întrebat el.
Cu asta trebuia să mă mulțumesc. Nu era perfect. Nu era minunat, ci
bun. Și, pentru mine, după fiecare greșeală de până acum, cu
siguranță trebuia să fie suficient.
Am zâmbit.
— Bun, bun.

— Ați primit ceva, m-a anunțat Eloise.

M-am uitat la pachet neștiind ce este, de vreme ce nu așteptam
nimic. Am lăsat cutia cu inele alături și mi-am întins degetele.
— Ce părere ai? am întrebat eu.
Eloise s-a uitat cu ochi mari.
— Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător.
— Ei bine, s-au făcut douăzeci și cinci de inele diferite pentru
evenimentul acesta, toate unicat. Este cam exagerat, dar mă bucur că
era acolo. Este unul dintre preferatele mele.
— Vă stă bine, domnișoară. Mi-a zâmbit. Mai aveți nevoie de ceva
sau doriți să fiți singură?
1319
— Cred că deocamdată aș vrea să rămân singură.
— Excelent. Să sunați când veți fi pregătită pentru cină, iar eu voi
veni imediat.
Am dat din cap, iar ea a dispărut, lovind ușa cu tivul rochiei când a
ieșit.
Nu ar fi trebuit să mă îndoiesc niciodată de Neena.
M-am sprijinit de spătarul scaunului de la masa mea, încercând să
iau lucrurile mai ușor. Pierdusem atât de multe, dar trebuia să văd
câte câștigasem. Eram regină și eram logodită. În sfârșit aflasem cum
este să vezi alți oameni și ce înseamnă să-i las pe oameni să mă vadă.
Mai aveam multe de dus la bun sfârșit, atât de multe lucruri pe care
voiam să le fac pentru familia mea și pentru poporul meu.
Oftând, am despachetat curioasă cutia din fața mea. Am scos
capacul și am suspinat.
Am găsit o frumoasă fotografie cu familia mea din ziua încoronării.
Osten părea că plănuia ceva răutăcios ca întotdeauna, iar Ahren era
atât de chipeș! Lui Kaden nu îi mai trebuia decât o sabie în mână, iar
imaginea unui prinț galant ar fi fost completă. Am trecut la
următoarea fotografie, în care ne-am văzut într-o poziție un pic
diferită. Am scotocit prin cutie, uitându-mă pe rând la fotografii și
radiind de fericire. Lady Brice mă îmbrățișa, Kile râdea cât mă
îmbrățișa, iar soții Leger își țineau câte o mână pe umerii mei ca și
când chiar aș fi fost fiica lor.
Momentele acestea păreau atât de îndepărtate acum! Parcă priveam
o altă fată în toate fotografiile. Un pic de timp și speranță erau tot ce
trebuia ca să schimbe o persoană.
Când am ajuns la fotografiile cu Eikko, acestea ieșeau mult în
evidență față de celelalte. Îmi scosesem pelerina și el era în vestă, iar
eu mi-am dat seama, inconștient, că pozasem ca doi oameni
îndrăgostiți. Îmi țineam mâna pe pieptul lui, în timp ce Eikko mă
cuprindea de talie, iar capul îmi era ușor înclinat spre el, ca și când
inima lui ar fi manifestat o atracție gravitațională.

1320
M-am uitat la fotografia mea preferată timp îndelungat,
gândindu-mă cât de uimitor era că fotograful surprinsese lumina din
ochii lui. La doar câteva ore după ce fusese făcută această fotografie,
mă uitasem în acei ochi și fusesem îmbrățișată de acele brațe. Cât de
minunat era să am fotografia! Dacă nu ar fi fost ceilalți, nu s-ar fi
plimbat cu mine, șoptindu-mi la ureche în finlandeză. Mi-am spus că
sunt norocoasă că ne cunoscuserăm. Dacă nu m-aș fi certat cu
părinții, dacă Henri nu ar fi fost destul de curajos încât să se înscrie,
dacă mi-aș fi mișcat mâna cinci centimetri spre dreapta când i-am
extras plicul…
Am luat fotografia și m-am dus la sertarul în care îmi ascundeam
comorile. Am zâmbit când mi-am privit mica colecție și mi-am
amintit recunoscătoare de ultimele două luni.
Cămașa lui Henri, pe care o transformase într-un șorț. Cravata
hidoasă a lui Kile, care împiedica pacea mondială. Boldul lui Hale,
înfipt într-o bucată de material, care îmi amintea să mă controlez.
Desenele jenante și stilizate ale lui Fox. Poezia lui Gunner, care
nu-mi trebuia s-o am scrisă pe hârtie deoarece nu aș fi putut să o uit
nici dacă aș fi încercat.
Am stat acolo, fotografia plutind parcă deasupra sertarului. Oricât
de prețioasă ar fi fost fotografia, nu o puteam pune înăuntru. Era
imposibil să îl închid pe Eikko al meu într-o cutie.

1321
 CAPITOLUL 32

Înainte de începutul a ceea ce avea să fie cea mai importantă zi din

viața mea, am fost chemată în Salonul Doamnelor. Mama mea putea
să convoace curtea oriunde, iar eu încă nu înțelegeam de ce prefera
un salon imens. În orice caz, ea ne chemase, iar eu veneam.
Doamna Lucy era acolo, la fel ca și mătușa May. Nu știam cine o
anunțase, dar eram atât de entuziasmată, încât aproape am alergat
prin cameră spre ea. Dar apoi am văzut că nu draga mea mătușă era
motivul pentru care fusesem chemată. Doamna Marlee plângea pe
umărul mamei.
Ea și-a ridicat capul și m-a fixat cu privirea.
— Înțeleg că nu ai vrut să te căsătorești cu el, dar de ce – DE CE – l-ai
alungat? Cum să trăiesc fără copiii mei?
— Josie nu pleacă nicăieri, i-am amintit eu cu blândețe. Ea a ridicat
un deget la mine.
— Nu o face pe deșteaptă. Poate că ești regină, dar ești încă un copil.
Mama ne privea, neștiind ce să facă: să își apere fata care era destul
de mare să se apere singură, dar cu toate acestea era fiica ei, sau să-și
calmeze prietena al cărei fiu o părăsea fără să o anunțe – o durere pe
care o înțelegea profund.
— Doamnă Marlee, trebuie să mă lăsați să vă explic.
Am traversat camera, privind-o cum se prăbușește pe scaun.
— Îl iubesc pe Kile. A devenit mai prețios pentru mine decât m-aș fi
așteptat vreodată. Și adevărul este că ar fi rămas pentru mine. Poate
că ar fi rămas chiar și pentru dumneavoastră. Dar chiar vă doreați
asta?
— Da! a insistat ea, privindu-mă cu ochii roșii.
— Plecarea lui Ahren aproape i-a frânt la propriu inima mamei
mele. A frânt-o și pe a mea. Asta înseamnă că ar fi trebuit să rămână
aici pentru totdeauna?

1322
Ea nu mi-a răspuns. Am văzut că mama se uita în jos, iar ea și-a
țuguiat buzele ca și când probabil ar fi înțeles abia acum.
— Știu că nu trebuie să discutăm despre lucruri care ne jenează, cum
ar fi motivul pentru care v-ați ales cu mâinile pline de cicatrice, am
spus uitându-mă în ochii ei. Dar despre asta trebuie să discutăm.
Este remarcabil ce ați făcut din dragoste și vă invidiez, și vă respect.
Chipul i s-a încordat, lacrimile îi curgeau din nou, iar eu făceam
eforturi să mă controlez. Prea mulți oameni contau azi pe mine.
— Toți știm ce ați făcut și cum v-ați revenit și înțeleg că
dumneavoastră credeți că sunteți cumva mereu datoare față de
familia noastră, dar nu sunteți. Doamnă Marlee, ce altceva credeți că
am putea să ne dorim de la dumneavoastră?
Ea tot nu a spus nimic.
— Întrebați-o pe mama. Ea nu vrea să fiți prizonieră aici. Puteți pleca
cu fiul dumneavoastră, dacă vreți. Ați putea călători prin lume ca
demnitari, dacă doriți. Este o minciună să crezi că datorită faptului
că viața v-a fost cruțată, nu vă mai aparține. Și să le transmiteți
povara copiilor dumneavoastră? Să obligați un tânăr dotat, talentat
și pasionat să își petreacă cei mai buni ani închis între pereții aceștia?
E o cruzime!
Doamna Marlee și-a cuprins capul cu mâinile.
— Ai fi putut pleca, i-a șoptit mama. Credeam că știi.
— Mie nu așa mi s-a părut. Carter și cu mine am fi murit cu ani în
urmă dacă nu ați fi fost tu și Maxon. Nu credeam că aș putea
vreodată să încetez să vă mulțumesc.
— Te-ai împrietenit cu mine când eram o străină. M-ai convins să nu
renunț la Alegere. Mi-ai ținut părul când aveam grețuri matinale. Îți
aduci aminte că se întâmpla mereu după-amiaza?
Au râs amândouă.
— Când m-am speriat de slujba asta, tu mi-ai spus că pot să o fac.
M-ai ajutat să cos o rană de glonț, la naiba.
Am vrut să întreb ce era cu asta, dar am ales să nu o fac.

1323
Doamna Lucy a venit și a îngenuncheat lângă doamna Marlee,
luând-o de mână.
— Avem un trecut foarte complicat, nu-i așa? a spus ea. Mama și
doamna Marlee au zâmbit. Am făcut greșeli, am păstrat secrete și
împreună am făcut destule lucruri prostești, dar și bune. Dar, uită-te
la noi. Am devenit femei. Și uită-te la Eadlyn.
Cele trei chiar au făcut-o.
— Ar trebui să se vadă peste douăzeci de ani legată de fiecare mică
eroare de judecată? Să se simtă înlănțuită de ele?
Am înghițit.
— Noi ar trebui să o facem? a concluzionat doamna Lucy.
Doamna Marlee și-a relaxat umerii și le-a strâns în brațe pe mama și
pe doamna Lucy.
Le-am urmărit și am simțit un nod în gât.
Urma să vină o zi în care mama nu avea să mai fie aici, în care
mătușa mea nu avea să mai poată veni în vizită, iar doamnele
acestea să plece. Dar, pe de altă parte, aș fi rămas cu Josie și Neena,
cu fiicele, verișoarele și prietenele mele. Am fi trăit împreună și
ne-am fi împletit viețile și am fi păstrat frăția sacră de care doar
puține femei avuseseră parte.
Și eram bucuroasă că mama alesese să vină aici, din cealaltă parte a
țării în casa unui străin și că avusese încredere într-o fată dintr-un
avion și se împrietenise cu cea care îi pregătea baia și că, indiferent
dacă și unde ar fi plecat, nu s-ar fi despărțit niciodată. Nu cu
adevărat.

1324
 CAPITOLUL 33

Studioul fusese transformat. Chiar dacă a discuta despre logodna

mea în fața unei audiențe formate din prieteni, membri ai familiei și
angajați în timpul unei transmisiuni directe în toată țara nu era
tocmai nivelul de intimitate pe care mi-l doream, uneori o fată
trebuie să se mulțumească, pur și simplu, cu ce are.
M-am uitat după mama și tata. Trebuia să îi văd, să le văd zâmbetele
la alegerea mea. Dacă ei erau fericiți și calmi, atunci puteam fi și eu.
Dar încă nu sosiseră. Cu toate acestea, Kaden era prezent. L-am
urmărit din ușă. Mă fixa cu privirea, de parcă era vrăjit. Mi-a vorbit
puțin când am venit lângă el.
— Ești bine?
El și-a dres vocea și a privit în jos, roșind.
— Mda, totul este minunat. Stau și eu pe aici.
I-am urmărit privirea ca să văd dacă pot să-mi dau seama la ce se
uitase și m-am lămurit imediat. Josie renunțase la coafurile
complicate, la bijuteriile excesive, la machiajul puternic și rochiile
provocatoare. Uitându-mă acum la ea – cu părul ușor ondulat, o
urmă de luciu pe buze și o rochie albastră, potrivită vârstei ei – mi
s-a părut că în sfârșit nu mai voia să îmi calce pe urme.
— Josie este foarte drăguță în seara asta, am comentat eu.
— Da? Nu am observat. Dar acum că ai spus, mda, e drăguță.
Doamna Marlee, părând veselă și calmă, i-a spus ceva domnului
Carter, iar Josie a râs, sunetul fiind încă prea strident pentru urechile
mele, dar, cu toate acestea, simpatic.
— De vreme ce nu vei apărea în fața camerei pentru emisiune, poate
că ar trebui să mergi și să stai cu ea. Se pare că are un loc liber.
I-am aruncat o privire lui Kaden, zărind cum un zâmbet timid îi
apare pe buze, înainte să-l ascundă din nou.
— Cred că ai dreptate. Adică nu intenționez să stau lângă altcineva.

1325
El s-a îndreptate spre ea, netezindu-și costumul până acolo, iar eu
m-am trezit curioasă să știu cum avea să se desfășoare totul.
— Eadlyn.
M-am întors auzind vocea mamei, fericită să o văd venind cu brațele
deschise.
— Cum te simți?
— Minunat și deloc îngrozită, am glumit eu.
— Nu-ți face griji. Henri este o alegere bună. Una neobișnuită, dar
tot foarte bună.
Am aruncat o privire spre partea din spate a camerei, unde Eikko îi
îndrepta cravata lui Henri și tot discutau.
— Totuși, e ciudat că nu am de ce să fiu invidioasă.
Confuză, m-am uitat la mama.
— Invidioasă?
— Când ai vorbit mai devreme cu Marlee, ai spus că ești invidioasă
pentru ce a făcut ea din dragoste.
— Am spus eu asta? am înghițit.
— Da. Și mă întreb de ce ai fi invidioasă pe o femeie care a suferit ca
să-l aibă pe cel care o iubește, când se pare că un băiat foarte drăguț
îți pică direct în brațe, în ritm de dans.
Am înghețat. Cum aș fi putut să schimb subiectul?
— Poate ar fi fost mai potrivit să spun că o admir. Ce a făcut ea este
un lucru foarte curajos.
Mama și-a dat ochii peste cap.
— Dacă vrei să mă minți, este în regulă, dar îți sugerez să nu te mai
minți singură, înainte să constați că te afli într-o poziție din care nu
mai poți scăpa.
Spunându-mi asta, a plecat și a luat loc lângă doamna Lucy și
generalul Leger. De obicei era răcoare în studio, dar eram sigură că
fiorul rece care mă străbătea nu avea legătură cu temperatura.
— Iar tu vei aștepta chiar acolo, a spus producătoarea, trăgându-l pe
Henri ca să stea lângă mine. Încă mai avem ceva timp, dar să nu o iei
la fugă. L-a văzut cineva pe Gavril? a întrebat ea.
1326
Henri a arătat spre cravata pe care Eikko tocmai o aranjase.
— Stă bine?
— Da.
I-am atins ușor umerii și mânecile. L-am privit în spatele lui pe
Eikko, care reușise de minune să se controleze.
Speram să par și eu la fel de calmă ca el. În sinea mea, mă simțeam ca
un pulover cu un fir desfăcut de care se trăgea încontinuu, până aș fi
rămas doar un nod pe podea.
M-am tot învârtit pe lângă Henri sub pretextul de a-i verifica din nou
costumul din toate unghiurile. Mi-am coborât brațul când am trecut
pe lângă Eikko, iar degetele noastre s-au întâlnit într-o atingere
înainte să revin în fața logodnicului meu.
Fiorul care îmi străbătea pielea era electrizant, așa că mi-am
împreunat mâinile în față, concentrându-mă la senzația pe care mi-o
dădea inelul de logodnă. Cu coada ochiului, am văzut cum Eikko a
dispărut în mulțime, probabil pentru a-și putea găsi propria liniște
în acest moment.
— Deci, am întrebat eu întorcându-mă spre Henri, ești pregătit?
El s-a uitat la mine; expresia lui de obicei triumfătoare dispăruse.
— Tu ești?
Am vrut să spun „da” și am auzit cuvintele în mintea mea, dar nu
am reușit să le exprim. Așadar, doar am zâmbit și am dat din cap.
El și-a dat seama.
M-a luat de mână și m-a tras în spatele camerei, spre Eikko.
— En voi, a spus Henri, pe un ton mai serios ca niciodată.
Eikko s-a uitat la noi.
— Miksi ei?
— Sunt lent aici, a spus Henri, arătând spre gura lui. Nu aici, a
adăugat și a arătat spre ochii lui.
Am început să respir mai rapid, știind că viața mea urma să se
destrame, și îngrozită de ce s-ar fi putut întâmpla după asta.
— Sunteți îndrăgostiți, a spus el, făcând semn între noi.

1327
Când Eikko a început să scuture din cap, Henri a oftat și i-a ridicat
mâna dreaptă, arătând spre inelul cu sigiliu. Iar apoi, a arătat spre
mâna mea, cu inelul lui Eikko.
— Eikko, te rog, explică-i. Trebuie să duc la bun sfârșit Alegerea.
Spune-i că nu va trebui să se îndoiască niciodată de mine.
Eikko mi-a executat repede cererea, dar expresia lui Henri a rămas
neschimbată.
— Te rog! l-am implorat apucându-l de braț.
Expresia lui era incredibil de adorabilă când a vorbit.
— Eu spun nu.
Mi-a luat mâna și mi-a scos ușor inelul de logodnă.
Încăperea a început să se încețoșeze. Doar câteva minute mă
despărțeau de un anunț în direct și tocmai fusesem părăsită.
Henri mi-a cuprins fața, uitându-se profund în ochii mei.
— Te iubesc, a jurat el. Te iubesc!
Apoi, s-a întors și l-a prins de braț pe Eikko.
— Și te iubesc și pe tine. Bunul meu prieten. Foarte bun prieten.
Eikko a înghițit, părând gata să plângă la cuvintele lui Henri. În cea
mai mare parte a ultimelor două luni, nu se avuseseră decât unul pe
celălalt. Nu conta ce înseamnă pentru mine acest moment. Ce
însemna pentru ei?
Henri ne-a apropiat pe amândoi.
— Voi sunteți împreună. Eu vă fac tortul!
În ciuda grijilor mele, am râs. Uitându-mă în ochii lui Eikko, mi-am
dorit să renunț și să îmi dăruiesc inima singurului lucru pe care îl
voiam cu adevărat. Dar nu puteam să-mi înving frica.
Am scrutat camera în căutarea singurei persoane de care aveam
nevoie chiar acum. Când am găsit-o, m-am întors spre băieții mei.
— Vă rog să așteptați aici.
Am traversat studioul.
— Tati! Tată, am nevoie de ajutorul tău.
— Dragă, ce s-a întâmplat?
Am inspirat adânc.
1328
— Nu vreau să mă căsătoresc cu Henri. Vreau să mă căsătoresc cu
Eikko.
— Cu cine?
— Cu Erik. Traducătorul lui. Sunt îndrăgostită de el și vreau să fie
soțul meu. Și chiar dacă el urăște să fie fotografiat, vrea să facem o
mie de poze ca să le pot pune pe perete și să ne trezim râzând în
fiecare zi, ca tine și ca mama. Și vreau să-mi facă gogoși, așa cum îi
face mama lui, tatălui său. Chiar dacă va trebui să renunț la toate
rochiile. Și vreau să ne găsim un lucru al nostru sau poate să aflu că
acesta este totul, deoarece simt că, dacă l-aș avea pe el, până și
obiectele stupide ar conta.
El a încremenit, cu gura ușor deschisă.
— Dar un cuvânt de la tine e suficient să nu mai deschid subiectul
niciodată. Vreau să fac ceea ce este corect și știu că nu m-ai lăsa
niciodată să fac vreo prostie. Spune-mi ce ar trebui să fac și nu mă
voi îndoi de vorbele tale, tată.
El s-a uitat la ceas, cu ochii încă mari din cauza șocului.
— Eadlyn, mai ai doar șapte minute.
I-am urmărit privirea și avea dreptate. Mai erau șapte minute.
— Deci, ajută-mă! Spune-mi ce să fac!
După o secundă de uimire, s-a întors din nou spre mine și m-a scos
pe ușa studioului.
— Știm cu toții că ai vrut să te miști repede din cauza lui Marid și
cred că este o idee bună, dar nu poți permite ca un agresor să-ți
decidă tot restul vieții. Crede-mă. Nu trebuie să faci niciun anunț
astăzi.
— Nu despre asta e vorba. Vreau să fiu cu Eikko atât de mult, că mă
doare, dar în trecut am făcut atât de multe lucruri egoiste și stupide,
încât mă tem că oamenii nu mă vor ierta dacă încalc până și cea mai
mică regulă. Nu suport să îi dezamăgesc, tată. Nu suport să te
dezamăgesc pe tine.

1329
— Pe mine? Să mă dezamăgești din cauza unei mici reguli prostești?
El a scuturat din cap. Eadlyn, provii dintr-o familie de trădători. Nu
ai avea cum să mă dezamăgești.
— Ce?
El a zâmbit.
— Fuga fratelui tău în Franța a fost practic suficientă să înceapă un
război. Cred că știa asta. L-a oprit?
Am scuturat din cap.
— Mama ta, a spus el râzând. A conspirat cu guvernul italian ca să-i
finanțeze pe rebelii din Nord, o mișcare care i-ar fi adus moartea
dacă tatăl meu ar fi aflat.
Am rămas pe loc, uluită.
— Și eu? Am ținut în viață pe cineva care trebuia să moară de mai
bine de douăzeci de ani.
— Te referi la soții Woodwork? am presupus eu.
— Ha! Nu, am uitat de ei, deși oficial au fost iertați. De fapt, mă refer
la cineva mai periculos în ochii monarhiei.
— Tată, nu înțeleg.
El a oftat și s-a uitat pe hol, verificând dacă suntem urmăriți înainte
de a-și descheia repede cămașa.
— Mă tem că există o singură metodă prin care pot să îți explic. El
s-a întors și și-a tras repede cămașa, odată cu haina.
Am suspinat îngrozită când m-am uitat la spatele tatălui meu. Era
acoperit de semne; unele erau late, ca și când s-ar fi vindecat fără
niciun tratament, și unele subțiri și ascuțite. Nu păreau să aibă nimic
în comun în afară de faptul că fuseseră făcute de același baston sau
bici.
— Tati… Tati, ce ți s-a întâmplat?
— Tata mi s-a întâmplat. El și-a pus din nou cămașa și a încheiat-o
cât de repede a putut, vorbind în grabă. Îmi pare rău că nu te-am dus
niciodată la plajă, dragă. Pur și simplu nu am putut.
M-am prăbușit. Dintre toate lucrurile pentru care s-ar fi putut scuza,
el se gândea la plajă!
1330
— Nu înțeleg. De ce ți-a făcut asta?
— Ca să mă controleze, să mă oblige să tac, să mă facă un lider mai
bun… avea o mulțime de motive, dar tu trebuie să afli doar despre
două dintre bătăile acelea. Prima dată m-a bătut după ce mama ta a
propus să eliminăm castele.
El a scuturat din cap, aproape zâmbind când și-a amintit.
— Ea a ales să spună asta la Actualități, cât încă participa la Alegere.
Bineînțeles că tata, care deja o ura, a perceput-o ca pe o amenințare
față de controlul lui, ceea ce și era. O astfel de sugestie e trădătoare.
Așa cum am spus, e o trăsătură de familie. Mi-am făcut griji că o va
pedepsi, așa că în schimb l-am lăsat să se răzbune pe mine.
— Oh, Dumnezeule!
— Într-adevăr. A fost ultima bătaie pe care am îndurat-o vreodată și
nu o voi regreta pentru nimic. Aș mai accepta-o de o sută de ori
pentru ea.
Nu știusem. Tot ce aflasem era că se ocupaseră împreună de
eliminarea castelor. Atât de multe detalii neplăcute din trecutul lor
fuseseră mascate. Multe erau îngrozitoare, dar multe erau și
minunate.
— Aproape urăsc să întreb, dar care a fost cealaltă bătaie de care
trebuie să aflu?
El și-a încheiat ultimul nasture și a oftat.
— Prima.
Am înghițit, nesigură dacă vreau să aud sau nu povestea asta.
— Vezi, tatăl meu a fost un om foarte orgolios. Credea că lumea îi
datora totul pentru că era rege. Și, de fapt, nu avea niciun motiv să
fie nefericit. Avea putere, o casă minunată, o soție care îl adora și
propriul fiu care să ducă mai departe familia. Dar niciodată nu era
mulțumit.
I-am urmărit ochii care se uitau în gol, încă neînțelegând.
— Știam mereu când vine amanta lui. În ziua respectivă, îi dădea
mamei un cadou, ca și când și-ar fi plătit păcatele înainte să le
comită. Apoi, la cină, îi umplea paharul cu vin de nenumărate ori,
1331
până ce era gata să leșine. Și, bineînțeles, camera ei era în altă aripă.
Presupun că asta a fost ideea lui, nu a ei. Nu mi-o pot imagina
separându-se intenționat de tata. Chiar îl adora. În orice caz, aveam
cam unsprezece ani când mergeam prin palat și am surprins-o
plecând într-o seară, cu părul dezordonat și cu o mantie peste umeri,
ca și când ar fi putut să-și ascundă faptele. Știam. Știam de ce vine și
o uram pentru asta. Mai mult decât îl uram pe el, ceea ce era nedrept.
După ce a plecat, m-am dus la tata. El era în halat, beat și transpirat.
Și i-am spus – nu voi uita niciodată: „Nu poți să-i mai permiți târfei
să vină aici.” Ca și când aș fi putut să îi spun regelui ce să facă. M-a
apucat de braț cu atâta forță, încât mi-a dislocat umărul. M-a împins
pe podea și m-a lovit cu bastonul pe spate de o mulțime de ori. Am
leșinat din cauza durerii amețitoare. M-am trezit în camera mea cu
brațul bandajat. Când mi-am revenit, majordomul meu mi-a spus că
nu ar trebui să mă lupt cu gărzile, că sunt prea tânăr ca să îi cred
prietenii mei de joacă.
Tata a scuturat din cap.
— Nu știu cine a fost concediat sau ce alte lucruri mai grave a
îndurat ca povestea să pară credibilă, dar știam că trebuie să-mi țin
gura. Și eram atât de mic, încât nu am îndrăznit să risc povestindu-i
cuiva. Când am crescut, am ascuns bătaia din cauza rușinii. Iar apoi,
în mintea mea, am transformat-o cumva într-un motiv de mândrie.
Am îndurat suferința aceasta de unul singur, fără sprijin, și era ceva
admirabil. Bineînțeles, nu era. Era stupid, dar când suntem mici, ne
inventăm singuri scuze.
A schițat un zâmbet.
— Îmi pare rău, tată!
— Este în regulă. M-a făcut o persoană mai puternică și, sper, un
părinte mai bun. Sper că am fost corect cu tine.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
— Ai fost.
— Bun. Ei bine, ca să-ți răspund la întrebare, după câțiva ani, chiar
am crezut că tata a renunțat la amanta lui. Așa cum ți-am spus, știam
1332
când plănuiește să o aducă și l-am urmărit cum revine la vechea
rutină și chiar m-am furișat afară câteva nopți, doar ca să mă asigur.
Ea lipsea de câteva luni, iar apoi, într-o zi, iat-o, mergea pe hol ca și
când casa i-ar fi aparținut. Eram extrem de furios pe femeia aceasta,
iritat că a avut obrăznicia de a-și arăta fața în timp ce mama dormea
chiar în camera de după colț. Așa că am oprit-o și i-am spus ceva în
privința asta. Ea și-a înclinat capul și mi-a rânjit, ca și când aș fi fost
un gândac, un nimic. Apoi, și-a plecat fața spre urechea mea și mi-a
șoptit: „Îi voi transmite surioarei tale că ai salutat-o.” Și a plecat,
lăsându-mă complet uluit. Cred că am rămas acolo zece minute, prea
uimit ca să mă mișc. A spus-o doar ca să mă insulte? Chiar aveam o
soră vitregă de care nu știam? Nu aveam de gând să îi pun întrebări
și era clar că nu puteam să mă duc la tatăl meu. Abia după moartea
lui am încercat să o caut.
El a înghițit.
— Uite cum stau lucrurile. Copiilor ilegitimi ai unui membru al
familiei regale nu li se permite să trăiască.
— Ce? De ce?
— Cred că motivul este că ar putea reprezenta o amenințare pentru
linia regală. Războaiele civile sau agitația politică nu fac nimănui
niciun bine. Chiar și acum, uită-te la problema pe care a creat-o
Marid. Așadar, în trecut eliminam acele amenințări imediat ce erau
descoperite.
El mi-a spus totul cu un ton rece, detașat într-un fel.
— Deci, ai ucis-o?
A zâmbit.
— Nu. M-a fermecat din clipa în care am văzut-o. Era doar un copil
și nu știa cine este tatăl ei. Nu era vinovată că s-a născut pe jumătate
nobilă. Deci am luat-o de la mama ei, am ținut-o aproape și, de
atunci, am protejat-o.
În cele din urmă, el a riscat să îmi întâlnească privirea.
— Lady Brice? am întrebat eu.
— Lady Brice.
1333
Nu știam ce să spun. Mai aveam o mătușă. Și făcuse la fel de multe
pentru mine ca oricine altcineva din familia mea în ultima vreme. De
fapt, mai mult decât unii. Îi eram îndatorată.
— Îmi pare rău că o țin în umbră, a recunoscut el.
— Știu. Dacă are sânge regal, cred că merită mai mult.
— Nu este posibil și ea înțelege asta. Este destul de recunoscătoare
să fie aici, mi-a răspuns el.
Și, chiar dacă amândoi știam adevărul, îmi dădeam seama că nu ni
se părea mulțumitor.
— Deci, vezi, în fiecare zi din ultimii douăzeci de ani, am trădat.
Mama ta a făcut-o, fratele tău a făcut-o. Îndrăznesc să spun că
singurul care ar putea să trăiască fără să încalce niciodată o regulă
este Kaden.
Adevărul acesta m-a făcut să zâmbesc, temându-mă doar pe cât de
mulți ar fi putut să-i distrugă Osten.
— Încalcă regula stupidă, Eadlyn. Căsătorește-te cu bărbatul pe care
îl iubești. Dacă este suficient de bun ca tu să-l accepți, atunci cu
siguranță o fac și eu. Iar dacă oamenii nu îl vor accepta, poate fi
problema lor. Deoarece, cine ești tu?
— Eu sunt Eadlyn Schreave și nimeni din lume nu este la fel de
puternic ca mine, am spus fără să mă gândesc.
El a dat aprobator din cap.
— Ai al naibii de multă dreptate.
Producătoarea a dat buzna pe ușă.
— Mulțumesc lui Dumnezeu! Ai zece secunde. Fugi!

1334
 CAPITOLUL 34

Am fugit în cameră, căutându-l pe Eikko. Nu îl vedeam în mulțimea

de oameni care se agita în căutarea mea.
M-am împiedicat de scenă când lumina camerei s-a făcut roșie și
mi-am dat părul pe spate când am început să vorbesc, fără să știu ce
urma să spun.
— Bună seara, Illéa!
Încălcam toate regulile pe care le învățasem despre discursul public.
Postura îmi era groaznică, tonul inegal, și nu m-am deranjat să mă
uit la cameră, deoarece eram prea ocupată să-l caut pe Eikko.
— Avem o mică surpriză pentru voi în seara asta. În această ediție
specială a Actualităților, trebuie să fac un anunț important.
În cele din urmă l-am reperat, ascuns pe jumătate în spatele lui
Henri.
— Vă rog să-l primim împreună pe scenă pe Eikko Koskinen!
Sala a aplaudat, iar eu am rămas acolo, sperând că avea să înfrunte
camerele pentru mine. Eikko a înghițit și și-a îndreptat cravata, în
timp ce Henri l-a bătut ușor pe spate, îndemnându-l să se miște.
L-am luat de mână și l-am invitat să stea lângă mine, ușor amețită și
îngrijorată că și el se simte la fel.
— Unii dintre dumneavoastră s-ar putea să își aducă aminte de acest
domn de la Actualitățile de acum câteva săptămâni. Este traducătorul
lui Sir Henri și, de la sosirea lui la palat, s-a dovedit inteligent, blând,
onorabil, amuzant și cu o mulțime de alte calități pe care nu mi-am
dat seama că îmi doresc să le aibă un tânăr până când nu l-am văzut
pe el.
M-am uitat la Eikko și ceva din expresia lui, din speranța din
privirea sa, m-a calmat. Am uitat de camere.
— Prin urmare, m-am îndrăgostit nebunește de el.
— Și eu de tine, mi-a răspuns atât de încet, că era posibil să nu îl fi
auzit nimeni.

1335
— Eikko Petteri Koskinen, vrei să-mi faci extraordinara onoare de a
deveni soțul meu?
El a râs frumos și neîncrezător, iar lumea s-a oprit. Niciunul din noi
nu a îngenuncheat și nu a căutat vreun inel. Eram doar noi doi.
Și milioanele de oameni care ne priveau.
El s-a întors, iar eu i-am urmărit privirea, știind că se uita după
Henri. Prietenul lui stătea acolo fluturând din mâini și mimând în
mod exagerat cuvântul da, cu ochii mari.
— Da, a spus în cele din urmă Eikko, râzând.
M-am aruncat spre el, cuprinzându-i gâtul cu brațele și trăgându-l
pentru un sărut. Eram vag conștientă de aplauze și fluierături, dar
bătaia nebună a inimii mele le acoperea pe majoritatea.
Ceva din mine mi-a spus că ar trebui să mă îngrijoreze modul în care
ar fi putut să reacționeze poporul meu, în care ar fi putut să se
desfășoare lucrurile după seara asta. Dar restul ființei mele a
înăbușit acea îngrijorare și am știut, cu o siguranță pură și perfectă,
că îmi găsisem sufletul-pereche.
M-am retras ca să-l privesc, nespus de fericită.
După o secundă, confuzia i s-a întipărit pe chip.
— Deci… acum ce fac?
Am zâmbit.
— Rămâi pe margine pentru o clipă. Mai am altceva de care să mă
ocup. Iar apoi, vreau să vorbim despre multe lucruri.
— E valabil și în cazul meu.
Aplauzele s-au estompat, iar eu am fixat camera cu privirea, prea
mulțumită ca să mai fiu speriată, și am spus poporului meu cel mai
adevărat lucru pe care îl știam.
— Sunt conștientă că sunt regină doar de câteva zile, dar în acest
timp scurt și cu mult înainte, locul meu în inimile voastre m-a
îngrijorat foarte mult. Nu sunt sigură că voi înțelege vreodată de ce
m-am confruntat cu o asemenea dezaprobare, însă abia acum îmi
dau seama că nu ar trebui să-mi pese. Viața mea ar trebui să îmi

1336
aparțină în întregime mie, nu vouă. Și, în schimb, viețile voastre ar
trebui să vă aparțină vouă, nu mie.
În clipa aceea am simțit cum starea de spirit a celor din cameră s-a
schimbat și, poate că eram nebună, dar mi s-a părut mai importantă
decât ce se vedea în studio.
— Ultimele două luni au fost un vârtej pentru mine. Am reușit să
trec peste faptul că aproape mi-am pierdut mama, că geamănul meu
s-a mutat peste ocean, că am fost încoronată regină și că am dus la
bun sfârșit o Alegere pe care niciunul dintre noi nu se aștepta să o
organizez.
Am zâmbit când m-am gândit la cât de repede se petrecuseră toate și
la cum ar fi trebuit să mă distrugă, dar nu au făcut-o.
— În tot acest timp, unii dintre voi au fost înțelegători, în timp ce
alții s-au simțit ignorați. Unii m-ați sprijinit și alții au fost agresivi.
Până de curând, aș fi spus că acele sentimente nu au nicio bază, dar
acum sunt sigură că nu este adevărat. Înainte de Alegere, mi-am trăit
viața într-un mic cerc de cunoștințe. Recunosc, cea mai mare grijă a
mea din lume era propriul confort și, ca să îl păstrez, eram dispusă
să sacrific multe lucruri, inclusiv bunăstarea multora din jurul meu.
Nu sunt mândră să vă spun asta.
M-am concentrat o clipă la covor, simțind nevoia să mă calmez.
— Dar, cunoscându-i pe acești tineri, am văzut o lume de dincolo de
zidurile între care m-am închis. Doar în aceste ultime săptămâni am
aflat cât de puține știu despre propria țară. Bugetele și propunerile
îmi pot da o idee despre nevoile voastre, însă doar când ne-am
întâlnit personal mi-am dat seama cu câte vă confruntați. Ca atare –
am inspirat adânc – vin în fața voastră ca să anunț că Illéa va deveni
o monarhie constituțională.
Prin sală s-au auzit suspine și șoapte, iar eu le-am acordat o clipă să
se calmeze, imaginându-mi că și cei care ne urmăreau de acasă
aveau nevoie de aceeași atenție.
— Vă rog să nu credeți că prin asta încerc să scap de îndatoriri. De
fapt, acum știu că vă iubesc prea mult, încât să încerc să lucrez de
1337
una singură. Chiar și cu un partener, am spus eu, aruncând o privire
spre Eikko și zâmbind, ar fi mult prea mult pentru oricine, așa cum
au dovedit-o morțile premature și problemele de sănătate ale
predecesorilor mei. Eu îmi voi face treaba ca voi să o puteți face pe a
voastră. De multă vreme noi, cei din palat, căutăm moduri de a vă
face viețile mai bune, mai fericite, doar ca să aflăm că ne este
imposibil. Viețile voastre trebuie să fie în mâinile voastre. Doar
atunci vom vedea schimbarea pe care atât de mulți dintre voi o
așteaptă de generații întregi. În viitor, voi găsi un prim-ministru
potrivit și vom plănui să organizăm alegeri corecte în următorii doi
ani. Nici nu pot să vă spun cât sunt de nerăbdătoare să văd ce
pregătiți pentru țara noastră. Sunt sigură că vor exista multe
întrebări și vom face multe greșeli cât ne vom reinventa țara, dar să
știți că noi, cei din familia regală, suntem de partea voastră. Nu vă
pot conduce inimile, tot așa cum voi nu puteți să o conduceți pe a
mea. Cred că este timpul ca noi toți să căutăm un viitor mai strălucit
și mai bun.
Am zâmbit fără frică sau neliniște, ci oarecum liniștită. Dacă oricare
dintre noi ar fi încetat să-și mai facă griji în privința modului în care
părea că lucrăm și s-ar fi concentrat asupra felului în care lucram de
fapt, am fi ajuns la concluzia asta de multă vreme.
— Vă mulțumesc pentru sprijin. Din partea mea, a familiei și a
logodnicului meu. Te iubesc, Illéa! O seară bună!
Am urmărit luminile camerelor stingându-se și am coborât de pe
scenă într-o mare de strigăte. Consilierii erau supărați, în mod
evident, întorcându-se spre tatăl meu și cerându-i explicații.
— De ce țipați la mine, nebunilor? le-a strigat el. Ea este regina
voastră, pentru numele lui Dumnezeu! Întrebați-o pe ea!
M-am întors spre Eikko.
— Ești bine?
El a râs.
— Nicicând nu am fost mai fericit sau mai îngrozit.
— Asta rezumă destul de bine situația.
1338
— Hei! a strigat Kile, urmat de Henri ca să-l îmbrățișeze pe Eikko.
Când au început să sărbătorească, eu m-am îndepărtat. Erau mai
multe lucruri de care trebuia să mă ocup.
Mi-am făcut loc dând din coate printre consilierii confuzi și iritați,
formând un număr cunoscut la telefonul din partea din spate a
studioului.
Marid a răspuns imediat.
— Ce ai făcut? a strigat el.
— Ți-am anulat invitația de a domni alături de mine.
— Îți dai seama ce prostie ai făcut?
— Lucrul de care mi-am dat seama este că, acum câteva săptămâni,
ceva perfect normal te-a îngrozit. Acum are sens. De ce ți-ai dori ca
puterea să fie în mâinile altcuiva, nu în ale tale?
— Dacă tu crezi că este ultima oară când vei auzi de mine…
— Chiar cred. Deoarece acum sunt mai aproape de poporul meu,
deci nu mai am nevoie de tine. Adio, domnule!
Am zâmbit foarte fericită, știind acum un lucru foarte important:
țara mea nu îmi mai putea fi luată. Poporul meu își dorea să fie
fericit la fel de mult ca și mine, și eram sigură că toți ne săturaserăm
de oamenii care încercau să ne controleze viața.
— Eadlyn! a strigat Lady Brice, grăbindu-se spre mine. Ești o fată
genială!
— O vei face, nu?
— Ce anume?
— Să accepți să fii prim-ministru. Doar până când vom organiza
alegerile, dar totuși.
Ea a chicotit.
— Nu cred că sunt cea mai potrivită persoană pentru asta. În plus,
sunt…
— Haide, mătușă Brice!
Pentru o secundă, a părut complet îngrozită. Apoi, ochii i s-au
umplut de lacrimi.
— N-am crezut niciodată că voi auzi cuvintele astea.
1339
M-am întins spre ea, îmbrățișând femeia care devenise una dintre
cele mai mari confidente ale mele. Era ciudat pentru că, deși nu o
pierdusem niciodată, îmbrățișând-o simțeam că recapăt ceva. Ca
atunci când Ahren venise la încoronarea mea.
— Oh, Dumnezeule, trebuie să-l sun pe Ahren! am exclamat eu.
— Vom adăuga asta pe lista de lucruri pe care trebuie să le facem. Să
te logodești, bifat. Să schimbi țara, bifat. Ce mai urmează?
M-am uitat prin cameră, urmărindu-l pe tata dând mâna cu Eikko și
pe mama întinzându-se ca să-l sărute pe obraz.
— Să îmi schimb viața.

1340
 EPILOG

Este un lucru amuzant să fii produsul unei povești de dragoste. Și

altceva este să crezi că ai putea găsi ceva potrivit pentru tine. Poți să
citești poveștile, să vizionezi filmele și să crezi că știi cum ar trebui să
se desfășoare totul.
Dar adevărul este că dragostea este, în aceeași măsură, sortită și
plănuită, frumoasă și dezastruoasă.
Ca să îți găsești un prinț, s-ar putea să fii nevoită să săruți multe
broaște. Sau să alungi multe broaște din casă. Să te îndrăgostești
înseamnă să te avânți cu capul înainte în ceva ce ți-ai dorit
dintotdeauna. Sau să încerci ceva de care te-ai temut toată viața.
Fericirea până la adânci bătrâneți poate însemna să aștepți într-un
câmp lat de peste un kilometru. Sau să te naști cu șapte minute mai
devreme.

1341
 MULȚUMIRI

Bine, bine. Simt că acum aș putea să vă dau un chestionar despre

oamenii cărora ajung să le mulțumesc și că v-ați descurca de
minune. Îmi urmăriți agentul pe Twitter și îmi etichetați agentul de
presă pe Tumblr și credeți că editorul meu este sora mea, chiar dacă
nu este. În plus, îmi adresați întrebări despre soțul și copiii mei când
dau autografe, pentru că și ei au început să conteze pentru voi.
Așadar, să nu complicăm lucrurile.
Mulțumesc!
Armatei de oameni care fac cărțile frumoase, prietenilor și familiei
care mă ajută să continui și vouă. Această serie a fost călătoria unei
vieți și, dacă nu ne vom distra niciodată atât de mult, tot voi fi
fericită.
Și mulțumesc Americăi și lui Eadlyn pentru că au hotărât să trăiască
în mintea mea. Mi-au schimbat lumea.
Vă iubesc pentru totdeauna!

1342