RĂZBOAIELE DACILOR

RĂZBOAIELE DACILOR - PÂNĂ LA BUREBISTA

CONFLICTUL DINTRE GETI ŞI DARIUS (514 î.e.n.)

Cauzele conflictului declanşat în anul 514 î.e.n., între Imperiul persan şi sciţi au fost complexe. Potrivit explicaţiei date de
Herodot, ar fi fost vorba de o expediţie ce a avut ca scop pedepsirea sciţilor care locuiau în spaţiul nord pontic, întinzându-se la
vest până către linia Nistrului. Urmărindu-i pe cimmerieni, sciţii efectuau dese incursiuni în provinciile asiatice ale Imperiului
persan. Dar asemenea incursiuni avuseseră loc cu circa două secole înainte, astfel încât pedepsirea atât de târzie a făptaşilor,
dacă ar fi fost invocată de perşi, a putut servi cel mult ca pretext pentru atacarea sciţilor. O explicaţie plauzibilă este aceea că
Imperiul persan, aflat într-o perioadă de intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile greceşti din Peninsula
Balcanică, a urmărit să-şi asigure frontierele asiatice nordice şi de el, a forţelor scitice. Expediţia putea fi şi o demonstraţie de
forţă în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor şi macedonenilor în sfera influenţei persane şi implicit, pentru izolarea
Eladei. În cazul în care ar fi reuşit, expediţia din anul 514 î.e.n. ar fi creat nu numai uriaşe avantaje strategice Imperiului persan,
aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al comunicaţiilor pe uscat şi pe mare dintre Europa şi Asia, cu toate foloasele
economice şi politice care decurgeau din aceasta; oricum, Marea Neagră ar fi devenit, în fapt, un "lac" persan.
Pentru războiul împotriva sciţilor au fost concentrate forţe uriaşe - Herodot le evaluează la 700.000 de luptători şi 600 de
corăbii. După trecerea pedestrimii şi cavaleriei pe ţărmul european al Hellespontului, flota a primit ordin să se îndrepte spre
gurile Dunării şi să pătrundă în amonte pe fluviu până la un loc potrivit unde trebuia să construiască un pod destinat forţelor
terestre care, între timp, urmau să înainteze prin zona tracă spre nord. Podul fusese întins "cale de două zile" în susul fluviului,
de la mare, acolo "unde se răsfiră gurile Istrului" (Herodot, IV, 89) - undeva între oraşele de azi Tulcea şi Isaccea (jud. Tulcea).
Marşul forţelor terestre persane s-a desfăşurat pe un itinerar care, în linii generale, a urmat linia ţărmului vestic al Mării Negre,
neabătându-se mult spre interiorul peninsulei. Nici coloniile greceşti, nici triburile trace nu s-au ridicat împotriva forţei de invazie
persane.
Singura rezistenţă de care s-a izbit Darius în înaintarea lui a venit din partea geţilor. Din păcate, Herodot nu dă nici un
amănunt în privinţa locului sau a desfăşurării acţiunii. Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost iniţiată de o
uniune de triburi getice. Având în vedere superioritatea covârşitoare a armatei persane, atacurile geto-dacilor vor fi îmbrăcat
forma hărţuirii, executată de arcaşi călări. Faptul că Herodot a menţionat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de toate
caracterului lui neobişnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor de sud - care "i s-au închinat lui Darius fără nici un
fel de împotrivire" (Herodot, IV, 93) - dar nu este exclus ca atacurile geţilor să fi avut şi o amploare deosebită căci, referindu-se

1
la rezultat, istoricul grec atribuie o importanţă demnă a fi subliniată biruinţei repurtate de perşi.
Acest episod constituie prima afirmare militară a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic într-o confruntare cu armata
unei mari puteri expansioniste cum era, în epocă, Imperiul persan. Apreciind calităţile militare ale geţilor şi tactica aplicată de ei
în luptă, regele Darius s-a străduit apoi să determine o parte din ei să se alăture armatei persane în expediţia desfăşurată la
nord de Dunăre.
Despre etapele următoare ale înaintării oştirii persane prin spaţiul dintre fluviu şi mare se cunosc puţine detalii. Este de
admis că alte rezistenţe nu au mai fost întâlnite în cale, iar cetăţile-colonii greceşti se vor fi supus fără rezistenţă. Oastea sciţilor
condusă de Idanthyrsos continua să rămână - judecând după aprecierile lui Herodot -, superioară celei persane în ceea ce
priveşte mărimea efectivelor, în schimb, ea era inferioară adversarului din punctul de vedere al organizării şi dotării cu material.
În această situaţie, sciţii au adoptat de la începutul campaniei singura tactică adecvată: evacuarea familiilor şi a bunurilor din
calea adversarului şi hărţuirea acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă care le-ar fi fost fatală. Prin această tactică, aplicată se
pare şi în alte împrejurări asemănătoare - scria Herodot - "este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor,
şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite ci toţi îşi
poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe; cum să nu fie ei de nebiruit
şi cu neputinţă să te apropii de ei?" (Herodot, IV, 46).
Lipsa de provizii şi privaţiunile de tot felul l-au determinat pe Darius să ordone retragerea. Aceasta s-a efectuat pe un
itinerar nu mult diferit de cel urmat în prima parte a războiului, armata persană fiind adeseori hărţuită de sciţi.
Consecinţele războiului din anul 514 î.e.n. au fost complexe. Pe de o parte, puterea scitică a rămas intactă şi, deşi nu s-a
mai revărsat spre vest, s-a dovedit în continuare capabilă de periculoase incursiuni în zona litoralului vest-pontic, până în
Peninsula Balcanică. Datorită rezistenţei geto-dacilor, acţiunilor de împotrivire ale sciţilor şi înfrângerilor înregistrate de perşi în
alte zone, trupele expediţionare nu au reuşit să-şi stabilească autoritatea la nord de Dunăre. Mai mult, probabil şi ca o
consecinţă a zdruncinării prestigiului Imperiului persan, Darius a avut ulterior de înfruntat puternicele frământări, transformate
într-o răscoală, ale cetăţilor greceşti din Asia Mică.

CONFLICTUL DINTRE UNIUNEA GETO-ODRISĂ CU GRECII

Prefaţată de războiul din 514 şi de răscoala cetăţilor ioniene, seria marilor confruntări militare dintre Imperiul ahemenid şi
Elada - cunoscute sub denumirea de războaiele medice - a fost inaugurată de puternica expediţie terestră şi navală pusă sub
comanda generalului Mardonios, ginerele regelui Darius I, care în anul 494 î.e.n. a fost dirijată de-a lungul litoralului tracic al
Mării Egee împotriva polisurilor continentale. Desfăşurate cu intermitenţă pe uscat şi pe mare, până la 449 î.e.n., războaiele
medice au fost jalonate de bătălii cu rezonanţă în istoria lumii antice: Marathon (490 î.e.n.), Thermopyle şi Salamina (480 î.e.n.),
Plateea şi Mycale (479 î.e.n.), gurile râului Eurymedon (467 î.e.n.), Salamina (449 î.e.n.). Nu se consumaseră încă ultimele
bătălii cu perşii când vechile rivalităţi dintre polisurile continentale - trecute pe un plan secundar, dar nu dispărute în timpul
războaielor medice - au degenerat într-un lanţ nesfârşit de conflicte armate denumite îndeobşte războiul peloponesiac.
Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost implicat şi el, episodic, în marile desfăşurări istorice din secolul al V-lea î.e.n.
Repetatele modificări survenite în raporturile de forţe dintre beligeranţi, însoţite de schimbări notabile în configuraţia politică a
Peninsulei Balcanice, au avut urmări directe asupra soartei geto-dacilor, îndeosebi a celor de la sud de Dunăre. Profitând de
desfăşurarea generală a războaielor medice, care a condus la slăbirea şi ulterior la lichidarea prezenţei persane de pe litoralul
vestic al Pontului Euxin, odrisii au pus, după 480 î.e.n., bazele primului stat atestat documentar în lumea sud-tracă. Nucleul
iniţial al acestui stat a cuprins un teritoriu restrâns, limitat de văile cursurilor inferioare ale fluviilor Mariţa şi Ergenes (Erghene),
precum şi de masivul Strangea spre nord-vest. Ulterior, sub regii Teres I (450-431 î.e.n.) şi mai ales, Sitalkes (431-424 î.e.n.),
regatul odris s-a extins considerabil, înglobând alte triburi trace şi cuprinzând în hotarele lui o parte a teritoriului locuit de geto-
daci între Balcani şi Dunăre. Astfel, geţii dintre Balcani şi Dunăre au fost angajaţi în evenimente militare atât spre nord, cât şi
spre sud, unde regii traci, în special Sitalkes, s-au vădit preocupaţi să-şi extindă continuu stăpânirea.
Un asemenea eveniment a avut loc în timpul domniei regelui Teres I. Concomitent cu extinderea stăpânirii odrise spre
nord, în unele zone dintre Haemus şi Istru, asupra teritoriului geto-dac se produsese şi o înaintare a triburilor scitice conduse de
Ariapeithes către gurile Dunării, astfel că fluviul devenise aici hotar între cele două puteri. Relaţiile dintre acestea s-au menţinut
la început paşnice, întărite şi prin căsătoria lui Ariapeithes cu fiica regelui odris. Dar după moartea lui Teres şi a lui Ariapeithes
raporturile scito-odrise au înregistrat o înrăutăţire bruscă datorită amestecului reciproc în disputele dinastice în care erau
antrenate deopotrivă păturile conducătoare respective. Scitul Octamasades, care reuşise în acest timp să preia moştenirea lui
Ariapeithes, şi Sitalkes I, urmaşul lui Teres la tronul odris, şi-au concentrat ostile în zona Dunării maritime, în ultimul moment
conflictul armat a fost totuşi evitat iar relaţiile de vecinătate paşnică s-au restabilit.
După ce s-a asigurat în prealabil de asentimentul Atenei şi a primit promisiuni de sprijin, Sitalkes I a trecut la pregătirea
unei campanii militare decisive împotriva statului macedonean rival, în zona principală de concentrare a oastei trace - situată,
probabil, nu departe de confluenţa râurilor Hebros (Mariţa), Tonzos (Tungea) şi Ardă - s-au adunat, potrivit relatării lui Tucidide,
circa 150.000 de luptători. Dacă nucleul acestui uriaş corp de oaste îl formau triburile odrise şi cele vecine înrudite cu ele, în
schimb marea lui masă de luptători era compusă din contingente furnizate de alte neamuri trace, inclusiv unele din afara
stăpânirii lui Sitalkes. Alături de acestea, la campanie au luat parte masiv şi triburile geto-dace dintre Haemus şi Istru, până la
vărsarea fluviului în mare. Aproape toate triburile trace de nord şi nord-est, împreună cu geto-dacii, au format partea dominantă
a cavaleriei înarmate cu arcuri, care, în ansamblul oştirii odrise, reprezenta circa o treime, celelalte două treimi fiind alcătuite din
pedestraşi.
Parcurgând aproximativ itinerarul Pazargik - Dolna - Bania - Samokov - valea Strymonului (Struma) - masivul Kerkine
(Ograjden) - Doberos (Dojran), armata comandată de Sitalkes I a pătruns în Macedonia şi a înaintat relativ uşor până la est de
Felia, capitala statului rival. Dar, nepregătită pentru a asedia aşezările fortificate, resimţind acut lipsa de alimente şi gerurile
iernii, ea a trebuit să se retragă după o lună de la declanşarea campaniei. A fost un război cu rezultate nedecise, care nu a
rezolvat nici unul din obiectivele vizate de regatul odris. Dimpotrivă, în interiorul acestuia s-au resimţit curând puternice tendinţe
separatiste.
După moartea lui Sitalkes I, survenită în împrejurări neclare cu prilejul unei expediţii împotriva triballilor, soldate printr-o
înfrângere de proporţii, decăderea regatului odris nu a mai putut fi oprită; într-o fază ulterioară el s-a divizat în două şi apoi în
trei stătuleţe cârmuite de "regi" rivali.
Sub cârmuirea lui Seuthes - din păcate, izvoarele antice nu precizează care anume, primul sau al doilea - geto-dacii sunt
pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi ai armatei odrise; ei au participat, ca oşteni plătiţi, la luptele (de data aceasta încununate cu
succes) duse în Chersonesul trac împotriva unor forţe ateniene. Din relatarea lui Polyainos rezultă că geto-dacii sud-dunăreni au
avut un rol important în obţinerea victoriei: "Pe când atenienii pustiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja
două mii de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească - ca şi cum ar fi duşmani - să pârjolească ţara şi să atace pe
cei de la ziduri. Văzând atenienii aceste lucruri ei - judecând după cele întâmplate - îi crezură pe geţi duşmanii tracilor; deci

2
prinseră inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară de ziduri. Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni,
deoarece geţii urmau să se alăture trupelor sale. Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani din spate;
şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi nimiciră pe toţi" (Polyainos, Stratagemata, VII, 38).
Rămas la nivelul unor contingente sporadice cu confruntările militare pustiitoare din Peninsula Balcanică în perioada
războaielor medice şi peloponesiace, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolul al V-lea î.e.n. o linişte relativă şi din
celelalte direcţii - situaţie menţinută, în linii generale, neschimbată până în cea de a doua jumătate a secolului următor, în aceste
condiţii societatea geto-dacă a înregistrat progrese atât pe plan economic, concretizate în înflorirea civilizaţiei ei originale, cât şi
în dezvoltarea organizării ei politice.

CONFRUNTĂRILE GETO-DACILOR CU SCIŢII

Expediţia macedoneană din anul 339 î.e.n., i-au surprins pe geto-daci angajaţi într-o acerbă rezistenţă împotriva vechiului
lor adversar de la est - sciţii. Judecând după materialele arheologice descoperite şi mărturiile scrise, uniunile de triburi geto-dace
ajunseseră să dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta adeseori cu succes repetatelor tentative
scitice de înaintare spre vest şi de implantare în vatra de locuire geto-dacă. Această realitate explică faptul că sciţii, incapabili să
înfrângă singuri împotrivirea geto-dacilor, au început să caute aliaţi la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele
înţelegeri între sciţi şi macedoneni, al căror scop era prinderea într-un "cleşte" de importanţă strategică a teritoriilor geto-dace.
Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să
se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării. Politica expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls
deosebit după ce la cârma lui venise în anul 359 î.e.n. un conducător remarcabil, regele Filip al II-lea.
Organismul militar în timpul lui Filip era format din infanterie şi cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care
executau diverse "lucrări genistice") şi de "artilerie" (acestea mânuiau maşinile de asediu). Datorită faptului că pedestraşii
macedoneni erau inferiori pe câmpul de luptă hopliţilor greci, falanga - în organizarea dată de Filip - a fost concepută exclusiv ca
o masă compactă de izbire. Cu o armată superioară ca organizare, dotare şi tactică tuturor oştirilor cunoscute până atunci,
regatul macedonean a reuşit să-şi extindă autoritatea asupra statului odris, pe care formal nu l-a desfiinţat, dar a instalat pe
teritoriul lui garnizoane puternice şi l-a subordonat din punct de vedere politic şi economic. De aici, în mod firesc, Filip al II-lea a
căutat să împingă frontiera regatului macedonean spre Dunăre, aşa cum năzuise, la timpul său, şi statul odris.
Dacă politica expansionistă a Macedoniei întâmpinase spre vest împotrivirea illyrilor, spre est şi sud riposta polisurilor
greceşti şi - în măsura în care le mai îngăduiau forţele - a stătuleţelor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit de
rezistenţa geto-dacilor şi a unor triburi trace libere, precum şi de sciţi care, de dincolo de Dunărea maritimă, interveneau
intermitent dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu şi mare, în desfăşurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică.
Preocupat de problemele complicatelor relaţii cu lumea greacă şi odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la început îngrijorat de
înaintarea spre sud a uniunii de triburi scitice conduse de Ateas. Singura rezistenţă întâmpinată de sciţi a fost aceea a geto-
dacilor. O asemenea rezistenţă este atestată în zona de nord a teritoriului dintre Dunăre şi mare din partea "histrienilor", conduşi

de un rege (Histrianorum rex) al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2) dar sub
această denumire trebuie înţeles un conducător de triburi geto-dace din regiunea respectivă.
Tocmai conflictul sciţilor cu geto-dacii a fost punctul iniţial al tensiunii survenite între Ateas şi Filip al II-lea, urmată curând
de expediţia macedoneană din anul 339 î.e.n.. Pus la un moment dat în mare dificultate de către "histrieni", Ateas - bazându-se

3
pe bunele relaţii avute cu Macedonia - a solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius,
"să-l lase urmaş la domnie în Sciţia" (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine
rugămintea, dar, între timp, regele "histrienilor" a murit şi Ateas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi detaşamentul
macedonean, căruia nu i-a plătit "nici măcar cheltuielile drumului" (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Ateas a refuzat să-şi
respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului - în care se afla
angajat - şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi regele acestora căzând pe
câmpul de luptă. Resturile uniunii triburilor scitice au fost aruncate peste Dunăre, de unde nu au mai făcut ulterior decât
sporadice incursiuni la sud de fluviu, până spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al II-lea î.e.n..

CONFLICTUL DINTRE GETO-DACI ŞI ALEXANDRU CEL MARE

Formaţiunile politice geto-dace, ca şi alţi vecini din Balcani, au sperat că după moartea lui Filip al II-lea primejdia
macedoneană avea să se diminueze. Ele au adoptat o atitudine mai fermă împotriva ameninţării macedonene şi au strâns
relaţiile cu tracii, triballii şi illyrii. În felul acesta se contura o alianţă mai largă a geto-dacilor cu celelalte neamuri din Balcani
împotriva expansiunii macedonene, alianţă ce a devenit cu atât mai redutabilă cu cât sub Alexandru (335-323 î.e.n.), tânărul
succesor al lui Filip al II-lea, statul macedonean înregistra şi o puternică criză lăuntrică.
Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 î.e.n. să pornească în fruntea unui corp
expediţionar, care număra 30.000 de luptători, împotriva triballilor, illyrilor şi geţilor de la nord de Haemus. Lăsând la stânga
cetatea Philippi şi masivul Orbelon (Ciandag), oastea macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile de
marş, în Munţii Balcani. Aici a avut loc o primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Tactica adversarilor lui Alexandru a
fost foarte ingenioasă. "Ei - relatează scriitorul roman de origine greacă Arrian - aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le
foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele
asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o
falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin violenţa ciocnirii" (Arrian, Anabasis, I, 1, 7). Replica tactică a regelui
macedonean a fost la fel de ingenioasă: "Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a hotărât
că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite
la vale căruţele [de către traci], cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece
căruţele printre ei. Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze scuturile unul lângă altul,
cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele
se petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru" (Arrian, Anabasis, I, 1, 8-9). În lupta care a urmat, oastea
macedoneană a respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o nimicească constituie o
dovadă că triburile trace intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau soluţii pentru a o anihila.
În continuare oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul locuit de tribalii. Informat din vreme, regele
acestora, Syrmos, a ordonat evacuarea populaţiei - femei şi copii - spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din
ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de rezistenţă la râul Lyginos (probabil Roşită), luptătorii lui Syrmos s-au retras, la
rândul lor, spre Dunăre.
Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea era aşteptată de "corăbii de război sosite de la
Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu" (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Aceste corăbii trebuie să fi servit fie la aprovizionarea oastei
care acţiona pe uscat sau la împrospătarea ei cu noi efective, fie pentru asigurarea trecerii acesteia peste fluviu - ceea ce ar
implica existenţa unei intenţii în acest sens încă de la pornirea expediţiei -, fie, în sfârşit, la intimidarea neamurilor geto-dace
riverane.
Punctul de pe Dunăre unde s-a aflat ostrovul pe care se refugiaseră triballii ar putea fi localizat într-o zonă cuprinsă între
gurile Jiului şi Vedei (după unele opinii mai noi ar fi vorba de ostrovul Belene, situat în amonte de Zimnicea, jud.
Teleorman). Alexandru a încercat să efectueze "o debarcare forţată" pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe
care le avea la dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei triballilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte ale acestuia şi curentului
puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat.
Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geto-dacii au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste formată din
peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care "voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii"
(Arrian, Anabasis, I, 3, 5). Judecând după mărimea efectivelor, această oaste nu putea să aparţină decât unei uniuni de triburi
puternice, probabil aliată cu triballii lui Syrmos şi venită în sprijinul lor. Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a
renunţat la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune pe malul stâng al fluviului, împotriva geto-
dacilor. Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile adunate din zonă - "căci acestea, se aflau din belşug, deoarece
locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu [...]" (Arrian, Anabasis, I, 3,
6) - şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie). Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 de
călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului,
astfel că au apărut "mai neobservaţi" (Arrian, Anabasis, I, 4, 1) în apropierea castei geto-dace. Realizarea surprinderii de către
macedoneni a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geto-dacii "rămăseseră uimiţi de
îndrăzneala cu care [oastea lui Alexandru] într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să
facă pod la locul de trecere" (Arrian, Anabasis, I, 4, 3). Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt
nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenţei geto-dacilor şi nu a fost de natură să-i facă pe localnici să renunţe la
luptă.
Regele macedonean a adoptat un dispozitiv diferit de acela utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi triballii. Ţinând
seama de inferioritatea în efective a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a
ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor, să adopte "o formaţie pătrată" (Arrian, Anabasis, I, 4, 2), spre
a înfrunta atacurile geto-dacilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa
stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei
geto-dace şi totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.
Geto-dacii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o
aşezare fortificată ce se afla "la o depărtare de o parasangă de Istru" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), adică la aproximativ 5.500 m.
Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de elemente de siguranţă. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i
de-a lungul fluviului, înainta în grabă - "ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă" (Arrian,
Anabasis, I, 4, 4) -, oastea geto-dacă a părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe
de linia Dunării, "prin locuri singuratice" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de izvorul antic:
"oraşul nu era bine întărit" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), iar localnicii, apreciind realist situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în
altă parte, fără a se mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos.
Eroica apărare a geto-dacilor în dramatica încleştare cu oastea lui Alexandru Macedon a produs o puternică impresie în

4
lumea antică şi a fost consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele
memorabile ale epocii. Marea înfruntare de pe linia Dunării din anul 335 î.e.n. a dus la spulberarea planurilor macedonene de
penetraţie în adâncimea spaţiului geto-dacic. Pe de altă parte ea a probat o dată mai mult că arta militară a geto-dacilor se
maturizase, îngăduind strămoşilor noştri să aplice, într-o confruntare militară de mare anvergură şi cu un adversar experimentat,
forme şi procedee de luptă ingenioase în funcţie de situaţiile intervenite pe câmpul de bătălie. Tactica aplicată de luptătorii geto-
daci - întinderea de capcane, hărţuirea adversarului, evacuarea populaţiei neluptătoare şi a avutului, retragerea luptătorilor în
locuri dinainte stabilite etc. - a etalat unele din trăsăturile esenţiale ale artei militare a autohtonilor, care vor deveni tradiţionale la
români.
Localizarea aşezării fortificate părăsite de geto-daci rămâne incertă. Numeroşi specialişti înclină să o identifice cu
Zimnicea, unde s-a descoperit o aşezare cu întărituri slabe databile în perioada când a avut loc confruntarea dintre geto-daci şi
macedoneni, dar aceasta este situată nu la 5.500 m depărtare, ci chiar lângă fluviu. Ceea ce rămâne sigur este faptul că
aşezarea constituia fie centrul uniunii tribale care l-a înfruntat pe Alexandru Macedon, fie, mai probabil, una dintre fortificaţiile
importante ale acesteia.
După ce a prădat bunurile pe care geto-dacii nu reuşiseră să le transporte cu ei şi a distrus aşezarea "până la temelie"
(Arrian, Anabasis, I, 4, 5), oastea macedoneană a retrecut fluviul, instalându-se pentru câtva timp în tabără. Aici a primit
Alexandru solii de pace şi supunere din partea triballilor învinşi, a triburilor trace şi illyre din zonele învecinate şi a celţilor stabiliţi,
în secolul al IV-lea î.e.n., în văile Savei şi Dravei.
Expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate de macedoneni: temerara uniune de triburi
condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru regilor odrisi şi apoi lui Filip al II-lea, fusese înfrântă; tracii până atunci liberi şi
geto-dacii dintre Haemus şi Istru au devenit, vrând-nevrând, supuşi sau "prieteni" ai regatului macedonean. Ca urmare, frontiera
nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada războaielor de cucerire declanşate nu peste multă vreme de către
Alexandru cel Mare în Asia. Episodului rezistenţei opuse de geto-daci invaziei macedonene în 335 î.e.n. i se cuvine subliniată
importanţa deosebită în evoluţia istorică din spaţiul carpato-danubiano-pontic. El reliefează stadiul înalt care caracteriza
societatea geto-dacă, ajunsă la nivelul închegărilor unor formaţiuni politice, capabile să se opună unor invadatori puternici pentru
a-şi apăra fiinţa de sine stătătoare. Existenţa unor aşezări fortificate şi a unei oştiri care a fost în măsură să se înfrunte cu
falanga macedoneană, modalităţile originale de purtare a războiului sunt probe concludente ale sincronismului dezvoltării istorice
pe aceste meleaguri cu stadiul de civilizaţie care caracteriza în acea epocă sudul Europei.

CONFLICTUL GETO-DACILOR CU ZOPYRION

În primăvara anului 334 î.e.n. armata macedoneană condusă de Alexandru a trecut Hellespontul într-o mare aventură
asiatică. Ca locţiitor al lui Alexandru în Macedonia a rămas Antipatros - unul dintre cei mai capabili generali din generaţia ce se
formase încă sub Filip al II-lea. Antipatros a reuşit să menţină stabilitatea politică internă şi ordinea pe teritoriile balcanice
înglobate statului macedonean, deşi nu a fost scutit de o serie de răzvrătiri ale populaţiilor supuse sau chiar de acţiuni de frondă
ale unor strategi. Din perioada respectivă s-au păstrat puţine relatări referitoare la evenimentele militare petrecute între Haemus
şi Istros, iar acestea privesc spaţiul înglobat în strategia numită Tracia, care cuprindea teritoriile odrise şi, în general, zona
litoralului vest-pontic. Un asemenea eveniment s-a petrecut între anii 335-332/331 î.e.n., când ambiţiosul strateg al provinciei,
Memnon, a încercat să desprindă Tracia de regatul macedonean. El s-a bizuit atât pe armata pe care o comanda, cât şi pe
neamurile băştinaşe supuse.
Planuri la fel de ambiţioase a nutrit şi urmaşul lui Memnon, Zopyrion (denumit de izvoarele latine praepositus Thraciae sau
praefectus Ponti) (Trogus, Pompeius, XII, 2, 16; Curtius Rufus, X, 1, 43) care a iniţiat o expediţie militară dincolo de Dunăre, în
spaţiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediţii, Trogus Pompeius notează laconic că "Zopyrion, pe care Alexandru
cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva" (Trogus Pompeius,
XII, 2, 16). Vor fi existat, totuşi, alte raţiuni, mai puternice, pentru organizarea expediţiei. Acestea nu au putut consta decât în
tentativa de a extinde dominaţia macedoneană asupra ţinuturilor nord-pontice, căci, preluând moştenirea ahemenidă, Alexandru
cel Mare nu putea să nu vadă ceea ce înţelesese la timpul său Darius I: avantajele transformării Pontului Euxin într-un "lac"
înglobat imperiului său. Că era vorba de stăpânirea litoralului nord-pontic pare să probeze şi faptul că expediţia, deşi apreciată
de autorii antici ca îndreptată împotriva geţilor sau sciţilor, s-a concentrat în prima ei fază asupra coloniilor greceşti de dincolo
de Istru.
Oastea condusă de Zopyrion, cu efective între 20.000 şi 30.000 de luptători, a trecut Dunărea pe navele concentrate în
acest scop (probabil la vadul tradiţional de la Isaccea) şi a înaintat paralel cu litoralul maritim până la gura fluviului Hypanis
(Bug), unde a asediat Olbia (Parutino). Cei din cetate au opus o dârză rezistenţă, iar conducătorii lor, pentru a mări numărul
luptătorilor şi capacitatea de apărare a oraşului, au adoptat o serie de măsuri speciale: "în vremea asediului lui Zopyrion -
menţionează scriitorul roman Macrobius - borysteniţii au eliberat sclavii, au dat drept de cetăţenie străinilor, au iertat datoriile şi
au putut să ţină piept duşmanului" (Macrobius, Saturnalia, 1, 11, 32).
Eşecul asediului l-a determinat pe Zopyrion să ia hotărârea de retragere. Itinerarul oastei macedonene a străbătut o
regiune intens locuită de geto-daci. În momentul când oastea macedoneană invadatoare a ajuns la Dunăre, ea a fost atacată de
aceştia (Quintus Curtius Rufus, Historia Alexandri Magni Macedonis, X, 1, 43), răvăşită şi nimicită, în cursul acestei lupte însuşi
Zopyrion şi-a pierdut viaţa. Succesul geto-dacilor - datorat în mare parte realizării surprinderii - a constituit un moment important
în apărarea şi consolidarea puterii lor pe linia Dunării.
Noua confruntare cu macedonenii a demonstrat încă o dată că geto-dacii au fost în măsură să "radă de pe faţa
pământului" (Orosius, Historiarum Adversus Paganos, VII, 3, 18, 1) - cum spune izvorul antic - o oaste invadatoare numeroasă
şi experimentată aşa cum era aceea comandată de Zopyrion. Cu toate că izvoarele antice nu permit o reconstituire în detaliu a
înfruntării cu Zopyrion, având în vedere formele şi procedeele tradiţionale de luptă ale geto-dacilor are temei presupunerea că şi
în acest caz rol determinant în obţinerea victoriei au avut: folosirea judicioasă a terenului, utilizarea acţiunilor de hărţuire şi
demoralizare a adversarului, alegerea momentului şi locului potrivite pentru declanşarea bătăliei decisive.
Ştirea despre dezastrul expediţiei comandate de Zopyrion s-a răspândit repede în lumea tracă şi a populaţiilor din
împrejurimile ei, contribuind la resuscitarea stării de spirit antimacedonene; în ţinuturile odrise aceasta s-a dezvoltat până la
izbucnirea unei răscoale violente în a cărei dirijare un rol important a avut regele Seuthes al III-lea. Situaţia instabilă din
provincia Tracia, survenită aproape concomitent cu o periculoasă acţiune militară contra macedonenilor întreprinsă de spartani
sub conducerea regelui Agis al III-lea - şi ea greu înfrântă de Antipatros - a slăbit capacitatea Macedoniei de penetraţie şi de
consolidare în zonele periferice anexate anterior. La nord, stăpânirea macedoneană nu s-a exercitat se pare efectiv decât până
la munţii Haemus, iar dincolo de aceştia pe o fâşie mai mult sau mai puţin întinsă a litoralului vest-pontic.

CONFLICTUL DINTRE DROMICHAITES ŞI LYSIMACH

Politica macedoneană de dominaţie asupra zonelor dunărene - determinată atât de importanţa strategică a marelui fluviu,

5
cât şi de bogăţiile teritoriului geto-dacic limitrof - a cunoscut în deceniile următoare perioade de flux şi reflux, care s-au succedat
în funcţie de desfăşurarea ansamblului evenimentelor petrecute în Peninsula Balcanică şi, pe plan mai larg, în imperiul fondat
de Alexandru cel Mare. Dar, conform izvoarelor narative, se poate aprecia că o relansare de anvergură a politicii ofensive
macedonene către nord nu s-a mai petrecut după dispariţia lui Zopyrion până în pragul secolului al III-lea. În prima etapă
campaniile întreprinse de Alexandru în Asia au consumat masiv energiile statului macedonean.
În luptele dintre diadohi un rol important a avut Lysimah, fostul strateg devenit rege al Traciei elenistice. General capabil şi
ambiţios, care încă în timpul vieţii lui Alexandru cel Mare se distinsese prin fapte de arme deosebite, Lysimah s-a angajat
energic în competiţia pentru supremaţie în imperiu, îndeosebi cu Antigonos şi Demetrios, pentru stăpânirea Ioniei şi Asiei Mici,
apoi cu Cassandru pentru tronul Macedoniei.
Sub conducerea lui Lysimah teritoriul geto-dacic dintre Dunăre şi mare, până la gurile fluviului, s-a aflat înglobat în aria
Traciei. Stăpânirea lui s-a dovedit extrem de apăsătoare, atât în domeniul economic, cât şi politic. Ea a generat numeroase
frământări ale populaţiei autohtone şi coloniilor greceşti. Către anul 313 î.e.n. este atestată documentar prezenţa unor
garnizoane macedonene în coloniile greceşti vest-pontice, semn indubitabil al încordării la care se ajunsese.
În aceste condiţii s-a produs, în anul 313 î.e.n., o răscoală generală în estul balcanic la care au participat geţii, tracii şi
efective din coloniile greceşti vest-pontice, acestea fiind încurajate şi de promisiunile de sprijin pe care le primiseră din partea lui
Antigonos, rivalul lui Lysimah. Semnalul revoltei a fost dat de cei din Callatis; a fost alungată garnizoana macedoneană şi
cetatea şi-a proclamat independenţa, în faţa adversarului comun, cetăţile vest-pontice care au urmat exemplul Callatisului,
reunindu-şi forţele, şi-au asigurat ajutorul geţilor, sciţilor şi tracilor. Momentul este înfăţişat limpede de către Diodor din Sicilia:
"în vremea aceea, callatienii, care locuiesc părţile din stingă Pontului, au alungat o garnizoană a lui Lysimah - pe care o aveau
de la el - şi au dobândit neatârnarea. Eliberând în acelaşi fel cetatea istrienilor şi celelalte cetăţi vecine, încheiară între dânşii o
alianţă, ca să se războiască laolaltă împotriva stăpânitorului [macedonean]. Mai dobândiră şi prietenia neamurilor vecine, ale
tracilor şi ale sciţilor, încât toţi aceştia - legaţi prin alianţa lor - să însemne ceva şi să fie în stare să se împotrivească unor oşti
numeroase" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2).
Amploarea răscoalei l-a obligat pe Lysimah să suspende acţiunile în care se găsea angajat în sudul Traciei şi să
pornească împotriva forţelor aliate din nord. După ce a trecut munţii Haemus, oastea aflată sub comanda lui s-a îndreptat mai
întâi spre cetatea Odessos - a cărei garnizoană participase la răscoală - unde şi-a aşezat tabăra, pregătindu-se pentru asediu;
cei aflaţi în oraş s-au predat însă fără luptă, Lysimah redevenind "stăpânul cetăţii prin bună înţelegere" (Diodor din Sicilia, XIX,
73, 1-2). La fel au procedat de teama represaliilor cei din Histria şi, probabil, din alte colonii. Numai în Callatis s-a continuat
rezistenţa, în ajutorul cetăţii au venit - relatează Diodor din Sicilia - aliaţii lor, "potrivit înţelegerii" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2).
Lysimah a făcut, cu acest prilej, dovada unor evidente calităţi militare. El a atacat mai întâi prin surprindere oastea traco-getă şi
a învins-o. Apoi, într-o luptă în câmp deschis, a înfrânt oastea sciţilor, provocându-i mari pierderi; resturile acesteia au fost
urmărite "dincolo de hotarele ţării lor" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). În faza următoare a derulării evenimentelor Lysimah şi-a
putut concentra întregul potenţial împotriva Callatisului. Tenacitatea cu care callatienii, rămaşi practic singuri, şi-au apărat
cetatea s-a dovedit până la urmă salvatoare căci, în vara anului 312 î.e.n., împotriva lui Lysimah au fost trimise, în sfârşit,
forţele promise de Antigonos. O parte a acestora, sub comanda lui Pausanias, s-a îndreptat pe uscat spre coastele Asiei Mici,
de unde a trecut ulterior în Tracia; aici i s-au alăturat şi odrisii conduşi de Seuthes. Cealaltă parte, transportată cu flota pusă sub
comanda generalului Lycon, a pătruns în apele Pontului, îndreptându-se spre Callatis.
În împrejurările date, situaţia lui Lysimah devenise gravă. El risca să fie zdrobit la Callatis, dacă forţele adverse aveau să
facă acolo joncţiunea, sau să aibă de înfruntat o răscoală generală în sudul Traciei, încurajată de prezenţa trupelor lui
Antigonos. Iată de ce, apreciind că problema Callatisului trecuse pe un plan secundar, el a lăsat pentru continuarea asediului
doar trupele strict necesare, iar cu majoritatea forţelor devenite disponibile a acţionat împotriva odrisilor şi a corpului
expediţionar comandat de Pausanias. Bătălia principală s-a dat în trecătorile din partea de sud a munţilor Haemus, pe care le
ocupase oastea odrisă. A fost o înfruntare îndârjită singeroasă, de lungă durată, în care atât macedonenii, cât şi tracii, au avut
pierderi mari. Diodor din Sicilia relatează, succint, că Lysimah "luă cu asalt defileurile şi îl ucise pe Pausania" (Diodor din Sicilia,
XIX, 73, 10).
Asedierea Callatisului a continuat, probabil, până în anul 311, când diadohii - sleiţi de numeroasele războaie purtate până
atunci - au convenit asupra unei "păci generale". Dar aceasta a fost peste câţiva ani încălcată, iar Callatisul a suferit, aşa cum
se poate deduce din textul antic destul de laconic un al doilea asediu (cel mai probabil în 310/309 î.e.n.).
În deceniul următor Lysimah, a reuşit să anexeze o mare parte din Asia ionică, stăpânită până atunci de Antigonos, care a
pierit în bătălia de la Ipsos (301 î.e.n.) şi a dispus de răgazul necesar pentru a relua acţiunile de consolidare a autorităţii lui în
ţinuturile dintre Istru şi mare. O nouă intervenţie militară dirijată spre nord, de data aceasta împotriva geto-dacilor, a fost
determinată, cu certitudine, nu atât de dorinţa regelui Traciei de a-i pedepsi pe băştinaşi pentru sprijinul acordat, cu un deceniu
în urmă, coloniilor greceşti răsculate, cât de faptul că între timp, profitând de diminuarea presiunii macedonene, geto-dacii din
zonele situate la stânga Dunării îşi extinseseră stăpânirea peste fluviu, tinzând să-şi alipească teritoriile locuite de populaţia de
aceeaşi etnie şi să-şi instituie controlul asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul pontic, în orice caz, ameninţarea geto-dacilor
trebuie să fi fost foarte puternică de vreme ce Lysimah a socotit că se impunea o expediţie de amploare spre a-şi consolida
stăpânirea asupra ţinutului dintre fluviu şi mare, inclusiv a litoralului. De data aceasta Lysimah a avut ca adversar puternica
entitate statală de la nord de Dunăre condusă de Dromichaites, figură proeminentă a geto-dacilor, în care scriitorii antici au
văzut un conducător chibzuit, iscusit şi brav, la care raţiunea şi înţelepciunea se împleteau cu omenia. Este foarte probabil că
tot această formaţiune statală intervenise, la timpul său, în conflictul dintre cetăţile greceşti şi macedoneni, poate sub
conducerea aceluiaşi Dromichaites, căci, aşa cum a demonstrat desfăşurarea conflictului, geto-dacii care l-au înfruntat pe
Lysimah s-au dovedit buni cunoscători ai modului de acţiune a macedonenilor.
Datele arheologice vin în sprijinul aprecierilor potrivit cărora în lumea geto-dacică avea loc, în perioada respectivă, un
proces de reunire a triburilor şi uniunilor de triburi în formaţiuni statale mai puternice, care datorită potenţialului economic şi
demografic pe care îl cumulau puteau să acţioneze eficace împotriva agresorilor străini. Asemenea formaţiuni statale sunt
atestate de izvoare cu prilejul unor evenimente importante cum au fost războaiele de apărare împotriva oştilor macedonene
conduse de Alexandru cel Mare, Zopyrion şi Lysimah în zonele sudice ale teritoriilor de locuire geto-dace dar, cu siguranţă, la
acelaşi nivel de dezvoltare social-politică şi militară se ajunsese şi în celelalte zone, în special în teritoriile intracarpatice, în cele
dintre Carpaţii Rasăriteni şi Nistru etc. Fiecare dintre formaţiunile statale respective a barat printr-o tenace rezistenţă căile
principale de expansiune dinspre sud, est şi vest ale forţelor care încercau să pătrundă în vatra ancestrală de locuire geto-
dacică.
Exercitându-şi autoritatea asupra unor arii mult mai întinse decât acelea cuprinse în perimetrele triburilor şi uniunilor de
triburi, având la dispoziţie oştiri nu numai mai numeroase dar şi mai bine organizate şi înzestrate, dispunând de un număr relativ
mare centre de puternic fortificate, conducătorii formaţiunilor statale geto-dace din acea perioadă - cărora izvoarele antice le
atribuie, pe bună dreptate, titlul de regi - au fost în măsură să introducă elemente novatoare de ordin strategic şi tactic în

6
purtarea războaielor de apărare, îmbogăţind astfel arta militară a înaintaşilor. Toate acestea şi-au pus vizibil amprenta şi asupra
modului de gândire şi de acţiune al marelui rege Dromichaites care prin viziunea lui politică şi prin capacitatea militară s-a ridicat
la nivelul celor mai iscusiţi comandanţi de oşti din epocă.
Prima luptă între geto-daci şi macedoneni s-a dat la scurt timp după bătălia de la Ipsos, după unele izvoare în anul 300 sau
299 î.e.n., Lysimah "avu de înfruntat nişte bărbaţi foarte pricepuţi în războaie şi care îl întreceau cu mult prin numărul lor"
(Pausanias, I, 9, 7). Biruinţa geto-dacilor a fost deplină: "El însuşi [Lysimah] ajunse într-o primejdie cât se poate de mare şi
scăpă cu fuga. Fiul său, Agatocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către geţi" (Pausanias,
I, 9, 7). Înfrânt şi în alte lupte, date în anii următori, Lysimah a fost nevoit să încheie, prin anul 297 î.e.n., pacea cu
Dromichaites. În schimbul eliberării lui Agatocles, geto-dacii au obţinut restituirea teritoriului de peste fluviu, ocupat anterior de
macedoneni.
Lysimah a încheiat această pace dezavantajoasă pentru el constrâns şi de alte evenimente, anume disputele declanşate,
încă din 298 î.e.n., pentru stăpânirea Macedoniei. Dar, pentru a doua oară, în anul 292 î.e.n., Lysimah a hotărât să pornească
un război de proporţii împotriva formaţiunii statale geto-dacice a lui Dromichaites, ale cărei întărire şi spor de autoritate le
considera ca fiind în detrimentul său. Pentru a-şi putea concentra forţele principale împotriva geto-dacilor Lysimah a realizat, în
prealabil, o dezangajare de pe teatrul de acţiuni militare din Macedonia, încheind pace cu cel mai tenace rival din acel timp,
generalul macedonean Demetrios Poliorcetes. Oastea cu care Lysimah s-a îndreptat împotriva adversarilor nord-dunăreni a fost
mult mai numeroasă decât cea de care dispusese în anul 300/299 î.e.n. Efectivele ei, apreciate de Polyainos la 100.000 de
oameni, i-au impresionat pe contemporani.
Împotriva acestui inamic periculos regele Dromichaites a aplicat cu deplin succes strategia "pământului pârjolit" a cărei
esenţă consta în organizarea unei apărări tenace pe aliniamente succesive, adversarul fiind continuu hărţuit, lovit prin
surprindere, în special la punctele obligate de trecere şi împiedicat să se aprovizioneze. Astfel se face că deşi după ce a pătruns
în teritoriul getic oastea lui Lysimah a reuşit să cucerească o serie de aşezări, inclusiv câteva fortificate, a fost pusă nu peste
multă vreme într-o grea situaţie. Căci peste tot, ea a găsit pământul pustiit, iar Dromichaites şi-a păstrat forţele intacte,
retrăgându-se - după obişnuitele acţiuni de hărţuire - fără să angajeze o bătălie hotărâtoare. Oboseala, foamea şi setea au
început să facă ravagii în rândurile macedonenilor. Diodor din Sicilia scrie limpede în această privinţă: "Armata lui Lysimah era
chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva.
Lysimah le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, sigurându-şi lui o scăpare ruşinoasă" (Diodor din
Sicilia, XXI, 12, 1). În momentul în care capacitatea combativă a armatei lui Lysimah se diminuase, oştenii conduşi de
Dromichaites au atacat-o decisiv şi au capturat-o în întregime. Evenimentul - mai ales datorită împrejurărilor insolite în care se
petrecuse - a produs o vie impresie asupra unor autori antici. Plutarh a consemnat următorul moment, evocat şi de alţi autori
pentru valoarea lui simbolică: "învins în Tracia de către Dromichaites şi silit să se predea împreună cu toată oştirea din pricina
setei, după ce bău apă şi ajunse sclav, Lysimah spuse: O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce
eram!" (Plutarh, Basileon apofthegmata kai strategon: Lysimachos).
Astfel, în timp ce "tactica scitică" s-a practicat e spaţii vaste, slab locuite şi lipsite îndeobşte de centre economice, de către
neamuri nomade, crescătoare de vite, cărora le era uşor să se retragă continuu cu avutul lor mobil din calea adversarilor până
când aceştia, sleiţi de forţe şi înfometaţi, piereau sau luau calea întoarcerii, tactica "pământului pârjolit" s-a aplicat la noi de către
o populaţie sedentară şi pe un spaţiu nu numai redus, ci şi relativ dens populat dintotdeauna. În primul caz, pustiul exista de la
natură şi vastitatea lui juca rolul esenţial în înfrângerea adversarilor, împotrivirea cu arma în mină rămânând episodică; în cel
de-al doilea, "pustiul" trebuia creat artificial, prin evacuări sau distrugeri de bunuri, implicând mereu un sacrificiu premeditat şi
conştient, iar distanţele mici făceau ca efortul militar să constituie un factor de bază, cu efect decisiv în obţinerea victoriei pe
câmpul de luptă. Strămoşii noştri nu provocau distrugeri pe suprafeţe mari, cum s-ar putea imagina, ci în limitele strictului
necesar, pe itinerarele urmate de inamic, în aşa fel încât acesta, oriunde şi oricât ar fi mers, întâlnea mereu în cale "pustiul".
Această tactică tradiţională, originală şi ingenioasă a "parafatului pârjolit" aplicată şi cu acest prilej de geto-daci este descrisă cu
lux de amănunte de Herodot. Este de reţinut şi constatarea că procedeul "pârjolirii" a avut la strămoşii noştri, în diverse situaţii,
nu numai o valoare tactică, ci şi una strategică. Acesta e cazul şi în confruntarea dintre Dromichaites şi Lysimah, în cadrul
căreia folosirea de către geto-daci a practicii "pământului pârjolit" a avut un rol precumpănitor în atingerea ţelului războiului -
înfrângerea armatei invadatoare.
Dacă în timpul războiului Dromichaites şi-a demonstrat calităţile proprii unui mare comandant de oşti, după victorie el s-a
dovedit un om politic şi diplomat de excepţie, învinşii, inclusiv regele Lysimah, au fost duşi în cetatea Helis (nelocalizată până
acum), unde au fost bine trataţi şi ospătaţi, iar soarta lor supusă spre dezbatere adunării poporului, organismul de decizie în
entitatea statală condusă de Dromichaites. Episodul este înfăţişat de Diodor din Sicilia, care zăboveşte asupra concepţiei lui
Dromichaites despre bazele păcii - o concepţie ce depăşea vizibil moravurile şi etica epocii: "Ajungând oştirea lui Lysimah în
puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca
să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui
asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe
pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimah - spunea el -, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie
mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimah, acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător
tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici
o primejdie" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 3). În cadrul ospăţului la care Lysimah şi cei din anturajul lui au fost trataţi cu mâncăruri
alese, din vase scumpe, în timp ce geţii au luat demonstrativ un prânz modest, Dromichaites l-a întrebat pe regele macedonean:
"de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri [...]? De ce te-ai silit,
împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?" (Diodor din
Sicilia, XXI, 12, 6). Prin acest dialog autorii antici au vrut să sublinieze valoarea etic-umană a pildei, iar faptul că prizonierii luaţi
de oştenii lui Dromichaites nu au fost ucişi, nici rău trataţi, nici transformaţi în sclavi sau vânduţi ca atare, nici eliberaţi pentru
despăgubiri exorbitante - aşa cum considerau normal să procedeze învingătorii de alte seminţii -, ci puşi în libertate din raţiuni
politice superioare, evidenţia voinţa geto-dacilor de a convieţui în pace şi înţelegere cu vecinii, în schimbul eliberării, Lysimah a
acceptat să restituie geto-dacilor teritoriile ocupate în dreapta Dunării, inclusiv aşezările întărite, şi s-a angajat să se abţină pe
viitor de la acte agresive împotriva lor. Pacea a fost întărită printr-o căsătorie contractată între Dromichaites şi fiica lui Lysimah.
După războiul din anul 292 î.e.n. nu se mai cunosc alte conflicte militare între entităţile statale geto-dace de la nord de
Dunăre şi statul elenistic condus de Lysimah. De altfel, acesta a reintrat imediat după prizonieratul getic în disputele pentru
stăpânirea Macedoniei.

CONFLICTELE GETO-DACILOR CU CELŢII

Cea mai amplă invazie petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.e.n. a fost fără îndoială aceea a
triburilor celtice. Din ţinuturile lor iniţiale de locuire - cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - acestea s-au extins în toate

7
direcţiile începând din secolul al VI-lea î.e.n. şi până la începutul secolului al III-lea î.e.n., când expansiunea lor a atins punctul
culminant. Triburile şi uniunile de triburi celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.
Pătrunderea celţilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu
intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de-a doua jumătate a secolului al
IV-lea î.e.n. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpatii Apuseni, scurgându-se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul
intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile. Este posibil ca celtii pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al
anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică. În
momentul invaziei lor pe teritoriile geto-dace amintite mai sus celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori,
crescători de vite şi meşteşugari - cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul
european -, ei erau, totodată, excelenţi luptători. Armamentul lor, făcut îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei
populaţii războinice.
În prima fază invaziile celţilor aveau un caracter extrem de distrugător. Deşi adeseori erau inferiori din punct de vedere
numeric populaţiilor băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce
aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali. "Ei - scrie Trogus Pompeius referitor la celţi, pe care îi
numeşte însă galii - sunt un neam de oameni aspri, îndrăzneţi şi războinici, care au trecut peste culmile nepătrunse ale Alpilor şi
prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] însuşi numele de galii inspira atâta groază încât chiar regii care nu erau atacaţi de
ei le cumpărau pacea, din proprie iniţiativă, cu un preţ foarte mare" (Trogus Pompeius, XXIV, 4, 4-7). Dar, într-o fază ulterioară,
atunci când se fixau mai îndelung pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu autohtonii, cărora le
impuneau plata unui tribut şi, fireşte, alte obligaţii de ordin economic şi politic.
O desfăşurare asemănătoare au avut invaziile celţilor şi în teritoriile geto-dace. Violenţa pătrunderii lor este atestată
arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de
luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geto-dacii nu au avut în nici un caz un caracter
paşnic. Mai frecvent în inventarul mormintelor apar vârfurile de lance, săbiile şi cuţitele de luptă, nu lipsesc, însă, nici coifurile,
zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele etc..
Din luptele purtate de geto-daci împotriva celţilor se cunosc câteva detalii despre una singură, pe care o aminteşte lapidar
Trogus Pompeius: "Brennus, conducătorul galiilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca
să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele
geţilor şi ale triballilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani şi
totodată să spioneze tabăra regelui" (Trogus Pompeius, XXV, 1, 2-3). Rezistenţa geto-dacilor trebuie să fi avut însă un caracter
general, desfăşurându-se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a
dominaţiei acestora. Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul
Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi geto-dace s-au dovedit suficient de puternice pentru a-şi apăra vatra de
locuire; o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a
scordiscilor. Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii
sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior. Chiar în interiorul arcului
carpatic, unde şocul invaziei s-a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s-a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi
câmpie, precum şi într-o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritonului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi
deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de băştinaşi; triburile
şi uniunile de triburi geto-dace şi-au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către
linia de contact cu zonele ocupate de celţi.
Mai târziu, când între geto-daci şi celţi s-au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându-şi din intensitate, în anumite
cazuri s-a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut,
la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geto-dacii s-au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva
romanilor. Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-
lea î.e.n., când scordiscii aliaţi cu dacii au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.e.n. : "Fiind
strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi
în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din
direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între duşmani
impresia că au de-a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă" (Frontinus, Stratagemata, II, 4, 3).
Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi geto-dace din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii
celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră. Spre
sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire geto-dacă intracarpatic au
dispărut - fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s-a prelungit în zonele dace
mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor, etc.,
efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi. Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima
jumătate a secolului I î.e.n., când unificarea politică a geto-dacilor sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea
unui potenţial militar superior celui deţinut de adversari.

PREZENŢA MILITARĂ GETO-DACĂ ÎN DOBROGEA

Concomitent cu invaziile celte, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolele IV-II î.e.n. şi o recrudescenţă a
invaziilor dinspre est şi nord-est, datorită, pe de o parte, presiunilor scitice târzii, iar pe de altă parte, înaintării treptate a
bastarnilor şi, ulterior, extinderii autorităţii Regatului Bosporan asupra litoralului vest-pontic. Spre sfârşitul secolului al III-lea şi în
cea mai mare parte a secolului al II-lea î.e.n. prezenţa unei enclave scitice este atestată în zona cuprinsă între Callatis şi
Odessos (Varna). Se cunosc, din emisiuni monetare, numele unor "regi" sciţi care au vieţuit în această zonă, ca Ailios, Sariakes,
Kanites, Akrosas, Tanusa, Charaspes. Cetăţile greceşti au fost nevoite să-şi cumpere liniştea, ca de obicei, plătind
primejdiosului lor vecin un tribut (phoros), dar nu au lipsit nici momentele de încordare şi confruntări armate.
Intervenţia geto-dacilor în viaţa cetăţilor greceşti, în raporturile dintre acestea şi în conflictele pe care ele le-au avut cu alţi
adversari - de exemplu, cu tracii - a fost destul de puternică. Mai întâi, pentru că teritoriul dintre Dunăre şi mare a continuat să
fie dens locuit de geto-daci, care, organizaţi în entităţi social-politice durabile, au rămas stăpâni pe teritoriile lor în pofida
repetatelor invazii străine. Apoi pentru că, aspirând firesc să menţină unitatea cu locuitorii de aceeaşi etnie sud-dunăreni şi să
controleze, în consecinţă, litoralul maritim pe care se aflau implantate polisurile greceşti, geto-dacii ce locuiau pe partea stingă a
fluviului şi-au intensificat presiunile, continuând astfel tendinţele evidente încă din epoca lui Dromichaites.
Tocmai această realitate se reflectă într-o inscripţie datând de la mijlocul secolului al III-lea î.e.n., care aminteşte de "o
ambasadă" trimisă de Histria la Zalmodegikos, căpetenia unei formaţiuni statale geto-dace din nordul sau nord-vestul teritoriului
dintre fluviu şi mare. Solii histrieni au tratat cu Zalmodegikos problema repatrierii unui număr de 60 de ostatici. Rezultă limpede

8
că în schimbul unui phoros şi al altor obligaţii asumate de histrieni, aceştia obţinuseră garantarea exploatării principalelor surse
de venituri - pescuitul în apele fluviului şi practicarea agriculturii pe ogoarele din teritoriul ce aparţinea oraşului.
La sfârşitul secolului al III-lea - începutul secolului al II-lea î.e.n. un rege geto-dac din stânga Dunării (poate din Câmpia
Română) - Rhemaxos - controla statornic polisurile greceşti, asumându-şi în fapt rolul de protector al lor. Sprijinul militar acordat
de el s-a dovedit în unele împrejurări decisiv pentru salvarea cetăţilor greceşti de ameninţările unor adversari mai puternici.
Astfel, la un moment dat Histria şi Bizone (Cavarna) - ca şi alte polisuri de pe litoralul Pontului Euxin locuit de geto-daci - au avut
mult de suferit de pe urma unei oşti trace venite dinspre sud, sub conducerea lui Zoltes, care întreprindea repetate incursiuni pe
teritoriul lor. Până la urmă, locuitorii din Histria s-au decis să reziste cu armele, alegându-l pe Agathocles fiul lui Antiphilos
comandant cu depline puteri al teritoriului. În fruntea unui detaşament de "oşteni voluntari dintre cetăţenii şi barbarii adăpostiţi în
cetate", acesta "a păzit ogoarele şi turmele şi grânele" până la sosirea ajutorului solicitat, între timp, lui Rhemaxos. Iniţial regele
geto-dac a pus la dispoziţia Histriei 100 de călăreţi; dar, "când tracii au căzut în număr mare asupra străjerilor din Histria, iar
aceştia - de frică - au fugit pe celălalt mal, lăsând teritoriul (cetăţii) fără pază", fiul regelui Rhemaxos, solicitat insistent de greci,
a sporit efectivul călăreţilor geto-daci la 600. Detaşamentul geto-dac a înfrânt corpul de oaste tracă şi a redat liniştea cetăţii
Histria.

CONFLICTELE DINTRE GETO-DACI ŞI BASTARNI

În lupta împotriva invadatorilor străini s-au afirmat pe plan militar în decursul secolelor III-II î.e.n. şi formaţiunile politice
geto-dace de la est de lanţul Carpaţilor. Continuând acţiunile de rezistenţă ce durau de secole împotriva sciţilor, ele au fost
nevoite la un moment dat să facă faţă unui neam migrator cu care până atunci nu avuseseră confruntări armate. Este vorba de
bastarni, care pornind din părţile Vistulei, s-au năpustit spre sud, ajungând în secolele II-I să ocupe cu forţa porţiuni din bazinul
superior al Siretului, podişul central al Moldovei şi zona cuprinsă între Prut şi Nistrul mijlociu. Bastarnii se aflau pe o treaptă de
dezvoltare inferioară aceleia pe care o atinseseră geto-dacii. Plutarh îi înfăţişează drept "oameni care nu ştiau să lucreze
pământul, nu ştiau să navigheze şi nu se pricepeau să ducă viaţă de păstori, preocupându-se doar de un singur lucru şi de un
singur meşteşug: lupta necontenită şi biruirea celor ce-i înfruntă" (Plutarh, Aemilius Paulus, 12). Tacitus, completând aceste
informaţii, arată că ei "construiesc şi case, poartă şi scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede" (Tacitus, Germania,
46, 2) - trăsături comune, după părerea lui, tuturor neamurilor germanice. La lupte participau atât pedestraşi, cât şi călăreţi;
primii "se ţineau în goană pe lângă cai, şi în toiul luptei încălecau pe caii liberi ai călăreţilor căzuţi".
Geto-dacii s-au opus cu tenacitate bastarnilor. Centre principale ale rezistenţei lor au devenit cetăţile care, ridicate anterior
în faţa sciţilor - cum erau cele de la Cotnari, Moşna, Ştiriceşti, Arsura, Fedeşti, Buhalniţa, Brăhăşeşti etc. (între Carpaţi şi Prut)
şi Butuceni, Mateuţi, Saharna, Vâhvatinţi (între Prut şi Nistru) -, îşi vădeau şi în noile condiţii, deosebita utilitate. Până la urmă o
parte din cetăţi au fost ocupate şi distruse de bastarni, altele au fost părăsite de geto-daci după ce adversarii lor reuşiseră să
preia controlul zonelor înconjurătoare.
Izvoarele literare ajunse până la noi au consemnat o singură confruntare militară între geto-daci şi bastarni. Cu prilejul
uneia din incursiunile lor, bastarnii au pătruns pe teritoriul locuit de uniunea de triburi geto-dace condusă de regele Oroles,
situată în sud-estul spaţiului intracarpatic şi probabil, în partea de sud a ţinutului dintre munţi şi Siret. Prima confruntare militară
s-a soldat cu o înfrângere a autohtonilor, mai mult ruşinoasă decât dureroasă: "în vremea regelui Oroles - scrie Trogus
Pompeius - [geto-dacii] se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost
siliţi, din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe
care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16). Pedeapsa "a fost înlăturată numai după ce
prin vitejia lor au şters ruşinea pe care şi-au atras-o în războiul de mai înainte" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16). Mai presus de
anecdoticul episod, rămâne faptul sigur că rezistenţa opusă de luptătorii geto-daci conduşi de Oroles, poate şi de alţii rămaşi
necunoscuţi, a stăvilit invazia bastarnilor spre teritoriile din interiorul arcului carpatic, unde arheologic nu se constată decât slabe
şi efemere urme lăsate de această populaţie (de exemplu, la Moreşti, jud. Mureş), probabil cu prilejul unor pătrunderi de felul
aceleia pe care o relatează Trogus Pompeius.
Pe lângă asemenea momente de conflict, raporturile dintre geto-daci şi bastarni au cunoscut şi perioade de pace
materializate, printre altele, de schimburile economice şi culturale reciproce. Unele incursiuni ale bastarnilor au antrenat chiar
contingente geto-dace până la sud de Dunăre, unde prezenţa lor este destul de des constatată. Astfel, regele Macedoniei, Filip
al V-lea (220-179 î.e.n.), angajat într-o politică foarte complicată împotriva romanilor, tracilor şi altor neamuri din jur, s-a decis în
ultimii ani ai domniei să recurgă la ajutorul bastarnilor. Iniţial aceştia ar fi urmat să distrugă puterea dardanilor - vecini primejdioşi
ai Macedoniei -, apoi să devasteze Italia. Solia lui Filip, condusă de un abil diplomat, Antigonus, a reuşit să-l convingă uşor pe
regele bastarn Clondicus, atât prin răsplata promisă, cât şi prin perspectiva unor prăzi bogate. Ca urmare, în anul 179 î.e.n. o
puternică oaste bastarnă formată din luptători pedeştri şi călăreţi, în rândurile căreia se aflau şi geto-daci, a trecut Dunărea -
probabil pe la Durostorum - şi a înaintat prin teritoriul locuit de traci, care fuseseră convinşi de macedoneni să-i asigure
aprovizionarea. Dar, în apropiere de Amphipolis, bastarnilor le-a parvenit ştirea că regele Filip murise pe neaşteptate. Totodată,
tracii, care încercau să profite de acest eveniment, au început să opună rezistenţă bastarnilor şi, părăsindu-şi aşezările din zona
prin care aceştia treceau, s-au refugiat pe muntele Donuca (identificat cu actualul Rila). Bastarnii i-au atacat, însă au avut
neşansa ca tocmai în acel moment să se dezlănţuie o furtună neobişnuită, care, cum arată Titus Livius (XL, 58, 4-6), a produs
numeroase victime şi o mare debandadă în rândurile lor, sporite şi de intervenţia armată a tracilor. După dispute serioase, o
parte a bastarnilor a renunţat la luptă şi s-a reîntors, împreună cu geto-dacii, prin teritoriile învecinate Apolloniei Pontice şi
Messembriei, la nord de Istru, iar altă parte - izvorul antic o evaluează la aproximativ 30.000 - s-a decis, totuşi, să-şi continue
înaintarea către Dardania, unde a rămas până în iarna 175/174 î.e.n., când, în urma unui conflict violent cu dardanii, a fost silită,
la rândul ei, să revină la nord de fluviu.
Nu peste multă vreme, Perseu (179-168 î.e.n.) - fiul şi succesorul lui Filip al V-lea - a făcut, din motive identice cu ale
tatălui său, un nou apel la bastarni. În primăvara anului 168 î.e.n., sub conducerea aceluiaşi Clondicus, oastea bastarnilor şi
geto-dacilor, formată de data aceasta din 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi, a trecut la sud de Dunăre. Conform
înţelegerii, Perseu urma să plătească imediat câte 10 galbeni de fiecare călăreţ, câte 5 galbeni de fiecare pedestraş şi 1.000 de
galbeni şefului lor. Pertractările regelui macedonean în privinţa efectuării plăţii i-au determinat până la urmă pe bastarni şi aliaţii
lor să-l părăsească şi să se retragă la nord de fluviu, nu însă înainte de a fi devastat teritoriile trace prin care au trecut. Atacată
în acelaşi an de către romani, Macedonia nu a dispus de forţele necesare pentru a-şi salva independenţa, iar Perseu însuşi şi-a
pierdut tronul.
Deşi vor mai fi existat, neconsemnate de izvoare, astfel de acţiuni purtate în comun de bastarni şi autohtoni, cercetările
arheologice pun în lumină realitatea că geto-dacii nu s-au împăcat niciodată cu prezenţa acestei populaţii înapoiate şi
turbulente, într-o primă fază ei au reuşit să oprească expansiunea bastarnilor atât spre sud, aproximativ pe linia Piatra Neamţ -
Roman - Crasna (jud. Vaslui) - Tiraspol (Rep. Moldova), cât şi spre vest, pe Carpaţi, unde au construit o nouă serie de cetăţi
puternice, aşa cum procedaseră atunci când interveniseră pentru zăgăzuirea primejdiei sciţilor. Într-o fază ulterioară, mai exact

9
în epoca lui Burebista, geto-dacii au pornit lupta decisivă pentru eliberarea teritoriilor pe care se implantase populaţia bastarnă.

CONFLICTUL DINTRE GETO-DACI ŞI HYBRIDA

Cât de apăsător era - sau putea fi - acest control o dovedeşte peste un deceniu răscoala antiromană a cetăţilor greceşti de
pe litoralul vestic al Pontului, care nu mai puteau suporta abuzurile fostului coleg de consulat al lui Cicero în anul complotului lui
Catilina, 63 î.e.n., Caius Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei. Acesta a venit cu trupe asupra lor cu intenţia de a ocupa
întregul ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră (62 î.e.n.), dar în primăvara următoare a suferit, undeva "în preajma cetăţii
histrionilor" (Dio Cassius), o gravă înfrângere din partea geto-dacilor, grecilor şi bastarnilor. Ca urmare a acestei înfruntări,
oraşele greceşti îşi redobândesc independenţa. Steagurile capturate de la romani au ajuns în cetatea daco-getică Genucla
(Cassius Dio, LI, 26).

BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN

RĂZBOAIELE DACILOR - BUREBISTA

CONFLICTELE LUI BUREBISTA CU BOII ŞI TAURISCII

După ce a reuşit să unifice triburile daco-getice, după ce le-a impus, prin diplomaţie şi acţiuni armate, Burebista a început
marile sale războaie de stabilire a graniţelor statului dac şi de asigurare a acestora. Daco-geţii şi, prin ei, Burebista, vor ajunge
stăpânii unui vast teritoriu ce se întindea de la Marus (March), râu ce separă Slovacia de Moravia, până la Olbia şi din Carpaţii
nordici până la Balcani, supunând cea mai mare parte a populaţiilor vecine. Care a fost succesiunea exactă a acestor războaie
este greu de precizat. Un lucru este neîndoielnic şi anume că, perioada de pacificare şi de unificare a triburilor dacogetice a
durat mult. Ea a consumat mai bine de jumătate din domnia lui Burebista. Abia după ce va deveni o mare putere, o forţă de
temut, va reţine atenţia istoricilor vremii. Începând cu momentul în care neamul daco-get, unit, a devenit o forţă, avându-l în
frunte pe genialul său conducător, el n-a mai putut trece neobservat. Cele spuse ne sint explicit redate de Strabon care îi începe
relatarea despre Burebista doar cu momentul în care acesta ajunsese să reprezinte un pericol pentru romani, într-o vreme
contemporană lui "lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor" (SCIV, 7, 1-2). Tot marele geograf din Amaseia relatează cu
uimire cum Burebista doar în câţiva ani, a făurit o mare stăpânire şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine".
Singurul izvor literar, cu privire la acţiunile militare întreprinse de Burebista în vest şi sud-vest, este "Geographia" lui
Strabon. În afară de pasajul reprodus mai sus, la aceste evenimente geograful antic se mai referă încă de două ori pe parcursul
operei sale. Astfel, când ajunge să descrie ţinuturile situate de-a lungul Dunării el spune: "o parte din teritoniul amintit, dacii l-au
prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boii şi pe taurisci - seminţii celtice de sub stăpânirea lui
Critasiros". În alt pasaj acelaşi autor vorbeşte despre aşezarea şi faptele celţilor printre care pomeneşte şi de boii. Pe aceştia,
Strabon îi descrie ca pe unul dintre cele mai numeroase neamuri celtice, care, odinioară, printr-un atac neaşteptat împreună cu
insubrii şi senonii, au ocupat Roma. Evenimentul s-a petrecut, aproximativ, în anul 390 î.e.n. Mai târziu romanii i-au alungat pe
boii. "Strămutându-se în regiunea de lângă Istru, ei locuiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când
aceştia din urmă le-au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, a rămas un loc de păşunat
pentru turmele neamurilor vecine".
Fără a exclude şi posibilitatea ca Burebista, înainte de a se fi năpustit asupra boiilor şi tauriscilor, să fi întreprins o expediţie
spre sud, împotriva scordiscilor, pentru a-i împiedica pe aceştia să vină în ajutorul lui Critasiros, mai plauzibil pare a fi însă ca
Burebista să nu fi întreprins acţiuni în sud, să-i înfrunte pe romani să pustiască un neam celtic atâta timp cât în flancul imediat îi
avea pe boii şi taurisci. Aceştia i-ar fi putut bloca întoarcerea. Şi apoi, împreună cu scordiscii în sprijinul cărora ar fi putut alerga,
ar fi prins armatele lui Burebista într-o încercuire, cel puţin pe două mari fronturi. Unul în faţă, reprezentat de romani, şi al
doilea, în spate, format de coaliţia a cel puţin trei seminţii celtice. De aceea, se poate socoti că prima mare acţiune războinică a
lui Burebista a fost cea îndreptată împotriva lui Critasiros.
Dintre evenimentele petrecute pe timpul domniei lui Burebista, puţine sunt acelea care pot fi precizate în timp cu destulă
certitudine. Unul dintre acestea îl reprezintă cucerirea oraşelor greceşti de pe ţărmul de vest al Pontului. Pentru el stau mărturie
textul lui Dion Chrysostomos şi câteva inscripţii găsite în oraşele supuse de marele rege. Pe baza izvoarelor amintite s-a putut
preciza că etapa de cucerire a cetăţilor greceşti s-a desfăşurat între anii 55-48 î.e.n.. De asemenea se ştie că Burebista a fost
ucis în anul 44 î.e.n. Având aceste două date precizate, se pune problema timpului ocupat de războaiele purtate în vest,
împotriva celţilor, dacă ele au avut loc înaintea acelor care l-au purtat pe Burebista până în îndepărtata Olbie.
Cel mai probabil că, acţiunile din vest le preced pe cele estice şi au avut loc în jurul anului 60 î.e.n.. Cum este firesc, în
lipsa unor documente sigure, se consideră evenimentele anterioare celora care l-au purtat pe Burebista până în oraşul
borystheniţilor. Relatările lui Strabon pot fi completate cu textul lui Caesar. Acesta este în măsură să precizeze când s-au
desfăşurat războaiele lui Burebista cu boiii aliaţi cu tauriscii. Vorbind despre hotărârea helveţilor de a-i părăsi ţara, foarte
probabil din cauza presiunii triburilor germane, Caesar povesteşte cum aceştia i-au convins să facă acelaşi lucru şi pe vecinii lor
"în sfârşit, se aliază şi primesc la ei pe boii, un popor de dincolo de Rin, care trecuseră în Noricum şi asediaseră Noreea" (Julius
Caesar, De Bello Gallico, I,5,4). Evenimentul relatat de Caesar s-a petrecut în 59-58 î.e.n. Deci, războiul lui Burebista cu boiii a
trebuit să aibă loc anterior acestei date, sigur nu cu prea mult înainte, pentru că la 59-58 î.e.n., îi vedem pe boii abia ajunşi şi
acceptaţi în teritoriul Elveţiei de azi (C.Jullian, Histoire de la Gaule, p.145, nota 5). Pentru a parcurge drumul de la Dunărea
mijlocie până în Elveţia, chiar cu episoade războinice nu le trebuia un timp prea îndelungat. Socotim că un an este chiar
suficient. M.Macrea arată că după înlăturarea supremaţiei boiilor, în urma înfrângerii lor definitive de către Burebista, eraviscii
din Pannonia vor începe să bată monedă proprie cu legenda Ravis(ci) sau Iravisci, pe când, înainte de anul 60 î.e.n.,
întrebuinţau monede emise de boii. Aceasta înseamnă, fără îndoială, că după înfrângerea boiilor supremaţia în Pannonia a
revenit eraviscilor. Se poate susţine fără teama de a greşi prea mult că războiul dintre Burebista şi Critasiros a avut loc în anul
60 î.e.n.
Argumentele care ar putea coborî data războiului cu două decenii se bazează pe temeiuri de ordin numismatic. Monedele
boiilor (R.Paulsen, Die Munzpragung der Boier) au o arie de răspândire ce cuprinde Slovacia de vest, o parte a Austriei de jos,
la răsărit de Alpi, apoi Burgenlandul şi o parte a regiunilor învecinate din Ungaria de azi. Ele au o perioadă scurtă de emisiune
care începe pe la anul 60 î.e.n. şi se încheie, după anul 44 î.e.n. Înainte de 35 î.e.n. cum ar fi un tezaur de monede găsit în

10
Austria de sud în a cărui componenţă, pe lângă 38 de monede de argint ale boiilor, s-a găsit şi una romană emisă în anul 43
î.e.n. Faptul este real, cu menţiunea că, între datele de emisiune şi cele de circulaţie a unei monede nu este o legătură
obligatorie. Monedele boiilor, mai ales fiind din metal nobil, aur şi argint, au putut circula încă multă vreme după emiterea lor şi
tezaurizate mai târziu. Alt argument ar fi detaşamentul de 300 de călăreţi trimiţi lui Caesar, la anul 48 î.e.n., în lupta cu
Pompeius, ceea ce ar însemna că tauriscii n-au fost încă nimiciţi şi implicit, nici boiii. Deci, în anul 48 î.e.n., n-ar fi avut încă loc
ciocnirile acestora cu Burebista. Dar tauriscii nu au fost nimiciţi total ci vor emigra în Elveţia unde se vor lupta cu boii. Ei vor
continua să existe şi îşi vor păstra supremaţia în Noricum până la cucerirea romană. Astfel, Burebista i-a şters pe boii de pe
suprafaţa pământului dunărean, am putea spune.
Operaţiile războiului s-au desfăşurat undeva în regiunea Dunării mijlocii, aşa cum reiese clar din relatările lui Strabon, până
înspre ţinuturile tauriscilor alpini. Drumul spre vest al armatei lui Burebista ar putea fi urmărit pe baza tezaurelor monetare
celtice. Ele se înşiruie de-a lungul Dunării de la cotul fluviului (mai sus de Budapesta), până la Viena. Se poate presupune că
Burebista nu a trecut Dunărea ci a urmărit boii şi tauriscii doar pe malul stâng al fluviuIui. Materialele dacice, printre care şi
ceramica de uz comun în cadrul căreia un loc important îl ocupă ceaşca dacică, au fost descoperite în dreapta Dunării, la
Budapesta, la Eisenstadt şi până în Silezia, dar care nu sunt în măsură să dovedească extinderea operaţiilor militare ale lui
Burebista în aceste teritorii, ci dovedesc prezenţa efectivă de mai lungă durată a populaţiei dacice, deoarece, spaţiul pe care s-
au desfăşurat luptele era locuit, pe lângă celţi, şi de seminţii dacice. În această privinţă, Strabon spune: "Dacii pretind că acest
ţinut ar fi fost al lor, cu toate că este despărţit de ei [celţi] prin râul Parisos" (Strabon, Geographia, VII, 5, 2). Situaţie dovedită
prin descoperirile arheologice. Această localizare prin învecinare cu triburile germanice, poate fi susţinută şi de Getica lui
lordanes în care se poate citi: "După sfatul acestuia [al lui Deceneu] goţii [geţii] au început să pustiască pământurile germanilor
pe care acum le stâpânesc francii" (Iordanes, Getica, 67). Nu este exclus ca şi acest text să se refere tot la războaiele cu boii şi
tauriscii. Un ultim argument se află pe teritoriul actual al Bratislavei, unde Burebista va pune să se zidească o cetate de piatră.
Acesta fiind hotarul de locuire efectivă ale dacilor.

CONFLICTUL LUI BUREBISTA CU SCORDISCII

Ca şi pentru războiul cu Critasiros şi în relatarea războaielor purtate de Burebista la sudul Dunării referiri se găsesc doar în
textul lui Strabon. Din acesta (VII, 3, 11), se deduce că Burebista după ce a înălţat pe daco-geţi, ca rezultat al înţeleptei sale
politici interne, a supus cea mai mare parte a populaţiilor vecine, reuşind să alcătuiască o mare stăpânire, ajungând să fie temut
şi de romani. Căci trecând cu îndrăzneală Dunărea şi jefuind Tracia - până în Macedonia şi Iliria - a pustiit pe celţii care erau
amestecaţi cu tracii şi cu ilirii. Fragmentul reprodus propune două direcţii de atac ale lui Burebista în sudul Dunării. Una dintre
acestea trecea prin Tracia ca să ajungă în Macedonia, provincie romană de multă vreme constituită (168 î.e.n.). Cea de a doua
direcţie presupune trecerea prin teritoriile dardanilor de neam ilir şi a celţilor scordisci. Printre tracii ce trăiau amestecaţi cu celţii
trebuie să fi existat şi daco-geţi, fapt indicat de descoperirile arheologice făcute pe teritoriul de azi al Iugoslaviei. Populaţia
autohtonă din întregul spaţiu cuprins între Dunăre şi Marea Adriatică era constituită din iliri, în teritoriile lor infiltrându-se celţii şi
alte seminţii.
Care dintre cele două direcţii va fi fost aleasă mai întâi de Burebista şi mai cu seamă de câte ori va fi întreprins el
asemenea incursiuni, încălcând teritorii supravegheate de romani ori chiar graniţele republicii romane, izvoarele nu o
precizează.
Strabon spune că sub conducerea lui Burebista "pe cei dintâi i-au nimicit dacii [pe boii şi pe taurisci], pe câtă vreme cu
aceştia din urmă [scordiscii] adeseori ei au făcut alianţă" (Strabon, Geographia, VII, 5, 2). Alianţa daco-geţilor cu scordiscii
trebuie să fi avut drept mobil incursiunile de jaf în sudul Peninsulei Balcanice. Izvoarele literare atestă asemenea incursiuni încă
din secolul al II-lea î.e.n. Îndreptate spre hotarele Macedoniei. Acestea erau mereu încălcate de coaliţii în care, alături de
scordisci, îi întâlnim printre alte popoare pe daci. Este foarte probabil ca măcar la unele incursiuni în Macedonia întreprinse de
scordisci şi daci ce au avut loc în prima jumatate a secolului I î.e.n. cum a fost, de pildă, cea din anul 74 î.e.n. să fi luat parte şi
Burebista. El nu este menţionat pentru că nu devenise încă o mare forţă, ci se găsea abia la începutul domniei când avea de
pus capăt luptelor interne dintre seminţiile daco-getice, pe care le va unifica. Îndată însă ce Burebista va reuşi să unească sub
sceptrul său toate seminţiile daco-getice şi va deveni, în acest fel, o mare forţă, el nu va mai fi obligat să recurgă la alianţe
pentru a ataca hotarele Romei, pentru a întreprinde incursiuni de jaf în Macedonia. Chiar dacă asemenea alianţe cu scordiscii
au existat, după cum ne relatează Strabon, ele trebuie să-l fi nemulţumit pe regele daco-geţilor şi de aceea, a întreprins acţiuni
de pedepsire a scordiscilor. Motivul discordiei trebuie să-l fi constituit împărţirea prăzilor capturate din teritoriile parcurse. Dacă o
vreme supremaţia, ce se materializa, desigur, în "partea leului" la împărţirea prăzii, a aparţinut scordiscilor, acum nu mai putea fi
vorba de aşa ceva. Iată, unul dintre posibilele motive care l-au determinat pe Burebista să pornească război împotriva
scordiscilor. Rezultatul acestei ciocniri se află tot la Strabon care relatează cum celţii, care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, au
fost, pustiit. Pustiirea a însemnat o serioasă înfrângere a acestora. Scordiscii au fost văzuţi în fruntea atâtor coaliţii ori singuri
atacând hotarele Macedoniei. Începând de la 141 î.e.n., nu de puţine ori, scordiscii reuşiseră să prade posesiunile romane până
la ţărmurile Marii Adriatice şi să traverseze Macedonia până în Epir. Înfrânţi de Burebista, ei vor înceta să mai joace un rol politic
important, în continuare izvoarele nu-i mai pomenesc. Afirmaţia lui Strabon trebuie înţeleasă în sensul unei pustiiri a puterii
politice şi nu etnice. După luptele cu Burebista, scordiscii îşi vor continua vieţuirea în jurul Belgradului de azi (Singidunum) pe
toata durata secolului I î.e.n. şi chiar mai târziu. Teritoriile lor nu au fost ocupate de Burebista. Ca şi în cazul precedent
descoperirile de materiale dacice de pe teritoriul Iugoslaviei de azi nu sunt urme lăsate de oastea lui Burebista. Ele atestă
locuirea efectivă a dacogeţilor în aceste teritorii, iar unele dintre ele demonstrează legături de natură economică între aceste
spaţii şi Dacia.

CUCERIREA CETĂŢILOR PONTICE DE CĂTRE BUREBISTA

Din decretul oraşului Dionysopolis în cinstea lui Acornion se deduce, că Burebista "în timpul din urmă" a ajuns stăpânul
"ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre". Acest lucru înseamnă că la anul 48 î.e.n., când dionysopolitanii îl cinsteau pe
ilustrul lor concetăţean, Burebista îşi extinsese deja stăpânirea pe ambele maluri ale Dunării şi că acţiunea de supunere a
bogatelor colonii greceşti de pe malul de apus al Pontului Euxin era încheiată. El devenise deja "cel dintâi şi cel mai mare dintre
regii din Tracia".
Tot pe baza aceluiaşi decret se poate presupune stăpânirea unui alt rege get şi el puternic, la care Acornion a mers în
solie, trimis fund de locuitorii din Dionysopolis, pentru a obţine bunăvoinţă. Se poate presupune o dată relativ târzie, sigur
posterioară războaielor din regiunea Dunării mijlocii, pentru acţiunile întreprinse de Burebista în regiunea inferioară a Dunării şi
implicit, la sudul Dunării. Toate datele duc la concluzia că în anul 72 î.e.n., când armatele romane au întreprins o acţiune militară
în frunte cu M.Terentius Varro Lucullus, Burebista să nu fi fost încă stăpânul ţinuturilor din sudul Dunării. Evenimentul amintit era
o acţiune adiacentă, de diversiune, în cadrul celui de al treilea război pe care îl purtau, pe atunci, romanii cu Mithridates al VI-lea
Eupator, regele Pontului şi al Bosporului. În lupta lui cu romanii, Mithridates reuşise să atragă de partea sa cetăţile greceşti de

11
pe ţărmul de apus al Mării Negre. Pe unele dintre acestea, proconsulul Macedoniei, M.Terentius Varro Lucullus, le va smulge
din alianţa cu Mithridates şi le va impune un tratat de alianţă cu Roma.
În diversiunea din cadrul celui de al treilea război cu Mithridates, proconsulul Macedoniei a înfrânt rezistenţa bessilor şi a
moesilor şi a supus şi prădat rând pe rând oraşele greceşti din Pontul Stâng, de la Apollonia până la gurile Dunării. Este puţin
probabil ca Burebista să se fi găsit în fruntea geţilor care i-au opus rezistenţă în dreapta Dunării lui M.Terentius Varro Lucullus.
Burebista stăpânea în acest timp doar peste tribul din care făcea parte şi teritoriul acestuia era cu siguranţă la nordul marelui
fluviu.
Alianţa impusă coloniilor greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre de către Varro Lucullus nu va fi de lungă durată. Ei îi
va pune capăt o coaliţie greco-bastarno-getă ce va învinge armatele lui C.Antonius Hybrida, proconsul al Macedoniei între anii
62-60 î.e.n. Nenumăratele abuzuri au stârnit nemulţumire şi au provocat revolta cetătilor greceşti din Pont. Împotriva acestora,
C.Antonius Hybrida a întreprins o acţiune militară de pedepsire. Inscripţia în cinstea lui Acornion îl arată petrecându-şi iarna lui
62 î.e.n. la Dionysopolis pentru ca în primavară să intre în acţiune. El este învins sub zidurile Histriei şi alungat din Dobrogea.
Pentru nenumăratele lui abuzuri şi ticăloşii, C.Antonius Hybrida va fi judecat de senatul din Roma şi osândit la exil, cu toată
apărarea înflăcărată a lui Cicero, fostul său coleg de consulat în anul 63 î.e.n..
Despre înfrângerea lui C.Antonius Hybrida stă mărturie Titus Livius: "Proconsulul C.Antonius a întreprins în Tracia o
acţiune lipsită de succes" (Titus Livius, Periochae, CIII) şi povestirea mai amplă pe care ne-o dă Dio Cassius. Acesta spune:
"Cât a guvernat Macedonia, acesta [C.Antonius] a pricinuit multe necazuri atât celor care se aflau sub ascultarea lui, cât şi
aliaţilor. Dar a trebuit şi el, la rându-i, să îndure multe. După ce pustii pământurile dardanilor şi ale vecinilor acestora, nu mai
cuteză să li se împotrivească când l-a atacat, şi fugi de acolo, împreună cu cavaleria se retrase ca şi cum ar fi avut altceva de
întreprins. Dardanii au învăluit atunci infanteria lui, i-au alungat cu forţa din ţara lor şi i-au smuls prada. Întrucât cu aliaţii din
Moesia se purtase la fel, suferi o înfrângere, lângă cetatea istrienilor din partea bastarnilor din Sciţia, veniţi în ajutorul acestora,
şi că a trebuit să fugă"(Dio Cassius, Historiae Romanae, XXXVIII, 10, 1-3). Tot Dio Cassius relatează cum M.Licinius Crassus
mult mai târziu, în anul 28 î.e.n., fiind chemat în ajutor de regele get Rholes "prieten şi aliat al poporului roman" aflat în luptă cu
un alt rege get din centrul Dobrogei, pe nume Dapyx, îl va urmări şi învinge pe acesta din urmă. După pieirea lui Dapyx,
[Crassus] a pornit apoi împotriva Genuclei, cea mai puternică întăritură a statului lui Zyraxes [rege get din nordul Dobrogei], căci
auzise că se aflau acolo steagurile luate de bastarni de la Caius Antonius, lângă cetatea istrienilor.
Pe baza pasajului reprodus mai înainte şi care se referă la o perioadă mult mai târzie (28 î.e.n.), V.Pârvan a presupus însă
participarea geţilor la lupta histrioţilor, ajutaţi de bastarni, din anul 61 î.e.n. Împotriva armatelor romane comandate de
C.Antonius Hybrida. Şi mergând mai departe, marele nostru învăţat, se întreba dacă nu cumva încă de pe atunci Burebista
însuşi să se fi aflat în fruntea geto-bastarnilor care, ajutându-i pe grecii din Histria, l-au învins pe C.Antonius Hybrida şi i-au luat
steagurile despre care M.Licinius Crassus auzise, mai târziu, că s-ar afla în cetatea getică a Genuclei.
Fără îndoială că întrebării formulate de V.Pârvan nu i se poate răspunde cu suficientă certitudine. Împrejurarea relatată de
Dio Cassius, după care stindardele capturate de la C.Antonius Hybrida au fost duse într-o fortăreaţă getică, face cât se poate de
plauzibilă participarea geţilor la luptele purtate în apropierea Histriei. De aici însă, nu reiese şi participarea lui Burebista la
evenimente şi implicit, prezenţa lui în Dobrogea la anul 61 î.e.n. Ipoteza pare probabilă lui D.M.Pippidi şi acceptată de R.Vulpe
(R.Vulpe, Getul Burebista, p.41). Pe de altă parte, H.Daicoviciu o respinge socotind că nu exista nici un temei documentar
pentru care ar fi îndreptăţit acceptată (H.Daicoviciu, Dacia, p.31).
Ipotezei în conformitate cu care Burebista ar fi cel ce conducea acţiunea bastarno-geto-elenică de la Histria, din anul 61
î.e.n., i se opun câteva fapte. În anul 60 î.e.n. ştim că Burebista se lupta cu boiii şi cu tauriscii la Dunărea mijlocie, şi că aceştia
au fost zdrobiţi. Cu greu ne vine a crede că doar cu un an înainte să fi putut participa la lupta împotriva lui C.Antonius în
Dobrogea. Ar trebui să presupunem o rapidă îmbarcare a oastei sale pe vase care pe apele Dunării să ajungă până în apropiere
de Bratislava, unde s-au desfăşurat, probabil, cele mai importante episoade ale luptelor cu armata lui Critasiros. Chiar dacă am
admite şi o astfel de posibilitate, o altă împrejurare vine să ne arate netemeinicia ipotezei de mai sus. Am văzut că Dio Cassius
vorbeşte numai de bastarnii ce au sărit în ajutorul grecilor. Prezenţa geţilor în aceste lupte este presupusă doar conjuctural, fără
existenţa unei atestări documentare sigure. Dacă ar fi participat la acţiuni, Burebista, atunci va trebui admis că la acea oră el îşi
alcătuise deja numeroasa-i oaste (să nu uităm că ne găsim doar cu un an înaintea războiuiui cu celţii). În cazul când Burebista
ar fi dat ajutor militar grecilor de la Histria, se poate socoti că acesta ar fi fost suficient, fără să mai fie nevoie de cel al
bastarnilor. Dar, admiţând această posibilitate, va trebui să fim de acord că Burebista constituia deja o forţă care nu putea fi
trecută cu vederea de textele literare respective.
Prezenţa bastarnilor la luptă şi la înfrângerea lui C.Antonius Hybrida din Dobrogea constituie, după părerea noastră, un
argument hotărâtor ce pledează împotriva participării lui Burebista la aceste acţiuni. Bastarnii instalaţi între Carpati şi Nistru,
încă din preajma anului 200 î.e.n., extinzându-se apoi şi în podişul central moldovenesc, vor constitui una din forţele politice
predominante la Dunărea de Jos, pe toată durata secolului al II-lea î.e.n. şi în prima jumătate a secolului I î.e.n. Ei au atacat în
repetate rânduri coloniile greceşti din Pont, au pătruns chiar şi la sud de Balcani, participând alături de celţi ori de alte neamuri la
coaliţii îndreptate împotriva Macedoniei. Când Burebista va interveni la sud de Dunăre, stăpânind pe ambele maluri ale fluviului,
va pune capăt supremaţiei politice a bastarnilor, îi va împinge înspre nord, împiedicându-i să mai treacă peste teritoriile
dacogetice. Abia după moartea sa, în perioada tulbure ce i-a urmat, bastarnii vor găsi prilejul de a pătrunde din nou până în
Balcani. Dar, să nu anticipăm lucrurile.
Deci, la anul 61 î.e.n., Burebista nu era încă stăpân peste teritorii sud-dunărene şi n-a participat la acţiuni militare de genul
celeia care a dus la alungarea lui C.Antonius Hybrida din Dobrogea şi odată cu el a trupelor romane. El se găsea antrenat în
marea ofensivă purtată împotriva triburilor celtice de la Dunărea de mijloc şi apoi a celor din regiunea Belgradului de azi.
În urma victoriilor categorice obţinute în vest, forţa lui armată a sporit, prestigiul său a crescut continuu şi vertiginos, fapt ce
i-a uimit pe contemporani. Este acea îndrăzneală de care vorbea Strabon, îndrăzneală dată de puterea din ce în ce mai mare
de care dispunea. Abia acum, după ce îi va fi zdrobit pe boii şi pe taurisci, după ce îi va fi desfiinţat ca putere politică pe
scordisci, după ce va fi întreprins acţiuni de pradă dincolo de hotarele Macedoniei, Burebista îi va îndrepta acţiunile militare spre
bogatele cetăţi greceşti de pe malul de vest al Pontului Euxin.
Înainte de orice este necesară identificarea scopului, a mobilului ce, în final, a dus la supunerea tuturor oraşelor-state de la
Olbia până la Apollonia. Stabilirea scopului ce l-a determinat pe Burebista să supună cetăţile greceşti din Pontul Stâng nu poate
fi decât presupus, avându-se în vedere întreaga lui politică şi conjunctură, să zicem internaţională, din acea vreme.
S-a spus, în repetate rânduri, şi de mai mulţi cercetători, că Burebista ar fi ocupat cetăţile greceşti din Pont în vederea
opririi înaintării romane. S-a vorbit chiar de o protecţie acordată coloniilor greceşti de către Burebista pe care acesta le-ar fi
apărat împotriva romanilor ce se apropiau de Dunăre. După părerea noastră, o asemenea ipoteză nu este cu nimic justificată.
Am arătat în repetate rânduri până acum care erau, în momentul istoric de care ne ocupăm, ţelurile romanilor, obiectivele spre
care tindeau. Burebista ar trebui investit cu o formidabilă putere de previziune care să-l poată face capabil să întrezărească
schimbarea direcţiei politicii externe a Romei ce va avea loc cu un secol mai târziu.

12
 Nici Mithridates al VI-lea Eupator, rege al Pontului şi al Bosporului, n-a reuşit să integreze în stăpânirea lui cetăţile greceşti
din Pont în scopul luptei înverşunate pe care el o va duce cu romanii. Alăturarea acestora politicii regelui din Pont s-a făcut din
cu totul alte motive, cu siguranţă, de natură economică. D.M.Pippidi a arătat necesitatea vitală a cetăţilor-state greceşti, ce-i
avea temeiuri de ordin intern şi extern, de a se integra, de a se include într-o unitate economică mai mare, de tipul statelor
elenistice din sudul şi estul mediteranean. "Din punctul de vedere al oraşelor greceşti, spune D.M.Pippidi, integrarea în sistemul
de alianţe urzit de puternicul adversar al Romei însemna, pe de o parte, înlăturarea piedicilor din calea schimbului de bunuri
între membrele vastei uniuni politice, pe de alta, sprijin împotriva populaţiilor băştinaşe, a căror presiune sporită n-ar fi putut-o
susţine cu propriile lor mijloace". Este adevărat, însă, că pe parcursul celor patru grele războaie pe care Mithridates Eupator le
va purta cu romanii în Asia ori în Europa, trage după sine şi cetăţile greceşti din Pont. Desprinderea unora dintre ele din
sistemul economic şi politic al lui Mithridates şi implicit slăbirea acestuia, a fost scopul care l-a purtat pe generalul M.Terentius
Varro Lucullus până la gurile Dunării. El va reuşi să stabilească (nu importă acum prin ce metode) alianţe cu unele dintre
cetăţile-state greceşti din Pont. Alianţa oferită de romani urma s-o înlocuiască pe cea a lui Mithridates ce era în concordanţă cu
interesele economice ale grecilor în sensul arătat mai înainte. Aceasta a durat până când C.Antonius Hybrida, în dorinţa lui de
îmbogăţire rapidă, caracteristică, de altfel, întregii oligarhii senatoriale, va supune cetăţile greceşti din Pontul de vest la subsidii
excesive. Atunci grecii se vor apăra cu armele şi cu ajutorul "barbarilor" vor pune capăt alianţei cu romanii.
Nu raţiuni de ordin politic, de apărare împotriva unei cuceriri romane, pericol care exista de fapt, dar care era încă departe
de a deveni iminent, ci faptele au dovedit-o, au fost cele care l-au determinat pe Burebista să întreprină cucerirea oraşelor
greceşti de pe coasta de apus a Mării Negre şi cu atât mai puţin ocrotirea lor. Temeiurile trebuie să fi fost de ordin economic.
Nu poate fi vorba de acţiuni izolate cu caracter de jaf îndreptate împotriva uneia sau alteia dintre cetăţile greceşti, ci de o
politică bine chibzuită, de integrare a întregului litoral de vest al Pontului, cu toate oraşele sale, în statul daco-getic. Burebista a
fost conştient de avantajele deosebite pe care le putea oferi pentru statul căruia abia îi pusese bazele, cucerirea bogatelor oraşe
greceşti şi includerea lor în hotarele stăpânirii sale. O asemenea acţiune nu putea fi decât deosebit de fructuoasă. Cu ajutorul
meşterilor greci aduşi din oraşele cucerite, Burebista îşi va construi formidabilul sistem de fortificaţii din Munţii Orăştiei. Tot cu
ajutorul lor va dura în piatră şi alte cetăţi. Negustorii greci din Pont vor aduce un spor în dezvoltarea economiei, vor înviora
substanţial comerţul şi vor stimula producţia. Mărfurile greceşti nu se vor limita acum numai la teritoriile extracarpatice, ci vor
ajunge până în inima Transilvaniei şi chiar mai spre vest, până unde se întindea stăpânirea lui Burebista. În acest sens s-ar
putea aminti că numai în cetatea de la Costeşti, într-un prim lot de monede determinate, au fost identificate 19 monede de
bronz (deci nu poate fi vorba de un metal preţios ce putea atrage ca atare) bătute la Histria. Deşi sunt emise după anul 200
î.e.n. contramărcile pe care le poartă monedele fac dovada că acestea mai circulau încă în secolul I î.e.n. la Histria. Faptul ni se
pare deosebit de semnificativ. Monedele de care vorbeam dovedesc ceva mai mult decât simple legături comerciale existente
între grecii de la Histria şi dacii din sudul Transilvaniei, cum pe bună dreptate arătase V.Pârvan (V.Pârvan, Getica, p.80). Este
bine ştiut faptul că monedele mărunte de bronz emise de cetăţile-state greceşti nu posedau o valoare de circulaţie prea mare.
Ele aveau un caracter mai mult de uz intern. Împrejurarea că la Costeşti au fost descoperite nu mai putin de 19 monede
histriote, fără îndoială pierdute ocazional, deci, folosite cotidian de cei care au vieţuit acolo, ne dă dreptul să presupunem că ele
aveau putere de cumpărare şi aici. Iată o dovadă, după noi clară, a extinderii până departe în stăpânirea lui Burebista a
economiei greceşti cu toate numeroasele ei implicaţii.
Se dovedeşte din nou, în acest fel, genialitatea lui Burebista care a ştiut să intuiască exact implicaţiile multiple şi avantajele
deosebite pe care le oferea cucerirea oraşelor-state greceşti din Pont. Această din dorinţa lui continuă, permanent manifestată,
de a contribui la "ridicarea neamului său", ca să folosim expresia lui Strabon.
Em.Condurachi face o comparaţie, după părerea noastră, deosebit de semnificativă între politica lui Burebista şi cea a lui
Filip al II-lea, regele Macedoniei. Filip va asigura mai întâi hotarele de nord ale Macedoniei, învingând în lupte grele şi nu
întotdeauna definitive triburile ilire şi tracice, ca apoi să pornească la cucerirea şi integrarea în statul său a oraşelor greceşti de
pe coasta Traciei. Acelaşi lucru îl va face şi Burebista. El va asigura mai întâi hotarele de vest ale Daciei pe care le va fixa pe
Dunărea mijiocie, îi va alunga pe boiii şi tauriscii ce se făcuseră stăpâni pe teritoriile dacice de vest şi le va supune pe scordisci,
neamul ce deţinea supremaţia politică în lumea "barbară" de la sudul Dunării. Numai după aceea va începe să-şi extindă
graniţele până pe coastele Mării Negre, să cucereaseă şi să integreze în statul său cetăţile greceşti din Pontul Stâng.
Acţiunea de cucerire şi de supunere a cetăţilor greceşti din Pont a fost favorizată în largă măsură de condiţiile externe.
Mithridates Eupator fusese deja definitiv învins de romani. El se refugiase mai întâi la ginerele său Tigranes regele Armeniei
care la rândul său va fi învins de armatele romane (66-65 î.e.n.). De aici Mithridates se va refugia, mai întâi, în Colchida, la
poalele munţilor Caucaz, ca apoi să ajungă în Bosfor unde îi va găsi moartea (Th.Reinach, Mithridate Eupator roi de Pont,
p.377). Romanii erau ocupaţi în războaiele de cucerire şi supunere a gallilor şi mai cu seamă erau frământaţi de grave tulburări
interne. Iată de ce grecii nu aveau la cine apela şi de ce Burebista a reuşit să supună cetăţile lor din Pontul Stâng. Burebista va
profita şi de împrejurarea creată (după înfrângerea lui C.Antonius Hybrida), când armatele romane au fost alungate şi obligate
să se retragă în hotarele provinciei Macedonia.
Oricare vor fi fost sentimentele de care era animat Burebista, un lucru este sigur, de necontestat şi anume că, începând de
pe la anul 55 î.e.n. şi până la moartea sa, el a stăpânit toate cetăţile greceşti de pe ţărmul de apus al Pontului Euxin, de la
Olbia, situată la gurile Bugului şi până la Apollonia, pe coasta tracă. Faptul este relatat limpede, fără echivoc, de Dion
Crysostomos, care, vorbind despre Olbia (Borysthenes), ne spune: "Ultima şi cea mai îndelungată cucerire [se spune că a avut
loc] nu mai departe decât acum o sută cincizeci de ani. Geţii au luat atât oraşul Borysthenes, cât şi alte cetăţi aşezate pe
drumurile Pontului Stâng, până la Apollonia". Documentele de care dispunem azi nu sunt în măsură să ne precizeze timpul şi
modalitatea prin care Burebista a reuşit să supună toate cetăţile de la Olbia până la Apollonia. Ştim doar că Olbia a fost cucerită
pe la 55 î.e.n. şi că la anul 48 î.e.n., când se datează decretul dionysopolitanilor în cinstea lui Acornion, acţiunea era deja
terminată.
Deci, în linii generale, cucerirea şi supunerea cetăţilor greceşti a avut loc între 55 şi 48 î.e.n. Ni se pare cât se poate de
verosimil ca tot în acest interval de timp să fi fost cucerit şi spaţiul de la sudul Dunării până la Balcani.
Desigur că supunerea şi cucerirea cetăţilor greceşti, Burebista n-a realizat-o într-o singură campanie şi nici n-a acţionat în
acelaşi mod. Unele dintre ele, foarte probabil, că nu i-au opus rezistenţă ci s-au grăbit să-i deschidă porţile. Aşa a fost cazul
Dionysopolisului despre care ştim, din inscripţia ce conţine decretul în cinstea lui Acornion, că se bucura de favoarea regelui.
Altele însă i s-au opus cu arma în mână, o opoziţie pe care au plătit-o foarte scump. Rezistenţa a fost înfrântă, zidurile
dărâmate şi cetatea trecută prin foc. Despre toate acestea ne vorbesc textele literare şi inscripţiile găsite pe teritoriul diferitelor
oraşe. Vom începe prezentarea lor cu Olbia, cea mai nordică dintre coloniile greceşti supuse de Burebista, şi aşa să avem
siguranţa că aceasta a fost şi prima dintre cetăţile greceşti cucerite. Dimpotrivă, ni se pare mai firesc să fi fost supuse mai întâi
cele de pe teritoriul Dobrogei, mai aproape de Dunăre. Neexistând însă documente în acest sens vom adopta simplul criteriu
geografic pornind de la nord spre sud.
Despre Olbia sau Borysthenes, la limanul Bugului (azi Parutino, nu departe de Nicolaiev, Ucraina), Dion Chrysostomos ne

13
spune că semnele pe care le lăsase în urmă Burebista, se mai vedeau încă pe la anul 95 e.n., pe vremea când a călătorit el
acolo. Un semn al ruinii - ne spune autorul - este starea proastă a construcţiilor şi restrângerea oraşului la un teritoriu mic.
Istoricul din Prusa descrie, în cuvinte pline de compasiune, jalnica situaţie în care se găseau grecii din Olbia, pe vremea sa, la
un secol şi jumătate după ce oraşul a fost cucerit şi distrus de geţi. El fusese refăcut doar în parte, pe un perimetru cu mult mai
mic decât avusese înainte. Urmele dezastrului provocat de cucerirea şi distrugerea cetăţii au fost constatate şi pe cale
arheologică.
Tot în legătură cu distrugerea Olbiei de către Burebista s-a pus şi o inscripţie olbiopolitană şi anume decretul în cinstea lui
Nikeratos în care se vorbeşte despre "duşmanii care se adunaseră de peste tot împotriva oraşului". Data inscripţiei nu este
precizată şi de aceea unii istorici socot că ar putea fi vorba de evenimente premergătoare cuceririi Olbiei de către geţi.
Data cuceririi Olbiei, pe baza relatărilor lui Dion Chrysostomos, a fost pusă de istoricii moderni spre mijiocul secolului I
î.e.n., pe la anul 55 î.e.n.. Ocuparea oraşului grecesc de la limanul Bugului n-a fost o treabă uşoară. El era înconjurat cu ziduri
de-a dreptul impresionante, de veacuri în picioare, fără a mai socoti faptul că avea permanent deschis drumul spre mare şi cu
toate acestea, zidurile au fost străpunse oraşul în mare parte distrus. Pentru o asemenea acţiune era nevoie nu numai de o
oaste puternică pe care Burebista o avea deja călită în lupta cu războinicele triburi celtice, ci şi de o deosebită ingeniozitate şi
iscusinţă a comandantului. Burebista se dovedeşte a fi şi de această dată un adevărat geniu militar. S-a presupus - pe de o
parte - luându-se de bună inscripţia lui Nikeratos, ori la cucerirea Olbiei, Burebista ar fi avut concursul bastarnilor iar, pe de altă
parte, sprijinul nemulţumiţilor din interior.
Pare neverosimil un ajutor al bastarnilor care să fi concurat la cucerirea Olbiei, doar în măsura angajării lor ca mercenari în
oastea lui Burebista. Or, pentru a ajunge la Olbia, Burebista trebuie să fi intrat deja în conflict cu bastarnii. Supoziţiile ar putea
continua, însă din lipsă de documente se poate socoti inutilă iniţierea lor. La fel de neverosimil pare a fi şi ajutorul pe care l-ar fi
dat lui Burebista nemulţumiţii din interiorul Olbiei. Fără îndoială că nemulţumiţi au existat la Borysthenes, aşa cum existau în
oricare societate împărţită în clase antagoniste, dar Burebista era un "barbar" ce trebuie să fi înspăimântat deopotrivă pe cei
bogaţi ca şi pe cei săraci. Nici unii dintre acetia n-ar fi fost cruţaţi în cazul reuşitei. Or, Burebista a izbutit să cucerească Olbia, s-
o devasteze şi s-o distrugă.
Principial nu pot fi excluse cele două ipoteze prezentate dar, hotărâtor este talentul militar deosebit al marelui rege. Cât va
fi durat asediul şi care a fost cantitatea capturilor, nu o precizează nici un izvor. Asediul n-a putut fi de lungă durată, mai
degrabă un atac fulgerător, deoarece sigur în anul 48 î.e.n., deci numai după şapte ani, Burebista a reuşit deja să cucerească şi
cea mai de sud dintre cetăţi, Apollonia. Lăsând la o parte drumul, trebuie avut în vedere că mai erau încă multe şi puternice
cetăţi ce trebuiau cucerite şi răstimpul era scurt.
Care a fost soarta cetăţii Tyras (azi Belgorod-Dniestrovskii, în R.Moldova) nu o spune nici un document. Este posibil ca,
înspăimântaţi de soarta cruntă a Olbiei, grecii din cetatea de la gurile Nistrului să nu fi opus nici o rezistenţă şi să-i fi deschis
porţile lui Burebista şi armatei sale.
Cetatea Aegyssos de pe Dunăre (Tulcea de azi) pare să se fi opus şi de aceea ea a fost asediată şi cucerită, dacă într-
adevăr la acest asediu se referă un pasaj din epistolele poetului Ovidiu exilat ceva mai târziu, pe vremea lui Augustus, la Tomis
(Ovidiu, Ex Ponto, I, 8).
Despre Histria se ştie că a fost nu numai prădată de Burebista, dar şi ocupată efectiv pentru o vreme, împreună cu ţinutul
învecinat. O inscripţie, descoperită aici şi anume, decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, vorbeşte despre
nenorocirea abătută asupra oraşului, de distrugerea zidurilor de apărare, de vremurile grele prin care a trecut atât oraşul cât şi
ţinutul. Datele pe care le oferă inscripţia ce îl cinsteşte pe Aristagoras sunt confirmate de observaţiile făcute cu ocazia
săpăturilor din "Zona sacră" a Histriei, unde se constată un puternic incendiu ce poate fi datat la mijlocul secolului I î.e.n..
Întreaga zonă în urma prăpădului a fost abandonată şi pe locul ei, abia după un secol, se vor ridica modeste locuinţe. Catastrofa
constatată arheologic în "Zona sacră" şi descrisă sumar, însă elocvent, în epigrafa dedicată lui Aristagoras, n-a putut fi
provocată decât de cucerirea lui Burebista, ca urmare a rezistenţei armate pe care i-au opus-o histrioţii. După ce zidurile au fost
sfărâmate şi cetatea prădată iar o bună parte a ei incendiată, Burebista a lăsat aici o garnizoană militară. Printre ruinele
templelor s-au găsit destule urme care fac dovada sălăşluirii în interiorul cetăţii a unei trupe geto-dacice pe un interval de timp
îndelungat.
Datorită amănuntelor ce le conţine decretul pentru Aristagoras, grăitoare nu numai pentru Histria dar şi pentru celelalte
cetăţi greceşti cucerite de Burebista, este utilă reproducea lui.
"Întrucât Aristagoras al lui Apaturios, coborâtor dintr-un părinte de seamă şi din strămoşi binefăcători ai Obştii - se spune în
expunerea de motive a decretului - ... năzuind să le urmeze pilda şi să calce pe urmele lor, la întoarcerea în patrie, după
nenorocirea abătută asupra oraşului, când cetatea era fără ziduri, iar locuitorii se găseau din nou în primejdie împreună cu
nevestele şi copiii, însărcinat de cetăţeni cu repararea zidurilor, a luat asupră-i cu bărbăţie şi devotament întreaga supraveghere
a lucrărilor, fără să se sustragă ostenelilor trupeşti, nici vreuneia din celelalte griji legate de opera de reclădire; iar după ce patria
a fost din nou întărită şi unul câte unul, cetăţenii au prins să revină în oraş de pe meleaguri duşmane câte o dată negociind cu
iscusinţă cu barbarii care stăpâneau ţinutul, alteori punând la dispoziţia cetăţenilor sumele necesare pentru răscumpărare, s-a
arătat săritor la toate nevoile, acordând nu numai alor noştri, dar şi străinilor [domiciliaţi la Histria] împrumuturi numeroase şi
purtându-se cu toţi în chipul cel mai dezinteresat.
Trei ani mai târziu - aflăm mai departe - ca urmare a samavolniciilor barbarilor ce continuau să stăpânească ţinutul
cetăţenii găsindu-se din nou în situaţia de a nu avea preot al lui Apollo tămăduitorul [protectorul oraşului], întrucât averile
particulare erau secătuite, Aristagoras s-a oferit singur şi înfăţişându-se în Adunare şi primind cununa divinităţii, şi-a câştigat un
îndoit, titlu de recunoştinţă a zeilor şi a celor cărora le făcuse binele."
Din documentul reprodus, se desprind câteva constatări deosebit de interesante pentru noi şi cum spuneam, ele pot fi
extinse şi în cazul celorlalte cetăţi greceşti pe care Burebista le-a supus prin forţa armelor ori pe cale paşnică. Acele dintre
cetăţile greceşti de pe ţărmul de apus al Pontului Euxin care s-au opus lui Burebista au fost aspru pedepsite. Cum era firesc,
pentru a putea ocupa cetatea, o parte a zidurilor au fost distruse. Dar, imediat ce animozităţile provocate de cucerire s-au liniştit
fortificaţiile au început să fie refăcute, stăpânirea asupra cetăţii o avea, fără îndoială, Burebista. Faptul reiese din decretul
în cinstea lui Aristagoras. Acelaşi document vorbeşte de captivi. Aceştia puteau fi şi nu au fost răscumpăraţi. Burebista va
stăpâni nu numai oraşul cucerit, ci şi ţinutul Histriei şi cel dintre Dunăre şi Balcani care dacă n-a fost cucerit mai înainte, acum
va intra cu siguranţă în stăpânirea lui devenind astfel "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia", cum îi intitulează pe
îndreptăţit temei inscripţia din Dionysopolis.
Decretul în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios, furnizează dovada sigură că acţiunea de cucerire a cetăţilor greceşti
din vestul Pontului a fost îndelung premeditată şi pregătită de Burebista, în vederea includerii acestora între graniţele statului
său. Nu poate fi vorba de acţiuni sporadice de jaf, ci de o politică bine chibzuită de supunere a tuturor cetăţilor împreună cu
teritoriile lor de fixare a hotarelor la malul Mării Negre. Acelaşi decret vorbeşte de stăpânirea "barbarilor" şi după trei ani. Dar, n-
a fost vorba doar de trei ani, ci de tot restul vieţii lui Burebista.

14
Din aceeaşi sursă, reies şi samavolniciile pe care le-au suferit locuitorii Histriei (la 3 ani după ocuparea ei), care au dus la
secătuirea averii lor. Pare limpede că această relatare se referă la tributul pe care Burebista l-a impus oraşului, ca de obicei, în
fiecare societate împărţită în clase, greul îl vor duce masele. Doar averea acestora a fost secătuită. Pe Aristagoras îl vedem
dispus şi capabil să poarte cununa zeului protector, cinste ce implica serioase cheltuieli. Acelaşi lucru îl va face Acornion la
Dionysopolis pe vremea iernării acolo a lui C.Antonius Hybrida cu armata sa.
Despre Aristagoras, încredinţat de histrioţi cu conducerea lucrărilor de refacere a cetăţii, mai aflăm, din decretul emis în
cinstea lui, că a pus "la dispoziţia cetăţenilor sumele necesare pentru răscumpărare" acordându-le "numeroase împrumuturi".
Iată dovada că averea lui Aristagoras n-a fost deloc secătuită şi este mai mult decât probabil că la fel cu a lui, n-a fost secătuită
nici averea altor fruntaşi din bogata cetate milesiană de pe malul golfului Sinoe. Deci, sarcinile tributului afectau, mai cu seamă,
masele, averile acestora au fost secătuite.
"Nenorocirile" menţionate de redactorul decretului în cinstea lui Aristagoras nu vor fi fost aşa de mari. Cetatea este
refăcută, la scurt timp, locuitorii săi au fost luaţi în captivitate se întorc "unul câte unul" pe la casele lor şi viaţa reintră în normal.
Se aleg preoţi, se face un intens comerţ ce se va desfăşura pe cuprinsul întregii stăpâniri a lui Burebista. Monedele histriene vor
circula până în inima Daciei. Profiturile negustorilor vor fi din nou asigurate şi colonia milesiană va continua viaţa şi activitatea pe
parcursul a peste un deceniu, sub stăpânirea lui Burebista, suveranul în stare să-i garanteze securitatea. Histria, odată cu
supunerea ei de către Burebista, a păşit într-o nouă etapă istorică. De data aceasta nu mai era vorba de un protectorat al unor
regi cum a fost de pildă Rhemaxos şi care se reducea în ultimă instanţă la plata unui tribut, ci mai întâi de o ocupare efectivă
militară şi mai apoi, de o integrare într-un stat geto-dac.
În textul decretului ce-l cinsteşte pe Aristagoras, numele lui Burebista nu figurează. Nu poate fi o banală întâmplare.
Pomenirea numelui regelui ce stăpânea peste cetate, într-o inscripţie în care se amintesc atrocităţile războiului prin care aceasta
fusese cucerită, "samavolniciile" ce i se datorau, în primul rând lui, ar fi însemnat cutezanţi, implicit, ar fi comportat riscuri. De
aceea, se foloseşte doar genericul inofensiv de "barbar" fără designarea regelui ori a neamului său.
Despre soarta celeilalte colonii milesiene, de pe teritoriul de azi al Constanţei, despre Tomis, documentele existente astăzi
nu sunt suficient de clare. Un decret dat în cinstea gărzii civice ar ilustra, după unii autori, situaţia tragică a oraşului de pe urma
atacului geţilor lui Burebista. Asediul ar fi provocat o panică atât de mare în rândul locuitorilor, încât mulţi, pierzând nădejdea de
a mai putea salva oraşul, îl părăsesc. Cu această ocazie au fost numiţi doi strategi ce aveau sarcina alcătuirii unei gărzi
compuse din 40 de oameni ce aveau menirea să păzească turnurile şi căile de acces în cetate. După alţii însă, decretul în
cinstea gărzii civice ar reflecta o stare de alarmă şi de slăbire a capacităţii de rezistenţă a oraşului pricinuită de boli şi de lipsuri.
El nu poate fi pus, aşa cum arăta D.M.Pippidi, pe seama asediului cetăţii de către geţi, din lipsa raportului între gravitatea
pericolului şi mijloacele mai mult decât modeste folosite pentru a-l evita. O gardă civică de 40 de oameni, oricât de instruită ar fi
fost, nu putea fi pusă să apere cetatea împotriva asedierii ei de către oştile lui Burebista. Mai este de adăugat apoi că în textul
inscripţiei nu se găseşte nici cea mai vagă aluzie la ocuparea Tomisului de către geţi. Dimpotrivă, se arată clar că datorită
vigilenţei celor doi strategi şi a gărzilor, tomitanii au reuşit să scape odată mai mult de o primejdie iminentă. Nici cu privire la
datarea documentului aflat în discuţie, părerile nu sunt unanime, oscilând între sec. II î.e.n. şi sec. I e.n. El a fost atribuit
sfârşitului sec. II î.e.n. de M.I.Rostovtzeff, urmat apoi de T.V.Blavatskaia, de I.Stoian. D.M.Pippidi crede însă că este vorba de
primii ani ai erei noastre. Argumentele aduse de D.M.Pippidi par convingătoare. Nu pare credibil ca tomitanii să fi fost atât de
naivi, încât să-şi închipuie că ar fi putut face faţă oştilor lui Burebista cu o gardă civică alcătuită din 40 de oameni şi apoi,
acceptând prima dintre ipoteze, ar trebui conchis că Burebista a fost învins de garda tomitană, de vreme ce în decret se
vorbeşte de scăparea din primejdie. În lipsă de alte documente, va trebui să admis, împreună cu D.M.Pippidi, ipoteza după care
Tomisul şi-ar fi deschis porţile lui Burebista.
Aceeaşi incertitudine este întâlnită şi în cazul cetăţii Callatis (Mangalia de azi). O inscripţie descoperită aici vorbeşte despre
un cetăţean al orşaului al cărui nume rămâne necunoscut, care a echipat un vas de război pe cheltuiala lui şi în acest fel, a
contribuit la apărarea patriei, merit pentru care este lăudat în inscripţie. Epigrafa a fost pusă, de unii istorici, în legatură cu
evenimentele legate de epoca lui Burebista fapt pe care alţii îl contestă, fără a exista siguranţă, nici într-un sens, nici în altul.
Mai plauzibilă pare opinia lui D.M.Pippidi, în conformitate cu care inscripţia în discuţie nu are nici o legătură cu vremea lui
Burebista, ţinând seama şi de împrejurarea că Burebista va ataca cetăţile greceşti din Pontul Stâng de pe uscat şi nu de pe apă.
Deci, vasul despre care vorbeşte inscripţia trebuie să fie în legătură cu un alt eveniment. Aşa stând lucrurile, se poate
presupune, bineînţeles, ipotetic până la descoperirea unor noi dovezi, că nici callatienii n-au opus lui Burebista o rezistenţă
armată.
Acelaşi lucru se pare că l-au făcut şi locuitorii oraşului Dionysopolis (azi Balcic, Bulgaria). Inscripţia în cinstea lui Acornion
vorbeşte de bunele relaţii existente între cetate şi regele Burebista şi de avantajele pe care le-a obţinut Acornion pentru patria
sa, de la marele rege. De aici se poate trage concluzia că cetatea Dionysopolis n-a avut de suferit şi în consecinţă că ea nu s-a
opus lui Burebista.
Pare foarte plauzibil că locuitorii oraşelor Tomis, Callatis şi Dionysopolis, cunoscând dezastrul suferit de Histria şi de Olbia,
să încerce a căpăta bunăvoinţa regelui Burebista, supunându-i-se fără o rezistenţă armată.
Din Odessos (azi Varna, Bulgaria) dispunem de lista unor preoţi (poate eponimi) întocmită "după întoarcerea din bejenie".
Inscripţia este considerată a fi o aluzie evidentă la risipirea locuitorilor prilejuit de atacul ori de vestea apropierii armatelor ce-l
aveau în frunte pe Burebista . Epigrafa constituie o dovadă a suferinţelor îndurate de locuitorii din Odessos fără să fie în acelaşi
timp o dovadă a cuceririi oraşului pe calea armelor de către Burebista.
Dacă rămâne problematic în ce măsură locuitorii oraşului Odessos s-au opus ori nu cu arma în mână, lui Burebista, se ştie
însă sigur că cei din Mesembria (azi Nesebăr, Bulgaria) au făcut-o. O inscripţie de aici, păstrată fragmentar, laudă pe trei
strategi ce s-au distins "conducând oastea în războiul împotiva lui Burebista". Ea a fost publicată de E.Kalinka, completată şi
interpretată foarte bine de către O.Seure. Acelaşi document vorbeşte despre gărzile de zi şi de noapte organizate pentru a
semnala pericolul ce s-ar fi ivit de pe urma unui atac prin surprindere.
Total neclară este modalitatea prin care Burebista a supus Apollonia (azi Sozopol, Bulgaria). Nu se ştie în ce măsură Apollonia
puternic distrusă de romani, pe vremea lui M.Terentius Varro Lucullus, a fost refăcută, după cum presupune V.Pârvan, astfel
încât să poată opune rezistenţă armată lui Burebista. Inscripţia pe care se bazează V.Pârvan pare, mai curând, să dateze din
sec. II-III e.n. Şi de aceea se poate presupune că locuitorii Apolloniei neputându-se apăra îndărătul zidurilor nu vor fi opus o
rezistenţă prea îndârjită.
Chiar dacă documentele existente azi nu sunt în măsură să precizeze o mulţime de amănunte pe care am dori să le
cunoaştem, ele sunt suficiente pentru a dovedi, fără putinţă de tăgadă, că Burebista a ocupat, într-o formă sau alta, toate
bogatele colonii greceşti din Pontul Stâng, de la Olbia până la Apollonia. El a inclus în stăpânirea sa nu numai cetăţile
respective, ci şi întregul teritoriu de la sud de Dunăre, până la Balcani şi litoralul Mării Negre. În acest spaţiu locuiau, alături de
geţi şi alte neamuri pe care el le-a supus, la fel cum va supune şi în est alte seminţii străine.

15
SUPUNEREA SEMINŢIILOR DIN ESTUL DACIEI
Mai întâi va trebui stabilit care erau populaţiile ce locuiau la est de Dunăre şi Nistru, până în regiunea Olbiei, teritorii până
unde se ştie sigur că s-a întins stăpânirea lui Burebista. Descriind aceste ţinuturi, Strabon spune: "prima parte a întregii regiuni
ce se întinde la nord între Istru şi Borysthenes [Olbia] este pustiul geţilor. Apoi vin tirageţii, iar după ei sarmaţii iazigi şi cei care
se numesc regali apoi urgii". Geograful Ptolemaeus aminteşte la est de Carpaţi pe costoboci, carpi, bastarni şi sarmaţi
(Ptolemaeus, Geographia, III, 8, 1-3).
Carpii, un trib daco-getic ce locuiau iniţial doar în regiunea Carpaţilor răsăriteni, s-au extins treptat spre sud reuşind să-şi
impună supremaţia din ce în ce mai mult asupra altor triburi dacice. Mai târziu, în sec. II-III e.n., ei vor deţine supremaţia politică
asupra tuturor triburilor geto-dacice de la est de Carpaţi atacând mereu hotarele Imperiului. Până unde se vor fi extins spre sud
carpii, pe vremea lui Burebista, nu se poate şti. Sigur este ca întreaga Moldovă va fi inclusă în hotarele stăpânirii lui Burebista.
Izvoarele nu precizează modalitatea prin care Burebista va alătura celorlalte triburi daco-getice pe cele din Moldova. Nu se ştie
nici vremea când s-au întâmplat evenimentele. Este foarte probabil ca înglobarea teritoriilor daco-getice de la est de Carpaţi,
Burebista s-o fi întreprins aproximativ în aceeaşi vreme cu cea de cucerire a cetăţilor greceşti din Pontul Stâng, ca o acţiune
pregătitoare a acesteia.
Costobocii locuiau undeva în nordul Moldovei fără să se poată preciza cu destulă siguranţă aria lor exactă de locuire. Unii
cercetători sunt de părere că ei ocupau o zonă ce se extinde atât la apus cât şi la răsărit de Carpaţi. Părerile istoricilor moderni
sunt împărţite şi cu privire la originea lor. Cei mai mulţi dintre învăţaţi susţin originea tracodacică a costobocilor, nelipsind nici cei
care presupun că ei ar fi slavi, celţi ori celţi dacizaţi. Descoperirile arheologice sprijină cu fermitate caracterul daco-getic al
costobocilor înglobaţi şi ei, foarte probabil, între hotarele stăpânirii lui Burebista.
Tirageţii, pe care Strabon îi aminteşte de mai multe ori în opera sa (II, 5, 12; II, 5, 30; VII, 3, 17), erau un trib getic ce
locuiau în regiunea inferioară a Nistrului (Tyras). Ei n-au constituit nicicând o mare putere politică, fiind supuşi mai întâi
supremaţiei politice a sciţilor şi apoi a bastarnilor.
Se pare că în vremea lui Burebista supremaţia politică, cel puţin a spaţiului dintre Carpaţi, Prut şi Nistru o deţineau
bastarnii. Această populaţie războinică de origine germanică a emigrat în sec. III-II î.e.n. din regiunea superioară a Oderului şi a
Vistulei, ocolind pe la nord Carpaţii traversând Galiţia au ajuns până în Moldova, extinzându-se şi de o parte şi de alta a
Nistrului. Lor le aparţine aşa-numita cultură de tip Poieneşti (după numele localităţii Poieneşti din jud.Vaslui) şi Lukacovka (în
R.Moldova). Aşezarea bastarnilor între Carpaţi şi Nistru s-a făcut în jurul anului 200 î.e.n., aceştia preferând zonele păduroase
şi reliefurile mai înalte cum sunt colinele subcarpatice ori podişul central moldovenesc. Urmele lor lipsesc în zonele de stepă,
dovedind astfel că au evitat regiunile joase.
Descoperirile aparţinând bastarnilor din Moldova se datează mai cu seamă în sec. III-II î..e.n., scăzând simţitor în sec. II-I
î..e.n.. În aşezările din secolul I î..e.n. elementele bastarne lipsesc cu desăvârşire. Fenomenul s-a explicat prin asimilarea
acestora în masa autohtonilor. Deşi explicaţia poate fi justificată, în parte, pentru nordul Moldovei, trebuie adăugat însă că
pentru această zonă, ca şi pentru cea central-moldovenească ori de sud, lipsa elementelor de cultură bastarnă se datoreşte
alungării acestora de către Burebista.
Nici un izvor literar nu menţionează un război al lui Burebista cu bastarnii şi cu toate acestea, pare neîndoielnic că el a fost
o realitate. Existenţa lui a fost postulată încă de la începutul secolului de către Brandis. Bastarnii ce deţinuseră supremaţia
politică la Dunărea de Jos vor fi zdrobiţi de Burebista şi împinşi undeva într-o zonă de nord. De aici, profitând de moartea
marelui rege şi de vremurile tulburi ce i-au urmat, mulţi dintre ei, în anul 29 î.e.n., vor emigra în Balcani. Faptele ne sunt
relatate, pe larg, de către Dio Cassius (21, 23-26). Invazia bastarnilor din anul 29 î.e.n. este descrisă nu ca o incursiune
obişnuită de jaf, ci ca o căutare a unei noi patrii. Este vorba de o numeroasă populaţie, de familii, cu turme şi întreg avutul. Cu
aceştia romanii vor avea de susţinut un război ce a durat doi ani, în urma căruia bastarnii au fost învinşi şi regele lor Deldon
omorât.
Dar, lăsând la o parte istoria bastarnilor din vremea lui Augustus, este foarte posibil ca nu toate triburile bastarne să fi fost
alungate spre nord, unele dintre ele au putut fi incluse între hotarele stăpânirii lui Burebista, aşa cum au fost şi alte neamuri
străine. Fiind nimicită, forţa politică a bastarnilor şi redusă substanţial din punct de vedere cantitativ este posibil ca cei rămaşi să
se fi asimilat rapid în masa autohtonilor, în aşa fel încât să nu mai poată fi surprinşi din punct de vedere arheologic.
A mai rămas problema sarmaţilor. Aceştia fac parte din aceeaşi grupă a iranienilor de vest ca şi sciţii, a căror supremaţie
politică în regiunile nordpontice, o vor prelua. Strabon aminteşte la est de Nistru seminţii sarmate. S-a susţinut chiar existenţa
unui "imperiu" compus dintr-o mare confederaţie de triburi sub supremaţia sarmaţilor regali. Acest "imperiu", după părerea
cercetătorului maghiar J.Harmatta, s-ar fi întins de la Don la Dunăre, înglobând şi teritoriul de sud-est al Transilvaniei precum şi
nord-vestul Bulgariei. "Imperiul" sarmat al lui J.Harmatta ar fi existat între 125 şi 61 î.e.n. El a fost stabilit pe baza stilului folosit
la ornamentarea unor podoabe de argint descoperite în această extinsă zonă. Bineînţeles că influenţele iraniene au putut fi
transmise prin sarmaţi artei geto-dacice, deci existau şi alte filiere posibile şi cu mult mai verosimile, dar aceasta nu înseamna
nicidecum, aşa cum, pe bună dreptate arăta I.Nestom, prezenţa efectivă a sarmaţilor în aceste regiuni, nemaivorbind de un
"imperiu". Afinităţile stilistice de origine iraniană sunt departe de a-i putea susţine.
Sarmaţii vor înainta mereu spre Dunăre, dar în secolul I î.e.n. nu vor depăşi ca teritoriu ocupat efectiv ci locuit de ei, linia
Niprului. Incursiunile lor se vor extinde cu siguranţă şi asupra zonei de la vest de cursul Niprului, unde îşi vor fi exercitat
supremaţia politică. De aceea, Strabon vorbeşte de o vecinătate a tirageţilor cu sarmaţii. Undeva, în stepele nord-pontice, se
întâlnesc seminţiile dacogetice cu cele sarmate. Expansiunii sarmaţilor spre vest le pune stavilă Burebista, ce înaintează până la
Olbia. În aşezarea daco-getă de la Piatra Şoimului (jud.Neamţ) din Moldova s-a găsit un frumos cazan de bronz de tip sarmat,
despre care R.Vulpe a arătat că acesta era folosit la cult de către populaţiile nomade din stepele nord-pontice. Gh.Bichir citează
mai multe obiecte analoage cazanului din Moldova ce s-au descoperit pe teritorii sarmate. Pe baza acestora, cercetătorul
bucureştean a atribuit cazanul de la Piatra Şoimului sarmaţilor, punând prezenţa lui aici pe seama unor relaţii de schimb ori a
unui război dintre daci şi sarmaţi. Prima dintre ipoteze pare cu totul exclusă dacă se ţine cont de utilitatea piesei în discuţie.
Fiind un obiect folosit în ritualul religios, în primul rând având caracter sacru, nu putea fi vândut sub nici un motiv, iar în al doilea
rând, el n-ar fi fost cumpărat de cineva care nu era de aceeaşi credinţă. Daco-geţilor le sunt străine asemenea obiecte de cult.
Cea de a doua ipoteză însă, pare cât se poate de verosimilă. Din păcate, cazanul de bronz de la Piatra Şoimului nu poate fi
datat cu suficientă certitudine. Aşezarea dacică în care s-a găsit cazanul a fost atribuit de către R.Vulpe, conducătorul
săpăturilor arheologice, secolelor I-III e.n.. Gh.Bichir este de părere însă că aşezarea respectivă trebuie datată în sec. II-I î.e.n..
În cazul că ultima datare este bună, se poate presupune că piesa de cult sarmată a fost capturată de oştenii lui Burebista şi pe
această cale a ajuns în aşezarea din Moldova. Oricum ar fi, pare verosimil ca între daco-geţii lui Burebista şi sarmaţi să se fi
purtat lupte. Datorită acestora, sarmaţii vor fi opriţi o vreme să înainteze spre vest.

PHARSALUS
Deznodământul războiului dintre Caesar şi Pompeius s-a petrecut înainte ca Burebista să fi putut interveni cu armata dacă

16
pe teatrul de operaţii din Macedonia. La 9 august 48 î.e.n., Caesar şi-a luat revanşa asupra lui Pompeius, de data aceasta într-o
luptă care s-a dovedit decisivă, desfăşurată la Pharsalus. Epilogul conflictului a avut loc mai târziu, în anul 45 î.e.n., când
ultimele resturi ale sprijinitorilor lui Pompeius au fost strivite la Munda, dar după Pharsalus, Caesar devenise unicul stăpânitor al
celei mai mari puteri a timpului.

BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN

RĂZBOAIELE DACILOR - DUPĂ BUREBISTA

DICOMES
Planul lui Caesar de cucerire a Daciei nu a fost abandonat de Octavian; Appian spune lămurit că, prin anul 35 î.e.n., el
avea nevoie de oraşul Segeste, ca bază de aprovizionare în războiul împotriva dacilor şi bastarnilor, şi că dăduse poruncă să fie
pregătite corăbii care să transporte pe Sava şi pe Dunăre subzistenţele necesare armatei (Appian, Illyrica, 22, 65-66; Strabon,
Geographia, IV, 6, 10). Poate că rezistenţa dârză a triburilor illyrice sau deteriorarea treptată a raporturilor sale cu Antonius l-au
făcut pe Octavian să renunţe la acest proiect.
În momentul în care a izbucnit deschis conflictul dintre Octavian şi Marcus Antonius, geto-dacii au fost din nou prezenţi în
conflictele interne romane. Plutarh menţionează că un rege al geto-dacilor, Dicomes, i-a promis lui Antonius "că-l va ajuta cu
armată numeroasă" (Plutarh, Antonius, 63). La rândul său, Cassius Dio vorbeşte despre dacii care îşi oferiseră serviciile mai
întâi lui Octavian, dar, nedobândind nimic din cele cerute, trecuseră de partea lui Antonius (să fie vorba tot de Dicomes?)
(Cassius Dio, Historiae Romanae, XXI, 22). Până la urmă, dacii au avut un rol redus în desfăşurarea luptei pentru putere în
Imperiul roman; în bătălia de la Actium (septembrie 31 î.e.n.) o parte din luptătorii daci din tabăra lui Antonius au fost capturaţi
de trupele lui Octavian şi puşi - potrivit relatării izvoarelor - să lupte în arenă împotriva unor captivi suebi.
În preajma bătăliei de la Actium, la Roma se făcuse simţită îngrijorarea faţă de puterea militară a Daciei. Se răspândise
chiar zvonul că dacii, ca aliaţi ai lui Antonius, plănuiseră să năvălească în Italia. Impresia în capitala Imperiului roman a fost
deosebită, deoarece mai dăinuia încă amintirea puterii militare a statului lui Burebista. Într-una din satirele sale, poetul Horaţiu
spune că era mereu întrebat de trecători - ştiute fiind bunele relaţii pe care le avea cu Octavian - dacă a mai auzit ceva despre
daci (Horatius, Satire, II, 6, 51-53). În altă parte, poetul afirmă, de asemenea, făcând aluzie la alianţa lui Antonius cu Cleopatra,
regina Egiptului, că n-a lipsit mult ca Roma, sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de dacii cei meşteri în azvârlirea săgeţilor şi
de etiopienii (adică egiptenii) redutabili prin flota lor.

COTISO
În ultimele trei decenii ale secolului I î.e.n., încercând să slăbească ameninţarea care se prefigura tot mai puternic dinspre
sud, sud-est şi vest asupra Daciei, regii daci iniţiază o serie de acţiuni militare fulgerătoare împotriva stăpânirii romane din
Macedonia, provincie devenită o bază de lansare a acţiunilor expansioniste romane peste Haemus, către linia Dunării, pe
pământurile dace. Reiese de aici nu numai faptul că regii daci au înţeles la adevărata amploare pericolul roman şi au descifrat
direcţiile principale de expansiune a imperiului, dar au căutat şi un antidot iniţiind acţiuni îndrăzneţe şi viguroase pentru a anihila
sau cel puţin a reduce baza strategică romană din Macedonia. Acesta a fost sensul repetatelor atacuri întreprinse de daci
asupra Macedoniei şi apoi contra stăpânirii romane instaurate între Dunăre şi Haemus.
Ca adversar consecvent al romanilor în această epocă este pomenit de izvoare Cotiso. Istoricul Florus arată într-un foarte
sugestiv pasaj că "Dacii stau aninaţi de munţi" (Florus, Epitome, II, 28, 18), de unde, sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori
Dunărea îngheţată îşi unea malurile, executau dese incursiuni în ţinuturile de dincolo de fluviu. Indicaţiile lui Florus referitoare la
munţii în care locuiau dacii lui Cotiso au făcut ca regatul acestuia să fie situat ipotetic undeva la vest de Olt, de ambele părţi ale
munţilor. Cu Cotiso ar putea fi pusă în legătură aşezarea dacică descoperită la Stenca Liubcovei (jud. Caraş-Severin). După
bătălia de la Actium pentru câţiva ani luptele dintre daci şi romani la Dunăre au dobândit un caracter cronic. Primejdia reeditării
planurilor expansioniste romane din anii 44 şi 35 i-a determinat pe daci să pătrundă din nou, în anul 29 î.e.n., împreună cu
bastarnii, în ţinuturile controlate de imperiu la sud de Dunăre. Se pare că a fost un atac în care corpul de oaste al dacilor a fost
condus de Cotiso, căci dacă în opera lui Cassius Dio există numai însemnarea că, în acel an, Marcus Licinius Crassus a fost
trimis în Macedonia şi Grecia împotriva dacilor şi a bastarnilor, pe care i-a învins pe rând, Horaţiu, într-o odă scrisă tot la 29
î.e.n., spune că armata dacului Cotiso a pierit (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 23-24; Horatiu, Ode, 8, 17-18). Anterior
însă, mai trebuie să fi existat o confruntare între daci şi romani deoarece la 4 iulie 27, M.Licinius Crassus îşi celebrează la Roma
triumful "ex Thraecia, et Geteis" (asupra Traciei si geţilor).

RHOLES, DAPYX ŞI ZYRAXES

Succesul definitiv împotriva bastarnilor, refugiaţi într-un loc fortificat, a fost dobândit de Crassus cu ajutorul regelui dac
Rholes, a cărui stăpânire este localizată în sudul Dobrogei. După victorie, Rholes a mers la Corint, unde a fost primit de
Octavian, care i-a acordat titlul de prieten şi aliat (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 24).
În anul 28 î.e.n., prevalându-se de această calitate, Rholes, a cerut ajutorul lui Crassus împotriva unui alt rege dac, Dapyx,
vecinul său de la nord (probabil în partea centrală a teritoriului dintre Dunăre şi Mare), cu care avea un conflict. Generalului
roman i se oferea astfel un prilej excelent, pe care nu l-a scăpat, de a relansa acţiunile expansioniste romane împotriva
formaţiunilor politice dace din ţinuturile vest-pontice. Cavaleria lui Dapyx nu a rezistat în faţa atacului roman. Cu oastea care-i
mai rămăsese, Dapyx s-a retras într-o cetate, unde a reuşit să reziste un timp asediului adversarului.
Romanii au pătruns în fortificaţie cu ajutorul unui trădător care le-a deschis porţile; o mare parte din apărători au fost
nimiciţi, Dapyx însuşi găsindu-şi sfârşitul, iar fratele său fiind făcut prizonier. După această victorie romanii au pornit spre
peştera Keiris, unde aflaseră că se refugiase o bună parte a populaţiei din zonă. Această peşteră -relatează Cassius Dio - "era
atât de încăpătoare şi totodată atât de trainică încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo, în
locul acesta băştinaşii - veniţi în mare număr - aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor".
Nereuşind să pătrundă înăuntru, "Crassus căută şi astupă toate intrările întortocheate şi greu de aflat [ale peşterii]; de aceea îi
înfrânse pe aceştia prin foame" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 26).
După înfrângerea lui Dapyx oastea romană, comandată de Crassus, în loc să se retragă - aşa cum ar fi fost normal dacă
17
obiectivul ei s-ar fi limitat la sprijinirea lui Rholes - şi-a continuat înaintarea pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare şi l-a atacat, fără
să fi fost provocată, pe regele dac Zyraxes. Ca pretext, Crassus a invocat dorinţa de a răzbuna înfrângerea pe care o suferise
în anul 61 î.e.n. Hybrida şi de a reintra în posesia stindardelor capturate atunci de geto-daci şi care erau păstrate în cetatea
Genucla. Apreciind că nu va reuşi să reziste singur forţelor superioare ale adversarilor, regele Zyraxes, după ce a organizat
apărarea Genuclei - cea mai puternică cetate de pe teritoriul stăpânit de el - a trecut pe malul stâng al Dunării, pentru a cere
ajutor. Desfăşurarea asediului este succint înfăţişată de Cassius Dio: "Asediind Genucla - în acelaşi timp de pe uscat şi de pe
Istru, deoarece era durată lângă apă - în scurtă vreme [Crassus] o cuceri, dar cu multă osteneală, deşi Zyraxes nu era de faţă"
(Cassius Dio, Historiae Romanae, LI, 26). Regele dac nu s-a mai putut întoarce la timp pentru a-şi salva cetatea, iar izvoarele
antice nu spun nimic în legătură cu soarta lui.
Înverşunarea lui Crassus împotriva unor căpetenii care nu pricinuiseră nici un neajuns romanilor ilustrează noua strategie
adoptată de Roma. Neîncetatele acţiuni militare ale dacilor în posesiunile romane din Peninsula Balcanică nu reclamau, pentru
moment, un mare război de cucerire - care, între altele, ar fi avut pentru romani neajunsul de a-i determina pe daci să se
unească, transformându-se iarăşi într-o putere de temut -, dar era clar că anumite măsuri de contracarare se impuneau.
Cucerirea teritoriului geto-dacic dintre fluviu şi mare curma incursiunile efectuate din această parte şi, totodată, permitea ca şi
dacii din câmpia munteană să fie mai uşor supravegheaţi. Şi astfel, vechiul plan de a pune stăpânire pe regiunea dintre Dunăre
şi Mare reapare în strategia romană, iar Crassus, profitând de prilejul care se ivise, îl pune în aplicare.
Teritoriile cucerite de Crassus nu au fost însă anexate la Imperiul roman. Regele dac Rholes a fost, probabil, acela care, în
numele romanilor şi spre folosul lor, le-a stăpânit. După moartea sa, ţinutul cucerit de Crassus a fost inclus într-un
comandament militar roman - praefectura ripae Thraciae - dependent de provincia Macedonia.
Din această perioadă se constată aşadar că stăpânirea romană se stabiliza în zonele dintre Balcani şi Dunăre, inclusiv
asupra zonelor de litoral, formal prin intermediul statului aservit al odrisilor dar în realitate bazat pe puternicele forţe cu care
Roma intervenea pentru a reprima populaţia locală sau a respinge acţiunile iniţiate de dacii de peste fluviu în scopul recuperării
teritoriilor care le fuseseră răpite.

SLĂBIREA DOMINAŢIEI ROMANE LA SUD DE DUNĂRE

În ultimele două decenii ale secolului I î.e.n. dacii nord-dunăreni au făcut mari eforturi militare pentru a-şi reîntregi vatra
strămoşească, în acest scop ei au iniţiat numeroase acţiuni militare atât spre vest şi sud-vest, cât şi spre est, izvoarele
consemnând, printre altele, în anul 15 î.e.n., o puternică pătrundere a dacilor appuli din ţinuturile intracarpatice până în zonele
dintre fluviu şi mare (Horatiu, Consolatio ad Liviam, 387-388).
La fel de susţinute au fost înfruntările cu romanii la hotarele vestice ale Daciei. Nu ar fi exclus ca încă în anul 13 î.e.n. să fi
avut loc un atac al dacilor în Pannonia, respins de trupele generalului Marcus Agrippa. În orice caz, abia se potolise răscoala
pannonilor din anii 13-11 î.e.n., că dacii au intrat în teritoriul acestora trecând Dunărea pe gheaţă (Cassius Dio, Historiae
Romanae, LIV, 36). Acţiunea lor, conjugată cu o revoltă în zona dalmatică provocată de birurile excesive impuse de romani, a
determinat redeschiderea porţilor templului lui Ianus din Roma - semn că survenise o situaţie de război. Răspunsul la această
pătrundere a fost o expediţie a generalului Marcus Vinicius, care i-a înfrânt pe daci şi i-a urmărit, pe Mureş în sus, până în inima
Daciei.
În primele decenii ale secolului I e.n. pericolul expansiunii romane a crescut enorm, ameninţând în chip grav independenţa
şi fiinţa poporului dac. S-au înmulţit acţiunile de cucerire ale corpurilor expediţionare romane care au vizat direct teritoriul Daciei,
profilându-se tot mai clar planul expansionist al Romei. Momentul care a marcat o nouă fază a confruntării între daci şi romani l-
a constituit expediţia comandată de Marcus Vinicius. Până la această expediţie Roma se menţinuse pe plan general în
defensivă în vestul Daciei, mulţumindu-se să respingă atacurile date de geto-daci la sud de Dunăre, singuri sau aliaţi cu alte
populaţii. Totodată, prin contralovituri dure, ea diminuase rezistenţa neamurilor dintre Haemus şi Istru, extinzându-şi, dacă nu
stăpânirea efectivă, în orice caz controlul asupra teritoriilor din dreapta fluviului. O componentă principală a acestei politici
romane la Dunăre fusese ocuparea porţiunii sud-estice a Daciei, cu scopul de a controla atât litoralul maritim, cât şi teritoriile
dace extracarpatice. Se poate observa, concretizându-se de la an la an, politica de expansiune lentă dar implacabilă a
Imperiului roman spre marele fluviu. Pentru un timp însă, din cauza necesităţilor de consolidare a stăpânirii la sud de această
frontieră naturală, pe de o parte, şi a lipsei unor forţe suficiente pentru a se angaja într-un conflict de amploare cu dacii nord-
dunăreni, pe de altă parte, armata romană nu a dezvoltat acţiuni ofensive de amploare peste fluviu.
Dar atunci când au constatat că stăpânirea la sud de Dunăre era periclitată datorită repetatelor răscoale ale populaţiilor din
Peninsula Balcanică, împletite cu incursiunile dacilor nord-dunăreni, comandanţii romani s-au decis să aplice drastice represalii
peste fluviu împotriva primejdiosului lor adversar. Situaţia dacilor nord-dunăreni s-a înrăutăţit şi mai mult după ce în anul 6 e.n.
s-a instituit un comandament militar al Moesiei (transformat mai târziu în provincie romană); ca legatus Augusti pro praetore
exercitus a fost numit aici Caecina Severus, care şi-a făcut curând simţită prezenţa prin respingerea unui atac al dacilor
(Cassius Dio, Historiae Romanae, LV, 30).
Adoptarea unei strategii ofensive de către Roma nu a întârziat să-şi arate efectele. Prin anii 11-12 e.n. Cnaeus Cornelius
Lentulus, guvernatorul Pannoniei şi Sextus Aelius Catus, generalul comandant al districtului militar moesic, au declanşat, în
cooperare, vaste şi devastatoare operaţii militare împotriva dacilor nord-dunăreni. Primul a acţionat la vest de Olt, iar cel de-al
doilea la est de acest râu, unde a distrus numeroase aşezări fortificate, printre care cele constatate arheologic la Zimnicea (jud.
Teleorman), Popeşti (jud. Giurgiu), Piscul Crăsani (jud. Ialomiţa). Cu acest prilej au fost strămutaţi cu forţa la sud de Dunăre
50.000 de daci (Strabon, Geographia, 7, 3, 10) - măsură prin care s-a urmărit, cu certitudine, o depopulare a zonei şi slăbirea
potenţialului demografic din zonele situate în imediata apropiere a fluviului. Totuşi, în teritoriul respectiv nu poate fi vorba nici pe
departe de o golire totală de populaţie. De altfel, arheologic se constată că o serie de aşezări ca cele de la Tinosu şi
Piroboridava şi-au continuat existenţa. Totodată atacurile dacilor, deşi mai rare, nu au încetat, fapt ce evidenţiază menţinerea la
o cotă ridicată a capacităţii lor de efort militar, posibilităţile lor considerabile de a întreprinde acţiuni eficiente în teritoriile aflate
sub ocupaţie romană. Astfel, în anul 12 e.n., geţii din Moldova de Jos atacă fulgerător nordul Dobrogii şi iau în stăpânire cetatea
Aegyssus (Tulcea), apărată de o garnizoană odrisă. Ca urmare, întreaga navigaţie comercială şi militară la gurile Dunării
încetase a fi controlată de trupele romane. Atacul este respins de regele odris, Rhoemetalces I coroborat cu intervenţia unei
legiuni romane transportate cu navele pe fluviu şi comandată de Publius Vitellius, unchiul viitorului împărat Aulus Vitellius. După
un greu asediu şi cu mari pierderi, aceştia reuşesc să-i alunge iarăşi pe geţi peste Istru (Ovidiu, Ex Ponto, I, 8, 11-20).
Continuând seria unor astfel de acţiuni, în anul 15 e.n. un corp de oaste dacă a atacat prin surprindere cetatea Troesmis
(Igliţa) şi i-a nimicit garnizoana. Faptul a determinat o ripostă imediată romană în urma căreia cetatea a fost recucerită de către
Lucius Pomponius Flaccus, comandantul Moesiei. Prin înfrângerea dacilor, acesta restabileşte ordinea în nordul Dobrogii.
Privită pe un plan larg epoca lui Augustus este plină de conflicte ale dacilor cu romanii, ecoul acestora revenind mereu în
izvoarele de epocă. Multe din confruntările care au avut loc au rămas, desigur, neconsemnate, iar localizarea sau datarea celor
cunoscute întâmpină mari dificultăţi. Dar scriitorii vremii, istorici sau poeţi, zugrăvesc starea de încordare de la frontiera

18
dunăreană. De pildă, Vergiliu vorbeşte despre "dacii care coboară de la Istrul ce conspiră împotriva noastră" (Vergiliu, Georgice,
II, 497), iar în alt loc despre "războiul aducător de lacrimi geţilor" (Vergiliu, Eneida, VII, 604). La rândul său biograful roman
Suetonius spune despre Augustus că a reprimat incursiunile dacilor, care au pierdut trei căpetenii şi mulţi ostaşi (Suetonius,
Augustus, XXI, 2). Poate că tot la evenimentele din această vreme se referă ştirea din lexiconul Suidas despre cei 3.000 de daci
care s-au supus generalilor romani.
În anii exilului său la Tomis (8-17 e.n.) Ovidiu a consemnat numeroase atacuri date de daci în teritoriul dintre Dunăre şi
Marea Neagră. Pe lângă consemnarea acţiunilor întreprinse de aceştia pentru alungarea garnizoanelor romane din cetăţile
Aegyssus şi Troesmis, poetul aminteşte de nenumărate alte raiduri, de starea de nesiguranţă ce domnea în cetăţile pontice
cucerite de romani mai ales iarna, când îngheţarea Dunării îngăduia dacilor de pe malul stâng să pătrundă mai uşor peste fluviu
pentru a veni în sprijinul locuitorilor de aceeaşi etnie din ţinuturile pontice. Ovidiu deplângea faptul că era nevoit, la chemarea
străjerilor cetăţii Tomis, să apuce sabia şi scutul şi să-şi acopere cu coiful părul cărunt. Uneori aceste atacuri erau organizate
numai de daci, alteori de aceştia împreună cu alte seminţii: sciţi, bastarni şi sarmaţi.
În timpul domniei lui Tiberius (14-37 e.n.) s-au luat noi măsuri de consolidare a frontierei dunărene. Comandamentul militar
moesic a fost transformat într-o provincie: Moesia (Appian, Illyrica, 30, 86; Cassius Dio, Historiae Romanae, LVIII, 25, 4). La
vest, sarmaţilor iazygi li s-a acordat permisiunea (dacă nu cumva au fost chiar îndemnaţi de romani) să se aşeze, prin anul 20
e.n., în câmpia dintre Dunăre şi Tisa, locuită până atunci de daci, creând prin aceasta o nouă primejdie pentru poporul dac.
Totuşi acţiunile dacilor pentru alungarea stăpânirii romane din partea răsăriteană a Peninsulei Balcanice au continuat, în
anumite momente s-a reuşit să fie chiar alungate garnizoanele romane din unele teritorii intrate sub stăpânirea imperiului. Un
astfel de moment este consemnat de istoricul Suetonius care îl acuză chiar pe Tiberius că a îngăduit ca Moesia să fie eliberată
de către daci, în alianţă cu sarmaţii.
Sub domnia împăratului Claudius (41-54), regatul clientelar odris a fost transformat într-o provincie purtând numele de
Tracia (Eusebius, Cronica, 180); teritoriul dac dintre Dunăre şi Mare a fost anexat Moesiei. Sistemul militar al noii provincii a fost
puternic organizat; garnizoane romane au fost dislocate în cetăţile de pe malul drept al Dunării; s-au construit drumuri strategice
pentru deplasarea rapidă şi lesnicioasă a trupelor etc. În pofida acestor măsuri luptele dacilor pentru eliberarea pământurilor lor
nu au putut fi complet stăvilite.
O acţiune care aminteşte de expediţia întreprinsă anterior sub comanda lui Aelius Catus s-a realizat sub domnia lui Nero
(54-68). Aşa cum atestă o inscripţie din epocă, între anii 62 şi 66, guvernatorul Moesiei, Plautius Aelianus, a strămutat din zona
de la nord de gurile fluviului peste 100.000 de transdanubieni, populaţie formată în majoritate din daci, bastarni, sarmaţi.
Informaţiile furnizate de inscripţie sunt un indicator al densităţii masive a populaţiei din Dacia - fapt atestat de descoperirile
arheologice - din moment ce numărul locuitorilor deplasaţi la sud de Dunăre a fost aşa de mare. Multe alte sute de mii de daci
au rămas în regiunile de baştină continuându-şi îndeletnicirile paşnice, iar în anumite momente ridicându-se la luptă împotriva
expansiunii romane. Scopul unei astfel de măsuri extreme - care viza, printre altele, şi diminuarea potenţialului militar al dacilor -
reflectă în fapt incapacitatea Imperiului roman în epoca respectivă de a supune, prin lupte, populaţia unor întinse zone din
teritoriul Daciei. Aplicarea unor măsuri nemilitare de către Imperiul roman în efortul de a-şi materializa tendinţele expansioniste
în spaţiul carpato-danubiano-pontic evidenţiază totodată puterea de rezistenţă deosebită a poporului dac, eroismul şi măiestria
militară vădite de acesta în lungile şi durele confruntări cu legiunile şi cohortele romane, vitalitatea alcătuirii lui social-politice şi
ostăşeşti.
Asemenea măsuri au adus numai o linişte relativă la frontiera Imperiului roman cu Dacia. După moartea lui Nero a început
o epocă în care, potrivit mărturiei lui Tacitus, dacii au ajuns vestiţi prin faptele lor militare. Dacă Scoryllo - unul dintre iluştrii regi
ai dacilor de după Burebista - credea că era mai bine ca dacii, pentru a ţine departe primejdia romană, să nu atace imperiul
atâta vreme cât el era sfâşiat de războaie interne, pentru a nu provoca realizarea unor acorduri între rivali, urmaşul sau
contemporanii lui din alte părţi ale Daciei vedeau în ofensivă metoda cea mai bună de apărare.
Răscoalele din unele provincii romane şi războaiele civile din anii 66-69, care au marcat sfârşitul epocii lui Nero şi începutul
domniilor efemere ale urmaşilor acestuia - Galba, Otho şi Vitellius - până la instituirea dinastiei Flaviilor prin Vespasian (69-79),
au slăbit puterea militară a Imperiului roman şi la Dunărea de Jos, situaţie pe care dacii au exploatat-o cu promptitudine. Astfel,
în anul 69 puternice forţe dace au trecut la sud de Dunăre şi au atacat cu succes importante obiective militare din Moesia. "S-au
mişcat şi dacii [...] fără frică - scrie Tacitus - deoarece fusese luată armata din Moesia. Ei observară liniştiţi primele evenimente;
dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi
cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să distrugă taberele legiunilor, când
Mucianus le-a opus legiunea a şasea; el aflase de victoria de la Cremona [repurtată de Vespasian asupra lui Vitellius] şi se
temea ca mulţimea barbarilor din afară să nu apese din două părţi, dacă dacii şi germanii ar fi năvălit din laturi deosebite. A venit
în ajutor, ca în atâtea rânduri norocul poporului roman, care a adus într-acolo pe Mucianus cu forţele sale din Orient, şi faptul că
între timp noi terminasem lupta la Cremona." (Tacitus, Historiae, III, 46). Evenimentul la care face referire Tacitus în acest pasaj
a avut loc la data de 24 octombrie 69 e.n..
Această acţiune militară nu a fost izolată ci în colaborare cu încă două seminţii: sarmaţii şi suebii, cum limpede
menţionează Tacitus. "S-au ridicat împotriva noastră seminţiile sarmaţilor şi suebilor, dacul renumit fiind prin înfrângerile proprii
şi prin ale noastre" (Tacitus, Historiae, I, 2, 1).
Acelaşi autor înregistrează înfrângerea sarmaţilor de către Marcus Aponius Saturninus. Una din tacticile prin care romanii
au obţinut victoria a fost să împingă cavaleria sarmată pe un teren îngheţat care s-a transformat în cele din urmă în noroi, teren
pe care caii alunecau în număr foarte mare, astfel marea majoritate a călăreţilor fiind nevoiţi să lupte pe jos, fapt care le creea
un handicap uriaş, datorită armurii şi armamentului greu (Tacitus, Historiae, I, 79). Acest fapt este foarte important deoarece
restrange perioada acţiunii armate dacice nu doar după 24 octombrie ci iarna, dealtfel tactică folosită deseori de armata dacică.
Informaţia oferită de istoricul roman reliefează concepţia adoptată de autoritatea statală dacă privind anihilarea
principalelor baze de acţiune ale trupelor romane de la sud de Dunăre în scopul diminuării şi lichidării pericolului militar roman.
Pentru realizarea unui astfel de obiectiv dacii s-au folosit de conjunctura prielnică oferită de deplasarea trupelor romane din
Moesia spre alte teatre de acţiuni militare, iar pe un plan mai larg, şi de contradicţiile interne tot mai evidente din cadrul
imperiului.

DURAS-DIURPANEUS
Indiferent de amploarea lor, acţiunile militare ale dacilor la sud de Dunăre au întreţinut o permanentă stare de insecuritate
şi instabilitate, au obligat Imperiul roman să disloce în zonă forţe de care ar fi fost nevoie pe alte fronturi şi - ceea ce era mai
important - au menţinut trează speranţa în rândul dacilor sud-dunăreni într-o posibilă scuturare a dominaţiei străine. Tot mai
îngrijoraţi de intensitatea atacurilor dacilor şi de gravitatea consecinţelor lor, romanii au amplificat măsurile de ripostă
transformate adesea în expediţii de represalii la nord de Dunăre. Din aceleaşi motive ei au creat o flotă specială pentru
supravegherea fluviului, având puncte de staţionare la Aegyssus, la gura Siretului şi, desigur, şi în alte părţi. Totuşi, în iarna

19
anului 85/86, pe când la Sarmizegetusa domnea Duras-Diurpaneus, iar la Roma Domitian, dacii au întreprins o nouă şi
puternică incursiune dincolo de Dunăre. Oştile dacilor au pătruns în Moesia, dezlănţuindu-se astfel conflictul decisiv dintre Dacia
şi Imperiul roman, care avea să dureze, cu întreruperi, până în anul 106 (Suetonius, Domitianus, VI, 1; Eutropius, Breviarum Ab
Urbe Condita, VII, 23, 41; Iordanes, Getica, 76).
Perioada 44 î.e.n. - 85 e.n. s-a caracterizat prin lupta consecventă şi tenace a geto-dacilor împotriva expansiunii romane,
îndepărtarea primejdiei romane de la Dunărea de Jos şi conservarea libertăţii şi unităţii vetrei dacice au constituit, în aceşti
aproape 130 de ani, obiectivul primordial al luptei lor.
Strategia adoptată de regii daci constând, în principal, în declanşarea unor acţiuni militare impetuoase şi repetate la sud de
Dunăre, fructificând la maximum împrejurările favorabile existente, când Imperiul roman se găsea angajat cu forţele în alte spaţii
geografice sau era frământat de războaie civile, a avut ca rezultate esenţiale nu numai bararea expansiunii romane pe
aliniamentul fluviului, dar şi dezorganizarea repetată şi şubrezirea autorităţii imperiului în teritoriile sud-dunărene.
Pe fondul accentuării contradicţiilor dintre Dacia şi Imperiul roman, în iarna anului 85/86 e.n. o oaste dacă a trecut la sud
de Dunăre şi a pătruns adânc în Moesia atacând mai multe castre pe care le-a ocupat. Ea a realizat surprinderea completă a
adversarului şi a repurtat o strălucită victorie, în luptele purtate pierzându-şi viaţa şi Caius Oppius Sabinus, guvernatorul
provinciei.
Alarmat de vestea acestui dezastru, în urma căruia Moesia rămăsese fără posibilităţi de ripostă militară, împăratul
Domitian s-a grăbit să vină cu forţele necesare în zona în care avusese loc înfruntarea. Comanda efectivă a trupelor a fost
încredinţată generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului. Acesta a reuşit să respingă forţele dace peste Dunăre.
Ca şi în cazul incursiunilor similare întreprinse anterior la sud de Dunăre, atacul din iarna anilor 85-86 e.n. a vădit că
acţiunile ofensive ale dacilor erau practic riposte faţă de actele de ostilitate ale Romei, în acest caz, Dacia a încercat să oblige
imperiul să revină la relaţiile tradiţionale, să respecte obligaţiile asumate anterior. Din punct de vedere militar, în cursul acestui
atac sunt constatabile câteva din procedeele dacilor de a compensa superioritatea de forţe şi mijloace a adversarului roman:
acţiunea a fost declanşată în cursul iernii, în condiţii meteorologice grele, peste fluviul îngheţat, ceea ce făcea inutilă o operaţie
de "forţare", s-a utilizat cu eficienţă surprinderea, posibilă acum pe un pod de gheaţă care acoperea practic întregul traiect al
fluviului; acţiunea s-a desfăşurat rapid şi impetuos, astfel încât trupele romane aflate în cantonamente de iarnă au putut cu greu
să se concentreze, să-şi coordoneze acţiunile şi să se aprovizioneze.
În iarna dintre anii 85/86, are loc o invazie fulgerătoare în Moesia a dacilor, aliaţi cu roxolani, bastarni, iazigi, condusă
poate de Decebal. C.Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei, este înfrânt într-o luptă şi ucis. Cornelius Fuscus, prefectul
pretoriului, şi Funisulanus Vettonianus reuşesc cu mari eforturi să-i respingă peste fluviu pe atacatori. În anul 86, are loc
deplasarea împăratului Domiţian (81-96) pe frontul din Moesia. Cu această ocazie are loc împărţirea provinciei în Moesia
Superior şi Moesia Inferior, având ca graniţă între ele râul Ciabrus (azi Ţibriţa, Bulgaria), la vest de Oescus (Gigen) (Historia
Augusta, Hadrianus, 2; Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 6, 1), în componenţa Moesiei Inferior a intrat şi Scythia Minor.
Apărarea provinciei este asigurată de cele două legiuni cantonate la Oescus şi Novae, pe care Traian le va muta la Durostorum
(Silistra- Bulgaria) şi Troesmis (Igliţa) şi au fost puse sub comanda câte unui legatus Augusti pro praetore de rang consular.
Pericolul principal venind acum din Dacia, se impunea ca cele patru legiuni să se afle în faţa acestui stat şi să fie cât mai
apropiate între ele, pentru a-şi putea uni la nevoie forţele. În acest timp armata comandată de Cornelius Fuscus efectua
pregătiri pentru o invazie la nord de Dunăre, în teritoriile locuite dintotdeauna de daci.
BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN
5. CIZEK Eugen, GEORGESCU Constant, FRANGA Liviu - ROMANO - DACICA III. Izvoarele antice ale istoriei României

RĂZBOAIELE DACILOR - DECEBAL

ÎNRUNTAREA DINTRE DECEBAL ŞI CORNELIUS FUSCUS

În anul 87, romanii iniţiază o campanie în inima Daciei, trecând Dunărea şi înaintând în direcţia Sarmizegetusei. În aceste
condiţii, Duras-Diurpaneus cedează tronul lui Decebal care îşi dovedise, probabil, deosebitele calităţi militare în campania din
anul precedent.
Ca şi Burebista, ilustrul său înaintaş, regele Decebal întruchipa însuşiri militare şi politice de excepţie. Precum îl
caracterizează istoricul Cassius Dio, Decebal era "foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să
aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să
folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru
romani" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 12, 1).
În vara anului 87, generalul roman Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, a trecut Dunărea cu numeroasele forţe aflate
sub comanda sa, corpul principal fiind compus din legiunea a V-a Laude, pe un pod de vase, şi s-a îndreptat spre
Sarmizegetusa, desigur pe calea cea mai scurtă, prin partea de sud-vest a Daciei, urmînd defileul Bistrei, cu scopul de a
pătrunde cît mai repede spre Sarmizegetusa. Decebal, exploatând această impetuozitate a comandantului roman, i-a stimulat
trufia şi temeritatea, pe de o parte lăsîndu-l să se îndepărteze cît mai mult de bazele sale, pe de altă parte adresîndu-i propuneri
înşelătoare de pace (Dion Chrysostomul, Discursuri, LXVII, 6, 5), menite să-l facă să creadă ca dacii se aflau într-o situaţie
dificilă. La un moment dat, cînd s-a convins că Fuscus era foarte impulsiv, Decebal a pretins, ca preţ al păcii, să i se verse anual
cîte doi oboli de fiecare locuitor al imperiului, ceea ce l-a iritat la culme pe general şi l-a determinat să-şi continue înaintarea cu o
şi mai mare lipsă de prevedere. Dorind să-şi adjudece cît mai curînd victoria, hotărît să angajeze în timpul cel mai scurt
confruntarea cu oastea dacă şi să o nimicească într-o bătălie frontală, decisivă, el a omis să-şi ia măsurile de prevedere
necesare şi fără să sesizeze cursa ce i se întinsese de către Decebal s-a lăsat atras într-un loc strimt, la Tapae (Porţile de Fier
ale Transilvaniei).
Prin pînde şi mici detaşamente avansate pe direcţiile de înaintare ale adversarilor, Decebal le-a urmărit şi supravegheat
îndeaproape mişcarea coloanelor. Pe parcursul înaintării romanilor spre capitala regatului dac, oastea dacă şi populaţia din
zonele respective au hărţuit continuu trupele adversare, au aplicat o gamă largă de forme specifice războiului popular de
apărare. Ele au organizat tot felul de obstacole, capcane, ambuscade şi au iniţiat atacuri locale rapide, executate prin
surprindere, menite să producă romanilor pierderi cît mai mari, să le slăbească moralul şi să le încetinească înaintarea.
După intense acţiuni de hărţuire, în locul îngust dinainte ales, trupele conduse de Decebal, au dezlănţuit, la momentul cel

20
mai potrivit, atacul general, decisiv, reuşind ca după o luptă scurtă, dar sîngeroasă, să nimicească cea mai mare parte a armatei
romane de invazie, neprevăzătorul comandant al acesteia pierzîndu-şi viaţa (Suetonius, Domitianus, 6, 1; Eutropius, Breviarum
Ab Urbe Condita, XVII, 23; Iordanes, Getica, 77-78). Succesul dacilor s-a soldat cu capturarea a numeroşi prizonieri şi a unei
mari cantităţi de arme, echipament şi material de război. Steagurile, maşinile de război, armele capturate cu acest prilej au fost
duse într-o cetate din sistemul de fortificaţii din zona Orăştiei. Pentru romani a fost un dezastru care amintea de acela suferit
altădată de Varus în ţinuturile de la Rin.
Această înfrîngere, una din cele mai categorice pe care le-a înregistrat marele imperiu, s-a datorat faptului că oastea dacă
şi Decebal însuşi au dovedit multă măiestrie în purtarea războiului de apărare, în arta de a învinge un inamic experimentat,
superior în efective şi dotare cu arme. Victoria de răsunet a dacilor a reliefat şi de această dată calităţile lor deosebite de
luptători, eroismul şi vitejia, voinţa nestrămutată de a-şi apăra cu orice preţ ţara. Ea a evidenţiat în mod concludent de ce este
capabil un popor ridicat la luptă animat de hotărîrea de a-şi salvgarda libertatea, transmiţînd peste veacuri credinţa
nestrămutată că orice agresor poate fi învins şi alungat de pe glia străbună atunci cînd sînt concentrate în acest scop toate
energiile, întregul potenţial uman şi material al ţării.
După această izbîndă, care a avut un ecou deosebit în epocă, Decebal nu a căutat să-şi exploateze succesul prin vreo
nouă expediţie în Moesia, unde existau încă destule forţe romane care l-ar fi putut respinge, ci dimpotrivă, a socotit mult mai
folositor să-şi păstreze intact prestigiul dobîndit, pentru a-şi cîştiga aliaţi în exterior şi pentru a consolida forţele militare ale
Daciei. Decebal avea probabil să realizeze că trupele romane aveau să revină în număr şi mai mare pentru a răzbuna
înfrîngerea lui Fuscus. El îşi dădea seama prea bine că de fapt biruise numai un general roman, şi nu însăşi puterea imperiului,
care era uriaşă. Conştient de superioritatea tehnicii militare romane, el a căutat să atragă meşteri şi soldaţi fugari din imperiu,
care să construiască noi fortificaţii şi maşini de război şi să participe la pregătirea militară a trupelor dace. Totodată, a încheiat
alianţe cu neamurile de la Dunărea mijlocie: sarmaţii iazygi, marcomanii, quazii, care urmau să-i producă dificultăţi lui Domitian,
atacînd Pannonia.

ÎNFRUNTAREA DINTRE DECEBAL ŞI TETTIUS IULIANUS

În anul 88, pentru a face faţă situaţiei create prin dezastrul militar suferit de Fuscus în faţa dacilor, împăratul Domitian a
fost nevoit să revină în Moesia, unde a organizat o nouă campanie ofensivă împotriva Daciei. O puternică armată romană
concentrată la sud de Dunăre a fost pusă de data aceasta sub comanda generalului Tettius Iulianus, consul în 83, un militar
valoros şi cu experienţă, care era Legatus Augusti pro praetore (Tacitus, Historiae, I, 79; Cassius Dio, Historiae Romanae,
LXVII, 10, 1) în Moesia Superioară.
Forţele romane, supuse unei severe discipline (printre altele, s-a ordonat ca fiecare soldat să-şi scrie pe scut numele şi
centuria căreia îi aparţinea spre a i se putea urmări conduita în luptă), au pătruns la nord de fluviu încercînd să-şi deschidă
drum spre capitala Daciei. Tettius Iulianus a ştiut nu numai să evite cursele întinse de Decebal, dar ajungînd în defileul de la
Tapae a reuşit să înfrîngă oastea dacă, suferind însă pierderi însemnate. Vezinas, marele preot din vremea lui Decebal, a
scăpat de captivitate numai printr-un şiretlic, aruncîndu-se la pămînt ca mort şi fugind apoi de pe cîmpul de bătălie în timpul
nopţii.
Oastea dacă s-a retras în ordine, Decebal dovedind multă isteţime în a pune diferite obstacole în calea urmăritorilor.
Tradiţia îi atribuie stratagema de a fi scurtat şi curăţat trunchiurile de copaci ale unui pîlc de pădure, îmbrăcîndu-le cu haine şi
aninînd de ele arme, ceea ce i-ar fi făcut pe romani să creadă, privindu-le din depărtare, că îi aşteptau puternice forţe dace,
determinîndu-i astfel să se oprească din drum şi să piardă vremea (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVII, 10). Ştirea despre
această stratagemă reflectă reputaţia pe care şi-o dobîndise regele dac de a folosi cu succes toate procedeele de luptă
cunoscute în vremea lui spre a învinge un adversar superior în număr şi în înzestrare, în confruntarea cu puternica oaste
condusă de Tettius Iulianus.
Tettius Iulianus însă nu îndrăzneşte să exploateze victoria prin continuarea înaintării în interiorul Daciei. Izbucnirea unor
lupte pe frontul din Pannonia împotriva quazilor si marcomanilor grăbesc încheierea unei păci de compromis între statul dac şi
Roma în anul 89. În schimbul unor subsidii anuale şi al unui ajutor tehnic, Decebal se recunoaşte rege clientelar. Nu restituie
însă nici toţi prizonierii şi nici insignele romane capturate în război.
Efectuarea unei mari lucrări genistice în defileul Cazanelor, şi anume un drum săpat în peretele stîncii dure sub semiboltă
şi completat cu o podişcă longitudinală de lemn, care se sprijinea pe pari oblici înfipţi în găuri practicate tot în peretele stîncii a
întărit, desigur, convingerea lui Decebal - informat despre evenimentele petrecute în zona Porţilor de Fier - că o agresiune
romană amplă împotriva Daciei devenise iminentă.
BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN

RĂZBOAIELE DACILOR - CUCERIREA DACIEI

Cu toată importanţa avută nu numai pentru istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic, ci şi pentru aceea a întregului
Imperiu roman, războaiele dintre daci şi romani din perioada domniilor lui Decebal şi Traian sînt lacunar reprezentate de
izvoarele scrise care s-au păstrat. O soartă ciudată a făcut ca din bogata literatură antică pe care au inspirat-o să fi rămas
foarte puţin, însăşi comentariile scrise de împăratul Traian, intitulate semnificativ Dacica, s-au pierdut. Singurul izvor literar mai
închegat pentru cunoaşterea lor este Istoria romană a lui Cassius Dio, dar şi din această lucrare, întocmită la mai bine de un
secol după Traian, tocmai cartea LXVIII, care trata despre domnia acestui împărat, face parte din acele diviziuni ale lucrării care
nu s-au transmis decît printr-un rezumat făcut de călugărul bizantin Xiphilinus în secolul al XI-lea.
Pentru reconstituirea desfăşurării războaielor daco-romane alături de alte izvoare o importantă deosebită au cele două
impunătoare monumente ridicate de Traian: Columna de la Roma şi Trofeul de la Adamclisi.
Columna, ridicată în mijlocul Forului lui Traian din Roma, avînd aproape 40m înălţime şi peste 3m diametru, destinată, din
117, să conţină în interiorul soclului urna cu cenuşa împăratului ctitor, a fost împodobită cu o sculptură în relief, pe o bandă lată
de circa un metru, înfăşurată în spirală în jurul ei pe o lungime totală de peste 200m, cuprinzînd în imagini succesive toată
naraţiunea ultimelor războaie dintre regatul dac şi Imperiul roman.
Cel de-al doilea monument, Trofaeum Traiani (Adamclisi) a fost înălţat pe locul bătăliei crîncene date în 102 şi se referă
doar la această bătălie.
21
 Traian, la începutul secolului al II-lea e.n., avusese la îndemână mai multe informaţii decât Darius, Alexandru Macedon sau
Lysimach despre Sciţia, Dacia, Geţia sau Sarmaţia, despre neamul scito-sarmato-geto-dacilor, despre modul de organizare a
formaţiunilor statale, despre economia şi puterea lor de luptă etc. În consecinţă, Traian şi-a putut elabora o strategie şi o tactică
mult mai adecvată şi eficientă pentru atingerea scopului pe care-l urmărea: expansiunea imperiului la nordul Dunării; înfrângerea
Daciei prin atac frontal; transformarea Daciei într-o provincie romană pentru asigurarea aprovizionării imperiului cu materii
prime, produse agricole şi meşteşugăreşti şi cu resurse umane etc.
Bun strateg, Traian şi-a fixat ca tactică de acţiune: lupta directă şi succesivă; cucerirea pas cu pas; consolidarea
permanentă a spatelui; neangajarea în lupte de hărţuială; atragerea inamicului într-un război de durată "psihologic"; diplomaţie
activă, îngustarea ariei de acţiunea inamicului şi izolarea lui etc.. Strategia şi tactica aleasă a dus la rezultate corespunzătoare,
pe care, mai târziu, le-a aplicat şi în războiul cu parţii.
În lupta diplomatică, Traian, a exploatat ingenios neînţelegerile dintre iazigi şi daci în legătură cu păşunatul, izolând pe
iazigi de daci, de Decebal. La fel a procedat cu roxolanii, carpii, tirageţii, geţii, costobocii etc. Argumentele de bază erau, după
izvoare, că romanii aduc pacificarea şi nu vor decât să pedepsească pe Decebal care a adus mult rău, atât romanilor cât şi
dacilor sau că romanii vor să asigure protecţia frormaţiunilor teritoriale dacice independente etc. Printr-o propagandă activă, prin
argumente plauzibile, folosind şi stipendiile, Traian a putut menţine în afara confruntărilor, forţe importante dintre neamurile nord
tracice.
Dar şi Decebal s-a dovedit a fi pe lângă un mare strateg şi un mare diplomat. Tacit, Ammianus, Hieronymus lasă să se
înţeleagă că ar fi existat o încercare din partea lui Decebal de a realiza o coaliţie vastă împotriva romanilor, printre aliaţii săi
numărându-se şi parţii. Decebal a purtat tratative prin solie cu generalul chinez Pan-tchao despre care Carlo Troya scria: "Un
prieten fidel pentru Decebal ar fi putut fi Pan-tchao, dacă este adevărat ceea ce povestesc cărţile chineze, că acesta proiecta să
atace Li-ken şi Imperiul Roman, dar se adaugă că perşii l-ar fi făcut să renunţe la acest plan" (Carlo Troya, Storia d'Italia del
Medio Evo, v.I, p.570, 1839).
Datorită războaielor îndelungate cu romanii, Decebal s-a găsit într-o situaţie dificilă faţă de fraţii lui din formaţiunile
teritoriale înrudite cărora le solicita ajutorul. A fost nevoit să demonstreze că ele "...nu aveau alt mijloc de a-şi salvgarda
independenţa, că, unindu-se cu el, puteau spera să-i învingă pe romani, în timp ce, dacă-l lăsau să se lupte singur şi să piardă
din lipsă de ajutoare, ruina se va atrage inevitabil şi pe-a lor. Decebal a căutat aliaţi până în îndepărtata Asie, la părţi, care i-au
trimis un detaşament de cavalerie (Troehner, 41, 9); dar dintre vecinii mai apropiaţi, nici unul, în afară poate de sarmaţi, nu pare
a fi răspuns apelului său" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 11, 1). Dio Cassius ne arată că această luptă diplomatică,
pentru Decebal, era destul de dificilă deoarece: "... făcea prăpăd printre cei care mai înainte vreme îi fuseseră potrivnici"
(Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 11, 2). Că Decebal avusese greutăţi datorită războiului "psihologic" impus de către
romani ne-o spune şi Patsch (Der Kampf) când susţine că Decebal a trebuit chiar să lichideze acţiunile unei fracţiuni proromane
din Dacia (C.Patch, Der kampf um den Donaunaum unter Domitian und Traian, p.56-59, 1937). Datorită politicii diplomatice
eficiente dusă de către romani, Dio Cassius putea să afirme, "...mulţi daci trecuseră de partea lui Traian" (Cassius Dio, Historiae
Romanae, LXVIII,11,1).
De fapt, în toată perioada războaielor daco-romane (88, 89, 101-102, 105-106), romanii au ştiut să atragă de partea lor
seminţiile nord tracice, Traian având cel mai mare succes în acest sens. Dar, aşa cum o demonstrează istoria, acest succes de
răsunet universal s-a întors până la urmă împotriva Imperiului Roman, contribuind la destrămarea lui.

RĂZBOIUL DE APĂRARE PURTAT DE DACI ÎN ANII 101-102

Înfruntarea decisivă dintre daci şi romani s-a declanşat ca rezultat al reluării politicii de expansiune în estul şi sud-estul
Europei, în special la Dunărea de Jos, de către Imperiul roman condus de împăratul Traian, care a intensificat pregătirile de
război, îndeosebi în jurul anului 100. Astfel, în anul 99, are loc o vizită "de inspecţie" a împăratului Traian în provinciile balcano-
danubiene.
În faţa iminentei invazii romane, regele dacilor - Decebal - a făcut la rîndul lui intense pregătiri militare şi diplomatice.
Conştient de inferioritatea numerică şi în înzestrare a oastei dace, el a adoptat un plan realist şi prudent, care, în esenţă,
preconiza organizarea apărării în zona muntoasă, unde putea exploata la maximum atât avantajele terenului, cât şi sistemul
puternicelor fortificaţii consolidate sau construite în lungul răstimp care trecuse de la moartea lui Burebista. Totodată regele dac
a depus mari eforturi pentru a închega alianţe militare cu alţi adversari ai imperiului. Graţie prestigiului său, dobîndit ca urmare a
victoriilor repurtate împotriva generalilor lui Domitian, precum şi bunelor relaţii pe care ştiuse să le întreţină cu diverse neamuri
vecine, Decebal a reuşit să încheie o coaliţie întinsă, care reunea contingente dace din nord rămase în afara stăpînirii sale, pe
sarmaţi, precum şi populaţia războinică a burilor suebici. Desfăşurarea războiului atestă că între daci şi aliaţii lor s-a ajuns,
înainte sau cel mai târziu în decursul primei părţi a confruntării armate, la perfectarea unui plan de campanie comun care, urzit
de inteligenţa strategică a regelui dac şi pus în aplicare, cu surprinzătoare efecte, în iarna anului 101, avea să dejoace intenţiile
lui Traian de a pune stăpînire pe Dacia.

Prima campanie.
Cînd şi-a terminat toate pregătirile, urmărite, de altminteri, cu atenţie de către daci, Traian a pornit războiul, fără nici o
provocare din partea lui Decebal, care încă respecta clauzele pactului din anul 89. După ce s-a declarat solemn războiul la
Roma, în ziua de 25 martie 101, împăratul a plecat spre Dunăre, în Moesia Superior.
Sursele cercetate nu oferă date precise asupra efectivului total al forţelor militare cu care Traian a început ostilităţile, dar,
judecînd după numeroasele unităţi pe care izvoarele le consemnează şi anume 13-14 legiuni şi diverse trupe auxiliare, ca
participante la cele două războaie, s-a putut deduce un total de aproximativ 150.000 de soldaţi, din care o mare parte trebuie să
fie raportată la primul război.
Literatura antică aprecia că Dacia primului secol al erei noastre dispunea de o oaste al cărei efectiv se ridica la aproximativ
40.000 de militari. Dar, aşa cum am mai amintit, în cazul unui efort militar de apărare, ţinînd seama de modalitatea specifică
dacilor de ridicare a întregului popor la luptă, aceste efective puteau fi şi mai numeroase.
De la începutul campaniei Decebal a asigurat o judicioasă repartizare a forţelor şi mijloacelor destinate apărării. O parte din
oastea sa a primit misiunea de a desfăşura lupte în cîmp deschis, de a executa incursiuni şi acţiuni continue de hărţuire
împotriva invadatorilor, fiind în măsură să întreprindă în orice moment atacuri prin surprindere în locurile şi în momentele cele
mai neaşteptate de către adversari. O altă parte a oştenilor daci a fost destinată apărării fortificaţiilor, cu precădere a
puternicelor cetăţi situate pe direcţiile principale de înaintare a trupelor romane; din acest punct de vedere o însemnătate
deosebită s-a acordat întăririi detaşamentelor destinate special pentru apărarea sistemului de fortificaţii din jurul Sarmizegetusei
Regia.
În timpul campaniei comanda supremă a fost exercitată personal de marele rege Decebal, avînd în jurul lui o elită de
comandanţi iscusiţi ca Vezinas, Duras, Diegis. Forţele destinate unor acţiuni independente, apărării cetăţilor sau barării unor

22
puncte obligate de trecere, la care s-a adăugat populaţia din zonele respective, inclusiv bătrîni, femei şi copii, s-au aflat sub
comanda altor căpetenii dace care, aşa cum au demonstrat evenimentele, au probat în decursul războaielor calităţi deosebite,
fructificate cu exactitate în planurile strategice şi tactice concepute de regele Daciei.
În timpul desfăşurării campaniei, în preajma lui Traian s-au aflat, în calitate de comites (însoţitori) ai împăratului, Lucius
Licinius Sura, Quintus Sosius Senecius, Publius Aelius Hadrianus, Lusius Quietus, comandantul cavaleriei maure, tehnicieni-
ingineri, printre care Balbus şi Celsus. Prefectul pretoriului, Claudius Livianus, a participat alături de împărat la ambele războaie,
avînd o contribuţie majoră la întocmirea planurilor de operaţii şi în tratativele diplomatice.
Împăratul a urmărit, indubitabil, un rezultat radical şi rapid, ceea ce l-a determinat de la început să-şi asigure superioritatea
de forţe necesară şi să înainteze, ca şi predecesorii săi din vremea lui Domitian, pe drumul cel mai scurt, dinspre Dunăre pe
valea Bistrei, pe la Tapae, spre depresiunea Haţegului şi spre munţii din zona Sarmizegetusei. Itinerarul urmat este clar indicat
chiar de el însuşi, prin cele cinci cuvinte, singurele ce s-au păstrat din comentariile sale Dacica, graţie unui citat transmis de
gramaticul Priscianus din secolul al V-lea: "inde Berzobim deinde Aizim processimus" ("de acolo am înaintat spre Berzobis, iar
apoi spre Aizis") (Priscianus, Institutiones Grammaticae, VI, 13), aceste localităţi fiind bine precizate de alte izvoare pe drumul
dintre Lederata (Ramna, în Iugoslavia) şi Tibiscum (Jupa, lîngă Caransebeş, jud. Caraş-Severin), Berzobis la Berzovia, pe rîul
Bîrzava, iar Aizis pe rîul Pogăniş, în preajma localităţii Fîrliug. În fapt, invazia ambelor grupări de forţe romane s-a desfăşurat
iniţial pe două direcţii, vizînd ca ţintă finală atingerea centrului vital al Daciei: Sarmizegetusa.
Dunărea a fost trecută de trupele romane cu două coloane situate în puncte diferite. Cum la campanie au luat parte trupe
provenite atît din răsărit, cît şi din apus, şi cum trebuia evitată navigaţia prin periculoasele cataracte de la Porţile de Fier, cele
două grupări - una sosind din vest, o dată cu flota fluvială a Pannoniei (Classis Flavia Pannonica), sub comanda guvernatorului
acestei provincii, Quintus Glitius Agricola, iar alta din est, sub ordinele lui Manius Laberius Maximus, legatul Moesiei Inferioare,
şi însoţită de flota Flavia Moesica - au pătruns în sud-vestul Daciei fiecare pe altă cale, urmînd a face joncţiunea ulterior. Pe apă
nu au fost transportate decît bagajele, proviziile şi comandamentele cu unităţile de urgentă intervenţie, majoritatea efectivelor
mergînd pe jos de-a lungul malului drept al fluviului. De aceea a fost nevoie ca cele două flote să contribuie la improvizarea cîte
unui pod pentru trecerea forţelor respective pe malul opus. Coloana din vest, sub conducerea directă a împăratului, care, venind
cu gărzile sale de la Roma, a întîlnit-o la Viminacium (Kostolac), a traversat Dunărea nu departe de acest centru de legiune, pe
la Lederata, în dreptul gurii rîului Apus (Caraş), pentru ca, urmînd valea acestui afluent pînă la Arcidava (Vărădia), să continue
înaintarea pe valea Cernovăţului prin Centum Putei (Surducul Mare), apoi prin Berzobis, Aizis şi Caput Bubali (Cornutei), pentru
a ajunge la Tibiscum. Spre acest ultim punct, fixat ca loc de joncţiune, se îndrepta şi coloana din est care, trecînd fluviul probabil
pe la Drobeta, a înaintat pe la Tierna (sau Dierna, Orşova pe Cerna) şi, urcînd pe valea Cernei şi apoi pe afluentul acesteia,
Belareca, iar de la cheile Armenişului pe valea superioară a Timişului, a urmat drumul indicat de itinerare prin aşezările întărite
de mai tîrziu Ad Mediam (Mehadia), Praetorium (Plugova), Ad Pannonios (Teregova), Gaganae (Satu Bătrîn), Masclianae
(Slatina), pentru a se întîlni la Tibiscum cu coloana principală.
După ce pomeneşte de trecerea Dunării de către forţele romane, istoricul Cassius Dio spune că în timp ce împăratul
mergea împotriva dacilor spre Tapae, i-a fost adusă "o ciupercă mare", pe care era scris cu litere latine că burii şi ceilalţi aliaţi ai
dacilor îl sfătuiau pe Traian să se întoarcă din drum şi să facă pace (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 8, 1). Pretinsul
"sfat" constituia un fel de ultimatum din partea aliaţilor pe care, graţie prestigiului său, Decebal şi-i făcuse în perioada
premergătoare începerii războiului. El poate fi socotit, totodată, şi o înştiinţare, un fel de avertisment prin care se sublinia că
dacii nu acţionau singuri, ci în alianţă cu unele neamuri, ameninţate şi ele de pericolul cuceririlor romane. Din fină diplomaţie,
regele dac nu socotise de cuviinţă să trimită el însuşi această înştiinţare, ci, pentru o mai mare eficacitate, îi lăsase pe aliaţii săi
să o facă. Decebal, dimpotrivă, a ţinut să-şi evidenţieze corectitudinea faţă de clauzele păcii din anul 89 şi să se arate cu totul
surprins de agresiunea romană pe care nu o provocase cu nimic.
Asemeni imperiilor expansioniste din toate timpurile, adeseori Imperiul roman nu îşi respecta angajamentele asumate şi
tratatele încheiate, încălcîndu-le atunci cînd interesele sale o reclamau.
Avertismentul nu l-a determinat pe Traian să-şi modifice intenţiile şi planurile. Convins că intervenţia masivă a forţelor sale
impunătoare avea să ducă la un succes decisiv înainte ca aliaţii lui Decebal să-şi poată concretiza în vreun fel sprijinul militar, el
şi-a continuat înaintarea; trupele romane şi-au deschis drumul prin defrişări de codri şi construcţii de poduri, întîmpinînd
pretutindeni rezistenţa dîrză a oştirii dace şi a populaţiei din zonele prin care treceau.
După ce la Tibiscum a sosit şi cea de a doua coloană, comandată de Laberius Maximus, întreaga armată romană s-a
angajat în defileul Bistrei. Avîndu-şi acum toate forţele reunite, împăratul se îndrepta în fruntea lor spre Sarmizegetusa, trecînd
prin localităţile care vor apărea în itinerarele ulterioare sub numele Acmonia (probabil Zăvoi, jud. Caraş-Severin) şi Pons Augusti
(Voislova, jud. Caraş-Severin), pînă la Tapae, în pasul unde se află azi gara "Poarta de Fier" a Transilvaniei.
Acel loc strâmt şi păduros, în care Decebal şi-a dispus forţele într-un dispozitiv cu flancurile avansate, a fost ales pentru
prima mare bătălie împotriva armatei romane. Grupările care alcătuiau dispozitivul de apărare erau conduse de distinşi
comandanţi ai lui Decebal, în timp ce el însuşi supraveghea desfăşurarea aprigei confruntări de pe o înălţime pe care îşi
instalase punctul de comandă.
Bătălia de la Tapae a fost deschisă - potrivit tradiţiei geto-dace - de arcaşi, cu scopul de a provoca pierderi legiunilor şi
cohortelor romane angajate în defileu şi a disocia dispozitivele compacte de luptă.
Locul ales îi permitea lui Decebal să execute, în funcţie de evoluţia situaţiei, manevra de retragere pe aliniamente
succesive, cu păstrarea forţelor principale pentru continuarea acţiunilor militare inclusiv în zona Sarmizegetusei.
Încă din prima fază a bătăliei romanii au fost siliţi să aducă unele corective dispozitivului iniţial pentru a face faţă atacurilor
viguroase executate de daci. Cu toate că cei doi adversari şi-au angajat în luptă forţele principale, balanţa victoriei nu s-a
înclinat decisiv nici într-o parte, nici în alta. Rupînd lupta, în urma unor iscusite riposte ofensive, regele Daciei şi-a păstrat forţele
principale dirijîndu-le către centura de cetăţi sarmizegetusiană, unde putea să organizeze o nouă şi puternică rezistenţă,
asociindu-şi efectivele garnizoanelor şi toată populaţia aptă de ridicare la arme.
După bătălia de la Tapae înaintarea romană a continuat. O dată străbătută depresiunea Haţegului, pînă la rîul Strei,
armata lui Traian a pătruns, probabil pe la Boşorod, pe Valea Luncanilor sau pe Valea Oraşului, către Sarmizegetusa Regia. Pe
tot acest itinerar dacii au căutat prin diferite mijloace să întîrzie un deznodămînt hotărâtor, evitînd o nouă bătălie, opunînd
rezistenţe scurte de hărţuire urmate de retrageri, nimicindu-şi bunurile pe care nu le puteau lua cu ei şi încercînd să-l
amăgească pe adversar cu încercări de tratative. În cursul acestei înaintări, cu ocazia cuceririi unei cetăţi dacice, sînt regăsite
stindardele capturate cu prilejul dezastrului lui Fuscus. De pe o scenă din Columnă rezultă că în faţa lui Traian s-a prezentat, la
un moment dat, o nouă solie din partea aliaţilor regelui dac, compusă din pedestraşi germanici - burii (care trimiseseră mai
înainte mesajul scris pe ciupercă) - şi călăreţi sarmaţi. Ulterior, la împărat a sosit şi o solie compusă din daci comaţi trimişi de
Decebal să negocieze pacea; apreciind că regele dac urmărea, de fapt, o tergiversare a lucrurilor, Traian a refuzat să poarte
tratative, cu atît mai mult cu cît era convins că se găsea foarte aproape de momentul victoriei. Aceste tentative de întîrziere a
înaintării inamicului au fost dublate de rezistenţa în creştere a oştirii şi populaţiei dace, un rol important revenind fortificaţiilor

23
situate pe principalele direcţii care duceau spre Sarmizegetusa. Pe de o parte, amplificarea rezistenţei era determinată de faptul
că trupele romane se apropiau din ce în ce mai mult de zona Sarmizegetusei şi nu era necesar să se rişte o bătălie hotărîtoare
înainte de a se fi declanşat atacul daco-aliat în est, pe teritoriul dintre Dunăre şi mare; pe de altă parte, scopul urmărit -
atragerea grosului forţelor adverse în munţi - fiind atins, era imperativă "fixarea" lor cît mai puternică, pentru a face eficientă
manevra strategică plănuită.
Cînd Traian şi armata sa au reuşit, după grele lupte, să ajungă în munţii din preajma Sarmizegetusei, sosise iarna. Dîndu-
şi seama că un asalt hotărîtor asupra puternicelor fortificaţii dace nu ar fi avut sorţi de izbîndă în condiţiile date, împăratul a
dispus încetarea atacurilor, acestea urmînd să fie reluate abia o dată cu venirea primăverii.

A doua campanie.
Prin surprindere, însă, regele Daciei a lansat o operaţie contraofensivă de anvergură la Dunărea de Jos, unde a deschis un
nou front destinat să slăbească - ori să lichideze - presiunea romană asupra cetăţilor din zona Orăştiei şi să dezorganizeze
sistemul militar imperial din Peninsula Balcanică. Decebal a concentrat o grupare de forţe alcătuită din trupe dace de infanterie
şi cavalerie, căreia i s-au alăturat contingente aliate de buri şi sarmaţi, pe care a dirijat-o prin pasurile Carpaţilor Orientali, apoi
pe valea Siretului, spre Dunăre. După ce a forţat fluviul, gruparea a înaintat rapid prin Moesia Inferior, unde garnizoanele
romane rămase de pază, constînd numai din unităţi auxiliare, cu efectivele incomplete, erau insuficiente pentru a-i împiedica
acţiunea. Se intenţiona apoi trecerea peste Balcani şi interceptarea comunicaţiilor armatei romane din zona Orăştiei cu ţinuturile
sud-dunărene, prinzînd-o astfel într-un uriaş cleşte strategic.
În acest moment iniţiativa strategică a trecut în întregime de partea lui Decebal şi se punea întrebarea dacă armata
romană condusă de Traian se va dovedi capabilă să se salveze. Rezultatul manevrei concepute şi executate de daci trebuia să
fie în primul rînd o considerabilă slăbire a presiunii lui Traian asupra Sarmizegetusei iar, pînă la urmă - acesta fiind nevoit să-şi
disperseze forţele în condiţii extrem de dificile, Decebal însuşi urmînd să-şi capete libertatea de mişcare, se putea chiar ca totul
să se termine printr-unul din cele mai cumplite dezastre suferite vreodată de romani. Pentru reuşita acestei manevre de
amploare strategică au fost necesare: păstrarea secretului, disimularea intenţiilor, o strînsă coordonare a forţelor dace şi aliate
care operau pe un spaţiu imens, punctualitatea în execuţie, rapiditatea şi precizia acţiunilor, dar mai ales folosirea efectelor
iernii, care prefăcea apele îngheţate ale Dunării într-un adevărat pod, imobilizînd totodată flota romană, singurul mijloc de care
dispunea Traian pentru a-şi transporta rapid forţele şi mijloacele şi a le dirija apoi către noua zonă de încleştare.
Planul lui Decebal, demn prin însăşi concepţia sa de mare orizont strategic, care reprezintă în istoria militară naţională
prima manevră strategică plănuită şi executată la nivelul întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic, a fost îndeplinit cu
exactitate în tot ce depindea de destoinicia militară a regelui dac ori de valoarea forţelor pe care le conducea sau cu care
colabora. Secretul acţiunii a fost atît de bine ţinut încît lui Traian nu i s-a adus la cunoştinţă nici un indiciu important şi suficient
24
de alarmant pentru a-şi reconsidera decizia de a înainta către Sarmizegetusa. Desigur, împăratului roman nu i-au lipsit informaţii
despre atitudinea ostilă a burilor şi a sarmaţilor, căci, aşa cum s-a arătat mai înainte, i le-au prezentat ei înşişi deschis încă de la
începutul războiului şi nu era de prevăzut că, după ce le fuseseră respinse demersurile, ei se vor abţine de a-l ajuta pe regele
dac. Traian nu putea să nu ia în calcul eventualitatea unor incursiuni sarmate la Dunărea de Jos, măcar amintindu-şi de loviturile
concomitente, dace de o parte, roxolane de alta, din anii 69-70. Dar nu le vedea decît ca izolate expediţii cu scopuri limitate,
cărora ar fi fost de ajuns să li se împotrivească trupele auxiliare lăsate în Moesia Inferior. Cît despre buri, pe cît se putea
aprecia, n-ar fi avut pe unde să-l atace lateral, ci, cel mult, şi-ar fi adăugat numărul la acela al apărătorilor Sarmizegetusei, ceea
ce n-ar fi modificat sensibil raportul de forţe în dauna sa. Iar o mare coaliţie a dacilor cu alte populaţii, care să treacă atîţia munţi
pînă în zonele de la est de Carpaţi şi să ajungă cu forţele compacte şi strîns organizate prin teritoriul dintre Dunăre şi mare pînă
în Balcani, părea greu de conceput. Coeziunea şi disciplina, elemente esenţiale pentru durabilitatea şi masivitatea unei atari
acţiuni la mare distanţă şi pe timp îndelungat nu erau întrevăzute în gîndirea militară romană a epocii din partea unor populaţii
care ţineau prea mult la statutul lor de autonomie. Şi mai ales împăratul roman era convins că va termina cucerirea centrului
politic al Daciei înainte de venirea iernii, succes după care n-ar mai fi avut să se teamă de nici o complicaţie din partea aliaţilor
lui Decebal. În consecinţă, Traian n-a ţinut seama de ultimatumul burilor şi nici de o solie buro-sarmată - a căror realitate istorică
o consemnează scenele de pe Columnă -, interpretîndu-le ca simple încercări de a-l clătina din fermitatea hotărîrii sale ofensive,
pentru a i se uşura situaţia lui Decebal.
Între timp Traian a primit ştirea neaşteptată: departe, tocmai în răsăritul Moesiei Inferioare, mase mari de daci nordici, buri
şi sarmaţi - aliaţii lui Decebal -, a căror intervenţie o subestimase împăratul, trecuseră Dunărea pe gheaţă, atacau garnizoanele
romane şi se îndreptau spre păsurile Balcanilor. Ştirea a căzut ca o lovitură de trăznet. Abia acum îşi putea da seama Traian că
ceea ce luase drept un marş biruitor înăuntrul statului dac nu fusese decît o depărtare imprudentă de bazele sale de sprijin,
dispozitivul său strategic fiind dat peste cap. Traian nu mai putea face altceva decît să se adapteze în cea mai mare grabă la
noua situaţie şi să încerce să găsească o soluţie salvatoare.
Lăsînd în faţa luptătorilor lui Decebal din jurul Sarmizegetusei numai forţele necesare pentru a menţine poziţiile cucerite,
împăratul a pornit cu restul armatei spre Drobeta, de unde, la ivirea dezgheţului, urma să se îndrepte, cu ajutorul flotei, în
fruntea unui prim eşalon de trupe, către noul teatru de război. Spre şansa romanilor, dezgheţul s-a produs în acel an cu mult
mai devreme decît de obicei, iarna fiind extrem de blândă. Trecerea fluviului de către aliaţii lui Decebal s-a produs în condiţii
dramatice: gheaţa prea subţire s-a rupt sub greutatea cavaleriei daco-sarmate; unii călăreţi s-au dus la fund, o parte dintre ei,
luptîndu-se din greu cu valurile reci, au reuşit să ajungă la mal istoviţi. Forţele principale ale dacilor şi aliaţilor acestora au trecut,
totuşi, fluviul pe o gheaţă încă intactă, după care au început să asedieze castrele întîlnite în cale, în vreme ce cavaleria de
catafractari sarmaţi-roxolani străbătea şesurile Moesiei Inferioare, în faţa marelui pericol care se contura, Traian a îmbarcat pe
nave, la Drobeta, o puternică grupare de cavalerie, pe care a transportat-o apoi în aval, pînă la un port din Moesia Inferioară,
probabil Novae (Şiştov). De aici împăratul a mărşăluit în mare grabă spre interiorul provinciei, în fruntea unei coloane alcătuite
din cavalerie, din infanterie auxiliară şi din garda sa de germanici (care nu trebuie să fie confundaţi cu adversarii buri,
asemănarea de pe scenele Columnei cu aceştia rezultînd din faptul că aparţineau deopotrivă unor triburi suebice, dar din ţinuturi
total diferite).
O primă luptă s-a dat cu cavaleria catafractarilor sarmaţi, care a fost oprită şi obligată să se replieze, în continuare, romanii
au început urmărirea unei importante coloane a grupării de forţe dace şi aliate care operau la sud de Dunăre şi care se
îndreptau spre pasul Şipka pentru a trece Balcanii. Dacii şi aliaţii lor din această grupare au întâlnit înainte de a atinge
trecătoarea, în timpul nopţii, o puternică tabără romană întărită cu căruţe şi în care se aflau efective numeroase; cu toate că
dacii şi aliaţii acestora au luptat cu bravură, ei au fost învinşi pînă la urmă, iar unul din şefii lor s-a sinucis.
Trupele romane au izbutit astfel, o clipă înainte de a fi fost prea tîrziu, să-i împiedice pe daci şi sarmaţi de a trece munţii în
Tracia, de unde şi-ar fi putut continua acţiunile şi în alte zone. Cu acest prilej regele sarmaţilor roxolani, Susagus, a capturat pe
un sclav al lui Laberius Maximus, numit Callidromus, pe care l-a predat lui Decebal. Regele dac avea să-l folosească apoi ca
mesager la regele parţilor, Pacorus. Este o confirmare clară a colaborării prestabilite între daci şi sarmaţii roxolani în cadrul
planului conceput de regele dac.
Pînă în această fază romanii întîlniseră în calea lor numai detaşamente de avangardă ale dacilor şi aliaţilor lui Decebal.
Principalele forţe ale acestora, după ce trecuseră Dunărea pe la gura Siretului, se concentraseră în nordul teritoriului dintre
fluviu şi mare. În primăvara anului 102 ele s-au pus în mişcare spre sud. Aceasta l-a determinat pe Traian să-şi reunească toate
trupele de care putea dispune şi să pornească în întâmpinarea lor, întîlnindu-le la Adamclisi, acolo unde drumul se bifurca spre
două păsuri principale ale Balcanilor: Şipka şi Kamčija. Direcţia către pasul Şipka pe la Durostorum şi Nicopolis ad Istrum fiind în
mâinile romanilor, era firesc ca forţele adverse să-l evite şi să caute a-l urma pe celălalt, ducînd prin Zaldapa (Abrit) la pasul
Kamčija, în faţa căruia abia ulterior Traian avea să întemeieze cetatea Marcianopolis (Devnia). Această primejdioasă
eventualitate, menită să întoarcă poziţia de la Nicopolis ad Istrum, trebuia să fie neapărat împiedicată. Traian a izbutit să ajungă
la timp în zona de bifurcare, ocupînd-o înainte de sosirea forţelor dacilor şi aliaţilor lor.
Bătălia principală s-a dat pe platoul de la Adamclisi şi a fost deosebit de înverşunată şi sîngeroasă. Traian a angajat aici
toate categoriile de trupe romane disponibile: cavaleria şi infanteria auxiliare, legiunile, cohortele pretoriene, garda de germanici
şi artileria. În încercarea ei de a pătrunde spre sud, gruparea de forţe aliate avea un dispozitiv articulat, fiind nevoită să treacă la
ofensivă oarecum din mişcare. Cu toate acestea, coordonîndu-şi în mod judicios eforturile în timp şi spaţiu, urmărind cu
deosebire să pătrundă la joncţiunile dintre cohorte şi alae, cavaleria şi pedestrimea aliată au izbit cu putere dispozitivul advers,
reuşind să pună probleme deosebite conducerii supreme romane, care a trebuit să apeleze la ultimele rezerve şi chiar să
introducă în luptă trupele destinate să apere tabăra, practică destul de rar întîlnită în analele artei militare romane. Apreciind-o
cea mai sîngeroasă dintre toate confruntările dintre daci şi romani, Cassius Dio afirma că au căzut aici ostaşi mulţi de ambele
părţi, că numărul răniţilor romani, apreciat la 3800 de soldaţi, a fost atît de ridicat încît, nemaiajungînd bandajele, însuşi
împăratul şi-a rupt veşmintele spre a le preface în feşe pentru legatul rănilor şi că în amintirea celor ce s-au jertfit pe cîmpul de
luptă Traian "a poruncit să se ridice un altar" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 8, 2) pe care să se facă slujbe de
pomenire în fiecare an. Cîţiva ani mai tîrziu, din ordinul împăratului, tot aici, la Adamclisi, pentru glorificarea victoriei s-a înălţat
un monument triumfal (Fronto, Principia Historiae, II, p.204), singurul de acest gen construit sub domnia lui Traian şi unul dintre
puţinele edificate în timpul Imperiului roman. Ridicat în anul 108, monumentul memorial de la Adamclisi cinsteşte atît jertfa
armatei romane, cît şi vitejia şi sacrificiile poporului dac, comportarea eroică a oştenilor lui Decebal şi dispreţul lor faţă de
moarte. Inaugurarea are loc în anul 109, pe un platou, la 2km de oraşul întemeiat de Traian (Tropaeum Traiani). Acesta era
înalt de 42m. Ruinele celui mai însemnat monument ridicat de romani în regiunea Dunării de Jos domină şi azi platoul de la
Adamclisi.
În timp ce Traian cu forţele sale principale se afla în Moesia Inferior, Decebal a decis să treacă la contraofensivă în scopul
de a respinge trupele invadatoare spre bazele lor de la Dunăre, în cursul acestei acţiuni dacii au repurtat succese importante
reuşind să înfrîngă o parte din forţele adverse. Acest fapt se poate deduce şi din interpretarea unor scene de pe Columnă.

25
Astfel, pe scena XLV, imediat după ultimul episod al bătăliei de la Adamclisi, sînt reprezentaţi într-un ţinut muntos, deci în Dacia,
în jurul unui templu dac, captivi romani legaţi şi goi. Reproducerea acestui tablou a fost aleasă de artistul de la Roma ca singurul
mijloc de a reprezenta o înfrîngere romană pe teatrul de acţiuni militare din Carpaţi. Episodul este în legătură cu scena imediat
următoare, în care Traian, găsindu-se încă în Moesia Inferior, într-un port dunărean, probabil din nou la Novae, este gata să se
îmbarce pe un vas al flotei sale pentru a se întoarce pe Dunăre în sus, în sud-vestul Daciei. Tocmai în acest moment, în faţa lui
se prezintă doi daci (fie dintre supuşii din zona ocupată de romani, fie romani deghizaţi evadaţi din captivitate), care cu gesturi
agitate îi aduc ştirea despre cele întîmplate în munţi în lipsa lui. Dar succesul lui Decebal obţinut în munţii Daciei, a cărui
eficacitate era în funcţie de acela al grupării dace şi aliate din Moesia Inferior, a rămas fără un rezultat notabil după bătălia de la
Adamclisi.
Rezultatul strategic principal al primelor două campanii a fost respingerea forţelor romane, în frunte cu împăratul Traian,
din apropierea Sarmizegetusei, obligîndu-le să se dirijeze pe o altă direcţie strategică, situată la mare distanţă. Reluarea
acţiunilor ofensive către capitala Daciei însemna în fapt reeditarea campaniei din anul precedent, străbaterea prin lupte a
spaţiului dintre Dunăre şi munţii din zona Orăştie, ceea ce, în condiţiile pierderilor grele înregistrate, ridica probleme de o
complexitate deosebită comandamentului roman. Astfel, silit de schimbările fundamentale intervenite pe teatrul de acţiuni
militare din Dacia, de modul magistral în care Decebal a conceput desfăşurarea războiului de apărare, de eroismul fără margini
al întregului popor dac, al armatei sale, Traian se afla, practic, în primăvara anului 102 în situaţia de la începutul războaielor de
cucerire a Daciei.

A treia campanie.
O dată încheiată campania din zonele pontice, trupele romane s-au deplasat în amonte pe Dunăre, pentru a relua ofensiva
în munţi. Existenţa unui şir de castre situate între Drobeta şi cursul superior al Jiului, ca cele de la Puţinei (jud. Mehedinţi),
Cătunele, Pinoasa şi Bumbeşti (jud. Gorj), este un indiciu că Traian şi armata sa au înaintat pe această direcţie. De la Bumbeşti
înainte marşul trupelor comandate personal de împărat s-a executat prin păsurile carpatine pentru a se pătrunde fără întîrziere
în masivul munţilor Şurianu şi Godeanu, unde se afla Sarmizegetusa Regia, şi a-i lovi astfel pe daci şi dinspre sud. La rîndul lor,
în tot acest timp, dacii au făcut pregătiri pentru o nouă confruntare cu forţele romane în zona munţilor. Ei au îmbinat rezistenţa
pe direcţiile de pătrundere a coloanelor romane cu riposte ofensive pentru a le încetini înaintarea şi a le provoca pierderi.
După concentrarea forţelor sale la intrarea în defileul Jiului şi apoi pătrunderea lor în zona Petroşani, Traian a primit din
nou o solie alcătuită din comaţi prin care regele dac dorea să înceapă negocieri de pace. Aceste tratative, ca de altfel şi cele
anterioare, au eşuat. A urmat o serie de lupte între daci şi romani, între timp construindu-se noi castre şi deschizîndu-se drumuri
prin păduri. Situaţia devenind îngrijorătoare, Decebal a trimis încă o solie, de data aceasta formată din reprezentanţi ai clasei
pileaţilor, care a propus o întrevedere între cei doi şefi de state. Traian, nedorind să participe personal, i-a delegat pentru
această întîlnire pe Licinius Sura, şeful statului major, şi Claudius Livianus, prefectul gărzii pretoriene, ceea ce l-a determinat pe
regele dac, jignit de atitudinea împăratului, să nu se prezinte nici el la locul fixat.
La refuzul romanilor de a accepta negocierile, armata şi poporul dac au răspuns prin angajarea unor ample acţiuni de
rezistenţă sprijinite pe sistemul de fortificaţii, provocînd adversarului noi şi mari pierderi. Fiecare fortificaţie, fiecare aşezare s-au
apărat cu cerbicie vreme îndelungată, deşi asalturile erau date de forţe superioare care aveau o îndelungată experienţă în
organizarea asediilor şi erau dotate cu cele mai perfecţionate maşini de război ale timpului.
Numai după grele eforturi şi cu pierderi considerabile armata romană "urcînd pe înălţimi, ocupînd cu mari primejdii vîrf
după vîrf", "a reuşit să se apropie treptat de capitala Daciei. Cercul trupelor romane în jurul Sarmizegetusei s-a strîns tot mai
26
mult. Într-o scenă de pe Columnă este zugrăvit, pentru a sugera modalitatea în care romanii au procedat la cucerirea
fortificaţiilor dace, asaltul unei importante cetăţi dat de legionari în formaţie de "broască ţestoasă" (testudo), în rînduri strânse,
cu scuturile deasupra capetelor petrecîndu-se ca nişte solzi.
În aceste împrejurări, regele dac s-a hotărît, în cele din urmă, să reia tratativele de pace cu Traian, încercînd totuşi să
obţină unele condiţii care să asigure existenţa statului dac şi recunoaşterea calităţii sale de conducător al acestuia. Traian, la
rîndul său - avînd trupele istovite şi slăbite de prelungitul efort de război -, a fost determinat să hotărască încetarea luptelor.
Războiul daco-roman din 101-102 a pus în evidenţă faptul că Dacia continua să se afirme cu un potenţial economic şi
militar ridicat, capabilă să se confrunte de la egal la egal cu armatele cele mai de temut ale vremii. Folosind în mod judicios
aceste resurse Decebal s-a dovedit la înălţimea momentului istoric, elaborînd o concepţie strategică corespunzătoare înfruntării
pe viaţă şi pe moarte cu un adversar numeros şi experimentat. Sprijinindu-se pe propriile forţe, regele dac s-a dovedit totodată
un iscusit conducător în realizarea unor alianţe politice şi militare în măsură să opună uriaşei maşini de război romane un front
comun al popoarelor ameninţate al cărui pivot era Dacia.
Una din caracteristicile de bază ale planului său strategic a fost aceea a desfăşurării unor acţiuni militare de amploare şi pe
spaţii întinse. Astfel Decebal a combinat judicios apărarea strategică în zona muntoasă, pe direcţiile de invazie spre
Sarmizegetusa, cu organizarea unor puternice acţiuni ofensive în cîmp deschis, pentru a lovi în flanc şi adînc în spate gruparea
de forţe romane angajată în zona alpină a Daciei, în cadrul apărării strategice s-a folosit o gamă largă de procedee de luptă cum
au fost: ambuscade, atacuri, incursiuni, hărţuiri continue şi eficiente, distrugeri pe căile de înaintare a trupelor adverse. În
desfăşurarea generală a celor trei campanii s-a asigurat o îmbinare activă a acţiunilor trupelor cu cele ale populaţiei, legiunile
romane fiind nevoite să înfrunte rezistenţa întregului popor dac. În zonele invadate de romani s-a desfăşurat o amplă mişcare
de rezistenţă mergîndu-se pînă acolo încît au fost atacate şi unele castre romane.
Pacea a fost încheiată în toamna anului 102. Condiţiile impuse regelui dac au fost apăsătoare, menite să-i îngrădească pe
viitor orice iniţiativă şi libertate de acţiune. Toate stipulaţiile pactului cu Domitian din anul 89 au fost anulate. Decebal rămînea un
"aliat" al Romei, dar şi mai obligat decît înainte, fără ca în schimb să mai primească subsidii. El trebuia să restituie tot materialul
de război primit de la romani în virtutea acelui tratat şi pe toţi meşterii, să-i extrădeze pe fugarii romani aflaţi în serviciul său, să-
şi dărîme cetăţile, să se ţină departe de teritoriile ocupate de romani în cuprinsul Daciei, să nu mai primească pe viitor nici un
transfug sau dezertor din imperiu şi să nu mai încheie alianţe fără învoirea Romei.
Pentru respectarea condiţiilor păcii, o garnizoană romană permanentă a fost lăsată în şesul Haţegului, pe locul viitoarei
colonii romane Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la 40km depărtare de Sarmizegetusa Regia a lui Decebal, din munţi. În plus, alte
garnizoane romane au fost instalate provizoriu în unele puncte de importanţă strategică ale Daciei. Instalarea unor garnizoane
de trupe străine pe teritoriul Daciei în urma păcii din 102 a fost una din cele mai nefaste consecinţe ale războiului.
Deşi pacea încheiată nu putea fi decît un armistiţiu, în decembrie 102, Traian ia numele triumfal de Dacicus, fiind primul
împărat care poartă acest titlu de glorie. Poporul dac însă, mîndru şi iubitor de libertate, conştient de valorile propriei civilizaţii,
hotărît să redobîndească independenţa ţării lui, nu s-a împăcat nici un moment cu această situaţie care afecta grav statutul
politic al Daciei şi nu va pregeta să ţină mereu aprinsă flacăra luptei de rezistenţă împotriva oricărui fel de stăpînire străină, în
pofida disproporţiei de forţe şi a grelelor sacrificii umane şi materiale pe care va fi nevoit să le dea.

RĂZBOIUL DIN ANII 105-106

Neîmpăcîndu-se cu eşecul în acţiunea de cucerire a statului dac, romanii au reluat preparativele militare cu evidenta
intenţie de a porni un nou război care să ducă la supunerea Daciei. Ei au trecut la pregătirea unor puternice forţe militare
destinate acestui scop, la reorganizarea bazelor şi resurselor, completarea reţelei de drumuri şi au construit într-un timp scurt
faimosul pod de piatra de la Drobeta sub conducerea arhitectului Apollodor din Damasc, în primăvara anului 105. Acesta avea o

27
lungime de 1.135m, Dio Cassius spunând despre el, "minunate sînt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar aceasta este mai
presus de toate acelea".
Decebal, la rîndul său, s-a pregătit activ de rezistenţă, luînd toate măsurile care îi stăteau în putinţă. Astfel, dacii au trecut
febril la reconstruirea cetăţilor demantelate la încheierea păcii şi au început să atragă meşteri şi fugari din imperiu. Totodată
regele dac a luat iniţiativa purtării unor tratative cu vecinii în scopul reînchegării alianţelor militare ce se vădiseră atît de
importante în războiul anterior. Mai mult, sub conducerea lui Decebal dacii au declanşat atacuri asupra iazygilor, aliaţii
romanilor, alungîndu-i de pe o parte a teritoriilor învecinate cu statul său, în scopul de a-şi asigura flancul vestic în cazul noilor
confruntări cu imperiul. Concomitent oastea dacă a atacat pe neaşteptate garnizoanele romane de ocupaţie din interiorul Daciei,
angajîndu-se într-un aprig război de apărare împotriva romanilor. Cu acest prilej trebuie să-l fi atras Decebal în cursă, sub
pretextul unor tratative, pe Longinus - comandantul acestor garnizoane - capturîndu-l pentru ca apoi să încerce a-i pune condiţii
lui Traian, în schimbul eliberării lui, ceea ce însă ofiţerul roman a zădărnicit printr-un gest eroic: sinuciderea în captivitate
(Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 12).
În urma acestor curajoase acţiuni ale lui Decebal, Senatul roman i-a declarat în mod solemn război. Traian a părăsit Roma
în data de 4 iunie 105, îmbarcîndu-se la Brundisium (Brindisi). El a revenit în grabă la Dunăre pentru ca în fruntea forţelor sale
să treacă fluviul pe marele pod de piatră construit între timp în dreptul Drobetei.
Aşa cum atestă scenele de pe Columnă - interpretate în ordinea logică a succesiunii evenimentelor - oastea lui Decebal a
efectuat în acest răstimp o serie de acţiuni împotriva castrelor romane care adăposteau garnizoanele de ocupaţie. O tentativă
anterioară a lui Decebal de a-l suprima pe împăratul Traian - cînd acesta se afla încă în Moesia Inferior - tocmind în acest scop
dezertori romani a eşuat, astfel că speranţa într-o eventuală zădărnicire a trecerii Dunării de către forţele principale duşmane s-
a năruit.
În aceste împrejurări regele dac a intensificat apelurile la foştii săi aliaţi din primul război şi la alţi vecini, cerîndu-le sprijinul:
"Spunea - arată Cassius Dio - că dacă îl vor părăsi pe dînsul, şi ei vor fi în primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra
libertatea, ajutîndu-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire, dar că privind nepăsători cum sînt nimiciţi dacii, mai pe
urmă vor ajunge ei înşişi robi, căci vor rămîne fără aliaţi" (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 11, 2). Dar aceia, socotind
că regele dac era definitiv înfrînt, nu numai că au refuzat să i se alăture, ci, dimpotrivă, s-au grăbit să încheie pacte cu Traian. În
scena C (=100) de pe Columnă, la Drobeta, imediat după sfinţirea podului se văd toţi delegaţii lor, înfăţişaţi tratînd cu împăratul,
în frunte cu burii şi sarmaţii, care în războiul precedent participaseră la bătălia de la Adamclisi (chipurile lor sînt similare celor
reproduse pe reliefurile Trofeului).
Tot acum, dacă nu chiar înainte de începutul ostilităţilor, trebuie să fi căutat Decebal să intre în legătură şi cu regele
Pacorus al II-lea al părţilor pentru a-l convinge să-i atace pe romani în Orient. Mesajul regelui dac a fost trimis prin sclavul
Callidromus, de care a fost vorba mai sus. Dar nici acest demers nu a avut vreun rezultat practic, regele part preferînd să-şi
păstreze neutralitatea. Demersul făcut în acest scop de Decebal dezvăluie însă noi dimensiuni ale înaltei capacităţi militare şi
politice a regelui dac, vastul său orizont strategic, anvergura spaţială în care a conceput desfăşurarea luptei de rezistenţă a
poporului dac. Ceea ce l-a călăuzit pe Decebal în acest demers diplomatic - din păcate neîncununat de succes - a fost să obţină
deschiderea unui nou front la graniţele orientale ale Imperiului roman, ceea ce l-ar fi obligat probabil pe Traian să procedeze la o
nouă repartiţie a forţelor sale militare, la deplasări de trupe pe spaţii uriaşe, slăbind astfel în chip decisiv presiunea asupra
Daciei. Şi-ar fi asigurat, în acest fel, răgazul necesar alungării trupelor de ocupaţie şi consolidării potenţialului militar de apărare
a Daciei. Gîndirea politico-strategică a lui Decebal inaugura în istoria noastră tradiţia închegării unor alianţe şi cu state aflate la o
distanţă apreciabilă, alianţe al căror liant a fost lupta împotriva unui adversar comun, iar scopul suprem - conservarea
independenţei statale.
Rămas fără ajutor din partea unor aliaţi potenţiali şi fiind complet izolat în faţa puternicului său adversar, fără vreo altă
ieşire dintr-o astfel de situaţie dramatică, Decebal a luat hotărîrea de a lupta pînă la ultima picătură de energie, concentrîndu-şi
întregul potenţial pentru apărarea capitalei, cu ajutorul sistemului de fortificaţii, în parte refăcut, şi punîndu-şi speranţa în uzura
pe care prelungirea rezistenţei sale ar fi produs-o trupelor inamice.
De data aceasta raportul dintre forţele adverse angajate din nou în confruntare era net în favoarea romanilor; dar ferm
hotărîţi să-şi apere ceea ce era al lor, Decebal şi luptătorii săi au sfidat această realitate, iar conflictul s-a derulat cu rapiditate.
Înaintarea trupelor romane s-a produs simultan pe mai multe direcţii: prin Ţara Haţegului, prin păsurile Jiului şi Oltului (pe al
cărui drum va fi atestată ulterior o staţie numită Castra Traiana), prin pasul Oituzului (ceea ce ar explica numele imperial al
localităţii Praetoria Augusta, pomenită de Ptolemeu), urmărindu-se împresurarea sistemului de fortificaţii din zona
Sarmizegetusei, în aşa fel ca Decebal să nu aibă nici o posibilitate de a primi ajutor din afară sau de a se retrage în alte regiuni.
Ca şi în războiul din anii 101-102, înaintarea unităţilor romane s-a făcut lent datorită necontenitelor rezistenţe întîlnite în
cale, opoziţiei dîrze a oastei dace şi a populaţiei de pe direcţiile de înaintare ale forţelor adverse. Garnizoanele cetăţilor dacice
s-au apărat cu dîrzenie, dispersînd în felul acesta trupele duşmane şi producîndu-le pierderi însemnate.
Secvenţe din luptele propriu-zise sînt reprezentate pe Columnă. Romanii asaltează aprig o serie de cetăţi dace, ai căror
ocupanţi se apără cu înverşunare. Una dintre cetăţi este amplu figurată, cu ziduri din blocuri poligonale neregulate întrerupte de
rînduri de bîrne aşezate transversal.
În finalul luptelor se petrece un episod din cele mai dramatice: dacii, cu feţe istovite, se îngrămădesc în jurul unui vas din
care, cu ceşti în mîini, scot un lichid pe care îl sorb cu nesaţ: unii au căzut morţi, alţii abia se mai ţin pe picioare.
După lungi eforturi de apărare în care s-a evidenţiat încă o dată vitejia dacilor, dorinţa fierbinte de a-şi salva chiar cu preţul
vieţii cetatea sacră ce simboliza însăşi fiinţa şi unitatea statului dac, eroica apărare a Sarmizegetusei a început să cedeze. Prin
breşele create în urma repetatelor asalturi legiunile şi cohortele romane au pătruns în interiorul centrului politic şi spiritual dac
unde s-au dedat la acte de distrugere şi jaf, impresionant înfăţişate pe Columnă în secvenţe care exprimă un zguduitor
dramatism. Tezaure de nepreţuit acumulate în decursul atâtor generaţii, valori artistice de o strălucire impresionantă care
constituiseră podoabe inegalabile ale culturii antice, sanctuare somptuoase şi alte bunuri materiale, rod al culturii şi civilizaţiei
dace, au fost prădate şi duse în capitala imperiului.
Căderea Sarmizegetusei nu a însemnat însă sfîrşitul luptelor. Decebal, care izbutise să iasă la timp din cetatea cucerită, şi-
a concentrat restul forţelor pe alte înălţimi fortificate şi a continuat rezistenţa, în scene de pe Columnă (CXXXII-CXXXV) este
înfăţişată ultima luptă dintre daci şi romani. Ieşind dintr-o tabără întărită cu aggeres, ca şi castrele romane, ostaşii daci au pornit
la atac şi au asaltat aprig un castru roman apărat de o unitate auxiliară. De pe o stîncă din apropiere, la liziera unei păduri,
Decebal, însoţit de doi pileaţi, a urmărit cu atenţie evoluţia atacului. Totul a fost însă în zadar: castrul a rezistat, iar dacii s-au
retras (scena CXXXVI). Scenele următoare (CXXXVIII- CXXXXIX) prezintă descoperirea de către romani şi transportarea pe
samare a tezaurului dac. După opinia lui Cassius Dio, Decebal îşi ascunsese bogăţiile sub albia unui rîu numit Sargetia, iar
ascunzătoarea ar fi fost destăinuită romanilor datorită trădării lui Bicilis, confident al regelui dac (Cassius Dio, Historiae
Romanae, LXVIII, 14, 5). Dar acelaşi motiv literar se regăseşte în multe alte istorii cu comori îngropate sub rîuri, din diferite
locuri şi epoci ale antichităţii, iar într-o astfel de relatare, referitoare la un rege dardan din secolul al IV-lea î.e.n., chiar numele

28
rîului este asemănător: Sargentia. Fapt real este însă că tezaurul dac a fost într-un fel oarecare găsit (Ioannes Lydus, De
Magistratibus, II, 28).
Văzînd pierdută orice posibilitate de rezistenţă în preajma cetăţii sale de scaun, Decebal s-a hotărît să se strecoare printre
liniile romane, pe poteci ştiute numai de el cu gîndul de a aprinde noi focare de rezistenţă în alte părţi ale Daciei. Dar romanii i-
au observat retragerea şi o întreagă unitate de cavalerie (turma) a fost trimisă pe urmele lui. Unitatea era probabil din ala I
Pannoniorum, al cărei conducător era Tiberius Claudius Maximus.La un moment dat cîţiva călăreţi romani l-au devansat pe
poteci laterale, în înfruntările cu duşmanul, luptătorii daci care îl însoţeau pe Decebal s-au sacrificat pînă la ultimul încercînd să-
şi salveze regele, în scena CXLV de pe Columnă se văd corpurile pileaţilor căzuţi, peste care calcă turma romană, înconjurîndu-
l pe regele, dac, rămas singur. Un călăreţ a descălecat cu gîndul de a-l captura pe Decebal, în timp ce alţi militari romani îl
ameninţă pe regele erou cu suliţele; numai şeful lor, un decurion, se apleacă spre el făcîndu-i cu mîna dreaptă gestul de cruţare,
cu degetul cel mare ridicat, dacă se predă. Dar mîndrul rege dac a preferat să-şi curme firul vieţii cu pumnalul său curb decît să
fie purtat în lanţuri şi dus la Roma în faţa împăratului învingător.Astfel s-a sfîrşit ultimul şi cel mai vrednic conducător al statului
dac şi o dată cu el cel mai aprig şi de temut duşman al Romei. Aceasta este şi semnificaţia gestului pe care Traian l-a făcut de a
expune public capul lui Decebal la Roma, şi anume de a încredinţa întregul imperiu că statul roman fusese izbăvit de una din
cele mai mari primejdii prin care trecuse în istoria sa.
Dispariţia regelui erou al Daciei a diminuat dar nu a făcut să înceteze - aşa cum sperau romanii - lupta de rezistenţă a
poporului dac. În perioada următoare trupele romane au fost întîmpinate de garnizoane dace şi de populaţia zonelor invadate cu
puternice riposte cu arma în mînă. În această privinţă stau mărturie peste timp incendiile şi zidurile distruse de ocupanţi la
cetăţile din teritoriile intracarpatice şi chiar la unele fortificaţii de dincolo de munţi, pînă unde au ajuns trupele romane. Toate
acestea explică ura şi furia cu care comandanţii romani s-au răzbunat asupra populaţiei ordonînd distrugerea templelor şi
sanctuarelor dacilor, dărîmarea sistematică a fortificaţiilor şi strămutarea masivă a populaţiei îndeosebi din centrele care
opuseseră o rezistenţă îndîrjită şi de lungă durată. Distrugerile au fost totale în zona Sarmizegetusei, în care nici o construcţie
militară, religioasă sau civilă n-a mai rămas în picioare, intenţia cuceritorului fiind limpede aceea de a nu mai lăsa nimic care ar fi
putut aminti poporului dac simbolul unităţii şi gloriei lui - Sarmizegetusa Regia.
O diplomă militară romană, descoperită la Porolissum (azi Moigrad - jud. Sălaj), atestă la data de 11 august 106,
încheierea celui de-al doilea război dacic şi constituirea provinciei.

Traian a mai rămas aproape un an la nord de Dunăre pentru a înfrînge rezistenţa dacilor şi a lua măsurile necesare de
organizare a noii provincii imperiale Dacia. Iniţial, aceasta cuprindea Transilvania dintre cununa munţilor, Banatul, V Olteniei,
constituind o singură unitate administrativă în frunte cu un trimis al împăratului cu rang consular (legatus Augusti pro praetore).
Decimus Terentius Scaurianus este numit de Traian ca prim guvernator al Daciei (106-110). Partea răsăriteană a Olteniei,
Muntenia şi sudul Moldovei se află sub autoritatea guvernatorului Moesiei Inferior.
Traian s-a întors la Roma în anul 107, unde şi-a serbat cu mare fast triumful. Senatul îi acordase, încă din 105, titlul -
excepţional şi unic - de "cel mai bun împărat" (Optimus Princeps).
Tezaurul imens jefuit din Dacia - a cărui valoare se ridica, afirmă Ioannes Lydus, la 5 milioane de libre de aur şi de două ori
pe atîta de argint -, i-a permis împăratului să redreseze finanţele statului, să susţină cheltuielile exorbitante necesitate de

29
construirea unor impozante monumente, printre care Forumul din Roma, cu principala lui podoabă, Columna. Acestea au fost
inaugurate în data de 12 mai 113. Capodoperă a basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care urcă în spirală pe
trunchiul columnei, concepute ca o ilustrare a Comentariilor lui Traian. Împăratul şi-a permis să ofere cetăţenilor Romei,
grandioase spectacole de circ şi serbări care au durat neîntrerupt 123 de zile (numai la cele cu gladiatori au participat 10.000 de
captivi daci).
Astfel s-a încheiat etapa decisivă a confruntărilor militare dintre Imperiul roman şi regatul dac, etapă care a durat, cu
intermitenţe, două decenii. Războaiele îndelungate dintre daci şi romani au prilejuit o încleştare de forţe epuizantă, din care pînă
la urmă a ieşit biruitoare cea mai mare putere a antichităţii, dar după ce gustase nu o dată din paharul înfrîngerilor suferite din
partea poporului dac, iubitor de libertate, ce şi-a apărat cu o tenacitate devenită legendară dreptul său la o viaţă liberă şi
independentă în vatra sa dintotdeauna.
Armata romană a putut obţine victoria finală datorită superiorităţii ei în efective, dotare şi mai bogatei experienţe de război.
Superioritate în efective, căci, aşa cum rezultă din datele cunoscute pînă acum, raportul de forţe a fost (cel puţin în al doilea
război dintre daci şi romani) de circa 3/1 în favoarea romanilor. Superioritate tehnică, pentru că trupele angajate împotriva
dacilor au dispus din abundenţă, aşa cum se poate vedea pe scenele de pe Columna lui Traian şi de pe Monumentul Triumfal
de la Adamclisi, nu numai de un armament individual ofensiv şi defensiv perfecţionat, dar şi de suficiente maşini de război fără
de care nu ar fi fost de conceput cucerirea cetăţilor dace, de mijloace şi unităţi specializate în lucrări genistice pe care romanii
au fost în măsură să le deplaseze rapid, executînd cu uşurinţă treceri peste mari cursuri de apă, defrişări de păduri şi construcţii
de drumuri în terenuri greu accesibile, înălţări de fortificaţii, asedii etc. Un rol important în timpul campaniilor au avut specialiştii,
tehnicienii şi constructorii romani care au lucrat pe lîngă cartierul imperial.
Se poate vorbi, desigur, şi de o mai bogată experienţă a romanilor în purtarea războaielor, în sensul că legiunile şi trupele
care au participat la campaniile din Dacia cunoşteau bine formele şi procedeele de luptă atît proprii, cît şi aplicate de numeroase
alte popoare, inclusiv de daci, şi erau în măsură să le contracareze cu succes. De altfel ele primiseră o instruire specială pentru
a acţiona diferenţiat, în funcţie de specificul fiecărui adversar. Este semnificativă în acest sens următoarea relatare a lui Arrian:
"împăratul a mai găsit cu cale să-şi exerseze cavaleria lui romană în felul barbarilor, cum se instruiesc arcaşii călăreţi ai părţilor
şi ai armenilor [...] ostaşii învaţă strigătele celtice pentru călăreţii celţi, cele getice pentru geţi şi cele retice pentru reţi" (Arrian,
Tactica, 44, 1).
Decebal a fost conştient de superioritatea adversarului în aceste domenii şi a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a o
anihila sau a o reduce. Din acest punct de vedere se impune a fi relevată, înainte de toate, măiestria cu care regele dac a ştiut
să îmbine, în funcţie de împrejurări, ofensiva şi defensiva în domeniile strategic şi tactic, să treacă de la atacuri îndrăzneţe
executate în adîncimea Peninsulei Balcanice la replieri efectuate în ordine deplină, să înfrunte adversarul în teren deschis sau
să se apere vreme îndelungată la adăpostul fortificaţiilor din zonele muntoase. Practic, în toate situaţiile Decebal a cunoscut în
amănunţime forţele şi mijloacele de luptă ale adversarului şi în funcţie de ele şi-a alcătuit planuri de acţiune realiste pentru a
putea face faţă situaţiei. Astfel, după bătălia de la Tapae, din timpul războiului din 101- 102, Decebal nu a mai angajat alte
confruntări importante în cîmp deschis cu armata romană, ci a căutat să exploateze la maximum avantajele terenului şi
posibilităţile de rezistenţă pe care i le oferea sistemul de fortificaţii. O realizare remarcabilă în acest război a fost îmbinarea
defensivei din zona Orăştiei cu ofensiva declanşată de aliaţii Daciei la sud de Dunăre în cadrul unui vast plan strategic care a
reflectat pregnant concepţia militară superioară a lui Decebal.
Înfruntările dintre daci şi romani au rămas adine încrustate în memoria posterităţii. Plinius cel Tînăr îi scria lui Caninius,
prietenul şi concetăţeanul său, care voia să compună o carte inspirată din aceste evenimente memorabile: "Foarte bine faci că
te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfîrşit, mai plin de poezie
şi mai de domeniul legendelor, deşi este vorba de lucruri foarte adevărate? Vei cînta rîuri noi, fluvii conduse peste cîmpii, noi
poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege [Decebal] alungat din reşedinţa sa, izgonit
chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lîngă acestea, două triumfuri, din care unul a fost cel dintîi [al lui
Domitian] împotriva unui neam neînvins, iar celălalt [al lui Traian] cel din urmă" (C.Plinius Caecilius, Epistularum libri novem, VIII,
4, 1,2).

BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN

RĂZBOAIELE DACILOR - REVOLUŢIILE DACICE

Traian
Traian a crezut că prin opera lui de organizare socială, economică, administrativă şi militară stăpânirea romană rămâne
sigură, dar n-a fost să fie aşa.
Măsurile severe luate de către Traian, după terminarea ostilităţilor, în loc să asigure ordinea, au creat nelinişte, autohtonii
se simţeau închişi, supravegheaţi într-un spaţiu în care nu se puteau deplasa în voie. În această etapă istorică, autohtonii nu s-
au împăcat cu situaţia impusă, la care nu s-au aşteptat. Ca urmare Traian impusese dacilor un greu cens "ca pedeapsă pentru
că rezistaseră cu încăpăţânare" (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23).
Ca un popor dârz şi viteaz, dacii nu s-au resemnat să fie subjugaţi şi exploataţi în propria lor ţară. Dorinţa de eliberare s-a
născut. Flacăra luptei de eliberare a crescut şi a fost întreţinută, în primul rând, de dacii liberi care ţinuseră o legătură
permanentă cu fraţii lor asupriţi. Cu toate că se construiau drumuri şi oraşe şi se deschideau noi târguri şi viaţa era prosperă,
organizarea rigidă a societăţii produce o fierbere continuă, iar în jurul hotarelor provinciei dacice ocupate, se naşte o
permanentă alarmă de frica unei cotropiri romane.
În această perioadă, Dacia Traiană a cunoscut profunde schimbări: drumurile fuseseră aduse la nivelul imperial, se
dezvoltase economia, producţia agricolă a crescut, minele de sare şi de aur lucrau la capacitate maximă, cirezile de vite şi
turmele de oi împânzeau ţinuturile, târgurile au cunoscut forfota de odinioară, deşi deplasările erau limitate şi dacii liberi nu
puteau avea acces în provincie. Cu toate aceste realizări, populaţia mocnea, iar dacii liberi puteau în orice moment să dea
semnalul de atac.
Momentul prielnic sosise în anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian, când fusese declanşată o luptă din interior de
eliberare şi un atac puternic, din cele două părţi, din exterior. Acest război, după cum se arată, n-a fost o năvălire de jaf, ci un
atac militar bine organizat, gândit din timp, printr-o acţiune concomitentă. Atacul dacilor liberi asupra teritoriului ocupat de romani
s-a produs din două direcţii: de la răsărit, prin Moldova şi Muntenia, atacau roxolanii, iar la apus, prin Banat, loveau iasigii. După
D.Tudor a existat o înţelegere pentru un iureş concomitent. În războiul declanşat prin surprindere, a fost omorât guvernatorul
30
provinciei, C.Iulius Quandratus Bassus, om cu mare prestigiu şi experienţă în lumea romană. Un papyrus egiptean menţionează
un "război dacic" (C.Patsch, Der Kampf, p.161) care nu poate fi altminteri interpretat decât ca o insurecţie generală a dacilor din
interiorul provinciei, combinată cu atacuri ale dacilor liberi şi sarmaţilor iazygi şi roxolani. Războiul din 117-118, pornit din interior
de către băştinaşi iar din exterior prin dacii liberi, ca forţă principală roxolanii şi iasigii, a dat posibilitatea lui Hadrian să-şi
întărească convingerea despre puterea popoarelor nord tracice şi să-şi fixeze, în consecinţă, strategia corespunzătoare. În
timpul acestor evenimente are loc incendierea suprastructurii lemnoase a Podului lui Apollodor de la Drobeta. Lovitura dată
imperiului a fost aspră, dar pentru Hadrian n-a fost o surpriză, de aceea a renunţat la politica inflexibilă a lui Traian aplicând una
conciliantă, de pace (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Pentru potolirea tulburărilor
Hadrian a fost silit să ia măsuri cu totul excepţionale. Astfel, împăratul a dat "provizoriu lui Marcius Turbo, după Mauretania,
comanda asupra unro legiuni".

Publius Aelius Hadrianus (117-138)

Biograful lui Hadrian relatează că noul împărat a intenţionat la un moment dat, sub presiunea luptelor duse de daci, să
abandoneze cuceririle teritoriale făcute de predecesorul lui la nord de Dunăre (Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Dar Hadrian a
dus tratative cu dacii liberi şi s-au înţeles să le plătească stipendii. Iasigilor le-a facilitat unele avantaje comerciale. În primul rând
accesul la sarea transportată pe Mureş. Din Dacia, Hadrian vroia să se retragă. Faptul că a renunţat nu se datorează atât de
mult sfaturilor primite, ci mai curând din interese majore economice şi, poate, ca respect faţă de Traian, nedorind să-i
umbrească aureola geniului său.
Hadrian, după ce se hotărâse să păstreze provincia, a trecut la unele măsuri organizatorice social-administrative şi militare.
A bifurcat împărţirea administrativă şi militară în Dacia Superior şi Dacia Inferior mai târziu, în 123, a format Dacia Porolissensis.
A permis comerţul băştinaşilor cu dacii liberi în cele trei provincii şi -a promovat relaţii de colaborare mai strânse cu
reprezentanţii obştilor săteşti şi meşteşugăreşti.
A adus modificări în sistemul de apărare şi de distribuire a trupelor, dând mai mare atenţie celor auxiliare care erau
răspândite printre autohtoni şi colaborau zilnic cu ei. Recrutarea, pentru armata staţionată activă şi auxiliară, se făcea din rândul
tinerilor băştinaşi. Pentru a se asigura legăturile comerciale, a organizat puncte vamale, în cele trei regiuni, iar pentru legătura
cu sudul Dunării a reparat podul lui Traian şi a fixat o vamă pe lângă paza podului. Prin măsurile luate populaţia de la sate şi
oraşe a cunoscut prosperitatea şi a colaborat cu administraţia romană, însă dacii liberi, după acest eşec, au reflectat din nou
asupra celor spuse de Decebal şi s-au unit pentru un scop naţional: blocarea expansiunii Imperiului Roman spre nord şi slăbirea
lui.
În 137, pe emisiunile monetare ale împăratului Hadrian se întâlneşte legenda Exercitui Daciae, care se referă la armata
provincială a Daciei în totalitatea ei.

Antonius Pius (138-161)

În timpul lui Antonius, se dezlănţuie o serie de atacuri ale dacilor liberi, din trei direcţii, coroborate cu răscoale izolate din
interior, ele fiind semnalate în anii 138, 140, 143, 156, 159. Despre o răscoală în provincia Dacia în anul 143 combinată cu
acţiuni de eliberare ale dacilor liberi avem mărturii precise. Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma rostit în aprilie-iunie 144
vorbeşte de "nebunia geţilor" (Aelius Aristides, 26, 70). Prin aducerea unor noi trupe auxiliare în Dacia autorităţile romane au
reuşit să înăbuşe răscoala.
Între anii 156-157, are loc un atac al dacilor liberi la hotarele de răsărit ale Daciei, respins de legatul Daciei Superior,
M.Statius Priscus. Ca urmare se trece la întărirea limesului dacic de pe râul Someş.
Şi mai puternică a fost răscoala din 157-158 din
nordul Daciei. Acţiunilor unite ale dacilor supuşi cu cei
liberi, romanii le-au făcut faţă numai datorită unui efort
militar excepţional, în urma luptelor Antoninus Pius a luat
titlul de Dacicus Maximus (CIL, VIII, 12513), adică
învingător al dacilor. Răscoala dacilor şi ecoul înăbuşirii
ei de către trupele romane sunt atestate de seria de
monede bătute cu acest prilej, între care unele piese
reprezintă Dacia ca roabă trintită la picioarele lui Marte
care o apasă cu piciorul.
În aceste scurte războaie au atacat carpii şi
costobocii. Începe să se contureze o coaliţie antiromană.
Pentru apărarea şi liniştea provinciei, pentru stăvilirea
pericolului venit din exterior, Antonius Pius întăreşte
castrele, aduce noi trupe şi trece la reorganizarea
teritoriului, tot în trei părţi, după capitalele regiunilor:
Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.
Pune pe primul plan armata şi nu relaţiile sociale şi
economice, reduce activitatea comercială cu exteriorul şi
cultivă relaţiile de pace cu vecinii.

Marcus Aurelius (161-180)

Cu toate că răscoalele şi lupta de rezistenţă a
poporului dac au fost în cele din urmă înăbuşite, totuşi
acţiunea de eliberare de sub ocupaţia romană, din ce în
ce mai apăsătoare, nu a putut fi curmată. De altfel o
nouă ocazie pentru o insurecţie generală care s-a întins
repede şi la sud de Dunăre au fost războaiele
"marcomanice". Pe toată durata lor (anii 167-180) lupta
de eliberare din provincii s-a împletit cu acţiunile
declanşate de dacii liberi şi de alte populaţii. Astfel s-a
creat un vast front antiroman de la Marea Nordului şi din
Britannia până la Marea Neagră şi Eufrat, precum şi în
Africa (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1).

31
Frontierele nordice, estice şi sudice ale Imperiului roman au fost presate cu putere, în această perioadă un rol important
jucându-l mişcările şi revoltele interioare.
Pentru a face faţă pericolului intern şi extern în Dacia au fost aduse noi trupe: legiunea V Macedonica şi detaşamente din
legiunile X Fretensis, XI Claudia, I Italica. Răscoala populaţiei dace a fost foarte puternică, însăşi capitala provinciei, Ulpia
Traiana Sarmizegetusa, precum şi alte centre, ca Tibiscum, s-au găsit într-o mare primejdie. O expresie dintr-un text al unei
inscripţii arată că Sarmizegetusa a trecut printr-un "dublu pericol" (ancipiti periculo) care poate fi interpretat ca pericolul venit în
egală măsură din partea populaţiei locale revoltate împotriva autorităţilor romane cât şi din partea dacilor liberi şi iazygilor raliaţi
răsculaţilor. Villae-le şi sanctuarele din jurul capitalei au fost complet distruse. La aceste acţiuni s-au alăturat dacii liberi şi
probabil vandalii germanici recent sosiţi în preajma provinciei.
Focul răscoalei s-a întins şi la sud de Dunăre, unde inscripţiile funerare vorbesc acum frecvent de latrones - exponenţi ai
unei mişcări populare cu caracter predominant social. Pentru restabilirea situaţiei Marcus Aurelius a procedat la instituirea unui
comandament unic pentru Moesia Superior şi Dacia, încredinţat generalului Claudius Fronto.
Sub domnia lui Marcus Aurelius, atacurile din exterior cunosc o nouă formă. Parţii lovesc imperiul în 167, sunt deplasate
forţe şi din Dacia. Când romanii nu se aşteptau, din nord sunt atacate simultan Dacia Traiană, Retia, Noricum, cele două
Pannonii şi în acelaşi timp, sudul Dunării. Se formase o "federaţie barbară" din formaţiunile teritoriale statale nord tracice ale
quazilor, iasigilor, costobocilor, roxolanilor, carpilor, goţilor etc. Toată durata domniei lui Marcus Aurelius (19 ani), este legată de
lupte crâncene, în războaiele cu dacii revoltaţi, vandalii germanici şi iazygii (CIL, VI, 31640).
În anul 170 răsculaţilor li s-au alăturat costobocii, care au efectuat un raid până în adâncul Peninsulei Balcanice, în
Macedonia şi Grecia. Există unele indicii care sugerează că, folosindu-se de acest prilej, masele autohtone din estul Moesiei
Inferior s-au răsculat şi distrugând pietrele de hotar, au pus stăpânire pe pământurile coloniştilor romani şi ale celor bogaţi, cum
s-a întâmplat în jurul cetăţii Ausdecensilor şi la Tropaeum Traiani (CIL, III, 14214). Guvernatorul M.Claudius Fronto a fost ucis
"luptând eroic şi până la capăt pentru republică", "însăşi capitala Daciei se afla la un moment dat în mare primejdie fiind atacată
din două direcţii" (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Gravitatea situaţiei este reliefată şi de faptul că în anul 174
împăratul Marcus Aurelius a venit în Dacia unde a restabilit cu greu situaţia. El este nevoit să întreprindă o serie de măsuri
pentru apărare, în primul rând aduce de la Troesmis, la Potaisa, Legiunea V Macedonia, mărind forţa armată şi cu noi recrutări.
Trece la organizarea militară a provinciei, în locul unor civili (procuratori) conduc comandanţii (legaţii) Legiunilor XII Gemina şi V
Macedonica. Pentru prima dată, se creează un comandament unic al celor trei Dacii (Porolisensis, Apulensis şi Malvensis) şi al
celor două Moesii (Superior şi Inferior), situaţie în care pe lângă concentrarea unui mare număr de forţe militare s-a încercat
asigurarea operativităţii deciziilor militare.
După ce obţin unele succese militare, costobocii sunt înfrânţi în mai multe rânduri în următoarele două decenii, fapt care le
slăbeşte forţa, ca urmare, ei nu mai sunt menţionaţi în izvoarele istorice.
După înfrângerea quazilor, iasigilor şi aliaţilor lor, Marcus Aurelius ridică în inima Romei o Columnă, după modelul lui
Traian, ea are o semnificaţie deosebită pentru romanitatea răsăriteană, deoarece pe columna lui Traian este imortalizată vitejia
în luptă a dacilor în apărare, iar pe Columna lui Marcu Aurelius lupta lor pentru libertate.
Cu toată duritatea luptelor şi a măcelului realizat împotriva iasigilor şi quazilor, Marcus Aurelius, n-a putut să-i înfrângă.
Abia fiul său, Commodus, în 180, a încheiat o pace provizorie cu dacii liberi, etapă în care s-a realizat o "...răscruce între epoca
când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei" (Historia Augusta,
Commodus, 13, 5).

Commodus Antoninus (180-192)

Commodus renunţă la planurile tatălui său de a supune popoarele libere din vestul şi nordul Daciei Traiane şi caută să le
câştige loialitatea. Voia să le cedeze Dacia Porolisensis, care să asigure legătura politică şi economică între cele două părţi. Dar
n-avusese timp pentru a-şi realiza acest vis. Cu toate că a dus o politică de apropiere şi de pace faţă de neamurile dacice libere,
la început Commodus avusese parte de războaie dacice în 180, 183 şi 184. În Vita Commodus se arată: "În vreme ce el trăia
astfel (în desfrâu), legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră cele două Panonii. În Britania, în Germania şi în
Dacia îi impuseră stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze" (Historia Augusta, Commodus, 13, 5). Generalii
romani D.Clodius Albinus şi C.Pescennius Niger sunt cei care duc lupte victorioase împotriva dacilor liberi din nordul provinciei, ]
n cursul acestor evenimente.
Starea de nesiguranţă generată de lupte în provincia dacică sub Marcus Aurelius şi Commodus Antoninus, se reflectă şi
prin multe îngropări de tezaure.

Lucius Septimius Severus (193-211)

Urcă pe tron când popoarele libere nord tracice şi cele parte din Orient devin tot mai puternice şi produc o criză în Imperiul
Roman. Ameninţarea directă a acestor popoare libere l-a obligat pe Septimius Severus să aducă în prim-plan, armata. Sub
domnia lui s-a trecut la militarizarea imperiului. Armata ajunsese la 350.000 luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la
Dunărea de Jos. Armata devenise cea mai preţuită în imperiu. Toate funcţiile puterii de stat treceau pe planul al doilea, faţă de
cele militare, în Dacia Traiană se trece la întărirea hotarelor, a fortificaţiilor de la graniţă şi din interior. Pentru asigurarea liniştii
în interior organizează o vastă reţea de poliţie militară, răspândită în toată provincia. Poliţia de frumentari şi stationari, colabora
cu populaţia. Septimius Severus dăduse o mare atenţie provinciei dacice ocupate, ea fiind sursa de aprovizionare a armatei cu
produse agro-alimentare şi meşteşugăreşti, cu recruţi, ofiţeri şi arme, minele de sare şi aur asigurau resursele pentru cheltuieli
militare atât de vaste. Măsurile luate, în loc să liniştească formaţiunile teritoriale nord tracice le-au unit, iar în viitor vor influenţa
tot mai mult politica Imperiului Roman.

Caracalla (211-217)
Domnia lui Bassianus Caracalla se caracterizează printr-o politică dură, crudă, dusă până la demenţă (Historia Augusta).
El întreţine politica de militarizare impusă de către tatăl său, iar prin acte juridice întăreşte exploatarea social-economică. Prin
edictul din 211, act juridic numit Constituţia Antoniniana, garantează cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului, în realitate obligând
la plata impozitelor pe toţi cei care aveau bunuri şi venituri. Acest act aduce şi provinciei Daciei Traiane multă mizerie,
privilegiaţii obligă la muncă forţată ţărănimea băştinaşă, iar mărirea impozitelor cade asupra celor exploataţi. Contradicţia dintre
societate şi administraţia romană, formată şi din autohtoni, creşte. Se adânceşte prăpastia între sat şi oraş, ultimul fiind cuib de
retragere a celor bogaţi. Se creează o nesiguranţă în provincie, numărul celor numiţi latrones (lotri, haiduci) creşte şi îşi
manifestă prezenţa tot mai frecvent, sărăcimea se înmulţeşte.
Caracalla declară cu mândrie: "Nimeni în afară de mine nu trebuie să posede bani, pentru ca eu să-i pot da soldaţilor". Cu
toate acestea carpii atacă imperiul în 214. Roxolanii se află în alianţă cu costobocii, carpii şi bastarnii şi luptă împotriva
imperiului. Dio Cassius vorbeşte despre atacul lacringilor, a dacilor liberi, război care se prelungeşte până în 217-218 sub

32
Macrinus. Atacurile permanente din exterior, îmbinate cu agitaţia latrones din interior, obligă pe Caracalla să întărească poliţia
militară din provincia Dacia Traiană. Aţâţă pe vandali împotriva marcomanilor. Pe regele quazilor, îl atrage pentru tratative, dar îl
reţine, îl judecă şi-l condamnă la moarte. Duce tratative cu dacii liberi la Porolissensis, opreşte apoi ostatici sub pretextul unei
alianţe. Politica agresivă dusă de Caracalla uneşte neamurile nord tracice şi se cimentează tot mai mult o vastă Federaţie
antiromană.

Macrinus (217-218)
Marcus Opellius Severus Macrinus duce tratative cu dacii liberi, pe lângă tributul pe care-l plăteşte restituie şi ostatecii luaţi
de Caracalla. Ca să redreseze economia imperiului încearcă să reducă cheltuielile militare, dar militarii se revoltă. Este dur cu
cei răzvrătiţi şi aplică, pentru prima dată, centesimarea, prin tragere la sorţi să fie omorât tot al zecelea, al doisprezecelea ori al
o sutălea (pe lângă decimare şi ventesimare).
Alexander Severus (222-235)
Numele întreg este Marcus Aurelius Severus Alexander. Sub împărăţia lui, cultul Soarelui decade. Datorită presiunilor la
graniţele provinciei dacice, trece la întărirea castrelor şi la reconstrucţia celor distruse. Armata imperială este bine plătită. Când,
din lipsă de bani, reduce soldele, este ucis.
Domniile lui Caracalla, Elagabal şi Alexander Severus aduc în provinciile imperiului multă mizerie. Moneda bună se
ascunde şi se accentuează diferenţierea dintre homestiores şi humiliores. Pentru primii, se introduc responsabilităţile colective
faţă de stat şi oraş, iar pentru ultimii se trece la munca forţată. Din 117 e.n., când s-a declanşat primul atac de către dacii liberi,
şi până la Alexander Severus (235), timp de 118 ani, popoarele nord tracice libere au aplicat strategia folosită de Traian: atacuri
scurte, prin surprindere, dar de lungă durată prin repetarea lor. Atacau simultan, atât Dacia Traiană cât şi teritoriile tracice din
sudul Dunării. Ocupau ţinuturi pe care apoi le abandonau, nu erau create condiţiile pentru a le păstra şi organiza. Urmăreau
menţinerea trează în rândul administraţiei romane a sentimentului de nesiguranţă. Această strategie viza mai mult decât
eliberarea teritoriilor dacice ocupate, ţintea destrămarea Imperiului Roman. Ea a produs multe necazuri imperiului: în primul rând
atacurile neprevăzute ţineau în alertă imperiul fiind obligat să menţină o armată numeroasă, întreţinerea armatei solicita
cheltuieli foarte mari care la rândul lor accentuau mereu criza economică.
Imperiul Roman ajunsese în această perioadă, când războaiele (de uzură) se purtau pe solul provinciilor romane, să
mărească armata cu ostaşi recrutaţi de la faţa locului, nu avea timp să-i transfere în alte provincii, în această perioadă în
latineşte se dădeau numai comenzile, iar ostaşii vorbeau limba lor. Se deschide o nouă epocă în cadrul imperiului, când legiunile
aleg împăratul.

Maximinus Tracul (235-238)

Maximinus Thrax este ales împărat, de armată. Eutropiu arată: "Maximinius este cel dintâi care, din simplu soldat, a ajuns
la domnie numai prin voinţa armatei, fără sprijinul sau consimţământul Senatului şi fără să fi fost şi el senator". După Ammianus
Marcellinus "Maximinus Thrax ... se trăgea din neamul carpilor". Iar în Vita Maximini, duo IV: "Amatus est autem unice a Getis
guasi eorum viris (Iubit de geţi în mod deosebit ca şi pe unul dintre ai lor). Severus se adresează lui Maximinus Thrax când îl
remarcă ca luptător deosebit: "Ce vrei, Tracule?". "Urmând exemplul lui Spartacus, s-a condus în viaţa particulară, ca şi în
înaltele funcţii de împărat, după normele morale şi tradiţiile neamului său, care exalta în epopei şi legende figurile memoriale ale
lui Dromichete, Burebista şi Decebal".
Cu toate că izvoarele istorice îl prezintă pe Maximin de neam tracic, istoriografia modernă, care acceptă dispariţia limbii şi
a popoarelor trace, încearcă uneori să-l prezinte de origine "germană". Argumentele aduse sunt numele mamei sale Ababa şi al
tatălui Micea şi faptul că era barbar şi vorbea prost latineşte.
Când Maximin Tracul este proclamat împărat situaţia imperiului este critică. Criza economică se adânceşte. Presiunile
popoarelor nord tracice se menţin. Armata este numeroasă şi întreţinerea ei solicită mari sume de bani, care nu mai pot fi
asigurate prin impozitele obişnuite. Maximin trece la luarea unor măsuri economice "revoluţionare" care lovesc în aristocraţie şi
în clerul roman şi creştin, începe să impună disciplina militară, chiar în administraţie. Armata se află alături de ţărănime şi de cei
exploataţi, se "deschide atacul împotriva aristocraţiei orăşeneşti". Maximin este numit tribun al poporului, în provincia Dacia lui
Traian, aristocraţia împachetează discret şi se îndreaptă spre locuri mai sigure.
Ca să iasă din criza în care se adâncea imperiul, împăratul trece la "naţionalizările" averilor, la "secularizarea" bunurilor
templelor, la preluarea bugetelor oraşelor, la topirea monumentelor de metal preţios etc. Toţi banii erau folosiţi pentru
întreţinerea trupelor. Criza însă se adâncea şi Maximin Tracul a trebuit să poarte în anul 236 lupte împotriva dacilor liberi care
atacau imperiul în alianţă cu sarmaţii. El ia titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Armata l-a ridicat, dar tot ea l-a
asasinat când devenise înfometată şi istovită.

Gordian (238-244)
În timpul lui Gordian al III-lea, imperiul se zbate în greutăţi financiare, iar din exterior, la Dunărea de Jos, se întreprind
atacuri puternice de către dacii liberi. În 238, are loc o puternică invazie a carpilor (triburi de daci liberi aşezaţi în Moldova) aliaţi
cu goţii, la Dunărea de Jos, în vremea împăraţilor uzurpatori, Pupienus şi Balbinus. Acţiunea este respinsă de Tullius
Menophilus, noul guvernator al Moesiei Inferior. În anul 242, are loc o altă invazie carpo-gotică în Moesia şi Tracia.
Gordian conduce tratative prin guvernatorul Moesiei Inferioare, cu alianţa nord tracică pentru retragerea lor. Le plăteşte
tribut şi subvenţii anuale. Simultan, în Orient atacă şi perşii. Sub comanda lui Gordian al III-lea criza economică se adânceşte.

Filip Arabul (244-249)

Face eforturi de a stabiliza situaţia economică, dar nu reuşeşte. Alianţa nord tracică, în 245, atacă imperiul. Forţa carpică
nu poate fi oprită de guvernatorul Moesiei Inferior. Messalinus Severianus vine cu trupe în ajutorul guvernatorului. Armata
romană este respinsă şi hărţuită. Atacurile carpilor şi îndeosebi războiul purtat de aceştia împotriva imperiului la graniţele estice
ale provinciei Dacia (245-247) au determinat abandonarea definitivă a limesului Transalutan şi replierea trupelor romane pe linia
Oltului, unde Filip Arabul, care şi-a luat titlul de Carpicus Maximus, a întărit oraşul Romula, Sucidava, Drobeta) (CIL, III, 1031).
Trupele aliate nord tracice ajung în Tracia şi Macedonia, unde populaţia îi primeşte cu entuziasm. Abia în 247 intervine Filip
Arabul şi trupele aliate carpice se retrag din aceste regiuni, împăratul are nevoie de un eveniment deosebit prin care să atragă
atenţia, să se uite criza prin care trece imperiul. Momentul fusese găsit pe 21 aprilie 247, prin serbările mileniului imperial. O mie
de ani de la fondarea Romei, Cetatea Eternă. Dar cu toate serbările organizate, situaţia n-a putut fi schimbată devenind tot mai
critică. În 248, profitând de tulburările din Imperiul roman, o coaliţie de goţi, carpi, taifali, bastarni, conduşi de regii goţi Argaithus
şi Guntherichus, invadează Dobrogea. Sunt respinşi de C.Messius Quintus Decius. Majoritatea cercetătorilor leagă de acest
eveniment distrugerea oraşului Histria. Viaţa urbană va renaşte la Histria abia în vremea domniilor împăraţilor Aurelian şi
Probus. Noul zid de incintă nu mai înconjoară însă la acea dată decât 1/3 (circa 5 ha) din aria de odinioară a oraşului.

33
Decius (249-251)
Caius Messius Quintus Decius Traianus, urcat la domnie, s-a străduit să găsească un vinovat pentru starea critică din
imperiu. El, faţă de Filip Arabul, oferise o altă soluţie. Vinovaţi pentru toate atacurile şi invaziile dinspre răsărit, pentru greutăţile
economice au devenit creştinii.
În 259 declanşează o prigoană împotriva creştinilor, legiferată prin decret. Dar alianţa carpo-getogotă atacă mai viguros
Moesia. În drumul lor spre Tracia sunt întâmpinaţi de către Decius care este bătut şi pus pe fugă. Ajuns în capitala Traciei, sub
protecţia lor, este proclamat împărat Priscus, fiul fostului împărat Filip Arabul şi îmbrăcat în purpura imperială. Decius,
cunoscând tactica carpilor de a se retrage după un atac, îşi reorganizează armata şi-i aşteaptă pentru o confruntare decisivă.
Locul bătăliei fusese ales însă de armata carpo-getogotă lângă Abrittus (azi Razgrad, Bulgaria), în Moesia. Trupele legiunilor
romane sunt învinse iar împăratul împreună cu fiul său ucişi. Pentru prima dată în istoria Romei, un împărat îşi găseşte moartea
pe câmpul de luptă. Rămăşiţele oştirilor romane, cu sprijinul învingătorilor, aleg împărat pe C.Vibius Trebonianus Gallus, legat al
Moesiei Inferior.
Luptele interne combinate cu atacuri externe din vremea lui Decius, care a primit titlul de Dacicus Maximus şi Restitutor
Daciarum (CIL, III, 1176), sunt atestate de monedele bătute de acest împărat, ca şi de cei care i-au urmat, dovedesc eforturile
deosebite ale stăpânirii romane de a menţine provincia precum şi de a rezista adversarilor din interior şi din afară. Pe monede
imperiale apare legenda de Dacia Felix. Domnia împăratului Decius marchează accentuarea declinului economico-cultural al
Daciei.

Gallus (251-253)
Încheie pace cu alianţa nord-tracică, plăteşte tribut şi subvenţii anuale. Criza economică este accentuată de
dezorganizarea provinciilor dunărene în urma invaziei trupelor alianţei carpice. Vina dezastrului este aruncată tot pe creştini, pe
care îi persecută. Dar alianţa nord-tracică se îndreaptă din nou spre sudul Dunării. Atacul este respins de către guvernatorul
celor două Moesii şi al Pannoniei Inferioare, Aemilius Aemilianus. Datorită succesului repurtat, trupele îl proclamă împărat.
Gallus trimite pe P.Licinus Valerianus, general cu comanda trupelor pe Rin să-l suprime, dar înainte de-a întâlni pe Aemilianus,
legiunile sale îl aleg împărat. Astfel, în luna mai 253 la conducerea imperiului se aflau trei împăraţi. Aemilianus îi reprimă pe
Gallus şi pe fiul său, iar Aemilianus la rândul lui este ucis de către soldaţii săi. Valerian rămâne singur la cârma imperiului
(Zosimos, II, 45, 1).

Valerian (253-260)
Starea imperiului, sub domnia lui, devine tot mai tulbure. Armata îşi pierde forţa de şoc. Luptele fratricide slăbesc unitatea
şi puterea armatei. Trupele sunt împrăştiate în tot imperiul. Atacurile dezlănţuite de către alianţa nord tracică se ţin lanţ.
Legiunile sunt hărţuite şi angajate mereu în lupte de apărare. Armata numeroasă comportă mari cheltuieli. Dar banii, în
continuare, lipsesc, în 256 se porneşte un atac simultan din nordul Dunării şi Orient. Alianţa carpică atacă sudul Dunării pe uscat
şi pe mare. În 256 supune Colhida, în 257 şi 258 ocupă Trapezuntul, forţează Bosforul şi eliberează oraşele de pe coasta Asiei
Mici: Calcedon, Niceea, Apameea, Nicomedia etc. În acelaşi timp atacă şi perşii, prin Sapur, Mesopotamia. Valerian este obligat
să se deplaseze în Orient pentru a purta războiul cu perşii. Este înfrânt şi luat prizonier. Acest eşec are o influenţă negativă
asupra imperiului. Nu cu mult timp în urmă fusese ucis un împărat, Decius, pe câmpul de luptă cu alianţa carpică, iar acum un
altul era făcut prizonier.
Este epoca în care se conturează tot mai bine ideea că luptele dintre forţele nord-tracice şi romani sunt inutile şi ele duc la
slăbirea imperiului; cheia soluţiei se află în Dacia Traiană. Încă din anul 160 s-a observat că băştinaşii din Dacia Traiană n-au
mai răspuns cu prea mult
entuziasm la atacurile dacilor
liberi împotriva provinciei. Erau
angajaţi într-o viaţă din ce în ce
tot mai liniştită şi sigură.
Populaţia era antrenată în toate
problemele sociale şi
administrative, iar legiunile erau
mereu completate cu recruţi
locali. Se făcuse o legătură
afectivă şi de interese între
armată, administraţie şi popor.
Viaţa în cadrul obştii săteşti
cunoscuse o înflorire socială şi
economică. În acest timp alianţa
nord tracică se organiza nu
pentru a ataca Dacia Traiană, ci
sudul Dunării: Moesia, Tracia,
Macedonia etc. Prin forţa lor
militară au ajuns să sprijine
urcarea pe tron a unor împăraţi
sau să contribuie la înlăturarea
altora, să influenţeze politica
imperiului etc.
Se poate trage concluzia că
dacă politica împăraţilor ar fi fost
mai conciliantă faţă de Dacia
Traiană s-ar fi putut duce
tratative directe cu alianţa nord
tracică. Provincia Dacia putea fi
folosită ca o punte de legătură
dintre aceste forţe şi imperiu. Se
observă începând cu Valerian,
dar mai cu seamă cu fiul său

34
Gallienus, o schimbare radicală în politica dusă faţă de Dacia Traiană, faţă de tracii nordici în general.

Gallienus (259-268)
P. Licinus Egnatius Gallienus preia împărăţia, de la tatăl său (prizonier la perşi), în condiţiile cele mai grele din istoria
imperiului. Atmosferă generală de nemulţimire. Generalii, în loc să fie uniţi, caută fiecare să fie stăpân pe anumite provincii sub
pretextul salvării lor. Astfel, Postumus se declară împăratul Galliei, ca stat independent în 259. Se menţine la putere până în
268 când este omorât de către un ofiţer de-al său. Ingenus, încă din 258, profitând de faptul că Valerian se bătea în Orient, iar
carpo-getogoţii făceau ravagii în sudul Dunării, este aclamat împărat de către legiunile din Pannonia şi recunoscut de către cele
din Moesia. Îşi fixează reşedinţa la Sirmium. Gallienus îl atacă şi-l înlătură pe Ingenus. Lupta se dă lângă Sirmium la Mursa.
Gallienus nu se mulţumeşte numai cu înlăturarea rivalului său, dar se răzbună cu cruzime pe soldaţii şi ofiţerii lui Ingenus şi
chiar pe populaţia autohtonă dacoromană din Moesia. Atitudinea dură avusese un efect contrar, în 258/259 este proclamat
împărat, de către legiunile din Pannonia, Moesia şi Dacia Traiană, Regalianus (Publius Cornelius Regalianus). Legiunile de la
Dunărea de mijloc: Legiunea a X-a Gemina; Legiunea a XIII-a Gemina (cantonată la Apulum în Dacia) şi Legiunea a XIV-a
Gemina şi-au ales un singur împărat. Regalian (după Historia Augusta) era un general de valoare, bun organizator, strateg şi
conducător. Descindea din neamul lui Decebal, regele dacilor (Historia Augusta, Triginta Tyrani, 10). Statul format din provinciile
Dacia Traiană, Moesia, Illiria şi Pannonia Inferior avea un singur împărat şi era declarat autonom. Nu s-a realizat o ruptură
politică şi economică faţă de Imperiul Roman. Administraţia, centralizată pe provincii, era subordonată împăratului Regalian care
emite la Sarmisegetuza monedă proprie în 258-268 (de argint) cu efigia sa şi legenda: "IMP.CAES.P.C.REGALIANUS". Se
găsesc 8 monede la muzeul din Viena, 5 emise sub Regalian, 258-268 şi 3 emise de soţia sa, Augusta Suplicia Driantulla, 268-
272.
În timpul lui Regalian, un rol important îl avea soţia sa care făcea parte dintr-o familie senatorială şi ţinea legături strânse
cu Senatul. Aşa se explică evitarea ruperii totale faţă de Roma. Gallienus nu are ce să facă şi acceptă autonomia declarată de
Regalianus. Aşteaptă însă momentul să-l înlăture, în august 268, Regalianus este ucis la instigarea fraţilor săi roxolani, care nu
vedeau cu ochi buni autonomia, voiau independenţa. Dar şi Gallienus are aceeaşi soartă, cade ucis de conjuraţi.
După 160 de ani de la ocuparea Daciei de către Traian, iese în evidenţă faptul că o mare parte din aristocraţia dacică s-a
ataşat de interesul politic roman, aşa cum făcuse şi aristocraţia tracică din sudul Dunării. O altă parte, care în 106 s-a refugiat la
dacii liberi, a acţionat mereu împotriva imperiului.
Un alt guvernator, de astă dată din Egipt, Aemilianus se proclamă împărat în 261, este susţinut de legiunile sale şi declară
autonomia Egiptului, în 262 este atacat şi înfrânt de către generalul Theodotus. Generalul roman Valens îmbrăcase purpura
imperială în Grecia, iar trupele îl lichidaseră. La fel, senatorul Piso s-a proclamat singur Augustus. Nu s-a bucurat prea mult de
purpură, fiind ucis de soldaţi. Macrinus îşi declară împăraţi pe fiii săi în Asia Mică şi Siria. Este răpus de Aureolus, unul dintre fiii
lui. Al doilea fiu este îndepărtat de către Odenat. Aureolus, după ce a înfrânt pe Macrianus în Tracia, s-a îndreptat spre Raetia
unde s-a proclamat împărat în 267. Toată domnia lui Gallienus este legată de uzurpări, dar şi de încercările de a stăvili atacurile
repetate declanşate de Către alianţa nord tracică, care slăbise imperiul.
Gallienus în condiţii atât de grele, ştie să menţină unitatea imperiului. Realizează o reformă militară, adaptată la condiţiile
concrete, pune pe picioare o armată care să poată să se deplaseze rapid dintr-o parte în alta a imperiului. Pentru fiecare legiune
formează corpuri de cavalerie care să acţioneze numai la ordinul comandantului suprem. Numărul călăreţilor dintr-o unitate
creşte de la 120 la 726. Garda imperială capătă o formă de organizare precisă. Prin reforma militară facilitează ascensiunea
cavalerilor, în detrimentul senatorilor, la posturile de comandă şi în conducerea provinciilor. Reformele militare şi alianţa cu tracii
nordici, întreprinse de către Gallienus, salvează imperiul de la destrămare (Historia Augusta, Gallieni).
Atacurile cele mai viguroase, în timpul lui Gallienus, sunt cele pornite de alianţa militară carpo-getogotică. Imperiul este
atacat simultan, din două direcţii din nordul Dunării şi Asia Mică, trei ani consecutivi 263, 264 şi 265. În 267 îmbarcaţi în 500 de
"corăbii", aliaţii carpo-getogoţilor apar pe litoralul sud-vestic al Pontului Euxin să sprijine trupele ele uscat. Gallienus renunţă la
luptele cu Postumus în Galia şi vine în grabă în Peninsula Hemus. Plănuieşte să ducă tratative cu carpo-getogoţii. Dar după
uzurparea lui Aureolus, Gallienus lasă pe generalul Marcianus să negocieze cu ei şi se duce în grabă spre Italia pentru a-l
înfrunta pe Aureolus. Marcianus duce tratative cu alianţa nord-tracică, se înţeleg ca ambele tabere să se retragă fără lupte, aşa
cum dorise Gallienus(Historia Augusta, Gallieni, 13, 6).
Gallienus se îndreaptă spre Italia şi-l învinge pe Aureolus, dar este şi el ucis de conjuraţi. Claudius este proclamat împărat
chiar de către Gallienus, înainte de moarte.
În urma victoriilor repurtate asupra dacilor liberi, împăratul Gallienus adoptă titlul de Dacicus Maximus. După domnia lui
Gallienus, inscripţiile încetează în Dacia; nu se mai cunoaşte nici un guvernator imperial si nici un procurator al vreuneia, din
cele trei Dacii în răstimpul scurs până la evacuarea provinciei.
Situaţia precară în care se zbătea provincia, pustiirile repetate, scăderea progresivă a vieţii economice şi comerciale au
avut ca urmare începutul unui exod al păturilor înstărite în regiuni mai ferite ale imperiului.

Claudius al II-lea (268-270)

Sub scurta lui domnie, provinciile dunărene sunt atacate din nou. Alianţa militară carpo-geto-gotică trece Dunărea cu o
oaste de 320.000 (Historia Augusta). Bătălia se dă la Marcianopolis, capitala Moesiei, tinde trupele romane bat în retragere,
însă la Naissus, în 269, armata carpo-getogoţilor este respinsă. Victoria îi oferă lui Claudius epitetul de Ghoticus. Victoria are un
răsunet mare, în ultimul timp nu se mai vorbea de aşa ceva, de aceea voia să-i respingă dincolo de Dunăre. Nu reuşeşte.
Moare pe neaşteptate la Sirmium în 270.
Senatul încurajat de succesul lui Claudius, nu aşteaptă decizia soldaţilor şi numeşte împărat pe M.Aurelius Quintillus,
fratele lui Claudius. Dar generalii care conduceau trupele dunărene, aleg împărat un general de frunte Aurelian. Quintillus este
părăsit de trupe şi se sinucide.

Lucius Domitius Aurelianus (270-275)

Aurelian este un împărat cu calităţi deosebite de comandant, strateg şi diplomat. Când urcă pe tron, alianţa militară carpo-
getogotică atacă Scytia, Moesia şi Illiria. Aurelian, "fără bătălie", ucide pe un conducător de-al lor, Canabautu. Duce tratative cu
ei şi-i face aliaţi, începe să se pregătească pentru marea ofensivă din Orient. Mai întâi redă în mod oficial autohtonilor provincia
Dacia Traiană de unde retrage legiunile şi le aşază în Dacia Ripensis formată la sudul Dunării. Apoi, se îndreaptă spre Orient.
Atacă regatul Palmirei, regina Zenobia devenind prizoniera lui. După marea victorie porneşte spre Europa. La Bosfor, când era
să-l traverseze primeşte vestea revoltelor din Palmira şi Egipt. Aici se întâlneşte cu trupele aliate carpo-geto-gotice pe care le
lasă în zonă, iar el pleacă cu armata lui spre cele două provincii ca să reprime revolta, în toată perioada campaniei lui Aurelian
în Orient, în Tracia, Macedonia şi Anatolia ordinea şi liniştea era asigurată de trupele aliate, carpo-getogotice. Aurelian suprimă
cele două revolte, apoi se îndreaptă spre Roma unde au renăscut din nou timpurile frumoase ale gloriei.

35
 De la Hadrian (117) şi până la Aurelian toţi împăraţii căutau soluţii pentru stăvilirea ofensivei întreprinse de către seminţiile
nord tracice libere, majoritatea erau de ordin militar. Aurelian luase şi el măsuri militare dar cu totul diferite faţă de predecesorii
săi. Cea mai importantă acţiune politică, militară şi diplomatică este legată de redarea, în mod oficial, în mâinile autohtonilor
daci, mai mult sau mai puţin romanizaţi, a provinciei Dacia ocupată timp de 166 de ani. Izvoarele literare relatează despre
abandonarea Daciei "amissa Daciae" "amissa provinciae" în timpul lui Gallienus când Dacia Traiană, Moesia şi Illiria şi-au
declarat autonomia sub regele lor Regalianus. Se ştie că în timpul lui Gallienus aceste provincii autonome şi-au păstrat structura
administrativă. Regalianus a preluat puterea în mod paşnic la fel ca şi Postumus în Gallia (259-268), Ingenius în Pannonia,
Aemilianus în Egipt ori Valens în Grecia. Aceştia, care s-au declarat împăraţi n-au distrus în ţinuturile lor autonome, osatura
socială, n-au demolat instituţiile de stat, n-a existat o "revoluţie" care să dea peste cap toată ordinea. Preluarea s-a desfăşurat
în mod paşnic. Desigur, din provincia Dacia, cine se simţea vinovat în relaţiile cu băştinaşii, de frica unor răzbunări, şi-a luat
averea şi-n grabă, ca măsură de siguranţă, a părăsit, de bună voie, provincia, situaţie trecută cu vederea şi de către Gallienus.
Acest lucru întâmplase şi în alte părţi ale imperiului în Gallia, Egipt ş.a. Într-o asemenea conjunctură, oriunde şi oricând, o parte
dintre funcţionari şi aristocraţie se retrag preventiv, de frica unor represalii. Dar amendarea, încetarea (intermittere) ocupării şi
redarea provinciei Dacia autohtonilor, în mod oficial o realizează Aurelian, după cum menţionează Eutropius, Rufius Festus,
Historia Augusta, Jordanes ş.a. (Eutropius, 8, 5, 1; Rufius Festus, 8, 4; Iordanes, Getica, 217, Historia Augusta, Vita Div
Aureliani, 39).
Aurelian luptase ca general sub comanda împăratului Claudius împotriva "dacilor liberi" pe care-i cunoştea foarte bine, ştia
ce urmăresc, pe ce se bazează, pe cine reprezintă şi ce vor de la imperiu. Aurelian, după ce preia purpura imperială de la
slăvitul Claudius, reia "ostilităţile" faţă de barbari dar fără nici o bătălie (Zosimos, I, 45), în loc de luptă, cu sinceritate trecuseră
la parafarea unui tratat durabil şi folositor ambelor părţi, ratificat cu bucurie de către legiuni în urma experienţei din timpul
luptelor crâncene avute sub Claudius. Aurelian este conştient de importanţa politică a tratatului şi-l supun spre aprobare nu
Senatului, ci Armatei: carpo-getogoţii oferă oastei romane un corp de armată auxiliar pentru asigurarea liniştii în Peninsula
Balcanică şi Anatolia. Tratatul este respectat cu atâta sfinţenie încât atunci când o ceată de getogoţi părăsise tabăra,
comandantul corpului de armată ordonă ca şeful vinovat să fie prins şi ucis cu săgeţi "în chip de jertfă adusă sanctităţii
tratatului". Cea mai importantă condiţie pe care Aurelian trebuia să o îndeplinească era să se retragă din Dacia Traiană şi să-i
asigure independenţa (Eutropius, IX, 15, 9; Sextus Rufus, 8; Lactantius, De mortibus persecutorum, 9).
Vita Divi Aureliani relatează victoria asupra carpilor şi geto-goţilor în 272. Evenimentele au avut loc în Moesia Inferior şi
două inscripţii amintesc victoria (CIL, III, 7586). În urma victoriei repurtate, împăratul ia titlul de Carpicus Maximus şi Dacicus
Maximus. După această "izbândă" transformă pe Carpo-getogoţi în aliaţi şi trece la refacerea graniţelor imperiului "până la
vechile hotare"; încetează ocuparea Daciei Traiane, iar Moesia şi Illiria sunt redate administraţiei imperiale (Historia Augusta,
Vita Divi Aureliani, 22, 3; Eutropius, 4, 131). Aduce din provincia Dacia cele două legiuni: a XIII-a Gemina la Ratiaria şi a V-a
Macedonica la Oescus şi pregăteşte trupele din această, zonă pentru a fi alăturate celor care vor porni spre Orient. Când cele
două legiuni au părăsit Dacia Traiană atunci li s-a dat posibilitatea acelora care voiau să se retragă în sud să se deplaseze cu
armata în Dacia Ripensis. Dacia Traiană devenise independentă, dar aliată imperiului.

Tacitus (275-276)
Noul împărat, la respectabila vârstă de 75 de ani, este nevoit să părăsească Roma şi să comande trupele pentru
restabilirea ordinii în Anatolia, unde armata carpo-getogotică lăsată de Aurelian să asigure liniştea, la ştirea asasinării
împăratului, n-a mai respectat alianţa şi a permis ca vaste teritorii să fie declarate autonome, în timpul lui Tacitus, se uită marile
probleme ale imperiului şi se manifestă, din nou, lupta pentru putere, împăratul este asasinat.

Probus (276-282)
Este cel mai bun soldat al lui Aurelian, dac de origine ca şi Aurelian şi Tacitus (Edward Gibbon, Istoria declinului şi a
prăbuşirii Imperiului Roman, p.229-230). În relaţiile cu Senatul a urmat exemplul lui Aurelian, dar cu mai mult tact. În politica
internă s-a străduit să redreseze economia imperiului dar n-a reuşit. Efortul militar macină în continuare resursele. A continuat
lupta împotriva duşmanilor din afară şi a tulburărilor din interiorul imperiului. De la începutul domniei, aproape la toate hotarele
au apărut dificultăţi, în Galia s-a restabilit ordinea după un an, în Retia şi Egipt revoltele au fost potolite, Illiria este atacată de
iazigi, dar se retrag. În 279 trupele carpo-getogote năvălesc în sudul Dunării, se duc tratative (Historia Augusta, Vita Probii, 13).
Se renunţă la luptă. Se caută atragerea lor, se reactualizează harta cu imperiul. Probus permite staţionarea forţelor nord tracice
în sudul Dunării, ca ele să asigure liniştea şi ordinea. După victoriile de la hotarele imperiului şi asigurarea ordinii în interior, în
anul 281-282, Probus se întoarce la Roma şi organizează un triumf, dar departe de acela al lui Aurelian. Probus a considerat că
este momentul să întreprindă o campanie împotriva perşilor. S-a dus la Sirmium unde şi-a concentrat armatele pentru frontul din
Orient. Văzându-şi visul prea devreme realizat, a făcut o mare greşeală tactică: s-a pus să ţină o cuvântare în faţa soldaţilor prin
care prevestea o epocă de pace. Rezultatul, soldaţii s-au răsculat şi l-au lichidat.

Revenirea dacilor liberi în provincia eliberată

Între anii 280-300, în Dacia evacuată de garnizoanele romane pătrund triburi ale dacilor liberi. Descoperirile arheologice de
la Mediaş, Reci (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj) atestă în ultimele decenii ale sec. 3 şi la începutul sec. 4 prezenţa
carpilor pe teritoriul Transilvaniei.

Galeriu (305-311)
Galeriu, cu numele întreg Caius Galerius Valerius Maximianus, cezar 293-305 şi Augustus între anii 305-311. Locul natal
pe valea Timocului, la Felix Romuliana, identificată de arheologie pe dealul Măgura, la hotarul localităţii Gamzigrad. Au fost
cercetate două mausolee şi două construcţii memoriale dedicate lui Divus Galerius şi Diva Romula.
Galeriu, imediat după ce este numit Augustus, în 307, porneşte împotriva Romei, sub pretextul uzurpării lui Maxentius şi
uciderii lui Flavius Severus de către oamenii acestuia. Roma este îngrozită. Iată cum este redată această pornire împotriva
Romei de către Lactantius: "Odinioară, când a primit titlul de împărat, el a declarat că este duşmanul numelui de roman şi că
vrea să schimbe titulatura Imperiului Roman cu aceea de Imperiul Dacic" (Lactantius, De mortibus persecutorum, 9, 1; 18, 13;
19, 1; 31, 2; 35, 3-4). Aproape de Roma, îşi pregăteşte armata de luptă şi ordonă o noapte de odihnă înaintea marelui atac.
Dar, dimineaţa, se răzgândeşte. Armata de elită, puternică şi numeroasă, recrutată din provinciile tracice şi formată de ostaşi
care aparţineau în majoritate acestui neam, este readusă la locul de unde plecase (Aurelius Victor, 39, 24-26; 40, 1, 6, 9, 10;
Procopius, De Aedificiis, 14, 4). Aceasta radicală schimbare de atitudine a fost interpretată sub diferite forme. Poate că, atunci,
în acea noapte, a învins geniul raţiunii. Galeriu nu s-a angajat în lupte fratricide cum o făcuseră atâţia împăraţi romani. Galeriu
nu urmărea distrugerea Imperiului Roman, ci angajarea, pentru menţinerea lui, a neamurilor tracice, ceea ce a şi făcut în toată
activitate lui. Probabil, în acea noapte, s-a gândit la varianta formării Imperiului Dacic numai în răsăritul imperiului, unde trăiau,

36
de mii de ani, popoarele tracice subordonate romanităţii. De ce oare afirmase Galeriu că vrea să schimbe titulatura Imperiului
Roman în Imperiul Dacic? Atitudinea a fost atribuită influenţei mamei sale, Romula, dacă de origine, care ţinea la tradiţiile
neamului său. Dar, izvoarele narative mai amintesc corupţia aristocraţiei din Roma, criza economică permanentă, prăpastia
dintre săraci şi bogaţi în contrast cu potenţialul etnic, economic, uman şi moral din răsăritul imperiului. Galeriu, ca cesar timp de
12 ani (293-305), răspunde de ţinuturile dunărene de la Noricum până la Delta Dunării, având reşedinţa la Sirmium (Mitruvifa).
Aici, ca organizator şi militar, aplică reformele lui Diocletian şi participă la consolidarea relaţiilor cu neamurile dacilor. Faptele de
arme sunt de menţionat: de şase ori titlul triumfal de Carpicus maximus, Sarmaticus maximus, etc.. Galeriu în campania din 297
contra Persiei îşi organizează armata din daci de pe teritoriile celor trei Dacii, din trupe oferite de carpo-getogoţi ca aliaţi şi ostaşi
din Moesia, Pannonia, Macedonia, Tracia etc. , toţi aparţinând aceluiaşi neam tracic mai mult sau mai puţin romanizaţi. Garda
imperială era alcătuită din daci de pe teritoriul Daciei lui Decebal, în anturajul şi la curtea cesarului erau aceeaşi. Dacia lui Traian
independentă intra în categoria satellites, iar alianţa nord tracică în protectores care ofereau ostaşi mercenari, păzeau graniţele
şi primeau subsidii de la romani. După victoria răsunătoare contra Persiei, pentru apoteozarea ei, se construieşte marele arc de
triumf la Salonic. Pe basoreliefurile arcului este reprezentată armata "dacică" a lui Galeriu şi emblema naţională a dacilor, "zmei-
balauri" cu cap de lup, care revine după două sute de ani în arena istoriei. Arcul de triumf de la Salonic, monument istoric
inestimabil pentru romanitatea răsăriteană, trebuie păstrat în conştiinţa şi memoria dacoromânilor şi aromânilor de astăzi. Faptul
că Augustul Galeriu intenţiona să transforme Imperiul roman de răsărit în Imperiul Dacic n-a fost un vis, o dorinţă deşartă,
gândul s-a născut datorită cunoaşterii realităţilor social-economice şi etnice din această parte a Europei.
Galeriu se stinge de o boală incurabilă în anul 311, luna mai. Rămân patru Augustus: Maximinus Daia (în locul lui Galeriu),
Constantin, Licinus şi Maxentius.

Constantin cel Mare (306-324)

În anii 315-316, după respingerea unor atacuri ale goţilor şi carpilor la Dunăre, Constantin cel Mare adoptă titlul de
Gothicus Maximus şi de Carpicus Maximus.
În iarna dintre anii 331-332, goţii traversează Dunărea şi invadează provinciile balcanice. După înfrângerea lor zdrobitoare
de către Constantin cel Mare, împăratul ia titlul de "Gothicus victor ac triumphator".

Ultimele acţiuni de revoltă ale dacilor

Cu ocazia unei invazii a hunilor şi a scirilor în Imperiul roman din anul 381, carpii sunt menţionaţi de către istoricul bizantin
Zosimos pentru ultima dată în izvoarele istorice antice.
Începând cu această perioadă, sub presiunea raidurilor popoarelor migratorii şi îndeosebi ale hunilor, populaţia daco-
romanâ din Dacia este constrânsă să părăsească vechile oraşe şi târguri şi să ducă o viaţă de agricultori şi de păstori. Paulus
Orosius: "Se află romani care voiesc mai bine să trăiască săraci dar liberi între barbari, decât să susţină între romani greutatea
dărilor" sau ale lui Priscus din Fanion: "Cei ce rămân la huni îşi duc traiul în linişte, fiecare bucurându-se de tot ce are,
nesupărat şi neasuprit", atestă complexitatea relaţiilor dintre romanitatea de pe cele două maluri ale Dunării şi frecventele
intermigraţii.
BIBLIOGRAFIE:
1. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
2. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMÂNIEI ÎN DATE
3. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN
4. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA

37