UCV/FDSS – Material didactic pentru învăţământ cu frecvenţă protejat prin Legea

nr.8/1996

Tema 1
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAȚIONAL
1. Noţiunea de comerţ internaţional. Sensuri ale noţiunii de comerţ internaţional
2. Obiectul comerţului internaţional
3. Obiectul de reglementare al dreptului comerţului internaţional
4. Trăsături generale ale dreptului comerţului internaţional
5. Denumirea de “drept al comerţului internaţional”

1. Noţiunea de comerţ internaţional. Sensuri ale noţiunii de comerţ internaţional

Această noţiune, în sensul ei tradiţional, se referă la operaţiile de import şi export de

mărfuri şi servicii, realizate prin contracte comerciale internaţionale, precum: contractul de vânzare-
cumpărare internaţională de mărfuri, contractul de locaţiune, contractul de transport, contractul de
comision, contractul de depozit, contractul de antrepriză, contractul de consignaţie, contractul de
mandat etc.
Sensul modern al noţiunii de comerţ internaţional cuprinde, pe lângă operaţiile de import-
export de mărfuri şi servicii şi operaţii economice, bancare, financiare şi altele, prin care se
realizează cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. Din acest punct de vedere,
termenul de comerţ internaţional a devenit sinonim cu acela de colaborare economică internaţională.
Pentru realizarea comerţului internaţional modern, sub aspect juridic, s-au produs următoarele
mutaţii:
a) tipurile de contracte tradiţionale au fost adaptate noilor exigenţe ale vieţii comerciale (de
exemplu, contractele de vânzare-cumpărare pe termen lung cuprind clauze specifice, necesare
pentru menţinerea echilibrului contractual în cazul în care apar împrejurări imprevizibile care
schimbă datele esenţiale pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea contractului, rupând
echilibrul dintre prestaţiile acestora);
b) s-au imaginat noi tipuri de contracte (contractul de leasing, contractul de know-how, contractul
de consulting-enginering, contractul de factoring etc.) ;
c) s-au utilizat noi metode de contractare, în locul vechii tehnici a negocierilor îndelungate şi
prealabile fiind preferate noi tehnici caracterizate prin folosirea condiţiilor generale, a contractelor-
tip, a clauzelor standardizate, a uzanţelor unificate şi codificate etc.

2. Obiectul comerţului internaţional

Comerţul internaţional modern are ca obiect nu numai schimbul de mărfuri corporale şi

transferul de capitaluri, ci şi schimbul de servicii, numit şi comerţul invizibil. Acesta cuprinde
prestări de servicii, precum transporturile internaţionale de mărfuri şi călători, telecomunicaţiile,
turismul internaţional, asigurarea şi reasigurarea internaţională, serviciile efectuate în porturi şi
aeroporturi internaţionale, întreţinerea reprezentanţelor economice, diplomatice, consulare şi
militare străine şi a personalului acestora. Ritmul anual de creştere a comerţului invizibil a depăşit,
în ultimii ani, pe cel al comerţului cu mărfuri.

3. Obiectul de reglementare al dreptului comerţului internaţional

Dreptul comerţului internaţional are ca obiect de reglementare acele raporturi juridice care
se nasc în cadrul schimburilor economice internaţionale şi colaborării economice internaţionale şi
au, în acelaşi timp, caracter comercial şi internaţional.

3.1. Caracterul comercial al raporturilor de drept al comerţului internaţional

Calificarea unui raport juridic ca fiind de natură comercială sau civilă se face după criterii
proprii dreptului naţional care este aplicabil acelui raport juridic, potrivit normelor de drept
2
 UCV/FDSS – Material didactic pentru învăţământ cu frecvenţă protejat prin Legea
nr.8/1996
internaţional privat (lex causae). Această calificare are consecinţe în ce priveşte capacitatea sau
competenţa juridică. Potrivit legii române calificarea unui raport juridic se face după lex fori (art.3
din legea 105/1992).

3
 Criteriile de determinare a caracterului comercial al unui raport juridic nu sunt identice în
toate sistemele naţionale de drept, unele sisteme naţionale de drept au în vedere subiectele de drept
ale raportului juridic, altele au în vedere faptele juridice săvârşite de subiectele raportului juridic.
În privinţa determinării caracterului comercial al unui act sau fapt juridic, există, în diferitele
sisteme naţionale de drept, trei concepţii: una subiectivă, alta obiectivă şi concepţia mixtă, care
îmbină criteriul subiectiv cu cel obiectiv. Fiecare dintre aceste concepţii are ca reper antinomia
drept civil-drept comercial.

3.1.1.Concepţia subiectivă

Consideră că dreptul comercial este un drept al comercianţilor, legea comercială fiind

aplicabilă doar persoanelor ce au calitatea de comercianţi, nu tuturor celor care săvârşesc acte de
comerţ. Pentru stabilirea caracterului comercial sau necomercial al unui raport juridic concepţia
subiectivă ia în considerare, calitatea de comerciant a participanţilor la raportul juridic respectiv.
Acestă concepţie include în categoria actelor subiective de comerţ toate operaţiunile făcute de un
comerciant în exerciţiul profesiei sale, considerând că un act civil devine comercial datorită calităţii
de comerciant a celui care-l săvârşeşte (calitatea de comerciant rezultă fie din lege, fie din înscrierea
unei persoane în registrul comerţului). Comercialitatea este prezumată pentru actele juridice
încheiate de cel care are calitatea de comerciant, care sunt considerate acte comerciale în temeiul
principiului accesorium sequitur principale, chiar dacă, prin natura lor, asemenea acte aparţin
dreptului civil sau altor ramuri de drept şi, obiectiv, nu au caracter de comercialitate (de exemplu,
cumpărarea de către un comerciant a unor camioane pentru transportul mărfurilor este un act de
drept civil, dar în temeiul teoriei accesoriului el devine un act de comerţ pentru că este săvârşit de
un comerciant).
Prezumţia de comercialitate are un caracter relativ, deci poate fi înlăturată prin proba
contrară, dar administrarea acestei probe este limitată. Ea se admite în două situaţii: a)dacă actul are
o natură esenţial civilă (de exemplu, acceptarea unei moşteniri, recunoaşterea unui copil din afara
căsătoriei, testamentul, adopţia) sau b)dacă natura civilă, necomercială, rezultă, în mod expres sau
tacit, din însuşi cuprinsul actului juridic, în înţelesul său de operaţiune juridică, nu de instrument
probator (de exemplu, cumpărarea de bunuri pentru uzul personal al comerciantului sau al familiei
sale nu are caracter comercial, indiferent că părţile au precizat sau nu că operaţiunea este străină
comerţului cumpărătorului, dar dacă un comerciant de petrol cumpără o cantitate mare de lemne, nu
este exclusă ideea de comercialitate dacă din negocierile care s-au purtat nu rezultă că operaţiunea
nu are caracter comercial). În practica judiciară s-a statuat că „un împrumut va fi prezumat ca fiind
un act comercial subiectiv, atâta timp cât actul nu conţine o declaraţie expresă că banii au fost
destinaţi la scopuri străine comerţului sau cât timp din clauzele şi împrejurările contractului, nu va
reieşi dovada, cum că creditorul ştia sau trebuia să stie, în momentul încheierii contractului, că
împrumutul nu era în interesul comerţului, adică, din acele clauze sau împrejurări să rezulte
caracterul civil al obligaţiunii”. Concepţia subiectivă este consacrată în dreptul german.

3.1.2.Concepţia obiectivă

Concepţia obiectivă a dreptului comercial ia în considerare, pentru stabilirea caracterului

comercial sau civil al unui act juridic, natura intrinsecă a actului juridic respectiv, operaţiile care
sunt necesare activităţii comerciale, indiferent de calitatea de comerciant sau necomerciant a celui
care le săvârşeşte, de profesia acestuia; deci concepţia obiectivă consideră dreptul comercial ca fiind
un drept aplicabil unei categorii de acte juridice-actele de comerţ.
Această concepţie consideră că sunt două feluri de acte de comerţ: a) acte al căror caracter
comercial rezultă din însăşi forma actului juridic (de exemplu, cambia, cecul, biletul la ordin,
contractul de societate) şi b) acte al căror caracter comercial decurge din natura sau din obiectul
actului juridic. Au acest caracter toate actele arătate de lege (potrivit art. 3 din Codul comercial, sunt
fapte de comerţ cumpărarea în scop de revânzare sau de închiriere de bunuri mobile, asigurările,
depozitele pentru cauză de comerţ, întreprinderile de transporturi, operaţiunile de bursă, operaţiunile
bancare şi de credit etc.).
Actele obiective de comerţ nu sunt definite, ci numai enumerate de lege, enumerarea având
caracter exemplificativ. Această concepţie prezintă inconvenientul că nu permite determinarea
exactă a unor acte comerciale de cele civile, precum vânzarea, închirierea, transportul, mandatul
depozitul etc.
 Criteriul obiectiv este adoptat în dreptul francez, belgian, spaniol, portughez.
Codul comercial român a consacrat concepţia obiectivă pentru stabilirea caracterului
comercial al unui act juridic, dar a instituit şi prezumţia legală de comercialitate pentru actele
juridice săvârşite de un comerciant.
În dreptul comercial român actele şi faptele de comerţ sunt clasificate în trei categorii,
folosindu-se drept criteriu al acestei clasificări reglementarea Codului comercial: fapte de comerţ
obiective (art. 3 Cod comercial), fapte de comerţ subiective (art. 4 Cod comercial) şi fapte de
comerţ unilaterale sau mixte (art. 56
C. com.).

3.2. Caracterul internaţional al raporturilor de drept al comerţului internaţional

Spre deosebire de raporturile comerciale de drept intern, cele care aparţin dreptului
comerţului internaţional au în plus un element de extraneitate (internaţionalitate).
Chiar dacă asemenea elemente de extraneitate pot fi întâlnite şi în cazul altor raporturi
juridice, cele cuprinse în raporturile de drept al comerţului internaţional au propriile note de
specificitate. Astfel, dacă în cazul raporturilor de drept internaţional privat, pentru determinarea
caracterului internaţional este suficientă simpla prezenţă a unui element de extraneitate, în cazul
raporturilor juridice din domeniul dreptului comerţului internaţional, elementul de extraneitate
trebuie să prezinte o importanţă deosebită pentru aceste raporturi şi anume să fie apt de a determina
cârmuirea lor de două sau mai multe sisteme de drept naţionale, adică să dea naştere la un conflict
de legi în spaţiu.
Sunt considerate elemente de extraneitate, deci criterii pentru stabilirea caracterului
internaţional al raporturilor juridice care formează obiectul de reglementare al dreptului comerţului
internaţional, sediul sau domiciliul (eventual reşedinţa) părţilor, locul încheierii contractului, locul
predării bunului vândut (deci al executării contractului) etc.
Calificarea unui element contractual ca având caracter internaţional diferă în funcţie de
natura şi specificul fiecărui contract. Acelaşi element de internaţionalitate poate avea relevanţă în
dreptul comerţului internaţional în cazul unui anumit contract (de exemplu, încheierea unui contract
de vânzare de către comercianţi cu sediul în ţări diferite), iar în alte situaţii să nu prezinte nici o
relevanţă (de exemplu, contractul de înfiinţare a unei societăţi comerciale cu sediul în Romania de
către societăţi comerciale de naţionalităţi diferite nu are element de internaţionalitate relevant pentru
că societatea înfiinţată va avea naţionalitate română şi va fi supusă numai legii române). Convenţiile
internaţionale sau legile uniforme ce reglementează raporturi juridice de comerţ internaţional
definesc elementele de internaţionalitate specifice acelor raporturi. De exemplu, Convenţia de la
Viena, 1980, stipulează că prevederile sale se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi
care îşi au sediul în state diferite. În contractele care au ca obiect prestările de servicii, elementul de
internaţionalitate este legat de executarea prestaţiei pe teritoriul altui stat (transportul de persoane
sau mărfuri, executarea de lucrări etc.).
Unele elemente de extraneitate relevante pentru anumite discipline juridice nu prezintă
importanţă pentru raporturile de drept al comerţului internaţional. Astfel, în practica internaţională
se consideră că pentru caracterul internaţional al unui raport juridic, cetăţenia părţilor, ca element de
extraneitate, este irelevantă. În acest sens legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri
mobile corporale, Haga, 1964, prevede că "aplicarea acestei legi nu depinde de naţionalitatea
părţilor" (art.1 alin.3). În acelaşi sens, sunt şi prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Viena, 1980, potrivit cărora naţionalitatea părţilor
nu este luată în considerare pentru aplicarea convenţiei (art.1 pct.3).
Pntru determinarea caracterului internaţional al raporturilor juridice care formează obiectul
dreptului comerţului internaţional unele convenţii internaţionale au consacrat criteriul subiectiv,
altele criteriul obiectiv.
Criteriul de natură subiectivă a fost avut în vedere de Convenţia europeană de arbitraj,
Geneva, 1961, care se referă la persoane fizice sau juridice având „reşedinţa lor obişnuită sau sediul
în state contractante diferite” (art.1 pct.1 lit.a), Convenţia pentru reglementarea diferendelor dintre
state şi resortisanţi ai altor state, Washington, 1965, care se referă la persoane care posedă
„naţionalitatea altui stat”(art. 25, par.2, lit.a), Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri,
Viena, 1980, care precizează că „se aplică contractelor de vânzare de mărfuri încheiate între părţi
care îşi au sediul în state diferite” (art.1), „iar dacă o parte nu are sediu, reşedinţa sa obişnuită îi ţine
locul” (art.10 lit.b), Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,
New York, 1974, care dispune că „un contract de vânzare de bunuri mobile
corporale este considerat ca având un caracter internaţional dacă, în momentul încheieriii
contractului, cumpărătorul şi vânzătorul îşi au sediul în state diferite” (art.2 alin.1 lit.a).
Criteriul obiectiv impune ca bunul care formează obiectul raportului juridic să treacă cel
puţin un punct de frontieră. Acest criteriu este prevăzut de convenţiile internaţionale referitoare la
transporturi; de exemplu, Convenţia privind transportul internaţional de mărfuri pe şosele, Geneva,
1956, arată (art.1 pct.1) că prevederile sale se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe
şosele când locul primirii mărfii şi locul prevăzut pentru eliberare sunt situate în două ţări diferite,
indiferent de domiciliul şi de naţionalitatea participanţilor la contract; Regulile uniforme privind
contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor, Berna, 1980, prevăd (art.1 pct.1) că
regulile respective se aplică tuturor expediţiilor de mărfuri al căror parcurs străbate teritoriile a cel
puţin două state; Convenţia privind unificarea unor reguli privind transportul aerian internaţional,
Montreal, 1999, prevede (art.1 pct.2) că este considerat transport internaţional orice transport în care
punctul de plecare şi punctul de destinaţie sunt situate pe teritoriul a două state părţi.
În dreptul român a fost consacrat, în principal, criteriul subiectiv al internaţionalităţii,
reglementându-se cerinţa ca părţile raportului juridic să aibă domiciliul (sediul) în state diferite
(art.88, din legea 105/1992); totodată, legea consideră că un contract de vânzare are caracter
internaţional şi în cazul în care una dintre părţi persoană juridică îşi are numai fondul de comerţ
într-un alt stat, acelui contract fiindu-i aplicabilă legea statului pe teritoriul căruia se află fondul de
comerţ.

4. Trăsături generale ale dreptului comerţului internaţional

Definirea dreptului comerţului internaţional presupune mai întâi surprinderea trăsăturilor

generale şi esenţiale ale acestei materii interdisciplinare. Doctrina a scos în evidenţă următoarele
trăsături ale dreptului comerţului internaţional:
1) Dreptul comerţului internaţional are un caracter normativ, întrucât cuprinde norme juridice care
aparţin mai multor ramuri de drept, fiind reunite, în cadrul acestei materii interdisciplinare, prin
obiectul lor comun de reglementare. Astfel:
a) cele mai importante norme juridice care constituie ansamblul denumit “dreptul comerţului
internaţional”, aparţin dreptului comercial, dreptului civil şi dreptului procesual civil, care constituie
dreptul comun pentru această materie interdisciplinară, aplicabil când nu există reglementări
speciale în materie;
b) există însă şi norme juridice care aparţin altor ramuri de drept şi care intră în conţinutul dreptului
comerţului internaţional în măsura în care reglementează raporturi juridice care constituie obiectul
acestei materii. Asemenea norme juridice aparţin:
b1) dreptului internaţional public (de exemplu, acordurile interstatale în domeniul comerţului şi
cooperării economice internaţionale); dreptul internaţional public reglementează nu numai
raporturile politice dintre state, ci şi raporturile economice, ca o consecinţă a interdependenţei dintre
economiile statelor lumii; din acest motiv a crescut numărul tratatelor internaţionale şi organizaţiilor
internaţionale cu caracter economic;
b2)dreptului constituţional (de exemplu, normele care stabilesc principiile politicii economice ale
unei ţări şi care se aplică raporturilor de comerţ internaţional, cum ar fi principiul libertăţii
comerţului, principiul protecţiei concurenţei loiale etc.);
b3)dreptului administrativ (de exemplu, normele ce privesc regimul licenţelor de import şi export,
contravenţiile în domeniul operaţiilor comerciale în străinătate etc.);
b4)dreptului financiar (de exemplu, facilităţile fiscale acordate societăţilor comerciale cu capital
străin); b5)dreptului vamal (de exemplu, normele privind regimul valutar şi cel vamal în comerţul
internaţional); b6)dreptului penal (de exemplu, infracţiunile privind societăţile comerciale române
cu capital străin); b7)dreptului muncii (de exemplu, normele privind regimul personalului străin al
societăţilor comerciale cu sediul în România);
b8)dreptului de proprietate intelectuală (de exemplu, normele privind transferul internaţional de
tehnologie, normele privind protecţia internaţională a mărcilor de fabrică, de comerţ şi de serviciu
etc.);
c) există, de asemenea, norme materiale uniforme cuprinse în convenţii internaţionale la care
România este parte (aceste norme fac parte din dreptul intern în temeiul art. 11 (2 ) din Constituţie)
şi norme conflictuale, care sunt reunite în cadrul dreptului comerţului internaţional prin obiectul lor
comun de reglementare.
2) Raporturile ce cad sub incidenţa reglementărilor din domeniul dreptului comerţului internaţional,
trebuie să conţină cel puţin un element de extraneitate, care să aibă calitatea de a face raportul
juridic care-l cuprinde susceptibil de a fi reglementat de două sau mai multe sisteme naţionale de
drept.
3) Aceste raporturi iau naştere, în principal, între comercianţi-persoane fizice sau juridice, dar şi
statele, în anumite condiţii, pot fi subiecte ale unor asemenea raporturi.
4) Raporturile de drept al comerţului internaţional se caracterizează prin egalitatea juridică a părţilor.
5) Dreptul comerţului internaţional nu este o ramură de drept distinctă a sistemelor juridice
naţionale, ori a ordinii juridice internaţionale, ci este o materie juridică interdisciplinară sau
pluridisciplinară, aflată la confluenţa dreptului internaţional public cu sistemele de drept naţional,
cuprinzând norme juridice care aparţin deopotrivă dreptului internaţional şi dreptului intern, reunite
în această materie juridică prin obiectul lor comun de reglementare . “Lipsa caracterului specific al
normelor sale juridice, face ca dreptul comerţului internaţional să nu constituie o ramură de drept de
sine stătătoare” . . . dar “aceste norme, fiind edictate pentru a reglementa o categorie de relaţii
sociale cu o fizionomie proprie, consacră anumite soluţii specifice, derogatorii de la dreptul
comercial şi cel civil, ceea ce este de natură a conferi dreptului comerţului internaţional o anumită
autonomie faţă de alte ramuri de drept şi justifică studierea lui în cadrul unei discipline juridice
aparte”.
Normele de drept care reglementează raporturile comerciale ce se nasc în cadrul comerţului
internaţional, nu rămân în afara sistemului de drept naţional, ci se regăsesc în acest sistem prin
mijlocirea mai multor ramuri de drept, ceea ce face ca principiile acestor ramuri să fie preluate de
materia dreptului comerţului internaţional, în măsura în care sunt compatibile cu conţinutul şi
finalitatea reglementărilor din acest domeniu.
6. - Obiectul social-juridic al reglementărilor din domeniul dreptului comerţului internaţional îl
constituie disciplinarea raporturilor juridice care se nasc în cadrul comerţului internaţional şi
cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale.

5. Denumirea de “drept al comerţului internaţional”

În literatura juridică sunt folosite mai multe expresii pentru desemnarea acestei discipline:
drept comercial internaţional, drept internaţional comercial, drept internaţional privat comercial şi
evident, drept al comerţului internaţional.
Toate denumirile întrebuinţate în prezent sunt susceptibile de obiecţii:
1. Denumirea de “drept comercial internaţional”, folosită de o parte a doctrinei şi de
documentele O.N.U., este discutabilă, mai ales în ce priveşte sintagma de “drept comercial”. Astfel,
sunt sisteme de drept care nu cunosc dualitatea dreptului patrimonial, de exemplu sistemul de drept
anglo-saxon, dreptul italian, elveţian etc., deci nu există un drept civil şi un drept comercial. Dar şi
subiectele din acele state în care este legiferată unitatea dreptului civil, participă la schimburile
internaţionale de mărfuri, fiindu-le aplicabil dreptul comerţului internaţional.
Pe de altă parte, chiar sistemele de drept care cunosc această dualitate şi o consacră juridic, o
întemeiază pe criterii variabile (criteriul obiectiv, subiectiv, mixt).
În sfârşit, s-a spus că “denumirea de drept comercial internaţional sugerează ideea existenţei
unui drept comercial cu aplicabilitate internaţională, peste suveranitatea statelor comunităţii
internaţionale, un drept ale cărui subiecte sunt comercianţii, ca regulă generală persoane fizice şi
juridice, nepurtătoare de suveranitate”.
2. Denumirea de “drept internaţional comercial” este neadecvată întrucât nu corespunde
realităţii. În comerţul internaţional nu este vorba de relaţii între state ca să se poată vorbi de un drept
internaţional comercial, ci de relaţii comerciale care se stabilesc mai ales între comercianţi,
persoane fizice şi persoane juridice; dreptul comerţului internaţional este o parte a dreptului privat,
chiar dacă unele raporturi juridice sunt reglementate de norme ale dreptului public.
În al doilea rând, această denumire sugerează că dreptul comerţului internaţional constituie o
parte a dreptului internaţional public, fapt ce nu poate fi susţinut pentru că izvoarele sale interne
(normele de drept internaţional privat, de drept civil, de drept comercial, de drept administrativ, de
drept financiar etc.) sunt foarte importante ca pondere.
 3. Denumirea de “drept internaţional privat comercial” se referă numai la o parte din
dreptul comerţului internaţional, adică numai la normele ce reglementează conflictele de legi
din comerţul internaţional (deci numai la relaţiile de drept internaţional privat). Aşadar, şi
această denumire are propriile limite juridice, în sensul că implică o restrângere a domeniului
de reglementare, excluzând o parte însemnată a raporturilor juridice care se cuprind în sfera de
incidenţă a dreptului comerţului internaţional, adică raporturile de drept internaţional public,
de drept administrativ, de drept civil, de drept comercial, de drept financiar etc.
4. Denumirea de “drept al comerţului internaţional” este cea mai potrivită pentru
ansamblul de reguli care reglementează comerţul internaţional, fiind o expresie care cuprinde
toate instituţiile juridice importante ale comerţului internaţional. Aceasta este o denumire
descriptivă, care constată existenţa unui fenomen obiectiv (comerţul internaţional) şi exprimă
sintetic ansamblul de norme juridice care-l reglementează.

TESTE GRILĂ

1) Pentru determinarea caracterului comercial al unui raport juridic legea română a consacrat:
a) criteriul obiectiv
b) criteriul subiectiv
c) criteriul mixt
2) Obiectul de reglementare al dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile
juridice care au caracter:
a) internaţional
b) comercial
c) comercial şi internaţional
3) Potrivit legii române, calificarea unui raport juridic se face după :
a) lex contractus
b) lex personalis
c) lex fori
4) Raportul juridic de drept al comerţului internaţional trebuie să cuprindă:
a) cel puţin un element de extraneitate
b) cel puţin două elemente de extraneitate
c) nici un element de extraneitate
5) Prezumţia de comercialitate a actelor încheiate de un comerciant are caracter :
a) relativ
b) absolut
 Tema 2. Teoria generală privind impozitele și impunerea

1. Noțiunea de impozit
2. Elementele impozitului
3. Noțiunea de taxă
4. Clasificarea impozitelor
5. Necesitatea coexistenței impozitelor directe și impozitelor indirecte
6. Princvipiile clasice și moderne ale impunerii fiscale
7. Concepțiile clasice și moderne privind impozitele și impunerea
8. Principiile politicii fiscale
9. Stabilirea impozitelor și taxelor

1.Noțiunea de impozit
Prin impozit se poate afirma că este o prelevare (contribiție) obligatorie față de stat în scopul
acoperirii cheltuielilor publice stabilite prin lege și fără nici o cotraprestație directă și imediată
datorată de persoanele fizice și juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le
posedă.

2. Elementele impozitului

Elementele impozitelor sunt:

a) Forma pecuniara a impozitului.
Spre deosebire de statele sclavagiste Și feudale, unde impozitarea avea loc preponderent în natura
(avand în vedere și caracterul natural al economiei acestor state), în statele moderne și contemporane, impozitul
a devenit o contribuție bănească (pecuniară).
Excepțiile de la aceasta regulă sunt rare, în sensul că au fost și situații excepționale în care statele s-au
văzut nevoite să impună contribuții în natura, prin obligarea producatorilor agricoli să cedeze o anumită parte
din producția anuală de cereale sau alte produse agricole. Această masură de impozitare in natura avea, desigur,
un caracter protectionist, fiind practicata in mod exceptional, in anumite perioade, marcate de seceta sau alte
calamitati naturale.
Caracterul pecuniar al impozitului se justifica prin aceea ca, la randul sau, statul efect 313h74d ueaza
toate cheltuielile in domeniile economice, social-culturale, militare etc., prin acordarea si intrebuintarea unor
sume de bani.
b) Impozitul este o contributie obligatorie.
Caracterul obligatoriu al impozitului rezida din lege. In primul rand, chiar legea fundamentala prevede
obligația pentru toți cetățenii să contribuie, prin impozite si taxe, la cheltuielile publice. În același sens, toate
celelalte acte normative în materie financiară instituie obligația pentru toate persoanele fizice si juridice,
beneficiare, de altfel, a eforturilor economico-sociale ale statului, prin cheltuielile pe care acesta le întreprinde,
să participe la constituirea fondurilor bănești necesare î n acest scop.
 c) Impozitele au caracter nerambursabil
Caracterul nerambursabil sau definitiv al impozitului, rezidă din lipsa obligației din partea statului de a
restitui contribuabililor sumele percepute cu acest titlu. Din momentul virării către bugetul statului, sursele
bănești astfel atrase sunt utilizate exclusiv pentru finanțarea unor utilitati economice, social-culturale, militare
etc., adica in realizarea unui interes de ordin general si nu a unor interese particulare sau de grup.
d) Sarcina platii impozitelor revine persoanelor fizice si juridice.
Atat persoanele fizice cat si cele juridice, au obligatia de a participa prin plata impozitelor, la
constituirea fondurilor generale, de care statul are nevoie in scopul realizarii sarcinilor si functiilor sale.
e) Caracterul legal al impozitelor.
În Dreptul fiscal se aplica principiul „nullum impositum sine legae”. Din acest principiu decurge
caracterul legal al impozitului, in sensul ca nici o contributie baneasca cu acest titlu nu poate fi impusa decat
prin aplicarea unei dispozitii legale. In acest mod, sunt eliminate vechile practici, cunoscute in special in Evul
Mediu, in conformitate cu care impunerea se facea, de cele mai multe ori, in mod arbitrar si abuziv. Astfel,
impunerea nu se mai face in mod discretionar de catre anumiti agenti publici, ci in baza unor norme legale, care
isi au izvorul in Constitutie si in celelalte acte legislative elaborate de Parlament, ca unica putere legiuitoare.
f) Obiectul impozitului il constituie, in mod exclusiv, veniturile contribuabililor si bunurile detinute
de acestia.
Aceasta trasatura este strans legata de caracterul legal al impozitului, in sensul ca sunt impozitate
intotdeauna numai acele venituri si bunuri ale contribuabililor care, in conformitate cu dispozitiile legale, sunt
impozabile. Per a contrario, este ilegala impozitarea unor bunuri sau venituri ale contribuabililor ce nu sunt
prevazute in actele normative care instituie astfel de obligatii. In consecinta, impunerea ilegala a unor bunuri sau
venituri atrage sanctiunea restituirii lor persoanelor de la care au fost percepute in mod abuziv, iar functionarii
vinovati urmeaza sa raspunda, dupa caz, disciplinar, contraventional sau penal.
În literatura de specialitate, potrivit opiniilor unor autori 8, se mai retine inca o caracteristica a impozitului,
si anume ca ar constitui o prelevare fara o contraprestatie sau fara vreun echivalent.
Daca, din punct de vedere teoretic, o asemenea trasatura ar putea fi acceptata, din punct de vedere practic,
doctrina fiscala moderna nu imbratiseaza aceasta opinie. Autori consacrati in literatura juridica fiscală nu au
imbratisat acest punct de vedere, pornind de la trasatura esentiala a impozitului, reversibilitatea, potrivit careia
sumele retinute de stat cu acest titlu de la persoanele fizice si juridice, se reintorc intotdeauna sub forma unor
gratuitati de care beneficiaza toti contribuabilii. Aceste gratuitati fac obiectul obligatiilor pe care si le asuma
statul, prin organele sale abilitate, de a organiza si a asigura contribuabililor activitati de invatamant, ocrotirea
sanatatii, serviciile de asistenta si protectie sociala, arta si cultura, educatie fizica si sport, ocrotirea si apararea
persoanelor si a patrimoniului acestora etc. In aceste conditii, este indubitabil faptul ca, in masura in care
contribuabilii nu si-ar asuma obligatiile legale de plata (inclusiv cea a impozitelor), statul nu ar beneficia de
posibilitatea de a finanta toate aceste activitati si nu si-ar putea astfel indeplini sarcinile si functiile ce ii revin.

3. Noțiunea de taxă
Alaturi de impozite, taxele reprezinta o alta sursa principala de venituri ale bugetelor publice. Spre
deosebire de impozite, taxele sunt plati efectuate bugetului de catre contribuabili, persoane fizice si juridice, cu
ocazia si in legatura cu prestarea unui serviciu public.
 4. Clasificarea impozitelor
În general, clasificarea impozitelor a fost determinata de particularitatile fiecarei țări și etape istorice,
fiind astfel diferențiate nu numai categoriile de impozite, ci și cuantumul, destinația și modul de percepere.
Dintre criteriile cele mai importante in doctrina fiscala, au fost evidentiate: forma impunerii, obiectul si
modul de percepere a impozitelor si taxelor13.
Dupa forma impunerii, impozitele se clasifică în impozite în natura și pecuniare. Dacă impozitele în
natură au fost caracteristice unei anumite perioade istorice, în epoca modernă și contemporană, acestea sunt
percepute numai în mod excepțional.
Dupa obiectul impunerii, se evidențiază urmatoarele impozite:
a) impozite pe avere, așa cum sunt impozitele pe clădiri și impozitele pe terenuri, taxele asupra
mijloacelor de transport etc.;
b) impozite pe venit, care au drept obiect impozabil veniturile contribuabililor, persoane fizice sau
juridice, cum sunt impozitul pe profit, impozitul pe venit etc.;
c) impozite pe cheltuieli, instituite pentru limitarea sau chiar oprirea unor cheltuieli (de exemplu,
impozitul suplimentar pentru depășirea fondului total destinat plații salariilor).
Actualmente, în doctrina modernă a finanțelor publice se utilizează clasificarea impozitelor dupa modul
perceperii, distingîndu-se impozite directe și indirecte.
a) Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice sau juridice care, potrivit intenției
legiuitorului, trebuie să suporte, la un anumit termen, sarcina fiscală stabilită pe baza datelor de care dispun
organele fiscale privind persoanele, averea, posesiunea sau venitul fiecarui contribuabil, și a cotelor fixate prin
lege. Astfel, în cadrul acestui raport direct dintre contribuabili și organul fiscal, sunt impozitate bunuri mobile
sau imobile, venituri sau beneficii ale persoanelor fizice sau juridice etc., exemplu în acest sens fiind impozitul
pe profit, impozitul pe venit, impozitul pe clădiri.
În doctrină, impozitele directe au mai fost denumite si impozite cu debit, întrucît acestea sunt înscrise în
registre de evidență a contribuabililor (roluri fiscale).
La randul lor, impozitele directe se clasifică în impozite reale și personale.
Impozitele reale au în vedere obiectul sau materia impozabilă, motiv pentru care mai sunt denumite și
impozite pe produs.
Impozitele personale au în vedere situația personală a contribuabilului, averea sau veniturile acestuia,
motiv pentru care mai sunt numite și impozite subiective, un exemplu in acest sens fiind impozitul pe venit.
b) Impozitele indirecte sunt acele contributii banești care nu se stabilesc direct si normativ asupra
contribuabililor, ci se percep asupra vanzarii unor bunuri sau prestarii unor servicii. Ceea ce caracterizează
aceasta categorie de impozite este perceperea indirecta, adica includerea lor in preturile bunurilor si in tarifele
serviciilor. In aceste conditii, potrivit normelor legale, impozitele indirecte se retin de catre comercianti,
producatori, executanti de lucrari si se suporta de catre beneficiarii acestora, fapt ce justifica denumirea de
impozite indirecte.
 5. Necesitatea coexistenței impozitelor directe și indirecte
În perioada contemporană impozitele directe cît și cele indirecte sunt prezente în fiecare sistem fiscal din
statele contemporane. Acest fapt s-a datorat că veniturile și bogățiile prin natura lor pot fi vizibile sau mai puțin
vizibile ceea ce a impus de a găsi anumite criterii care să restabilească adevărata masură.
Din acest considerent, statul recurge la impozitarea indirectă pentru a recupera aceste pierderi (sau
venituri nerealizate) prin faptele de consum ( TVA și accize).
În concluzie se poate de afirmat că impozitarea indirectă constituie fundamentul impozitării, iar
impozitele directe apar ca o uniformizare (corectiv) asupra veniturilor realizate pe teritoriul Republicii
Moldova.

6. Principiile clasice și moderne a impunerii fiscale

Principiile clasice (Adam Smith):

a. Principiul justiției – cetățenii trebuie să contribuie în funcție de veniturile pe care le

realizează.
b. Principiul de certitudine – impozitul trebuie să fie prestabilit, adică să fie cert pentru
contribuabili.
c. Principiul comodității – impozitele trebuie să fie ridicate la locul și timpul convenabil
contribuabilului.
d. Principiul economiei – cheltuielile de percepere (strîngere) a impozitelor trebuie să fie
mai micidecît ceea ce se strînge în trezoreria statului.

Principiile moderne (Maurice Allias):

a. Individualitatea – fiscalitatea trebuie să reprezinte unul din mijloacele asigurării deplinei

dezvoltări a personalității corespunzător propriei aspirații.
b. Nediscriminarea – adică promovarea unor reguli unitare valabile pentru toți.
c. Impersonalitatea – are în vedere faptul că ființa umană nu poste fi obiect al impunerii de
aceea impozitele trebuie sa fie așezate deasupra veniturilor persoanei fizice sau persoanei juridice.
d. Neutralitatea impozitelor - trebuie să fie neutru ca să nu pericliteze eficiența economică
sau să diferențieze impuberea pentru a crea condiții uniforme tuturor subiecților de drept.
e. Legitimitatea – face distincție între veniturile legitime și nelegitime în funcție de care
fiscalitatea trebuie adoptată în mod corespunzător.
f. Lipsa arbitrariului – presupune perceperea unor impozite așezate pe baza unor principii
simple și clare care să nu de-a naștere abuzurilor din parte organelor fiscale.

7. Concepțiile clasice și moderne privind impozitele și impunerea

Pe parcursul dezvoltării umanes-au conceptualizat următoarele teorii:
  Teoria organică – presupune că dreptul de a institui sistemul de impunere reprezintă un produs
necesar de dezvoltare istorică al poparelor întru cît însăși statul s-a născut din natura omenească. Așa
fiind, dreptul de impunere se justifică prin necesitatea organizării vieții de statcare presupune
constituirea fondurilor băneștinecesare susținerii respectivei activități de interes general comun.
 Teoria sociologică – statul este stăpînul absolut și reprezintă forța brutală a minorității organizate
în vederea impunerii impotriva minorității stăpînite. Deci, voința deținătorilor puterii echivalează
dreptul, pentru că aceasta emană de la ei și prin urmare voimța suveranului determină normele de
conducere socială.
 Teoria contractului social – susține că dreptul de a institui impozitele este un atribut recunoscut
statului de către indivizi pentru însuși contractul social care a dat naștere statului, ori că statul fiind un
produs al interesului social al solidarității sociale și naționale, impozitele reprezintă contribuții
pecuniare pe care cetățenii le acceptă și le suportă în virtutea acestei solidarități.
 Teoria echivalenței – sunt prețuri stabilite prin constrîngere pentru serviciile guvernamentale.
Așadar, puterea de impunere se exercită în baza presupunerii unui echivalent restituit contribuabilului
prin protecția persoanei și a proprietății sale prin crearea și menținerea unor avantaje publice de care el
profită.
 Teoria siguranței – „impozitele sunt considerate ca prime de asigurare pentru viața și bunurile
cetățenilor, iar aceștea datorează în schimb impozite ca un fel dde primă de asigurare.
 Teoria sacrificiului – se susține că rațiunea impozitelor este justificată de însăși natura statului în
sensul că acesta este un produs necesar dezvoltării istorice. Dreptul statului de a stabili și percepe
impozite reprezintă consecința directă a obligațiilor sale de a îndeplini funcții și sarcini de stat. În acest
sens necesitatea recunoașteriiunei organizări satale determină și recunoașterea dreptului de impunere.

8. Principiile politicii fiscale

Principiile politicii fiscale sunt:
a) Principiul politicii echitabile – echitatea în materie de impozit a fost interpretată în mod
diferit în funcție de 2 concepte:
- Egalitatea în fața impozitelor
- Egalitatea prin impozit
Primul presupune că impunerea să se facă în același mod pentru toate persoanele fizice și
persoanele juridice indiferent de locul unde domiciliazăsau își are sediul. Așadar conceptul presupune
contribuirea egală și uniformă a tuturor contribuabililor. Al doilea concept presupune dimpotrivă
diferențierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în funcție de anumite criterii economice și sociale.
b) Principiul politicii financiare – la introducerea unui impozit se urmărește ca acesta să aibă
un randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic. Impozitul este considerat elastic atunci
cînd este nevoie de a se adapta nevoilor bugetare, adică să poată fi majorat în cazul creșterii
cheltuielilor bugetare și să poată fi diminuat cînd acestea se reduc.
c) Principiul politicii economice – impozitele se manifestă ca instrumente de simulare sau
de frînare a unor activități economice a consumuluio anumitor mărfuri sau servicii.

9. Stabilirea impozitelor și taxelor

La stabilirea impozitelor și taxelor sunt luate în cosiderație următoaarele elemente:
 1.Subiecții impozabili – persoane fizice și persone juridice prevăzute de norme juridice referitor
la impozite și taxe cărora le revin obligația de a plăti impozite și taxe.
2.Obiectul impozabil – este bunul, venitul pentru care se datorează impozitele directe precum și
vînzarea, punerea în circulație a unor produse în cazul impozitelor indirecte. În literatura de
specialitate se face deosebire dintre obiectul impozabil și materia impozabilă, unii afirmă că acestea
sunt sinonime (doctrina românească).
Un alt punct de vedere (doctrina rusă) deosebește aceste 2 termene. În acest sens prin: materia impozabilă –
se înțelege un bun real,iar prin obiect impozabil sau al normei juridice legale, survenirea consecințelor juridice.
În sens fiscal aceste condiții reprezintă existența materiei, iar consecințele – obligații de plată a impozitelor.
3.Cotele impozitelor și taxelor – sunt tabilita în sume fixe sau procente.
De regulă impozitele sunt stabilite în cote procentuale. Cotele procentuale sunt proporționale, progresive și
regresive.
Cota proporțională crește în funcție de procentul care se calculează din suma improporțional sumei de bani
căreia i se aplică cota procentuală.
Cota progresivă poate fi compusă sau simplă. Cota progresivă simplă sunt procentele ce se stabilesc în
creștere, în funcție de venitul realizat. Cota progresivă compusă sumează sume fixe și cote procentuale.
Cota regresivă sunt aranjate în ordine descrescătoare , modul de achitare a impozitelor și taxelor.
4. Modurile de achitare al impozitelor şi taxelor:
Există următoarele moduri:

A. Metoda plății directe, adică se plătește direct de la contribuabil.

B. Metoda reținerii și vărsării care se reţine de persoaane imtermediare și se varsă la buget.
C. Metoda de aplicare de timbre fiscale, aceasta este folosită în cadrul accizelor care sunt aplicate
pe produse supuse consumului.
5. Termenul de achitare
La stabilirea termenului de plată se are în vedere încasarea ritmică la bugetul statului a
venitutilor cît și a posibilităților de plată a deținătorilor de obiecte impozabile.
Termenul se fixează sub forma unui interval de timp (an, trimestru, simestru, lună etc.) în
cadrul cărora sumele datorate trebuie vărsate la buget, situație în care scadența (data limită) este ultima
a ei, a perioadei respective sau o zi fixă a plății cînd atît scadența cît și termenul de plată coincid.
Cu pivire la termenul de plată trebuie de menționat că momentul plății la bugetul de stat a unui
venit devine exigibil și nu coincide întotdeauna cu cel al nașterii obligației de plătitorului. Obligația
plătitorului se naște în momentul cînd acesta a intrat în posesia obictului impozabil, iar stingerea are
loc la achitarea în termen a obligației fiscale.
6. Facilități privind impozitele și taxele
Facilitățile sunt prevăzute de lege sub formă de reduceri, deduceri, scutiri și alte forme de
facilitare și au în vedere anumite situații deosebite în care anumiți plătitori realizează venituri și au
dreptul la scăzăminte din venitul realizat ca apoi suma suma rămasă să fie supusă impunerii (art.11, art.
12 Cod Fiscal).