Drumul inspre moda

Inceputul

Ca sa pot sa ajung sa descriu asa cum trebuie parcursul pe care l-am avut pana
acum trebuie sa incep cu inceputul.Eram o fata care tocmai terminase clasa a 4-
a, un copil, urma sa intru in clasa a 5-a la scoala generala nr X (ar merita sa ii
dau numele real, dar nu am de ce sa imi complic si mai tare existenta).Parcursul
meu in cei 4 ani de gimnaziu au insemnat sa ma trezesc dimineata sa ma duc la
scoala si sa nu fac nimic. Nu stiu cum am ajuns la liceu, sincer. Cred ca
profesorii nu au vrut sa ma aiba pe cap cativa ani in plus si de aceea m-au
promovat. Ca sa ma explic, am intrat in clasa a 5-a fara sa stiu nimic despre ce
urmau sa fie acei 4 ani din viata mea, fara sa stiu ce inseamna liceu si fara sa stiu
catd e important e sa iti iei examene cu note mari.
Poate ca din afara suna ridicol si chiar ai tinde sa nu crezi tot ce am spus eu
acum, fiecare crede ce doreste. Eram un copil linistit foarte curios si cu un talent
adanc ascuns, eram cea mai inalta dintre fetele din clasa ceea ce pentru un copil
de 11 ani jumate nu era deloc flatant. Copii, cel mai adesea, baietii faceau glume
pe seama inaltimii mele si colegele mele de clasa care erau pitice erau vazute ca
fiind niste fete frumoase, acum cand am uit inapoi mi se pare normal sa fie asa
din moment ce toti erau niste copii in crestere.Atunci puneam la suflet fiecare
rutate si ma intrebam de ce sunt eu cea mai diferita.Mai tarziu urma sa aflu si sa
ma bucur pentru fiecare centimetru pe care il aveam in plus fata de colegele
mele.
Pentru un copil care creste in Romania scoala e destul de dificila, trebuie sa te
trezesti dimineata devreme daca vrei sa apuci sa mananci ceva si sa ai putin timp
de tine dimineata, apoi trebuie sa iti iei in spate un ghiozdan care are multe
kilograme si sa mergi pe jos (mai aveam noroc ca ma ducea tata dimineata)
destul de mult pana ajungi la scoala si poti sa te asezi pe un scun rece intr-o sala
de clasa care este incalzita daca ai noroc sa nimeresti intr-o scoala ceva mai
buna. Apoi trebuie sa suporti alti 20 si ceva de copii timp de multe ore pana
cand poti sa mergi acasa si sa te retragi in lumea ta si sa poti sa petreci putin
timp cu familia care nu te judeca, te iubeste neconditionat si iti aceepta greselile.

In clasa a 5-a am intalnit niste copii pe care ii stiam, cu unii am fost la

gradinita sau in clasele mai mici. Colegii mei erau cei ciudati in ochii mei pe
vremea aceea, acum insa privind inapoi eu eram cea ciudata. Erau agitati, uneori
se mai bateau in clasa, alteori vorbeau prea tare, alteori radeau de mine sau de
altii. Eu eram cum am mai spus linistita, citeam, desenam si vorbeam cu cateva
fete pe care le stiam, nu ieseam afara in pauze, nu alergam, nu imi placea sa
transpir si eram praf la sport, dar in schimb ma simteam bine cu mine. Nu ma
deranja singuratatea, nu aveam nevoie pana atunci sa vorbesc cu cineva, dar ma
uitam in jur si vedeam ca ei intre ei se inteleg, isi fac prieteni si ies impreuna si
in afara orelor. Vedeam in filmele americane acele „mean girls” si acele grupuri
de prieteni care stau mereu impreuna si aveam impresia ca asa ar trebuii sa fie si
pentru mine. Sa imi fac un grup de prieteni cu care sa stam la povesti in pauze si
cu care sa iesim prin parc. Nu stiam nimic despre viata si nici despre ce discutau
ei. Asa ca am incercat sa ma fac mai vizibila, eram oricum, ieseam in evidenta
cand era vorba de arte, de mica am avut inclinatii artistice si eram fascinata de
lucruri pe care unii nu dadeau doi bani. Ieseam in evidanta prin aspectul meu,
eram o fata inalta, solida, frumoasa, dar foarte tacuta. Cred ca faptul ca eram atat
de tacuta ii facea pe cei din jurul meu sa se simta inconfortabil in preajma mea.
Nu aveam prea bine definit abilitatea sociala de a comunica si vorbeam tare,
mult si nu imi stiam pune ideile prea bine in ordine.Eram asa pentru ca eram o
persoana singura, era cumva normal ca sa nu ma pricep la comunicare plus ca
ma exprim cel mai bine in scris si in arta asa ca daca nu stii sa desrii o opera
abstracta nu era vina mea.

Inltalnirea mea cu arta s-a produs de mica, asa ca nu as putea sa pun degetul pe
un an sau pe o data exacta. Stiu o intamplare pe care mi-o amintesc vag, mai
mult din povestite. Parintii mei trebuiau sa mearga la o nunta in Roma si ne-au
lasat pe mine si pe sora mea acasa cu bunica din partea mameni. Eram foarte
mici, dar stiu ca s-au intors acasa si au avut o surpriza de proportii cand pe un
perete intreg din camera dedeasupra canapelei eu am desenat-o pe bunica (asa
cum stiu copii sa deseneze) si sora mea a facut in jurul desenului mei plin de
ochi. Au avut mai apoi ce sa varuiasca. Am simtit mereu o chemare inspre arte,
dar nu am fost descoperita, prarintii mei stiau ca stiu sa desenz frumos, dar nu s-
au gandit vreodata ca as alege sa lucrez in domeniul artei. Gndirea principala
cand le spui parintilor ca vrei sa fi artist sau ca esti si vrei sa dai la facultate ca
sa iti urmezi aest vis e „O sa mori de foame”.
Cu trecerea anilor si cu promovarea claselor am ajuns sa nu inteleg o boaba de
matematica si sa nu mai am interes pentru nicio ora. Tot ce faceam era sa
desenez. Ca sa va explic, la ora de matematica profesorul vorbea la catedra sau
la tabla numai el stie ce, nu stiam o formula si tot ce faceam era sa imi scriu
lectiile in caiet furmos. In rest citeam si desenam. Temele mele la matematica
erau facut pe ghici, scriam ceva ca sa am scris dar stiam ca e gresit pentru ca nu
stiam nicio formula si nu stiam sa rezolv probleme. Am trecut din mila si din
sictir, pentru ca nu eram la inima profesorului oricum si pentru ca nu voia sa ma
mai aiba ca eleva inca un an in plus. La romana stiam sa imi fac temele si
intelegeam ce ne spunea profesoara la ore, nu imi placea gramatica, cred ca se
observa, dar literatura o adorma si citeam carti atat de placere cat si pentru ca se
cerea la scoala. Aveam o selectie destul de larga de carti citite fata de toti colegii
mei si asta se vedea in momentul in care vorbeam despre un anumit subiect.
Ironic cum nu eram in stare sa port o conversatie normala si ma comportam
extrem de ciudat, dar puteam povestii cu lux de amanunt fiecare detaliu dintr-o
intamplare. Asa sunt cu povestitul si acum. Unele lucruri nu s-au schimbat.
La celelalte materii nu eram interesata, am ajuns in clasa a 8-a sa imi placa
georgafia si matematica si romana si istoria doar pentru ca se apropia examentul
de capacitate si trebuia sa invat. Nu invatam in mod general din cauza
profesorilor, vedeam in ei favoritismul, nepotismul si toate neregulile pe care le
fac si diferentierile asa incat am ajuns sa nu ma mai intereseze materiile lor.
Poate ca pare prostesc dar eram totusi un copil sensibil si corect. Eram facuta
mincinoasa si nu suportam asta, doar pentru ca nu puteam sa imi aminteasc
exact conevrsatii sau discutii care nu ma interesau pur si simplu si pentru ca
atunci cand eram intrebata „Ti-ai facut tema ?” eu raspundeam cu ”Da” ceea ce
nu era o minciuna, o faceam chiar daca stiam ca e toata gresita si nu o sa
inteleaga profesorul de matematica nimic din ea. Dar de facut era facuta.
In toti cei 4 ani m-am simtit neinteleasa si marginalizata. Parintii mei erau
niste oameni buni, muncitori, corecti, care nu suportau ligusala si pupatul in
dorsal. Nu aveam cum sa fiu altfel. Am fost privita ca pe o straina din cauza
asta, nu puteam sa ma bag pe sub pielea profesorilor si sa ii lingusesc asa cum
faceau colegele mele, voiam sa fiu apeciata pentru bunul simt pe care il aveam si
pentru ca eram un copil bun. Ceea ce nu o sa se intample. Copii care au atat de
mult bun simt incat prefera sa inveleasca adevarul dureros in tacere sau sa il
ilocuiasca cu calitati bune descoperite in acel om nu or sa fie apreciati. Cei
apreciati sunt cei a caror parinti dau bani de ziua profesorului, ii dau cadouri si
sunt in stare sa renunte si la demnitate pentru plod. Si la final nu mai conteaza ca
parintii tai sunt diferiti si ca au investit in tine ca sa poti dobandi niste valori si o
educatie. Profesorul nu se mai uita la parinte cand are banii in mana, chiar daca
parintele poate fi si un ratat. Am folosit cuvnatul „ratat” si asa e, nu toate familie
sunt familii si nu toti parintii au principii si am descoperit asta dupa ce am
terminat scoala ama juns la facultate si am aflat ce au ajuns fostii mei colegi.
Majoritatea celor care erau populari sunt cocalari, sau bombardieri cum sunt
numiti mai nou, unii au ajuns sa spele vase ceea ce nu e rusinos, atata timp cat
munceti si altora le faceau mamaele temele in generala ca ei sa mearga la scoala
si sa fie laudati, va spun ca aia nu au mai dat la faculate si cel caruia i-a placut
tigara de la 12 ani si bautura de la 14 e mort.

Drum anevoios

In calsa 7-a m-am hotarat pentru prima data sa dau la arte si am rugat-o pe
mama sa ma mute la liceul de arte dar nu a vrut, mai tarziu a regretat. Asa ca nu
am mai dat nicio importanta invatatului nici cat am dat pana atunci pentru ca am
inceput sa ma pregatesc singura pentru admiterea la arte. Ce am auzit despre
Liceul de Arte este ca nu se invata, ca nu merg doar copii talentati, merg si cei
care vor sa scape la bac de matematica, ca sunt drogati si rock-ari pe acolo, ca
sunt si nsite secte sau asa ceva, aceia se imbraca in negru si se vopsesc in par si
ca nu o sa ajung niciodata la arte.
Cum ma pregateam eu de admitere am inceput usor usor sa descopar si moda.
Vedeam in clasa mea cateva fete imbracate frumos, asa mi se parea atunci
pentru ca asa ziceau altii. In relaitate eu eram cea mai bine imbracata si spun
asta constienta fiind ca nu am nicio urma de modestie. Eram si inalta si
frumoasa si artista si ma imbracam frumos.
Mama a fost cea care m-a facut sa decopar hainele. De la ea am invatat pentru
prima data cum se combina hainele si ea mi-a corectat greselile. Stilul mamei
mele e foarte diferit de stilul meu si sa nu uitam stilul ei a cunoscut moartea
modei din 2000, pentru ca ce se purta in 2000 eu nu consider ca se poate numii
moda sau fashion plus perioada de dinainte de revolutie si de dupa revolutie
camd nu gaseai nimic si daca gaseai ceva nu aveai bani.
Cautarile mele asa cum am spus au avansat inn clasa a 7-a cand am inceput sa
imi corectez greselile pe care le faceam cand imi asortam hainele sau
incaltamintea. Nu aveam banii mei si mama imi lua hainele, dar plimbandu-ma
cu ea prin magazine descopeream o alta lume pe care urma sa o explorez mai
tarziu in palete foarte largi de stiluri vestimentare. La inceput am ales sa devin
rockerista asa ca am inceput sa port multe haine inchise la culoare si aveam
destul de multe pentru ca eram sora mai mare si se impunea cumva o autoritate
asupra mea, in mod inconstient si era vizibil in modul in care ma imbracam.
Cand se uita cineva la mine zicea „ E mai mare”.
Cu timpul am inceput sa explorez. Ceea ce imi permit sa spun e ca
adevaratele fashioniste sunt cele care stiu sa fie la moda si cool cu haine ieftine
din sh-uri. Poti sa ai bani sa iti cumperi tot zara si brand, adevartul test e sa intrii
intr-un sh si sa cauti pe fiecare raft si umeras pana gadesti comori. Am tot spus
asta de-a lungul timpului si am sa o tot spun. Nu conetaza daca ai bani sau nu,
daca ai un simt al modei , un simt estetic si al frumosului poti sa dai de comori
nepretuite.
In clasa a 8-a parcursul meu era clar urma sa dau admitere pentru liceu si
examenul de capacitate. In clasa a 8-a urma si sa traiesc ceea ce credeam ca
inseamna sa te indragostesti si o mare dezamagire.
Am luat examenul de capacitate cu note foarte mici si nu am intrat din prima
la arte, admiterea ma luat-o cu note extrem de mari, dar era degeaba. La
admitere au fost 3 pe un loc, trebuiau sa fie doua clase si s-a redus la o singura
clasa asa ca nu am mai avut loc, iar cei de la arte au tinut la elevii pe care i-au
avut din clasele mici. Am intrat la un alt liceu si m-am mutat din semestrul al
doilea.

Liceul de arte

La inceputul clasei a 10-a l-am cunoscu pe sotul meu, care a fost cel mai bun
prieten al meu, el era la alt liceu si ne vedeam dupa ore. La liceul de arte a fost o
perioada foarte frumoasa, cei 4 ani au insemnat dezvoltarea mea pe toate
planurile, sentimnetal, mental/intelectual, dar si artistic. Iar tot ceea ce am auzit
despre liceu s-a demontat in secunda in care am pasit in sala de clasa. La Liceul
de arte se invata, chiar mai mult decat la altele pentru ca suntem solicitati si prin
faptul ca trebuie sa desenam si sa terminam lucrari asa ca daca nu inveti ramai in
urma si pierzi ritmul.
Fata de gimnaziu a trecut foarte repede si e adevart ce se zice atunci cand ai o
pasiune si faci totul cu drag timpul zboara. Nu era o scoala foarte dotata, dar era
superb. Adoram sa merg la scoala si sa imi vad prietenele si sa desenez.
Materiile teoretice erau usoare pentru ca profesorii ne ambitionau, materia lor
era cea mai importanta dar era explicata si inteleasa pentru cine voia sa invete.
Am luat si bacul fiind la un liceu de ate si fiind extrem de bolnava si am ajuns la
facultate.
Perioada liceului a fost perioada in care nu aveam nicio grija, mergeam la
scoala, parintii imi dadeau bani, desenam, invatam, ma vedeam cu prietenul
meu, ieseam in oras si imi indeplineam toate sarcinile,atat in casa ( curatenie si
sa o mai ajut putin pe mama cat si sa invat acasa asa cum numai la liceu am
invatat). Am petrecut o perioada foarte frumoasa si imi gasisem locul.
 Asa ca in clasa a 11-a am avut de pregatit o mapa cu lucrari si trebuia sa dam
la un profil. Aveam de ales intre: pictura, moda/design vestimetar, sculptura,
design textil si grafica. Am ales pictura si grafica si am ajuns la design textil. Nu
am dat atunci pentru moda pentru ca ma razgandisem, dar am ales corect. Mi-a
placut acel profil si am invatat foarte multe si am avut un profesor mai bun decat
doamna de la moda pentru ca am invatat si o baza in desen.
Am terminat clasa a 12-a, am avut premierea si am dat la faculate la Design
vestimentar, am intrat si asa am ajuns in punctul in care ma aflu acum.