Carte - de Listat

Curs de fotogrametrie 2012
CAPITOLUL I
BAZELE GEOMETRICE ALE FOTOGRAMETRIEI
1.Noţiuni geometrice
1.1.Fotograma ca proiecţie centrală

Fotograma din punct de vedere geometric este o perspectivă centrală. Perspectiva sau
proiecţia centrală poate fi numită ca fiind operaţia prin care se reprezintă obiectele din spaţiul
tridimensional pe un plan de proiecţie cu ajutorul dreptelor de proiecţie ce trec, printr-un
punct comun numit centru de proiecţie.
Centrul de proiecţie este situat în afara planului de proiecţie şi se gaseşte la distanţă
finită în spaţiul real cu trei dimensiuni.
Planul pe care se face reprezentarea sau planul de proiecţie, este un plan oarecare, în
fotogrammetrie el poate ocupa poziţii particulare şi anume, plan vertical în cazul
fotogrammetriei terestre şi plan orizontal în cazul fotogrammetriei aeriene. Planul de proiecţie
pe care se reprezintă obiectul tridimensional este planul imagine sau simplu spus fotograma,
iar centrul de proiecţie prin care se realizează perspectiva centrală este obiectivul aparatului
de fotografiat.
În perspectiva centrală fiecărui punct al spaţiului tridimensional îi corespunde un punct
în planul de proiecţie obţinut la intersecţia razei de proiecţie cu planul de proiecţie.
În general considerând o figură oarecare a spaţiului tridimensional îi va corespunde în
planul de proiecţie o figură formată din proiecţiile centrale ale tuturor punctelor figurii din
spaţiu ( figura 1.1).
figura 1.1.
Page 1
Se poate spune, de asemenea că operaţia sau legea prin care se face să-i corespundă
oricărui punct A din spaţiul S un punct „a” în planul F este o aplicaţie a mulţimii S pe planul
F.
Sub această formă, acest sistem central de proiecţie, realizează o corespondenţă
univocă între spaţiu tridimensional S şi spaţiu dublu dimensional care este planul F.
Întradevăr se reprezintă perspectivele centrale pentru orice punct pe dreapta
proiectantă OR. Variind poziţia centrului O sau a planului F, se poate obţine proiectând
central figura F pe planul F’ o infinitate de figuri, dar diferite de figura iniţială în multe
privinţe. ( figura 1.2).
Aşadar multe din proprietăţile figurii nu trec la proiecţia ei, de asemenea multe dintre
mărimile legate de figură se vor schimba prin proiecţie. Pe de altă parte, figurile au anumite
proprietăţi care se conservă la proiecţii. Aceste proprietăţi şi mărimi se numesc invariaţii. Spre
exemplu, dacă punctele AMNB ale figurii se găsesc pe o dreaptă, proiecţiile centrale a, m, n,
b ale figurii se vor găsi de asemenea pe o dreaptă. Prin urmare, proprietatea punctelor unei
figuri de a fi colineare este o proprietate proiectivă ( figura 1.2).
figura 1.2.
Un alt invariant al perspectivei centrale este biraportul sau raportul anoramic al celor 4
puncte (A M N B) = ( a m n b) = : = : = cărui valoare depinde numai de
raportul rapoartelor sinusurilor unghiurilor între dreptele proiectate ale fascicolului.
La baza relaţiilor matematice dintre punctele obiectului din spaţiu real şi imaginea sa
obţinută pe planul imagine stau legile perspective centrale, care considerând punctele
spaţiului obiect real A, B, C, D centru de proiecţie pot fi redate astfel:
 centre de proiecţie O are o poziţie finită şi bine determinată în spaţiul obiect;
 toate razele de proiecţie sunt concurente în centru de proiecţie, iar punctele imagine
sunt urmele acestor drepte pe planul de proiecţie;
 planul de proiecţie poate avea o poziţie şi o orientare oarecare în spaţiu. El poate fi
înaintea sau după centru de perspectivă;
 punctele spaţiului obiect, centru de proiecţie şi punctele imagine corespunzătoare sunt
colineare.
Page 2
1.2.Puncte, linii şi plane caracteristice perspectivei centrale
În fotogrammetrie este necesar să ştim în ce fel sunt reprezentate în proiecţie centrală

diferitele obiecte din spaţiul real.
Menţionând faptul că suprafaţa reală a pământului este reprezentată prin proiecţie
ortogonală pe un plan orizontal ce se numeşte geometral, vom pune în continuare în evidenţă
corelaţia dintre planul perspectivei centrale F şi planul orizontal al spaţiului obiect G.
Unghiul diedru format de cele două plane se numeşte unghi nadiral .
Planul vertical (V) ce trece prin centrul de proiecţie O şi este perpendicular pe
geometralul G şi pe planul imagine se numeşte plan vertical principal.
Dreapta de intersecţie vv' dintre planul vertical şi planul imagine se numeşte verticală
principală.
Dreapta de intersecţie dintre planul imagine şi geometral se numeşte orizontală
principală. Ea este orizontală atât a planului imagine F cât şi a planului geometral G (figura
1.3).
figura 1.3.
Verticala ce trece prin centrul de perspectivă O întâlneşte planul geometralului în

punctul N numit nadir, iar planul imagine în punctul N' numit punct nadiral.
Centrul de perspectivă O fiind unic şi bine determinat şi poziţia punctului nadir va
avea în spaţiu o poziţie unică şi bine determinată. Distanţa ON se numeşte distanţă nadirală.
Perpendiculara din O pe planul de proiecţie F, îl întâlneşte pe acesta în punctul H’
numit punct principal al perspectivei. Distanţa OH' se numeşte distanţă principală şi se
notează cu f, corespondentul său în planul orizontal al spaţiului obiect este punctul H.
Punctul H' poate fi considerat ca punctul imagine al centrului de proiecţie O, poziţia
lui şi mărimea OH' sunt unice şi bine determinate.
Bisectoarea unghiului N'OH' întâlneşte planul perspectivei în punctul C' numit
izocentru. În acest punct deformaţiile sunt nule. Punctul corespunzător lui în spaţiul real este
punctul C.
Dacă prin punctul O ducem o paralelă la planul orizontal G, cu condiţia să fie
conţinută în planul vertical principal, această paralelă va înţepa planul perspectivei în punctul
Page 3
L’ numit punct de fugă. Întrucât punctul L se află pe paralela la planul G va avea

corespondentul în acest plan la infinit.
Dacă prin centru de proiecţie O ducem o dreaptă paralelă la verticala principală vv
aceasta va întâlni planul G în punctul D numit punct de dispariţie.
Orizontala planului G ce trece prin punctul D şi este paralelă cu dreapta se
numeşte dreaptă de dispariţie şi se notează cu .
Spaţiul real cuprins între dreptele şi se numeşte domeniu de dispariţie, iar
punctele aflate în acest domeniu nu-şi vor forma imaginea pe planul perspectivei centrale.
Orizontalele planului imagine F ce trec prin punctele caracteristice L, H', C', N' au
următoarele semnificaţii:
- orizontala de fugă ;
- orizontala principală ;
- orizontala izometrică ;
- orizontala nadirală .
Punctele H', N', L' şi C' se află toate pe verticala principală. Distanţele între aceste
puncte se determină cu ajutorul relaţiilor.
H'N' = f tg tg ϑ
H'C' = f tg
H'L' =
ON' = (1.1)
O'L' =
O'C' =
L'N' =
Dacă planul fotogramei este vertical ( = ) suntem în cazul fotogrammetriei

terestre, în acest caz vom avea:
OH' = OL' = H'C' = f ( punctul L'=H')

Page 4
H'N' = ON' = L'N' = ( N' = ) (1.2)
OC' = f .
Aceste drepte fiind orizontale conţinute în acelaşi plan sunt paralele între ele cât şi cu
dreapta corespondentele lor în planul G sunt de asemenea paralele între ele şi paralele
cu .
Rezultă că toate dreptele din planul G paralele cu vor avea drept imagini în
planul perspectivei F tot cu nişte drepte paralele cu .
Dreptele conţinute în planul G paralele cu planul vertical principal V vor avea
imaginile din planul perspectivei F nişte drepte concurente în punctul de fugă L (figura 1.4).
Dreptele verticale din planul G vor avea imaginile pe planul imagine F nişte drepte
concurente în punctul nadiral N' (figura 1.5).
Relaţiile cantitative şi procedeele arătate până acum, permit reprezentarea în
perspectivă centrală F a unei mulţimi tridimensionale de puncte în spaţiu obiect.
Reprezentarea şi tratarea acestor relaţii a fost exclusiv geometrică, pornindu-se de la premiza
că poziţia punctelor din spaţiu obiect este cunoscută şi că prin intermediul razelor de proiecţie
este realizată şi perspectiva centrală.
În procesul de măsurare fotogrammetrică pe baza unei perspective centrale plane F se
cere ca pornind de la elementele aferente perspectivei să determinăm poziţia punctelor
corespunzătoare din planul G.
figura 1.4.
Page 5
figura 1.5.
2.Sisteme de coordonate utilizate în fotogrammetrie
Pentru stabilirea relaţiilor între proiecţia sa şi obiectul real se vor considera sisteme de
coordonate convenţional alese, faţă de care se vor ordona punctele imagine, respectiv punctele
reale (ale obiectivului real). Sistemele de coordonate sunt astfel definite încât să corespundă
indicaţiilor internaţionale.
2.1.Sistemul coordonatelor plane fotogrammetrice
Acest sistem este un sistem plan rectangular cu originea în punctul principal H'. Axele
sistemului de referinţă se obţin prin unirea indicilor de referinţă ai camerei fotografice.
Indicii de referinţă sunt astfel plasaţi pe cadrul camerei încât originea sistemului să
corespundă cu mijlocul fotogramei. Faţă de acest sistem se ordonează punctele imagine.
În fotogrammetria terestră axele sistemului sunt x', z' ( figura 1.6.a).
figura 1.6.a. figura 1.6.b.
2.2.Sistemul coordonatelor spaţiale oxyz
Este un sistem triaxial rectangular, cu axele X şi Z dispuse în planul geometralului şi

cu axa Z verticală. Originea acestui sistem se consideră în centrul de proiecţie al imaginii.
Page 6
Faţă de aceasta se ordonează punctele reale ale imaginii obiectivului fotografic. Pentru
cazul fotogrammetriei terestre axa y a sistemului este dirijată pe direcţia axei fotografiere,
axa x perpendiculară pe y şi paralelă cu axa x' a planului imagine (figura 1.6.b).
2.3.Sistemul coordonatelor geodezice X, Y, Z
Este definit de asemenea în spaţiul real şi este cel adoptat la nivelul ţării sau de către
unitatea topografică respectivă.
3.Elemente de orientare a fotogramelor
Dacă prin legile perspectivei centrale s-a stabilit că între punctele A, B, C, din spaţiul
real există corespondenţă univocă cu punctele a, b, c, din planul perspectivei, fiecărui punct
corespunzându-i un singur punct imagine, corespondenţă de la punctele imagine a, b, c, din
planul imagine la punctele A, B, C, ale spaţiului real nu mai este univocă, unui punct imagine
putându-i corespunde o infinitate de puncte.
Determinarea completă şi univocă a fotogramei ca perspectivă centrală este realizată

numai atunci când se cunosc elemente care determină pe de o parte poziţia planului
fotogramei faţă de centrul de proiecţie şi pe de altă parte poziţia şi orientarea în spaţiu a
anusamblului, format de centru de perspectivă şi fotogramă.
În fotogrammetrie aceste elemente poartă numele de elemente de orientare a
fotogramelor.
După rolul pe care-l au în fixarea poziţiei planului imagine ele se împart în elemente
de orientare interioară şi în elemente de orientare exterioară.
Elementele care fixează poziţia planului imagine (a fotogramei) şi centru de
perspectivă se numesc elemente de orientare interioară, iar elementele care fixează poziţia
centrului de perspectivă şi a planului imagine în spaţiul tridimensional se numesc elemente de
orientare exterioară.
3.1.Elemente de orientare interioară
Existenţa unei fotograme nu este suficientă pentru a putea reconstitui obiectul în spaţiu
real.
Pentru reconstituirea acesteia este necesar să definim fascicolul de raze ce au dat
naştere imaginii perspective. Acest fascicul va fi definit dacă vom cunoaşte proiecţia centrului
de perspectivă O pe fotogramă punct ce l-am definit punct principal al fotogramei H'. Poziţia
acestuia pe fotogramă este fixată prin coordonatele rectangulare , , ( ) în sistemul de
referinţă al fotogramei şi prin distanţa principală f, distanţă ce reprezintă depărtarea centrului
de proiecţie faţă de planul imaginii.
Distanţa principală a fotogramei este distanţa focală a obiectivului camerei de
fotografiat.
3.2.Elemente de orientare exterioară
Definirea completă fără ambiguitate a poziţiei în spaţiu a fascicolului perspectiv,

centru de proiecţie şi raze de perspectivă ce formează imaginea punctelor pe fotogramă se
Page 7
face cu ajutorul unor date suplimentare, denumite elemente de orientare exterioară a

fotogramelor.
Soluţionarea problemei implică alegerea în spaţiul real a unui sistem ortogonal de
referinţă XYZ, faţă de care se vor ordona toate punctele obiectelor reale. Se ştie că un corp
solid în spaţiu este definit prin cunoaşterea a şase elemente independente care pot fi trei
coordonate (XYZ) a unui punct oarecare şi trei unghiuri de rotire ale corpului în jurul
punctului fix.
Un fascicul perspectiv este un ansamblu rigid care poate fi asimilat cu un corp solid.
El este deci, constituit dintr-un punct identificat situat la distanţă finită şi de direcţiile razelor
perspective care-l compune şi care echivalează fiecare cu un punct la infinit.
Punctul cunoscut situat la distanţa finită este tocmai centrul de proiecţie O, iar
direcţiile axelor pentru două raze perspective ale fascicolului vor fi date prin trei unghiuri
formate de direcţiile respective.
În acest fel elementele de orientare exterioară sunt date prin coordonatele spaţiale
, ale centrului de proiecţie faţă de sistemul de referinţă al spaţiului tridimensional, şi
trei unghiuri independente care determină poziţia sistemului de referinţă al fotogramei o'x'y'z'
faţă de sistemul de referinţă OXYZ.
figura 1.7.
În funcţie de scopul urmărit, cele trei elemente unghiulare pot avea următoarea
semnificaţie:
-unghiurile şi 𝜘 care reprezintă rotirile în sens pozitiv ale axelor de coordonate
din planul fotogramei faţă de axele de coordonate ale sistemului tridimensional a spaţiului
obiect.
Page 8
Unghiul se numeşte înclinarea longitudinală (pe direcţia de zbor în

aerofotografiere), unghiul este înclinarea transversală, iar unghiul 𝜘 rotirea fotogramei în
planul său.
În cazul fotogramelor izolate, cele trei unghiuri independente se definesc în felul
următor:
- înclinarea axei de fotografiere faţă de direcţia axei verticale z;
- unghiul de orientare al planului vertical faţă de direcţia axei x;
- rotirea fotogramei în planul său.
Determinarea elementelor de orientare exterioară este o a doua problemă a

fotogrammetriei. În rezolvarea practică a problemei există o diferenţă fundamentală pentru
cazul fotogrammetriei terestre unde punctul de vedere este fix şi staţionabil, şi cazul
fotogrammetriei aeriene când centrul de proiecţie este mobil (în avion), soluţionarea
problemei fiind mai complexă.
Pentru fotogrammetria terestră punctul de staţie fiind fix şi stabil coordonatele acestuia
se determină prin metode geodezo-topografice cunoscute (intersecţii, poligonaţii sau radieri),
iar direcţiile fascicolului perspectiv se măsoară faţă de un punct cunoscut cu teodolite de
precizie corespunzătoare şi metode cunoscute.
Prin faptul că fotogrammetria terestră reprezintă un caz particular se pot alege
direcţiile particulare care duc la simplificarea măsurătorilor şi a calculelor.
În ultima vreme aparatura de fotografiere este construită în aşa fel încât să conducă la
simplificarea măsurătorilor.
În cazul fotogrammetriei aeriene nici o măsurătoare directă nu este posibilă, este deci
obligatoriu să se recurgă la determinări indirecte a elementelor de orientare exterioară,
măsurătorile efectuându-se cu aparte şi metode speciale.
Cu toate realizările remarcabile obţinute în folosirea tehnicii înaintate de măsurare a
distanţelor şi a altor elemente, problema determinării precise şi rapide în timpul zborului a
rămas încă nerezolvată. De aceea în practică se determină piramida optică anterioară în mod
indirect prin reconstruirea acesteia pe baza unor puncte din cuprinsul fotogramei.
3.3.Ecuaţia de bază a fotogrammetriei

3.3.1.Cazul general
Ecuaţiile reprezentării perspectivei centrale stau la baza rezolvării unor probleme

fundamentale în fotogrammetrie. Aceste ecuaţii exprimă legătura dintre coordonatele spaţiale
XYZ ale unui punct oarecare P din spaţiul, al coordonatelor x'y' (x'z') ale punctului imagine
corespunzător aflat pe fotogramă. Această legătură este determinată prin intermediul
elementelor de orientare interioară şi exterioară a fotogramelor.
Considerăm punctele imagine situate în planul fotogramei ordonate faţă de un sistem
rectangular de axe x, y, z situat în aşa fel încât axele x, y sunt conţinute în planul fotogramei F
şi axa z paralelă cu direcţia principală OH’ (figura1.8).
Page 9
figura1.8.
În acest sistem definim mulţimea punctelor imagine.

Ordonarea spaţiului real s-a făcut faţă de un sistem rectangular de axe de coordonate
XYZ amplasat cu axele XY în planul geometralului, iar axa Z paralelă cu direcţia verticală
ON.
Odată stabilite aceste sisteme vom putea defini poziţia oricărui punct real faţă de
sistemul său.
Remarcăm însă că legătura între cele două puncte, respectiv cel real şi imaginea sa din
planul fotogramei nu poate fi realizată dacă nu apelăm la elementele de orientare a
fotogramelor deoarece cele două sisteme sunt complet diferite.
Cu ajutorul elementelor de orientare interioară şi exterioară vom putea determina
forma explicită a corespondenţei:
P( , , ) → p’ ( , , ) (1.3)
dacă vom transla ambele sisteme de axe într-un acelaşi punct, şi acest punct să fie centru de
perspectivă O.
Prin translaţie sistemul X Y Z devine X'Y'Z', iar sistemul x y z devine x'y'z'. acum
poziţia oricărui punct pi din planul fotogramei va putea fi definită atât în sistemul x'y'z' cât şi
sistemul X'Y'Z' astfel punctul p’ din planul F va avea coordonatele , - f în sistemul de
referinţă translat al fotogramei şi coordonatele în sistemul de referinţă translat al
geometralului.
Între coordonatele punctului p' şi cele două sisteme de coordonate se va putea scrie sub
formă matricială relaţia de legătură:
=R (1.4)
Relaţia de mai sus reprezintă o transformare de rotaţie, iar elementele matricei de

rotaţie R sunt cosinuşi directori ai unghiurilor de orientare exterioară (unghiurile dintre axele
celor două sisteme). Sub formă detaliată matricea poate fi scrisă:
Page 10
R= (1.5)
Sistemul X'Y'Z'fiind o translaţie a sistemului XYZ şi a punctului O, şi cum punctul O

are coordonatele , , în sistemul XYZ rezultă că axele X'Y'Z' sunt:
X' = X ‒
Y' = Y ‒ (1.6)
Z' = Z ‒
Înlocuind aceste valori în relaţie obţinem legătura dintre coordonatele punctului P din
sistemul XYZ şi coordonatele punctului imagine faţă de sistemul x'y'z'.
=R (1.7)
Această relaţie nu exprimă totuşi legătura între punctul curent P din spaţiul obiect şi
imaginea corespunzătoare p' din planul fotogramei. Pentru a exprima această legătură trebuie
să stabilim o relaţie caracteristică geometrică şi analitică şi anume coliniaritatea între punctele
OPp'.
Această coliniaritate se poate reda analitic prin relaţia:
= = = (1.8)
sau sub formă maticială:
= (1.9)
Înlocuind în relaţie matricea coordonatelor ( cu relaţia obţinem că:
= R (1.10)
sau dacă transcriem matricea de rotaţie R sub forma dezvoltată
Page 11
= (1.11)
Expresia matricială reprezintă ecuaţia de bază a perspectivei centrale, şi exprimă faptul

că punctul P din spaţiul obiect, imaginea sa p’ pe planul fotogramei şi centru de perspectivă O
se găsesc pe aceeaşi rază de proiecţie.
Eliminând în ecuaţia 1.11 factorul de proporţionalitate se obţin ecuaţiile care
reprezintă corespondenţa între coordonatele , , ale punctului P din spaţiul obiect şi
coordonatele , - ale punctului imagine p’ din planul fotogramei şi anume:
(1.12)
Ecuaţiile formează un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute care rezolvat va da

întotdeauna soluţii unice şi bine determinate.
Acest lucru dovedeşte proprietatea perspectivei centrale de a fi o corespondenţă
univocă de la spaţiu obiect la planul fotogramei.
În consecinţă putem spune că oricărui punct P din spaţiul real îi va corespunde
întotdeauna în planul imagine un punct imagine şi numai unul singur.
Pentru abordarea problemei inverse vom elimina factorul de proporţionalitate şi vom
avea:
(1.13)
Sistemul obţinut este un sistem format din două ecuaţii cu trei necunoscute. Un astfel
de sistem n-are soluţii unice şi bine determinate şi deci problema inversă nu are soluţii
generale, şi în consecinţă nu pot fi determinate coordonatele spaţiale X,Y,Z ale unui punct P
din spaţiu obiect pe baza coordonatelor imagine x'y' ale punctului p'. Deci aşa cum s-a arătat
anterior pe baza unei singure fotograme nu poate fi reconstituit obiectul din spaţiu real.
Ecuaţiile (1.13) i-au forme interesante pentru unele cazuri particulare. Astfel dacă
terenul fotografiat este plan şi orizontal atunci = 0, iar = h. În acest caz ecuaţiile devin:
(1.14)
Page 12
Prin aceasta ecuaţiile devin un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute care vor da
întotdeauna soluţii unice şi bine determinate.
Ecuaţiile de mai sus i-au o formă şi mai simplă, dacă prin translaţie aducem sistemul
în spaţiul XYZ pe varticala centrului de proiecţie, figura1.9.
În acest caz,
(1.15)
Dacă prin rotaţii ale sistemelor XYZ şi xyz facem axele Y şi y să fie conţinute în
planul vertical principal atunci elementele matricei de rotaţie vor lua următoarele valori:
(1.16)
iar ecuaţiile care dau coordonatele punctului P vor fi
(1.17)
Se remarcă faptul că în acest caz s-a rezolvat corespondenţa dintre punctul P şi p' în
mod univoc, pe lângă aceasta sunt prezentaţi numărul de parametrii necesari univocităţii.
Univocitatea corespondentei este realizată numai de patru parametri care sunt h, f, şi x'
poziţia punctului p' în planul fotogramei. O astfel de corespondenţă biunivocă între cele două
plane reprezintă o transformare omografică.
3.3.2. Cazul fotogramei nadirale
În acest caz unghiul nadiral , atunci elementele matricei de relaţie vor fi:
(1.18)
Page 13
figura 1.9. figura 1.10.
iar coordonatele punctului P vor fi date de următorul sistem de ecuaţii:
(1.19)
Raportul reprezintă relaţia între elementele planului imagine si cel al planului
geometralului.
3.3.3. Cazul planului vertical (fotogrammetria terestră)
În acest caz direcţia principală f este conţinută împreună cu axa Y în planul vertical
principal şi în acest caz relaţiile de calcul al punctului P devin (figura 1.11).
(1.20)
Relaţiile stabilite permit ca pornind de la punctele imagine p’ ale imaginii perspective

prin intermediul elementelor de orientare interioară şi exterioară să putem determina poziţia
punctelor corespunzătoare din planul geometralului.
Page 14
figura 1.11.
Aceste relaţii devin ecuaţiile de bază ale perspectivei centrale prin care putem
determina poziţia punctelor P aflate în geometral sau în apropierea acestuia numai pe baza
unei singure perspective centrale plane.
Page 15
CAPITOLUL II
ELEMENTE DE OPTICĂ
Fotogrammetria este o aplicaţie a geometriei şi în aceeaşi măsură aplicarea opticii, a
mecanicii de precizie şi a chimiei. Proprietăţile imaginii fotografice decurg din procesul
formării sale şi depind de un mare număr de factori, putându-se clasifica în trei categorii după
schema generală a teoriei informaţiei:
 semnal – proprietăţi ale obiectivului fotografiat;
 canal – aparatul de fotografit şi condiţiile locului de fotografiere;
 receptor – emulsia fotografică şi suportul său.
1.Obiectivul fotografic
În general orice obiectiv fotografic este un sistem optic centrat format dintr-un
ansamblu de dioptre sferice care au toate centrele aliniate pe axa optică a sistemului.
Un sistem centrat nu este riguros stigmatic, adică nu transformă un fascicol conic de
raze, riguros în alt fascicul conic egal numai în cazuri cu totul particulare. Se poate realiza un
stigmatism apropiat pentru o lumină monocromatică şi cu condiţia de a considera numai raze
apropiate axei optice, emise de punctele luminoase ale obiectelor situate pe axa sau apropiate
acestei axe (raze Gauss). Sistemul face atunci corespondenta punctului obiect la punctul
imagine.
1.1.Elementele principale ale obiectivilor fotografici
La sistemele optice centrate cum sunt obiectivii fotografici se disting următoarele

elemente esenţiale (figura 2.1):
axa optică principală – axa optică ce trece prin centrele dioptrelor sferice;
focarul principal obiect F – raza emergentă paralelă la axă este ieşită dintr-un punct
fix al axei situat în spaţiul obiect şi care este focarul principal obiect;
focarul principal imagine F' – raza incidentă paralelă la axă trece, după ce
traversează sistemul printr-un punct fix situat pe axă, situat în spaţiul imagine şi care este
focarul principal imagine;
planele principale şi – se numeşte plan principal, planul pe care se întâlnesc
razele incidente, paralele cu axa, cu razele refractate corespondente. La un sistem centrat
avem două plane principale distincte planul obiect şi planul principal imagine ;
Ambele plane sunt perpendiculare pe axa principală şi ele sunt plane fixe. Deci,
sistemul centrat este complet determinat prin focarele principale şi planele principale. Aceste
patru elemente se numesc elementele sau puncte cardinale ale sistemului. Din intersecţia
planelor principale cu axa optică principală rezultă punctele peincipale P şi P';
Page 16
distanţa focală obiect – este distanţa măsurată pe axa optică principală între punctul F
şi P şi se notează cu f;
distanţa focală imagine – se măsoară tot pe axa optică principală între punctul F' şi P'
şi se notează cu f'’. Deci f = f'’
punctele nodale N şi N' – un sistem central are două puncte nodale, un punct nodal
obiect şi un punct nodal imagine.
Aceste două puncte sunt importante prin aceea că unei raze incidente, ce trece prin
primul punct îi corespunde o rază emergentă care trece prin al doilea punct şi care îi este
paralelă. Mai putem numi punctele nodale ca puncte pentru care mărimea unghiulară este
egală cu +1.
Punctele nodale sunt nişte puncte ale axei principale fixe şi conjugate, adică unul este
imaginea celuilalt.
În cazul când mediile extreme sunt identice f = f'’ punctele nodale coincid cu
punctele principale.
figura 2.1.
1.2.Formarea imaginii printr-un obiectiv
Imaginea optică a unui obiectiv se formează prin intermediul unui sistem optic centrat,
cel mai simplu, fiind o lentilă convergentă. Considerând elementele geometrice ale unui
sistem optic centrat şi notând cu „a” distanţa de la un punct al obiectului la punctul nodal
obiect şi cu „a'” distanţa de la punctul nodal imagine la punctul imagine, observăm că
imaginea unui punct se va forma la intersecţia a trei raze principale ce pornesc de la obiect şi
anume(figura 2.2):
- raza paralelă cu axa optică şi care în spaţiul imagine va deveni rază focală;
-raza focală ce trece prin focarul obiect şi care în spaţiul imagine va deveni rază
paralelă;
Page 17
-raza principală ce trece prin punctul nodal obiect, în spaţiul imagine va ieşi din
punctul nodal obiect.
Emergenţele acestor trei raze se vor întâlni în spaţiul obiect la o distanţă finită a' astfel
încât să îndeplinească relaţia:
(2.1)
ce poate fi exprimată în diferite forme care prezintă interes în domeniul construcţiei de

aparate fotografice.
În cazul când obiectul sau punctul din spaţiul obiect se află la o distanţă foarte mare de
obiect practic considerându-se la infinit, razele fascicolului de lumină sunt paralele între ele şi
formează cu axa optică un unghi 𝓛. Aceste raze la lumină paralele, trecând prin obiectiv se
întâlnesc cu punctul p' care reprezintă imaginea punctului P. Planul focal pe care se formează
imaginea se găseşte la distanţa f faţă de obiectiv şi pe care o numim constanta camerei. Şi-n
acest caz este satisfăcută ecuaţia lentilelor deoarece distanţa dintre obiect şi obiectiv este
foarte mare în comparaţie cu distanţa focală f (figura 2.2.a).
În acest caz diferenţa dintre distanţa imagine a' şi f devine atât de mică încât se poate
considera practic că imaginea obiectului se formează în planul focal (figura 2.2.b).
figura 2.2.a figura 2.2.b
2. Calitatea obiectivului fotografic
Un sistem centrat este întotdeauna limitat în dimensiunile transversale de o diafragmă,

o deschidere circulară amenajată pe un ecran opac centrat pe axă, în scopul de a elimina razele
neglijabile pentru calitatea imaginii. Diafragma este plasată în general între lentilele
obiectivului. Toate razele luminoase pornind de la un punct obiect şi care trec prin interiorul
pupilei de intrare traversează obiectivul şi concură la formarea imaginii. Diametrul pupilei de
intrare „d” constituie deschiderea utilă a obiectivului (figura 2.3.a).
Page 18
figura 2.3.a,b
figura 2.3.c,d
2.1.Caracteristicile unui obiectiv
La proiectarea obiectivilor fotografici se urmăreşte obţinerea unei imagini de calitate.

Materialele care se utilizează pentru construcţia lor şi execuţia propriu-zisă nu corespund
perfect cu elementele proiectate ci diferă de acestea în anumite toleranţe.
Astfel fiecare obiectiv posedă caracteristicile tipului din care face parte, dar toţi
obiectivii au unele elemente caracteristice comune, aşa cum ar fi: distanţa focală, deschiderea
relativă şi luminozitatea, claritatea, profunzimea de focar şi profunzimea de câmp, puterea de
separare, funcţia de transfer a contrastului, etc.
 Distanţa focală a obiectivului corespunde valorii distanţei de la punctul nodal de
emergenţă la focarul principal. Valoarea acestei distanţe se poate determina de procedee
cunoscute. Ea constituie unul din elementele de orientare interioară a fotogramelor.
 Deschiderea relativă şi luminozitatea obiectivului. Valoarea deschiderii relative
constituie o caracteristică importantă a obiectivului. Ea se exprimă prin raportul d/f în care d
este diametrul deschiderii efective a obiectivului şi f valoarea distanţei focale. Mărimea
raportului ce exprimă deschiderea relativă se înscrie pe montura obiectivului (1/3,5).
Valoarea deschiderii relative poate fi micşorată cu ajutorul diafragmei.
Page 19
Luminozitatea imaginii este direct proporţională cu suprafaţa deschiderii efective şi

invers proporţională cu pătratul distanţei focale, deci în mod practic cu pătratul deschiderii
relative . Timpul de expunere este în raport invers cu luminozitatea obiectivului.
Atunci când comparăm doi obiectivi în ceea ce priveşte luminozitatea, se face raportul
valorilor pătratelor deschiderilor relative şi se obţine factorul care ne arată de câte ori
luminozitatea imaginii unui obiectiv este mai mare ca luminozitatea imaginii dată de celălalt
obiectiv.
Capacitatea obiectivului de a permite trecerea luminii şi distribuţia luminii în

planul imaginii (figura 2.3.b).
Pentru a preciza valoarea intensităţii luminoase a imaginii trebuie stabilită şi

capacitatea acestuia de a permite trecerea luminii care depinde de transparenţa şi grosimea
totală a lentilelor componente precum şi a pierderii de lumină datorită absorbţiei de către
lentilele obiectivului. În timpul din urmă pierderile de lumină s-au micşorat aplicându-se pe
suprafeţele lentilelor o serie de pelicule foarte fine care să micşoreze reflexiile.
Distribuţia luminii în planul imaginii se face în primă apariţie după legea lui Lambert:
I' = I (2.2)
în care:
I' – luminarea imaginii într-un punct oarecare P;
I – luminarea imaginii în centru clişeului;
𝓛 – unghiul sub care se formează imaginea punctului I.
Astfel, chiar dacă obiectul ar avea strălucire uniformă luminarea imaginii variază cu
, astfel că pentru un 𝓛 = 60°; = , deci luminarea pe margine ar fi de 16 ori
mai mică decât în centru.

Din această cauză când folosim obiectivi superangulari suntem obligaţi să recurgem la
artificii pentru a scădea iluminarea în centru şi a expune mai mult marginile.
Obiectivi cu o distribuţie mai bună a luminii în planul imaginii s-au construit după
1948 şi se datorează lucrărilor lui Rusinov, Richter, Nagel ş.a.
 Claritatea. Este raportul de iluminare a imaginii şi iluminarea obiectului respectiv.
Claritatea unui obiect este proporţională cu pătratul diametrului deschiderii utile.
 Profunzimea de focar. Este distanţa dintre poziţiile extreme ale planului focal pentru
care imaginea unui punct fix din spaţiu continuă să rămână clară (figura 2.3.c).
Profunzimea de focar sau toleranţa de punere la punct este cu atât mai mare cu cât obiectivul
este mai puţin deschis.
Page 20
 Profunzimea de câmp. Corespunde distanţei dintre poziţiile extreme între care se poate
deplasa un obiect în spaţiul real, fără să înceteze a da în planul focal care rămâne fix, o
imagine de o claritate acceptabilă.
Profunzimea de câmp se află în raport invers proporţional cu deschiderea relativă (figura
2.3.d).
 Distanţa hiperfocală. Depărtarea de la obiectiv până la subiectul cel mai apropiat a
cărui imagine încă mai este clară în planul focal se numeşte distanţa hiperfocală şi din punct
de vedere practic orice obiect care se găseşte între distanţa hiperfocală şi infinit va avea
imaginea pusă la punct. Distanţa hiperfocală este cu atât mai mică cu cât obiectivul este mai
diafragmat.
 Puterea de separare sau puterea de rezolvare. Numim prin putere de separare a unui
obiectiv capacitatea sa de a reproduce detalii de dimensiuni mici şi cu contrast slab. Puterea
de separare teoretic este dată de numărul de linii separate care pot fi distinse pe 1 mm şi care
valoare este dedusă din teoria difracţiei R = .
fiind intervalul minim între două puncte luminose monocromatice distincte şi care
conform relaţiei lui Rayleigh
= 1,22 (2.3)
λ – lungimea de undă;
d – deschiderea obiectivului.
În cazul lungimii de undă de 575 µm puterea de separare:
R= linii/mm (2.4)
Pentru obiectivi moderni bine corectaţi puterea de rezolvare poate ajunge în centrul
imaginii la 200 linii/mm şi chiar mai mult.
Controlul puterii de rezolvare se face cu ajutorul unor mire de testare.
 Funcţia de transfer a contrastului. Puterea de rezolvare , exprimată în linii pe mm se
referă la capacitatea obiectivului de a reda obiectul la dimensiuni mici. Pentru a exprima
contrastul obiectelor în imagine cât şi pentru a urmări pierderile sau degradările unui flux
informaţional se foloseşte noţiunea de funcţie de transfer a contrastului.Acesta îşi are originea
în funcţia optimă de transfer a modulaţiei.
Cu ajutorul funcţiei de transfer a contrastului se pot analiza diferitele pierderi de
informaţii în procesul de fotografiere, între teren şi fotogramă intervin mai mulţi factori ca
atmosfera, filtru, obiectiv. De asemenea, se poate analiza şi procesul de exploatare a
Page 21
fotogramei la hartă. Funcţia de transfer a contrastului este dată de raportul dintre contrastul
imaginii şi a obiectului adică: c= 1
k' – contrastul imaginii;

k – contrastul obiectului.
Expresia matematică a contrastului obiectului este:
k=
iar a imaginii: (2.5)
k' =
De regulă k' k, c 0,9 cu cât se apropie mai mult de 1 valoarea informaţiei este mai
bună. Dacă c 0,7 calitatea imaginii este slabă pentru fotogrammetrie.

 Câmpul. Unui obiectiv corespunde părţii utilizabile din cercul de pe planul focal, dat
de obiectiv şi în interiorul căruia se obţin imagini clare. Unghiul limitat de razele care pornesc
din punctul principal anterior al obiectivului spre marginile acestui punct este unghiul de
câmp al obiectivului.
După valoarea unghiului de câmp obiectivii se pot împărţi în:
- obiectivi normali 45°˂ 2β ˂ 70°

- obiectivi cu unghiul mare 70°˂ 2β ˂ 100°
- obiectivi cu unghiul foarte mare 100°˂ 2β ˂ 140° ‒ 160°.
Aceştia din urmă măresc randamentul de ridicare (se folosesc mai des în
fotogrammetria aeriană), dar în acest caz apare o scădere pronunţată a luminozităţii imaginii
spre marginile ei, în care caz sunt necesare dispozitive de corectare.
2.2.Aberaţiile obiectivilor fotografici
Pentru ca imaginea formată să reprezinte fidel obiectul real este necesr ca fascicolul de
raze să se găsească în apropierea axei principale să îndeplinească anumite condiţii aşa cum ar
fi:
-imaginea unui punct din spaţiu real trebuie să dea o imagine tot sub forma unui punct
în spaţiu imagine;
-imaginea unui obiect situat într-un plan perpendicular pe axa optică a sistemului
trebuie să se formeze într-un plan imagine perpendicular pe axa optică;
Page 22
-poziţia reciprocă a punctelor imagine trebuie să fie aceeaşi cu a punctelor

corespunzătoare ale obiectului real.
Aceste condiţii nu sunt îndeplinite decât într-o primă aproximaţie, imaginile obiectelor
formate prin intermediul unui obiectiv fiind alterate, afectate, de anumite defecte care poartă
denumirea de aboraţii.
În general aberaţiile, imperfecţiunile, unui obiectiv se referă la claritatea imaginii şi la
exactitatea ei.
Perfecţionarea obiectivelor a redus mărimea aberaţiilor, dar n-a înlăturat-o complet,
deoarece înlăturarea unora duce la mărirea altora. De aceea, în funcţie de scopul pentru care
se construieşte un obiectiv, se urmăreşte eliminarea aberaţiilor care afectează cel mai mult
imaginea, neglijând pe cele a căror prezenţă poate fi tolerată.
În continuare vom prezenta acele aberaţii care afectează mai mult imaginea fotografică
metrică.
După modul de manifestare al aberaţiilor asupra calităţii imaginii acestea se pot
împărţi în: – aberaţii geometrice;
– aberaţii cromatice.
Aberaţia de sfericitate
Aberaţia de sfericitate se datorează faptului că lentilele ce formează obiectivul au

formă sferică şi grosimea acestora este diferită în zona centrală şi marginală (figura 2.5).
Acest lucru face ca razele care vin de la un obiect din spaţiu real să nu se întâlnească
într-un acelaşi punct pe axa optică principală şi care să fie focarul principal imagine, razele
marginale se întâlnesc într-un punct mai apropiat obiectivului decât focarului principal.
figura 2.5.
Intersecţiile succesive ale razelor refractate determină în planul focal ca imaginea unui
punct, o pată luminoasă a cărei luminozităţi descreşte de la centru spre marginea care
poartă numele de comă. În cazul când obiectul se află în apropierea axei optice coma are o
formă de disc, iar dacă obiectul se află situat mult în afara axului optic, forma imaginii este
mult mai complicată ea este asimetrică şi neclară asemănându-se cu a unei comete.
Mărimea aberaţiei de sfericitate depinde de curbura suprafeţelor lentilelor şi de
indicele lor de refracţie.
Page 23
Aberaţia de sfericitate se manifestă prin reducerea calităţii imaginii. Spre deosebire de

alte aberaţii, aberaţia de sfericitate nu se poate elimina în întregime, ci se poate diminua fie
prin diafragmarea obiectivului lăsând să treacă numai razele apropiate axei optice sau
combinând lentilele convexe cu cele concave.
Obiectivii corectaţi de aberaţia de sfericitate se numesc aplanatici.
Asigmatismul
Presupunem că aberaţia de sfericitate a fost corectată total, adică pentru toate punctele
situate pe axul optic, razele care pleacă dintr-un punct converg într-un punct imagine,
proprietatea ce poarta numele de sigmatism. Să presupunem că punctul nu se află pe axă, ci
într-un plan frontal trecând prin punctul P. În acest caz imaginea punctului obiect nu este
singulară şi punctiformă ci apare sub forma a două segmente scurte perpendiculare între ele şi
perpendiculare pe axul optic. Acestea sunt linii ce se numesc linii focale, respectiv focale
meridionale şi focale sagitale.
Imaginea punctelor se formează pe un plan care va trece undeva între cele două focale
unde vom avea un cerc de cea mai mică difuziune sau pseudoimaginea (figura 2.6).
figura 2.6.
Cu cât fascicolele sunt mai înguste şi mai puţin înclinate faţă de axa optică a
sistemului, cu atât mai scurte şi mai apropiate între ele sunt cele două linii focale care la limită
se pot contopi într-un singur punct.
Diminuarea efectului acestei operaţii se poate realiza prin stabilirea corespunzătoare a
razelor de curbură a lentilelor şi a distanţei dintre suprafeţele acestora. Obiectivii corectaţi de
această curbură se numesc anastigmati.
Curba de câmp
Prin diafragmarea obiectivului se apropie planele ce conţin cele două focale, care se
pot aproximativ reuni într-o suprafaţă care este însă tot curbă. S-a corectat astigmatismul, dar
imaginea nu va fi verticală.
Acest defect produs poartă denumirea de curbura câmpului (figura 2.7).
Page 24
figura 2.7.
Corectarea acestei aberaţii se realizează prin planeitatea imaginii care se realizează

deodată cu astigmatismul, în acest caz vom avea o planeitate anastigmată a câmpului. Curbura
de câmp afectează şi claritatea şi exactitatea imaginii.
Distorsia
În optica elementară se admite că razei incidente de înclinare care trece prin punctul
nodal anterior îi corespunde o rază emergentă care trece prin punctul nodal posterior şi a cărei
înclinare faţă de axă este tot 𝓛. În practică însă nu se întâmplă tocmai aşa.
Razele de lumină incidente care formează unghiuri mari cu axa optică se refractă sub
unghiuri deformate şi se produce astfel o mărire inegală în câmpul imagine care duce la
deformarea imaginii.
Această deformare poartă denumirea de distorsie. Fenomenul de distorsie este datorit
faptului că mărimea nu este constantă pe toată întinderea planului conjugat imagine. Spre
deosebire de celelalte aberaţii care produc difuzia imaginilor şi se corectează prin
diafragmare, distorsia se produce din cauza diafragmării şi alterează poziţia acestora.
Dacă obiectul este o dreaptă care trece prin axă, imaginea lui va fi tot o dreaptă. Dacă
însă dreapta nu trece prin axă, imaginea ei este curbă şi cu atât mai mult cu cât este mai
departe de axă. După cum diafragma se găseşte faţă de obiectiv distorsia produce diferit
curbarea imaginilor. Astfel, dacă diafragma se găseşte în faţa obiectivului spre obiect
imaginea va fi deformată sub formă de butoiaş, iar dacă diafragma se găseşte între obiectiv şi
planul imaginii, atunci deformarea liniilor va fi în formă de seceră (sau periniţă) (figura 2.8).
Mărimea distorsiei reziduale a unui obiectiv se poate exprima pe baza diferenţei între
unghiul de incidenţă şi cel de emergenţă a razelor de lumină (figura 2.9).
Astfel, dacă considerăm unghiul de incidenţă 𝓛 şi cel de emergenţă 𝓛', mărimea
distorsiei radiale va fi:
Δr' = r' r = r' f tg 𝓛 (2.6)
r' – distanţele punctelor imagine faţă de axa optică corespunzătoare distanţelor r = f tg 𝓛.
Page 25
figura 2.8. & figura 2.9.

Distorsia poate fi micşorată prin plasarea diafragmei între lentilele obiectivului dacă
acesta este simetric. Obiectivii cărora li s-a corectat efectul de distorsie se numesc ortoscopici.
În practică se constată că distorsia variază în funcţie de tipul obiectivului şi cu
deschiderea diafragmei.
Această aberaţie geometrică de poziţie interesează în mod direct fotogrammetria.
Astfel că se vor folosi ca obiectivi fotogrammetrici numai aceia, pentru care valorile distorsiei
să fie minime. Pentru aceasta se preferă alegerea unei distanţe focale „fm” care face minimă
valoarea distorsiei şi care va fi diferită de constanta focală „f” a obiectivului.
Aberaţia cromatică
S-a admis până acum că o rază incidentă dă naştere unei singure raze refractate. Acest
lucru este însă valabil pentru raza de lumină monocromatică şi nu pentru lumina obişnuită
care datorită fenomenului de dispersie se descompune în radiaţiile ce o compun. Acest lucru
se întâmplă la trecerea luminii albe prin obiectivi.
Diferitele porţiuni ale lentilelor ce formează obiectivii vor da naştere fenomenului de
dispersie a luminii.
Un fascicul de lumină albă va fi după refracţie o infinitate de imagini corespunzătoare
fiecare uneia din radiaţiile componente.
Page 26
lumina alba
ros
u
al
plan focal
ba
st
ru
F'a F' F'r
s'
figura 2.10.
Consecinţa practică a acestui fenomen constă în faptul că imaginea formată de obiectiv
va fi difuză, neclară şi colorată pe margini.
Mărimea acestei aberaţii depinde de indicele de refracţie al sticlei din care îi formată
lentila şi de modul cum cad razele faţă de obiectiv.
Aberaţia cromatică se corectează prin asocierea a două lentile, una biconvexă de
crown şi o lentilă concavă de flint, care au puteri dispersive diferite şi care apropie focarele
corespunzătoare a două culori. Obiectivii corectaţi de această aberaţie se numesc acromatici
sau aprocromatici după modul cum se apropie focalele faţă de culorile razelor.
În fotogrammetrie nu este necesară o corecţie extremă a aberaţiei cromatice pentru că
se utilizează filtre colorate care limitează cantitatea de radiaţii ce impresionează emulsia.
Pentru acromatizare se aleg culorile care sunt cele mai importante în fotografierea terenului.
3. Obiectivii fotogrammetrici
Camerele fotogrammetrice şi aparatele de exploatare a fotogramelor sunt ocupate cu o

obiectivi special construiţi. Rolul lor în obţinerea imaginilor fotografice este esenţial,
deoarece trebuie să asigure reprezentarea spaţiului real prin proiecţie centrală riguroasă pe o
suprafaţă plană (stratul de emulsie sensibilă pe placă sau film). Imaginile obţinute în acest fel
trebuie să fie clare, să redea cele mai fine detalii ale obiectelor fotografice, să fie nedeformate,
etc.
Pentru ca obiectivii fotogrammetrici să îndeplinească aceste condiţii trebuie să aiba
calităţi deosebite (luminozitate corespunzătoare, putere mare de rezolvare, etc.), iar aberaţiile
de orice fel să fie reduse la minim, îndeosebi cele ce deformează imaginea (distorsia, etc.), dat
fiind faptul că pe fotograme se execută măsurători.
Page 27
figura 2.11.
În general se disting obiectivi fotogrammetrici destinaţi aparatelor de preluare utilizate
în fotogrammetria terestră şi pentru camerele fotogrammetrice aeriene.
Deoarece preluarea fotogramelor în fotogrammetria terestră se face din puncte fixe
situate pe suprafaţa terestră, timpul de expunere poate fi lung şi-n consecinţă luminozitatea
mai redusă. În aceste situaţii deşi construcţia obiectivilor este mai simplă se obţin imagini de
foarte bună calitate.
Problemele deosebite ridică obiectivi destinaţi fotogrammetriei aeriene. Camera de
preluare fiind în zbor este necesar ca timpul de expunere să fie foarte scurt şi-n consecinţă
obiectivii să aibă o luminozitate mare, numai astfel imaginea fotografică preluată va fi
netrenată. Pentru a mări randamentul de preluare se recomandă ca unghiul de câmp să fie
mare sau foarte mare. Cu astfel de obiectivi se pot reduce înălţimile de zbor şi deci erorile
provenite din cauza refracţiei atmosferice.
Aceste condiţii sunt în oarecare măsură în contradicţie unele cu altele deoarece
creşterea câmpului de fotografiere atrage după sine şi creşterea efectului aberaţiilor de
distorsie şi de iluminare.
În scopul obţinerii unor obiectivi corespunzători rolul pe care o are aparatura pe care o
echipează, firmele constructoare au combinat diferite medii optice de anumite caracteristici
Page 28
(raze de curbură şi variaţii de sticlă optică) au efectuat calcule laborioase. Continua

perfecţionare a redus mult mărimea aberaţiilor, dar pe care nu le-a înlăturat complet. Se poate
considera însă că obiectivi moderni au capaitatea de-a realiza imagini clare şi corecte din
punct de vedere fotogrammetric asimilabile cu proiecţia centrală.
CAPITOLUL III
ELEMENTE DE SEMSITOMETRIE FOTOGRAFICĂ
1.Emulsiile de gelatino – bromură de argint
Imaginea optică formată de obiectiv sub influenţa luminii este o imagine invizibilă
numită imagine latentă. Pentru ca această imagine să devină vizibilă şi să dureze în timp,
trebuie supusă unei operaţii chimice denumită „developare”.
Realizarea imaginii latente are loc în teren cu ajutorul aparatelor de fotografiat prin
intermediul obiectivilor fotografici ce proiectează imaginea reală a obiectelor observate pe un
material sensibil la lumină.
Pentru obţinerea unor imagini fotografice de calitate este necesară alegerea unor
obiectivi cu calităţi superioare cât şi a unor materiale fotosensibile de calitate.
Page 29
Developarea are loc în laborator, modul de alegere al developanţilor cât şi condiţiile de

developare acţionează deasemenea asupra calităţii imaginii.
1.1.Teoria formării imaginii latente
Emulsiile fotosensibile pe care se înregistrează imaginea latentă a obiectelor

fotografiate se compun din cristale fine de halogenură de argint introduse într-un liat pe bază
de gelatină.
Mărimea acestor granule este cuprinsă între câteva zeci de microni şi microni. În ceea
ce priveşte structura interioară s-a dovedit că granulele de cristale fac parte din sistemul
regulat a unor reţele cristaline asemănătoare cu cel al sării geme, în reşea ionii alternează
cu ionii de (figura 3.1).
figura 3.1.
Proprietatea cea mai importantă a emulsiei constă în faptul că sub acţiunea luminii,
reacţionează asupra microcristalelor de halogenură de Ag, slăbind legăturile ionice ale reţelei.
Procesul chimic este următorul: lumina acţionează asupra ionului de şi îl
transformă în atom de Br, electronul rămas liber se fixează cu un ion de şi-l transformă
în atom de Ag. relaţia se scrie astfel:
h (3.1)
Atomii de haloid ce s-au format se unesc în molecule care se desprind de cristal şi sunt
absorbite de gelatina emulsiei. În felul acesta o parte din argintul haloidic se descompune
odată cu formarea haloidului şi a argintului metalic care se repartizează în reţeaua cristalină.
Atomii izolaţi de argint se reunesc în particole coloide sub forma unor pete negre
formând imaginea latentă şi servesc ca centri de fotosensibilitate.
Centri de sensibilitate sunt mai mult sau mai puţin importanţi în developare, dar
expunerea la lumină a emulsiei măreşte dimensiunile lor şi-i transformă în germeni
developanţi.
Page 30
figura 3.2.
Sub acţiunea luminii, aceşti centri se colorează (se înegresc) formând imaginea latentă.
În locurile unde cade o cantitate mai mare de lumină, labilizarea reţelei este mai puternică şi
deci se produce o înnegrire mai mare a imaginii. Este o proporţionalitate directă între
cantitatea de lumină şi labilizarea reţelei în limitele negativelor corect expuse, ce nu poate fi
observat direct cu ochiul liber ci trebuie pus în evidenţă, printr-un procedeu chimic denumit
developare.
Prin procesul developării, apare imaginea formată în mod vizibil, şi este formată din
zone de culoare închisă şi deschisă. Prin faptul că argintul metalic s-a depus în zonele cele
mai luminate ale obiectului acestea vor apărea în negru, iar părţile mai puţin luminate ale
obiectivului vor apărea în culoare mai deschisă. Astfel imaginea vizibilă apare sub formă de
negativ.
1.2. Proprietăţile emulsiilor fotosensibile
Sensitometria studiază însuşirile şi comportamentul emulsiilor fotosensibile care

condiţionează calitatea unei imagini.
Calitatea unei imagini fotografice depinde în mare măsură de caracteristicile
materialuilui fotosensibil folosit în fotogrammetrie înteresând în mod deosebit posibilitatea de
a exploata fotograme cu multe detalii de dimensiuni mici şi contrast corespunzător.
Aşadar un rol important revine emulsiilor fotografice de-a înregistra cât mai fidel
imaginile date de către obiectivi, principalele însuşiri fiind: sensibilitatea la lumină,
sensibilitatea cromatică, puterea de separare, funcţia de transfer a contrastului.
1.2.1. Sensibilitatea emulsiilor

Creşterea gradului de sensibilitate se poate face fie mărind dimensiunile granulelor de
halogenură de Ag.(maturaţie fizică) fie prin aplicarea germenilor de sensibilitate pe suprafaţa
cristalelor de Ag. (maturaţie chimică).
Gradul de sensibilitate este precizat prin sisteme de răspândire internaţională cum ar fi:
DIN ASA GOST etc. Între aceste sisteme există corespondenţe precise (tabelul 3.1).
tabel 3.1
DIN ASA GOST Weston G.E.
9 6 5
12 12 11 10 15
15 25 22 20 30
Page 31
17 40 45 32 60
18 50 40
20 80 65 55 85
21 100 90 80 120
24 200 180 160
27 400 350 350 500
30 800 700 700 1000
Prin sensibilitatea emulsiilor se înţelege în general însuşirea lor de-a fi sensibile la

lumină, şi de a-şi modifica starea sub acţiunea luminii. Sensibilitatea emulsiilor este funcţie de
mărimea granulelor de halogenură de Ag şi se exprimă prin inversul timpului de expunere
necesar producerii unui efect fotografic.
Între sensibilitatea emulsiilor şi timpul de expunere există o corespondenţă care trebuie
cunoscută (ex. creşterea sensibilităţii cu 3 unit. DIN înseamnă reducerea timpului de expunere
la jumătate). Dar o emulsie fotografică nu este caracterizată doar de sensibilitatea ei.
Dintre multiplele însuşiri şi calităţi ale emulsiei de o importanţă deosebită este curba
de înnegrire sau curba caracteristică.
1.2.2. Curba de înnegrire

Dacă se expun succesiv porţiuni dintr-un start fotosensibil, la aceeaşi intensitate
luminoasă, dar cu timpi de expunere ce cresc treptat se obţine o imagine cu o gradaţie de
tonuri de la gri – deschis până la negru.
Măsurând cu un densitometru densităţile optice ale diferitelor tonuri obţinute şi
reprezentând rezultatele într-un sistem de coordonate în care pe abscisă se trec logaritmii
expunerilor, iar pe ordonată înnegririle, se obţine o curbă caracteristică de înnegrire a
materialului fotosensibil respectiv.
figura 3.3.
Ea reprezintă variaţia densităţii luminoase şi a strălucirii în funcţie de timpul de
expunere.
Pe curba caracteristică se relevă următoarele intervale distincte:
A – B (pragul curbei) corespunde expunerii;
B – C corespunde expunerii normale;
C – D supraexpunere, iar porţiunea peste D corespunde solarizării (expunerii
necontrolate).
Page 32
Intervalul care ne interesează în mod deosebit este porţiunea rectilinie B/C care
defineşte o serie de caracteristici ale materialelor fotosensibile cum ar fi: coeficientul de
contrast (ɤ), latitudinea fotografică (L).
1.2.3. Coeficientul de contrast
Indică înclinarea porţiunii rectilinii faţă de axa X şi se exprimă sub forma raportului
diferenţelor de densitate faţă de diferenţele de expunere.
ɤ = tg 𝓛 = = (figura3.3) (3.2)
După valoarea coeficientului de contrast se disting emulsii moi (ɤ ˂ 0,8) emulsii

normale (0,8 ɤ 1,0) şi emulsii dure (ɤ 1,0).
Emulsia se va alege deci în raport cu contrastul obiectului fotografiat. Astfel dacă
obiectele au contrast slab se vor utiliza emulsii cu coeficientul de contrast ridicat pentru a se
obţine imagini cu contrast ridicat. Coeficientul de contrast se poate determina grafic pe curba
de înnegrire.
1.2.4. Latitudinea fotografică (L)
Este numită şi latitudinea de expunere, definită ca proiecţie pe abscisă a porţiunii

rectilinii a curbei de înnegrire.
L= (3.3)
Deşi se consideră imaginea bună dacă expunerea se încadrează în porţiunea rectilinie a

curbei, totuşi pentru redarea mai corectă a diferenţelor de strălucire, timpul de expunere
trebuie să fie foarte bine precizat. Între intervalul de strălucire a obiectelor din teren (S)
latitudinea fotografică L şi timpul de expunere trebuie să existe următoarele relaţii:
- strălucirea (S) este egală cu latitudinea L. În acest caz, timpul de expunere trebuie bine
ales, întrucât orice abatere face ca o parte a imaginii să intre în zona supraexpunerii sau a
subexpunerii;
- strălucirea (S) este mai mare ca latitudinea L. Deoarece amplitudinea strălucirii
obiectelor este mai mare decât a stratului fotosensibil, nu se vor reda proporţional toate
strălucirile. În acest caz dacă expunerea este nominală se vor modifica în mod corespunzător
contrastele din zonele extreme. Se admite o deplasare spre supraexpunere.
- strălucirea (S) este mai mică decât latitudinea L. acesta este cazul favorabil deoarece
se poate schimba timpul de expunere în limite mai largi fără a avea influenţă deosebită asupra
strălucirii obiectului.
Din cele mai sus menţionate, practic se va ţine seama de proprietăţile obiectului şi
condiţiile de fotografiere astfel:
a) la luminozitate slabă alegem un material fotosensibil cu o latitudine mare
(fotosensibilitate mare);
b) pentru obiecte cu strălucire mare trebuie ales un material fotografic cu latitudine mare
şi care se caracterizează printr-un coeficient de contrast mic, în cazul obiectelor cu
contrast slab trebuie material fotografic slab pentru a mări contrastul.
1.3. Influenţa condiţiilor de developare
Page 33
Pentru un revelator şi pentru un timp de developare dat corespunde o anumită curbă

caracteristică care are coeficientul de contrast propriu. Dacă toate celelalte condiţii rămân, dar
se modifică condiţiile de developare se obţine o reţea de curbe. Se observă că pentru o
creştere a timpului de expunere sau al developării, unghiul 𝓛 al curbei caracteristice creşte.
Pentru o expunere prelungită se tinde spre ∞.
Se constată că curbele se deduc prin afinitate unele faţă de altele, adică două puncte
şi a două curbe diferite au aceeaşi abscisă, şi că:
= ct. (3.4)
de aici rezultă că:

- duratele expunerii corespunzând subexpunerii şi expunerii corecte, sunt
independente de durata developării;
- părţile rectilinii concură în acelaşi punct I ce se numeşte inerţia emulsiei;
- fiecare curbă este caracterizată prin „ɤ” care este în funcţie durata developării
pentru un revelator dat.
Pentru un alt revelator se obţine o altă familie de curbe cu diferenţa că au un alt
coeficient de contrast „ɤ”, alt tip de developare şi de expunere.
1.4. Sensibilitatea cromatică
Sensibilitatea cromatică reprezintă capacitatea stratului fotosensibil de a fi impresionat

în mod diferenţiat de radiaţiile cu diferite lungimi de undă din spectrul luminos vizibil şi
invizibil.
figura 3.5.
Emulsiile fotografice înregistrează toate lungimile de undă din spectrul activ în nuanţe
de gri. Aceasta este fotografia alb – negru. Stratul fotografic obţinut este mai sensibil pentru
zona spectrului spre violet (pentru lungimi de undă de λ ˂ 400 Nm). De aceea culoarea cea
mai luminoasă a imaginii este albastrul pe care ochiul o percepe ca foarte întunecată, iar
culorile galben şi verde pe care ochiul le percepe ca luminoase impresionează foarte puţin
Page 34
stratul fotosensibil. De aceea a fost necesar să se producă emulsii a căror sensibilitate să se

suprapună atât ca extensie cât şi sensibilitate peste aria de sensibilitate a ochiului omenesc.
Astfel s-au opţinut emulsii prin adăugarea unor coloranţi care să fie sensibilizaze
pentru diferite culori.
figura 3.5.
Emulsiile sensibilizate pentru violet-albastru se numesc ortocromatice, iar cele extinse

în bune condiţii pentru verde-galben sunt izoortocromatice. Emulsiile sensibilizate pentru
radiaţiile roşii se numesc pancromatice, iar cele sensibile pentru întreg spectrul vizibil –
izopancromatice.
Cunoaşterea sensibilităţii la culori ne ajută la alegerea corespunzătoare a emulsiilor în
funcţie de particularităţile spectrale ale peisajului fotografiat.
Oricare ar fi domeniul de sensibilitate a emulsiilor se observă că sensibilitatea lor
depinde de lungimea de undă. De aici o denaturare a tonalităţii a imaginilor în alb – negru a
obiectelor colorate în raport cu intensitatea senzaţiei vizuale directe. Problema redării
culorilor alb – negru la o intensitate corespunzătoare vederii noastre nu este însă complet
rezolvată.
figura 3.6.
De o importanţă cu totul deosebită s-au dovedit emulsiile sensibile în domeniul
lungimilor de undă 700 – 900 µm (infraroşii) aşa numitele emulsii infracromatice.
Page 35
Pentru practica curentă de cea mai mare generalitate şi cele mai indicate emulsii sunt
cele pancromatice care asigură obţinerea unor imagini de calitate. Emulsiile infracromatice
sunt proprii obţinerii de fotografii noaptea şi la distanţe sau înălţimi mari, precum şi-n cazul
vizibilităţii reduse din cauza suspensiilor atmosferice. Explicaţia constă în aceea că în raport
cu lungimile de undă mici acestea suferă reflecţii mai puţin importante. Se precizează că
razele infraroşii străbat mai bine suspensiile uscate decât cele umede. În plus este necesară o
prelungire simţitoare a expunerii.
1.5. Puterea de rezolvare
Receptarea în cele mai bune condiţii a imaginii proiectate de către obiectivi este
condiţionată şi de puterea de rezolvare a emulsiei.
Prin puterea de rezolvare a unei emulsii se înţelege capacitatea de a reproduce un
detaliu fin. se exprimă ca şi la obiectivi prin numărul de linii albe şi negre ce pot fi observate
distinct pe un milimetru şi depinde de granulaţie şi contrastul emulsiei.
Puterea de rezolvare este deci un indicator al abilităţii emulsiei de a da imagini
distincte obiectelor din natură (subţiri şi apropiate). Ea este însă mult mai mică decât a
obiectivilor (25 linii/mm).
Întrucât puterea de rezolvare ca şi sensibilitatea emulsiilor sunt condiţionale de
mărimea granulelor de bromură de argint, dar în sens contradictoriu este evident faptul că
producerea acestora este foarte delicată, deoarece ele trebuie să fie caracterizate atât de o
sensibilitate ridicată cât şi de o putere de rezolvare mare. Puteri de rezolvare ridicate se obţin
cu obiecte de contrast ridicat (figura 3.6).
Pentru emulsiile sensibile necesare fotografiilor terestre problema este mult mai
simplă deoarece sensibilitatea nu mai este o cerinţă imperioasă astfel că emulsiile pot fi foarte
fine.
Determinarea puterii de rezolvare a emulsiilor se face ca şi-n cazul obiectivilor cu
ajutorul unor mire test.
Puterea de rezolvare nu caracterizează pe deplin o emulsie. Ea este caracterizată în
plus de claritate, respectiv de „acutanţă”.
Claritatea este o caracteristică subiectivă, iar criteriul de apreciere este „acutanţa”,
adică rata variaţiei densităţii ce se poate măsura. Diferenţa de acutanţă poate fi cauzată de
difuziunea lunimii de lichiditatea emulsiei, de grosimea ei. Acutanţa este influenţată şi de
developanţi şi condiţiile developării. De astfel, developarea poate afecta calitatea imaginii sub
multiple raporturi inclusiv puterea de rezolvare.
1.6. Funcţia de transfer a contrastului
Perfecţionarea continuă a obiectivilor fotografici şi a emulsiilor fotografice a

demonstrat insuficienţa criteriului de apreciere şi a calităţii imaginilor prin puterea de
rezolvare şi claritate. Astfel s-a simţit necesitatea unui nou criteriu care să le completeze pe
cele vechi sau chiar să le înlocuiască. Un astfel de criteriu trebuie să fie în general valabil în
toate situaţiile, să fie sesizabil uşor atât din punct de vedere teoretic cât şi experimental să fie
obiectiv.
Astfel s-a ajuns să se dezvolte teoria funcţie de transfer optice plecând de la funcţia de
transfer a informaţiei utilizate în telecomandă.
Funcţia de transfer a contrastului exprimă raportul contrastului în planul imaginii şi
contrastul obiectului din spaţiu pentru orice situaţie din natură.
c= (3.5)
Page 36
unde: k – este contrastul obiectului;

k' – contrastul imaginii
şi se exprimă prin relaţia: k= (3.6)
şi – sunt valorile maxime şi minime ale iluminării imaginii în zonă.

Funcţia de transfer a contrastului se exprimă în procente.
Funcţia de transfer a emulsiei este independentă de variaţia de transfer a obiectivului,
dar prin combinarea lor se obţine o caracteristică rezultantă care influenţează asupra calităţii
imaginii.
Relevarea contrastelor se face prin unde sinusoidale exprimate prin serii Ouvrier.
Deşi nu răspunde pe deplin cerinşelor de mai sus, metoda permite cercetarea şi
caracterizarea în bune condiţii a efectului de transfer al informaţiei prin reducerea contrastului
datorat fiecărui canal de transpunere a imaginii fotografice ca: atmosferă, trenare, expunere.
Prin metoda funcţiei de transfer se poate stabili mai precisraportul dintre însuşirile
obiectivului şi ale emulsiei pentru asigurarea unei imagini de calitate.
Din necesitatea unei aparaturi de mare specifitate şi fineţe, şi a unor condiţii de măsură
şi analiză pe care le implică metoda, tehnică funcţiei de transfer n-a depăşit încă graniţa de
experiment în încercări de laborator.
2.Suportul emulsiilor
Pentru imaginile negative suportul pe care este dispusă emulsia fotosensibilă este
transparent şi poate fi filmul sau placa de sticlă.
Filmul prezintă avantaje în ceea ce priveşte maleabilitatea, greutatea redusă, volumul
mic, operativitatea, însă produce importante erori de deformaţie neuniformă şi de planeitate.
Majoritatea filmelor folosite în fotogrammetrie se fabrică din compuşi ai celulozei ca:
aceticeluloza, nitroceluloza, triacetatul de celuloză sau din materiale plastice speciale
(poliester, Estar, etc.).
Neplaneitatea materialului fotosensibil poate produce erori ce ating valori de 10–20 µ,
iar erorile cauzate de variaţia grosimii filmelor ajung la valori de 10 µ. Sub acest raport
filmul din poliester se comportă mai bine, erorile fiind mult mai mici, comparabile cu cele a
plăcilor de sticlă.
Lipsa de planeitate a filmului provoacă erori de poziţie şi de claritate. Planeizarea
filmului se realizează de obicei prin vaccum creat pe spatele filmului sau cu ajutorul unui
cristal de presiune situat pe faţa emulsiei dotat cu o reţea de linii rectangulare echidistante faţă
de care se pot determina riguros efectele neplaneităţii cât şi eventualele distorsiuni reziduale.
În afară de inconvenientele referitoare la neplaneitate, filmele mai prezintă următorul
dezavantaj: obligativitatea developării pe lungime mare.
2.1. Plăci de sticlă
Sunt din sticlă ordinară cu grosimea de 1 – 3 mm. Sunt preferabile cele cu grosime de
3 mm, deoarece cele subţiri produc după developare o deformaţie mai accentuată.
Avantajele plăcilor de sticlă sunt: manipulare uşoară, deformaţii foarte mici şi izotrope
în timp, planeitatea emulsiei, posibilitatea developării bucată cu bucată modificând condiţiile
de developare dacă este cazul, conservare uşoară.
Page 37
Din cauza grautăţii şi-a fragilităţii lor, utilizarea lor este totuşi limitată în
fotogrammetria aeriană.
În cazul imaginilor pozitive obţinute prin fotografiere, suportul emulsiilor
fotosensibile este hârtia fotografică.
3.Filtre de lumină
Filtrele de lumină au calitatea de ecrane optice ce permit să treacă prin ele numai
radiaţii cu anumite lungimi de undă.
Cu ajutorul filtrelor se poate realiza:
- detaşarea unei anumite porţiuni din spectrul energiei radiante sau din caracteristica
spectrală a emulsiei;
- împărţirea fluxului total de radiaţii în intervale spectrale separate;
- antrenarea fluxului de radiaţii din zonele sterile ce nu interesează lucrarea
respectivă.
Rolul filtrelor este aşadar de a elimina sau atenua influenţa unor raze prezente la
preluare sau de a obţine imagini selectate, corespunzător lungimilor de undă caracterizate în
raport cu aplicaţiilor.
Totodată trebuie reţinut ca foarte important că fotografierea cu filtre prelungeşte
timpul de expunere în raport cu opacitatea lor.
4.Developarea emulsiilor fotosensibile
Procesul chimic prin care imaginea latentă devine vizibilă se numeşte developare. Este
tot un proces de reconstituire a argintului metalic numai că acţiunea este mult mai energică.
După cum s-a văzut acţiunea luminii asupra AgBr este un proces de reconstituire a
argintului, în urma căruia ionul de argint atrage un electron care este separat de la ionul de Br
de către cuanta de lumină şi se transformă în atom de argint.
La developare reconstituirea ionului de argint se face în dauna electronului pe care-l
pierde substanţa developantă, această substanţă se transformă într-o formă oxidată (0x) şi
încetează de a mai participa la procesul de reconstituire,
(3.7)
deci ca rezultat al reacţiei se formează argint metalic şi produse de oxidare ale substanţei
developante.
Developarea granulei de emulsie decurge după legea autocatalitică, adică viteza de
developare a granulei creşte continuu, până când granula se va developa în întregime.
În practica developării trebuie acordată o atenţie deosebită contrastului corect, care
constă în prelungirea developării la o temperatură constantă şi într-un timp stabilit.
Developanţi sau soluţiile developatoare conţin următoarele substanţe chimice care în
procesul de developare au următoarele roluri:
- revelatorul sau substanţa developatoare propriu-zisă;
- acceleratorul;
- atenuatorul;
- antivoalul;
- substanţa conservatoare şi solventul.
Acţiunea şi substanţele chimice corespunzătoare sunt prezentate în tabelul ce urmează
(tabel 3.2).
Page 38
Compoziţia developantelor şi acţiunea părţilor componente tabel 3.2.

COMPONENTE ACŢIUNEA COMPONENTELOR SUBSTANŢE CHIMICE FOLOSITE
Reduce bromura de argint în argint metalic, Amidol, glicin, hidrochin, sulfat de
Revelator superior şi un proces de oxidare. porominofenol, pirocatelină, pirogalol
Substanţe alcoline corosive KON NOOH
Procesul de reducere este accelerat prin amonia (NH4oH), corbonaţi alcolin
Accelerator introducerea unei substanţe alcaline care K2CO3Na2co3)
măreşte pH (peste 7). Substanţe alcoline slabe (borax Na3Po4 12
H2O).
Protejază porţiunile de AgB1 neexpuse de Bromură de potasiu (KBr),
Atenuator acţiunea prea energică care ar voola Bromură de sodiu (NaBr)
întreaga suprafaţă.
Menţine capacitatea de ridicare a
De consevare revelatorului combinându-se cu oxigenul Sulfit de sodiu (Na2SO3),
împiedică oxidarea revelatorului. Pirosulfat de potasiu (K2S2O5)
Solvent În solvent se dizolvă în ordinea şi în Apa distilată
cantităţile indicate.
Compoziţia chimică a developanţilor este foarte diferită, în scopurile urmărite,

granulaţia imaginii fotografice, durata developării, felul materialelor fotosensibile,
temperatura de developare, etc.
Page 39
CAPITOLUL IV
SETREFOTOGRAMMETRIA
1.Vederea stereoscopică
1.1. Ochiul uman şi vederea monoculară
În abordarea problemelor de fotogrammetrie suntem confruntaţi permanent cu

procesul vederii stereoscopice şi cu tehnica măsurărilor stereoscopice. Pentru o mai bună
înţelegere a acestui fenomen este necesar să se studieze fenomenul psihologic al vederii şi să
se precizeze unele noţiuni pe care le vom folosi în ceea ce urmează.
1.1.1. Constituţia ochiului
Simţul vederii ce ne permite să cunoaştem vizual obiectele care ne înconjoară şi să

apreciem calităţile lor, este un fenomen complicat care se produce pe scoarţa cerebrală ce
reprezintă suprafaţa de recepţie pe care se proiectează excitaţiile venite prin mediul extern.
Ochiul uman are forma unui glob aproape sferic al cărui interior este constituit dintr-o
multitudine de ţesuturi transparente separate între ele de suprafeţe sensibile, în prima
aproximaţie fiind asimilat cu un sistem optic centrat. Învelişul exterior al globului este o
membrană dură care protejează ochiul şi-i menţine forma; ea se prezintă sub două aspecte:
sclerotica opacă care se transformă în straturile din faţă în cornee transparentă.
Interiorul ochiului este împărţit în două compartimente separate între ele prin cristalin,
care joacă rolul de lentilă uşor convergentă, înconjurat de o membrană musculară care
menţine marginile şi îl leagă de sclerotică. Compartimentul din faţă limitat de cornee şi
cristalin este umplut cu un lichid transparent numit umoare apoasă. El conţine irisul care este
precedat de o deschidere circulară cu diametru variabil – pupila – care joacă rol de diafragmă.
Cel de-al doilea compartiment este umplut cu o masă gelatinoasă numită umoare vitroasă.
figura 4.1.
Sclerotica este îmbrăcată în interior de o membrană, coroida, al cărei înveliş exterior
este opac şi care joacă rolul de cameră obscură. Partea interioară a ochiului este tapisată de o
membrană nervoasă, retina, ce joacă rolul suprafeţei sensibile a aparatului de fotografiat şi pe
care se formează imaginile.
Retina este constituită pe ramificaţiile nervului optic şi ea transmite creierului
senzaţiile luminoase care pătrund în ochi prin pata oarbă.
Page 40
Ea este formată din celule nervoase foarte mici. Partea cea mai sensibilă a retinei se
numeşte pata galbenă. În centrul ei se află o adâncitură deosebit de sensibilă denumită fovea
centralis. Centrul ei cu centrul cristalinului se află pe aceeaşi axă – axa optică.
1.1.2. Acomodaţia
Pentru un ochi normal în repaus, retina coincide cu planul focal imagine, ochiul vede
clar şi fără oboseală obiectele îndepărtate, mănunchiul paralel pornit de la un punct M de la
infinit este în ochi într-un mănunchi care converge în punctul M' de pe retină (figura 4.2).
figura 4.2.
Dacă ochiul rămâne în aceeaşi poziţie, un punct P situat la distanţa finită îşi va forma
imaginea într-un punct P' în spatele retinei;cu cât punctul P va fi mai aproape de ochi cu atât
imaginea sa se va forma mai departe de retină, iar imaginea lui va fi mai vagă.
Pentru ca imaginea să redevină clară trebuie ca punctul P' să fie readus pe retină,
aceasta se obţine prin modificarea razei de curbură a cristalului sub efectul contracţiei
muşchilor ciliari.
Graţie acestui fenomen al acomodaţiei ochiul normal are o vedere clară între infinit şi
o distanţă minimă, variabilă, deci ochiul normal vede clar între o distanţă maximă Dmax şi
distanţa minimă Dmin, diferenţa între aceste distanţe se numeşte amplitudinea acomodaţiei şi se
exprimă în dioptrii.
1.1.3. Mecanismul vederii
Ochiul formează pe retină o imagine reală a lumii exterioare. Radiaţiile luminoase

sosind pe retină provoacă reacţii fotochimice care descompun substanţele pe retină, aceste
reacţii provoacă excitarea celulelor nervoase care emit un flux nervos ce este transmis la
creier prin intermediul nervului optic.
Creierul interpretează senzaţiile primite, ceea ce produce în conştiinţa noastră lumea
exterioarăinformându-se despre formele, dimensiunile culorile obiectelor observate.
Ochiul are posibilitatea de a se roti în orbita sa până când se formează pe fovea
imaginea punctului pe care vrem să-l observăm, imaginea se formează inversată pe retină, dar
creierul ca urmare a educării sale, face să percepem imaginea dreaptă (directă). Câmpul
vederii clare, limitat de diametrul petei galbene este foarte redus, totuşi ochiul rămânând
imobil permite vederea punctelor situate într-un câmp mai întins, însă această vedere este mai
puţin clară, şi ea se numeşte vedere indirectă.
Pe de altă parte, extrema mobilitate a ochiului, rapiditatea mişcărilor şi transmiterea la
creier persistenţa impresionărilor luminoase permit mărirea considerabilă a câmpului vederii
clare. Trebuie remarcat însă, că există între ochiul uman şi obiectivul fotografic grand-angular
o diferenţă existenţială:
Page 41
- Obiectivul fotografic furnizează imagini la fel de bune atât în centrul clişeului, cât
şi la marginile acestuia, dar acest lucru produce dificultăţi în realizare;
- Ochiul uman nu furnizează imagini clare decât într-un punct – fovea – dar aceasta
nu e nici un inconvenient deoareceochiul poate fi mişcat până când observă clar
imaginea obiectului.
1.1.4. Acuitatea vizuală
Acuitatea vizuală o putem defini ca aptitudinea ochiului de a distinge cele mai mici
detalii ale obiectului. Ea se exprimă prin unghiul sub care este văzut, cel mai mic detaliu
perceput. Acest unghi depinde de foarte numeroşi factori: forma detaliului luminozitatea
fondului pe care el este proiectat, contrastul detaliului în raport cu fondul, diametrul pupilei,
fineţea elementelor retinei, etc.
1.1.5. Vederea monoculară a reliefului
Percepţia spaţială, rezultă numai cu ajutorul vederii binoculare. Totuşi ea poate fi

realizată şi cu un ochi cu ajutorul unor parametrii indirecţi cum ar fi:
 vederea sub diametre aparente diferite a obiectelor de aceleaşi dimensiuni;
 umbrele purtate de obiecte unele peste altele;
 acoperirea parţială a unui obiect de către altul;
 aberaţiile cromatice ale ochiului care provoacă pe margini imagini colorate pe margini
interpretate de creier ca senzaţii mai mult sau mai puţin depărtate.
1.2. Vederea binoculară naturală

1.2.1.Fuziunea binoculară
În mod obişnuit un observator vede concomitent în mod analog cu ambii ochi (când
ochii sunt normali). Când un observator examinează un obiect fixează fiecare detaliu al
obiectului; două imagini sensibil identice se formează pe fovea fiecăriu ochi; creierul nu
percepe însă decât o singură imagine; această percepţie unică constituie fuziunea binoculară.
Aceasta se explică că atunci când cele două imagini se formează ăn două puncte sau în zone
corespondente celor două retine, există o legătură între cele două fibre ce transmit fluxul
luminos la creier ceea ce face ca punctul observat să fie simplu raţionat.
1.2.2. Relaţia convergenţă – acomodaţie
Pentru a observa un punct oarecare din spaţiu, muşchii fiecărui ochi vor roti globul
ocular în aşa fel încât dreptele de fixare O 1A şi O2A să se întâlnească în punctul A. cele două
drepte formează între ele un unghi γ.
Considerând unghiul γ foarte mic se poate fiind depărtarea la care se găseşte punctul A
faţă de observator.
Deci la oa numită depărtare y îi corespunde un unghi de convergenţă γ bine
determinat. Pe de altă parte, depărtarea y corespunde unei curburi determinată de cristalin sub
influenţa muşchilor ciliari care prin educaţie, atitudinea de a lucra simultan şi de a realiza
pentru fiecare distanţă un stadiu de contracţie bine determinată, asigurând astfel o relaţie de
convergenţă – acomodaţie.
Această relaţie muşchiulară nu este riguroasă şi poate fi îmbunătăţită prin antrenament
de fiecare individ în parte.
Page 42
1.2.3. Mecanismul percepţiei binoculare în relief
Dacă un obsevator priveşte un punct A cu ambii ochi, atunci pe retinele celor doi ochi
în punctele fovei se formează imaginile A'1, A'2. Axele vizuale ale ochilor se intersectează în
punctul A sub un unghi de convergenţă γA. fie un alt punc B, a cărui imagini retiniene sunt
B'1; B'2, axele vizuale se vor intersecta sub un alt unghi de convergenţă γB (figura 4.3).
figura 4.3.
Mărimea unghiului de convergenţă „γ” depinde de distanţa la care se găseşte punctul

faţă de ochi şi anume cu cât punctul se găseşte mai aproape cu atât unghiul de convergenţă
este mai mare: când punctul de convergenţă se află la infinit, atunci unghiul este nul.
Creierul interpretează micile deosebiri între imaginile retiniene şi le traduce ca
diferenţe de depărtări între punctele examinate.
Simpla fuziune binoculară asupra unui ansamblu de puncte a unui obiect situat la o
distanţă cunoscută de observator ne furnizează date certe asupra acestei distanţe. Dacă un
observator îşi concentrează atenţia asupra detaliilor, el percepe cu o mare sensibilitate variaţia
depărtărilor în jurul acestui punct; vederea bioculară a reliefului este deci o senzaţie
diferenţială care ne permite să apreciem cu o mare sensibilitate inegalitatea depărtării între
două puncte.
1.2.4.Paralexa stereoscopică
Considerând două puncte vecine A şi B care sunt văzute sub unghiurile de convergenţă
γA şi γB din baza oculară O1 O2. Diferenţa dintre unghiurile de convergenţă γA şi γB o numim
paralaxă stereoscopică şi o notăm cu , deci:
(4.1)
Page 43
Notând unghiurile θ1 şi θ2 sub care se vede segmentul AB din punctele O 1 şi O2 se

vede imediat că (figura 4.3.):
(4.2)
de unde:
Diferenţa θ1 – θ2 este tocmai diferenţa segmentelor A'2B'2 A'1B'1 care produce

senzaţia de relief în jurul punctului A, adică diferenţa de depărtare între A şi B pe care o
numim profunzime şi o notăm cu dy. Ştiind că = de unde prin diferenţiere obţinem:
dγ = (4.3)
dar: dγ = (θ2 θ1) (4.4)
şi:
în final se vede că: (4.5)
Din relaţia de mai sus se vede că existenţa paralaxei stereoscopice duce implicit la
variaţia depărtării între diferitele puncte ale obiectului. Observatorul efectuând mintal
fuziunea binoculară realizează percepţia stereoscopică vizuală a spaţiului cu trei dimensiuni.
Cercetând permanent detaliile pe care le are în faţă observatorul ajunge să perceapă diferenţe
foarte mici atât lateral,cât şi în profunzime.
1.2.5. Acuitatea vizuală stereoscopică
Acuitatea vizuală stereoscopică este cea mai mică valoare a paralaxei stereoscopice
pentru care un observator indică cu certitudine sensul unei diferenţe de depărtare. Ea este
variabilă de la observator la observator şi poate fi ameliorată prin antrenament. Ea este mai
bună decât acuitatea vizuală a fiecărui ochi. Experienţele au arătat că un foarte bun observator
percepe o diferenţă de depărtare între două puncte A şi B când paralaxa stereoscopică este
egală sau superioară cu 30°C. din relaţia (4.5) se poate deduce că:
dy = (4.6)
În general bo = 65 mm (media indivizilor) şi pentru ps = se găseşte dy pentru:
y = 100 m dy = 8m
pentru y = 10 m dy = 8 cm
Page 44
pentru y = 1 m dy = 8 mm
Dacă paralaxa stereoscopică are valoare inferioară la , observatorul nu percepe

diferenţa de depărtare, iar dacă depărtarea y este mai mare astfel încât paralaxa stereoscopică
să aibă valoare mai mică de atunci percepţia stereoscopică încetează. Această distanţă
limită este de aproximativ 1300 m şi se numeşte raza vederii binoculare normale.
Pentru majoritatea indivizilor şi în condiţii medii, cifrele de mai sus se împart prin 2
ceea ce corespund la o paralaxă stereoscopică minimă perceptibilă de şi o rază a
vederii binoculare de 600 m.
Pe de altă parte, percepţia stereoscopică poate fi deosebit de fină ajungându-se pentru
obiecte aflate la depărtare de 0,25 m de 0,1 mm.
Faptul că se poate măsura valoarea percepţiei stereoscopice şi faptul că această
percepţie poate atinge o astfel de fineţe, nu înseamnă că este în mod general o însuşire
generală. Există un număr mare de indivizi la care fuziunea binoculară nu se produce. Se
aproximează că un sfert din totalul populaţiei nu posedă percepţia stereoscopică deoarece la
aceştia una din imagini de pe retină se neutralizează. Vederea acestor oameni este
monoculară. Pe de altă parte din cei care posedă percepţia stereoscopică mulţi au o acuitate
slabă.
Cum pentru un fotogrammetrist se cere nu numai să fie dotat cu vedere binoculară, ci
şi cu o calitate deosebită a percepţiei stereoscopice, rezultă că selecţionarea celor ce urmează
să lucreze în fotogrammetrie, trebuie să fie foarte atentă.
1.3. Vederea stereoscopică artificială
Vederea stereoscopică poate fi realizată şi-n mod artificial, atunci când fiecare ochi
este obligat să privească în mod separat câte o imagine perspectivă plană, a obiectului din
spaţiu real, cu condiţia ca aceste imagini să fie obţinute din două puncte de vedere diferite.
Considerând un obiect format dintr-un ansamblu de puncte A, B, C, … şi fascicolele
perspective relative a acestui obiect şi ale căror vârfuri sunt ochii O1 şi O2 a unui observator,
secţionând aceste fascicole cu un plan tablou vertical şi paralel cu O 1O2, se obţin în planul π,
două figuri perspective a1, b1, c1 … şi a2, b2, c2 … . Aceste perspective fiind înregistrate în
planul π şi considerând că fiecare ochi observă numai o perspectivă care-i corespunde, din
punct de vedere geometric condiţiile de observare n-au fost schimbate cu nimic şi creierul
recepţionează punctul A la intersecţia dreptelor O 1 a1 şi O2 a2, fiindcă punctele A'1 şi A'2 sunt
întotdeauna corespondente pe cele două retine (figura 4.4).
Page 45
figura 4.4.
Acest proces mintal de a percepe stereoscopia cu toate că observatorul priveşte două

imagini plane, este elementul esenţial al vederii stereoscopice artificiale. Mulţimea punctelor
astfel percepute spaţial formează aşa numitul model stereoscopic, iar cele două imagini plane
cu ajutorul cărora putem realiza modelul stereoscopic poartă numele de cuplu stereoscopic.
1.3.1. Condiţiile vederii stereoscopice
Pentru a putea obţine un model stereoscopic este necesar ca perspectivele centrale să

fie oferite ochilor observatorului în anumite condiţii:
- fotogramele (imaginile perspective) să fie realizate din două puncte de vedere
diferite şi să înregistreze acelaşi obiect din spaţiul real;
- fiecare fotogramă să fie observată separat cu câte un ochi şi anume fotograma din
punctul stâng să fie observată cu ochiul stâng, iar fotograma înregistrată în punctul
drept să fie observată cu ochiul drept;
- direcţiile de obsevare ale celor doi ochi către punctele corespondente ale celor
două fotograme trebuie să se găsească în acelaşi plan;
- pentru o anumită valoare dată a unghiului de convergenţă trebuie să se asigure o
acomodare corespunzătoare a ochiului.
Îndeplinirea acestor condiţii asigură realizarea unui model stereoscopic, fie că privim
cele două perspective cu ochii liberi, fie că folosim un aparat setereoscopic.
Realizarea modelului stereoscopic nu implică reconstituirea cu fidelitate a formei şi
dimensiunilor obiectului din realitate. Cum reconstituirea fidelă a obiectului cât şi cunoaşterea
cu exactitate a deformării lui prezintă un interes deosebit în fotogrammetrie este necesar să se
ştie condiţiile de formare fidelă a modelului stereoscopic.
Page 46
figura 4.5.
Aceste condiţii sunt:

- lungimea bazei oculare folosită la observarea modelului stereoscopic trebuie să fie
egală cu distanţa dintre punctele de vedere de unde au fost realizate perspectivele
centrale;
- distanţa principală a fotogramelor să fie aceeaşi cu distanţa focală a instrumentului de
observare stereoscopică;
- convergenţa fascicolelor de raze care au servit la realizarea perspectivelor centrale
plane trebuie să fie identică cu cea a fascicolelor de raze care servesc la observarea
modelului stereoscopic;
- orientarea fascicolelor de raze care au servit la realizarea perspectivelor centrale
trebuie sa coincidă cu orientarea fascicolelor de raze care servesc la orientarea
modelului stereoscopic.
În cazul când aceste condiţii sunt integral îndeplinite, modelul stereoscopic
reconstituie fidel forma obiectului tridimensional din realitate sau sau folosind termini uzuali,
se obţine un model stereoscopic nedeformat. Să urmărim deformările ce intervin pe modelul
prin neîndeplinirea fiecăreia din condiţiile amintite.
1.3.2. Deformarea omotetică a modelului stereoscopic. Hiperstereoscopia
În figura de mai jos este redat cuplul de perspective centrale realizat din punctele de
vedere O1, O2, cu segmental O1O2 egal cu b, iar modelul stereoscopic realizat folosind aceste
perspective central este perceput de un observator care are baza oculară b0 = .
Observatorul priveşte cuplul stereoscopic de la distanţa egală cu distanţa minimă a

vederii distincte şi care este exact aceeaşi distanţă care afost folosită ca distanţă principală, iar
orientarea reciprocă a fascicolelor de raze care au servit la realizarea perspectivelor centrale
plane este reconstituită identic. (figura 4.6.).
Page 47
figura 4.6.
În aceste condiţii, observatorul va percepe un model stereoscopic asemenea cu

obiectul tridimensional din realitate, dar acest model stereoscopic va apare mai mic decât
obiectul din realitate şi totodată va părea că este văzut mult mai de aproape. Geometric se
poate demonstra că modelul stereoscopic este o omotetie a obiectului din realitate, cu raportul
de omotetic cu 1/k. respectiv distanţa d' la care observatorul percepe modelul stereoscopic va
fi:
d' =
Faptul că observatorul vede un model stereoscopic, a cărui dimensiune este de k ori
mai mică decât obiectul din realitate pare la prima vedere dezavantajos.
Faptul însă, că acest model apare de k ori mai aproape de observator reprezintă un
avantaj excepţional care merită o atenţie deosebită.
În figura (4.6) este prezentat cazul, când un observator având baza oculară ar vedea
obiectul tridimensional O(3) de la depărtarea d, sub o paralaxă orizontală unghiulară Δ σ
egală cu acuitatea vederii binoculare naturale.
Pentru aceeaşi depărtare d, să considerăm în figură cuplul de perspective centrale
plane realizate din punctele de vedere O1 şi O2, distanţa dintre aceste puncte de vedere fiind
b=k
Obiectul O(3) va fi înregistrat pe aceste perspective centrale sub unghiul paralactic
Δσ'.
Folosind acest cuplu de perspective centrale plane, modelul stereoscopic M(3) din
figură va fi de k ori mai mic decât obiectul O(3) şi va apărea şi mai aproape de k ori.
Page 48
În schimb paralaxa orizontală unghiulară sub care va fi văzut modelul M(3) va fi:
Δσ' = k Δσ
aceeaşi relaţie va fi valabilă şi pentru paralaxele orizontale lineare. Această creştere,
de k ori, a paralaxelor orizontale unghiulare şi liniare, produce o creştere a impresiei de relief,
cu atât mai pronunţată cu cât k va fi mai mare. Acest efect remarcabil, prin care realizează un
model stereoscopic omotetic micşorat la scara , dar care apare de k ori mai aproape şi pentru
care deci senzaţia spaţială este de k ori mai bună, poartă numele de efect hiperstereoscopic.
Folosirea hiperstereoscopiei oferă avantaje deosebite întrucât imbunătăţeşte esenţial
percepţia profunzimilor.
1.3.3.Deformarea modelului stereoscopic ce apare prin modificarea convergenţei

fasciculului folosit la observare
Modificarea convergenţei fasciculelor de raze intervine în două cazuri şi anume:

- observarea modelului stereoscopic se face cu un sistem optic, care are o anumită
putere măritoare unghiulară;
- distanţa principală, folosită la realizarea perspectivelor centrale plane, diferită de
distanţa minimă a vederii distincte folosită la observarea cu ochii liberi a modelului
stereoscopic.
Ambele aceste cazuri sunt echivalente în ce priveşte deformarea produsă asupra
modelului stereoscopic. Deformarea se caracterizează prin faptul că dimensiunile obiectului
plasate paralel cu dreapta ce trece prin punctele de vedere sunt reconstituite nedeformat de
modelul stereoscopic, în timp ce profunzimile sunt deformate, ele apărând comprimate pe
direcţia perpendiculară a observatorului. Observatorul are impresia că modelul
stereoscopic este privit foarte de aproape, ceea ce este deosebit de avantajos din punct de
vedere fotogrammetric. Acest tip de deformare este prezentat în figura 4.7. În legătură cu
această deformare trebuie făcute câteva observaţii. Practic acestă deformare se realizează prin
folosirea de către observatorul modelului stereoscopic a unor sisteme optice, cu putere
măritoare unghiulară v; însă această valoare, v, nu poate fi oricât de mare. Această limitare
este dictată atât de greutatea de realizare a unor sisteme optice cu v foarte mare, cât şi de
inoportunitatea de a mări prea mult imaginea perspectivei centrale. Oricum, faptul că modelul
stereoscopic apare pentru observator mult mai aproape, favorizează perceperea stereoscopică.
Întrucât această îmbunătăţire a perceperii stereotipice este independentă de imbunătăţirea
adusă de hiperstereoscopie, aceste două deformări pot fi folosite concomitent, concurând la
ceea ce se numeşte plastica totală. Întreaga tehnică fotogrammetrică foloseşte cele mai
ingenioase procedee pentru a obţine o plastică totală cât mai avantajoasă.
Page 49
figura 4.7.
1.3.4. Deformarea ce apare când ordinea perspectivelor centrale plane este

inversată. Pseudoscopia
În cele prezentate până acum, sensul profunzimilor din realitate a fost conservat de
modelul stereoscopic. Astfel, ceea ce este adâncitură în realitate se constituie tot ca adâncitură
şi în modelul stereoscopic, şi respectiv ce este parte reliefată în realitate se reconstituie pe
modelul stereoscopic tot ca parte reliefată. Spunem că, în acest caz modelul stereoscopic este
ortoscopic, sau că vederea stereoscopică se realizează în ortoscopie.
figura 4.8.
În cazul când nu se îndeplineşte a treia condiţie, deci când orientarea reciprocă a

fasciculelor de raze care au servit la realizarea perspectivelor centrale nu coincide cu
orientarea fasciculelor de raze care servesc la observarea modelului stereoscopic ortoscopic,
ortoscopia nu se mai obţine. Din figura (4.8) se vede că perspectivele centrale plane sunt
oferite privirii observatorului, în ordine inversată şi anume, ochiul stâng este obligat să
Page 50
observe perspective realizată din punctul de vedere plasat în dreapta, iar ochiul drept este
obligat să observe perspectiva realizată din punctul de vedere plasat în stânga. În acest caz,
observatorul va avea impresia că forma modelului la care priveşte are sensul profunzimilor
inversate faţă de forma ce ar fi reconstituit-o modelul stereoscopic ortoscopic. Dimensiunile
laterale ale acestui model se conservă încă ca în ortoscopie. Acest efect de inversare a
sensului profunzimilor poartă numele de efect pseudoscopic. În final trebuie adăugat, că dacă
una din perspectivele centrale plane este oferită privirii observatorului, cu o rotire de un unghi
drept faţă de felul cum era oferită în ortoscopie, atunci observatorul nu va realiza nici o
percepţie stereoscopică. Vom spune în acest caz că efectul stereoscopic este nul.
2. Observarea stereoscopică
Pentru obţinerea unui model stereoscopic se utilizează cuplurile stereoscopice (două

fotograme ce îndeplinesc condiţiile vederii stereoscopice). Modelul spaţial se formează în
imaginaţia individului la intersecţia razelor vizuale ale ochilor ce trec prin punctele imagine
omoloage de pe cele două imagini ale stereogramei. Realizarea modelului stereoscopic prin
vederea stereoscopică indirectă este însă dificilă sau chiar imposibilă. Astfel, în scopul
măririi capacităţii vederii stereoscopice, au fost elaborate mai multe principii ce au la bază
obţinerea efectuluistereoscopic după imaginile fotografice ale obiectului respectiv, şi anume
principiul stereoscopiei, principiul anaglifului, principiul polarimetrului, etc.
2.1. Principiul stereoscopului
Privirea separată a celor două fotograme se poate sigura cu ajutorul unui instrument
denumit stereoscop. Rolul lui este de a face ca fiecărui ochi să-i parvină doar imaginea
corespunzătoare lui, asigurându-se fuziunea celor două imagini şi deci obţinerea modelului
spaţial. O fuziune perfectă apare numai prin mărirea capacităţii vizuale a ochilor cu ajutorul
unor sisteme optice. Caracteristica tuturor stereoscoapelor constă deci în sistemul optic astfel
realizat încât să permită realizarea condiţiilor vederii stereoscopice şi anume, separarea
imaginilor şi orientarea reciprocă a acestora. Pentru obţinerea modelului stereoscopic, cuplul
stereoscopic trebuie orientat faţă de baza de observaţi. În cazul fotogramelor terestre,
orientarea rezultă prin poziţionarea axelor xx faţă de baza de observaţie.
Din punct de vedere constructiv există mai multe tipuri de stereoscoape şi anume:
stereoscoape cu lentile, stereoscoape cu prisme sau cu oglinzi. Prin combinarea tipurilor de
bază s-au obţinut diferite stereoscoape. În tabelul 4.1 sunt prezentate diferite stereoscoape
utilizate în fotogrammetrie.
Stereoscopul cu lentile (stereoscopul de buzunar) este cel mai simplu instrument
stereoscopic. Este format dintr-o ramă suport în care sunt montate două lentile convergente cu
centrul lor optic la o distanţă egală cu distanţa interpupilară medie (b0 = 65 mm) figura 4.9.
acest instrument are dimensiuni mici, este uşor de manevrat, este portabil. Poate fi utilizat
numai la descifrarea stereogramelor de dimensiuni mici.
figura 4.9.
Page 51
Stereoscopul cu oglinzi (figura 4.10) are un corp prevăzut cu patru picioare

demontabile. Pe corpul suport sunt montate o pereche de oglinzi înclinate la 45° faţă de
planşeta pe care se aşează stereograma. Două prisme cu reflexie totală sau două oglinzi
înclinate tot la 45° preiau razele de lumină de la oglinzi şi le trimit spre ochi. Acest stereoscop
măreşte câmpul vizual, permiţând observarea stereoscopică de format mare. Acest instrument
are o importanţă deosebită pentru fotogrammetrie, deoarece însoţit de un imstrument de
măsurare poate fi folosit în măsurare stereoscopică sau la construcţia altor aparate de
stereorestituţie.
figura 4.10.
Au fost concepute şi realizate numeroase tipuri de stereoscoape pentru observarea

stereog ramelor de format mare, pentru observarea concomitentă de către doi observatori, etc.
marea majoritate a aparaturii stereogrammetrice conţine sisteme de observaţie care corespund
principiului stereoscopului cu oglinzi completat cu alte echipamente, etc.
Interpretoscopul este un stereoscop cu o optică complexă care serveşte atât observării
stereoscopice cât şi la fotointerpretarea copiilor fotografice. Caracteristicile de bază a
interpretoscopului aşezarea şi orientarea simplă a fotogramelor, exploatarea uşoară
stereomodelului, precizia ridicată de măsurare a paralaxelor 0,002 mm.
Interpretoscopul este destinat interpretării în laborator a fotogramelor aeriene şi
terestre.
2.2. Principiul anaglifului
Există şi alte mijloace de obţinere artificială a vederii stereoscopice. Rollman (1893) a

demonstrat că pe baza culorilor complementare, vederea tridimensională poate fi obţinută şi
fără instrumente stereoscopice. Procedeul anaglifelor constă în reducerea celor două
perspective centrale, a căror puncte principale sunt suprapuse pe aceelaşi suport de hârtie, ele
fiind colorate în două culori complementare în general roşu şi albastru – verde.
Stereograma astfel obţinută este observată cu ajutorul ochelarilor prevăzuţi cu filtre
colorate în aceleaşi culori complementare (figura 4.11). Efectul stereoscopic se obţine atunci
când ochiul stâng vede imagini colorate în roşu prin filtru albastru, iar ochiul drept vede
imaginea colorată în albastru verde prin filtru roşu. În acest fel se produce separarea
imaginilor de pe stereogramă, ochiul percepând în negru numai o imagine, aceea destinată lui.
Acest procedeu anaglific se numeşte substractiv deoarece fiecare filtru substrage numai
imaginea imprimată în culoarea complementară.
Prin inversarea culorii se obţine un efect pseudo scopic.Calitatea separării depinde de
calitatea filtrelor şi ca atare şi impresia de relief stereoscopic.
Page 52
figura 4.11.
După D'Almeida (1858) principiul anaglifului se valorifică şi prin proiecţie în camere

întunecoase (obscure) prin adiţia culorilor. În acest caz cu ochelarul roşu se vede doar
imaginea proiectată în roşu (prin trecerea fascicolului proiectat printr-o sticlă cristal roşie), iar
cu cel albastru imaginea proiectată în albastru. Pe acest principiu s-a construit şi funcţionează
aeroproiectorul „Multiplex”.
Principiul anaglifului este avantajos prin economicitatea cu care se pot obţine efectele
stereoscopice comparativ cu alte procedee, dar este dezavantajos prin neclaritatea cu care se
obţine modelul stereoscopic şi bineînţeles oboseala ochilor. Acest fapt face ca el să aibă
aplicare redusă în fotogrammetrie.
2.3. Principiul polarimetrului (a luminii polarizate)
A fost introdus de către Anderton. Păstrându-se avantajele procedeului anaglifelor s-a

căutat să se evite dezavantajele referitoare la claritate utilizându-se în locul filtrelor colorate a
unor filtre polaroide.
Se ştie că lumina obţinută se propagă prin oscilaţii electromagnetice transversale în
toate planele, iar lumina polarizată se propagă prin aceleaşi oscilaţii însă într-un singur plan.
Lumina se polarizează dacă trece prin unele cristale polarizatoare. Dacă în calea unei raze de
lumină polarizată se aşează un cristal identic cu cel ce a dat lumină polarizată şi dacă se
roteşte în jurul razei se observă că intensitatea luminoasă a razei se slăbeşte şi se reduce cu
totul când unghiul este egal cu 90°. Primul cristal se numeşte polarizor, iar al doilea analizor.
Dacă ambele imagini ale unei stereograme se proiectează pe un ecran cu lumină polarizantă în
plane perpendiculare între ele, şi dacă imaginile astfel proiectate se privesc cu ochelari
prevăzuţi cu analizatori aşezaţi de asemenea la 90°, dar paralele cu polarizatori
corespunzători, se obţine efectul stereoscopic deoarece fiecărui ochi îi parvine o singură
imagine şi anume cea de la fotograma destinată lui (figura 4.12).
Page 53
figura 4.12.
Acest procedeu permite şi vizionarea în colectiv a stereomodului. Datorită calităţii

mediocre a modelului obţinut, procedeul este puţin folosit în fotogrammetrie fiind destinat (ca
şi procedeul anaglifelor) la realizarea modelelor stereoscopice calitative şi nu pentru
măsurători.
2.4. Procedeul brilamentului sau al alternanţei imaginilor
Separarea imaginilor se realizeară prin proiectarea lor succesivă pe ecran. Observrea

se face printr-un dispozitiv de obturare succesivă a celor doi ochi în sincronism cu proiectarea
fotogramelor. Frecvenţa succesiunii de proiectare trebuie să fie de 15 secunde. Această
metodă asigură o bună separare a imaginilor şi deci un efect stereoscopic corect însă
construcţia este incomodă. O aplicaţie al acestui principiu ar pune în evidenţă modificările
apărute între două fotografieri succesive.
În practica fotogrammetrică nu se utilizează în mod curent procedeele anaglifelor,
luminii polarizate şi a brilamentului decât în cazuri cu totul speciale.
Utilizarea stereoscopului şi a altor instrumente şi aparate care funcţionează pe
principiul stereoscopului rămâne calea obişnuită de realizare a efectului stereoscopic.
Tipuri de stereoscoape şi caracteristicile lor Tabel 4.1

Distanţa Format Intervalul Valoarea
Nr. Puterea interpupilară maxim al Dimensiuni micro- ultimei
crt. Denumirea de mărire minimă-maximă fotogramei (cm) metrului diviziuni pe
în mm (cm) (mm) micro-metru
(mm)
0 1 2 3 4 5 6 7
1. Jena Poket 2,8 6 13
Stereoscope
2. Eye – Saver 13 18
Poket 2,25 56 74 13 13
Stereoscope 7,5
3. Wild TSP 1 23 23
Poket Mirror
Stereoscope, 2,3 (cu
acoperire 19 6,5
cu
stereomicro- maximă de 2
Page 54
metru 70%)
4. Nikon
stereoscope 1,3
cu sau 65 7 24 24 28 34 40 0,05
stereomicro- 3
metru 16
5. Jena Mirror
Stereoscope,
cu 3,5 55 75 30 30 0,05
stereomicro-
metru
6. Wild ST -4 3
Mirror sau 56 74 23 23 43 0,01
Stereoscope 8
7. Carl Zeiss 3 23 23 95 45
N-2 Mirror sau 55 75 0,05
Stereoscope 6 30 30 16
8. Carl Zeiss- 23 23 95 45
Pocket 2,8 55 75 0,05
Stereoscope 30 30 16
9. Candar T-22
Y Dual 1,5
Stereoscope sau 56 74 23 38
cu 3
stereomicro- 48
metru
10. Stereometru
de precizie 18 18
SM (URSS)
3. Măsurarea steroscopică
Pe modelul stereoscopic realizat prin observarea stereoscopică a celor două imagini

care alcătuiesc stereograma se pot efectua măsurători în vederea obţinerii formei şi
dimensiunilor obiectului real.
Fotogramele care alcătuiesc stereograma se deosebesc una de cealaltă prin paralaxa
stereoscopică care este cauzată de diferenţele de profunzime dintre cele două perspective
conjugate. Dacă am plasa în spaţiul obiect o miră sau o ruletă dispusă convenabil s-ar putea
aprecia sau chiar măsura diferenţele de profunzime din modelul stereoscopic.
În acest mod se completează observaţia stereoscopică cu măsurarea stereoscopică,
aspectul calitativ al modelului este completat cu cel metric.
Pentru măsurarea stereoscopică se utilizează marca reper mobilă propusă de F. Stolze
(1892) preluată şi îmbunătăţită de către Pulfrich şi aplicată la construcţia aparatelor de
stereorestituţie. Această marcă reper mobilă apare spaţial prin reunirea celor dou repere
identice cu care se punctează punctele analoage de pe fotograme şi poate ocupa diferite poziţii
planimetrice şi nivelitice faţă de model; poate urmări în deplasarea lui un anumit detaliu
planimetric sau se poate găsi la nivelul terenului din model, realizând aşanumitul contact
stereoscopic. Dacă unul din reperi se deplasează longitudinal (apare o paralaxă longitudinală)
indicele reper se va deplasa în profunzime deasupra sau dedesuptul terenului după cum
paralaxa este pozitivă sau negativă (figura 4.13).
Practic reperi de măsurare sunt gravaţi pe câte o plăcuţă de sticlă sau alt material
transparent sub diferite forme (cercuri, puncte, teuri, etc.) şi dimensiuni.
Page 55
figura 4.13.
3.1. Principiul măsurării stereoscopice
Mărcile pot fi reale, sub forma unui reper unic deplasabil spaţial planimetric şi
nivelitic sau percepută spaţial ca o marcă virtuală. Sunt plasate în traseul optic al razelor
provenitede la cele două fotograme ce alcătuiesc stereograma şi se pot materializa prin
gravare pe oglinzi, pe dioptre plane sau prin proiecţie.
Marca reper mobil intră obligatoriu în componenţa oricăriu aparat de restituţie.
Precizia de măsurare stereoscopică este foarte ridicată (0,005 mm), ia depinde în
principal de acuitatea stereoscopică a operatorului şi de modul de iluminare a celor două
fotograme. O iluminare inegală înrăutăţeşte condiţiile de măsurare deoarece ochiul care
primeşte imaginea mai puţin luminată realizează percepţia mai târziu faţă de ochiul care
priveşte imaginea mai luminată. Din acest motiv se indică ca fotografierea din cele două
puncte de staţie să se efectueze în aceleaşi condiţii de iluminare a obiectului real.
figura 4.13a.
Legarea celor două mărci parţiale la un dispozitiv de citire sau desenare corespuntător
formează cel mai simplu instrument de restituţie stereoscopică care are posibilitatea definirii
coordonatelor modelului prin intermediul coordonatelor fotogrammetrice sau a paralaxelor
măsurate.
Page 56
Aşezând cele două fotograme în conformitate cu condiţiile vederii stereoscopice avem

posibilitatea măsurării stereoscopice:
a) prin deplasarea mărcilor parţiale asupra punctelor omologe corespunzătoare de pe cele
două fotograme ale cuplului stereoscopic;
b) prin deplasarea fotogramelor asupra mărcilor reper parţiale.
În ambele cazuri se poate măsura valoarea paralaxei stereoscopice dată de diferenţa
absciselor de pe cele două imagini F 1 şi F2 . în primul caz rămâne fix modelul şi se deplasează
marca reper mobilă, se deplasează convenabil pe diversele puncte ale stereomodelului. În cel
de-al doilea caz marca spaţială rămâne pe loc, iar diferitele puncte ale stereomodelului sunt
aduse peste marca spaţială reper prin deplasarea convenabilă a fotogramelor.
Această ultimă posibilitate înzestrează cele mai multe aparate de stereorestituţie se
face posibilă reprezentarea continuă a modelului prin izolinii sau curbe de nivel. Acest lucru
reprezintă un avantaj incontestabil al măsurării fotogrammetrice.
3.2. Aparate de măsurare stereoscopică
3.2.1. Stereomicrometrul (figura 4.14) este cel mai simplu instrument de măsurare
stereoscopică care permite măsurarea paralaxelor stereoscopice sau a diferitelor distanţe şi
ajută la desenarea unor elemente planimetrice ca şi la trasarea curbelor de nivel după modelul
stereoscopic.
figura 4.14.
Este compusă din următoarele părţi:
- tijă telescopică (bara de paralaxă) gradată prevăzută cu un şurub micrometric cu scală
gradată din 0,05 mm;
- doi suporţi pentru plăcuţele pe care sunt gravate mărcile reper parţiale ce se suprapun
peste punctele onologe ale stereogramei şi care formează marca spaţială;
- dispozitiv creion cu care se descrie drumul mărcii spaţiale în timpul măsurării.
Stereomicrometrul se foloseşte numai cu stereoscopul cu oglindă, permite măsurarea prin
citire directă cu o precizie de 0,05 mm şi 0,02 mm prin estimare.
3.2.2. Stereocomparatorul
Este un aparat robust şi precis de măsurare a paralaxelor (figura 4.15); a fost conceput
şi realizat încă de la începutul acestui secol de către Pulphrich. Fiind util în determinările
fotogrammetrice pentru fotogrammetria analitică de mare precizie el a fost îmbunătăţit
substanţial în ultima vreme de către firmele constructoare atât din punct de vedere constructiv
cât şi al tehnicii de măsurare.
Stereocomaratorul în general, este format dintr-un batiu metalic orizontal pe care sunt
montate două cărucioare, unul mobil în sens longitudinal pe direcţia axei şi altul în sens
transversal, urmând două direcţii riguros perpendiculare.
Primul cărucior c se deplasează sub acţiunea unui tambur prin intermediul unei
manivele , iar deplasarea sa este măsurată pe o riglă orizontală gradată x. Al doilea
Page 57
cărucior se deplasează prin manivela , deplasarea pe această direcţie este măsurată pe o

riglă gradată z perpendiculară pe x.
figura 4.15.
Tamburul care măsoară deplasarea pe direcţia x poartă denumirea de şurub sau

tambur al paralaxelor.
Cele două clişee sunt plasate riguros în acelaşi plan şi pot fi orientate cu ajutorul
şuruburilor şi .
Căruciorul c susţine binoclul de observare, în spatele ocularului aflându-se placa
mărcilor de măsurare, ce pot avea diferite forme şi dimensiuni.
În general stereocomparatoarele măsoară coordonate fotogrametrice x'z'(y') pe
fotograma stângă şi pe paralaxele liniare ( , ). Precizia de măsurare este mare, poate atinge
valoarea de 0,02 mm pentru coordonate şi 0,05 mm pentru paralaxe.
Stereocomparatorul Steko 1818 este construit de firma Zeiss Jena din R.D.G. şi este
destinat în principal pentru măsurarea fotogramelor terestre. Oferă o precizie de măsurare de
0,01 mm pentru coord. x'z' şi 0,005 – 0,002 mm pentru paralaxe.
Stekometrul este construit de aceeaşi firmă constructoare, este un stereocomparator ce
măsoară cu precizie înaltă valorile paralaxelor şi înregistrează automat valorile măsurate. Este
destinat pentru fotogrammetria analitică, în special pentru cea aeriană. Poate fi folosit şi-n
fotogrammetria terestră deoarece nu are limite în ceea ce priveşte distanţa focală a camerei
fotografice.
4. Elemente matematice ale stereoscopiei

4.1. Ecuaţia de bază a stereofotogrammetriei
Aşa cum s-a arătat în fotogrammetria stereoscopică se folosesc două perspective

centrale plane diferite care îndeplinind condiţiile vederii stereoscopice artificiale formează
modelulstereoscopic.
Determinarea punctelor din spaţiu obiect se realizează prin intersecţie
fotogrammetrică din punctele de staţie O1 şi O2, puncte ale căror poziţii în spaţiu sunt
determinate prin elementele de orientare interioară şi exterioară a fotogramelor.
Pentru deducerea pe cale analitică a coordonatelor punctelor din spaţiu obiect vom
considera un sistem spaţial tridimensional XYZ faţă de care ordonăm toate punctele di spaţiu
Page 58
obiect, iar punctele celor două perspective în sistemele tridimensionale rectangulare x'y'z'
respectiv x"y"z" ale celor două perspective centrale plane (figura 4.16).
figura 4.16.
Plasăm sistemul rectangular XYZ în aşa fel încât planul XOY să fie conţinut în planul
geometralului, iar axa Z să fie axa verticală paralelă cu axa ON, iar sistemele de coordonate
„x, y, z” aşa încât să aibă axale x, y conţinute în planele perspectivelor, iar axele z să fie
paralele cu direcţia distanţei principale O'H'.
Odată stabilite sistemele de referinţăvom putea defini poziţia fiecărui punct faţă de
sistemul său faţă de care este ordonat şi vom putea defini şi elementele de orientare interioară
şi exterioară a celor două fotograme.
Se poate însă remarca că punctele fiind ordonate în sisteme de referinţă diferite nu se
poate realiza o corespondenţă între punctele spaţiului obiect şi cele de pe perspectivele
centrale plane ce conţin imaginea aceluiaşi punct P din spaţiu obiect. Pentru a rezolva
problema corespondenţei punctelor imagine de pe perspectivele centrale şi a punctului
corespunzător din spaţiu obiect vom transla sistemul de coordonate X, Y, Z împreună cu
sistemele de coordonate ataşate fiecăruia din perspective în punctele O 1 şi O2, noua dispoziţie
a axelor de coordonate va arăta ca în figura 4.16.
Faţă de aceste axe translate care au originile în centrele O 1 şi O2 putem exprima
coordonatele punctelor p' şi p" faţă de sistemul rectangular spaţial translat X'Y'Z' prin
ecuaţile:
= R' pentru punctul p' din planul fotogramei F' şi
(4.7)
= R" pentru punctul p" din planul fotogramei F".
Relaţiile de mai sus reprezintă o transformare de rotaţie, iar elementele matricilor R' şi
R" sunt în funcţie de unghiurile de orientare exterioară exprimate prin parametrii directori ai
unghiurilor dintre axele celor două sisteme. Sub formă detaliată matricile R' şi R" pot fi scrise
astfel:
Page 59
R' = şi R" = (4.8)
Coordonatele centrelor de perspectivă O1 şi O2 faţă de sistemul XYZ sunt , ,

şi , , , iar măsura segmentului O1O2 pe care-l vom însemna cu b va fi dată de
relaţia:
(4.9)
Acest segment de dreaptă b având capetele definite de centrele de perspectivă O 1 şi O2

este tocmai baza fotogrammetrică a cărei componente sunt:
; ; (4.10)
Pe de altă parte sistemul X'Y'Z' fiind translaţia sistemului XYZ în punctul O 1 vom
putea scrie:
X' = X ; Y' = Y ; Z' = Z (4.11)
iar sistemul X"Y"Z" va fi exprimat prin relaţiile:
X" = X ; Y" = Y ; Z" = Z
Substituind relaţiile (4.11) în relaţiile (4.7) am legat sistemul de coordonate XYZ de

sistemele x', y', f şi x", y", f şi anume:
= R' şi = R" (4.12)
Această substituţie nu exprimă complet corespondenţa dintre punctul P din spaţiul

obiect şi imaginile corespunzătoare pe cele două perspective centrale. Pentru a exprima
complet această legătură trebuie să ţinem seama că punctele Pp'O 1 şi Pp"O2 sunt coliniare.
Coliniaritatea acestor puncte se exprimă analitic prin relaţiile:
(4.13)
Page 60
care sub formă matricială pot fi scrise:
= µ' şi = µ" (4.14)
de unde rezultă că:
şi (4.15)
deci
şi (4.16)
ţinând seama de relaţia 4.10 putem scrie:
µ' de unde rezultă (4.17)
µ' = (4.18)
introducând această valoare în relaţia (4.15) obţinem:
(4.19)
Ţinând cont de relaţia 4.7 găsim
R' (4.20)
Page 61
Relaţia (4.20) exprimă integral problema corespondenţei între coordonatele XYZ ale
unui punct curent P din spaţiu obiect şi coordonatele punctelor P' şi P" din cele două
perspective F' şi F". această ecuaţie reprezintă ecuaţia de bază a stereofotogrammetriei.
4.2. Condiţiile de aplicabilitate a ecuaţiei de bază a stereofotogrammetriei
La deducerea ecuaţiei de bază a stereofotogrammetriei s-a folosit ca premisă esenţială

faptul că punctele P, p', O1 şi P, p", O2 sunt coliniare. Punctul P este punct comun ambelor
drepte, deci cele două drepte determină un plan N care are proprietatea deosebită de a conţine
atât punctul P din spaţiul obiect, cât şi punctele şi imaginile acestuia pe cele două fotograme.
Vom numi acest plan, plan nuclear, iar dreptele ce determină raze omologe sau raze
corespondente cuplului stereoscopic.
Centrele de proiecţie O1 şi O2 sunt şi ele puncte ale razelor omologe ce au în spaţiu o
poziţie bine determinată, aceste două puncte determină baza fotogrammetrică ce va fi în
spaţiul obiect o dreaptă definită. Această dreaptă din spaţiu împreună cu punctul P al spaţiului
obiect determină un plan. Întrucât punctul P a fost un punct curent al spaţiului obiect, rezultă
un fascicul de plane nucleale ce vor fi determinate de baza fotogrammetrică şi punctul P 1 din
spaţiul obiect.
Pentru a determina univoc planul nucleal N trebuie să se cunoască poziţia punctului P
din spaţiu obiect.
Putem conchide că într-un cuplu stereoscopic F'F" razele omologe P, p', O 1 şi P, p", O2
trebuie să fie conţinute în planul nucleal determinat de baza fotogrammetrică şi poziţia
punctului P din spaţiul obiect. Acestă constatare are o importanţă deosebită întrucât reprezintă
condiţia necesară şi suficientă a stereoscopiei (figura 4.17).
figura 4.17.
În cazul când condiţia necesară şi suficientă este îndeplinită corespondenţa între

punctul P şi punctele omologe p'p" este biunivocă şi se exprimă privind relaţia:
P(X, Y, Z) [p'(x', y' f); p"(x", y" f)]
Sensul P(X, Y, Z) [P'(x', y' f); P"(x", y" f)] reprezintă procesul de realizare a
celor două perspective centrale plane F' şi F".
Sensul P(X, Y, Z) [P'(x', y' f); P"(x", y" f)] reprezintă procesul de constituire a
poziţiei punctului P din spaţiul obiect prin intermediul celor două fotograme F' şi F" ce
formează cuplul stereoscopic.
Page 62
Se întâmplă însă de multe ori ca perechea de puncte aflate pe perspectivele centrale F'
şi F" să fie pereche de puncte omologe a cuplului fotogrammetric. Prin această pereche de
puncte care nu sunt omologe putem duce raze de proiecţie ca prin oricare alte puncte din
planele F' şi F". Întrucât aceste raze de proiecţie nu mai sunt conţinute întru-un acelaşi plan
nucleal înseamnă că ele nu vor putea fi concurente în nici un punct din spaţiul obiect.
În acest caz condiţia necesară şi suficientă a stereoscopiei nu poate fi îndeplinită
deoarece în spaţiul obiect nu se va afla un singur punct de concurenţă a razelor omologe, ci
două puncte distincte P1 şi P2. În consecinţă în acest caz sensul corespondenţei de la cuplul de
perspective stereoscopice F' şi F" către spaţiul obiect nu se mai poate realiza, iar ecuaţia de
bază a fotogrammetriei stereoscopice nu se mai poate aplica.
Neintersecţia razelor omologe mai poate însă surveni şi în cazul când poziţia punctelor
P' şi P" în planele F' şi F" este corectă, dar elementele orientării interioare şi exterioare a
fotogramelor n-au fost corect refăcute.
Şi în acest caz, razele omologe nu se mai întâlnesc în spaţiul obiect aşa cum se vede în
figura de mai jos (figura 4.18).
Dacă pentru poziţia punctului „p” spre exemplu numai corespunde matricea de rotaţei
R" sau coordonatele centrului de perspectivă O2( , , ), înseamnă că razele omologe
O1p' şi O2p" nu mai sunt cuprinse în acelşi plan nucleal deci aceste raze nu se mai
intersectează în spaţiu şi deci ecuaţia de bază a stereofotogrammetriei nu mai poate fi aplicată.
figura 4.18.
Din cele prezentate mai sus, s-a putut vedea că ecuaţia de bază a
stereofotogrammetriei rezolvă complet problema legăturii între coordonatele X, Y, Z ale unui
punct din spaţiul obiect şi coordonatele punctelor imaginare p' şi p" de pe cele două
perspective F' şi F", dar această rezolvare este condiţionată de îndeplinirea prealabilă a
condiţiei necesare şi suficiente a stereoscopiei, ca razele omologe să fie cuprinse în acelaş
plan nucleal.
4.3. Parametrii ecuaţiei de bază a stereofotogrammetriei
Pornind de la formula ecuaţiei de bază a fotogrammetriei stereoscopice prezentată prin

relaţia generală (4.29)
= + R'
Page 63
obervăm că parametrul care intră în această ecuaţie se prezintă sub diverse forme. Astfel că
numai coordonatele centrului de perspectivă O1 şi elementele matricei R' apar sub forma
explicită. Elementele matricei R" apar prin parametrii X" şi Z" folosiţi însă într-o expresie mai
complicată, iar coordonatele centrului de perspectivă O2 apar prin intermediul componentelor
bx şi bz ale bazei fotogrammetrice. Mai obsevăm că deşi coordonatele x" şi y" ale punctului
imagine p" au fost folosite la deducerea ecuaţiei de bază, ele nu apar explicit în relaţia finală.
De aceea sub această formă este greu să se vadă care sunt parametrii independenţi care intră
în ecuaţia de bază precum şi numărul lor. Înţelegem prin parametrii independenţi acele
elemente, a căror valoare rămâne invariabilă faţă de coordonatele punctelor p' şi p" din
planele F' şi F". Aceste elemente invariabile sunt poziţiile centrelor de perspectivă O 1 şi O2 cu
baza fotogrammetrică definită de aceste puncte şi poziţia planelor F' şi F" atât faţă de baza
fotogrammetrică, cât şi de spaţiul obiect, întrucât numai aceste elemente rămân prin definiţie
invariabilă faţă de orice pereche de puncte omologe p', p".
Poziţiile centrale de perspectivă faţă de spaţiul obiect sunt definite prin coordonatele
spaţiale ale acestora şi anume , , şi , , . Distanţa dotogramelor faţă de
centrele de perspectivă este dată de distanţa focală f, iar faţă de baza fotogrammetrică şi
spaţiul obiect prin elementelor matricelor de rotaţie R' şi R". Cum matricele R' şi Z"
reprezintă nişte rotaţii în spaţiu nu toate cele nouă elemente conţinute în fiecare matrice sunt
elemente independente. Aşadar, poziţia planelor F' şi F" vor fi definite de aşa-numitele
elemente de orientare interioară şi exterioară. Punând în evidenţă aceşti parametrii
independenţi ecuaţia (4.19) de bază a stereofotogrammetriei care de fapt reprezintă o
transformare va putea fi exprimată în modul cel mai general sub forma:
P(X, Y,Z) = P( , , ; , , ; R'; R", f, x', y'; x", y") (4.21)
Recunoaştem cu uşurinţă că sub această formă rezolvarea corespondenţei între

punctele omologe P', P" ale cuplului stereoscopic şi punctul corespondent din spaţiul obiect ar
constitui atât pentru tratări teoretice cât şi pentru soluţii prectice o dificultate serioasă. De acea
s-a căutat să se aducă problema generală în proximitatea cazurilor particulareunde se pot
rezolva corelaţii mult simplificate sau corelaţii aproximative acceptate de soluţiile tehnice.
Pentru unele dintre aceste cazuri particulare, care de fapt sunt cazurile cele mai des
întâlnite în practică, forma ecuaţiei de bază se simlifică foarte mult.
4.3.1. Cazul particular al perspectivelor nadirale
În cazul particular al cuplului stereoscopic de perspective nadirale, ambele plane

imaginare F' şi F" sunt paralele cu planul geometralului, deci orizontale şi în cosecinţă
direcţiile principale O1H' şi O2H" sunt verticale şi paralele între ele (figura 4.19).
Page 64
figura 4.19.
Considerăm mai întâi baza fotogrammetrică orizontală şi orientată în lungul axei X a

sistemului XYZ.
Prin aceasta perspectivele centrale F' şi F" devin coplanare direcţiile principale O1H' şi
O2H" vor fi verticale şi deci perpendiculare pe baza fotogrammetică, iar componentele bazei
vor fi:
bx = b; by = bz = 0 (4.22)
Dacă considerăm originea O a sistemului de referinţă spaţial OXYZ pe verticala

dreptei OO1 atunci coordonatele centrului de perspectivă O1 vor fi
0 (4.22')
Introducând aceste particularităţi în ecuaţia de bază a stereofotogrammetriei (rel.4.20)
= + R'
vom obţine:
= + R' (4.23)
Ţinând seama de faptul că am considerat plane perspectivelor centrale paralele cu

planul geometralului şi baza fotogrammetrică orizontală paralelă cu aceste plane, sistemele
Page 65
fotogrammetrice x'y'z' şi x"y"z" vom avea axele paralele cu sistemul spaţial XYZ. În acest caz
matricea de rotaţie R' va lua forma:
R' = (4.24)
Ţinând seama de relaţiile de mai sus în cazul perspectivelor nadirale Z' = Z" = f.
Efectuând acum şi aceste ultime înlocuiri ecuaţia de bază a stereoscopiei fotogrammetrice
pentru cazul nadiral va lua forma:
= + (4.25)
Din această ecuaţie pot fi imediat deduse valorile fiecăruia din coordonatele punctului
P1 din spaţiul obiect şi anume:
X1 = ;Y= ;Z= (4.26)
Deoarece în acest caz componenta bx este tocmai lungimea bazei b, iar diferenţa
absciselor x' x" reprezintă tocmai diferenţa de imagine a punctelor p' şi p" de pe
perspectivele centrale corespunzătoare punctului P din spaţiul obiect pe care o notăm cu p şi
am numit-o paralaxă stereoscopică. Ecuaţiile vor putea fi scrise sub forma:
X=b ; Y=b ; Z=b (4.27)
care sunt într-adevăr remarcabil de simple.

Analizând forma acestei ecuaţii şi parametrii ce o formează se constată că parametrul b
este o constantă pentru un cuplu stereoscopic şi că valoarea fiecăruia din coordonatele XY,
depinde de valoarea parametrului p şi de valorile coordonatelor fotogrammetrice x' şi y'.
Cum pentru perspectiva dată factorul f este şi el o constantă din ecuaţia (4.27) se vede
că valoarea coordonatei Z depinde numai de paralaxa p.
După cum se vede acest parametru p are o importanţă deosebită în determinarea
coordonatelor spaţiale XYZ fiind prin definiţia lui elementul care asigură legătura între cele
două perspective centarle F' şi F".
În practica fotogrammetrică, realizarea riguroasă a cazului perspectivelor nadirale se
întâlneşte mai rar. Sub formă aproximativă însă, adică sub forma aproape nadirală se
întâlneşte foarte des.
Mijloacele existente în momentul de faţă permit realizarea unor perspective care să
difere cât mai puţin de cazul perfect al perspectivelor nadirale având utilizare mai largă în
fotogrammetria aeriană.
4.3.2. Cazul normal în fotogrammetria terestră
În cazul nadiral planele perspectivelor centrale au fost considerate paralele cu planul

geometralului, iar baza fotogrammetrică orizontală paralelă cu aceste plane. În
Page 66
fotogrammetria terestră, este foarte des folosită varianta când cele două perspective centrale
sunt verticale, perpendiculare pe planul geometralului cu baza fotogrammetrică dispusă
orizontal. Direcţiile principale O1H' şi O2H" sunt perpendiculare pe bază şi situate într-un plan
orizontal. Acest caz particular al fotogrammetriei terestre se numeşte cazul normal (figura
4.20).
figura 4.20.
Considerând aceleaşi particularităţi ca şi în cazul precedent se păstrează următoarele

relaţii (4.22 şi 4.22'): .
Deosebirea ce există între cele două cazuri constă numai în felul cum sunt orientate
perspectivele faţă de sistemul de axe X, Y, Z. astfel în cazul normal al fotogrammetriei
terestre axa X rămâne dirijată în lungul bazei fotogrammetrice, axa Y perpendiculară pe bază
şi pe planele perspectivelor centrale, iar axa Z este axa verticală paralelă cu planele
perspectivelor centrale.
Considerând şi aici că axele sistemului x'y'z' şi x"y"z" sunt paralele cu axele sistemului
XYZ, rezultă că punctele omologe p', p" vor fi definite în planele F', F" prin coordonatele x',
z' respectiv x", z".
Înlocuind acum în ecuaţia generală de bază a stereofotogrammetriei:
= + R'
obţinem:
= + (4.28)
deoarece Z' = Z" vom deduce valorile coordonatelor punctului P din spaţiul obiect sub forma:
(4.29)
Page 67
sau tinând seama că bx = b şi x' x" = p relaţiile vor putea fi scrise astfel:
X=b ; Y=b ; Z=b (4.30)
Comparând forma acestor ecuaţii cu form ecuaţiilor de la cazul nadiral se observă că

coordonata X are aceeaşi semnificaţie, coordonata Z reprezintă înălţimea punctului P
deasupra planului orizontal al geometralului. În ceea ce priveşte coordonata Y, aceasta
reprezintă distanţa de la baza fotogrammetrică b până la punctul P în spaţiul obiect. Se
obişnuieşte ca această distanţă să fie numită: depărtarea punctului P. aşa cum se vede din
relaţia 4.30 mărimea ei variază numai în funcţie de valoarea paralaxei p' baza
fotogrammetrică b şi distanţa focală f fiind constante pentru un cuplu stereoscopic.
figura 4.21.
Dependenţa între coordonatele punctului P din spaţiu şi imaginile corespunzătoare pe

cele două perspective centrale poate fi dedusă foarte uşor proiectând pe planul orizontal al
geometralului toate elementele din figura de mai sus.
În triunghiurile asemenea O1O2P şi p'p"P putem scrie:
= , dar P'P" = b + x' + x" = b + p (4.31)

şi atunci:
= (4.32)
de unde:
(4.33)
Page 68
după reducerea termenilor asemenea obţinem:
(4.34)
deci: = relaţia analogă ce cea dedusă mai înainte.
În triunghiurile O1PP şi OH'P' se poate scrie că:
= (4.35)
de unde:
= o exprimare nouă a coordonatei (4.35')
Înlocuind valoarea lui obţinută anterior rezultă imediat relaţia cunoscută
Dacă rabatem planul vertical în care se găseşte raza omologă O1P'P pe planul
geometralului obţinem triunghiurile asemenea O1PP şi O1P'H' în care putem scrie relaţiile:
= (4.36)
de unde:
= o altă formă a coordonatei (4.36')
Înlocuind în această relaţie valoarea lui vom avea relaţia = .

Faptul că ecuaţiile care dau pe X, Y, Z, în cazul normal fotogrammetric au putut fi
găsite pe cale directă, nu face inutilă deducerea lor din cazul general al ecuaţiei de bază a
stereofotogrammetriei. Din contră, numai în contextul cazului general se poate înţelege
semnificaţia formei atât de simple a ecuaţiilor.
Prin faptul că în aceste ecuaţii nu intră toţi parametrii ce formează ecuaţia de bază a
stereofotogrammetriei, nu înseamnă că aceştia nu există şi în cazul normal, ci printr-o
particularizare extremă, aceşti parametrii i-au valoare nulă.
4.3.3. Cazul paralel deviat în fotogrammetria terestră
O variantă mai complicată, dar foarte des folosită în practică este aşa-numitul caz
paralel deviat. Numim caz paralel deviat, când direcţiile principale ale celor două perspective
sunt paralele orizontale şi oblice pe direcţia bazei. Devierea direcţiilor principale faţă de
direcţia normală pe bază poate fi spre stânga sau spre dreapta (figura 4.22).
Page 69
figura 4.22.
Acceptând convenţional că devierea direcţiei principale spre dreapta este pozitivă şi

spre stânga este negativă vom atribui aceleaşi sensuri şi mărimi unghiurilor de deviaţie.
Rezolvarea cazului paralel deviat se poate obţine uşor prin reducerea lui în cazul normal
(figura 4.23).
figura 4.23.
b' = AC + CD (4.37)
AC = = b cos φ (comp.oriz.) (4.38)
CD = (4.39)
Page 70
= b sin φ (4.40)
deci: b' = (4.41)
astfel:
Y= ( b cos φ + x" )
X= ( b cos φ + x" ) (4.42)
Z= ( b cos φ + x" )
La deducerea ecuaţiilor s-a folosit cazul paralel deviat dreapta. Întregul raţionament
rămâne valabil şi pentru cazul paralel deviat stânga schimbându-se numai sensul unghiului.
Cum cos φ rămâne acelaşi pentru (+φ) şi ( φ), iar sin φ schimbă semnul rezultă că pentru
cazul paralel deviat stânga ecuaţiile care determină poziţia punctului P vor fi:
(4.43)
De obicei relaţiile sunt date sub forma:
Scrise sub forma de mai sus ecuaţiile dau soluţia pentru cazul mai general când
direcţiile principale sunt paralele şi orizontale, deci şi pentru cazul normal. Aceasta se vede
Page 71
uşor dacă ţinem seama că în cazul normal unghiul de deviaţie este nul şi deci relaţiile 4.44 i-
au forma relaţiilor 4.30.
Trebuie remarcat faptul că aceste relaţii sunt valabile numai pentru cazul când sistemul
de coordonate XYZ are axa X orientată pe direcţia bazei, axei Y pe direcţia principală O 1H' şi
originea sistemului de referinţă este în centru de perspectivă O1.
CAPITOLUL V
APARATE DE PRELUARE A FOTOGRAMELOR
5. Consideraţii teoretice
Pentru ca imaginea fotografică să servească măsurătorilor fotogrammetrice este
necesar ca ea să fie o perspectivăcentrală, iar poziţia ei în momentul fotografierii să fie
cunoscută.
Cu alte cuvinte trebuie cunoscute pentru fiecare fotogramă, elementele de orientare
definite în paragraful I.3. camera fotografică a cărei organizare permite definirea cu precizie a
poziţiei imaginii fotografice în raport cu obiectul fotografiat în momentul înregistrării poartă
denumirea de cameră metrică de fotografiat.
Elementele esenţiale ale oricărei camere fotogrammetrice sunt: obiectivul (centru de
proiecţie) şi cadrul camerei (plan focal) (figura 5.1).
figura 5.1.
Pentru ca poziţia planului focal să fie bine definită faţă de obiectiv, camera metrică
este construită de aşa manieră încât să formeze un bloc rapid şi cât posibil nedeformabil. Pe
cadrul camerei metrice se găsesc pentru indicii de referinţă care determină poziţia punctului în
care axa optică înţeapă planul clişeului în momentul fotografierii. Cum prin construcţie,
camera fotogrammetrică asigură o perpendicularitate a axei pe planul materializat în cadrul
camerei putem considera imaginea fotografică (fotograma) ca materializarea unei
corespondenţe perspective, iar punctul unde axa optică întâlneşte imaginea va avea
semnificaţia punctului principal II'. Aşadar imaginea obţinută cu o astfel de cameră
fotogrammetrică va avea o serie de proprietăţi care o deosebesc de o imagine fotografică
obiţnuită. Aceste proprietăţi sunt urmare a condiţiilor deosebite în care se formează imaginea.
Oricât de perfecţionată ar fi însă o astfel de cameră metrică şi oricâte precauţii s-ar lua,
fotograma nu trebuie identificată fără rezerve cu o perspectivă centrală, deoarece ea rămâne
totuşi un produs tehnic.
Page 72
Camerele metrice folosite în fotogrammetria terestră sunt construite cu caracteristice

tehnice adecvate scopului şi preciziei de măsurare. Ele pot fi:
- individuale (fototeodolite);
- duble (stereocamere).
5.1.Camere fotogrammetrice individuale

5.1.1. Tipuri şi caracteristici tehnice
Fototeodolitele sunt camere metrice individuale ce servesc fotografierii obiectelor din

puncte de staţie de pe suprafaţa terestră, realizând în acelaşi moment o singură imagine
fotogrammetrică. După domeniul de utilizare fototeodolitele se pot clasifica în două grupe:
a) Camere fotogrammetrice pentru lucrări topografice. Aceste aparate au profunzime de
câmp mare (de la 20 la infinit), deschidere relativă fixă şi distanţă focală mare (Photeo
19/1318, Wild P-30, etc).
b) Camere fotogrammetrice universale. Acestea au deschiderea relativă reglabilă,
profunzimea de câmp variabilă (cuprinsă între 2 m şi infinit) (UMK 10/1318 F şi
UMR 10/1318 N, TMK-12, Wild P-31; Wild P-32) şi se folosesc atât în domenii
topografice cât şi în cele industriale.
1. Fototeodolitul Zeiss – Jena Photheo 19/1318 este fabricat de firma Zeiss – Jena din
R.D.G. fotocamera este prevăzută cu un obiectiv Ortopretor cu deschidere relativă 1:25,
având distanţa focală cca. 190 mm. Acest obiectiv este montat pe un suport care se poate
deplasa cu 30 mm în sus şi 45 mm în jos, pentru a mării unghiul de preluare vertical cca. cu
.
Poziţia obiectivului se înregistrează pe fotogramă în momentul expunerii sub forma
unei mici linioare. Unghiul de deschidere orizontal este de , iar unghiul de deschidere
vertical este de . Obiectivul este prevăzut cu un filtru galben – verzui. Ca material
fotosensibil se utilizează plăci fotografice de 13 18 cm, de mică sensibilitate, rezultând o
imagine utilă de 12 16,6 cm.
Dispozitivul de orientare este montat pe camera fotografică, pe acelaşi ax vertical de
rotaţie şi este format dintr-o lunetă telescop, un cerc orizontal cu precizia de citire 10' şi un
cerc vertical cu gradaţie de la la ; citirea minutelor se face pe tambur cu precizia de
10°. Fototeodolitul serveşte la fotografierea suprafeţelor de teren relativ mari şi are
profunzimea câmpului de la 30 m la infinit.
2. Fototeodolitul P-30 este fabricat de firma Wild din Elveţia. Fotocamera are
constanta focală 165 mm, obiectiv cu deschidere relativă 1:12, obturator „compur” şi filtru
galben, iar ca material fotosensibil se utilizează plăci fotografice de format 10 15 cm. Axa de
fotografiere poate fi înclinată cu ajutorul unei bare montate pe obiectiv, înregistrându-se
înclinările +7G, 0G, 7G, 14G , 21G, 28G.
Dispozitivul de orientare este format dintr-un teodolit tip T.2, care este montat pe
camera fotografică.
Page 73
3. Fototeodolitul universal UMK-10/1318 este fabricat de firma Zeiss Jena din R.D.G.
în mai multe variante, figura 5.4; 5.5 UMK-10/1318 F şi UMK-10/1318 N. caracteristicile de
bază ale fototeodolitului UMK-10/1318 sunt:
- obiectiv Lamegon 8/100 cu distanţa focală 99 m, cu unghiul de câmp mare, latura
mare 89G, latura mică 69G, puterea de separare medie 55 linii/mm, distorsiunea pentru infinit
0,005 mm;
- obturator cu timpi de expunere T, B, 1-1/400 m, legătură pentru blitz, diafragma 8-
32;
- focusare continuă şi constante adiţionale ce se înregistrează pe fotogramă:
distanţa de fotografiere, m Infinit 15 12 8 6 5 4,2 3,6

constanta adiţională, mm 0,00 0,42 0,84 1,26 1,68 2,10 2,52 29,4
4. Fototeodolitul Verostat este fabricat de firma Officine Galileo din Italia, are
distanţa focală 100 mm, iar ca material fotosensibil se utilizează plăci cu formatul 9 12 cm.
Fototeodolitul se poate înclina cu 30°, 60°, 90°, permite fixarea a cinci distanţe
principale şi are un vizor optic pentru orientarea bazei în cazul normal.
5. Fotocamerele metrice MK-70 Biogon şi MK-70 Planar sunt fabricate de firma

suedeză Hasselblad, ca urmare a experienţei acumulate cu fotocamera 500 EL construită
pentru programul lunar NASA.
Aceste aparate au obiectiv cu 60 mm şi 100 mm (prima are distanţa principală
variabilă). Ca material fotosensibil se utilizează film de 70 mm, formatul imaginii 55 55 mm,
aplicat în timpul expunerii pe o placă de sticlă pe care este trasată o reţea.
6. Fototeodolitul MK-165 este fabricat de firma Sokkisha din Japonia, se montează pe

un teodolit şi are distanţa focală 165 mm. Ca material fotosensibil se utilizează plăci cu
formatul 12 16,5 cm, distanţa principală este variabilă şi se poate înclina cu 9G, 18G şi
27G.Caracteristicile tehnice principale ale fotocamerelor individuale sunt date de tabelul 5.1.
5.1.2. Descrierea fototeodolitului Zeiss – Jena Photheo 19/1318
Fototeodolitul se compune din fotogramă şi dispozitivul de orientare care face parte

integrantă din aparat, precum şi ambaza care se montează pe trepied în staţie. Fotocamera are
un obiectiv Orthoprotar cu distanţa focală în jur de 190 mm, cu deschiderea relativă constantă
de 1:25 (figura 5.2).
Obiectivul este ortoscopic dând o imagine fotografică de foarte bună calitate,
distorsiunea maximă fiind de 6µm (figura 5.7).
Page 74
Unghiul de câmp a imaginii corespunzătoare formatului 13 cm 18 cm este de pe

orizontală şi de pe verticală. În faţă obiectivului este montat un filtru galben pentru a
înlătura razele de lumină cu lungimea de undă mai scurtă.
Obiectivul este montat pe un dispozitiv culisabil, ce permite translaţia pe verticală de
la +30 mm la – 45 mm faţă de poziţia O, ceea ce corespunde unui unghi vertical de circa ,
(figura 5.2). Cadrul din spate (figura 5.3) pe care se plasează placa fotografică în timpul
fotografierii are patru indici reper ce se înregistrează pe clişeul fotografic şi care definesc
axele de coordonate ale fotogramelor.
Datele privind procesul de fotografiere şi anume distanţa focală, indicele de orizont,
precum şi cele privind identificarea fotogramei, ca numărul bazei (de la 0 la 99) şi poziţia axei
de fotografiere (A, AL, AR, B, BL, BR), se înregistrează pe clişeul fotografic pe cale optică,
chiar în timpul expunerii.
Dispozitivul de orientare (figura 5.4) este montat centric faţă de axul de rotaţie al
fotocamerei, iar axa lunerei se află în planul vertical ce trece prin axa de fotografiere. Prin
această montare coaxială, se poate măsura direct orientarea axei de fotografiere faţă de
direcţia bazei fotogrammetrice.
figura 5.4.
Luneta are puterea de mărire de 21 X, deschiderea liberă a obiectivului 20 mm,

unghiul de câmp 2,25g, distanţa minimă de putere la punct de 3 m. măsurarea orientării se face
prin citirea pe cercul orizontal cu precizia de 1'. Axa de vizare a lunetei are posibilităţi de
înclinare pe verticală cu ajutorul unei prisme plasată în faţa obiectivului.
Unghiul vertical de înclinare este limitat la intervalul de 20G şi poate fi citit pe cercul
vertical şi pe un tambur în intervalul 80G la 120G cu precizia de 1'.
Ca accesorii, ca material fotosensibil se utilizează plăci fotografice 13 18 cm, care se
introduc în casete, ataşabile la fotocameră. Aceste casete fac parte integrantă din dotarea
trusei de fototeodolit.
O trusă completă conţine 24 de casete plasate în 2 cutii de depozitare ce se introduc
într-o ladă de transport, 3 mirete semnal de vizare cu ambaze plasate în cutii de transport, 3
trepiede, 1 miră orizontală Balla de 2 m, 1 tahimetru, 1 dispozitiv de verificare şi rectificare.
Page 75
Dispozitivul de verificare şi rectificare se compune dintr-o placă de cristal cu ramă metalică

ce permite montarea şi pe cadrul fototeodolitului.
Două nivele cilindrice de mare sensibilitate, montate pe fotocameră servesc la
orizontalizarea cât mai corectă a fototeodolitului.
5.1.3. Descrierea fototeodolitului Zeiss – Jena UMK 10/1318
Fototeodolitul se compune din fotocameră, sistemul de orientare şi sistemul de

alimentare cu energie electrică. Fotocamera are obiectivul Lamegon 8/100 montat rigid în
carcasa fotocamerei printr-o montură care conţine inelul pentru reglarea timpului de expunere
şi reglarea deschiderii diafragmei.
Mişcările de reglare a timpului de expunere şi a diafragmei se transmit obturatorului
central care se armează printr-o pârghie specială. Montarea obiectivului permite o mişcare
longitudinală pentru reglarea focusării. O rotaţie a butonului de focusare reprezintă o
constantă adiţională a distanţei focale de 0,4 mm.
Pe fotocameră este figurat un indice punctiform, iar pe buton apare distanţa de
fotografiere dorită. În funcţie de caracteristica emulsiei materialului fotografic utilizat,
ferestruica butonului se aşează la indexul alb pentru plăci pancromatice şi ortocromatice şi la
indexul roşu pentru plăci infraroşu. În montura obiectivului se pot fixa filtrele dorite.
Declanşarea se face fie electromagnetic, fie mecanic cu un declanşator cu fir flexibil.
Cadrul din spate pe care se plasează placa fotografică în timpul fotografierii are patru indici
reper care constau dintr-un indice cu fantă pentru cazul că se lucrează normal şi o marcă
optică iluminată electric.
Pe cadrul se găsesc şi datele privind procesul de fotografiere care se înregistrează pe
fotograme şi anume, distanţa focală, constanta adiţională, poziţia axei de fotografiere (A, AL,
AR, B, BL, BR) şi numărul bazei. Marca optică este iluminată de un bec a cărei intensitate
luminoasă se reglează în funcţie de sensibilitatea materialului fotografic de la un buton care
pe scară are patru trepte şi la care prima treaptă corespunde pentru 27 DIN (400 ASA).
Fotocamera este montată pe un cadru care permite rotirea în jurul axei orizontale, dând
posibilitatea fotografierii cu axa înclinată cu un unghi fix de 15°, 30°, 90°, precum şi
rotirea cadrului fotogramei. Sistemul de orientare este montat în corpul de jos al
fototeodolitului cere se fixează în ambază şi conţine şi suporţii de montare ai fotocamerei.
Luneta este fixată în planul vertical al fototeodolitului ceea ce permite orientarea axei
de fotografiere. Luneta are puterea de mărire 16 , diametrul 32 mm, unghiul de câmp 28G şi
distanţa minimă de vizare 0,75 m, măsurarea orientării se face prin citire pe cercul orizontal şi
pe micrometru prin coincidenţă până la precizia de 2cc.
În faţă obiectivului este montată o prismă care permite citirea unghiurilor verticale în
intervalul 20g cu precizia de 10c. Cercul orizontal poate fi acţionat şi de un şurub reiterator
pentru introducerea unor unhiuri dorite.
Iluminarea cercurilor gradate se face printr-o ferestruică sau prin iluminare electircă
când este cuplat cu o sursă electrică. Calarea fototeodolitului se face cu şuruburile ambazei,
urmărită prin nivela sferică şi nivela torică, cu valoarea unghiulară de 64 cc pentru 2 mm
deplasare, care realizează şi orizontalizarea lagărelor de rotire a fotocamerei.
Sistemul de alimentare cu energie electrică se compune din sursa de tensiune – o
baterie cu tensiune continuă de 12 V şi o cutie de contacte care se cuplează cu bareria şi
fototeodolitul. De la cutia cu contacte se comandă iluminarea sistemului orientare, mărcile
reper, datele procesului de fotografiere, obturatorul electromagnetic şi lămpile de control a
funcţionării sistemului electric.
Page 76
figura 5.5.
Accesoriile fototeodolitului sunt: (figura 5.5)

- vizorul optic, ca mijloc de orientare a fotocamerei, se poate aşeza cu axul orizontal
paralel cu axul lunetei sau perpendicular pe axul lunetei, de asemenea se poate aşeza
paralel sau perpendicular cu axul vertical; vizarea obiectivului de fotografiat;
- mirete pentru orientarea axei de fotografiere;
- trepiedele cu ambaze pentru fixarea fototeodolitului în capetele bazei
fotogrammetrice;
- dispozitivul de verificare şi rectificare.
Verificarea şi referificarea fototeodolitului UMK 10/1318 se face cu ajutorul
dispozitivului de rectificare în acelaşi mod cu fototeodolitul Photheo 19/1318. Caracteristic
acestui aparat sunt: focusarea pentru infinit, deschiderea permanentă a obturatorului prin
armarea la timpul T şi declanşarea prin sistem electric.
În diverse aplicaţii, fototeodolitul UMK 10/1318 se poate monta şi utiliza ca şi cameră
sfereometrică.
5.2.Camere stereometrice
Camerele stereometrice sunt formate din două camere fotogrammetrice montate pe o

bară fixă de lungime dată ce materializează baza fotogrammetrică. Montarea celor două
camere de fotografiere la bază poate fi fixă sau reglabilă (în funcţie de necesităţi), iar
acţionarea este centralizată.
Axele principale ale celor două camere sunt prin construcţie totdeauna paralele între
ele şi perpendiculare pe bază. În principiu o stereocameră este alcătuită din (figura 5.6):
Page 77
figura 5.6.
- două camere fotogrammetrice identice;

- corpul stereocamerei;
- sistem de orientare al bazei;
- dispozitiv de comandă şi control;
- diverse anexe.
Bara fixă ce materializează baza, fiind orizontală la unele camere cu ajutorul unui
adaptor special poate permite înclinarea axelor de fotografiere la înclinaţia dorită. Unele tipuri
de stereocamere permit şi montarea camerelor fotogrammetrice pe o bază verticală, condiţia
de paralelism a axelor de fotografiere şi de ortogonalitate a lor faţă de bază menţinându-se.
Aceste stereocamere se utilizează pentru fotografierea obiectelor înalte situate la
distanţe scurte. Camerele stereometrice se utilizează pentru fotografierea obiectelor la distanţe
mici (2 – 25 m) sau foarte mici (0,5 – 2,5 m). astfel în funcţie de depărtarea faţă de obiectul
măsurat se disting trei tipuri:
 Camere stereometrice cu baza mică 0,40 m, pentru fotografierea în intervalul
2,5 – 10 m (SMK 5,5/0808/40);
 Camere stereometrice cu baza medie 1,20 m pentru fotografierea în intervalul 5
– 30 m (SMK 5,5/0808/120);
 Camere stereofotogrammetrice cu baza mare 2 – 3 m pentru fotografierea în
intervalul 5 m - ∞ (Veroplast BMG – 3).
În tabelul (5.2) sunt prezentate câteva di tipurile şi caracteristicile camerelor
stereogrammetrice comstruite de diverse firme constructoare. În continuare se prezintă camere
stereometrice construite de fima Zeiss Jena din RDG utilizate la noi în ţară.
5.2.1. Tipuri şi caracteristici tehnice

5.2.1.1. Camerele stereofotogrammetrice fabricate de firma Zeiss – Jena
Sunt de două tipuri şi anume: SMK 5,5/0808/120 şi SMK 5,5/0808/40, cu lungimea

bazei fotogrammetrice de 1,20 m şi respectiv 0,40 m (figura 5.13). Camerele fotografice au
obiectiv grandangular Lamegon, cu distanţa focală de 56 mm, obturatori cu timpi de expunere
de la o secundă la 1/300 dintr-o secundă şi diafragmă reglabilă de la 1:5,6 la 1:22. Focalizarea
optimă este fixată pentru 8 metri la tipul SMK 5,5/0808/120 şi pentru 4 metri la tipul SMK
5,5/0808/40.
Ca material fotosensibil se utilizează plăci fotografice 9 12 cm cu formatul imaginii
propriu-zis de 8 8 cm. Camera stereofotogrammetrică se poate roti din 15° în 15° pentru
fotografierea cu o înclinare a axei de la 0° la 90° în cinci poziţii.
5.2.1.2. Camerele fotogrammetrice fabricate de firma Carl Zeiss
Sunt de două tipuri şi anume: SMK – 120 şi SMK – 40, cu lungimea bazei
fotogrammetrice de 1,20 m şi respectiv 0,40 m. Camerele fotografice au obiectiv
Page 78
grangangular Topogon cu distanţa focală 60 mm, cu obturator de la 1 secundă la 1/400 dintr-o

secundă şi diafragmă fixă 1:11. Câmpul de profunzime pentru tipul SMK – 40 este cuprins
între 2,5 şi 10 m. Cu lentile adiţionale se poate asigura un câmp de profunzime compus între
0,5 şi 2,5 m. ca material fotosensibil se utilizează plăci fotografice 9 12 cm cu formatul
imaginii propriu-zis de 8 10 cm.
Dispozitivele anexe permit înclinarea axelor de fotografiere de la 0G la 100G, precum
şi dispunerea bazei fotogrammetrice pe direcţia verticală (figura 5.7).
figura 5.7.
5.2.1.3. Camerele stereofotogrammetrice fabricate de firma Wild din Elveţia
Sunt de două tipuri şi anume: C – 120 şi C – 40, cu lungimea bazei de 1,20 m şi

respectiv 0,40 m. Camerele fotografice au obiectiv cu distanţa focală nominală de 64 mm,
diafragmă reglabilă cu deschiderea 1:18, 1:11, 1:16, 1:22 şi 1:32, distorsiunea medie de 4cm.
Utilizarea plăcii de 65 90 mm cu formatul imaginii 60 80 mm la un câmp orizontal
de 64° (71G). Pentru o utilizare optimă a formatului fotogramei, cadrul imaginii a fost decalat
pe verticală cu 10 mm faţă de axa optică, astfel că în poziţia normală camera
stereofotogrammetrică are câmpul distribuit în sus de 32° (35,6 G) şi în jos de 17°20' (19,3 G).
Obiectivul poate fi focalizat pentru distanţa de fotografiere de la 2,5 la 10 m pentru camera
stereofotogrammetrică C – 40 şi de la 5 la 30 m pentru tipul C – 120.
Obturatorul este de tipul Compur montat central şi permite fotografierea cu timpi de
expunere de la 1' la s precum şi timpi lungi cu poziţia „B”, introducerea timpului de

expunere şi a deschiderii diafragmei se face la tabloul de comandă în acelaşi timp pentru
ambele camere fotografice. Declanşarea camerelor se face electromagnetic cu o precizie de
sincronizare de 20 m/sec. De asemenea se poate face şi declanşare mecanică individuală
pentru fiecare cameră fotografică. Trepiedul camerei stereofotogrammetrice este prevăzut cu
posibilitate de ridicare la diverse înălţimi şi cu cap de aplicare ataşabil, care permite în poziţia
orizontală a bazei fotogrammetrice înclinarea axelor de fotografiere cu 10°, 30°, 60°, 80° şi
Page 79
90° şi dispunerea bazei fotogrammetrice pe verticală. Funcţionarea camerei

stereofotogrammetrice se face prin cuplarea la un acumulator care furnizează energie electică
la 12 V.
5.2.1.4. Camerele stereofotogrammetrice produse de firma italiană „Officine

Galileo” sunt de patru tipuri şi anume:
 Veroplast BMG – 3 cu bază fixă de 2 şi 3 m, obiectiv cu distanţa focală 150 mm,

diafragmă reglabilă de la 1:6,3 la 1:25 şi focalizare în intervalul de la 5 m la infinit. Ca
material fotosensibil se utilizează plăci fotografice 13,5 18,5 cm, formatul imaginii
propriu-zise 13 18 cm.
 Verostat cu baza fixă de 1,2 m şi 0,40 m cu obiectiv cu distanţă focală de 10 cm, cu
diafragmă fixă 1:6,3 şi focalizare în intervalul de la 2 m la infinit. Ca material
fotosensibil se utilizează plăci fotografice şi Pack – film, format 9 12 cm, cu formatul
imaginii propriu-zise de 7 10,5 cm.
 Tehnoster A cu bază fotogrammetrică variabilă între 16 şi 70 cm, obiectiv cu distanţă
focală 75 mm, diafragmă reglabilă de la 1:9 la 1:36 şi focalizarea în intervalul de la
0,6 la infinit. Ca material fotosensibil se utilizează plăci fotografice cu formatul 6,5
9,5 cm, formatul imaginii propriu-zise fiind 6 9 cm sau 6 6 cm.
 Tehnoster B cu baza fotogrammetrică variabilă între 30 şi 70 cm, cu obiectiv cu
distanţa focală de 150 mm, cu diafragmă variabilă 1:16 la 1:32 şi focalizare în
intervalul de 2 m la infinit. Ca material fotosensibil se utilizează plăci fotografice
format 23,5 23,5 cm, formatul imaginii propriu-zise 23 25 cm.
5.2.1.5. Camerele stereofotogrammetrice produse de firma japoneză Sokkisha

sunt de două tipuri şi anume:
 Camera stereofotogrammetrică B – 45 cu baza de 45 cm, distanţa focală 121 mm, ca

material fotosensibil utilizând plăci cu formatul 12 16,5 cm şi permite fotografierea
de la 1 m. această cameră stereofotogrammetrică este construită pentru aplicaţii în
medicină.
 Camera stereofotogrammetrică NAB – 150 cu baza de 150 cm, distanţa focală de 165
mm şi formatul materialului fotosensibil 12 16,5 cm. Această cameră
stereofotogrammetrică este construită special pentru fotografierea aeriană, de la o
altitudine de cca.30 m a obiectivelor arheologice.
5.2.1.6. Societatea japoneză Nikon produce trei camere stereofotogrammetrice

pentru trei profunzimi de câmp:
 Camera stereofotogrammetrică TS – 20 cu baza de 20 cm, distanţa focală 64 mm,
utilizează ca material fotosensibil plăci sau film cu formatul 6,5 9 cm şi are câmpul
de profunzime în intervalul 0,9 – 5 m;
 Camera stereofotogrammetrică TS – 40 cu baza de 40 cm, distanşa focală 60 mm,
formatul 19 12 cm şi are câmpul de profunzime în intervalul 2,5 – 10 m;
Page 80
 Camera stereofotogrammetrică TS – 120 cu baza de 120 cm, distanţa focală 60 mm,

formatul 9 12 cm şi are câmpul profunzimii în intervalul 5 – 50 m.
Toate cele trei camere stereofotogrammetrice pot să primească o înclinare de 30°,
60° şi 90°.
5.2.2.Descrierea camerelor stereofotogrammetrice Zeiss – Jena SMK – 5,5/0808
Atât stereocamera SMK 5,5/0808/120 cât şi SMK 5,5/0808/40 sunt formate dintr-un
corp rigid al bazei (1) la extremităţile căruia sunt fixate camerele fotografice, cu axele de
fotografiere paralele între ele şi perpendiculare pe baze (2) – figura 5.15. în partea centrală
sunt plasate diversele elemente de comandă şi control (3).
Corpul stereocamerei se montează pe un trepied special (4) dotat cu o tijă culisabilă
(5) cu cameră, ce permite ridicarea stereocamerei până la 2,4 m. Pe ambaza trepiedului se află
fixat dispozitivul pentru acţionarea tijei culisabile (10), clema de blocare a mişcării de rotaţie
(11) şi nivela sferică de clasare (12).
Ca anexă, stereocamera are cutia cu 24 de casete (6) şi acumulatorul pentru
alimentarea dispozitivului de comandă şi control. Tubul bazei este montat într-o furcă (7) cu
mâner de transport (8) ceea ce permite rotirea tubului pentru fotografierea pe verticală sau
înclinare.
figura 5.8.
Pentru orientarea şi pentru încadrarea câmpului de fotografiere se fixează un vizor (9)

sub montura camerei fotografice în capătul B. elementele de orientare se înscriu automat la
declanşarea electromagnetică a obturatorului, înregistrându-se distanţa focală, poziţia (A şi B)
numărul bazei şi lungimea bazei.
Dispozitivul de comandă şi control (figura 5.8) este compus din butonul de armare
(14), butonul de indicare a numărului bazei (15), butonul pentru fixarea timpului de expunere
(16), butonul de acţionare al diafragmei (17). Butonul de comandă (18) indică poziţia închis 0,
poziţia de control a funcţionării şi poziţia funcţionează, indicând şi intensitatea iluminării
elementelor de orientare.
Mânuirea corectă a camerei stereofotogrammetrice este indicată de lămpile de control
de culoare verde şi roşie.
Page 81
În caz de nefuncţionare se verifică siguranţa detaşabilă de 2,5A (20), care se poate

înlocui. Timpul de iluminare a elementelor de orientare, corespunzător sensibilităţii emulsiei
plăcilor fotografice utilizate se fixează acţionând rezistenţa de reglare (21).
Camera stereofotogrammetrică se pune în funcţiune prin cuplare la acumulator şi
ataşarea declanşatorului flexibil. Casetele încărcate se introduc printr-o fantă laterală, trăgând
în prealabil zăvorul de siguranţă (22) şi ridicând clapeta de siguranţă (23).
Indicaţiile suplimentare privind lucrarea se notează pe plăcuţele de cristal (24), care se
introduc apoi în camera fotografică. În final se scoate complet voletul casetei, se roteşte
butonul de presare (9) a plăcii fotografice şi se închide zăvorul de siguranţă.
Se montează vizorul (9) prin care se vizează obiectul de măsurat, încadrându-se
convenabil obiectul de fotografiere şi se stabileşte deschiderea diafragmei de timpul de
expunere. Se conectează întregul sistem de comandă prin butonul (18) urmărindu-se lămpile
de control şi se fixează intensitatea iluminării mărcilor.
Se armează camerele fotografice prin răsucirea butonului de armare (14) de la tabloul
de comandă. Apoi se ridică camera stereofotogrammetrică la înălţimea dorită, învârtind
maneta care acţionează tija culisabilă (10). Înălţimea de ridicare a camerei
stereofotogrammetrice se alege în funcţie de limitarea profunzimii.
În diagramă este reprezentată înălţimea de ridicare a camerei stereofotogrammetrice şi
depărtarea de la care se face înregistrarea fotografică. Operaţia finală este declanşarea care se
execută prin apăsarea pe butonul declanşatorului flexibil. Apoi se coboară camera
stereofotogrammetrică, se deschide zăvorul de siguranţă, se roteşte butonul de presare, se
introduce voletul şi se scoate caseta.
Operaţiile se mai sus se execută pentru ambele camere fotografice. Camera
stereofotogrammetrică nu funcţionează dacă nu sunt încărcate cu plăci amândouă camerele
fotografice. Câmpul cuprins pe fotograme în raport cu depărtarea la care se găseşte obiectul
de măsurat, este redat în diagrama pentru amândouă tipurile de camere stereofotogrammetrice
SMK 5,5/0808.
5.3. Verificarea şi rectificarea camerelor fotogrammetrice
Înainte de începerea prelucrărilor operatorul este obligat să verifice şi dacă este cazul
să rectifice aparatul cu care lucrează. Verificările privesc condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească instrumentul. Dacă condiţiile nu sunt îndeplinite se produc erori care afectează
imaginea fotografică obţinută, modificând poziţia relativă dintre puncte. Aceste erori pot fi
înlăturate parţial sau eliminate fie prin metoda de lucru, fie prin rectificarea aparatului.
5.3.1. Verificarea condiţiilor de reglaj
- axa principală ZZ să fie verticală. Această condiţie se verifică prin operaţia de calare a
aparatului şi care se realizează ca şi-n cazul teodolitelor.
- cadrul camerei de fotografiat să fie paralel cu axa verticală ZZ. Pentru punerea în
evidenţă a acestei erori se fotografiază două fire cu plumb situate la o depărtare oarecare de
aparat. După developarea imaginii se măsoară distanţa între fire pe toată suprafaţa imaginii (1 1
= 12 = … = 1n) (figura 5.9). dacă aceste distanţe nu sunt egale cadrul camerei a suferit
modificări de la poziţia lui iniţială (11 cu axa ZZ). Rectificarea se realizează din şuruburile de
prindere a cadrului camerei prin mai multe tatonări. Operaţia de verificare este dificilă, de
aceea trebuie ferit aparatul de mişcări bruşte sau lovituri care ar putea produce erori.
Page 82
- planul de culisare al obiectivului să fie paralel cu axa ZZ. Deplasarea obiectivului

trebuie să se facă într-un plan paralel cu axa ZZ şi respectiv cu cadrul camerei. Verificarea
acestei condiţii se face prin fotografierea a două fire cu plumb în trei poziţii diferite ale
obiectivului (0, +30 mm 45 mm) (figura 5.10). după developare se măsoară distanţa între
fire pentru cele trei poziţii (10 = 1+30 = 1-45) de forografiere.
Când obiectivul este dereglat, rectificarea se face din şuruburile de prindere a
obiectivului pe planul de culisare. Operaţia este dificilă şi nu reuşeşte dintr-o dată, de aceea
trebuie repetată până la reglarea perfectă.
- axa de fotografiere a camerei metrice şi axa optică de vizare a lunetei să fie conţinute
în planul vertical principal al fototeodolitului. În acest scop se montează dispozitivul special
de verificare al fototeodolitului (figura 5.10) pe cadrul camerei fotografice, astfel încât firul
reticular să se aştearnă peste mărcile reper corespunzătoare axei zz. Se vizează cu luneta
fixată la gradaţia og a cercului orizontal spre un punct îndepărtat, iar prin lupa dispozitivului
de rectificare se vizează prin obiectiv. Dacă fototeodolitul este reglat, punctul vizat prin lunetă
se va menţine pe direcţia firului reticular al dispozitivului de verificare. Eventuala rectificare
se face acţionându-se cu ½ din eroare asupra şuruburilor de fixare şi reglare a lunetei pe
corpul camerei. Operaţia se repetă de mai multe ori până la reglarea perfectă a axei de vizare a
lunetei.
- verificarea indicelui de orizont se face prin efectuarea mai multor expuneri pe aceeaşi
placă în poziţii succesive ale obiectivului. Rectificarea eventualelor graşeli se face prin
reglarea colimatorului care proiectează indicele de orizont.
5.3.2. Verificarea etanşeităţii camerei şi casetei
Pentru ca imaginea să fie clară trebuie ca şi camera obscură a aparatului şi caseta în

care se păstrează materialul fotosensibil să fie perfect etanşă. Această condiţie se verifică în
felul următor: se introduce o casetă cu materialul fotosensibil în cadrul camerei şi se face o
„expunere” fără a scoate căpăcelul obiectivului. Dacă camera nu este etanşă va intra lumină în
camera obscură şi va impresiona materialul fotosensibil apărând pete pe imagine după
developare.
Page 83
Pentru a verifica etanşeitatea casetei vom face o expunere a materialului fotosensibil

fără a scoate voletul casetei. Dacă pe imagine apar pete înseamnă că caseta nu este etanşă. O
astfel de casetă nu se mai utilizează pentru preluări fotogrammetrice.
5.3.3. Verificarea elementelor de orientare interioară a camerelor metrice
Elementele de orientare interioară au importanţă în orientarea relativă a imaginilor la

aparatele de restituţie pentru formarea modelului stereoscopic.
Influenţa erorilor acestor elemente, asupra imaginilor respectiv a deformaţiilor produse
este însemnată în cazul lucrărilor fotogrammetrice de precizie. Aceste erori pot fi parţial
compensate cu ajutorul elementelor de orientare exterioară, dar numai în cazul când ele nu
sunt prea mari.
În concluzie cunoaşterea cu precizie a elementelor de orientare interioară a fotogramelor, a
eventualelor modificări survenite în timp este imperios necesară.
Verificarea acestor elemente în scopul evaluării erorilor lor se poate face prin metode
de etalonare a camerelor metrice în laborator sau în teren.
Dintre cele mai utilizate metode de teren se vor prezenta următoarele:
- metoda măsurării unghiurilor;
- metoda măsurării distanţelor;
- metoda fotogramelor conjugate.
5.3.3.1. Metoda măsurării unghiurilor
Verificarea elementelor de orientare interioară a camerelor fotogrammetrice terestre se

poate face cu ajutorul unui obiectiv cu caracteristici asemănătoare obiectivului camerei
metrice.
Dintr-un punct de staţie bine ales, se efectuează o fotografiere cu axa orizontală asupra
unor puncte din teren de coordonate cunoscute şi identificabile (figura 5.11). punctul P 0 se
alege în aşa fel încât să fie pe direcţia axei de fotografiere, iar punctele P 1 şi P2 simetrice faţă
de direcţia axei de fotografiere la stânga şi dreapta acesteia.
Page 84
figura 5.11.
Cu ajutorul unui teodolit cu obiectivul indicat mai sus se măsoară unghiurile orizontale
, şi cele verticale , pe care le fac direcţiile spre cele trei puncte.
După efectuarea măsurătorilor în teren, cu ajutorul unui comparator se măsoară
coordonatele fotogrammetrice ale celor trei puncte imagine pe fotografia realizată,
din care se obţin valorile mărimilor:
a1 = x'1 x'0 ; a2 = x'2 x'0 (5.1)

se vede din figura (5.19) că f = sin ; = cos (5.2)
În triunghiul dreptunghic O'P'0P'1 se pot scrie relaţiile:
= =
(5.3)
= =
care devin:
(5.4)
Page 85
Împărţind relaţia (5.4) prin sin φ sin , respectiv sin φ sin vom avea:
ctg ctg
(5.5)
ctg ctg
sau
ctg ctg ctg ctg (5.6)
de unde
ctg ctg ctg (5.7)
rezultă:
tg (5.8)
Obţinând valoarea unghiului φ prin intermendiul coordonatelor măsurate pe fotograme

şi-a unghiurilor orizontale din teren înlocuind în relaţiile (5.2) obţinem mărimile şi f.
Abscisa fotogrammetrică a punctului principal al fotogramei H' va fi:
= (5.9)
Coordonata a punctului H' al fotogramei poate fi calculat cu ajutorul unghiurilor

zenitale şi coordonatele măsurate pe fotograma .
figura 5.12.
Astfel din figura (5.20) se vede că:
= tg
(5.10)
Page 86
tg
Cea mai probabilă valoare a coordonatei se va obţine din media determinărilor
( )= (5.11)
În cazul în care în teren avem cunoscute un grup de puncte 3 atunci măsurătorile

efectuate asupra imaginii fotografice şi a unghiurilor măsurate se vor prelucra prin metoda
celor mai mici pătrate.
Diferenţele mari ce pot să apară între valorile şi respectiv a distanţei focale
calculate din diferitele puncte ale terenului se datorează aberaţiilor de distorsie ale
obiectivului care afectează poziţia reciprocă a punctelor imagine. Valorile corecţiilor
determinate se vor aplica aparatelor de restituţie în operaţia de orientare relativă.
5.3.3.2. Metoda măsurării distanţelor
Procedeul prezentat în continuare oferă determinarea mai precisă a elementelor de

orientare interioară şi are în plus posibilitatea determinării unghiului de rotire φ a planului
fotogramei faţă de direcţia axei de fotografiere.
Precizia atinsă în măsurători poate fi foarte mare, iar măsurarea în sine se face cu
instrumente şi metode obişnuite.
Procedeul constă în trasarea pe teren a două aliniamente perpendiculare între ele astfel
încât punctul C al aliniamentului OC să se afle la mijlocul aliniamentului AB. Aliniamentul
AB se împarte în părţi egale începând din mijloc spre extremităţi în distanţe egale, convenabil
alese încât pe fotogramă distanţele imagine să fie de 5 – 10 mm.
Se pot folosi pentru împărţirea aliniamentului mire speciale, iar dimensiunile lor se
aleg astfel încât imaginile corespunzătoare să fie suficient de fine pentru efectuarea
măsurătorilor ulterioare (figura 5.12.a).
figura 5.12.a.
Page 87
Lungimea aliniamentului OC se consideră egală cu 1000 f, astfel că această distanţă să

fie mai mare decât distanţa hiperfocală a obiectivului camerei de fotografiat (figura 5.12.b).
În punctul de staţie se instalează un teodolit cu precizie ridicată (1ᶜᶜ) cu care se
măsoară unghiurile formate de direcţiile spre punctele materializate pe aliniamentul AB. Cu
ajutorul unei panglici de oţel (bine etalonate) se măsoară distanţele dintre aceste puncte.
figura 5.12.b.
După efectuarea măsurătorilor de unghiuri şi distanţe în locul teodolitului se instalează

camera metrică de verificat, astfel ca axa de fotografiere a camerei să fie orizontală şi dirijată
pe direcţia aliniamentului OC. Se efectuează o înregistrare fotografică asupra aliniamentului
AB obţinând imaginile punctelor intermediare a1a2…b1b2…Pe fotograma astfel obţinută cu un
comparator se măsoară distanţele imagine 1'1, 1'2 … 1'n .
Dacă planul focal al camerei sete perpendicular pe axa optică a camerei metrice atunci
punctul imagine C se găseşte la mijlocul distanţei a1b1 şi va constitui punctul principal al
fotogramei H' (figura 5.12.b).
O eventuală rotire a planului focal modifică poziţia punctelor imagine în a' 1b'1 situate
la distanţe diferite faţă de c'. în acest caz unghiul φ se poate determina aplicând realţiile.
Din figura (5.21.b) reiese că se pot scrie următoarele relaţii:
; (5.12)
deoarece (prin trasarea în teren)
cos ( = (5.13)
Dezvoltând şi ordonând după cos cos şi sin sin .
(5.14)
sau
Page 88
Împărţind relaţia (5.14) prin cos cos vom obţine:
tg tg = (5.15)
de unde:
tg = ctg (5.16)
dar tg = şi având în vedere că are valoare foarte mică poate fi scris direct în secunde
(5.17)
Pentru determinarea distanţei focale vom considera unghiurile α măsurate şi eventualul

unghi de rotire φ al planului fotogramei.
Din figura (5.12.b.) se vede că:
f= (5.18)
Valoarea calculată a distanţei principale va diferi corespunzător elementelor măsurate.

Practic se va determina o valoare medie a acesteia rezultată din diferitele valori calculate din
mai multe perechi de puncte.
f= (5.19)
n – fiind numărul perechilor de puncte considerate.

Pentru determinarea coordonatelor fotogrammetrice a punctului principal H'( , )
se vor avea în vedere următoarele elemente.
figura 5.13.
Din figura 5.13 se observă: C'H' = (5.20)
Page 89
atunci: C'H' (5.21)

- este abscisa punctului imagine c' care se va măsura pe fotogramă.
Pentru determinarea coordonatei se va efectua o fotogramă rotită cu 90°.
Măsurătorile şi calculele se vor desfăşura ca şi-n cazul fotogramei normale.
Prelucrarea datelor obţinute din măsurători se pot face şi riguros apelând la teoria celor
mai mici pătrate. Prelucrarea riguroasă a datelor se face în felul următor: să presupunem
cunoscute valorile provizorii a distanţei focale f şi ale abscisei şi că valorile lor definitive
f şi x' sunt influenţate de erori df şi dx'.
figura 5.14.
Din figura 5.14 se vede că o valoare provizorie a unghiului se obţine din relaţia:
tg = (5.22)
corecţia acestui unghi d o determinăm diferenţiind relaţia (5.22) obţinând:
d = df (5.23)
Din figura 5.14 cos şi deci
Page 90
Atunci d = dx' df (5.24)
Notând = a1 şi = b1
d = a1 dx' b1 df (5.25)
Folosind ecuaţia (5.25) ca ecuaţie de eroare vom avea că:
a1 dx' b1 df d (5.26)
Din figura (5.23) se observă că:
(5.27)
în care - direcţii măsurate în teren

– valori calculate cu relaţia (5.23)
Deci
sau (5.28)
Înlocuind în relaţia (5.26) vom avea a1 dx' b1 df + (5.29)

Fiecare punct vizat dă o ecuaţie de eroare.
Necunoscutele acestor ecuaţii fiind dx'; df şi σ.
Prin procedeul cunoscut de la măsurătorile indirecte vom transforma sistemul de erori
într-un sistem normal de ecuaţii, de forma:
[aa] dx' + [ab] df + [ac] σ + [a1] = 0

[ba] dx' + [bb] df + [bc] σ + [b1] = 0 (5.30)
[ca] dx' + [cb] df + [cc] σ + [c1] = 0
Procedând în mod obişnuit rezolvăm sistemul ecuaţiilor normale determinând

necunoscutele. În ceea ce priveşte determinarea corecţiei dz' se procedează în acelaşi mod
observaţiile fiind făcute pe fotogramele realizate cu o rotaţie de 90° a camerei
fotogrammetrice de verificat.
5.3.3.3. Metoda fotogramelor conjugate
Acest procedeu este simplu, nu cere măsurători de unghiuri sau distanţe în teren.
Valoarea distanţei focale se obţine după două fotograme conjugate cu acoperire, obţinute din
acelaşi punct de staţie 0.
Se realizează două fotograme F1 şi F2 din acelaşi punct de staţie cu axa de fotografiere
orizontală şi îndreptată pe direcţia axei optice a fototeodolitului (09 la cercul orizontal) pentru
Page 91
fotograma F1. Pe ambele fotograme trebuie să apară imaginile m 1 şi m2 a aceluiaşi punct din
teren M (figura 5.15).
figura 5.15.
Considerând obiectivul fără distorsie şi planul focal perpendicular pe axa de

fotografiere vom putea scrie: f = x1 ctg
f = x2 ctg ( ) (5.31)
Unghiul δ este format de axele de fotografiere şi poate fi măsurat direct pe cercul
orizontal al fototeodolitului, odată cu operaţia de preluare a fotogramelor.
Deci: x1 ctg γ = x2 ctg ( ) (5.32)
dar
tg ( )=
atunci
x1 ctg γ = (5.33)
Însă tg γ = din figura (5.24) atunci f= (5.34)
sau (5.35)
Împărţind prin tg δ şi ordonând după f vom obţine o ecuaţie de gradul II în f
(5.36)
Prin rezolvarea ecuaţiei obţinem valoarea distanţei focale f.

Poziţia punctului principal se determină faţă de imaginile m1 şi m2 de pe fotograme
astfel că:
= (5.37)
= (5.38)
Page 92
Valorile coordonatelor fotogrammetrice se măsoară cu un stereocomparator. Procedeul

este simplu, uşor de realizat însă nu asigură o precizie ridicată.
5.4. Aparate de fotografiat nemetrice utilizate în scopuri fotogrammetrice
În spaţiile restânse sau în locurile unde accesul camerelor fotogrammetrice sau a

stereocamerelor este dificil se pot utiliza pentru măsurători fotogrmmetrice şi aparate
obişnuite de fotografiat (nemetrice). Este de la sine de înţeles că folosirea unor asemnenea
procedee nu asigură o precizie ridicată, dar este suficientă pentru anumite genuri de lucrări.
În cazul în care pe fotografiile preluate cu aparate fotografice nemetrice urmează să se
facă măsurători fotogrammetrice este necesar ca aceste aparate să fie etalonate. Prin operaţia
de etalonare, se înţelege determinarea elementelor de orientare interioară respectiv poziţia
punctului principal H' (punctul în care axa optică principală întâlneşte planul focal) şi
valoarea distanţei focale pentru reglarea la infinit a profunzimii de câmp.
Deoarece o influenţă deosebită o are distorsia asupra măsurătorilor fotogrammetrice de
precizie, prin operaţia de etalonare se va determina şi mărimea distanţei reziduale pe care
obiectivul aparatului de fotografiat o manifestă asupra poziţiei punctelor imagine. Această
mărime ia pentru cazul măsurătorilor fotogrammetrice valoarea de element de orientare
interioară.
Aparatele nemetrice de fotografiat pot fi însă de un real folos în fotogrammetrie şi
pentru obţinerea unor informaţii calitative ca şi pentru înregistrarea unor fenomene de
moment ce pot să dispară până la deplasarea la faţa locului a unei camere metrice de
fotografiat.
Pentru scopuri fotogrammetrice se folosesc în general aparatele fotografice care au
obiectivele cu calităţi superioare (luminozitate 1:4,5 până la 1:25), putere de separare mai
mare de 50 – 80 linii/mm şi distanţa focală peste 50 mm.
5.4.1. Etalonarea aparatelor fotografice nemetrice
Determinarea elementelor de orientare interioară a aparatelor fotografice nemetrice se

poate face prin mijloace de calcul obişnuite, efectuând măsurători într-o staţie de etalonare
special amenajată sau în teren.
În staţia de etalonare, aparatul fotografic se aşează cu axa de fotografiere orizontală şi
perpendiculară pe planul focal al aparatului. Această dispunere se realizează cu ajutorul unui
teodolit al cărei axă este colineară cu axa de fotografiere a aparatului de fotografiat, prin
procedeul autocolimaţiei cu ajutorul unei oglinzi care are ambele feţe rectificate şi oglinda pe
faţa vizată.
Oglinda se fixează pe cadrul aparatului de fotografiat şi prin mişcări de rotaţie se
aduce aparatul fotografic astfel ca imaginea obiectivului să se vadă reflectată în oglindă, în
mijlocul firelor reticulare, iar mijloacele laturilor cadrului să fie suprapuse peste firele
reticulare ale obiectivului (figura 5.16).
Page 93
figura 5.16.
Axa orizontală ce uneşte mijloacele laturilor cadrului este dispusă la acelaşi nivel cu
firul reticular orizontal al teodolitului cu ajutorul unei nivele amplasate în staţia de etalonare.
În faţa obiectivului aparatului fotografic se dispun mirele staţiei de etalonare (mire
Balla) şi o miretă aşezate cu centrul în planul vertical ce trece prin axa optică a teodolitului,
orientate perpendicular pe acest ax. Prin măsurarea unghiului paralactic se verifică dispunerea
perpendiculară pe axul de fotografiere. Cu această dispunere în staţie se poate trece la
efectuarea măsurătorilor în vederea determinării punctului principal H' şi a distanţei focale, f.
Determinarea punctului principal. Poziţia punctului principal este materializată prin
imaginea miretei ce se înregistrează pe fotografie. În funcţie de această poziţie punctul
principal astfel materializat se gravează pe cadrul aparatului fotografic, indicii de referinţă 2
câte 2 opuşi astfel ca limitele lor de intersecţie să se întâlnească în punctul principal al
fotogramei.
Determinarea distanţei focale. Pentru determinarea distanţei focale se efectuează o
fotografiere asupra obiectivelor montate în staţia de etalonare mai sus descrisă. Valoarea
acesteia se va determina în funcţie de depărtarea la care se face fotografierea, faţă de mirele
amplasate în staţie la diferite distanţe faţă de punctul de staţie a aparatului de fotografiat.
Din figura (5.16) se observă că pot fi scrise următoarele relaţii de calcul în
triunghiurile formate:
= ; = (5.39)
Mărimile x'1, x'2 … sunt imaginile mirelor pe fotogramă şi ele se obţin prin măsurători
cu ajutorul unui comparator de precizie ridicată.
x1 x2 … sunt lungimile mirelor reale în cazul nostru egal cu 2 m.
Page 94
d 1 d2 … se consideră distanţele de la punctul nodal anterior al obiectivului până la

punctele de staţie unde sunt amplasate mirele. Cum poziţia punctului nodal nu poate fi
observată direct, mărimile d1, d2 … nu sunt cunoscute ele trebuie deduse.
Din relaţiile (5.38) putem scrie
d1 = X1 ; d2 = X 2 … (5.40)
În figura (5.17) se observă că se pot măsura cu precizie ridicată distanţele D 1, D2 … de

la punctul de staţie al aparatului de fotografiat până la fiecare staţie, acestea constituind
dispozitive reductoare de măsurare a distanţei şi asigură o precizie ridicată determinare
1:10000 şi chiar mai mare.
figura 5.17.
Din diferenţa distanţelor D1, D2 … , se deduc valorile
X2 X1 (5.41)
sau X( deoarece x1 = x2 = … x = 2m
X(
Page 95
(5.42)
X(
Am obţinut un sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute care prin rezolvarea lui
determină valorile necunoscute d'1 d'2 …
În cazul când în situaţia de etalonare sunt amplasate mai multe mire orizontale şi deci
se efectuează mai multe măsurători, atunci rezolvarea problemei se face apelând la teoria
celor mai mici pătrate, metoda măsurătorilor indirecte.
Prin introducerea valorilor d'1 d'2 … reieşite din calcul în relaţiile (5.39) deducem
valorile d1, d2 … respectiv distanţele reale de la punctul nodal anterior al obiectivului până la
fiecare obiect real.
Cu aceste valori, făcând apel la ecuaţia lentilelor deducem valoarea
distanţei focale f = (5.43)
Cea mai probabilă valoare a acesteia obţinându-se din media celor n valori deduse.
Precizia minimă de determinare a acestei valori este 0,02 mm, cu condiţia ca după
fiecare determinare şi fixare a punctului principal, axul stadiilor orizontale să fie dispus în
planul vertical ce trece prin acest punct.
Determinarea distorsiei reziduale. Aberaţia de distorsie care este abaterea sistematică
a imaginii obţinută prin fotografiere faţă de fotograma considerată perspectivă centrală se
determină cu ajutorul funcţiei aparatului de fotografiat (figura 5.18).
figura 5.18.
r' = f F( ) (5.44)
Funcţia aparatului fotografic este o relaţie analitică între unghiurile axiale ale
fascicolului de raze de la obiect la obiectiv şi distanţa radială x', corespunzătoare pe planul
Page 96
imaginii. Dacă obiectivul n-ar fi afectat de distorsie atunci funcţia (5.43) s-ar exprima prin
relaţia:
r' = f tg (5.44')
Obiectivele aparatelor fotografice nemetrice nu sunt corectate de aberaţia de distorsie

la fel de bine ca obiectivele fotogrammetrice şi de aceea imaginile date de obiectivele
aparatelor fotografice nemetrice au efectul de distorsie mai mare.
Determinarea deformaţiilor imaginii datorită distorsiei se face cu ajutorul unui panou
test, care conţine puncte dispuse simetric faţă de centru, la diferite distanţe radiale.
Panoul test se dispune perpendicular pe axa optică a aparatului prin procedeul
autoclimaţiei în aşa fel încât aceasta să întâlnească panoul test în centrul său.
Din figură se observă că r = d tg (5.45)
în care „r” – mărimea razei reale pe panoul test;
„d” – distanţa între punctul nodal anterior şi planul test.
Cunoscând valoarea unghiului axial din relaţia (5.44) şi valoarea distanţei focale prin
etalonare se poate deduce distorsia reziduală r' sau deformaţia produsă asupra imaginii de
distorsie.
Astfel r' = (5.46)
r'1 – sunt razele radiale imagine corespunzătoare punctelor P1 ale panoului test.
Cu valorile r' determinate se pot determina curbe de aceeaşi valoare a mărimii şi care
scot în evidenţă sensul deformaţiilor şi mărimea lor pe suprafaţa utilă a imaginilor fotografice.
Diagrama distorsiei astfel întocmită are pentru fotogrammetrie o importanţă deosebită
deoarece apreciază calitatea obiectivului fotografic al camerei nemetrice (figura 5.19).
Din studiul făcut asupra unor aparate fotografice obişnuite a rezultat că aberaţia de
distorsie este cuprinsă între 0,01 şi 0,5 mm.
figura 5.19.
5.4.2. Aparatele fotografice nemetrice în montaj de cameră stereofotogrammetrică
Page 97
Aparatele fotografice obişnuite, etalonate pot constitui camere stereometrice dacă se

montează pe o bază fixă. Este indicat ca aparatele fotografice folosite să aibă acelaşi tip de
obiectiv, de acelaşi format şi cu aceleaşi caracteristici tehnice.
În ceea ce priveşte montarea lor în stereocameră trebuie astfel fixate încât axele lor de
fotografiere să fie paralele între ele şi perpendiculare pe baza de fotografiere de o anumită
lungime.
Tabel 5.1.
Nr. Denumirea Producătorul Formatul Distanţa Deschiderea Unghi Axa de Intervalul Suportul
crt fotogramelor focală diafragmei de câmp fotografiere de foto- Foto/placă/
mm obiectivului pe grafiere film
cm cm orizontală (m)
pe
verticală
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
1 Fototeodolitul Carl Zei-
Phototheo ss 13x18 190 1:25 0 25 - ∞ P
19/1318 Jena- RDG constant
2 Fototeodolitul Aeroto-pograf 160 1:25 0 25 - ∞

TAF RFG 13x18 constant P
3 Fototeodolitul Sokkisha 12x 165 0 P
MIK165 Japonia 16,5
4 Fototeodolitul Wild 10x15 165 1:12 60° o;î(+7°-28 din 7° 30 - ∞ P
Wild P-30 Elveţia constant în 7°)
5 Fototeodolitul Galileo 10x15 155 o; î (0-40°) 10 - ∞ P/F
FTG – 1 Italia
6 Cameră terestră Wild 9x12 100 1:5,6 67,5° 25-(cu
Universală Wild Elveţia variabil o;v,î ( 7°; lentile P/F
P-31 5,6-22 aditio-
14; 25; nale)
30;+100)
7 Cameră terestră Wild 6,5x9 64 1:8 o; î (0-40°) 3,3-∞ P/F
Wild P-32 Elveţia 8 … 22
8 Zeiss 60 1:11 72° 2,5-∞
Cameră terestră Oberko- 9x12 constant o;v,î ( 30°, F/P
TMK – 6 chen
RFG 70°, +100)
9 Cameră terestră Zeiss 9x12 120 1:8 … 16 72° 20-∞ F/P
Oberkochen o,v,i(( 30°,
RFG
70°, +100)
10 Verostat Galileo 9x12 100 o, v, i (0-100°) 2-∞ P
Italia
11 Veroplast Galileo 13x18 150 1:6,3 o, v, i (0-100°) 2-∞ P
Italia 6,3 … 25
12 Cameră universală Zeiss
UMK-6,5/1318 Jena RFG 1:5,6- 1:32 o,v,i ( 15, 30, 1,4-∞ P/F
13x18 64 +90°)
UMK-10/1318 F
" 13x18 100 1:8–1:32 25-∞ P/F
UMK-10/1318 N
13x18 100 1:8–1:32 o,v,i( " ) 2,1-∞ P/F
UMK-20/1318 "
13x18 200 1:8–1:32 25-∞ P/F
UMK-30/1318 o,v,i( " )
" 13x18 300 1:11–1:32 50-∞ P/F
o,v,i( " )
"
o,v,i( " )
Page 98
Tabel 5.2.
Nr. Distanţa Deschiderea Mări-mea Înălţimea Formatul Intervalul Axa de Suportul
crt. Producătorul focală diafragmei bazei de instalare fotogramelor de fotografiere Foto/placă/
Denumirea mm (cm) fotografiere film Particularităţi
cm cm (m)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1. SMK Carl 56 1:5,6- 40 1,5-2,7 9x12 1,5-10 O,v,i în da - -baza poate fi
5,5/0808/40 Zeiss 1:22 trepte din orizontală şi
SMK Jena -"- -"- 120 15° în verticală, se poate
5,5/0808/12 RDG 15° introduce la
0 fiecare cameră o
con-
vergentă de 0 la
12.
-"- 100 1:8-1:32 35-160 0,6-2,1 13x18 1-10 o,v (0°la da da -baza poate fi
Stereocame -50°) ataşată şi
ra verticală.
UMK
10/1318
2. Srereocame Wild 1:8-1:32 40 1,5-2,5 6,5x9 2,5-10 o,v,i da -baza poate fi

ra Elve-ţia 64 aşezată şi vertical.
( 10°,
Wild C-40
-"- -"- 30°,60°,
-"- 120 5-30 80°,90°) da
Stereocame o,v,i
ra Wild C- (-25g,-
120 15g,0,
+15g)
3. Stereocame Zeiss -cu lentile
ra Ober- suplimentare se
SMK – 40 kochen 2,5-10 poate prelua şi în
RFG 40 1,3-2,5 9x12 o,v,i da - intervalul 0,5-2,5
60 m
1:11 120 5-50
Stereocame
ra
SMK - 120
4. Verostat Gali-leo 100 1:6,3 120 9x12 2-∞ o,î(0°-
Italia 1,3-2,6 28g) da - -se poate
Veroplast 150 1:6,3 55-200- 13x18 1,6 - ∞ o,v,i introduce o
1:25 300 convergenţă de
Tecnoster 75 1:9-1:36 16-70 6,5x9,5 0,6 - ∞ până la 15g.
o,î( 20g)
A 16-32
Tecnoster 150 100-200 0,5-2,6
B 30-70 23,5x 1,6-2,6 da -
23,5 o,î( 55g
la 50g)
5. Asca-nia
DMK Elve-ţia 100 30-85 1-1,5 13x18 1- O,v,î da - -punctul principal
100/1318 poate fi deplasat.
6. Stereo ST Asahi 40 6,5x9 2,5-10 V da -
40
Asahi 65 6,5x9 5 -10 O,v,i(3,3 da -
Stereo ST 3g;6,66g)
120 Nik-on 60 120 1,5-2,5 6,5x9 9
45 9x12
ST – 120 67 25;35 5 0
Sokki-sha
SKB – 40 Japo-nia 50 1,3-1,8 12x16,5 1-
o,î( 30g)
SKB – 120 121 30;50 0,5-
B – 54 90 100 1- o,î( 15g)
V–3
KSK – 100
Page 99
CAPITOLUL VI
METODELE FOTOGRAMMETRIEI TRESTRE
În general, metodele fotogrammetrie terestre se ocupă cu determinarea poziţiei şi
dimensiunilor obiectelor din spaţiu pe baza măsurătorilor efectuate pe imaginile fotografice
obţinute din puncte fixe de pe suprafaţa terestră.
Practic reconstituirea spaţială se realizează printr-un ansamblu de operaţii de
fotografiere, fie sub formă analogică prin izolinii sau curbe de nivel.
După forma şi natura obiectului se disting metode fotogrammetrice corespunzătoare
redării în plan a obiectului, plecând de la câte o fotogramă şi metode corespunzătoare redării
în plan a poziţie spaţiale prin elemente planimetrice şi altimetrice plecând de la cuple de
fotograme (stereograme). Evident că pot exista produse fotogrammetrice obţinute prin
combinarea celor două tipuri de metode.
6. Fotogrammetria cu o singură imagine
Metoda fotogrammetrică plecând de la câte o imagine fotogrammetrică se

subordonează în principal, cerinţelor asigurării corespondenţei între cele două planuri (planul
fotogramei şi al reprezentării a hărţii). Aceste metode, procedee corespund simplei intersecţii
în spaţiu între razele proiectate şi planul de reprezentare.
Se disting mai multe procedee în funcţie de poziţia planului de proiecţie(fotogramă)
faţă de planul orizontal al reprezentării şi de direcţia axei de fotografiere faţă de obiectul
fotografiat.
Tehnica de prelucrare a acestor imagini este cea a fotoredresării, adică de aducere a
fotogramelor la o anumită scară, scară de reprezentare în plan.
Redresarea se poate realiza grafic, numeric sau mecanic cu ajutorul unor aparate
special construite denumute fotoredresatoare. Un astfel de aparat îl poate constitui şi „Camera
clara”.
Redresarea fotogramelor terestre poate fi realizată cu aparate de proiecţie fotografică,
binenţeles că precizia obţinută este mai scăzută însă suficientă pentru un anumit gen de
măsurători efectuate.
În fotogrammetria terestră, prin exploatarea câte unei fotograme se obţine numai
poziţia în planul vertical XZ a obiectului real.
Metoda este avantajoasă pentru determinarea obiectelor dispuse mai mult în plan
vertical sau cu suprafeţe netede, fără denivelări. În activitatea topografică se foloseşte pentru
realizarea releevelor, pentru urmărirea comportării construcţiilor industriale şi civile, iar în
activitatea minieră din subteran pentru determinarea secţiunilor transversale a lucrărilor
miniere sau a urmăririi deformării licrărilor miniere sub influenţa presiunilor.
Preluarea imaginilor singulare se realizează cu fototeodolite sau aparate de fotografiat
obişnuite, dar etalonate, din puncte de staţie stabile a căror coordonate spaţiale sunt
cunoscute.
Fotografierea se face de la o distanţă convenabilă care să asigure înregistrarea pe
fotogramă, întregii suprafeţe a obiectului fotografiat (clădiri, secţiuni ale lucrărilor miniere,
etc.).
Distanţa de fotografiere se stabileşte cu relaţiile:
Page 100
Y1 = ; Y2 = (6.1)
unde X, Z – sunt dimensiunile obiectului real;
x', z' – sunt dimensiunile utile ale fotogramei;
f – distanţa focală a obiectivului aparatului de fotografiat.
Din cele două valori Y, obţinute se alege o valoare care să corespundă unei scări de
reprezentare convenabile.
Exemplu:
f = 200 mm; X = 17 m Z = 9,00 m
x' = 165 mm z' = 120 mm
Y1 = 200 = 20,60 m ; Y2 = 9 = 15 m
Se alege Y = 20 m
În vederea reprezentării la sacră, cât şi pentru determinarea poziţiei obiectelor este
necesară existenţa unui anumit număr de reperi amplasaţi pe obiectul real şi care să se
înregistreze pe fotogramă. Reperii pot fi materializaţi prin două mire perpendiculare între ele
astfel încât să se poată controla scara reprezentării pe cele două direcţii principale ale
obiectului (orizontală şi verticală).
Fotografierea se poate face cu axa de fotografiere:
- orizontală şi perpendiculară pe planul obiectului;
- orizontală şi deviată faţă de normal;
- înclinată sub un unghi dat.
6.1.1. Fotografierea cu axa de fotografiere orizontală şi perpendiculară pe planul

obiectului
Dispunerea axei de fotografiere perpendiculară pe obiect se realizează cu ajutorul

echerelor care asigură o precizie de 5" pentru o distanţă de 15 – 20 m (figura 6.1).
Page 101
figura 6.1.
În cazul fotogramelor preluate ce axa de fotografiere orizontală şi perpendiculară pe

obiect scara este dată de relaţia:
m1 = (6.2)
în care Y – distanţa între punctul de staţie şi planul fotografiat;

f – distanţa focală a aparatului de fotografiat.
Scara de reprezentare se verifică şi cu ajutorul mirelor reper dispuse pe obiectul
fotografiat şi imaginile corespunzătoare.
Astfel: m1 = = (6.3)
Prelucrarea imaginii fotografice într-un punct de staţie se desfăşoară după următoarea

succesiune de operaţii:
- se determină axul vertical al planului obiectului fotografiat care se materializează cu
un fir cu plumb;
- Se fixează punctul de staţie al fototeodolitului corespunzător distanţei calculate cu
relaţia (6.1);
- Se stabileşte reperajul necesar reprezentării la scară a obiectului fotografiat, astfel ca
să apară şi pe fotogramă. Determinarea poziţiei reperilor se face prin cunoaşterea
coordonatelor lor faţă de axul vertical al obiectului;
- Se verifică cu ajutorul lunetei fototeodolitului, perpendicularitatea pe planul
obiectului. În acest scop se fixează luneta fototeodolitului la diviziunea zero de pe
limb pentru a se face verificarea perpendicularităţii prin vizarea cu firul reticular
vertical al lunetei pe firul cu plumb ce materializează axul planului observat.
Sistemul de referinţă, faţă de care se face reprezentarea constă în fixarea pe planul observatal
unui reper care să constituie originea sistemului de coordonate.
În timpul fotografierii se va urmări în mod deosebit:
Page 102
- montarea corectă a plăcii fotografice în casetă;

- calarea corectă a fototeodolitului;
- orientarea axei de fotografiere perpendicular pe planul obiectului fotografiat.
Prin această verificare se elimină erorile ce afectează măsurarea coordonatelor x' şi z'
pe fotogramă. Prelucrarea fotogramelor individuale se poate realiza numeric sau analogic.
Prelucrarea numerică constă în determinarea coordonatelor X, Y a punctelor obiectului real,
efectuând cu ajutorul unui comparator măsurători pe fotograme. Se măsoară coordonatele
fotogrammetrice ale punctelor imagine corespunzătoare x'1, z'2 cu care apoi prin intermediul
relaţiilor ce urmează se calculează coordonatele punctelor reale.
X1 = m1 x'1 şi Z1 = m1 z'1 (6.4)
Reprezentarea coordonatelor obţinute se face faţă de originea sistemului de referinţă

mai sus stabilit.
Prelucrarea analogică sau grafică se face cu ajutorul unui fotoredresor sau a unui
aparat de proiecţie fotografică. Se stabileşte scara de reprezentare pe plan a obiectului şi
poziţia mirelor reper. Se suprapun peste aceste mire, imaginile lor de pe fotografie după care
se desenează conturul obiectului fotografiat, sau poziţia reperilor a căror imagine este
înregistrată pe fotogramă.
Precizia de măsurare a coordonatelor se determină prin relaţiile:
= (6.5)
Din analiza rezultatelor obţinute sau constatat că valorile X şi Z se măsoară cu precizii

cuprinse între 0,2 – 0,5 mm.
6.1.2. Fotografierea cu axa deviată cu unghiul φ faţă de normală
Acest procedeu de fotografiere este indicat obiectelor dezvoltate pe direcţia x ce nu se

pot înregistra integral pe fotograma normală.
Coordonatele X1, Z1 a punctelor reale se calculează cu ajutorul relaţiilor ce urmează.
Din figura (6.2) se obsevă că:
= = (6.6)
x'(Y+X sin φ) = f X cos φ (6.7)

sau
X(f cosφ x' sin φ) = Yx' (6.8)
de unde
X= (6.9)
Page 103
figura 6.2.
Raportul = mix (6.10) constituie scara imaginii pe direcţia X.
În acest fel coordonatele xi ale punctelor reale se calculează cu relaţia Xi = mix x'1.
Pe direcţia Z scara imaginii se determină astfel:
Din figura (6.3) se observă că:
= (6.11)
unde e= şi e' = (6.12)
Page 104
figura 6.3.
atunci = = (1+ctg (6.13)
dar
ctg =
de unde
= ( 1+ (6.14)
iar =
Operaţiile necesare realizării imaginii se succed în aceeaşi ordine şi condiţii ca şi cazul

precedent că unghiul φ se citeşte la cercul orizontal al fototeodolitului .
Prelucrarea imaginilor fotografiate cu ax de fotografiere deviată se realizează numai
numeric.
Reprezentarea lor se poate face faţă de acelaşi sistem de referinţă stabilit, astfel că prin
racordarea a câte două sau mai multe fotograme preluate normal şi deviat se va reprezenta
forma integrală a obiectului măsurat.
6.2. Metode fotogrammetrice corespunzătoare prelucrării cuplelor de

fotomgrame (stereogramelor)
Page 105
Aceste metode se subordonează cerinţelor asigurării dublei intersecţii în spaţiu a

razelor omologe şi permit determinarea poziţiei în spaţiu a punctelor, precum şi reprezentatea
planimetrică şi altrimetrică a obiectelor fotografiate. Asemenea reprezentări rezolvă roguros
problema redării în orice condiţii de teren.
Se disting mai multe procedee de măsurare care derivă din natura obiectului,
dispunerea lui în spaţiu, distanţa faţă de punctele de staţie, etc.
Cele mai utilizate metode care oferă o productivitate maximă şi un conţinut ridicat de
detalii sunt ale stereofotogrammetriei terestre.
Celelalte metode se utilizează numai în condiţii speciale atunci când condiţiile de teren
limitează posibilitatea utilizării metodelor stereorestituţiei.
Practic, fotogrammetria, cu două imagini se manifestă sub mai multe aspecte:
- stereofotogrammetria;
- fotogrammetria prin intersecţie;
- fotogrammetria paraletică cu baza de timp.
6.2.1. Stereofotogrammetria terestră
Relaţiile atât de simple ale ecuaţiei (4.30) găsite pentru cazul normal al
stereofotogrammetriei terestre au făcut ca ele să fie utilizate în exploatarea stereogramelor,
atât sub formă numerică, cât mai ales sub formă analogică cu ajutorul aparatelor de
sterorestituţie special construite acestui scop.
Datorită avantajelor acestei metode, este cel mai des utilizată în practica de exploatare
fotogrammetrică.
Metoda stereofotogrammetrică se foloseşte în cazul obiectului real aflat la o distanţă
mare faţă de baza de fotografiere pentru un număr foarte mare de puncte.
Pentru obţinerea modelului spaţial al obiectului fotografiat, fotogramele trebuie să
îndeplinească condiţiile vederii stereoscopice, respectiv axele de fotografiere să fie riguros
paralele între ele, iar între imagini să existe aceea diferenţă care se numeşte paralaxă
stereoscopică (x' - x").
După modul cum sunt orientate axele de fotografiere faţă de bază deosebim în
fotogrammetria terestră (figura 6.4):
figura 6.4.
6.2.1.1. Cazul normal
Page 106
Este cazul cel mai frecvent întâlnit în practică. Axele de fotografiere sunt orizontale,
paralele şi perpendiculare la bază. Coordonatele punctelor se determină cu relaţiile (par:4.30)
deduse din ecuaţia de bază a stereofotogrammetriei terestre (figura 6.5).
= = x'
= = z'
Raportul reprezintă numitorul scării modelului, el are mare importanţă în
stereorestituţie, deoarece este primul element obţinut în formarea stereomodelului.
figura 6.5.
6.2.1.2. Cazul paralel deviat
Se foloseşte în fotogrammetria terestră pentru creşterea câmpului de fotografiere în

aceeaşi bază. Axele de fotografiere se menţin paralele între ele, dar sunt deviate în acelaşi
sens faţă de normalele la bază cu un unghi φ (fig.6.6). S-a considerat că unghiul optim care
asigură acoperirea între fotograme este de 30 - 35°. Este de remarcat faptul că la creşterea
unghiurilor de deviere φ = (509 – 609) scade raportul de ceea ce influenţează negativ

restituţia fotogrammetrică şi precizia de determinare. Pentru fototeodolitul Photeo 19/1318
Page 107
unghiul de deviere este de 35g. Cu această valoare a devierii fotogramele se suprapun peste
cele normale şi măresc unghiul de vedere al camerei la 126g.
În cazul obiectivelor grandangulare, unghiul de vedere al fototeodolitului este suplinit
de unghiul de câmp al fototeodolitului.
figura 6.6.
Relaţiile de calcul a coordonatelor punctelor din spaţiu real vor fi conform ecuaţiei
stereofotogrammetrice (figura 6.6):
Y= (b cos φ b sin φ)
X= (b cos φ b sin φ)
Z= (b cos φ b sin φ)
Expresia (b cos φ b sin φ) = b' poartă denumirea de bază eficace sau de lucru
pentru ridicările paralel deviate.

Semnul + sau al expresiei se ia în funcţie de felul devierii şi anume:
- „+” pentru devierea axei de fotografiere spre dreapta;
- „ ˮ pentru devierea spre stânga.
6.2.1.3. Cazul înclinat
Este atunci când axele de fotografiere nu sunt orizontale, ci înclinate faţă de aceasta cu
un unghi ω. Pentru ca fotogramele să formeze o stereogramă care exploatată să redea spaţial
Page 108
obiectul fotografiat, axele de fotografiere trebuie să se menţină riguros paralele, normale sau
deviate faţă de baza de fotografiere (figura 6.7.a).
Fotogramele astfel realizate se pot prelucra cu relaţiile:
= x' (6.15)
Y= f (cos ω sin ω)
= f( cos ω sin ω)
figura 6.7.a. figura 6.7.b.
Relaţiile de mai sus sunt deduse din figura 6.7.b. Conform relaţiilor
stereofotogrammetriei cazul normal
= (6.16)
Dar Y + Y = cos ω; = ; Y= cos ω sin ω (6.17)
Deci: Y= cos ω z' sin ω
sau Y= (cos ω sin ω) (6.18)
Z = Z1 + Z2
Page 109
dar Z1 = cos ω şi Z2 = sin ω
deci Z= cos ω + sin ω (6.19)
Înlocuind în relaţie valorile lui Z şi Y prin relaţie, obţinem:
Z= (6.20)
sau Z= (z' cos ω sin ω)
Semnul plus sau minus se ia în funcţie de înclinarea axei de fotografiere a aparatului.

Relaţiile de transformare a acestor coordonate se pot realiza şi mecanic cu ajutorul
dispozitivului denumit calculator de înclinare care se instalează între aparatul stereorestituitor
şi masa de desen.
Cazul înclinat în fotogrammetria terestră se utilizează din ce în ce mai mult, datorită
aparaturii de prelucrare construită în ultima perioadă şi are posibilităţi mai largi de utilizare.
6.2.2. Fotogrammetria prin intersecţie
Principiul de bază al metodei intersecţiei derivă tot din cazul general al

stereofotogrammetriei terestre. Metoda constă în aceea că prelucrarea fotogramelor se face
din două puncte de coordonate cunoscute sub direcţii de preluare şi ce se intersectează
sub un unghi convenabil (figura 6.8).
figura 6.8.
Page 110
Fotogrammetria prin intersecţie se utilizează în cazul obiectelor apropiate de baza de
fotografiere, respectiv când raportul 1, iar obiectul este definit prin puncte izolate, astfel
ca punctele imagine de pe cele două fotograme sunt definite şi uşor identificate.
Avantajul metodei comparativ cu celelalte metode ale fotogrammetriei terestre îl
constituie precizia omogenă a celor trei coordonate spaţiale pentru o intersecţie convenabilă a
fascicolelor (
Prin faptul că punctele omologe trebuie să fie definite pe fotograme, prelucrarea
datelor se poate face numai analitic, punct cu punct, de aceea metoda este încă puţin aplicată.
Însă, odată cu posiblitatea prelucrării datelor măsurate prin calculul programat, metoda a
primit o nouă dezvoltare.
6.2.2.1. Cazul general al intersecţiei fotogrammetrice
Considerând ecuaţiile cunoscute din cap.4 paragraf 3.1 care exprimă legătura între
punctele spaţiului real şi imaginile lor corespunzătoare pe fotogramă.
în care sunt matricile de rotaţie şi care pentru cazul când ω = 0; ϰ = 0, iar axele de
fotografiere fac şi ∢ cu baza vor lua forma:
= şi = (6.21)
atunci = (6.22)
Page 111
şi
= (6.23)
Pentru eliminarea factorilor de proporţionalitate vom împărţi prima ecuaţie a

sistemului la a 2-a şi a 3-a şi vom avea:
(6.24)
şi
(6.25)
Notând cu =
=
= (6.26)
=
=
=
Vom putea scrie coordonata unui punct curent P(x,y) în funcţie de coordonatele
punctelor de bază O1 şi O2
Y= (6.27)
X = (Y + = (Y +
Z = (Y + = (Y +
Page 112
Dacă considerăm originea sistemului de coordonate în punctul O1 şi direcţia axei X pe

direcţia bazei fotogrammetrice, atunci:
X1 = 0 X2 =
Y1 = 0 Y2 = 0 (6.28)
Z1 = 0 Z2 =
iar
Y= ; X=Y =Y + ; Z=Y =Y + (6.29)
Particularizând vom obţine:
Y=
X=Y (6.30)
Z=Y .
Relaţiile (6.30) sunt identice cu cele obţinute în cazul normal al fotogrammetriei
terestre.
Intersecţia fotogrammetrică poate fi rezolvată şi simplu ca o intersecţie înainte
topografică folosind coordonatele celor două puncte de staţie şi unghiurile orizontale α şi β
formate de baza de fotografiere cu direcţia fascicolelor de raze.
În punctele A şi B ale unei baze fotogrammetrice de lungime şi orientare cunoscută, se
relizează două fotograme cu axele de fotografiere orizontale şi convergente cu unghiurile
şi faţă de baza fotogrammetrică.
Poziţia punctelor obiectului real se determină cu ajutorul relaţiilor conform figurii (6.9).
(6.31)
Unghiurile de calcul α şi β se calculează cu relaţiile:

; (6.32)
în care α', α" sunt unghiuri fotogrammetrice orizontale şi se pot determina cu relaţiile
tg α' = ; tg α" = (6.33)
Page 113
figura 6.9.
Distanţele orizontale s1 şi s2 le vom obţine cu relaţiile reieşite din figura (6.9):
s1 = ; s2 = (6.34)
Făcând înlocuirea relaţiei (6.34) în relaţiile (6.31) vom avea:
; (6.35)
care prin transformarea sumei sin(α+β) şi împărţind relaţiile prin cos α cos β vor deveni:
(6.36)
Pentru a calcula cota ZP diferenţele de cotă vor fi:
(6.37)
Page 114
Unghiurile fotogrammetrice verticale se vor calcula cu relaţiile
tg β' = ; tg β" = (6.38)
Înlocuind în relaţiile (6.37) distanţele s1 şi s2 cu expresiile (6.34) vom obţine:
= ; = (6.39)
Diferenţele de nivel obţinute se vor adăuga cotei punctelor de staţie obţinând cota
punctului dorit.
Pentru puncte bine definite, relaţiile de calcul pot fi programate pentru calcul automatizat. În
vederea obţinerii unor valori cât mai corecte, a coordonatelor, trebuie amplasate pe obiectul
fotografiat puncte de reper cu ajutorul cărora se vor determina unghiurile de convergenţă
şi .
Pentru o precizie ridicată axa de fotografiere trebuie să fie orizontală şi aparatul bine
centrat în punctul de staţie.
6.2.2.2. Convergenţa extremă
Ca metodă este o variantă a intersecţiei fotogrammetrice şi se utilizează în cazul în
care obiectele fotografiate sunt foarte apropiate de bază respectiv ≤ 1.
figura 6.10.
Practic convergenţa extremă este o intersecţie fotogrammetrică la care unghiurile şi

pe care le fac axele de fotografiere cu baza fotogrammetrică sunt de 200g.
Conform figurii (6.10) pot fi scrise următoarele relaţii:
Page 115
= ; = (6.40)
sau
x'X = x"(b-X) (6.41)
de unde
X= (6.42)
Înlocuind (6.42) vom obţine expresia de calcul a lui Y şi Z.
Y= ; Z= (6.43)
Prelucrarea datelor măsurate pe fotograma cu un comparator se face numai numeric.
6.2.3. Fotogrammetria paralactică cu baza de timp
Este o metodă relativ nouă a fotogrammetriei terestre şi se bazează pe măsurarea

diferenţei de imagine a aceluiaşi pnct pe două fotograme singulare orientate identic şi
înregistrate în două momente diferite de timp.
Diferenţa de imagine o numim paralaxă şi se măsoară atât pentru coordonata
fotogrammetrică x' cât şi z'.
Pentru aceasta se vor efectua două fotografieri asupra aceluiaşi obiect cu aceleaşi elemente de
orientare interioară şi exterioară într-un interval de timp dat denumit „baza de timp”.
Fotografierea se efectuează cu axa de orizontală şi perpendiculară pe obiect (figura 6.11).
figura 6.11.
Componentele modificării poziţiei punctelor obiectului fotografiat, în cazul în care

planul acestuia se menţine paralel cu planul imagine vor fi date de relaţiile:
; (6.44)
unde:
Page 116
= reprezintă numitorul scării imaginii;
, - diferenţele de imagine ale punctului P pe cele două fotograme preluate

(respectiv paralaxele corespunzătoare lui x', z'.
Mărimile paralaxelor şi se obţin prin măsurarea lor cu un stereocomparator.
Dacă apar modificări şi pe direcţia Y (figura 6.12) atunci componentele deplasării
punctelor obiect se vor calcula cu relaţiile (6.45).
+ (6.45)
Metoda este indicată în urmărirea comportării construcţiilor în timp, pentru urmărirea

deformaţiilor construcţiilor industriale, iar în activitatea din subteran pentru urmărirea
luctărilor miniere.
figura 6.12.
Este avantajoasă prin faptul că se efectuează imagini singulare, dar care pot fi
observate stereoscopic datorită paralaxei apărută prin modificarea poziţiei punctelor.
Oferă o precizie ridicată dacă camera de fotografiat este stabilă şi bine calată. Pentru stabilirea
scării imaginii este necesară existenţa unui anumit număr de reperi fixaţi pe obiectul
fotografiat.
6.3. Precizia de determinare a coordonatelor punctelor
În practica fotogrammetrică ceea ce ne interesează în mod special este de fapt precizia

cu care se determină poziţia diferitelor puncte ale modelului sau cu alte cuvinte precizia de
determinare a coordonatelor acestor puncte.
Page 117
Un studiu complet al erorilor oferă şi informaţii privitoare la alegerea metodei de

lucru, la aparatura pe care o folosim şi la precizia pe care trebuie să o pretindem în anumitele
operaţii ajutătoare prelucrării datelor.
Erorile coordonatelor acestor puncte sunt în funcţie de erorile diferitelor elemente de
orientare interioară şi exterioară, elemente ce intră în alcătuirea relaţiilor ce exprimă valorile
acestor coordonate.
Prin urmare, pentru a analiza precizia cu care se pot obţine aceste coordonate vom
apela la relaţiile care le determină.
Pentru simplificarea prezentării vom considera cazul normal al fotogrammetriei
terestre în care coordonatele spaţiale sunt exprimate prin relaţiile
Y= f
X= x' = x'
Z= z' = z'
Erorile de determinare a acestor coordonate le vom obţine prin metoda diferenţială de

transmitere a erorilor într-o funcţie de mărimi măsurate direct.
Astfel,
dY = df + db dp
sau (6.46)
dY = df + db dp
Eroarea medie pătratică pentru ordonata Y va fi:
= (6.47)
În acelaşi mod vom obţine erorile medii pătratice şi pentru coordonatele X şi Z
(6.48)
În relaţia (6.47) se vede că eroarea mY este influenţată de erorile:

mb – eroarea de măsurare a bazei;
mf – eroarea distanţei principale (a distanţei focale);
Page 118
mp – eroarea paralaxei stereoscopice.

Analizând această relaţie se observă că primii doi termeni ai relaţiei au o influenţă foarte mică
asupra lui Y comparativ cu ultimul termen, care datorită exponentului pătratic şi a faptului că
paralaxa stereoscopică depinde în aceeaşi măsură de erorile coordonatelor fotogrammetrice
măsurate pe clişee cât şi de cele provocate de erorile elementelor exterioare.
1. Eroarea de măsurare a bazei

Eroarea relativă a bazei este neglijabilă vis a-vis de eroarea de măsurare a paralaxei,
deoarece şi Y şi baza au valori mari comparativ cu coordonatele măsurate pe clişeu.
Considerând Y = 1000 m; b = 100 m; =
Eroarea my datorită erorii de bază va fi my = = 0,005 m.
2. Eroarea distanţei principale

Eroarea relativă datorită distanţei focale este de asemenea mică deoarece ea provine din
operaşia de etalonare a camerei fotogrammetrice şi se ştie că precizia obţinută este de 0,02 –
0,05 mm.
Deci o eroare mf = este uşor de obţinut.
3. Eroarea paralaxei stereoscopice

Ştim că paralaxa stereoscopică este diferenţa de imagine exprimată prin relaţia:
p = x' x" şi deci dp = dx' dx" (6.49)
dx', dx" – sunt erorile coordonatelor fotogrammetrice care depind de precizia cu care se
efectuează măsurătoarea, de modul de determinare a elementelor de orientare interioară
(distanţa focală şi poziţia punctului principal H') precum şi de modul de realizare a imaginii
fotografice.
6.3.1. Influenţa erorilor
Elementelor de orientare interioară asupra coordonatelor fotogrammetrice x', z'.

Erorile orientării interioare se manifestă prin erorile poziţiei punctului principal şi a
erorii distanţei focale. Aceste erori pot să provină din două cauze:
a) elementele orientării interioare n-au fost corect fixate;
b) planul imagine în timpul expunerii n-a fost corect suprapus pe cadrul camerei
fototeodolitului.
Eroarea punctului principal.
- considerând că punctul principal H' n-a fost corect stabilit în momentul etalonării
fotocamerei.
Aceste erori se manifestă liniar asupra coordonatelor fotogrammetrice x' şi z'.
dx' = ; dz' = (6.50)
Page 119
- dacă planul fotogramei n-a fost perpendicular în momentul expunerii pe axa de

fotografiere şi deviat şi respectiv înclinat cu unghiurile dφ şi dω.
Atunci influenţa acestor erori asupra coordonatelor x', z1 o deducem din figura 6.13.
figura 6.13.
dφ =
dx' = = (6.51)
Sau introducând pe (6.51) în (6.52)
dx' =
Pentru dz' vom avea dz' = = sau dz' = (6.52)

Erorile determinate de dω vor fi
dx' = (6.53)
dx' =
pentru cazul cel mai nefavorabil, adică pentru punctele din zona marginală a fotogramei, unde
x'≃ , admiţând o eroare dx1 = 0,01 mm conform (6.52) obţinem eroarea admisibilă a
punctului principal.
Page 120
= 4 dx' = 0,04 mm
Eroarea constantei fotocamerei df (figura 6.14)
figura 6.14.
dx' = df ; dz' = df (6.54)

sau
df = dx'
Pentru punctele de la marginea fotogramei unde = , pentru dx' ≤ 0,01 m;

df = 2 dx' = 0,02 mm
Din egalitate (6.54) reiese o cerinţă relativ pretenţioasă în ceea ce priveşte exactitatea
constantei fotocamerei, adică fotocamera trebuie să-şi păstreze valoarea determinată la
etalonare în limitele 0,02 mm. Această condiţie presupune verificarea periodică a
elementelor de orientare interioară a camerelor fotogrammetrice şi corectarea eventualelor
erori.
În cazul în care placa fotografică a suferit şi o deplasare în momentul expunerii, apare
influenţa erorii datorită rotirii şi înclinării plăcii faţă de cadrul camerei cu unghiurile dφ şi dω,
iar erorile în determinarea coordonatelor x' şi z' vor fi date de relaţiile:
= (x' x) d ; = (x' x) d
(6.55)
= (z' z) d ; = (z' x') d
în care x', z' reprezintă jumătate din formatul util al fotogramei.
6.3.2. Influenţa erorilor orientării exterioare

6.3.2.1. Erorile de orientare a axelor de fotografiere
Page 121
Erorile de orientare a axelor de fotografiere d φ se datoresc fie punctării incorecte pe

semnalul din capătul bazei, fie introducerii unui unghi de orientare greşit. După modul de
deviere al axei de fotografiere distingem erori de convergenţă sau divergenţă.
Eroarea de orientare a axelor de fotografiere influenţează determinarea coordonatelor
x' şi z' conform (figurii 6.15) după relaţiile:
figura 6.15.
tg α = (6.56)
= tg(α dφ) = (6.57)
sau dezvoltând în serie
= (1+ ) dφ + …
de unde
dx' = x' = f (1+ ) dφ (6.58)
Presupunând că dx' = 0,01 mm
Page 122
d = =
d = ≃ ≃ 30 ͨ ͨ
Rezultă că trebuie să atingem o valoare foarte precisă de măsurare a unghiurilor de

orientare, ea nu trebuie să depăşească 30 ͨ ͨ . Întrucât eroarea dx' o putem elimina prin corecţia
paralaxelor, de obicei cerinţa erorii de deviere φ este de 120 ͨ ͨ .
Pentru coordonate z' eroarea datorită devierii dφ va fi (figura 6.15).
= dφ + ….. (6.59)
Influenţa acestor erori este superioară în marginea fotogramelor unde x' şi z' au valori
mari. Aceste erori se pot elimina printr-o execuţie corectă şi un autocontrol după efectuarea
fotografierii.
6.3.2.2. Eroarea de înclinare a axelor de fotografiere
Are asupra coordonatelor aceeaşi influenţă ca şi cele de rotire ω, de aceea se exprimă

prin relaţii de calcul asemănătoare sub forma:
dx' = dω
dz' = (1+ ) dω (6.60)
Prin acelaşi raţionament ca şi-n cazul erorii d φ pentru obţinerea unei precizii de 0,01
mm pentru dz' dω poate ajunge la valori de 240 ͨ ͨ . Din motive practice însă, fototeodolitul este
astfel construit încât să nu depăşească 120 ͨ ͨ .
Eroarea de înclinare dφ se datorează incorecţei calări a camerei de fotografiat sau
dereglării nivelelor. Printr-o manipulare corectă şi un autocontrol al operaţiilor de fotografiere
aceste erori se pot elimina. Bineînţeles că se impune de asemenea verificarea periodică a
camerei.
6.3.2.3. Eroarea de rotire ϰ
Influenţa erorii de rotire dϰ asupra coordonatelor x' şi z' se exprimă prin relaţiile:
=(
(6.61)
=(
Page 123
Întrucât ϰ are valori foarte mici sin ϰ = 0 şi cos ϰ = 1,
atunci = z'dϰ; = x'dϰ (6.62)
Pentru = , şi un dx' = dz' = 0,01 mm vom obţine d = 100 ͨ ͨ .
6.3.2.4. Eroarea de măsurare a bazei fotogrammetrice
Lungimea bazei fotogrammetrice se măsoară cu instrumente de precizie ridicată.

Totuşi erorile de măsurare sunt inevitabile. Mărimea erorilor de măsurare depinde de
instrumentul de măsurare, de metoda de măsurare şi de atenţia acordată de operator.
Eroarea de măsurare a bazei influenţează determinarea coordonatelor x', z' după
relaţiile:
dx' = dbx; dz' = dbx

(6.63)
dx' = dby; dz' = dby

Ca influenţa erorii de măsurare a bazei să fie minimă baza trebuie măsurată cu precizie
de 1 : 20000.
6.3.3. Influenţa totală a elementelor de orientare interioară şi exterioară
Considerăm erorile elementelor de orientare (figura 6.15) interioară şi exterioară:

- df = eroarea constantei focale;
- ; = eorile punctului principal din cauza determinării inexacte a poziţiei faţă
de centrul fotogramei;
- dx', dz' = erorile punctului principal datorită rotaţiei fotogramei faţă de axele x' şi z';
- dbx, dby, dbz = erorile de măsurare a bazei;
- dφ, dω, dϰ = erorile axei de fotografiere datorită rotirii planului fotogramei în jurul
axelor X,Y,Z.
Presupunând valorile minime pentru aceste erori prin însumarea lor, ele vor influenţa
totuşi coordonatele fotogrammetriei x' şi z' după relaţiile:
dx' = + + df dbx (6.64)
dbx + (1+ ) dφ + dω z'd ϰ
dz' = + + + df dbz + dby (6.65)
Page 124
dφ (1+ ) dω z'd ϰ
În mod analog se vor obţine expresiile de calcul şi pentru coordonatele

fotogrammetrice x", z" ale fotogramei din punctul drept al bazei.
Ştiind că dp = dx' dx" vom obţine:
dp = + + (6.66)
+ + (1+ ) (1+ ) +
+ +
Ştiind din relaţiile de bază ale stereofotogrammetriei (4.30) că:
x' = X
x" = (x b) (6.67)
z' = z" = Z
şi înlocuindu-le în relaţia (6.46) obţinem pentru dY = :
dY = = ( )+ + (6.68)
+ df + ( )+
+ + +
+ ( )+ ( ).
Relaţia exprimă influenţa tuturor erorilor de orientare interioară şi exterioară asupra lui
Y. Evident că influenţa cea mai mare o au acele erori care sunt direct proporţionale cu pătratul
diferenţei (Y2). Se observă că aceste erori sunt:
Page 125
- eroarea punctului principal ,

- eroarea de rotire d şi d .
De aici reiese necesitatea efectuării unor măsurători, respectiv preluări cu cea mai
mare atenţie, necesitatea existenţei punctelor de control pentru corectarea elementelor de
orientare exterioară.
Analizând în continuare relaţia (6.68) se poate observa că o serie de erori pot să se
compenseze reciproc ( , ) total sau parţial ( , ). Erorile = dbx sau
= se înlocuiesc reciproc şi reduc influenţa erorii respective.
Simplificând corespunzător relaţia (6.68) obţinem forma:
dY = (6.69)
Ultimul membru al ecuaţiei reprezintă o eroare datorită necentrării corecte a aparatului
în punctul de staţie.
Se vede din ecuaţia (6.69) că reprezintă o ecuaţie cu cinci necunoscute. Rezolvarea se
poate face numai printr-un sistem de cinci ecuaţii pe care le putem obţine cu ajutorul a cinci
puncte de control. În cazul când numărul punctelor de control sunt mai mari rezolvarea
sistemului de eroare o facem prin metoda celor mai mici pătrate.
Din cele prevăzute relaţia (6.47) se poate concluziona că care intervine şi în
calculul celorlalte coordonate mx şi mz este direct proporţională cu distanţa. De asemenea
reiese faptul că trebuie alese baze cât mai mari astfel încât raportul să fie cât mai mic şi
camere de fotografiat cu distanţa focală mare.
În tabelul 6.1. sunt prezentate principalele erori ce influenţează coordonata Y.
ERORI DE MĂSURARE CE INFLUENŢEAZĂ ASUPRA ERORII Y
Tabel 6.1
Nr. Natura erorii Simbol Mărimea erorii
crt.
0 1 2 3
1. Eroarea datorită punctului ;
principal H' ( )
2. Eroarea de distanţă focală ; +b
3. Eroarea de bază db
df
4. Eroarea de orientare a ;
axelor de fotografiere
; X( ) b
; ( )
Page 126
CAPITOLUL VII
PRELUAREA FOTOGRAMELOR TERESTRE
7.1. Organizarea lucrărilor de preluare a fotogramelor
La toate metodele fotogrammetrice utilizate fie că pleacă de la o fotogramă sau de la

două, pentru a asigura legătura cu spaţiul obiect, respectiv cu terenul este necesară
cunoaşterea poziţiei unor puncte determinate în teren, denumite puncte de reper. Aceste
puncte vor sta la baza preluării şi prelucrării fotogramelor şi se determină prin metode
topografice clasice.
Ansamblul de operaţii necesare preluării imaginilor fotografice se desfăşoară în
următoarea succesiune stabilită prin proiectul de fotografiere.
7.1.1. Proiectul de fotografiere
Proiectul de fotografiere se întocmeşte în urma studiului efectuat asupra obiectului sau

a zonei ce urmează a fi preluată fotogrammetric. Astfel pe baza unui plan existent pe care sunt
raportate punctele de triangulaţie cunoscute se vor stabili:
- punctele de staţie sau amplasarea bazelor;
- zonele ce se vor înregistra dintr-un punct de staţie sau din bază fotogrammetrică;
- reperii fotogrammetrici şi posibilitatea ataşării lor la reţeaua de sprijin existentă.
Page 127
figura 7.1.
În funcţie de natura ridicării, de obiectul măsurat, relieful înconjurător şi de destinaţia
lucrării se vor stabili: camera fotogrammetrică utilizată, metoda fotogrammetrică folosită,
modul de dispunere a bazelor în vederea racordării stereogramelor şi punctele de reper ce se
vor înregistra din fiecare bază sau ansamblu de baze.
Proiectul de măsurare fotogrammetrică se actualizează şi definitivează, apoi prin
operaţia de recunoaştere a terenului.
Pe baza datelor cunoscute în proiectul de fotografiere se va propune şi metoda de
prelucrare a fotogramelor, în funcţie de care se vor organiza lucrările de fotografiere.
În proiectul definitiv de măsurare fotogrammetrică va cuprinde în esenţă următoarele:
- cunoaşterea terenului, a obiectului şi a zonei înconjurătoare;
- aparatura de prelucrare şi prelucrarea folosită, metoda de lucru;
- amplasarea punctelor de staţie sau a bazelor de fotografiere;
- stabilirea reperilor fotogrammetrici şi a metodei de ataşare a acestora la reţeaua
geodezo-topografică existentă;
- modul de prelucrare a imaginilor;
- metoda de prelucrare a fotogramelor.
7.1.1.1. Recunoaşterea terenului
Are ca scop cunoaşterea obiectului a modului de dispunere faţă de zona

înconjurătoare. Prin operaţia de recunoaştere a terenului se delimitează zona ce se poate
fotografia în aşa fel încât să nu rămână goluri sau zone ascunse (figura 7.1).
O recunoaştere corectă poate să ducă la micşorarea volumului luctărilor de teren atât
pentru fotografiere, cât şi de ataşare a punctelor de reper la reţeaua de sprijin existentă.
Page 128
Tot prin recunoaştere obţinem date referitoare asupra momentului optim al

fotografierii (atunci când soarele luminează uniform obiectul şi se află în spatele aparatului de
fotografiat).
7.1.1.2. Alegera aparaturii de fotografiere şi a metodei de lucru
În alegerea aparaturii de fotografiere se ţine seama de poziţia obiectului şi dispunerea

lui în zona înconjurătoare, de natura acestuia, de felul informaţiilor pe care vrem să le
obţinem.
De asemenea vom âine seama de precizia dorită în efectuarea măsurătorilor.
Astfel pentru obiecte depărtate extinse, se vor utiliza fototeodolite care asigură
înregistrări pentru profunzimi de câmp de peste 20 de metri cu precizie ridicată.
În cazul obiectelor de dimensiuni mai mici situate la depărtări sub 20 de metri, se
utilizează camere stereometrice, iar în locuri înguste, inaccesibile fotografierii cu aparate
fotogrammetrice standard se vor utiliza aparate de fotografiat obişnuite etalonate.
Pentru obtimizarea măsurătorilor în ridicările fotogrammetrice în afara condiţiilor
impuse, trebuie avut în vedere şi câmpul de vedere al locului.
Se înţelege prin câmp de vedere al locului unghiul sub care se înregistrează obiectul
dintr-un punct de staţie (figura 7.2).
Câmpul sau unghiurile de vedere ale locului este mai mare decât unghiul de câmp al
fototeodolitului, deoarece pe lângă ridicările normale pot fi efectuate în acelaşi punct de staţie
şi ridicări paralel deviate.
Pentru fototeodolitul Photeo 19/1318 care are posibilitatea unei devieri de 35° faţă
de poziţia normală, câmpul de vedere al teodolitului creşte de la 529 la 126°(figura 7.2).
Tot prin operaţia de recunoaştere în teren se stabileşte ora potrivită fotografierii când
soarele luminează din faţă obiectul fotografiat şi se află în spatele aparatului de fotografiat.
figura 7.2.
Se vor preciza de asemenea locurile stabilite ale terenului unde urmează a se fixa
punctele de staţie.
Page 129
7.1.1.3. Amplasarea punctelor de staţie şi a bazelor fotogrammetrice
Deoarece punctele de staţie din care se efectuează prelucrările fotogrammetrice,

constituie prin coordonatele lor, elemente de orientare exterioară, vor trebui să fie stabilite şi
determinate cu precizie maximă. În cazul utilizării metodei fotogrammetrice cu imagini duble
trebuie stabilite bazele de fotografiere. Alegerea locului de amplasare a bazelor este
condiţionată de satisfacerea următoarelor condiţii:
- să permită fotografierea unei porţiuni cât mai mari, fără zone ascunse. Cele mai
favorabile locuri pentru amplasarea bazelor sunt cele care oferă un câmp mare de
vizibilitate;
- dispunerea bazelor de fotografiere să fie paralele cu direcţia principală a obiectului
fotografiat, astfel se vor evita deformaţiile de convergenţă;
- depărtarea bazei de fotografiere, faţă de obiect se va alege în funcţie de metoda
utilizată, de scara de redactare, de materialul fototensibil utilizat şi de condiţiile de
vizibilitate.
7.1.1.3.1. Lumgimea bazei de fotografiere
Lungimea bazei de fotografiere se alege în funcţie de depărtarea faţă de obiectul

fotografiat.
În cazul stereofotogrammetriei terestre lungimea bazei fotogrammetrice se stabileşte
ţinând seama de relaţia:
Y=
Ştiind că = (7.1)
Se determină lungimea bazei în fincţie de depărtarea maximă şi minimă până la
obiectul fotografiat.
Astfel considerând că paralaxa stereoscopică se poate determina cu o precizie de 0,01
mm, un aparat de fotografiere cu f = 200 mm şi pentru a obţine o eroare în determinarea lui Y
de 1 : 1000 va rezulta că
= = =
deci ≥ (7.2)
Pentru o paralaxă stereoscopică maximă de 40 – 50 mm ce se poate măsura pe un

cuplu stereoscopic realizat cu fototeodolitul Photeo 19/1318 baza maximă se poate calcula cu
relaţia:
= Y= Y (7.3)
Deci pentru o prelucrare fotografică realizată cu un fototeodolit cu f = 200 mm

lungimea bazei fotogrammetrice trebuie cuprinsă între valorile (figura 7.3):
Page 130
≤b≤= (7.4)
figura 7.3.
După cum rezultă din relatia (6.67) pentru a obţine o precizie ridicată în determinarea
lui Y(mY) este oportun să folosească baze fotogrammetrice mari şi camere fotogrammetrice
cu distanţă focală mare.
Din relaţia (7.4) reiese că pentru f = 200 mm şi dp = 0,01 mm raportul b/Y ia valorile
1 : 1000 1 : 2000 1 : 5000

_______________________________________
1 : 20 1 : 10 1:4
_______________________________________
Rezultă că în funcţie de scopul măsurării se va alege depărtarea de fotografiere,
lungimea bazei şi tipul camerei de fotografiere.
Dependenţa între depărtarea de fotografiere, lungimea bazei şi precizia de determinare
este redată prin nomograma (figura 7.4).
Page 131
figura 7.4.
Lungimea bazei poate fi măsurată direct cu instrumente de precizie ridicată (ruleta de

oţel firul de invar) cât nu depăşeşte 50 m sau indirect cu ajutorul mirei orizontale de invor.
Pentru măsurarea distanţei se aplică metode de măsurare şi prelucrare a mărimilor
încât să se asigure o precizie minimă de 1 : 20000.
Dacă măsurarea nu poate fi realizată dintr-o dată ea se poate face fragmentat cu staţii
intermediare care se aliniază pe direcţia bazei.
Dacă terenul nu ne permite măsurarea directă a bazei fotogrammetrice, atunci aceasta
poate fi determinată indirect, din coordonatele punctelor de capăt A şi B (figura 7.5).
figura 7.5.
În ceea ce priveşte dispunerea bazelor de fotografiere este indicat ca acestea să se
amplaseze în terenuri mai înalte decât cele fotografiate deoarece se obţine o mai bună
vizibilitate.
Page 132
Diferenţa de nivel între cele două puncte ce definesc baza fotogrammetrică nu trebuie
să depăşească b ,respectiv Δh ≤ b. (7.6)

În cazul în care obiectul nu poate fi înregistrat dintr- o singură bază, atunci se
amplasează mai multe baze. Este recomandabil ca aceasta să se combine (figura 7.6) între ele,
în acest fel se micşorează volumul lucrărilor de ataşare la reţeaua geodezică.
figura 7.6.
7.1.1.4.Determinarea coordonatelor punctelor de capăt ale bazelor

fotogrammetrice
Deoarece coordonatele punctelor de staţie, din care se efectuează măsurătorile,

reprezintă elemente de orientare exterioară şi acestea intervin în precizia măsurătorilor
efectuate determinarea lor trebuind făcută în precizarea necesară.
Se consideră oportună folosirea metodei intersecţiilor înainte sau înapoi făcue din mai
multe serii de observaţii care să fie prelucrate apoi prin metoda celor mai mici pătrate (vize
exterioare şi vize interioare sau combinate) (figura 7.7).
figura 7.7.
Pentru bazele mici este suficientă determinarea punctelor de capăt prin intersecţii
simple, iar pentru bazele mari 50 m se determină ambele puncte prin intersecţii combinate.
Page 133
O metodă utilizată în determinarea punctelor de capăt ale bazelor fotogrammetrice este

metoda punctelor duble sau Hansen, care dintr-un număr redus de puncte cunoscute se
determină simultan ambele capete ale bazei fotogrammetrice (figura 7.8).
figura 7.8.
În cazuri dificile de teren poate fi utilizată şi metoda Marek care prezintă avantaje
asemănătoare metodei Hansen (figura 7.9).
figura 7.9.
7.1.2. Reperajul fotogrammetric
Page 134
Realizarea legăturii între sistemul de referinţă al fiecărei baze de prelucrare cu

sistemului de referinţă al obiectului măsurat, se face printr-un număr de puncte denumite
reperi fotogrammetrici.
Reperi fotogrammetrici trebuie să fie puncte perfect identificabile pe fotogramă şi
teren în număr minim de 4 pentru o bază fotogrammetrică, dispuse convenabil în câmpul de
fotografiere. Dispunerea reperilor se face conform proiectului de fotografiere în aşa fel încât
să poată fi determinaţi în sistemul de referinţă propus, utilizând cele mai avantajoase şi
precise metode de determinare.
figura 7.10.
Punctele de reper fotogrammetric trebuie alese în locuri vizibile, în teren drept unde să
nu existe dubii asupra poziţiei lor planimetrice sau altimetrice. Reperii fotogrammetrici se
amplasează în aşa fel încât să asigure o legătură cu fotogramele vecine sau să lege
stereogramele comune aceleaşi baze prin cel puţin un reper comun. Se recomandă ca
dispunerea lor să se facă în aşa fel încât imaginea lor înregistrată pe fotograme să nu fie în
apropierea marginii fotogramei, iar pentru fiecare cuplu 3 (trei) reperi să nu fie în linie dreaptă
(figura 7.10).
7.1.2.1. Materializarea şi semnalizarea reperajului fotogrammetric
Materializarea reperilor în teren se face în ţăruşi de lemn pentru reperi curenţi folosiţi
la o singură măsurătoare sau cu ţăruşi metalici când aceştia se folosesc pentru control sau o
perioadă mai mare de timp, la măsurători care se repetă.
Semnalizarea punctelor de reper se face cu panouri de dimensiuni şi forme diferite, în
funcţie de forma obiectului fotografiat, şi depărtarea până la obiect (figura 7.11). în principiu
se are în vedere ca reperul să se înregistreze pe o fotogramă la o dimensiune mai mare decât
dimensiunea mărcii stereoscopice cu care se face punctarea la aparatele de exploatare (0,06
mm la Technocart).
În scopul obţinerii unei bune vizibilităţi faţă de imaginea obiectului înregistrat,
panourile reper sunt vopsite în culorile convenţionale galben – citron şi albastru marin.
Page 135
figura 7.11.
7.1.2.2. Determinarea coordonatelor geodezice ale reperilor fotogrammetrici
Poziţia spaţială a reperilor fotogrammetrici se determină faţă de sistemul de referinţă

al obiectului prin metode topografice cunoscute din topografie (intersecţii, poligonaţi, radieri,
etc.). Asemenea lucrări presupun ample lucrări de îndesire a reţelei topografice de sprijin prin
metode corespunzătoare dictate de ordinul şi importanţa reţelei de sprijin planimetrică şi
nivelitică.
Pentru a ridica rentabilitatea metodei fotogrammetrice se aleg acele metode care
scurtează durata lucrărilor din teren asigurând totuşi precizia corespunzătoare şi ţinând seama
de configuraţia terenului de desfăşurare în ansamblu a zonei de măsurat.
Până nu demult, predominante printre metodele de determinare a reperilor
fotogrammetrici erau intersecţiile, în prezent şi mai ales în viitorul apropiat vor avea întâietate
drumurile poligonometrice cu distanţe obţinute cu aparate de măsurat prin unde, ca urmare a
avantajelor acestor metode, (reducerea numărului de puncte semnalizate, adaptare uşoară la
traseele proiectate, utilizare în zone acoperite şi prelucrare comodă a datelor, etc.).
Pentru determinarea cotelor reperilor fotogrammetrici se utilizează nivelmentul
geometric condus pe trasee sprijinite pe puncte de cotă cunoscută.
În vederea obţinerii unor rezultate satisfăcătoare la determinarea coordonatelor
geodezice ale reperilor fotogrammetriei, se recomandă luarea următoarelor măsuri de
precauţie şi control:
- fiecare reper fotogrammetric să fie determinat atât din punct de vedere planimetric
şi altimetric cu control (la teren şi calcul). Controlul constă în includerea reperului
respectiv ca punct de staţie într-o poligonaţie sau deducerea lui din dublă
intersecţie sau dublă radiere;
- fiecare reper fotogrammetric trebuie determinat cu precizia prevăzută în proiect în
funcţie de scopul şi metoda de determinare;
- cota reperilor altimetrici se va determina la sol deoarece prin exploatare această
cotă ne va interesa;
- efectuarea calculelor trebuie făcută cu control de preferinţă utilizând calculatoare
electronice, deoarece introducând date iniţiale greşite întreaga lucrare trebuie
refăcută.
Page 136
Dacă zona sau obiectul fotografiat este de dimensiuni mici, determinarea

coordonatelor punctelor de reper se poate face concomitent cu lucrările de fotografiere. În
cazul suprafeţelor extinse de dimensiuni mari determinarea coordonatelor se face înaintea sau
după operaţia de fotografiere.
O soluţie diferită de cea clasică este a reparajului fictiv.
Reparajul fictiv este denumirea dată reparajului care este numai semnalizat prin
panouri urmând ca determinarea poziţiei acestuia să se facă fotogrammetric. Pentru aceasta se
determină coordonatele punctului A al bazei fotogrammetrice şi două repere pe fiecare cuplu
de fotograme (unul din repere să se găsească în zona de racordare a cuplurilor
fotogrammetrice).
Această metodă are avantajul că măreşte numărul de repere pe fiecare cuplu, servind la
semnalizarea unor elemente care sunt special urmărite în procesul de măsurare.
7.2. Preluarea fotogramelor terestre
Fotografierea este o operaţie importantă care contribuie la calitatea întregii lucrări de

măsurare. Orice greşeală sau neglijenţă poate duce la refacerea lucrării.
Fotografierea se face în general când este vizibilitatea cea mai bună în zona de lucru,
cu lumina venind din spatele aparatului de fotografiat. Dacă nu pot fi îndeplinite integral
aceste considerente, se caută să se evite fotografierea pe timp de ploaie, ceaţă sau ninsoare şi
în nici un caz cu lumina în faţa obiectivului camerei de fotografiat.
Timpul de expunere se stabileşte în funcţie de condiţiile de iluminare şi de materialul
fotosensibil folosit.
Trebuie asigurată vizibilitatea şi iluminarea asemănătoare în ambele puncte ale bazei
de fotografiere deoarece o iluminare inegală a celor două fotograme ce formează cuplu
influenţează negativ asupra modelului stereoscopic obţinut.
În general prima înregistrare se efectuează în punctul stâng al bazei (A) şi apoi în
punctul drept (B).
Fotografierea se face de regulă cu aparatul instalat pe sol cu axa de fotografiere
orizontală. În timpul expunerii trebuie menţinută axa orizontală şi perpendiculara pe planul
focal, urmărind continuu nivelele torice ale fototeodolitului.
Datele fotografierilor se înscriu în carnetul de teren (figura 7.12), urmând să fie
folosite la prelucrarea fotografică şi-n restituţie.
figura 7.12.
Page 137
Preluarea propriu-zisă a fotogramelor constă în următoarele operaţii:

- instalarea fotocamerei (stereocamerei) în staţie acordându-se atenţie deosebită
centrării aparatului pe punct, orientării axei de fotografiere şi orizontalizării
aparatului în momentul fotografierii;
- centrarea şi orientarea miretei în punctul vecin al bazei;
- introducerii corecte a casetelor cu plăci sau film;
- stabilirii corecte a timpului de expunere;
- măsurarea precisă a bazei şi a înălţimii aparatului în punctul de staţie;
- măsurarea unghiurilor şi a distanţelor pentru determinarea poziţiei punctelor de
staţie.
În fotogrammetria terestră aceste date se consideră elemente de orientare exterioară şi
de aceea este necesar ca ele să se verifice după realizarea expunerii.
Împreună cu datele obţinute în fotografiere se vor trece în carnetul de teren (figura 7.12).
Ca rezultat final al preluării fotogramelor, prin procesul de prelucrare fotografică în
laborator se vor obţine fotogramele negative pe placă de sticlă sau film.
7.3. Prelurări speciale de fotograme terestre
Preluarea fotogramelor descrise în paragraful 7.2 s-a considerat pentru cazul general al
fotogrammetriei terestre când baza de fotografiere este amplasată pe sol, orizontal şi cu axele
de fotografiere orizontale (caz normal sau paralel deviat).
Există însă situaţii când acest mod de preluare nu satisface înregistrarea totală a
obiectului pe stereogramă. În aceste cazuri trebuie căutate soluţii de rezolvare a situaţiilor
existente, acestea obţinându-se prin preluări speciale de fotograme şi care constau în:
- amplasarea bazei fotogrammetrice orizontale la o anumită înălţime deasupra
solului;
- amplasarea bazei fotogrammetrice pe verticală.
Totuşi ca şi preluări speciale se consideră şi preluarea fotogramelor terestre în
condiţiile aplicării metodelor fotogrammetrice cazului înclinat, sau ale intersecţiei
fotogrammetrice (axele de fotografiere fiind convergente).
În toate cazurile speciale de preluare se respectă condiţiile şi ordinea operaţiilor de
mânuire a aparaturii de fotografiere.
figura 7.13.
Page 138
7.3.3. Preluarea de fotograme din baze orizontale amplasate la o înălţime

apreciabilă deasupra solului
După soluţia de ridicare deasupra solului a bazei fotogrammetrice, la înălţimea

stabilită anterior, distingem următoarele cazuri:
- utilizarea condiţiilor oferite de teren, cu amplasarea bazei pe clădiri înalte, pe
stâlpi, pe instalaţii de foraj, etc.;
- utilizarea de mijloace de ridicare cu autotelescoape (figura 7.14) vagon cu
instalaţie telescopică, etc.
Folosind aceste soluţii de ridicare deasupra solului, se stabileşte în prealabil înălţimea
optimă de amplasare a bazei pentru preluarea fotogramelor, în funcţie de obiectul de măsurat
şi desfăşurarea lui în spaţiu. În cazul terenurilor plane, înălţimea optimă de fotografiere este
între 10 şi 35 m deasupra zonei de măsurat. În cazul obiectelor desfăşurate pe verticală,
ridicarea bazei se face la înălţimi progresive pentru a se înregistra pe cupluri recordabile,
întreg obiectul de măsurat. În aceste condiţii speciale de prelucrare a fotogramelor se
recomandă fotografierea simultană din ambele capete ale bazei fotogrammetrice utilizându-se
două fototeodolite mânuite simultan de doi operatori, sau dacă este posibil se utilizează
camere stereofotogrammetrice în funcţie de obiectul măsurat şi de precizia măsurării.
Pentru a elimina influenţa oscilaţiei aparaturii de preluare prin ridicare la înălţime,
fotografierea se face cu materiale fotografice de mare sensibilitate, care să permită un timp de
expunere între 1/50 şi 1/300 dintr-o secundă. Operaţiile de preluare a fotogramelor sunt
aceleaşi ca la par.7.2 cu adoptarea soluţiiloe de orientare în fiecare caz în parte.
figura 7.14.
7.3.2. Preluarea de fotograme din baze dispuse pe verticală
Dispunerea bazei fotogrammetrice pe verticală este necesară în cazul măsurătorilor ăn

condiţii de spaţiu restrâns sau când obiectul de măsurat este amplasat pe verticală. În acest
scop se foloseşte, sau aparatură adaptată pentru montarea bazei pe verticală, ca la camerele
stereofotogrammetrice SMK – 120 Zeiss – R.F.G. sau C – 120 Wild, care dispun de un
dispozitiv special fixat pe trepied, sau camere stereofotogrammetrice suspendate, dirijate de la
distanţă, pentru a face preluări în locuri inaccesibile altor aparate mânuite de operatori.
Baza fotogrammetrică mai poate fi dispusă pe verticală folosind instalaţiile existente în
teren, ca turelele sondelor (figura 7.14).
Page 139
Preluarea de fotograme are în acest caz câteva condiţii speciale de orientare a axelor
de fotografiere. Este necesar să se amplaseze camerele fotografice pe aceeaşi verticală cu
ajutorul unui teodolit, iar orientarea axelor de fotografiere să se facă simultan de către cei doi
operatori vizându-se un reper de origine comun, special semnalizat (cazul preluării cu
fototeodolite).
Lungimea bazei se alege în raport cu înălţimea la care se poate ridica fototeodolitul din
punctul A.
7.3.3. Preluarea de fotograme cu axele de fotografiere înclinate
Aplicarea fotogrammetriei în domeniul arhitecturii, industriei miniere, etc. a impus ca

noile tipuri de fototeodolite şi stereocamere să permită înclinarea axelor de fotografiere cu un
unghi fix sau variabil.
Preluarea cu axele de fotografiere înclinate este o particularizare a cazului normal
fotogrammetric. De obicei, înclinarea axelor se face cu unghiuri de 15° şi 30° astfel ca să
se asigure o acoperire transversală a cuplului de fotograme preluate, cuprinzând în totalitate
planul vertical al zonei de măsurat.
Prin acest procedeu de preluare se poate înlocui procedeul descris mai sus de preluare
a fotogramelor utilizând mijloace de ridicare (autotelescopic) cu condiţia de a avea spaţiu
suficient pentru a se putea cuprinde obiectul în succesiunea de cupluri de fotograme (normal
şi înclinat) pe verticală. În spaţii înguste se pot combina procedeele, folosind înclinarea axelor
şi ridicarea bazelor fotogrammetrice la o înălţime convenabilă.
7.3.4. Preluarea fotogramelor cu axele de fotografiere neparalele
Preluarea fotogramelor cu axele de fotografiere neparalele se utilizează în cazul

obiectelor apropiate când nu poate fi aplicată ecuaţia de bază a stereofotogrammetriei, ci a
intersecţiei fotogrammetrice.
Caracteristic acestui mod de preluare este orientarea axelor de fotografiere cu valori
diferite faţă de direcţia bazei. Axele de fotografiere pot fi orizontale sau înclinate, cu unghiuri
ce variază în raport cu înălţimea şi depărtarea obiectului fotografiat. Axele de fotografiere pot
fi convergente sau divergente în funcţie de posibilitatea de amplasare a bazei fotogrammetrice
şi de dispunere a obiectului (figura 7.15).
figura 7.15.
Page 140
CAPITOLUL VIII
APARATE ŞI METODE DE PRELUCRARE A
FOTOGRAMELOR TERESTRE
8.1. Aparate de prelucrare a fotogramelor terestre
8.1.1. Generalităţi asura aparatelor de restituţie stereoscopică
Aparatul de restituţie este un aparat care permite determinarea poziţiei punctelor de

intersecţie a tuturor razelor omologe a celor două fascicole perspective reconstituite din cele
două imagini fotografice care formează un cuplu.
În funcţie de soluţia adoptată pentru reconstituirea fascicolelor perspective, aparatele
de restituţie se pot clasa în două mari categorii:
I. Aparate analogice în care reconstituirea se efectuează pe cale mecanică sau optică,
acestea sunt aparatele clasice care au stat la baza dezvoltării fotogrammetriei. Principiul lor
general este al anoalogiei geometrice între figura spaţiului format de către două fascicole
perspective în momentul preluării de vederi (de imagini) şi figura formată din cele două
fascicole reconstituite în aparat, acestă ultimă figură fiind materializată prin procedee
mecanice sau optice.
II. Aparate analitice în care restituţia se efectuează pe cale analitică, aceste aparate sunt
aparate mai moderne, încă puţin răspândite. Principiul lor se bazează pe stabilirea poziţiei
punctelor imagine din modelul stereoscopic şi pe o prelucrare pur numerică a coordonatelor
acestor puncte pentru obţinerea coordonatelor în spaţiu ale punctului de intersecţie a razelor
omologe corespondente. Aplicarea acestui principiu presupune utilizarea unui calculator
automtic legat e un aparat de măsurare.
8.1.2. Aparate analogice
Aparatele analogice sunt ansambluri complexe a căror realizare face apel la tehnicile
cele mai perfecţionate ale mecanicii şi opticii de înaltă precizie. Aparatele analogice atuale se
pare că au atins un grad de finizare care nu mai comportă îmbunătăţiri din punct de vedere al
preciziei. Un aparat analogic se compune din următoarele părţi principale:
1. Dispozitiv de observare a clişeelor care permite examinarea stereoscopică a punctelor
curente ale cuplului şi explorarea modelului în relief perceput de observator;
2. Mecanismul restituitor permite materializarea în fiecare moment a celor două raze
perspective omologe corespondente punctului vizat pe clişee şi intersecţia lor;
3. Organe care permit restituţia celor două fascicole perspective;
4. Organe care permit restituţia poziţiei în spaţiu a fascicolelor perspective, adică prmit
formarea, punerea în scară şi orientarea unui model (translaţii şi rotaţii ale celor două
fascicole reconstituite);
5. Dispozitiv de măsurare a coordonatelor punctului de intersecţie a razelor analoge
permiţând citirea sau înregistrarea (numerică sau grafică) a acestor coordonate; la
unele aparate acest dispozitiv se completează cu un sistem trasor care permite
reprezentarea unui traseu continuu, proiecţia pe un plan orizontal a izoliniilor mediului
(planimetric sau curbe de nivel).
Page 141
8.1.2.1. Clasificarea aparatelor analogice
Datorită complexităţii şi diversităţii acestei aparaturi care de altfel este de mult

utilizată pentru a putea face o clasificare judicioasă, este necesar să se ţină seama în acelaşi
timp de mai multe criterii.
Astfel într-o primă grupă vom include acele aparate care rezolvă uşor condiţiile
geometrice date de preluarea imaginilor (din momentul fotografierii) şi au mecanismele de
restituţie simple. În această categorie ar intra aparatele destinate restituţiei fotogramelor
terestre în condiţiile unei orientări bine definite. Într-o a doua grupă s-ar include aparatele care
rezolvă n mod riguros din punct de vedere teoretic problemele de orientare a fotogramelor, ele
la rândul lor fiind apoi împărţite în funcţie de sistemul de proiecţie în diverse categorii. În
această grupă intră aparatele de restituţie a fotogramelor aeriene.
După modul cum sunt materializate razele perspective reconstituite pe de-o parte în
spaţiul imagine sau în spaţiul obiect, aparatele de restituţie se pot clasifica în trei categorii:
- cu proiecţie optică (reconstituirea se face optic atât în spaţiu – imagine, cât şi în
spaţiul obiect);
- cu proiecţie optico mecanică (reconstituirea se face optic în spaţiul – imagine şi
mecanic în spaţiul obiect);
- cu proiecţie mecanică (reconstituirea se face mecanic şi în spaţiul imagine şi în
spaţiul obiect).
Pe lângă aceste categorii d aparate de restituţie mai există o categorie de aparate la
care reconstituirea fascicolului se va face voit deformat în condiţii cunoscute.
O altă posibilitate de clasificare a aparatelor de restituţie stereoscopică se referă la
funcţiunile specifice pentru care a fost proiectat aparatul şi anume:
- aparate de restituţie de mare precizie acestea fiind destinate aerotriangulaţiei sau
restituţie la scară mare;
- aparate de restituţie de mică precizie la care conservând un principiu fundamental
al construcţiei, acesta se realizează simplificat. Aceste aparate sunt utilizate în
restituţia la scară mică şi mijlocie;
- aparate universale de restituţie care au aptitudinea de a rezolva probleme în
condiţii foarte variate (distanţe focale variate şi condiţii diverse de preluare cu axe
verticale, oblice, convergente, etc);
- aparate de restituţie topografică, care rezolvă exploatarea clişeelor cu caracteristici
mai limitate (distanţe focale şi formate impuse sau puţin variabile, axe de preluare
verticale sau orizontale).
8.1.2.2. Aparate anlogice utilizate în fotogrammetria terestră
Aparatele de restituţie a fotogramelor terestre se împart după modul de efectuare al

prelucrării în:
 aparate analogice;
 aparate analitice;
 aparate de proiecţie fotografică.
Prelucarea analogică a stereofotogramelor reprezintă redarea grafică la scară a
obiectului măsurat prin proiecţie într-un plan de proiecţie ales, a formei şi detaliilor vizibile
ale acestuia. Această operaţie este denumită şi restituţie stereofotogrammetrică.
Aparatele de restituţie stereofotogrammetrică sunt în general aparate cu proiecţie
mecanică, materializarea fascicolului perspectiv din spaţiul imagine şi spaţiul obiect făcându-
se cu ajutorul unei tije metalice.
Page 142
Principiul constructiv al aparatelor de restituţie mecanică a fotogramelor terestre are la

bază principiul paralelogramului Zeiss derivat din următoarea idee de rezolvare: sunt
însemnate cu O' şi O" centrele de perspectivă ale celor două imagini, prin F' şi F" urmele celor
două fotograme, prin p' şi p" punctele imagine omologe, iar f distanţa focală (figura 8.1).
figura 8.1.
Unind punctele omologe de pe fotograme cu centrele de perspectivă, cele două trepte

se intersectează într-un punct P de coordonate faţă de sistemul e referinţă XY cu
originea în punctul O' şi cu axa X îndreptată pe direcţia bazei de fotografiere b. se
menţionează faptul că segmentul O' şi O" este egal cu baza fotogrammetrică b redusă la scara
de redactare a planului.
Pentru orice punct curent de pe suprafaţa modelului se pot scrie relaţiile:
;
de unde rezultă:
Pentru a putea înscrie în stereoautograf, orice mărime dorită pentru segmentul b s-a
trecut de la principiul triunghiului la cel al paralelogramului Zeiss care constă în translarea pe
direcţia bazei a punctului O" cu o mărime ce rămâne constantă K. Această distanţă K dintre
centrele de perspectivă va fi astfel aleasă încât să poată permite aşezarea alăturată şi comodă a
fotogramelor F' şi F" (figura 8.2).
Denumirea de paralelogram Zeiss dată acestei soluţii constructive este justificată de
faptul că patrulaterul O'O" PPS este un paralelogram care se bucură de proprietarea că
păstrează paralelismul şi dimensiunile laturilor indiferent de valoarea pe care o i-au
unghiurile.
Page 143
figura 8.2.
8.1.2.2.1. Stereoautograful ORÉL
Deşi aparatul este construit de mult timp îi vom face o prezentare detaliată pentru
faptul că are importanţă istorică şi fundamentală din punct de vedere constructiv, iar
înţelegerea funcţionării sale uşurează cea a aparatelor moderne mai complexe. A fost construit
de firma Zeiss în 1908 pe baza indicaţiilor locotenentului austriac Orél. Acest aparat este
combinarea unui stereocomparator (a lui Pulfrich realizat în 1901) şi un sistem mecanic,
destinat pentru realizarea relaţiilor geometrice simple care leagă coordonatele măsurate de
stereocomparator pe cuplul stereoscopic şi cele ale punctului restituit.
Stereocomparatorul
Se compune dintr-un batiu orizontal (1) pe care se află două cărucioare mobile, unul în
sens longitudinal, celălalt în sens transversal, urmând două direcţii riguros perpendiculare;
primul cărucior I se deplasează sub acţiunea unui şurub de comandă prin intermediul
manivelei şi deplasarea sa este măsurată pe o riglă gradată orizontală (figura 8.3a).
Cel de-al doilea cărucior II se deplasează sub acţiunea unui şurub comandat prin
manivela şi deplasarea sa este măsurată pe o riglă gradată orizontală şi perpendiculară cu
rigla de x.
Căruciorul I are un cadru în care se fixează cele două imagini, acest cadru este mobil
urmând două direcţii respectiv cele două paralele riglelor x şi z.
Deplasarea urmând sensul longitudinal x este comandată de un şurub micrometric
numit şurub de paralaxe; deplasarea urmând sensul transversal z este comandată printr-un
şurub măsurarea acestei mărimi nu este însă necesară.
Cele două imagini se aduc pe direcţia riglei x cu ajutorul a două şuruburi v1 şi v2.
Page 144
Căruciorul II deplasează un microscop binocular care este înzestrat în mersul razelor

cu două mărci stereoscopice de măsurare.
figurile 8.3.a, b.
După ce imaginile cuplului stereoscopic au fost orientate faţă de riglele x şi z ale

stereocomparatorului punctarea stereoscopică a unui punct a cărei imagine sunt m 1(x1z1) şi
m2(x2z2) se efectuează acţionând manivelele , şi şi şurubul . Diviziunile de pe
cele două rigle gradate furnizează valorile x'1z'1 şi p = x'2 x'1 care intervin în formulele care
dau coordonatele punctului restituit cu o precizare aproximativă de 0,01 mm.
Stereoautograful (figura 8.3.b)

Partea mecanică a stereoautografului comportă trei tije metalice ce se rotesc în jurul
unor puncte fixe S1 S2 S3 în felul următor:
- în jurul lui S1 rigla numită şi tija direcţiilor;
Page 145
- în jurul lui S2 rigla numită şi tija paralaxelor;

- în jurul lui S3 rigla numită şi tija înălţimilor (a cotelor);
Tija culisează la capătul inferior într-o glisieră care la rândul ei este deplasată
de un cărucior mobil în lungul unei tije solidare a port clişeului stâng al stereocomparatorului.
La celălalt capăt tija se deplasează prin glisiera pe un cărucior C. pe acelaşi cărucior se
află o a doua glisieră în interiorul căreia poate glisa rigla sub acţiunea a două şuruburi
micrometrice. Această ultimă glisieră poate primi două deplasări de translaţie: una urmând
direcţia , iar cealaltă în direcţie perpendiculară.
În partea interioară tija culisează într-o altă glisieră purtate printr-un cărucior
mobil în lungul unei tije legate de port clişeul din dreapta.
Rigla este sub formă de unghi drept şi braţul poate să culiseze în interiorul unei
glisiere culisante mişcată prin intermediul unei piuliţe de-a lungul şurubului sub
acţiunea manivelei . Braţul a riglei culisează într-o glisieră pivotantă purtată
printr-un cărucior mobil în lungul unei tije invariabile legate de microscopul de observaţie,
tijă paralelă cu verticala principală a clişeelor.
Cele trei cărucioare de mai sub purtate de glisierele , , sunt fixate pe tijele
lor în timpul restituţiei. Axele cărucioarelor sunt la o distanţă f egală cu distanţa principală de
pivoţii S1 S2 S3.
Acţionând manivela se deplasează coruciorul port clişeelor paralel cu axea x-ilor.
În această mişcare punctul suferă o translaţie care antrenează rotaţia lui în jurul lui S1.
De asemenea antrenează rotaţia riglei în jurul punctului S2, rotaţiile egale în acelaşi
sens a riglelor provoacă o translaţie a căruciorului C pe puntea .
Acţionând manivela puntea se deplasează paralel cu axa y-ilor. Rigla rămâne
fixă, căruciorul C se deplasează în lungul lui şi produce rotaţia riglei ceea ce duce la
deplasarea lui şi inclusiv a clişeului din dreapta în raport cu clişeul din stânga.
Manevrarea manivelei duce la o deplasare a lui deci a rotaţiei riglei . Această
rotaţie antrenează o deplaseare a microscopului binocular paralel cu axa y-ilor. Aceste trei
deplasări sunt exact aceleaşi mişcări care se produc în stereocomparator când se manevrează
manivelele direcţiilor (x), a paralaxelor (p) şi a cotelor ( ) atunci când se punctează
stereoscopic un punct oarecare de pe model.
În cazul când punctele de vedere se află la cote diferite pentru a se putea realiza
punctarea stereoscopică trebuie să se execute o a doua mişcare a clişeului drept în z prin
intermediul unei pedale.
Pivoţii S1S2 în jurul cărora se rotesc riglele şi se află faţă de axa punţii la o
distanţă constantă y. Se observă că din comodităţi de construcţie S 3 nu se află pe aceeaşi linie
cu S1 şi S2, dar la aceeaşi distanţă y faţă de axa punţii .
Stereoautograful Orél are posibilitatea de:
Page 146
- a trasa izolinii planimetrice, restituitorul trebuie acţionat simultan cu mişcările ,

, şi pentru a putea urmării în mod continuu detalii ale modelului
stereoscopic menţinând contactul stereoscopic al mărcii de observaţie pe aceste
puncte. În acest mod, creionul trasează proiecţia orizontală a obiectului.
- a trasa curbe de nivel; pentru aceasta se imobilizează comanda la cota dorită,
apoi restituitorului i se impune a deplasa marca reper menţinând contactul
stereoscopic cu modelul obiectului. În acest fel creionul trasează proiecţia
orizontală a curbei de nivel corespunzător.
Stereoautograful 1318
Principiul de construcţie al stereoautografului Orél cu materializarea prin tije
reprezentând proiecţiile razelor perspective pe plane fixe a fost preluat de mai multe firme
constructoare pentru realizarea unor aparate de restituţie mai moderne, mai bine dotate
aplicaţiilor fotogrammetriei moderne.
Unul dintre aceste aparate este Stereoautograful 1318 construit în 1956 de către firma
Carl Zeiss Yena într-o formă modernă pe acelaşi principiu al Stereoautografului Orél şi este
destinat aceloraşi aplicaţii ale fotogrammetriei.
Construcţia sa este mai restrânsă ca urmare a suprapunerii celor două plane de
proiecţie şi scurtării riglelor. Planşeta de desen a fost separată de aparat şi transformată în
coordonatograf, a cărei legare de aparat este realizată electric,mişcările coordonatografului
sunt comandate prin manivelele şi ale aparatului, încât să înregistreze coordonatele
planimetrice x şi y ale punctului restituit. Se poate însă comanda aparatul şi pentru restituţia
punctelor în planul xz şi zy. Restituţia obiectului în cele trei plane de coordonate ceea ce este
util diferitelor aplicaţii particulare. Folosirea coordonatografului prezintă de asemenea
avantajul că permite transformarea scării modelului şi de restituţie la masă în raportul e poate
lua valori de la 0,1 – 5 prin 24 garnituri de roţi dinţate multiplicatoare ce se montează la
coordonatograf.
Descrierea stereoautografului
Stereoautograful este împărţit în două compartimente suprapuse, dispuse orizontal. În
compartimentul inferior se realizează restituţia în plan orizontal XY, iar în compartimentul
superior restituţia se realizează pe direcţia axei Z.
Principiul de construcţie al stereoautografului este cel al paralelogramului Zeiss,
paralelogram format din punctele O'O" (centrele de perspectivă) şi punctele (punct curent
de pe suprafaţa modelului stereoscopic) şi .
Poziţia centrelor de perspectivă O', O" a urmelor imaginilor fotografice F' şi F" şi a distanţei
principale f au fost reduse la scara astfel că = ,unde b este baza fotogrammetrică reală.
Considerând un sistem de axe X,Y faţă de care se va realiza restituţia, sistem cu
originea în punctul O' şi cu axa X dirijată în lungul bazei, vedem că se poate scrie pentru orice
punct curent de pe suprafaţa modelului stereoscopic (figura 8.4).
Page 147
figura 8.4.
din care rezultă:
sau dacă notăm x'
relaţii ce le-au obţinut şi prin ecuaţia de bază a stereofotogrametriei.
Page 148
figura 8.5.
Se observă că relaţiile de mai sus rezolvă numai cazul normal. Rezolvarea cu ajutorul
paralelogramului Zeiss a cazului paralel deviat este dat în figura de mai jos unde mărimea
a fost descompusă în două componente
şi
unde φ este valoarea unghiului axelor de fotografiere. Atât timp cât componentele şi
rămân neschimbate pentru opereche de valori x' şi x" măsurate pe fotograme corespunde o
pereche univoc determinată de valori şi .
Stereocomparatorul stereoautografului a fost descompus în cele două portclişee de
care sunt legate cele două tije mecanice şi .(figura 8.6.)
figura 8.6.
Centrele de perspectivă O'O" care sunt puncte fixe ale paralelogramului Zeiss situate
la o distanţă reciprocă K se află între cele două portclişee. În acest mod s-a reuşit scurtarea
tijelor de legătură cu porclişeele.
Rezolvarea restituţiei pe direcţia axei a stereocomparatorului se face în
compartimentul superior care are ca element esenţial unghiul constant O' egal cu 100°. Axa
a compartimentului superior este paralelă cu axa a compartimentului inferior, iar axa
este perpendiculară pe şi plasată în planul orizontal al aparatului. În cazul în care se
cunoaşte valoarea a punctului p de pe suprefaţa modelului stereoscopic, coordonata este
dată de relaţia
Pentru rezolvarea cazurilor când cele două capete ale bazei fotogrammetrice sunt la
nivele diferite precum şi în cazurile paralel deviate compartimentul superior este dotat cu un
dispozitiv de eliminare a paralaxelor ce intervin în aceste cazuri.
Page 149
În acest compartiment paralelogramul Zeiss este definit de punctele O'O" ,

componentele şi ale bazei fotogrametrice se înscrie pe direcţia laturei paralelogramului
respectiv perpendicular pe latură.
În timp ce aceste componente rămân neschimbate unghiurile , " reconstituie
unghiurile verticale descrise de direcţiile spre diverse puncte ale obiectului.
figura 8.7.
Ca şi la compartimentul inferior, direcţiile dreptelor de proiecţie sunt materializate

prin tije, iar parametrul f, , sânt materializaţi de deplasările unor sănii şi cărucioare care
culisează pe glisiere, iar valorile acestor parametrii se înscriu în contoarele aparatului.
Sistemul optic de observare al stereautografului este format dintr-un microscop
binocular în câmpul căruia operatorul vede în acelaşi timp modelul stereoscopic şi marca
reper mobil.
Dispozitivul optic binocular , poate culisa pe direcţia Y cu intervale de 5 mm,
ceea ce permite să restituie fotogramele preluate la diferite pozitii ale obiectului
fototeodolitului faţă de poziţia medie.
Pe batiul stereautografului se află manivele decomandă a mişcărilor x y z şi contoare
ce permit citirea valorilor celor trei coordonate ale unui punct oarecare al modelului
stereoscopic al obiectului.
Există posibilitatea de a adăuga aparatului un înregistrator automat de coordonate care
înscrie direct pe benzi sau cartele perforate coordonatele unui punct oarecare.
8.1.2.2.2.Tehnocarul; Domeniul de aplicare
În prezent, firma Carl Zeiss Jena a realizat un nou aparat ,,Tehnocartulˮ construit
după principiile de funcţionare a stereautografului von Orél, şi derivat din aparatul de
fotogrammetrie aeriană Topocard.
Tehnocartul este un stereorestituitor terestru. El permite restituţia imaginilor
fotografice cu format până la 23x23 cm prezentate sub forma pozitivelor sau negativelor pe
plăci de sticlă, film sau hârtie. Gama mare a distanţei focale de la 50 mm până la 215 mm
permite restituţia fotogramelor normale şi paralel deviate efectuate cu camere
fotogrammetrice ca SMK 5,5/0808, fototeodolitul Photeo 19/1318 şi a fotogramelor înclinate
faţă de orizontală executate cu camera fotogrammetrică U.M.K. 10/1318. De asemenea poate
Page 150
restitui perechi de imagini stereoscopice realizate convergent sau divergent (+ la ), dar

riguros orizontale.
figura 8.8.
Restituţia grafică se efectuează pe masa de desen. Raportul de transmisie a aparatului

restituitor la masa de desen poate fi ales între 21 de scări de la 0,16 până la 6,25 ori.
Cartografierele pot fi realizate în plan orizontal XY, vertical YZ şi lateral XZ.
Descrierea aparatului. Aparatul restituitor. Construcţie mecanică

Tehnocartul este un aparat restituitor care funcţionează cu calculatoare mecanice
analogice, câte unul pentru fiecare cameră. Aparatul a fost construit pe baza principiului
paralelogramului Zeiss ce consistă în a reconstitui operaţia de fotografiere, fascicolele
luminoase fiind înlocuite prin liniale şi descompuse în componente în proiecţie orizontală şi
verticale. În aparat, cele două plane de proiecţie sunt suprapuse.
Linialele planului orizontal şi vertical acţionate cu ajutorul a două manete X şi Y şi o
pedală dirijează cărucioarele port fotogramelor prin intermediul unor tije şi splinduri de
legătură .
Distanţa focală f de proiecţie se introduce separat la căruciorul fiecărui suport de
fotogramă în 2 contoare pentru fotograma din stânga şi 2 contoare pentru din dreapta.
Pentru restituţia fotogramelor cu o deplasare a orizontului, acestea se centrează în
suporturile respective, corespunzător deplasării pe verticală a obiectivului fototeodolitului.
Componentele bazei şi se introduc la cărucioarele coordonatelor, iar
componenta se introduce prin proiecţiile sale pe plan orizontal şi vertical.
Convergenţa axelor de fotografiere se elimină prin procesul de orientare prin
introducerea corecţiei corespunzătoare la dispozitivul de convergenţă.
În figura 8.8. este dată schema constructiv mecanică a tehnocartului.
Ghidajul y este ghidajul principal pe care se deplasează căruciorul y împreună cu
ghidajele x şi z. ghidajele x şi z sunt amplasate simetric faţă de căruciorul Y; unul peste
celălalt, iar pe ele se deplasează căruciorul x', respectiv căruciorul z'.
Antrenarea în direcţia y este comandată prin volanul din dreapta care este legat de
ghidaj printr-o bază de legătură.
Pe ghidajele x şi z de cele două părţi a căruciorului Y se deplasează cărucioarele şi
. Căruciorul din stânga este legat de căruciorul din dreapta printr-un ax care permite
Page 151
modificarea distanţei între cele două cărucioare x, corespunzătoare înregistrării componentei

bazei . Cărucioarele se deplasează pe axul x cu ajutorul manetei din stânga care
acţionează axul fixat de căruciorul din stânga. Pe căruciorul x din dreapta un scurt ghidaj
orizontal dispus perpendicular permite introducerea componentei .
Ghidajele Z se găsesc plasate sub ghidajele x. Cele două cărucioare sunt de
asemenea cuplate printr-un ax ce permite modificarea distanţei dintre ele corespunzător
distanţei . Mişcarea Z este comandată printr-o pedală.
Cărucioarele port imagine sunt deplasate prin rigle şi acestea sunt deplasate prin
căruciorul distanţei şi prin mişcare de coordonate x şi z în planul de proiecţie.
Variaţiile distanţelor în aparatul restituitor sunt limitate în parte printr-un sistem de
avertizare şi în parte printr-un limitator mecanic.
Coordonatele fotogrammetrice se înregistrează la contoare X,Y şi Z.
Mişcările pe axele X,Y,Z se transmit de la aparatul de restituţie la coordonatograful
mesei de desen prin cuplare mecanică sau electrică.
Construcţia optică (figura 8.9)
Imaginile fotogrammetrice sunt constant observate perpendicular de sus cu o mărire de

6 ori. Din motive constructive ale calculatoarelor analogice, imaginile fotografice sunt
întotdeauna orizontale ceea ce permite utilizarea unui sistem de observaţie simplu, totdeauna
stabil şi fix. Din punct de vedere optic se distinge printr-o mare claritate a imaginii. Diametrul
câmpului vizual pe plan imagine este de 20 mm.
figura 8.9.
Fotogramele pe suport transparent sunt iluminate de jos în sus cu lumină incidentă prin
intermediul unui condensator cu filtru verde şi sticlă anticalorică. Când se lucrează cu
fotograme pe hârtie fotografică sunt iluminate prin reflexie printr-un condensator fixat în
dispozitivul de orientare.
Sistemul de prisme şi lentile ale dispozitivului optic uneşte fascicolul de lumină
provenit de la fotograme cu fascicolul de lumină provenit de la marca reper dând astfel
posibilitatea punctării pe imagine a modelului stereoscopic.
Page 152
Calculatorul de înclinare
În cazul restituţiei fotogramelor cu axele de fotografiere înclinate, se cuplează între
aparat şi coordonatograf, calculatorul de înclinare.
Înregistrarea grafică a restituţiei se efectuează de masa de desen. Ea este instalată la
dreapta restituitorului şi racordată mecanic prin intermediul unor tije metalice. Mişcările
proiecţiei orizontale x şi y în aparatul restituitor sunt transmise cu diferite raporturi de
transmisie putând fi alese de la cărucioarele coordonatelor corespondente la masa de desen.
Căruciorul Y se deplasează pe ghidajul principal Y care este realizat sub forma unui
ghidaj circular şi care comportă ca şi contra suport, un rulment ce participă la mişcarea pe
suprafaţa mesei.
Ghidajul X este pus pe căruciorul X. Pe acest ghidaj se poate deplasa un cărucior
trasor. Cele două cărucioare sunt comandate prin intermediul unor mecanisme de la
cărucioarele de coordonate a restituitorului.
Suruburile broşelor sunt debraiabile ceea ce permite deplasarea cărucioarelor cu mâna
în orice direcţie.
O particularitate de construcţie a acestui coordonatograf dau posibilitatea cărucioarelor
de coordonate să fie montate pe orice tip de masă de desen. Suprafaţa mesei de desen poate
avea dimensiuni de 600x600 mm; 800x800 mm şi 900x1200 mm. Aceste tipuri de mese de
desen se pot cupla şi electric şi aparate de restituţie de precizie ca Stereometrograful şi
Stereoplanigraful.
Terragraphul
A fost realizat de firma Zeiss Oberkochen şi este utilizat mai ales pentru restituţia
fotogramelor preluate cu axele orizontale, paralele între ele şi perpendiculare pe bază (caz
normal).
Dar graţie adaptării unei mese de desen şi a unui calculator de înclinare terragraphul
poate restitui şi cuplu stereoscopic cu axe înclinate sau axe verticale. Permite de asemenea de
a trasa profile xz sau yz sau elevaţii din acest motiv se foloseţte la restituţia faţadelor şi a
monumentelor arhitecturale.
Principiul de construcţie este acelaşi al stereautografului Orél, dar dispunerea tijelor
mecanice şi a mesei de desen pe un pupitru înclinat sub ochii observatorului, dă aparatului o
formă restrânsă şi este foarte practic pentru lucru.
Autograful WILD A40

Contrar aparatelor precedente, autograful A40 materializează razele perespective
omologe nu prin proiecţii pe plane fixe, ci prin tije ce se deplasează în toate sensurile în
spaţiul în jurul unor pivoţi ficși.
Aparatul a fost construit pentru restituţia fotogramelor preluate cu camere
stereometrice Wild C40 sau C120, dar poate fi exploatat şi pentru clişee oarecare de format
maxim 92x125 mm şi cu o distanţă principală cuprinsă între 54 – 100 mm ale căror axe sunt
paralele între ele, fie perpendiculare la bază, fie înclinate.
Schema aparatului este reprezentată în figura de mai jos; două microscoape explorează
suprafaţa celor două imagini plasate într-un plan vertical. Două tije metalice rotindu-se în
jurul punctelor fixe O1 şi O2 se sprijină pe două articulaţii M 1 şi M2 care se deplasează într-un
plan vertical paralel cu cel al clişeelor; distanţa de la punctele fixe O1 şi O2 la acest plan
vertical este egală cu f (distanţa principală).
Deplasarea punctelor M1 şi M2 în planul lor reproduce deplasarea punctelor omologe
de pe imagini m1 şi m2. În acest caz tijele O1M1 şi O2M2 materializează razele perspective
omologe dacă direcţia şi mărimea bazei O1 O2 corespunde bazei fotogrammetrice din realitate;
intersecţia celor două tije materializează atunci punctul restituit.
Page 153
În realitate din aceleaşi motive ca şi la stereograful Orél punctele O 1 O2 se află la o

distanţă reciprocă K astfel că articulaţiile vor materializa punctul restituit în punctele M şi N
(conform paralelogramului Zeiss).
Cele două puncte M şi N legate rigid una de alta se deplasează într-o aceiaşi mişcare
de translaţie în timpul explorării unui cuplu. Ele sunt purtate de un bloc restituitor, care poate
culisa pe Z în lungul unui braţ vertical purtat de două cărucioare încrucişate unul pe direcţia
lui x şi celălalt pe y sub acţiunea a două manivele; mişcarea pe z este comandată printr-o
pedală.
Aparatul este legat de un coordinatograf prin intermediul unor angrenaje
interschimbabile pentru a obţine diverse raporturi a scărilor modelului şi de restituţie.
Aparatului i se mai poate ataşa şi un înregistrator automatic de coordonate.
Aparate analitice
Sunt aparate speciale construite şi adaptate pentru restituţia analitică cu proiecţie
matematică prin optimizări ale programelor de calcul, ale sistemelor de corelare, ale vitezei de
lucru şi ale preciziei. Se compun în principiu din trei părţi principale:
- un aparat de observare şi măsurare stereoscopică tip stereocomparator;
- un calculator electronic automat ce lucrează on-line;
- un sistem de redare grafică la o masă de desen.
Fluxul de informaţii circulă între stereocomparator şi calculator în sens dublu în
ordinea indicată de calculator.
Calculatorul pe lângă funcţia sa principală de-a calcula programul permanent poate să
execute şi următoarele operaţii:
- orientarea interioară a cuplului;
- formarea modelului stereoscopic;
- orientarea exterioară (calculul componentelor bazei).
Utilizând totodată şi alte mărimi introduse în prealabil, echivalente ale elementelor de
orientare, distorsii etc, calculatorul dă corecţiile necesare.
Acestea sunt introduse de către un servosistem care deplasează fotogramele,
independent una de cealaltă în planul comun de observaţie al stereocomparatorului. Dacă
deplasările corespunzătoare corecţiilor sunt exacte, punctele imagine corespunzătoare de pe
cele două fotograme cad exact peste marca mobilă a sistemului de obsevaţie.
Un avantaj de seamă al acestor aparate este acela că permit introducerea în calcul a
anumitor erori sistematice.
Aparatele analitice permit stereorestituţia oricăror fotograme, de orice distanţă focală,
individuale sau stereograme.
Calculatorul ce însoţeşte stereocomparatorul poate fi digital asigurând o mare precizie
şi elaborând date digitalizate asupra terenului, dar poate fi şi analogic, obţinându-se produse
analogice însă operaţiile de orientare şi stereorestituţie sunt făcute pe cale analitică.
Fluxul tehnologic de obţinerea datelor este redat în schema ce urmează.
Asociaţia stereocomparator – calculator dă aparatului universalitate şi lejeritate în
utilizare.
Aparatul poate fi utilizat eventual ca stereo sau monocomparator, iar calculatorul
separat pentru utilizarea diferitelor probleme (figura 8.10).
Din acestă categorie de aparate fac parte:
- stereotrigomat construit de firma Zeiss Jena este alcătuit dintr-un calculator
analogic;
- analitical Plotter AP1 şi AP2 construite de firma Helava;
- AS11, AS11 produse de firma O.M.I. Italia;
- analitical Plotter U.S. – 11 produse de Bendix Corporation.
Page 154
Aparate automatice
Aparatele automatice se caracterizează prin faptul că efectuează singure operaţiile,
dacă nu în întregime, dar cele de orientare şi de formare a modelului fără a mai recurge la
serviciile operatorului uman, ci prin intermediul unui dispozitiv denumit „corelator de
imagini”.
Rolul operatorului se reduce la supraveghere eventual la intervenţia lui în anumite
etape (introducerea datelor iniţiale).
Primul aparat automat a fost proiectat de G.L.Houbrough, ca un dispozitiv electronic
automat. Prototipul s-a numit „Stereomat”. Prin îmbunătăţirea lui s-a dat naştere la numeroase
tipuri progresiv îmbunătăţite care au posibilitatea să soluţioneze automat şi singure
următoarele operaţii: măsurarea cotelor punctelor individuale de pe model, trasarea profilelor,
trasarea curbelor de nivel (figura 8.11).
Execută automat şi orientarea relativă dupăce s-au eliminat paralaxele mari de către
operator.
Întrucât problema restituţiei automate a planimetriei pe cale grafică convenţională nu a
fost rezolvată mulţumitor, aparatul a fost dotat cu dispozitive necesare producerii automate a
ortografiilor. Astfel întreg procesul de lucru a fost automatizat.
Apariţia recentă a aparatelor automate şi dezvoltatea considerabilă pe care au luat-o,
deschid o perioadă nouă în istoria fotogrammetriei şi mai ales în domeniul aplicaţiilor
topografice.
Aparatele analitice datorită înlocuirii sistemului mecanic analogic prin procedee de
calcul aduc deja o extindere a acestor aplicaţii în diferite domenii prin înlocuirea limitelor
mecanice.
Însă, nu reuşesc eliminarea totală a celor analogice deoarece sunt încă incapabile să
producă lucrări sub forma tradiţională şi-n special să traseze planimetria sub forma liniilor
continui. Ele produc însă uşor ortofotografii ceea ce nu pot să facă aparatele de restituţie
clasică.
Dezvoltarea aparatelor automatice vor antrena înlocuirea progresivă a documentelor
cartografice tradiţionale prin documente de o concepţie nouă.
8.2. Metode de prelucrare a fotogramelor terestre
Fotogramele terestre se pot prelucra analogic sau numeric. Oricare metodă s-ar folosi
modelul stereoscopic trebuie orientat faţă de sistemul de referinţă al spaţiului real.
Între cele două metode există distincţie atât din punct de vedere al preciziei obţinute,
cât şi prin modul de prezentare al obiectului fotografiat.
8.2.1. Prelucrarea analogică a fotogramelor
Această metodă de prelucrare reprezintă obiectul măsurat sub formă grafică la scara
dorită. Operaţia de prelucrare analogică denumită şi restituţie fotogrammetrică se execută la
aparate de restituţie şi cuprinde mai multe etape de lucru:
- efectuarea orientării interioare;
- efectuarea orientării exterioare relativă;
- determinarea reparajului pe masa de desen;
- orientarea exterioară absolută;
- prelucrarea propriu-zisă.
În cazul cel mai favorabil restituţia analogică oferă o precizie pe plan de 0,1 mm.
Restituţia fotogrammetrică rezolvă:
Page 155
- trasarea elementelor de planimetrie la scara dorită prin urmărirea cu marca reper a

modelului;
- trasarea curbelor de nivel prin urmărirea cu marca reper a unui nivel fixat în
tamburul de cote;
- cartografierea planului şi complectarea lui prin semne convenţionale a detaliilor ce
n-au putut fi redactate la scară.
8.2.2. Prelucrarea numerică
Prelucrarea numerică se utilizează numai ăn determinarea punctelor individuale ale

spaţiului real, beneficind din plin de precizia de măsurare a aparatului; care în cazuri
favorabile poate fi de 0,02 mm. Creşterea preciziei de măsurare se poate realiza prin
dublarea măsurătorilor.
Reprezentarea obiectului se face prin coordonatele punctelor înregistrate în mod
automat de un „coordimetru”.
8.3. Transcalcularea coordonatelor fotogrammetrice în sistemul geodezic
Transformarea coordonatelor spaţiale obţinute din calcul în coordonatele spaţiale

ordonate faţă de sistemul de referinţă al spaţiului real se face pe baza principiului de roto –
translaţie (figura 8.11).
Când punctele modelului nu prezintă abateri sistematice transcalcularea se face normal
apelând la transformarea Helmert.
8.3.1.Transformarea Helmert
Ecuaţiile de transformare pentru cele două sisteme, considerând sensul de rotaţie spre
dreapta se scriu în felul următor:
=
=
, = coordonatele originii sistemului fotogrammetric faţă de cel general;

= unghiul de rotaţie al sistemelor.
În cazul general
Constantele a, b conţin factorul de scară şi cosinusul respectiv sinusul unghiului de

rotaţie şi sunt deplasările originii.
În cazul punctelor de control suplimentare constantele sunt obţinute prin compensare.
Se calculează în cele două sisteme coordonatele dintre centrul de gravitate a punctelor de
control:
= =
Page 156
= =
Se formează diferenţele de coordonate
ΔX = x ΔY = y
Δ = Δ =
de la care se calculează constantele:
a= =
b= =
Calculul constantelor se realizaează de preferinţă pe un formular. (Tabel 8.2)

Eroarea medie a coordonatelor se obţine pornind de la diferenţele şi dintre
coordonatele date în sistemul general şi măsurate în model şi coordonatele transformate.
= =
Eroarea medie a punctului este:
8.3.2. Transformarea afină
Transformarea afină oferă avantajul unei mai bune adaptări a grupului de puncte de
control măsurat. Câmpul de puncte măsurat fiind deformat într-o direcţie. De aceea se
recomandă divizarea grupelor de puncte în triunghiuri şi a le calcula constantelor de
transformare. Se obţine astfel o mai bună precizie a punctelor existente şi a punctelor noi.
Pentru transformarea afină sunt valabile următoarele formule:
Page 157
Se formează coordonatele centrelor de gravitate
= =
= =
Se formează diferenţele de coordonate
ΔX = x ΔY = y
Δ = Δ =
de la care se calculează constantele
= =
= =
= =
= =
Calculul constantelor se realizează pe un formular (tabel 8.3).

Eroarea medie a coordonatelor se obţine pornind de la diferenţele şi dintre
coordonatele date în sistemul general şi coordonatele identice măsurate în model şi
transformate în sistemul geografic:
Page 158
= =
Eroarea medie a punctului este:
figura 8.10.
Page 159
figura 8.11.
CAPITOLUL IX
APLICAREA FOTOGRAMMETRIEI TERESTRE PENTRU
REZOLVAREA UNOR PROBLEME DE TOPOGRAFIE
MINIERĂ
9.1. Generalităţi
Prin posibilitatea ei remarcabilă de a îmagazina informaţii şi de a permite măsurători

precise, fotogrammetria terestră se foloseşte cu succes în tot mai multe domenii tehnice pentru
rezolvarea diverselor probleme cum ar fi:
- topografia şi cartografia;
- activitatea minieră la suprafaţă şi subteran;
- geologie şi geotehnie;
- urmărirea comportării în timp a construcţiilor industriale, civile şi socio-culturale;
Page 160
- urmărirea alunecărilor şi scufundărilor de teren;

- în construcţii pentru urmărirea comportării utilajelor în exploatare;
- arhitectură;
- agricultură şi silvicultură, etc.
Toate aceste domenii beneficiază de informaţii culese prin metodele fotogrammetriei
terestre.
Dintre domeniile netehnice care utilizează informaţiile fotogrammetriei terestre se pot
aminti:
- antropologie şi antropometrie;
- speologie;
- astronomie, balistică;
- fizică;
- rezistenţa materialelor;
- circulaţia rutieră;
- biologie;
- medicină, etc.
Aplicarea fotogrammetriei terestre în fiecare domeniu tehnic, depinde de informaţiile
solicitate şi precizia cerută de măsurători. În general măsurătorile fotogrammetrice se folosesc
pentru reprezentarea analogă a informaţiilor culese care să servească cercetărilor şi proiectării
ulterioare a obiectivelor industriale din domeniul respectiv.
Pentru fiecare domeniu de aplicare intervine o caracteristică a condiţiilor de efectuare
a măsurătorilor care dictează metoda de aplicare a fotogrammetriei în acel domeniu.
Astfel, după distanţa la care se găseşte obiectul putem distinge următoarele categorii:
- fotogrammetria la mare distanţă;
- fotogrammetria la mică distanţă;
- fotogrammetria la foarte mică distanţă.
Prin fotogrametria la mare distanţă se înţelege măsurarea fotogrammetrică efectuată
asupra obiectelor situate la o depărtare mai mare de 30 m. Această categorie este utilizată în
general în domeniul topografiei pentru întocmirea planurilor topografice şi, rezolvarea unor
probleme tehnice, industriale şi miniere.
Fotogrammetria la mică şi foarte mică distanţă se ocupă cu măsurarea obiectelor
situate la distanţe sub 30 m respectiv sub 1m sau chiar pentru fotografieri efectuate prin
intermediul unui microscop.
Metoda se aplică în domenii industriale şi în domenii netehnice cum ar fi medicina,
biologia, cercetări în fizică, etc.
După starea obiectului de măsurat putem distinge:
- fotogrammetria obiectelor în repaus;
- fotogrammetria obiectelor în mişcare.
Prima categorie este cea mai utilizată şi cu ponderea mare în aplicaţiile
fotogrammetrice.
Obiectele în mişcare pot avea viteze mici sau foarte mici, cum sunt tasările,
scufundările şi alunecările de terenuri, deformaţiile clădirilor, etc. sau pot avea viteze mari ca
şi în cazul roţilor la vehicule, (circulaţia rutieră, nave, etc.).
În general se măsoară amplitudinea mişcării în unitate de timp, respectiv producerea
deformaţiilor în unitate de timp.
În fotogrammetria de mică şi foarte mică distanţă se utilizează numai cazul normal
fotogrammetric, depărtarea Y menţinându-se constantă. Reperajul necesar orientării
exterioare se adaptează condiţiilor specifice, astfel pot fi utilizate ca reperi detalii vizibile, sau
în fotogrammetria la foarte mică distanţă, grile-caroiaj, amplasate în planul focal al ocularului
microscopului.
Page 161
9.2. Fotogrammetria terestră folosită în domeniul topografic şi cartografic
În domeniul topografic, metoda fotogrammetriei terestre este utilizată cu maximă

eficienţă pentru întocmirea şi completarea planurilor la scară mare în cazul terenurilor care
prezintă deficienţe mari de nivel, lipsite de vegetaţie compactă care să împiedice vizibilitatea
la sol. Astfel de condiţii sunt specifice activităţii din industria minieră la suprafaţă pentru
realizarea planurilor perimetrelor miniere a exploatărilor la zi a depozitelor de steril, iazuri de
decantare, albii de scufundare, etc.
Planurile astfel întocmite pot servii atât pentru urmărirea activităţii, a tehnologiilor de
lucru cît şi pentru activitatea de proiectare şi cercetare.
Mai sunt beneficiare ale produselor întocmite pe cale fotogrammetrică următoarele
sectoare deactivitate:
- industria locală pentru cariere;
- cadastru, pentru sistematizarea localităţilor;
- silvicultura şi agricultura pentru terenurile în alunecare sau eroziunea solului;
- proiectarea căilor ferate, a căilor de comunicaţie, linii electrice, etc.
9.2.1. Întocmirea planurilor de situaţie
Planurile de situaţie obţinute pe cale fotogrametrică se caracterizează printr-un volum

mare de informaţii planimetrice şi altimetrice redate la scară sau reprezentate prin semne
convenţionale. Elementele de informaţie suplimentară pe care le conţin planurile întocmite
fotogrammetric, comparativ cu cele clasice se datorează posibilităţii de exploatare continuă a
modelului stereoscopic şi redarea lui sub forma unor linii continui, izolinii sau curbe de nivel.
Practic planurile de situaţie sunt obţinute prin metoda analogică de prelucrare a
stereogramelor şi care are ca rezultat reprezentarea grafică a obiectului la scara dorită.
Scara de situaţie a planurilor de situaţie obţinute prin fotogrammetrie poate fi de la
1:2000 la 1:200 şi chiar mai mare.
Obţinerea planurilor topografice prin restituţie fotogrammetrică comportă următoarele
operaţii:
a) orientarea interioară, se realizează prin introducerea distanţei focale a obiectivului
aparatului de prelucrare la cele patru contoare ale restituitorului cu o precizie de
0,02 mm, iar punctul principal al fotogramelor prin suprapunerea reperilor
fotogrammetrici ai fotogramelor pe axele port clişeelor aparatului de restituţie.
b) după efectuarea orientării interioare, pentru a obţine modelul stereoscopic la o
scară dorită se realizează orientarea exterioară relativă care constă în introducerea
componentei bazei de fotografiere în aparat. Scara modelului se alege în funcţie de
depărtare şi de fotografiere şi posibilitatea de deplasare a axe pe direcţia
Y a aparatului şi de scara de restituţie astfel să poată fi restituite cît mai multe
puncte.
Componentele bazei se calculează cu relaţiile:
- pentru cazul normal:
= ; = (9.1)
- pentru cazul paralel deviat:
Page 162
; ; = (9.2)
unde: - numitorul scării modelului;

b - baza de fotografiere;
h - diferenţa de cote dinter capetele bazei;
φ - unghiul de deviere.
c) orientarea exterioară absolută se realizează cu ajutorul reperilor fotogrammetrici a
căror coordonate geodezice sunt cunoscute. Aceste puncte de reper se raportează
pe planşa de masă de desen la scara de restituţie. După ce au fost stabilite şi
introduse la stereorestituitor şi masa de desen roţile dinţate pentru transformarea
scării modelului la scara de restituţie, se punctează pe modelul stereoscopic cu
marca reper unul din reperi, iar trasorul de la masa de desen se va conduce la
punctul corespunzător pe planşă. Se punctează apoi un alt punct al modelului, iar
planşa se va rotii în jurul primului punct până când punctul corespunzător de pe
planşă va venii sub dispozitivul trasor. Pentru control se va proceda în acelaşi mod
şi pentru alţi reperi.
Pentru introducerea originii, pentru cote se punctează un reper fotogrametric şi
menţinând marca pe punct (la nivelul terenului) se introduce la contoarul de cote, valoarea
cotei geodezice a punctului respectiv. Se punctează alt reper de cotă cunoscută şi se compară
cu cele dezice, diferenţele între cote nu trebuie să depăşească cm.
Pe planşele astfel orientate se vor trasa elementele de planimetrie şi relieful terenului.
9.2.2. Trasarea planimetrie
Trasarea elementelor de planimetrie pe plan se obţin prin urmărirea acestora pe

stereomodel cu marca reper mobil. Pentru a se obţine o trasare şi reprezentare corectă trebuia
ca marca stereoscopică să fie continuu în contact cu terenul (să fie la nivelul stereomodelului).
Se vor trasa la început elementele principale şi apoi în interiorul acestora celelalte elemente,
acordându-se o atenţie deosebită generalizării acestora funcţie de starea planului (figura 7.1).
9.2.3. Trasarea reliefului
Constă în trasarea directă prin aparatul de restituţie a curbelor de nivel. Operaţia se

realizează introducând valoarea curbei de nivel la tamburul de cote al aparatului şi deplasarea
mărcii pe stereomodel urmând ca acestea să fie tot timpul în contact cu stereomodelul. În
acest fel creionul de la masa de desen va realiza pe plan curba de nivel dorită sub formă
continuă.
Pentru a obţine o trasare şi reprezentare corectă a reliefului trebuie asigurată o
luminozitate uniformă a imaginilor şi a mărcilor de măsurare.
9.2.4. Trasarea profilelor
Pentru întocmirea profilelor transversale sau longitudinale la aparatele de restituţie

analogică se procedează astfel:
- se traseazăpe suportul de desen direcţia profilului şi detaliile planimetrice care
trebuie trecute prin profil;
Page 163
- se punctează apoi cu marcă reper spaţială toate punctele caracteristice

alemodelului în aşa fel încât să se urmărească tot timpul direcţia profilului.
9.3. Fotogrammetria terestră aplicată în industria minieră
În industria minieră, fotogrammetria terestră se poate aplica pentru rezolvarea unor

probleme de suprafaţă sau din subteran.
Măsurătorile de la suprafaţă au ca scop întocmirea planurilor necesare proiectării şi
cercetărilor în deservirea exploatării miniere, prin obţinerea volumului producţiei în unitatea
de timp, urmăririi procesului tehnologic de exploatare, etc.
Fotogrammetria terestră se mai poate utiliza la interpretarea geologică a zăcămintelor,
la înregistrarea accidentelor tehnice produse în exploatările miniere la zi, la cartarea
aflorimentelor şi a structurii geologice.
În subteran măsurătorile au un caracter special întrucât condiţiile de spaţiu restrâns,
vizibilitatea şi iluminarea redusă limitează posibilităţile înregistrărilor fotografice.
Dezvoltarea rapidă a sistemelor de înregistrare a imaginilor termice, folosind pelicule
sensibile în infraroşu care pot fotografia în întuneric va contribui la creşterea posibilităţilor de
utilizare a fotogrammetriei ca procedeu de măsurare în subteran.
De asemenea introducerea calculatoarelor creează posibilitatea utilizării unui model
matematical întregii mine, care apoi poate fi prelucrat pentru extragerea diferitelor tipuri de
informaţii necesare sub formă numerică (pentru volume, suprafeţe, etc.) sau sub formă grafică
şi care va duce la extinderea metodei fotogrammetrice şi a tehnicilor moderne de măsurare.
9.3.1. Determinarea volumelor excavate în exploatările miniere la zi
În exploatările miniere la zi se pune problema constituirii unei bănci de date, pe baza

cărora să se urmărească procesul tehnologic de exploatare, volumul de excavaţii executate
într-un anumit interval de timp.
Aplicarea fotogrammetriei terestre în urmărirea activităţii în exploatările la zi, are în
vedere ca modul de culegere şi prelucrare a informaţiilor să fie cât mai operativ.
Fluxul de obţinere a datelor se desfăşoară în următoarele etape:
- stabilirea staţiei de măsurare;
- urmărirea periodică a fronturilor de lucru.
Staţia de măsurare constă în stabilirea în teren a reperelor fixe şi de lucru necesare
orientării exterioare şi a bazelor fotogrammetrice din care se vor înregistra stereogramele.
La amplasarea bazelor fotogrammetrice şi reperilor fotogrammetrici se vor respecta
recomandările din capiolul 7.
Urmărirea periodică constă în înregistrarea pe fotograme a carierei la date diferite.
Prin prelucrarea analogică a stereogramelor se obţine următoarea documentaţie
necesară urmăririi şi determinării volumului excavat:
- planul de situaţie al carierei la o scară convenabilă care va conţine: treptele
carierei, drumurile de acces şi de evacuare a materialului excavat, limitele
descopertei, a zonei utile, delimitarea structurii geologice şi limitele intercalaţiilor
de steril, limita vetrei carierei (figura 7.1).
În zona de haldare se cartează limitele haldei, legătura cu zona excavată, fluxul
transportului de steril, poziţia utilajelor şi a benzilor de transport, etc. pe fiecare treaptă de
exploatare se va trece cota, de asemenea vor fi înscrise cotele punctelor caracteristice ale
carierei:
- profile după direcţii prestabilite.
Page 164
Prelucrarea informaţiilor de face utilizând diverse procedee de calcul al volumelor şi

anume:
- procedeul reţelelor orizontale;
- procedeul reţelelor verticale;
- procedeul secţiunilor verticale;
- procedeul secţiunilor orizontale.
La alegerea procedeului de calcul se ţine seama de amplasarea carierei, de înălţimea
treptei, de situaţia reliefului înconjurător, etc.
9.3.1.1. Procedeul reţelelor orizontale
Procedeul reţelelor orizontale (figura 9.1) este indicat în cazul carierelor cu trepte
uniforme şi de înălţime mică.
figura 9.1.
Acest procedeu constă în elaborarea modelului numeric al zonei excavate şi a terenului
înconjurător. Astfel pe planul de situaţie obţinut prin restituţie fotogrammetrică se trasează o
reţea de pătrate sau dreptunghiuri. În punctele de nod ale reţelei se măsoară coordonatele z ale
acestor puncte, obţinându-se astfel o serie de prisme fictive a căror volume elementare se
calculează cu relaţia:
Vi = S (9.3)
unde:
S = suprafaţa unui pătrat al reţelei;
= cota medie a prismei dată de = (9.4)

Volumul total în momentul măsurării se obţine prin însumarea volumelor parţiale
V= =S (9.5)
Page 165
Volumul excavat într-un interval de timp este dat de diferenţa de volum dintre două
momente succesive de măsurare
V= (9.6)
Pentru creşterea operativităţii în prelucrarea datelor se recomandă ca baza

fotogrammetrică să fie paralelă cu axa fotogrammetrică. Totodată este bine ca bazele
fotogrammetrice să fie fixe la fiecare măsurare şi să fie în număr minim.
9.3.1.2. Procedeul reţelelor verticale
Se utilizează în cazul carierelor cu trepte înalte şi cu lăţimi mici. Principiul de

prelucrare este la fel ca şi în cazul reţelelor orizontale, numai că planul de proicţie este HZ, iar
relaţia de calcul al volumului elementar este:
Vi = S (9.7)
iar volumul total se calculează cu relaţia,
V=S (9.8)
unde Yi = reprezintă depărtarea medie care se deduce din:
Yi = (9.9)
Valorile cotelor nodurilor, respectiv a depărtărilor Y se citesc la aparatul de restituţie,

după ce planul de situaţie a fost orientat pe masa de desen prin reperi, punctând cu marca
stereoscopică nodurile pe modelul stereoscopic.
Ambele procedee ale reţelelor au o serie de dezavantaje în organizarea măsurătorilor
ce duc la reducerea operativităţii.
Page 166
figura 9.2.
9.3.1.3. Procedeul secţiunilor verticale
După modul cum este secţionat frontul de lucru al carierei distingem:

- procedeul secţiunilor verticale, perpendiculare pe frontul de lucru (figura 9.3);
- procedeul secţiunilor verticale, paralele cu forntul de lucru (figura 9.4).
figura 9.3.
Page 167
figura 9.4.
În principiu, secţiunile verticale împart corpul fictiv de zăcământ în corpuri fictive

elementare de formă paralelipipedică sau trunchiuri de piramidă al căror volum se calculează
cu una dintre relaţiile:
= (S1 + S2) (9.10)

pentru cazul când ariile secţiunilor au valori apropiate, sau
= (S1 + S2 + ) (9.11)
când ariile secţiunilor sunt diferite, în care:
l = reprezintă echidistanţa dintre secţiuni;
Si = ariile secţiunilor.
Pentru operativitatea calculului se alege un sistem de coordonate particular cu axa X
pe direcţia paralelă cu frontul de lucru şi axa Y perpendiculară şi îndreptată pe direcţia de
înaintare a excavaţiei. Faţă de acest sistem echidistanţa 1 = ΔX pentru cazul secţiunilor
perpendiculare pe front sau 1 = ΔY pentru secţiunile paralele cu frontul de lucru.
Relaţiile de calcul a volumului devin:
V= [S1 + Sn + 2(S2 + … + Sn-1)] (9.12)

sau
V= [S1 + Sn + 2(S2 + … + Sn-1) + + +…+ ] (9.13)
în cazul secţiunilor verticale perpendiculare pe frontul de lucru.

În cazul secţiuniloe verticale, paralele cu frontul de lucru, volumele se calculează cu
relaţia:
V= [S1 + Sn + 2(S2 + … + Sn-1)] (9.14)

sau
V= [S1 + Sn + 2(S2 + … + Sn-1) + +…+ ] (9.15)
Page 168
Operaţia cea mai laborioasă o constituie determinarea ariilor pentru fiecare secţiune,
fapt ce impune automatizarea calculului.
Până în prezent ariile secţiunilor se determină prin metoda numerică utilizând relaţia:
2S= (Zi+1 Zi-1) (9.16)

sau
2 S = Xi (Zi+1 Zi-1) (9.17)
Ariile pot fi determinate şi grafic sau mecanic, în acest caz se impune efectuarea
măsurătorilor de mai multe ori şi cu mare atenţie.
Procedeul secţiunilor are avantajul că poate fi utilizat în orice condiţii şi poate
determina volumul separat pe trepte sau defalcat, ca descopertă, util şi steril.
9.3.1.4. Procedeul secţiunilor orizontale
Principiul de calcul este acelaşi ca şi-n cazul secţiunilor verticale. Echidistanţa între
secţiuni este 1 = ΔZ , iar volumul se calculează cu relaţia:
V= S1 + Sn + 2(S2 + … + Sn-1) + +…+ ] (9.18)
figura 9.5.
Prelucrarea fotogrammetrică a stereogramelor se face prin metoda analogică după

următoarea succesiune de operaţii (figura 9.6).
9.3.1.5. Prelucrarea automată a datelor necesare volumelor excavate
Determinarea volumului excavat într-o anumită perioadă de timp prin metodele

prezentate este dezavantajată de timpul relativ mare necesar calculelor de birou şi nesiguranţa
Page 169
relativă a determinărilor, operaţia de cea mai mare dificultate constituind-o calculul ariilor
pentru fiecare secţiune în parte.
Pentru eliminarea acestor dezavantaje s-a studiat posibilitatea automatizării calculului.
Prelucrarea automată a datelor cu privire la volumele excavate presupune creearea

unei bănci de date ce cuprinde:
- modelul matematic al suprafeţei iniţiale;
- datele generale ale perimetrului minier respectiv;
- suprafeţele profilelor.
figura 9.6.
Modelul matematic al suprafeţei iniţiale
Page 170
Modelul matematic al suprafeţei iniţiale se citeşte de pe planul de situaţii obţinut prin

restituţie fotogrammetrică. Citirea se face pe profilele prestabilite prin coordonatele punctelor
caracteristice şi la fiecare schimbare de pantă.
Se prevăd următoarele recomandări:
- profilul nu este necesar să fie citit pe toată lungimea lui, ci numai pe porţiuni pe
care se prevăd modificări;
- între două puncte alăturare să nu existe distanţe mai mari de 30 – 40 m, iar fiecare
profil să fie minim 4 puncte;
- pentru taluze se vor marca puncte atât la bază cât şi pe bermă.
Coordonatele punctelor care formează modelul matematic al suprafeţei iniţiale se
înregistrează pe macheta tip.
Datele generale ale perimetrului minier presupun:
- stabilitatea direcţiei profilelor şi echidistanţele între profile;

- stabilirea primului profil şi ultimul profil şi a limitelor pe direcţia profilelor în care
se va întocmi modelul matematic. Aceste limite se aleg astfel încât să cuprindă
toată zona ce urmează a fi studiată;
- stabilirea valorii minime şi maxime pentru Z;
- se vor mai preciza următoarele date: numele carierei, denumirea suprafeţei iniţiale,
sistemul de referinţă topografic.
Toate aceste date vor fi introduse în fişierul DG – nume în care se păstrează datele
generale ale carierei. Ele vor constitui data de referinţă la fiecare prelucrare.
Calculul volumului existent în perimetrul minier se calculează cu una din relaţiile de
calcul (de la paragraful 9.1.3.)
Calculul excavaţiilor de etapă se face pornind de la suprafaţa nouă luând ca referinţă
suprafaţa la etapa anterioară.
În urma măsurătorilor de etapă, rezultă de asemenea un plan de situaţie pe care se
bazează aceleaşi profile, respectând aceleaşi condiţii ca la generarea modelului suprafeţei
iniţiale.
Practic, calculul volumelor prin această metodă constă în următoarea succesiune de
operaţiuni, folosindu-se memorarea succesivă a suprafeţelor de tranzit şi anume:
- dacă nu avem suprafaţă „iniţială”, numerizată prin metoda profilelor, atunci se
generează şi se memorează suprafaţă atât ca suprafaţă iniţială cât şi ca suprafaţă
„actuală”;
- la apariţia unei noi suprafeţe „actuală” (curentă sau proiectată), ce cuprinde
porţiunile mişacte ale carierei, vechea suprafaţă „actuală” se transferă în zona
suprafeţei „anterioare”, iar noua suprafaţă rezultată prin interclasarea suprafeţei
„anterioare” sau cu profilele „actuale” şi se vor memora ăn zona suprafeţei actuale;
- pentru fiecare linie de profil se va calcula suprafaţa cuprinsă în secţiune între
suprafaţă „anterioară” şi cea „acutală”;
- din suprafeţele în secţiuni se calculează volumul cuprins între perechile de profile,
iar prin însumare va rezulta volumul cuprins între cele două suprafeţe, adică
volumul căutat;
- dacă suprafaţa „actuală” introdusă a fost una reală, atunci ea se memorează ca
definitivă, iar dacă a fost suprafaţă simulată, se va prezenta numai rezultatul, fără
translarea definitivă a modelelor numerice memorate.
9.3.2. Urmărirea în timp a depozitelor de steril şi a iazurilor de decantare
Page 171
Problema urmăririi depozitelor de steril şi a iazurilor de decantare prezintă interes atât

pentru exploatările la zi cât şi a celor subterane sau a uzinelor de preparare.
Urmărirea în timp a depozitelor de steril comportă efectuarea de măsurători din care să
rezulte unghiul de taluz, linia şi uniformitatea taluzului pe înteraga înălţime a depozitului,
stabilitatea lor, determinarea volumelor depozitate precum şi stabilirea terenului din jurul
depozitelor.
Efectuarea de măsurători şi observaţii se face periodic la diferite intervale de timp şi
impune fixarea unui subansamblu de puncte denumite „staţie de urmărire” a depozitului
(figura 9.7).
În principiu staţia de urmărire se compune dintr-un ansamblu de profile transversale pe
diguri şi taluze cu puncte situate atât în zona afectată cât şi în terenul înconjurător de maximă
stabilitate. Determinarea punctelor de reper se face prin metode topografice cunoscute,
încărcând profilele în sistemul de referinţă general al perimetrului minier. Materializarea şi
semnalizarea reperilor se afce conform celor prezentate în paragraful 7.
figura 9.7.
Preluarea fotogramelor se realizează din baze fotogrammetrice dispuse perpendicular

pe direcţia profilelor.
Dispunerea şi lungimea lor se stabileşte în condiţiile respectării celor prezentate în
paragraful 7, în funcţie de camera fotogrammetrică şi metoda de lucru utilizată.
Stereogramele obţinute servesc la redarea planului de situaţie la scară convenabilă
(1:500 ; 1:1000).
Page 172
Pe baza planului topografic se urmăreşte modul de depozitare şi volumul materialului

haldat utilizând unul dintre procedeele decalcul a volumelor (9.2).
Pentru urmărirea unghiurilor de taluz, a stabilităţii lor se efectuează măsurători
fotogrammetrice din care să reiasă:
- cotele punctelor de reper;
- distanţele dintre punctele de reper.
Din diferenţele ΔX, ΔY, ΔZ a punctelor de reper pentru diferite perioade de timp se
stabilesc vectorii de deplasare în planul XZ sau YZ (figura 9.8), după sensul de mişcare.
Analiza fiecărui profil, a vectorilor de deplasare a fiecărui reper sau un ansamblu, duce
la concluzionarea fenomenului de deplasare a hălzilor sau a zonelor înconjurătoare.
Urmărirea depozitelor de steril prin efectuarea de măsurători prin fotogrammetrie
terestră se face cu o precizie bună de 1:10000 în condiţiile efectuării preluărilor pentru
atingerea acestor precizii.
9.3.3. Urmărirea în timp a albiilor de scufundare
Urmărirea albiilor de scufundare constă în studierea deplasării suprafeţei ca urmare a

exploatării subterane.
Datorită aspectului pe care îl prezintă uneori albiile de scufundare – pante mari
neuniforme, pereţi abrubţi, crăpături adânci, - urmărirea acestora se poate face numai prin
metoda fotogrammetrică.
Pentru urmărire este necesar a se fixa o staţie de urmărire, care constă din aliniamente
formate din puncte de reper situate în zona stabilă şi zona de influenţă a albieide
scufundare,materializate şi semnalizate în mod corespunzător. Tot în cadrul staţiei de urmărire
se amplasează bazele fotogrammetrice în locuri stabilite care să dureze pe toată durata
urmăririi albiilor de scufundare.
Punctele de staţie ale bazelor fotogrammetrice se determină atât din punct de vedere
planimetric şi altimetric prin metode topografice.
Prin prelucrarea stereogramelor se obţin următoarele documente grafice:
- planul de staţie al albiei la sară convenţională (figura 9.8);
- secţiuni pe direcţia profilelor stabilite (figura 9.9).
Page 173
figura 9.8.
Pe baza acestor documente se vor determina mărimile caracteristice albiei de

scufundare:
- scufundarea;
- înclinarea;
- curba;
- deplasarea şi deformaţia orizontală.
figura 9.9.
Din documentele obţinute prin prelucrarea fotogramelor precum şi din calculul

coordonatelor, rezultă curbele caracteristice scufundării. Prin interpretarea lor, a celorlalte
documente existente şi corelarea lor cu datele din subteran se detrmină elementele necesare
studiului deplasării, care evidenţiază unghiul caracteristic, delimitarea abliei de scufundare.
Page 174
Pe planul de staţie întocmit, pe baza datelor deduse se va trece evoluţia albiei de

scufundare pentru fiecare perioadă de timp urmărită.
9.4. Urmărirea deformaţiilor construcţiilor şi a elementelor de construcţie supuse

încercărilor
Metodele fotogrammetriei terestre pot fi utilizate şi pentru urmărirea comportării în

timp a construcţiilor industriale sau civile, a urmăririi utilajelor grele în exploatare (figura
9.10).
Urmărirea acestor obiective se poate face efectuând măsurători pe fotograme
individuale sau pe stereograme preluare cu axa de fotografiere perpendiculară pe obiect.
Măsurătorile se efectuează periodic din aceleşi puncte de staţie amplasate în locuri stabile.
figura 9.10.
Pe fotogramele astfel obţinute se măsoară coordonatele fotogrammetrice x' i z'i şi
folosind relaţiile de calcul din paragraful (6) se obţin valorile deplasărilor pentru fotogramele
individuale
ΔX =
ΔZ = (9.19)
sau
ΔY = bf ( )
ΔX = b ( ) (9.20)
ΔZ = b ( )
pentru cazul fotografierii stereoscopice. Această a doua metodă se utilizează în cazul în care
obiectul fotografiat prezintă o dispunere spaţială.
Pe baza datelor obţinute se pot trasa, apoi grafic diagrame din care să rezulte în mod
sugestiv valoarea şi sensul deformaţiilor (figura 9.11).
Page 175
figura 9.11.
9.5. Utilizarea fotogrammetriei terestre în activitatea minieră din subteran
Întrucât fotogramele înmagazinează un bogat conţinut de informaţii, procedeul se mai

poate utiliza la interpretarea şi reprezentarea structurilor geologice la determinarea secţiunilor
transversale ale lucrărilor miniere sau în urmărirea deformaţiilor lucrărilor miniere, etc.
Aplicarea metodei fotogrammetriei terestre este încă limitată în subteran de
posibilitatea de iluminare a obiectelor, şi de folosire a camerelor de fotografiat metrice
datorită spaţiului restrâns şi a materialului fotosensibil existent.
Dificultăţi mari se întâmpină şi din cauza existenţei crizului în mină.
Cu toate acestea, fotogrammetria terestră aplicată în subteran a dat rezultate
spectaculoase, fiind utilizată din ce în ce mai mult.
Preluarea fotogramelor se poate face numai cu aparate de fotografiat cu distanţă focală
mică respectiv aparate nemetrice etalonate sau cu camere stereometrice, folosind materialul
fotosensibil corelat cu posibilitatea de iluminare de 20/10 DIN.
Se recomandă ca surse de iluminare cele cu emisie puternică în ultraviolet, care se pot
obţine prin eliminarea globului cu luminifor la becurile cu vapori de mercur de 500 W.
Ca metode de lucru poate fi utilizată metoda cu o singură imagine (în determinarea
secţiunilor miniere) sau cu dublă imagine pentru cazul urmăririi spaţio-temporare a
deformaţiilor lucrărilor miniere.
Reperajul fotogrammetric necesar stabilirii scării de reprezentare precum şi pentru
determinarea poziţiei spaţiale a acestora se amplasaează în planul secţiunilor pe conturul
lucrărilor miniere pe aliniamente dispuse orizontal şi vertical pe pereţii lucrăriilor miniere.
Reperii se determină faţă de un sistem de referinţă materializat pe planul observat prin
două rigle gradate fixate pe obiectul observat.
Fotografierea se execută cu axa de fotografiere perpendiculară pe obiect pentru a avea
paralelismul între planul fotogramei şi planul obiectului.
Prelucrarea fotogramelor se poate face numeric cotând coordonatele la un comparator
şi calculând cu ajutorul relaţiilor coordonatele Xi, Zi a punctelor obiectului observat.
Prelucrarea fotogramelor individuale poate fi făcută şi grafic cu ajutorul unui redresator sau
aparat de proiecţie fotografică.
9.5.1. Determinarea secţiuilor transversale a lucrărilor miniere
Fotogrametria terestră, ca metodă de determinare a secţiunilor lucrărilor miniere este

avantajoasă întrucât permite:
Page 176
- obţinerea directă şi fidelă a conturului la scară;

- măsurarea secţiunilor mari la care accesul la elementele topografice necesare este
dificil;
- determinarea deformaţiilor produse de presiunea rocilor înconjurătoare.
În principiu măsurarea secţiunilor miniere prin metode fotogrametrice constă în
fotografierea unei secţiuni luminoase. Secţiunea luminoasă se realizează cu ajutorul unei surse
de lumină, special constituită fie sub formă continuă sau sub formă de fascicoul care să
cuprindă întreaga secţiune sau subsecţiune prin iluminarea punctiformă a secţiunii miniere pe
punctele reper.
Reperajul fotogrametric constă din reperi pentru determinarea scării de reprezentare
amplasaţi în conturul lucrării miniere. De regulă aceşti reperi se materializează prin două bare
metalice perpendiculare între ele sau o miră orizontală de invar şi un punct reper situat în
punctul de staţie al mirei. Aceşti reperi determină planul vertical al secţiunii.
Pe lângă aceşti reperi necesari determinării scării de reprezentare se amplasaeză reperi
pe conturul secţiunii care să se înregistreze pe imaginea fotografică şi care vor constitui
punctele caracteristice necesare exploatării analitice a fotogramelor.
Fotografierea se face dintr-un punct de staţie situat la o distanţă determinată în aşa fel,
încât întreaga secţiune să se înregistreze integral pe fotogramă dintr-un singur punct de staţie:
Y= f sau Y= f
în care:
X, Z = dimensiunile secţiunii lucrării miniere;
x', z' = dimensiunile cadrului camerei de fotografiat;
f = distanţa focală a aparatului de fotografiat;
Y = distanţa dintre aparatul de fotografiat şi planul secţiunii miniere.
Fotografierea se face de regulă cu aparate nemetrice etalonate. Materialul fotosensibil
utilizat este de regulă de sensibilitate mare. Timpul de expunere se stabileşte prin probe în
funcţie de materialul fotosensibil utilizat.
Dispunerea perpendiculară a axei de fotografiere pe planul secţiunii transversale se
realizează cu ajutorul unui teodolit şi al mirei orizontale.
Prelucrarea fotogramelor se poate face grafic cu ajutorul unui fotoredresor. În acest fel
se obţine direct conturul secţiunii transversale a lucrării miniere la scara dorită.
Obţinerea grafică a secţiunilor se poate realiza şi cu ajutorul unui aparat de proiecţie
fotografică (figura 9.12).
Page 177
Conturul secţiunii miniere poate fi obţinut şi prin coordonatele plane ale reperilor din
planul secţiunii lucrării miniere.
Astfel prin intermediul relaţiilor:
Xi = x'i şi Zi = zi
se calculează coordonatele punctelor reale care apoi se raportează pe planşă la scara dorită.
Prin unirea acestora se obţine conturul secţiunii respective (figura 9.13).
Prin aceeaşi metodă se pot obţine şi deformaţiile lucrărilor miniere, efectuând aceeaşi
secţiune din acelaşi punct de staţie la diferite date (figura 9.14).
figura 9.14.
9.5.2. Măsurarea deformaţiilor datorită presiunii rocilor înconjurătoare
Acţiunea rocilor înconjurătoare asupra lucrărilor miniere face posibilă producerea

fisurilor şi chiar a degradării acestora.
Apariţia acestor fisuri impune anumite măsuri de securitate.
Urmărirea evoluţiei în timp este posibilă prin măsurători fotogrammetrice. În acest
scop se amplasează reperi martori pe lucrările miniere faţă de care se fac măsurători la
intervale de timp dinainte stabilite (figura 9.15).
Page 178
figura 9.15.
Reperii fotogrammetrici se amplasează sub formă de aliniamente în locuri vizibile şi-n

zona mai puţin afectată a lucrării miniere.
Urmărirea evoluţiei fisurilor constă în măsurarea deschiderii, a lungimii şi a poziţiei ei
faţă de lucrarea minieră respectivă.
Fotografierea se realizează cu aparate fotogrammetrice cu distanţa focală mică sau cu
aparate de fotografiat nemetrice etalonate cu axa de fotografiere perpendiculară pe peretele
lucrării miniere.
Ca metodă de lucru se poate aplica:
- metoda cu o singură imagine;
- metoda cu dublă imagine (pentru fisurile produse şi-n adâncime). În acest caz se
indică folosirea camerelor stereofotogrammetrice.
Prelucrarea fotogramelor se poate face grafic sau numeric ca şi-n cazul metodei
precedente.
CAPITOLUL X
FOTOINTERPRETARE ŞI TELEDETECŢIE
10.1. Elemente de fotointerpretare
Dacă fotogrametria urmăreşte determinarea formei şi a dimensiunilor obiectelor, a

poziţiei lor spaţiale pe baza măsurătorilor efectuate pe fotograme, fotointerpretarea se ocupă
Page 179
cu identificarea şi obţinerea unor informaţii suplimentare care să conducă la cunoaşterea mai

aprofundată a obiectelor sau a proceselor fotografiate, vizibile sau nu pe fotograme.
Informaţiile obţinute prin fotointerpretare sunt de ordin calitativ şi completează
informaţiile cantitative obţinute prin măsurătorile fotogrametrice.
Deşi între fotogrametrie şi fotointerpretare există tangenţe şi nivele interferente, nu
este vorba de o suprapunere a sarcinilor şi nici de o încălcare a domeniilor, între ele se
realizează o colaborare prin schimb de cunoştinţe tehnice şi procedee de lucru.
Fotointerpretarea are legături cu fizica, fiziologia umană, chimia, tehnica fotografică,
domenii care contribuie la creearea bazei tehnico-ştiinţifice necesare obţineri şi exploatării
fotogramelor şi bineînţeles cunoştinţe temeinice în domeniul căreia îi aparţin informaţiile
obţinute de pe o fotogramă.
Fotointerpretarea se realizează aproape în întregime în laborator, dar nu se poate
elimina cu desăvârşire deplasarea în teren, deoarece fotointerpretarea nu permite precizarea
sigură a tuturor informaţiilor. Informaţiile obţinute în stadiul de ipoteză trebuie verificate în
teren, de aceea finalizarea rezultatelor interpretării se difinitivează pe teren. Deplasarea în
teren nu are însă caracter permanent, ci numai de deplasarea în anumite puncte.
Prin fotointerpretare se pot exploata întinderile mari, greu accesibile.
Un alt avantaj al fotointerpretării îl oferă posibilitatea de a examina în mod repetat un
anumit obiect sau proces având în vedere că în laborator se poate relua fară dificultate orice
fotogramă, care impune noi interpretări sau conturează noi ipoteze.
Toate aceste avantaje recomandă fotointerpretarea ca mijloc preţios în cercetare, o
tehnică capabilă să dea cercetării mai multă exactitate, să ofere o nouă posibilitate, să reducă
durata cercetării şi să aducă o însemnătate economiei de timp.
Cercetarea conţinutului calitativ al fotogramelor cuprinde mai multe etape şi anume:
- citirea fotografică, care constă în sesizarea obiectului, şi a naturii sale. Pentru
aceasta trebuie să existe în memorie caracteristicile acestui obiect, care se pot citi
fără dificultate pe fotogtame.
- recunoaşterea fotografică, în cadrul căreia imaginile obiectelor sunt sesizate de
către operator, dar nu sunt denumite datorită necunoaşterii lor. Pentru denumirea
lor trebuie făcute comparaţii cu alte fotograme citite sau se identifică pe teren.
- identificarea fotografică directă, constă în citirea fotografică verificată pe teren
prin compararea imaginilor fotografice cu obiectele corespunzătoare din natură.
- identificarea indirectă, are ca scop plasarea pe fotograme a unor obiecte a căror
imagini nu se disting pe fotograme deoarece sunt în umbra altor obiecte sau au
apărut după executarea fotografierii. Ele se plasează pe fotograme prin măsurători
faţă de alte detalii existente sau se ridică clasic prin măsurători topografice.
- fotointerpretarea propriu zisă este o operaţie de determinare calitativă mai
profundă şi constă din observarea, cercetarea şi analiza sistematică în vederea
extragerii de informaţii calitative sau cantitativede ansamblu sau de detaliu.
Elementele şi caracteristicile care se determină sunt materializate pe fotogramă sau
se deduce din cele materializate.
- după ce se efectuează fotointerpretarea prin analiza imaginilor şi a raportului
fiecărui obiect şi proces cu cele din jur şi deducţia unor informaţii care nu par
evidente pe fotograme sau pe modelul stereoscopic, acestea sunt semnate în scris
sau cartografice.
- verificarea rezultatelor fotointerpretării pe baza cunoştinţelor de specialitate sau
prin confruntare cu terenul. Deplasarea în teren se face numai în punctele cheie,
unde se pot verifica ipotezele elaborate în laborator sau unde se pot dobândi
informaţii care n-au putut fi dobândite prin fotointerpretare.
Page 180
- sinteza datelor obţinute în laborator şi teren, definitivarea informaţiilor şi

întocmirea raportului de fotointerpretare cu părţi scrise, documente cartografice,
etc.
10.1.1. Criterii de fotointerpretare
Obiectele şi procesele din teren apar pe imaginile fotografice, prin însuşirile acestora
care ne ajută să recunoaştem şi să indentificăm obiectele pe ,,viuˮ în teren cât şi pe fotografii
în laborator. Aceste însuşiri reprezintă criteriile după care sunt identificate obiectele şi
procesele. Ele sunt definite ca şi criterii directe de fotointerpretare deoarece sunt legate intim
de obiecte. Dintre cele mai importante criterii de interpretare pot fi amintite: forma sau
configuraţia terenului, mărimea, culoarea sau tonul.
Forma (configuraţia) se referă la aspectul imaginii obiectului reprezentat pe
fotogramă. Este unul dintre cele mai importante criterii de identificare şi interpretare prin
observaţie directă. În recunoaşterea obiectelor după formă, un rol important îl joaca scara
fotogramei, puterea de rezolvare a camerei şi a obiectivului în special pentru obiectele ce sunt
suficient de mari pentru a fi redate individual fără alternarea configuraşiei lor.
Mult mai uşor se poate utiliza criteriul formei pentru modelele stereoscopice, întrucât
acestea redau forma obiectelor ca şi în realitate. Chiar şi deformate obiectele sunt uşor de
identifica.
Mărimea obiectelor, respectiv imaginile lor constituie un alt criteriu important pentru
fotointerpretare. Întrucât fotogramele sau stereogramele oferă imagini reduse la scară, drept
criteriu de interpretare se consideră mărimea relativă a obiectelor în raport cu dimensiunile
altor obiecte.
Împreună cu criteriu, formă, mărimea permite o indentificare sigură în fotointerpretare.
Culoarea şi tonul în cazul fotogramelor alb-gri reprezintă criterii de identificare doar
în combinaţia cu alte criterii directe (formă sau mărime).
- culoarea este un criteriu mai sigur şi mai uşor de sesizat deoarece din experienţă,
fotointerpretatorului îi sunt familiare culorile diverselor categorii de obiecte.
Desigur se impune ca aceasta să fie cât mai fidelă.
- tonul constituie criteriu de fotointerpretare în cazul fotografiilor alb-negru, el are
numai valoare relativă căci depinde de mai multe variabile, nu numai de
proprietăţile obiectelor, deoarece diferite părţi ale aceluiaşi obiect poate să apară în
tonuri diferite funcţie de gradul de iluminare, de direcţia în care reflectă lumina.
În utilizarea tonului drept criterii de fotointerpretare trebuie avut în vedere tipul
materialului fotografic, sensibilitatea lui cromatică.
În afară de criteriile directe, pentru fotointerpretare se recurge şi la aşa numitele criterii
indirecte care nu mai reprezintă caracteristici ale obiectelor, ci sunt legate de acestea. Printre
acestea putem aminti:
Poziţia imaginii care în raport cu imaginile altor obiecte poate ajuta la identificarea
obiectului. Poziţia imaginii unui obiect trebuie analizată foarte amănunţit pe această cale
obţinându-se multe informaţii care pe fotogramă nu sunt reprezentate.
Modelele stereosopice sunt mai potrivite pentru analiza poziţiei unui obiect, deoarece
ele redau şi poziţia în plan vertical, exprimând mai bine raporturile dintre obiecte.
Densitatea sau dispersia imaginilor unor categorii de obiecte poate servi drept criteriu
de interpretare şi identificare a acestora.
Textura fotogramei reprezintă mărimea punctelor care redau obiectele prea mici
pentru a apărea cu imagini distincte la scara fotogramei. De ea depinde mărimea obiectelor.
Page 181
Structura reprezintă modul de aranjare spaţială a imaginilor obiectelor de pe

fotogramă. Ea se manifestă atât în cazul obiectelor suficient de mari pentru a apare prin
imagini distincte, cât şi în cazul obiectelor mici cu reprezentare punctiformă.
Structura poate servi la identificarea unor categorii de obiecte sau procese.
În fotointerpretare, în deosebi la identificarea obiectelor individuale sau a grupărilor
de obiecte este suficient un singur criteriu, dar identificarea devine mai precisă prin utilizarea
mai multor criterii deodată.
10.1.2. Tehnica fotointerpretării
Fotointerpretarea ca proces complex de examinare a imaginilor fotografice, implică

îndeplinirea unor condiţii pentru a se putea desfăşura normal procesul şi a se solda cu
rezultate bune.
Astfel este necesar să se cunoască condiţiile de preluare a imaginilor fotografice; să se
dispună de mijloace adecvate pentru fotointerpretare, fotointerpretatorul să fie înzestrat cu
calităţile profesionale corespunzătoare.
Cunoaşterea condiţiilor de preluare constau în cunoaştera:
- emulsiei fotosensibile sub raportul sensibilităţii spectrale şi a filtrului utilizat;
- ansamblul fotografic ,,aparat-emulsieˮ care condiţionează calitatea imaginii, putere
de rezolvare, claritatea, contrastul fotogramei sau a stereogramei;
- condiţiile atmosferice în care s-a efectuat fotografierea, (data preluării, vremea,
poziţia soarelui, etc.).
Mijloacele de fotointerpretare sunt aparate ce sprijină şi uşurează munca omului şi
constau din lupe, rigle, stereoscoape cu oglinzi, stereomicrometre, poinsoane, sau chiar
mijloace mai specializate cum ar fi interpretatoscoape, dispozitive de proiecţie, etc.
Într-o etapă viitoare s-ar putea vorbi şi de mijloace de investigare şi înregistrare
automată a datelor şi chiar posibilitatea procesului de fotointerpretare.
Operatorul trebuie să dispună de însuşiri şi aptitudini bune în ceea ce priveşte
acuitatea vederii mono şi binoculare care să permită investigarea în bune condiţii a imaginilor
fotografice liber sau cu aparatura specifică.
Deasemene, trebuie să posede cunoştinţe multiple în domeniul în care se rezolvă
fotointerpretarea.
De fapt problema fotointerpretării trebuie să înceapă odată cu lansarea temei, nu în
birou, ci pe teren în vedera stabilirii condiţiilor şi caracteristicilor de fotografiere, camera,
emulsie, scara, vreme, etc.
Astfel se crează condiţii pentru obţinerea unor imagini apte pentru scopul urmărit.
Fotointerpretarea directă şi corelativă

Fotointerpretarea este directă când semnificaţiile sunt recunoscute, indentificate direct
pe fotogramă după caracteristicile imaginii ce se oferă fotointerpretatorului.
Fotointerpretarea este corelativă când semnificaţiile nu sunt vizibile direct pe
fotograme sau când caracteristicile imaginii nu sunt suficiente pentru a se putea decide.
Fotointerpretarea colectivă este de o precizie superioară deoarece face apel la criteriile de
interpretare şi la cunoştinţele profesionale ale operatorului.
Fotointerpretarea vizuală şi fotointerpretarea instrumentală
Prima etapă a fotointerpretării este acea a examinării singulare cu vedere liberă a
fotogramelor. O astfel de fotointerpretare satisface obiectivele fotointerpretării topografice,
permite delimitarea şi distingerea terenurilor, etc.
Pentru obţinerea unui surplus de informaţii se folosesc instrumente care ajută în primul
rând prin sesizarea mai bună a detaliilor, a formei diferenţelor de ton, etc.
Page 182
Instrumentele folosite în acest scop sunt lupele stereoscopice cu oglinzi. Un instrument

care aduce un ajutor substanţial procesului de fotointerpretare este interpretoscopul care prin
particularitatea construcţiei lui, fiind dotat cu două binoculare permite observarea, respectiv
examinarea modelului de către doi operatori;care au posibilitatea consultării lor directe.
10.1.3. Automatizarea fotointerpretării
Automatizarea reprezintă o importantă pârghie pentru ridicarea productivităţii muncii

în orice domeniu. Dar automatizarea presupune dotare adecvată şi nivel tehnic. Automatizarea
reprezintă etapa ce urmează mecanizării proceselor. În fotointerpretare, metoda de lucru
curentă are încă caracter individual. În plus caracterul calitativ al fotointerpretării pe de-o
parte şi cel obiectiv – subiectiv pe de altă parte fac dificilă automatizarea.
Măsurarea şi exprimarea cantitativă a informaţiei în măsuraîn care va fi automatizată
va reprezenta un pas înainte în obiectivizarea fotointerpretării.
Se pot consemna o serie de metode şi trepte ale automatizării procesului de
fotointerpretare care a cunoscut o ascensiune continuă. Actualmente automatizarea procesului
de fotointerpretare s-a impus în mod deosebit în lucrările care presupun fotografierea
multibandă realizată prin tehnica teledetecţiei.
Aportul teledetecţiei în ansamblul fotointerpretării îl constituie metodele
electromagnetice care întâmpină şi îndepărtează dificultăţile procesului de fotointerpretare
clasică.
O preocupare interesantă o constituie în acest cadru digitalizarea imaginii fotografice
care împreună cu alte date numerice şi gereralizării sub formă digitală constituie un flux
continuu, unitar, omogen.
10.1.4. Aplicaţiile fotointerpretării
Aplicaţiile fotointerpretării la început cu caracter restrâns în domeniul cartografic,

silvic, geologic au ajuns astăzi la domenii din ce în ce mai diverse cum ar fi evidenţa funciară
şi inventarierea teritoriului agricol, îmbunătăţirii funciare, eroziunea solului, hidrologie,
construcţii hidrotehnice, activitarea minieră la zi şi în subteran, etc.
10.2. Elemente de teledetecţie
Dimensiunea planetară a obiectelor studiate cât şi existenţa unor regiuni greu

accesibile au impus ştiinţelor despre Pământ utilizarea observaţiei indirecte efectuată pe
diverse tipuri de reprezentări grafice ale suprafeţei terestre . în felul acesta se obţin informaţii
fără contactul direct cu obiectul studiat reprezentând o serie de semnale care parvin de la
obiectele respective prin unde electromagnetice, particule materiale, etc. aceste semnale pot fi
recepţionate de la distanţe mari, în asemenea cazuri se realizează o teledetecţei.
Acest termen a început să fie utilizat la începutul deceniului actual ca echivalent al
termenului englez „remonte sensing”.
Teledetecţia este deci procesul de recepţionare (captare) de la distanţă mare a
semnalelor emise de către obiecte şi de descifrare a acestor semnale pentru obţinerea de
informaţii despre obiectele sau procesele respective.
Fiecare obiect sau proces emite semnale specifice care constituie „signatura” sa şi
după care poate fi identificată. Deci teledetecţia presupune recepţionarea şi identificarea
„signaturii” obiectelor şi proceselor. Ea necesită o aparatură specială care să fie capabilă să
recepţioneze semnalele şi să le codifice în vederea identificării obiectivelor .
Page 183
Semnalele emise sau reemise de Pământ şi de obiectele de pe suprafaţa lui se îndreaptă

spre atmosferă şi spaţiu cosmic. De aceea captarea lor de la distanţă se face din atmosferă şi
spaţiu cosmic, unde aparatura de detecţie este trimisă cu diverse mijloace de zbor (sateliţi,
nave cosmice, etc.).
10.2.1. Obţinerea imaginilor nefotografice
Teledetecţia se bazează pe captarea, de la distanţă a semnalelor lansate de obiecte în

cea mai mare parte sub formă de radiaţii electromagnetice. Radiaţiile au însă proprietăţi
diferite, în funcţie de lungimea de undă,iar recepţionarea lor se poate face cu senzori adecvaţi
pentru fiecare categorie de radiaţii.
O parte foarte redusă a radiaţiilor electromagnetice poate fi captată cu ajutorul
aparatelor şi materialelor fotografice, dând direct imaginea fotografică şi anume acele radiaţii
ce aparţin spectrului vizibil şi o parte de radiaţiile infraroşii utilizând materiale fotografice
speciale. Celelalte relaţii sunt captate cu alte tipuri de senzori transformate în semnale
electrice şi apoi vizualizate sub formă de imagini cu ajutorul tuburilor catodice. Aceste
imagini derivate din semnalele iniţiale pot fi fotografiate pentru a fi examinate prin
fotointerpretare şi se consideră ca imagini nefotografice sau neconvenţionale.
10.2.2. Sursele de radiaţii electomagnetice
Pamântul cu toate obiectele din el constituie o importantă sursă de radiaţii. Deoarece

Pământul cu toate obiectele de pe el au temperaturi mai mari ca 0°, emană radiaţii calorice
(infraroşii), iar uneori chiar radiaţii luminoase. Datorită unor procese terestre sunt emise şi
radiaţii cu lungime de undă mai mare de tipul microundelor şi a undelor radio. Tipul şi
intensitatea radiaţiilor emise depind de caracteristicile obiectelor şi proceselor care le
generează.
O altă sursă de informaţii foarte importante pentru teledetecţie o constituie soarele care
emite de asemenea radiaţii în diferite lungimi de undă. Importanţa lor derivă din faptul că ele
ajung pe o suprafaţă terestră şi în parte sunt reflectate spre spaţiul cosmic fiind astfel captate
de senzori plasţi în atmosferă sau în spaţiu extraterestru.
În afara surselor naturale de radiaţii în teledecţie mai pot fi utilizate şi unele surse
artificiale. Radiaţiile generate de aceste surse sunt trimise asupra obiectelor şi a terenului care
trebuie explorat. După reflectarea de către obiectele din teren, radiaţiile sunt captate ele
furnizând informaţii despre obiectele care le-au reflectat.
10.2.3. Teledetecţia prin mijloace pasive
Radiaţiile naturale ce se captează cu senzori sunt transformate în imagini vizibile prin

mai multe procedee în funcţie de natura radiaţiei.
Obţinerea imaginilor T.V.
Sistemul de televiziune este utilizat pentru obţinerea imaginilor suprafeţei terestre cu
aparatura transportată îndeosebi de sateliţi şi nave cosmice. Acest sistem se bazează pe două
caracteristici ale ochiului omenesc; persistenţa imaginii pe retină un anumit timp şi puterea de
separare limitată care face ca imaginea compusă din puncte distincte, cu luminozitate diferită
să fie percepută ca un întreg.
În televiziune, imaginea luminoasă formată pe ecranul camerei de luat vederi este
explorată punct cu punct, iar cu ajutorul unor senzori adecvaţi se obţine câte un semnal electic
pentru fiecare punct. Intensitatea semnalului electric depinde de luminozitatea punctului
căruia îi corespunde.
Page 184
Semnalele electrice sunt transformate în semnale radio (ultra – scurte) care apoi emite
la distanţă sunt recepţionate şi transformate în fascicole de electroni cu intensitatea
corespunzătoare semnalului recepţionat.
Pe ecranul tubului catodic, fascicolul de electroni formează spoturi luminoase în
lungul unor linii care acoperă succesiv întreg ecranul. Operaţia durează o fracţiune de
secundă, astfel observatorul percepe toate spoturile ca pe o imagine unitară.
Imaginile obţinute pot fi fotografiate sau filmate şi în acest fel ele pot fi stocate.
Este posibilă şi întegistrarea pe bandă magnetică a semnalelor electrice. Banda
magnetică poate fi utilizată apoi la nevoie, pentru a obţine pe ecranul cinemascopului
imaginea dorită. Înregistrarea poate fi utilizată şi pentru prelucrarea imaginii cu ajutorul
calculatorului electronic realizând o analiză automată a imaginii cu extragerea informaţiilor
necesare. Folosind un program adecvat calculatorul poate elebora o imagine nouă care să
cuprindă numai informaţiile dorite.
Sistemele convenţionale de televiziune lucrează cu întreg spectrul luminos, dar pot
lucra şi cu anumite lungimi de undă selecţionate după necesităţi, folosind filtre adecvate care
să oprească pătrunderea celorlalte radiaţii.
Obţinerea imaginilor prin sisteme de fototeleviziune

În cazul în care materialul fotografic nu poate fi recuperat, (fotografierea de pe nave
cosmice fără echipaj) s-a recurs la utilizarea unor sisteme în care se combină fotografierea
automată cu transmiterea imaginilor prin televiziune. După expunere, materialul fotografic
este prelucrat automat până la obţinerea imaginii stabile. Imaginea astfel obţinută este
explorată prin baleiere şi semnalele modulate sunt transmise de pe pământ unde sunt
recepţionate şi înregistrate magnetic.
Obţinerea imaginilor prin termografiere

Dinspre suprafaţa terestră sunt emise spre atmosferă radiaţii infraroşii provenind din
emisia de către suprafaţa terestră şi a obiectelor de pe ea, a radiaţiilor calorice venite de la
soare.
Detectarea radiaţiilor infraroşii de emisie se poate face cu ajutorul unor cristale
metalice în care apare o diferenţă de potenţial sub acţiunea radiaţiilor respective. Asemenea
detectori pot fi PbS sau cristale de germaniu cu anumite impurităţi de mercur (detectează
radiaţii cu lungimi de unde mai mari decât 8000 µm).
Cu cât este mai intensă radiaţia cu atât este mai mare diferenţa de potenţial care
generează curentul electric corespunzător. Semnalul electric format poate fi înregistrat pe
bandă magnetică sau vizualizat pe tub catodic şi fotografiat. Punctele luminoase proiectate
succesiv pe linii transversale pe film fotografic alcătuiesc „imaginea termică” a terenului.
Pe fotografiile realizate prin termografiere se individualizează bine obiectele şi
porţiunile de teren cu emitenţa diferită. De asemenea se pot pune în evidenţă unităţile acvative
şi chiar apele subterane de mică adâncime.
Deoarece radiaţiile calorice sunt absorbite de nori, termografierea nu se poate realiza
când cerul este acoperit.
Deşi este necesară o aparatură mai complicată, termografierea prezintă avantaje faţă de
fotografierea convenţională.
Obţinerea imaginilor cu ajutorul radiometrelor

Radiometrele recepţionează radiaţii electromagnetice cu ajutorul unor sisteme de
baleiere optice (radiaţii luminoase sau infraroşii sau cu antene(microunde)). Radiaţiile
recepţionate sunt dirijate spre detectori adecvaţi lungimii de undă. Detectorii furnizează
semnale electrice ale căror caracteristici depind de diferenţa dintre radiaţia recepţionată şi cea
Page 185
de referinţă. Semnalele electrice sunt înregistrate sau transmise la sol, unde pot fi vizualizate
pe un tub catodic şi fotografiate.
În teledetecţie se utilizeză în general telemetre care funcţionează în infraroşu.
Obţinerea imaginilor cu ajutorul scanerelor multispectrale

Scanerele multispectrale sunt aparate care explorează prin baleiere terenul, radiaţia
captată fiind dispersată şi descompusă în diverse benzi spectrale care sunt trimise către
detectori specifici.
Semnalele electrice furnizate de către detectori sunt înregistrate pe benzi magnetice şi
apoi trimise la sol.
Datele recepţionate la sol sunt calibrate şi corectate şi pot fi livrate beneficiarilor sub
formă digitalizată pe benzi magnetice compatibile cu calculatorul sau sub formă de fotografii.
10.2.4. Teledetecţia prin mijloce active
Teledetecţia prin mijloace active se foloseşte când radiaţiile sunt produse de surse
artificiale.
Obţinerea imaginilor cu ajutorul radarului
Principiul radarului constă în emiterea de microunde cu intermitenţă şi recepţionarea
lor după ce au fost reflectate de obiecte (s-a constatat însă că unele radare nu suferă numai o
reflexie, efectele interacţiunii lor sunt multiple). Modificările pe care le au semnalele
recepţionate faţă de cele emise, dau informaţiile despre obiecte sau despre suprafaţa terestră.
Radarul cu emisie pe verticală se utilizează pentru determinarea înălţimi de zbor,
trasarea profilului de-a lungul liniei de zbor. Pentru teledetecţie se face uz de radarul cu
emisie pe laterală, deoarece acesta face o mai bună diferenţiere a modificărilor suportate de
radiaţiile reflectate.
Teledetecţia prin radar lateral furnizează date asupra reliefului, a unităţilor acvatice, a
aşezărilor, căi de transport, incidente industriale, etc.
Undele reflectate sunt transformate în impulsuri electrice care dau puncte luminoase
pe ecranul unui cinescop. Dacă în faţă cinescopului se deplasează un film fotografic cu o
viteză sincronizată cu viteza de zbor se poate obţine o imagine fotografică continuă.
Obţinerea imaginilor cu ajutorul radarului laser
Principiul laserului constă în emiterea unui fascicul de lumină coerentă de către un
cristal sau o masă gazoasă când sunt expuse unei excitaţii externe. Lumina emisă este
monocromatică, iar fascicolul de raze este îngustat, ducând la o mare concentrare de energie
pe suprafaţa pe care este proiectat.
În teledetecţie laserul se utilizează pentru explorarea punct cu punct a unor profile în
lungul unui plan baleiat de raze laser. Radiaţiile laser se comportă ca alte radiaţii în
interacţiune cu alte obiecte. Ele sunt reflectate, absorbite, depolarizate, suferă schimbări de
fază în funcţie de forma şi felul obiectelor.
Pentru teledetecţie se folosesc sisteme radar cu laser, care funcţionează la fel ca
radarul obişnuit, dar se folosesc radiaţii laser. Radiaţiile emise şi reflectate sunt detectate de
un senzor fotosensibil care transformă energia luminoasă în energie electrică. Semnalul
electric este vizualizat pe un tub catodic şi apoi imprimat pe film. Radiaţiile laser pot pătrunde
în apă, în felul acesta s-au obţinut profile batimetrice până la 25 – 35 m.
Obţinerea imaginilor cu ajutorul sistemului SONAR

Sistemul sonar este un radar cu ultrasunete. În teledetecţie, datorită proprietăţii
ultrasunetelor se utilizează pentru exploatarea bazinelor acvatice. Modalitatea de obţinere a
imaginilor este aceeaşi ca şi-n cazul radarului.
Page 186
Obţinerea imaginilor holografice

Toate imaginile obţinute prin procedeele mai sus menţionate sunt bidimensionale,
plane. Inventarea holografiei a permis obţinerea imaginilor tridimensionale (modele în relief
ale obiectelor).
Pentru obţinerea hologramei este necesar însă ca obiectele să fie iluminate cu lumină
coerentă care reflectată de către obiecte ajunge la obiectivul camerei fotografice. Concomitent
spre obiectiv se trimite şi un fascicul de lumină coerentă.
Pe materialul fotosensibil se formează un sistem de franjie rezultate din interferenţa
dintre lumina reflectată de obiecte şi cea venită direct de la surse de lumină. După prelucrarea
materialului fotografic se reproduce imaginea tridimensională a obiectelor care pot fi
observată şi examinată.
Deocamdată însă holografia n-a fost aplicată în teledetecţie.
10.2.5. Aplicaţiile teledetecţiei
Pe lângă aplicaţiile generale ale teledetecţiei folosite în diverse domenii tehnice pot fi
evidenţiate şi câteva sectoare ale economiei în care activitatea topografică este îmbunătăţită şi
care se referă la: geologie, detectarea resurselor minerale, cartarea şi utilizarea terenurilor;
ţinerea la zi a cadastrului, organizarea teritoriului; cartarea centrelor populate, etc.
Poate fi amintită şi posibilitatea aplicării acestei metode în activitatea minieră din
subteran prin folosirea peliculelor sensibile în infraroşu care pot fotografia în întuneric.
Page 187

Carte - de Listat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte - de Listat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de fotogrametrie 2012

1.1.Fotograma ca proiecţie centrală

1.2.Puncte, linii şi plane caracteristice perspectivei centrale

În fotogrammetrie este necesar să ştim în ce fel sunt reprezentate în proiecţie centrală

Verticala ce trece prin centrul de perspectivă O întâlneşte planul geometralului în

L’ numit punct de fugă. Întrucât punctul L se află pe paralela la planul G va avea

Dacă planul fotogramei este vertical ( = ) suntem în cazul fotogrammetriei

OH' = OL' = H'C' = f ( punctul L'=H')

H'N' = ON' = L'N' = ( N' = ) (1.2)

2.1.Sistemul coordonatelor plane fotogrammetrice

figura 1.6.a. figura 1.6.b.

2.2.Sistemul coordonatelor spaţiale oxyz

Este un sistem triaxial rectangular, cu axele X şi Z dispuse în planul geometralului şi

2.3.Sistemul coordonatelor geodezice X, Y, Z

3.Elemente de orientare a fotogramelor

Determinarea completă şi univocă a fotogramei ca perspectivă centrală este realizată

3.1.Elemente de orientare interioară

3.2.Elemente de orientare exterioară

Definirea completă fără ambiguitate a poziţiei în spaţiu a fascicolului perspectiv,

face cu ajutorul unor date suplimentare, denumite elemente de orientare exterioară a

Unghiul se numeşte înclinarea longitudinală (pe direcţia de zbor în

Determinarea elementelor de orientare exterioară este o a doua problemă a

3.3.Ecuaţia de bază a fotogrammetriei

Ecuaţiile reprezentării perspectivei centrale stau la baza rezolvării unor probleme

În acest sistem definim mulţimea punctelor imagine.

Relaţia de mai sus reprezintă o transformare de rotaţie, iar elementele matricei de

Sistemul X'Y'Z'fiind o translaţie a sistemului XYZ şi a punctului O, şi cum punctul O

sau sub formă maticială:

Înlocuind în relaţie matricea coordonatelor ( cu relaţia obţinem că:

sau dacă transcriem matricea de rotaţie R sub forma dezvoltată

Expresia matricială reprezintă ecuaţia de bază a perspectivei centrale, şi exprimă faptul

Ecuaţiile formează un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute care rezolvat va da

iar ecuaţiile care dau coordonatele punctului P vor fi

3.3.2. Cazul fotogramei nadirale

figura 1.9. figura 1.10.

iar coordonatele punctului P vor fi date de următorul sistem de ecuaţii:

Raportul reprezintă relaţia între elementele planului imagine si cel al planului

3.3.3. Cazul planului vertical (fotogrammetria terestră)

Relaţiile stabilite permit ca pornind de la punctele imagine p’ ale imaginii perspective

1.1.Elementele principale ale obiectivilor fotografici

La sistemele optice centrate cum sunt obiectivii fotografici se disting următoarele

1.2.Formarea imaginii printr-un obiectiv

ce poate fi exprimată în diferite forme care prezintă interes în domeniul construcţiei de

figura 2.2.a figura 2.2.b

2. Calitatea obiectivului fotografic

Un sistem centrat este întotdeauna limitat în dimensiunile transversale de o diafragmă,

2.1.Caracteristicile unui obiectiv

La proiectarea obiectivilor fotografici se urmăreşte obţinerea unei imagini de calitate.

Luminozitatea imaginii este direct proporţională cu suprafaţa deschiderii efective şi

relative . Timpul de expunere este în raport invers cu luminozitatea obiectivului.

Capacitatea obiectivului de a permite trecerea luminii şi distribuţia luminii în

Pentru a preciza valoarea intensităţii luminoase a imaginii trebuie stabilită şi

, astfel că pentru un 𝓛 = 60°; = , deci luminarea pe margine ar fi de 16 ori

mai mică decât în centru.

valoare este dedusă din teoria difracţiei R = .

imaginii şi a obiectului adică: c= 1

k' – contrastul imaginii;

iar a imaginii: (2.5)

bună. Dacă c 0,7 calitatea imaginii este slabă pentru fotogrammetrie.

- obiectivi normali 45°˂ 2β ˂ 70°

2.2.Aberaţiile obiectivilor fotografici

-poziţia reciprocă a punctelor imagine trebuie să fie aceeaşi cu a punctelor

Aberaţia de sfericitate se datorează faptului că lentilele ce formează obiectivul au