GENUL DRAMATIC - O scrisoare pierduta de I.L.

Caragiale

GENUL DRAMATIC cuprinde atat creatii orale (populare); vicleimul, irozii, jocurile cu masti si papusi, cat
si scrise (culte): tragedia, comedia, drama, farsa, vodevilul, melodrama etc.;

Orice piesa de teatru are o structura proprie: lista initiala a personajelor, actele, scenele sau tablourile,
textul propriu-zis, construit cu ajutorul dialogului sau monologului si indicatiile regizorale/ scenice
(didascaliile), date intre paranteze, sau in textul ce precede actul / scena / tabloul:

ACTUL - unitate in cadrul careia actiunea este reprezentata pe scena, continuu, fara pauza, alcatuit dintr-
un numar variabil de scene/ tablouri (intre doua acte se schimba, in general, decorurile);

SCENA si TABLOUL - subdiviziuni ale actului, unitare sub aspectul temei, al locului de desfasurare, al
actiunii si al personajelor determinate de miscarea (iesirea/ intrarea) personajelor pe scena

DIDASCALIILE/ INDICATIILE SCENICE – toate indicatiile de mimica, atitudine, joc de scena, intonatie, ritm
al vorbirii, directie a adresarii, miscare in spatiul scenic ( = elemente nonverbale si paraverbale), care nu
fac parte din textul dramatic si prin care dramaturgul particularizeaza prezenta unui personaj in scena.
Rolul lor nu este insa doar de a indica spatiul, timpul si jocul actorilor, ci si de a caracteriza personajele si
uneori de a dezambiguiza conflictul dramatic.

Elementele NONVERBALE (mimica, gestica, pozitia corpului, miscarile scenice), si PARAVERBALE (ton,
ritm al vorbirii, accente, pauze in vorbire) contribuie si ele la determinarea conflictului, la construirea
actiunii si, mai ales, la caracterizarea personajelor dramatice

Modurile de expunere preferate sunt: DIALOGUL si MONOLOGUL dramatic:

DIALOGUL: conversatie intre doua personaje, mijloc prin care eroii sunt pusi sa se exprime si sa-si
dezvaluie astfel psihologia, sa puna in lumina intriga, sa dezvolte conflictul, actiunea operei.

MONOLOGUL: mod de expunere ce consta in vorbirea cu sine a unui personaj, prin acest procedeu
personajul dezvaluindu-si gandurile, intentiile, sentimentele. Rolul sa este de a contura personajul, dar si
intriga, conflictul, actiunea piesei de teatru

COMEDIA specie a genului dramatic in proza sau versuri, in care sunt prezentate personaje si caractere,
intamplari, moravuri sociale intr-un mod care starneste rasul, ras prin care spectatorul se vindeca de
propriile lui defecte (are, deci, rol moralizator), dar se si destinde (din fr. comedie, lat. comoedia, -ae).

In comedii, in functie de surse, se disting mai multe tipuri de comic:

comicul de situatie: intamplari comice, ridicole;

comicul de caracter: prezentarea de personaje cu trasaturi de caracter comice (fatarnice, ramolite,

parvenite, ipocrite, inculte, adulterine);

comicul de limbaj: vorbirea comica a personajelor (dezacorduri, anacoluturi, ticuri verbale);

comicul numelor proprii (spre exemplu, la Caragiale: Trahanache — de la „trahana”: coca moale,
Farfuridi si Branzovenescu — de la „farfurie” si „branza”, Catavencu — de la „cata” — persoana rea,
clevetitoare, Cracanel);

comicul de moravuri: se prezinta imoralitatea in familie, societate, afaceri, politica.

Pornind de la tipul de comic predominant se disting urmatoarele feluri de comedii:

Comedia de situatie: prezinta intamplari comice derulate intr-un ritm alert, cu rasturnari bruste de
situatie si cu rezolvari neasteptate

Comedia de moravuri: prezinta, cu scop moralizator, anumite moravuri sociale defectuoase

Comedia de caractere: pune accent pe latura psihologica a personajelor infatisand caractere clasice