Psihologul și psihoterapeutul Anastasia Bondarciuc ne vorbește despre cum putem lupta cu

lenea la copii și greșelile tipice pe care le fac părinții în această luptă.

Cât de des auzim în comunicarea cu cei din jur: „E așa de leneș. Nu știu cum să depășesc
asta, cum să îl oblig. Și el suferă din această cauză”.

Se presupune că lenea este dorința oamenilor de a prospera fără a depune vreun efort.
Adică, aceștia consideră că de ei ar trebui să se aibă mereu grijă și totodată nu vor să își
asume responsabilități nici față de cineva, nici măcar față de sine.

Citim de la E. Popova în Teologia morală: „Leneșul trage de timp și așteaptă poate cumva să
îi facă cineva treaba în locul lui, iar cel sârguincios, și fără să fie nevoit, va îndeplini încă o
dată și datoria acestuia; pentru că în unele cazuri lucrurile nu suportă o amânare. În acest fel,
cel dintâi, nejustificat îl întrece pe celălalt”. Aceasta lene îl coboară pe stăpânul său la starea
de copil, de care toți ar trebui să aibă grijă. Și, foarte des, atunci când părinții se plâng de
pasivitatea copiilor lor, poți auzi: „Petrică al meu e așa un leneș”, „Și eu mă rog de ea:
Mariuco, dar hai fă și tu măcar ceva”. Astea fiind spuse pe un ton moale, aproape că o
rugăciune. De obicei eu pun o întrebare ciudată la prima vedere: „Îmi cer scuze, dar despre
cine vorbiți acum?”

– Cum despre cine? Despre copilul meu.

– Dar el are deja 13 ani. Chiar credeți că el este încă Petrică? Că trebuie să îl implorați?
– Vai, într-adevăr, când îi spun Petrică, îmi aduc aminte de o poză în care el avea doar 4
anișori.
Dar ce să mai zicem de 13. Uneori vezi că omul are 44, și el tot …”-ică” sau ’’-ușor’’ a rămas
și cu aceeași expresie a feței de copil.
Cineva va spune că aici nu e decât o exprimare a iubirii. Sufixele lingvistice fiind nu doar
afective ci și diminutive. J. Lakan scria, că limba vorbește despre noi. Avem tendința să alipim
semnificația la semnificant. Și dacă îl numim pe un om de-a lungul vieții ’’-ică’’ atunci
automat îi transmitem un mesaj ascuns:’ „tu, copilașul meu iubit’’, adică: „Îmi placi așa mic.
Numai te rog să nu crești’’ .
Nu e de mirare că acest copil nu face nimic. Atunci când părintele va începe să își schimbe
atitudinea și feedback-ul ascuns ,va începe să se schimbe și copilul. Dacă atitudinea nu se va
schimba, atunci părintele cu o mână va crea, încurajând dragostea față de muncă, iar cu altă
va distruge.

Dar, pasivitatea mai are și alte motive. Scriu cu acordul tuturor eroilor acestei istorii…

S-a adresat o mamă cu o întrebare foarte simplă: „Fetița mea este leneșă. Ce să fac?’’ Într-
adevăr, ziua ei arăta de parcă fetița era foarte leneșă. Dorea să doarmă cât mai mult, nu
dorea deloc să facă temele singură și lipsea în totalitate dorința de a avea grijă de
garderoba proprie. Toate astea fiind în grija mamei. Și dacă mama, spre exemplu, nu reușea
cumva să curețe, să repare ceva, atunci fetița așa și mergea la școală.

Cu toate că această fetiță este foarte capabilă. Și să prepare ceva putea singură și cu sportul
să se ocupe îi reușea de minune, dar nu avea în astea o continuitate și, în plus, perioade
lungi de inactivitate.

Și copila, de altfel, le explica pe toate prin simpla lene. Uneori asemenea verdicte îi închid
omului posibilitatea de a se înțelege pe sine. „De ce mi se întâmplă toate astea, ce e cu
mine?’’ , „Aa, totul este clar. Sunt leneș. trebuie să mă adaptez’’. Gata, căutările cauzei
încetează și adaptarea se termină cu dezamăgire.

Deci, este important să pui la îndoială asemenea concluzii speculative. Așa să fie oare? Iar în
minutul 40 al discuției, când am aprofundat un pic starea copilului, fetița a început să plângă
și a povestit următoarele: „Mă urăsc. Nu îmi place nimic la mine”. La următoarea întâlnire a
declarat că ura față de sine este încă prezentă. Desigur, epitetul „leneș’’ doar înrăutățea
această problemă.

Nu trebuie redus totul la scăderea stimei de sine… Asemenea auto-agresivitate privează

copilul de posibilitatea de a se dirija pe sine și viața sa. Aici apar multe întrebări. Iar una din
ele e: de ce toată agresivitatea copilul o îndreaptă asupra sa și încă sub formă ascunsă?
Asta fiind formula unui caracter depresiv. De aceea e foarte important să nu ne grăbim să
evaluăm copilul, neînțelegând starea lui în profunzime. Să nu ne grăbim în a ne înțelege
copiii. Aceasta poate ruina ultima speranță a copilului că va fi auzit.

În concluzie:

Puneți-vă întrebări: „Care este partea mea de vină pentru care copilul este leneș?’’, „Ce
sistem de relație clădesc eu?’’, „Atunci când vorbesc cu copilul, îl implic în activități, mă
comport cu el corespunzător cu vârsta lui?”

„Oare am diagnosticat corect? E lene, sau copilul e dezamăgit de sine, de mine, de viață?”.
Atunci nu are rost să critic, ci să încerc să vorbesc cu el. „Sune-mi, ce ai, care ți-e dispoziția?”

Desigur, nu am luat în considerare toate cauzele „stării de lene’’. Aceasta poate fi și o

epuizare a resurselor, adică o necesitate de odihnă îndelungată, astfel că omul renunță la
îndatoririle elementare, cu toate că nu înțelege că e epuizat.

Și lenea ca împotrivire nu e întotdeauna conștientă. Asemeni problemelor de vitalitate, adică

urmând gândurile lui J. Lakana, se poate spune:„Important e să nu înțelegem prea repede’’.
Învățăm să suportăm neînțelegerile, numai așa putem înțelege ceva în profunzime. Și să nu
ne mulțumim cu concluzii pripite.

Dar cum să înțelegem? Nicodim Sviatogoret recomanda: „…cel ce vrea să își cunoască
neputința din însuși adevărul vieții sale, acela să nu vorbească zile în șir, dar măcar o zi să își
urmărească gândurile, vorbele și faptele: la ce s-a gândit, ce a spus și ce a făcut”.