Pictori 4

Stejarul

Stejarul

În „Stejarul” una din capodoperele sale, regăsim întreaga emoție, patosul

reținut, temperat de melancolie al artistului. Compoziția, bazată pe
contrapunctul dintre masele solide ale vegetației și cerul adânc, este dominată
de verticala impunătoare a copacului. Mișcarea pe care diferențele de cald și
rece ale tonurilor o imprimă materiei, demonstrează o rafinată știință a
construcției plastice. Fără ambiția de a nega ierarhii valorice și cronologice,
putem afirma că este primul pictor român cu adevărat modern, fiind în același
timp unul dintre punctele de referință atunci când vorbim despre tradiția artei
noastre.

Aprecieri

Commons

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Ion Andreescu

"Printre pictorii români, cu siguranță nu există personalitate mai atrăgătoare ca

a lui Andreescu și destin mai plin de înțelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat
definitiv arta românească". Cuvintele acestea, aparținând lui Jacques Lassaigne,
unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune și interes de arta
românească, par a fi revelatoare pentru locul deținut de Andreescu în
dezvoltarea artei românești moderne și, în egală măsură, pentru modul cum a
pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu”
încă mai rezistă vremurilor și se găsește în parcul Crâng din Buzău. El se află în
partea stângă cum se merge spre obelisc dinspre poarta Crângului. Botaniști și
iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viața.

Giuseppe Arcimboldo (n. 1527, Milano - d. 11 iulie 1593, Milano) a fost un

pictor italian exponent al manierismului, cunoscut mai ales datorită figurilor
alegorice executate prin combinația diverselor obiecte și viețuitoare (fructe,
legume, pești, păsări, cărți etc.), legate metaforic de subiectul reprezentat.
Viața și opera

Giuseppe Arcimboldo s-a născut la Milano în anul 1527. Tatăl său, Biagio
Arcimboldo, descendent dintr-o ramură secundară a unei familii aristrocrate
milaneze, era pictor, angajat pentru decorarea Domului din Milano. Contactul
precoce al lui Giuseppe cu arta și literatura a fost favorizată de relațiile de
prietenie ale tatălui său cu Bernardino Luini, elev al lui Leonardo da Vinci. În
atelierul patern, Giuseppe își începe activitatea artistică către anul 1549,
lucrând în special la schițele pentru realizarea vitraliilor din Dom.

Giuseppe Arcimboldo: Naşterea Sfintei Caterina, 1551 - Vitraliu, Domul din

Milano

Lui i se atribuie ciclul cu 48 de compoziții pe tema vieții Sfintei Caterina din

Alexandria, vitralii realizate în 1556 de un maestru german. Arcimboldo avea
deja în acel timp faima unui pictor valoros. Ultima apariție a numelui său în
arhivele Domului din Milano datează din anul 1559, cu referință la realizarea
desenului pentru o tapițerie destinată Domului din Como; motivele altor șapte
tapițerii aparțin probabil tot lui, ținând seama de tematică și stilul caracteristic
al bordurilor bogate.

Orașul Milano, ca și întreaga Italia de nord, se găsea din anul 1525 sub
suveranitatea casei de Habsburg. În 1562, Arcimboldo este chemat de către
împăratul Ferdinand I la curtea imperială din Viena. Fiul acestuia, împăratul
Maximilian II îl numește în 1564 "pictor al curții" (Hofmaler). Arcimboldo se
bucură de un bun renume, nu numai pentru pictură, dar și pentru lucrări
decorative la diferite festivități, scenografie, lucrări de arhitectură, hidraulică
etc. În primii doi ani de activitate la Viena realizează numeroase portrete ale
membrilor familiei imperiale și primele versiuni ale ciclurilor "Cele patru
anotimpuri" și "Cele patru elemente", în maniera devenită tipică, constând în
compozițiile alegorice din obiecte, fructe și legume. Aceste tablouri fură
prezentate împăratului în ziua de Anul Nou 1569.

Cele patru anotimpuri (1573, Muzeul Luvru, Paris)

Arcimboldo își păstrează funcțiile și sub împăratul Rudolf II, fiu și urmaș al lui
Maximilian, care mută capitala imperiului la Praga. Rudolf, din punct de politic
un suveran fără însemnătate, în schimb un iubitor și protector al artei și
științelor, adună la curte artiști, astronomi, astrologi și alchimiști. Arcimboldo
creează nucleul unui muzeu artistic, din care se va dezvolta o faimoasă galerie
de artă (Kunst- und Wunderkammer).

Pământul din ciclul Cele patru elemente, 1570

Rudolf II reprezentat ca zeul Vertumnus

La festivitățile organizate la curte, ca nunta (1571) și încoronarea (1572) lui

Rudolf II, Arcimboldo reprezintă o sursă inepuizabilă de surprize: costume
originale, personagii extravagante, petreceri diverse, măști grotești.

În anul 1587, Arcimboldo părăsește Praga și se întoarce la Milano. Continuă să

lucreze pentru curtea imperială, printre altele cele două tablouri celebre: Ninfa
Flora și Rodolfo II in veste di Vertunno (portretul lui Rudolf II în chipul zeului
Vertumnus). Impresionat de aceste tablouri, Rudolf II îl înobilează, dându-i titlul
de conte (1592). La 11 iulie 1593, Giuseppe Arcimboldo moare, bolnav fiind de
calcului renali cu retenție urinară.

Câteva decenii după moartea sa, renumele lui Arcimboldo începe să se piardă.
Redescoperirea creației sale artistice are loc abia în cursul secolului al XX-lea,
sub impulsul picturii suprarealiste, fiind admirat în special de Salvador Dalí.
Arcimboldo a fost interepretul culturii "magico-cabalistice", caracteristică
secolului al XVI-lea, și al acelui "manierism" ce avea să urmeze picturii
renascentiste

Corneliu Baba (n. 18 noiembrie 1906,[1][2][3][4][5][6][7][8][9] Craiova,

România[10] – d. 28 decembrie 1997,[1][2][3][5] București, România) a fost un
pictor român, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar și pentru alte tipuri
de tablouri și ilustrații de cărți.

Prin originalitatea, măiestria și realismul ei profund, arta lui Corneliu Baba și-a
câștigat o mare prețuire în țară și peste hotare.

Biografie

Corneliu Baba era al treilea fiu al lui Gheorghe Baba și al Mathildei Baba. A
studiat pentru scurtă vreme (1926) la Școala Națională de Arte Frumoase din
București, dar nu a obținut nici o diplomă. Prima expoziție publică a sa a avut
loc în 1934 la Băile Herculane. Anul următor și-a continuat studiile cu ajutorul
lui Nicolae Tonitza în Iași, primind o diplomă în Arte Frumoase în 1938 la Iași,
unde a fost numit asistent al departamentului de pictură în 1939 și apoi
profesor de pictură în 1946.

Puțin după debutul său oficial la Salonul de Artă din București cu o pictură
numită Jucătorul de șah, a fost arestat și închis pentru scurtă vreme la
închisoarea Galata din Iași. Anul următor a fost suspendat fără explicații din
postul său de la facultate și mutat de la Iași la București.

Deși a avut o relație nu prea ușoară cu autoritățile comuniste, care îl denunțau

ca fiind formalist, Baba a reușit să se impună ca un ilustrator și artist. Pe
distanța unui deceniu (1940-1950), într-un moment când își căuta propriul
drum, artistul era confruntat cu fenomenul de înghețare a limbajului în formele
neoacademice, convenționale. A avut o scurtă perioadă în care a pictat în stilul
realismului socialist, oțelari și tablouri cu țărani, dar și-a revenit repede. Baba
depășește contradicția simplificatoare a acestui climat. Soluția sa se bazează pe
apelul la valorile marii tradiții a picturii, numit de obicei spațiu al clasicității. Se
refugiază în tablourile cu țărani și pictează foarte multe scene din timpul
răscoalei din 1907. Pictorul redescoperă chipul și universul țăranului român,
conferindu-le simbolul permanenței , din această epocă datează pânzele
Întoarcerea de la sapă, 1943; Țărani, 1953; Odihnă pe câmp, 1954; Oameni
odihnindu-se. În 1955 i-a fost permisă o plecare în Rusia (pe atunci Uniunea
Sovietică) și apoi a câștigat o medalie de aur la o expoziție internațională la
Varșovia. În 1956, Baba a însoțit Jucătorul de șah și alte două picturi la o
expoziție din Veneția, apoi a călătorit împreună cu tablourile la expoziții din
Moscova, Leningrad și Praga. A desenat ilustrații pentru romanul cu țărani al lui
Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor.

Odihnă pe câmp, ulei pe pânză (1956)

În 1958, Baba a fost numit Profesor de Pictură la Institutul de Arte Frumoase

Nicolae Grigorescu din București și a primit titlul de Maestru Emerit al Artelor.
Acum, problemele anterioare cu autoritățile comuniste par să dispară. În
următoarea decadă, el și cu tablourile sale vor călători în toată lumea
participând la expoziții în locuri diverse precum Cairo, Helsinki, Viena și New
Delhi, culminând cu o expoziție personală avută la Bruxelles în 1964. În 1962,
guvernul român îi va acorda titlul de Artistul poporului, anul următor devenind
membru corespondent al Academiei Române, iar în 1964 va fi membru al
Academiei de Arte Frumoase din Berlinul de Est.

Premiile și expozițiile au continuat să se acumuleze, conducându-l spre o

expoziție personală la New York în 1970 și aducându-i decorația Steaua Roșie în
1971. În timp ce devenise cunoscut în România și puțin în fostul bloc comunist,
nu a avut o faimă comparabilă în Vest.

În 1988, pictorul s-a rănit grav într-o căzătură în atelierul lui și a fost imobilizat
mai multe luni. Deși ultimii ani ai săi nu au fost printre cei mai productivi ai
carierei sale, totuși calibrul operei sale rămâne ridicat. Cu puțin timp înainte de
moartea sa în 1997, Baba și-a publicat memoriile sale, Notele unui artist din
Europa de est. A primit, postum, premiul de excelență al Fundației Culturale
Române.

Arta portretului

Aproape toate operele lui Corneliu Baba au rămas în România, abia dacă există
vreun muzeu mai important din țară care să nu aibă măcar o operă de-a sa.
Una dintre puținele opere din afara României este tabloul impresionist numit
Spaima, aflat la Muzeul Szepmuveszeti din Budapesta. Printre cele mai
importate opere sunt o serie de portrete care au determinat criticii să-l
compare cu Francisco Goya. Printre acestea sunt portretul din 1952 al lui Mihail
Sadoveanu (aflat la Muzeul de Artă Timișoara) și portretul din 1957 al lui Krikor
Z. Zambaccian (la Muzeul Zambaccian, tot în București). Aceasta artă a jocului
de lumini, inspirată de la Rembrandt este preponderentă în tablourile care
prezintă portretele altor personalități cum ar fi Lucia Sturdza-Bulandra, George
Enescu, Tudor Arghezi, Ion Irimescu(aflat la Muzeul de Artă "Ion Irimescu",
mun. Fălticeni, județul Suceava). În portretele sale a acordat o atenție
deosebită mâinilor, ca element cheie în caracterizarea personalității umane,
exact ca Rembrandt și marii portretiști din școala olandeză. Corneliu Baba este
cel mai mare portretist român. Își pregătea portretele, pe urmele maestrului
său Rembrandt, printr-un număr uriaș de schițe ale mâinilor sau ochilor.

Senectutea

Între șaptezeci și optzeci de ani, Baba a realizat o serie extensivă de tablouri de

Arlechini și Regi Nebuni, majoritatea rămânând în colecția sa privată până la
moarte. Din nou, se observă o analogie cu perioada ultimă a lui Goya dar și cu
pictura expresionismului german. Critici de artă, cum ar fi Pavel Șușară, autorul
unui album monografic dedicat pictorului, au văzut în acest ciclu de tablouri o
reacție personală a artistului în fața absurdului dictaturii comuniste și al
"rinocerizării" României.

Deși ar fi putut fi considerat relativ demodat pentru un pictor care picta în

secolul XX, Baba lucra în tradiția Marilor Maeștri, nefiind nici în legătură cu
realismul socialist din blocul comunist, nici cu modernismul popular în vest.
Chiar dacă anumite opere ale sale arată o influență impresionistă puternică,
cele mai bune opere amintesc de Marii Maeștri Spanioli, printre care Francisco
Goya. A fost de asemenea fascinat de peisajele venețiene și spaniole.

A expus la principalele manifestări din țară și la expoziții internaționale, printre

care Bienala de la Veneția (1954, 1956), expoziția "Arta non-abstractă" din
Tokio (1964), Berlin (1964), New York (1970), București (1978); Moscova, Viena,
Leningrad (1979).

Colecția „Baba”

În prezent, cea mai mare colecție de lucrări dar și obiecte ale artistului se
găsesc în Colecția Baba, la Muzeul de Artă Timișoara. Colecția a fost donată
muzeului de soția artistului și include 90 de piese, printre care și câteva tablouri
aduse de la Muzeul Național de Artă și de la Muzeul de Istorie și Artă al
Municipiului București.

Distincții

Premiul de Stat (1953, 1954),

Medalia de Aur la Expoziția Internațională de la Varșovia (1955),

Medalia de Aur la Expoziția Internațională de ilustrație de carte - Leipzig (1960),

Premiul pentru portret la Trienala de artă - Sofia (1973),

Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a (1971) „pentru merite
deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de
ani de la constituirea Partidului Comunist Român”[11]

Titluri

Maestru emerit al Artei (1958),

Membru de onoare al Academiei de Artă a URSS (1968),

Artist al poporului, România (1962),

Membru corespondent al Academiei Române (1963),

Membru corespondent al Academiei de Artă din Berlin (1964);

Membru al Academiei Tommaso Campanella din Roma (1970), etc.