Pictori 5

Francis Bacon (n. 28 octombrie 1909,[2][3][4][5][6][7][8][9][10][11] Dublin,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. 28 aprilie 1992,[2][12][13][14][3]
[15][4][5][6][7][8][9][11] Madrid, Spania) a fost un pictor britanic de origine
irlandeză, unul din cei mai importanți pictori ai secolului al XX-lea. În opera lui,
realizată pe suprafețe mari, este tematizată în special suferința corpului
omenesc, deformat de violența vieții de fiecare zi, într-o existență lipsită de
sens și de posibilitate eliberatoare. Tablourile sale instaurează o atmosferă
plină de tensiune, personajele suferind acțiunea destructivă a unor forțe ce vin
din interiorul sau exteriorul conștiinței. Precaritatea ființei umane este acuzată
într-o lungă serie de capete de expresie, începând cu propria gamă de
autoportrete. Tragismul sub care sunt înfățișate chipurile contemporanilor sau
ale unor personaje istorice au la bază avertismentul pe care conștiința artistului
înțelege să-l dea oricăror pericole de distrugere a valorilor umane. Dincolo de
imaginile terifiante ale iraționalismului, răzbate totuși umanitatea
omniprezentă și dominatoare.

Viața și Opera

Francis Bacon s-a născut la 28 octombrie 1909 în Dublin (Irlanda) din părinți
englezi. Cu o sănătate fragilă, suferind de astm, nu a putut urma o școlaritate
normală. La vârsta de 16 ani se manifestă primele înclinații homosexuale și este
izgonit de acasă de către tatăl său. Francis Bacon pleacă la Londra, unde are
diverse îndeletniciri ocazionale. Sub impresia unei expoziții cu tablouri de Pablo
Picasso din 1926 și a suprarealismului francez, începe să picteze - ca autodidact
- primele sale tablouri. În 1927 pleacă la Berlin, unde ia contact cu operele lui
George Grosz, Otto Dix și Max Beckmann. Se întreține cu lucrări de decorație
interioară și ca designer. Nu manifestă niciodată dorința de a urma o școală de
artă sau de a lucra în atelierul vreunui artist. Călătorește la Paris, unde vizitează
expoziții ale lui Fernand Léger, Joan Miró, Max Ernst și Giorgio de Chirico.

În 1929 se stabilește la Londra, unde deschide un atelier ca decorator de

interioare într-un vechi garaj din South Kensington. Acolo expune covoare,
tapițerii și mobile moderne din oțel și sticlă executate după proiectele proprii.
Începând cu anul 1930 se consacră definitiv picturii în ulei, inițiat în această
tehnică de artistul australian Roy de Maistre.

La expoziția "Art Now" din Mayor Gallery (Londra, 1933), Bacon expune pentru
prima dată un tablou cu tema "Răstignirii" (Crucifixion), temă asupra căreia va
reveni mai târziu și în alte opere. Tabloul este achiziționat de colecționarul
Michail Sadler. Întrucât nu găsește un galerist care să-i servească ca impresar,
Bacon își organizează în 1934 pe cont propriu prima sa expoziție personală cu
picturi în ulei și guașe, lipsită total de succes. Descurajat, pictează mai puțin,
călătorește prin Europa, capătă pasiunea jocurilor de noroc și lucrează un timp
ca crupier într-un cazino. În 1936 i se refuză tablourile la Expoziția
Internațională a Suprarealiștilor, pe motiv că ar fi "prea puțin suprarealiste". În
1937 expune câteva tablouri la o expoziție a tinerilor artiști britanici.

Din cauza suferinței sale de astm, Bacon este scutit de serviciu militar în cel de
al doilea război mondial. Se retrage la țară în localitatea Petersfield în
Hampshire. În 1942, Bacon se întoarce la Londra și își reia activitatea artistică în
vechiul său atelier din Kensington. Nemulțumit cu creația sa anterioară,
distruge o mare parte din pânzele realizate până atunci; din perioada 1929-
1944 păstrează doar 15 tablouri. În 1944 este remarcat de critică, expunând la
Londra tripticul "Trei studii pentru figurile la piciorul unei răstigniri" (Three
Studies for Figures at the Base of a Crucifixion), în prezent la Tate Gallery,
Londra, operă care bruschează publicul prin deformările duse la extrem,
înscriindu-se pe linia expresionismului pictural. Urmează o serie de expuneri,
care polarizează publicul și pe criticii de artă.

În 1946, Francis Bacon se stabilește la Monte Carlo, posedat de patima jocurilor

de noroc. Până în anul 1950 pendulează între Monte Carlo și Londra, înainte de
a rămâne pentru o perioadă mai lungă în capitala britanică. Timp de câteva
luni, predă lecții de pictură la Royal College of Art din Londra.
În 1950 are loc prima expoziție personlă a lui Francis Bacon la Monte Carlo,
urmată de o serie de expoziții internaționale la Londra, Veneția, New York și
Paris. Începe o serie de studii asupra picturii lui Velázquez, inspirate de
Portretul Papei Innocențiu X. Stilizarea pictorului este rezultatul unui proces
complex în care el ia ca model fotografi de oameni și animale, fotograme din
filme celebre sau imagini din documente medicale. Este influențat în special de
Cimabue (Crucifixion), Edgar Degas (După scăldat), Eadweard Muybridge
(mișcări fotografice), Chaïm Soutine și mai ales de Vincent van Gogh, care îi
inspiră o serie de portrete (Studiu pentru un portret al lui Van Gogh, 1957;
Studiu asupra unui peisaj după Van Gogh, 1957; Van Gogh în natură, 1957; Van
Gogh plecând la lucru, 1957).

În 1955 se organizează prima expoziție retrospectivă în Institute of

Contemporary Arts din Londra. Următoare retrospective au loc la Tate Gallery
(Londra, 1962), Guggenheim Museum (New York, 1963), Art Institute (Chicago,
1963).

Începând cu anul 1964 întreține o legătură cu George Dyer, persoană de

condiție joasă, dependent de droguri și alcool, care îi devine partener. În ajunul
deschiderii unei expoziții retrospective la Grand Palais din Paris în 1971, Dreyer
se sinucide cu o cantitate excesivă de stupefiante și alcool, fapt reflectat într-o
serie de creații ulterioare ale lui Bacon (Triptychon August 1972: Triptychon
Mai-Iunie 1973). În 1975 se întâlnește cu Andy Warhol în New York, iar în 1978
cu Balthus la Roma. Renumele lui crește în acest timp, expozițiile personale și
retrospective se succed la Kunsthalle (Düsseldorf, 1972), Metropolitan Museum
of Art (New York, 1975), Tate Gallery (Londra, 1985), Staatsgalerie (Stuttgart,
1985), Nationalgalerie (Berlin, 1986), DOCUMENTA IX (Kassel, 1992). La vârstă
înaintată trebuie să i se extirpe un rinichi bolnav, ceea ce nu îl împiedică să
continue consumul de alcool. În timpul unei călătorii la Madrid cu ocazia unei
retrospective Velázquez în muzeul Prado, Francis Bacon moare în ziua de 28
aprilie 1992 în urma unui infarct cardiac.
Forța creației lui Francis Bacon se exercită până în zilele noastre în operele unor
artiști contemporani, ca Norbert Tadeusz, Neo Rauch sau Aris Kalaizis, ultimii
din Neue Leipziger Schule.

La o licitație din 14 mai 2008, tabloul său Triptych, 1976 a fost vândut pentru
suma record de 87,9 milioane dolari.

Bibliografie

John Rotherstein & Ronald Alley: Francis Bacon. Londra 1964

Gilles Deleuze: Francis Bacon, Logique de la sensation. Paris 1981

Wieland Schmied: Francis Bacon. Das Bewusstsein der Gewalt. München 1996

David Sylvester: Francis Bacon again. Londra 2000

Luigi Ficacci: Francis Bacon. Köln 2003

Armin Zweite (Edit.): Francis Bacon. Die Gewalt des Faktisches. Hirner 2006

Léon Bakst sau Lev Samoilovici Bakst (în rusă Лев Само́ йлович Бакст, numele
la naștere - Leib Haim Izrailevici Rosenberg, n. 27 ianuarie/8 februarie 1866,[1]
[2] Hrodna, Imperiul Rus[3][4] – d. 27 decembrie 1924,[1][5][6][7] Rueil-
Malmaison, Franța[8]) a fost un pictor, scenograf și creator de costume și
ilustrator de cărți rus, evreu originar din Belarus, care a activat la Sankt
Petersburg și la Paris. A fost membru în asociația „Mir iskusstva” (Lumea artei)
și un activ participant la producțiile artistice-teatrale și de balet ale lui Serghei
Diaghilev, inclusiv „Les Ballets Russes”, pentru care a creat decoruri și costume
exotice, de un bogat colorit.

Biografie

Copilărie și tinerețe

Autoportret din anul 1893

Bakst s-a născut în 1866 la Grodno, în Imperiul Rus (azi oraș în Belarus), ca Leib
Haim Rosenberg, într-o familie evreiască din clasa mijlocie. Bunicul său s-a
distins ca croitor și a obținut permisiunea de a-și cumpăra o casă spațioasă pe
Nevski Prospekt în capitala de atunci a Rusiei, Sankt Petersburg. Familia
Rosenberg s-a mutat și ea acolo, copilul fiind adesea găzduit de bunici în zilele
de sâmbătă. La 12 ani el a câștigat un concurs de pictură și, în pofida
împotrivirii părinților săi, a ales cariera artistică. După terminarea studiilor de
gimnaziu, deși nu a reușit la examenul de admitere, el a studiat la Academia
imperială de arte din Sankt Petersburg ca student neoficial. Și-a câștigat
existența ca ilustrator de cărți, și, în cele din urmă, în 1883 a reușit la concursul
de admitere la Academie. În 1886 a fost însă exmatriculat, se spune că, din
cauza nemulțumirii autorităților universitare în legătură cu pictura sa „Madona
plângându-l pe Hrist”, în care toate personajele puteau fi identificate ca evrei.
[9] Cu ocazia prime expoziții cu creațiile sale, el și-a schimbat numele de familie
din Rosenberg în Bakst, care era, de fapt, numele familiei mamei sale. La
începutul anilor 1890, a expus din picturile sale in cadrul Asociației pictorilor în
acvaforte. După ce l-a cunoscut pe pictorul concetățean Alexandre Benois, a
voiajat împreună cu acesta prin Europa, și în anii 1893-1897 a studiat la
Academia Julian la Paris. Acolo l-a avut ca maestru pe Jean-Léon Gérome. Din
Franța el a vizitat Petersburgul în repetate rânduri. După mijlocul anilor 1890 el
a devenit membru în cercul de scriitori și artiști din jurul lui Serghei Diaghilev și
al lui Benois, cunoscut ca „Mir Iskusstva” (Lumea artei) după periodicul pe care
l-au întemeiat în 1899. Lucrările de grafică pe care le-a publicat în această
revistă i-au adus lui Bakst o primă notorietate.

Vârful carierei

In Rusia Bakst a pictat portrete ca acelea ale lui Filipp Maliavin (1899), Vasili
Rozanov (1901), Andrei Belîi, (1905), Zinaida Gippius (1906). De asemenea a
devenit profesorul de arte plastice al copiilor marelui duce Vladimir
Alexandrovici al Rusiei. În anul 1902 țarul Nicolae al II-lea i-a comandat pictura
"Întâlnirea amiralului Avellan cu marinari ruși", pa care Bakst a început să o
picteze la Paris, cu ocazia festivităților de 17-25 octombrie 1893. În cele din
urmă a lucrat la aceasta pictură vreme de 8 ani. În 1898 Bakst a participat cu
tablouri la Prima Expoziție de artiști ruși și finlandezi, organizată de Diaghilev,
de asemenea la expoziții Sezession la München, în expoziții ale Uniunii artiștilor
ruși etc, apoi in anii urmatori a realizat decoruri pentru spectacole la Ermitaj, la
Palatul Alexandrovski și la Teatrul Mariinski. În vremea Revoluției ruse din 1905
Bakst a fost angajat mai multe reviste - „Jupel”, „Adskaia Pocǐta” și Satyricon,
precum și la revista de artă Apollon. La Petersburg, a predat în anii 1906-1910
la Școala de arte a lui Elizaveta Zvanțeva, unde l-a avut ca elev pe Marc Chagall.
Acesta i-a fost elevul favorit tocmai fiindcă, deși părea să asculte cu interes
indicațiile, până la urmă se lăsa condus de propriile sale înclinații. În 1906 a
vizitat din nou Parisul pentru a lua parte la secția rusă a Salonului de toamnă.
Începând din 1909 Bakst a lucrat mai ales ca decorator de scenă, creând
decoruri pentru tragedii grecești. Din 1909 s-a distins ca pictor de scenă și
director artistic al Baletelor Ruse ale lui Diaghilev. A produs decoruri pentru
spectacolele de balet „Cleopatra” (1909), „Șeherezada” (pe muzica lui Rimski-
Korsakov) (1910), „Carnaval” (pe muzica de Schumann) (1910), „Narcisse”
(1911), „Le Spectre de la Rose” (1911), „După-amiaza unui faun” (în coregrafia
și interpretarea lui Vaslav Nijinski) (1912) și „Daphnis et Chloé”. În toată
această perioadă artistul a trăit în vestul Europei. Dată fiind atmosfera
antievreiască din Rusia, a preferat să se stabilească definitiv la Paris în anul
1912.

În 1914 Bakst a fost ales membru în Academia Imperiala de Arte a Rusiei.

În 1922 a rupt legătura cu Diaghilev și cu Baletele ruse. A vizitat în acel an

Baltimore, și mai ales, Muzeul Evregreen House, reședința mecenatei sale
americane, Alice Warder Garrett (1877-1952). El a întâlnit-o prima dată la Paris
în 1914, când aceasta și-a însoțit soțul care lucra ca diplomat în Europa. Bakst a
devenit curând confidentul și reprezentantul ei. La întoarcerea în Statele Unite
în 1920, Alice Garrett însăși s-a însărcinat cu reprezentarea lui Bakst pe piața
artistică americană și i-a organizat două expoziții la Galeria Knoedler din New
York precum și câteva voiaje. La Baltimore Bakst a repictat salonul de la
Evergreen într-un galben acid șocant și un roșu chinezesc. De asemenea în 1895
a transformat mica sală de gimnastică a clădirii într-un teatru privat în culori
moderniste.
Bakst a decedat de edem pulmonar la 27 decembrie 1924 la o clinică din Rueil
Malmaison în Franța. Cortegiul său funerar a fost urmat de o seamă de faimoși
artiști, muzicieni, balerini și critici de artă, el fiind înhumat in cursul unei
ceremonii emoționante la Cimitirul Batignolles din Paris.

In memoriam

la finele anilor 2010 - la Museul Victoria si Albert din Londra s-a organizat o
expoziție a costumelor și gravurilor lui Bakst.[10]

Bakst în creații artistice

Filmul Anna Pavlova al lui Emil Loteanu; rolul lui Bakst a fost jucat de Igor
Dmitriev (1983).