Deşi au apărut mai târziu decât statele, organizaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare

rapidă, atât sub raport numeric, cât şi sub acela al perfecţionării structurii, metodelor şi
mijloacelor necesare pentru desfăşurarea activităţilor, proces care s-a produs sub
presiunea unor cauze politice, economice şi sociale. Simple la început în ceea ce priveşte
structura şi organizarea, ele au devenit din ce în ce mai complexe, pentru a putea acoperi
multitudinea de aspecte ale cooperării internaţionale.

În prezent, nu există o definiţie unanim acceptată a organizaţiei internaţionale, iar conceptul

de organizaţie internaţională variază în raport cu interesele marilor grupuri de state şi
concepţiile filozofice ale autorilor. În doctrină se conturează, în general, un fond constant de
elemente speci- fice, pe baza cărora se poate caracteriza sau chiar defini această instituţie.

Examinarea sub raport static şi dinamic a acestei instituţii, pornind de la cauzele politice,
economice şi sociale care au stat la baza înfiinţării ei, permite desprinderea caracteristicilor
defi- nitorii ale organizaţiilor internaţionale.

O primă  caracteristică a organizaţiilor internaţionale se referă la faptul că membrii acestora

sunt statele suverane.517 Organizaţiile internaţionale guvernamentale, au la baza creării lor
un tra- tat încheiat între două sau mai multe state.518 Această trăsătură a organizaţiilor
internaţionale este una dintre cele esenţiale, ea evidenţiind de la început că în cadrul
organizaţiilor internaţionale sunt prezente state suverane, egale în drepturi, care au
consimţit liber să adere la activitatea organizaţiilor respective printr-un act de voinţă
proprie. Chestiunea prezintă o importanţă hotărâtoare pe plan politic şi juridic, întrucât,
pornind de la aceasta, apare cu claritate că organizaţiile internaţionale au un rol de
coordonare a voinţei şi eforturilor statelor,519 şi nu un rol de subordonare.

Elaborarea unei definiţii a organizaţiei internaţionale prezintă dificultăţi incontestabile deoa-

rece implică relevarea într-o formulă sintetică a trăsăturilor esenţiale ale unui fenomen
caracteri- zai printr-o mare diversitate, prin implicaţii deosebit de complexe pe planuri
diferite care ţin de relaţiile dintre state şi de interesele acestora de dreptul internaţional.
Aceste dificultăţi explică  şi abţinerea sau prudenţa unor autori de a defini noţiunea
organizaţiilor internaţionale printr-  o formulă succintă, chiar când au relevat necesitatea
unei definiţii. Existenţa unei organizaţii internaţionale indiferent de obiectul său, de numărul
participanţilor, de întinderea competenţei sau a puterilor sale, implică prezenţa anumitor
trăsături caracteristice şi respectarea unor cerinţe esenţiale fără de care nu-şi poate
îndeplini finalitatea sa ca instrument de cooperare a statelor pe diferite planuri ale relaţiilor
dintre ele, ca instituţie de drept internaţional.

Spre deosebire de alte forme juridice de asociere a statelor, cum sunt: tratatul şi
conferinţele diplomatice, organizaţia internaţională are un caracter permanent şi
instituţional, determinat  de existenţa unei componenţe, a unei structuri, competenţe şi
funcţionări permanente, stabi- lite printr-un tratat multilateral cu natură de act constitutiv.
Totalitatea acestor elemente conferă activităţii organizaţiei un aspect de continuitate,
definind-o ca un cadru permanent, organizato- ric a juridic al cooperării statelor.
Orice organizaţie internaţională este, înainte de toate, o formă de cooperare a statelor cu
ca- racter permanent, bazată pe asocierea acestora ca entităţi suverane, ca subiecte de
drept internaţio- nal în vederea înfăptuirii unor scopuri comune. În acest sens, majoritatea
autorilor caracterizează organizaţia internaţională ca o asociaţie de state. Asociindu-se ca
entităţi suverane, statele creează organizaţii internaţionale ca un cadru instituţional al
exercitării drepturilor lor şi al îndeplinirii obligaţiilor internaţionale asumate, participând
astfel, prin eforturi comune, la soluţionarea pro- blemelor, la promovarea relaţiilor de pace,
securitate şi cooperare internaţională. In acest sens, organizaţia internaţională constituie,
prin finalitatea sa principală, un centru de armonizare şi de stimulare a eforturilor statelor
membre în rezolvarea unor probleme de interes comun.

Elementul caracteristic al formării şi existenţei unei organizaţii îl constituie structura

acesteia, sistemul organelor principale şi auxiliare, care prin îmbinarea lor, prin
funcţionarea  lor permanentă sau sesională, conferă acesteia caracterul instituţional, de
permanenţă şi conti- nuitate a activităţilor coordonate ale statelor membre. Această
structură este formată, de regulă, din trei categorii de organe principale: organe larg
reprezentative cu atribuţii generale, cu activi- tate sesională şi cu caracter adesea de for
suprem (Adunarea generală. Conferinţa etc.); organe principale cu competenţă restrânsă
(Consiliu, Comitet etc.); organe de secretariat cu activitate permanentă, formate din
funcţionari internaţionali, având atribuţii tehnice şi executive. Această structură se
particularizează la fiecare organizaţie internaţională, corespunzător funcţiilor sale şi
acordului de voinţă dintre statele membre.

La aceasta se adaugă şi componenţa permanentă a organizaţiei, prin reglementarea în ac-

tul constitutiv a calităţii de membru al organizaţiei sub aspectul admiterii în organizaţie (şi
al suspendării sau excluderii), al drepturilor şi obligaţiilor fiecărui stat membru.

Un aspect nou apărut în sistemul organizaţiilor internaţionale guvernamentale este prezenţa

unor organizaţii cu caracter suprastatal, cum este Uniunea Europeană.

Desfăşurarea normală a colaborării dintre toate statele, indiferent de sistemul lor social şi
politic, presupune drept temelie juridică respectarea principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional şi, în primul rând, a principiului suveranităţii.