Mama lui Marinuș și-a dat jos șorțul roșu cu buline albe, s-a uitat la Marinuș care

se juca cu mașinuțele pe movila de nisip și i-a spus cu vocea ei dulce ca o caisă

coaptă:

— Marinuș, mama merge până la tușa Lenuța. Vin înapoi în câteva minute. Tu joacă-te
cu mașinuțele și fii cuminte. Da?

Marinuș a dat din cap că „da” și a continuat să-și vadă de ale lui. Era foarte
ocupat. Mașinuța albastră din mâna stângă tocmai se întrecea cu mașinuța galbenă
din mâna dreaptă, iar el încă nu hotărâse care dintre ele să câștige.

— Vruuummm, vruuummm…

Buzele lui Marinuș torceau ca un motor adevărat de mașină.

Poate că au trecut doar cinci minute sau poate că au trecut un pic mai multe. Nu
știm. Însă când mama s-a întors acasă de la tușa Lenuța, a intrat în bucătăria de
vară, a cărei ușă rămăsese deschisă încă de dimineață, și a observat imediat că de
pe farfuria albă, așezată pe colțul mesei, lipsea o bucată mare de prăjitură cu
brânză.

Mama s-a întors și, din pragul ușii, a aruncat o privire de jur-împrejurul curții.
A numărat în gând: Unu, doi, trei, patru și… cinci. Cinci suspecți. Da, da, da,
sus-pecți!

În stânga, chiar lângă ușă, era Lăbuș. Câinele bălțat dormea pe un covoraș vechi și
ros de molii. Dar oare chiar dormea? Sau doar se prefăcea că doarme? Nu cumva
urechea aceea pe care o ținea ciulită trebuia să-l avertizeze de vreun pericol
iminent?

Pe creanga vișinului moțăia pisica cea roșcovană – de fapt, chiar așa o chema,
Roșcovana. Pe Roșcovana o prinsese mama de vreo două ori la oala cu lapte bătut.
Avea, cum s-ar spune, antecedente.

Cocoșul Pintea a trecut chiar atunci prin fața mamei, țanțoș și plin de încredere
în sine, cu creasta-i roșie tresăltând la fiecare pas. Nu cumva o face pe
nevinovatul? s-a întrebat mama în gând. Mare actor mai e Pintea ăsta!

Marinuș era tot la movila de nisip. Mama nu știa care dintre cele două mașinuțe
câștigase întrecerea. Acum, băiețelul ei, cu părul bălai ca razele soarelui care
strălucea pe cer, își aranja soldățeii de jucărie într-un castel construit,
desigur, din nisip. Marinuș s-a șters la gură cu mâneca, ceea ce noi știm că nu
este frumos, și a continuat să-și aranjeze soldățeii.

În cele din urmă, mama a aruncat o privire și spre vrăbiuța care stătea pe pervaz
și ciugulea liniștită niște firimituri. Oare ar fi putut vrăbiuța aceea mică-mică
să mănânce o bucată atât de mare de prăjitură într-un timp atât de scurt?

Stând nemișcată în prag, mama a continuat să numere în gând: Unu. Doi. Trei. Patru.
Cinci. Cinci suspecți. Dar care dintre ei furase bucata mare de prăjitură cu brânză
de pe farfuria albă așezată pe colțul mesei din bucătăria a cărei ușă rămăsese
deschisă încă de dimineață?

Păi, asta o poți ști numai tu, că tu ai rămas acasă cu suspecții cât timp mama a
fost plecată.