Dragi copii, vă spun un secret! Dar rămâne secretul nostru, da? Bineeee….

Secretul
este că nu e bine să fiți chiar foarte-foarte-foarte cuminți. Ci doar cuminți. Vă spun
și de ce: am aflat povestea unui băiat foarte-foarte-foarte cuminte, Albert îl cheamă.
Pentru că era mult prea cuminte a devenit aproape invizibil. Nu invizibil de tot ci
mai mult…ăăă… cum să zic… transparent. Da, transparent. Vedeai prin el, pe
cuvânt că nu vă mint. A fost o vreme când, dacă treceai pe lângă Albert iar el stătea
lângă un zid tu vedeai prin el zidul. Interesant, nu? Dar și cam ciudat…
Vreți să vă spun cum s-a putut întâmpla așa ceva și ce mai face Albert acum? Păi
totul a plecat de la faptul că foarte des mama îi spunea:

 Albert, te rog să fii foarte cuminte la școală!

 Să nu deranjezi învățătoarea ori colegii în ore.
 Să nu faci gălăgie în pauze.
 etc
 Te iubesc, băiețelul meu cuminte!

Tatăl nu se lăsa mai prejos:

 Albert, să fii cuminte, da?

 Să nu alergi prea tare ca să nu cazi, că te accidentezi serios.
 Să nu te cațeri în copaci ca să nu te zgârii cu vreo creangă.
 Să-ți mănânci pachețelul în liniște.
 etc
 Te iubește tata, cumințelule!

Iar Albert, ce să răspundă…

 Da mamă, voi fi cuminte.

 Da tată, așa o să fac.

Și era tot mai cuminte.

La școală nu vorbea decât atunci când era întrebat ceva. Ridica mâna în ore doar
când doamna învățătoare le cerea părerea elevilor și nu prea îndrăznea să o facă
atunci când avea o nelămurire. În pauze, atunci când vreun coleg îi spunea:

 Albert, hai cu noi să jucăm prinselea pe terenul de sport!, băiatul îi răspundea:

 Ăăă… mai bine nu. Poate cad… Prefer să mă uit la voi!
 Bine, cum vrei!, îi spunea colegul și fugea să se joace cu ceilalți copii. De pe marginea
terenului Albert îi urmarea cum se fugăresc, zbiară, se mai împiedică și mai cad, cum își trag
hainele de pe ei, transpiră și se întorc la ore ciufuliți și roșii în obraji. Parcă și-ar fi dorit și el
s-o facă, dar oare asta nu ar fi însemnat că e mai puțin cuminte decât își doresc mama și
tata? Și, oare, dacă n-ar mai fi atât de cuminte, ei l-ar iubi la fel de mult?

 
Așa că la finalul fiecărei pauze el avea hainele aranjate perfect, parcă era o păpușă
nouă abia scoasă din cutie.
La fel stăteau lucrurile și când ieșea afară, la joacă. Copiii de pe strada lui îl invitau
să joace împreună de-a v-ați-ascunelea, să facă ture cu trotinetele ori bicicletele, să
se joace cu vreo minge ori să facă pe super eroii și să se cațere în copacii din parcul
de lângă casă. Zâmbind, Albert îi refuza. Și îi privea. Dar să știți că tare își dorea să
se joace cu ei. Însă nu își dorea să-și murdărească hainele ori, mai rău să le rupă.
Sau, cine știe, să cadă și să se julească ori să se murdărească pe mâini și pe față.  
Poate s-ar fi supărat mama și tata.
Da, Albert era foarte foarte foarte cuminte. Dar apăruse o problemă. Era mult prea
cuminte pentru ceilalți copii. Începuseră să nu îl mai cheme la joacă după ce
fuseseră refuzați, politicos ce-i drept, de câteva ori. Treceau pe lângă el ca și cum
nu l-ar fi văzut și își vedeau de treaba lor. Atât cei de la școală cât și prietenii de pe
strada lui. La sport, când jucau fotbal, baschet ori handbal nu îi mai pasau mingea.
O pasau colegului de lângă el. Poate ca să nu îl lovească… Învățătoarea, deși îl
considera cel mai cuminte copil din clasă, nu-i dăduse niciodată vreun rol principal
în vreo serbare. Poate se gândea că e prea timid, cine știe…
Părinții nu știau toate aceste lucruri și le spuneau tuturor cunoscuților, tare mândri,
că Albert al lor e foarte foarte foarte cuminte. Atât de cuminte încât tot mai multă
lume nu îl prea mai vedea.
Poate așa ar fi rămas lucrurile dacă într-o dimineață, când se spăla pe dinți înainte
de a merge la școală, Albert nu ar fi văzut în oglindă …

 Ahul in hahe!

Adică RAFTUL DIN SPATE!

Așa spune „RAFTUL DIN SPATE” cineva care se spală pe dinți. Încercați și voi
dacă nu mă credeți. De ce spusese Albert așa ceva?  Văzuse în oglinda din fața lui,
cea așezată deasupra chiuvetei în care se spăla, raftul din spatele lui. Cum e posibil
așa ceva?, vă întrebați acum. Păi.. simplu. În oglindă Albert ar fi trebuit să se vadă
pe el, nu? Dar vedea PRIN el! Așa, ca printr-o stică. Nu se vedea chiar bine de tot
ci așa ca printr-un geam aburit.
Albert începuse să devină transparent.
Prima data se gândi că i se pare.
„Ce prostie e asta? Cum adică să văd prin mine?! Eh, încă nu m-am trezit bine din
somn”.
A terminat cu spălatul pe dinți, s-a spălat bine bine-bine pe față și s-a mai privit o
data în oglindă, Hm, parcă nu mai era așa transpartent ca înainte dar un pic tot era.
„Clar mi se pare!” și-a mai spus o data când, în sufragerie, a dat de mama:

 Mami, ți se pare ceva schimbat la mine?, o întrebă Albert.

Mama se întoarse spre el iar ochii i se făcură mari:

  Aoleu! O fanto…mică mică ce seamănă cu Albert!

În acel moment Albert se sperie cu adevărat. Nu i se păruse, chiar văzuse raftul din
baie prin el! Brusc simți cum sângele începe să-i curgă cu viteză prin tot corpul iar
inima să-i bată cu putere. Poate din acest motiv, nu știu exact să vă spun, redeveni
vizibil. Iar mama spuse:

 Of, mi s-a părut, ce m-am speriat!!! Albert, mi s-a părut pentru o clipă că ești…transparent.
Te simți bine, ești ok?

 
Băiatul chiar nu mai știa dacă e ok sau nu. Cu siguranță se simțea foarte agitat.

 Mamă, sunt transparent sau nu?

 Păi…acum nu ești. Dar mi s-a părut că erai. Cu siguranță mi s-a părut, nu am mai auzit ca
vreun om să devină transparent. Hai, liniștește-te și du-te la școală. Te iubesc și, nu uita, să
fii cuminte!

Când ajunse la școală Albert uitase problema cu transparența dar nu uitase să fie
cuminte. Liniștit, intră în clasă și se așeză la locul lui. Atunci auzi că un coleg
spune în gura mare:

 Uaaaaaaaaaa!!! Uitați-vă! Albert se face invizibil! E aproape transparent de tot! Vă văd prin
el!

Toți colegii se strânseră în jurul lui, și și-l arătau unul altuia cu degetul ori
exclamau „Uaaaaa” „ooooooooo” „ăăăăăăăăăăă”. Albert simți din nou ca un fel de
agitație, de fierbințeală în tot corpul și,cu cât se simțea mai agitat, cu atât devenea
din nou tot mai vizibil, tot mai el.

 Ce se întâmplă aici? Ce aveți cu Albert? Bună dimineața!

Se auzi vocea învățătoarei care tocmai intră în clasă și îi privea cu multă seriozitate
pe colegii băiatului.

 Doamna învățătoare, Albert a fost aproape invizibil!, îi răspunse colegul care remarcase
primul transparența băiatului.
 Ce glumă e asta? Nu e foarte bună! Și v-aș ruga mult să nu mai faceți glume proaste cu cel
mai cuminte elev din această clasă! Îl văd foarte bine! Ce transparență visați voi? Albert,
spune-mi te rog cine te-a deranjat și o să îi dau un avertisment!

Rușinat, supărat și speriat, Albert răspunse repede:

 Nimeni, doamna învățătoare! Doar au glumit, sunt bine!

 Ești sigur?
 Da, foarte sigur, mulțumesc.
 Bine atunci, haideți să începem ora.
Vrând-nevrând toți elevii și-au deschis caietele și au început lecția. Pe la jumătatea
orei, învățătoarea scoase un țipăt scurt apoi își puse mâna la gură și fără să scoată
un cuvânt privea spre Albert.
V-ați dat seama ce se întâmplase, nu-i așa? Băiatul se liniștise din nou și,
bineînțeles, devenise din nou transparent.
În acel moment a început o întreagă nebunie. Învățătoarea i-a chemat în clasă pe
asistenta medicală a școlii și pe directorul școlii. Asistenta l-a consultat pe Albert,
căruia îi dispăruse din nou transparența, iar directorul i-a sunat părinții. Primul
lucru pe care l-a întrebat mama lui a fost:

 Nu a fost cuminte?
 Ba da, doamnă, copilul dumneavoastră este foarte cuminte dar este și foarte transparent. Vă
rog să veniți la școală să-l luați și să îl duceți la un medic!

Mama și tata au ajuns val-vârtej la școală și l-au îmbrățișat pe Albert.

 Ce are copilul nostru?, au întrebat-o pe asistenta care încă era lângă el.
 Nu pare să aibă nimic, în afară de faptul că acum e speriat. Nici nu mă mir. Dar mai bine îi
faceți niște investigații. Se pare că pentru câteva momente a fost transparent. I s-a mai
întâmplat?
 Da, azi dimineață și mie mi s-a părut că e transparent pentru câteva clipe…. Dar am crezut
că doar mi s-a părut…
 Și mie nu mi-ai spus?!, întrebă mirat tatăl lui Albert.
 Nu ți-am spus pentru că părea imposibil așa ceva și dacă ți-aș fi spus m-ai fi crezut sărită de
pe fix, nu-i așa?
 Ai dreptate, așa aș fi crezut…, răspunse tata și oftă.

L-au dus pe Albert la un doctor. Apoi la al doilea, la al patrulea și la al nouălea.

Doctori din străinătate au auzit de băiețelul care se face transparent din când în
când și au venit să-l vadă. I-au făcut o sută de analize și investigații și câte și mai
câte pentru ca în final fiecare să spună:

 Copilul e perfect sănătos, nu are nicio boală. Pare doar foarte… liniștit. La doctor, copiii
chiar și oamenii mari sunt mai agitați și e normal să fie așa chiar dacă știu că noi îi facem
bine atunci când au o problemă. Dar Albert e atât de cuminte…

Ați înțeles, da? Nimeni nu a reușit să afle ce îl făcea pe Albert transparent. Iar în
zilele care au urmat a fost când transparent, când total vizibil. O vreme colegii s-au
mai mirat, șușoteau când îl vedeau și îl arătau cu degetul, părinții și profesorii îl tot
întrebau dacă se simte bine iar el era mai tot timpul agitat. Și-ar fi dorit să îl lase
lumea în pace. Iar în curând așa s-a și întâmplat. S-au obișnuit toți cu Albert cel
transparent din când în când și nu l-au mai băgat în seamă. Dar cu cât era din nou
mai ignorat și mai liniștit, cu atât era mai mult timp transparent.  Măcar nu îl mai
arăta lumea cu degetul… Doar părinții îi erau în continuare tare neliniștiți pentru că
nu știau ce era cu el. Și își doreau din tot sufletul să afle ce e de făcut pentru ca
băiatul lor să nu mai treacă prin așa ceva.
  Eși taaaaare interesant! Abia te văd! Și pe cuvânt că nu am mai văzut în viața mea așa ceva!,
îi spuse într-o zi o fetiță, într-o pauză la școală.
 De fapt nu mi s-a mai întâmplat să văd pe cineva care nu prea se vede. Acum ești invizibil
aproape total. Abia te-am observat!

Clara se numea fetița și învăța într-o clasă paralelă. Albert o știa din vedere. O
remarcase de multă vreme pentru că era tare drăguță și mai tot timpul veselă. Dar
ea nu îl remarcase până atunci așa că nici el nu o mai băgase în seamă. Saaaau…

 Te-am remarcat de multă vreme!, mai spuse ea. Ești cel mai cuminte copil din școală. Ești
mult prea cuminte, mult prea liniștit. Când toți zbiară tu taci. Când toți fug, tu stai. Ești
fericit?, întrebă ea.

Întrebarea directă părea foarte sinceră. Albert privi lung în ochii ei care-i așteptau
răspunsul curioși. Simți din nou cum fierbințeala aceea începe să-i cuprindă corpul.

 Păi… cred că sunt…

 Opa! Ești tot mai vizibil!, remarcă Clara. Gata, acum te văd bine de tot! Vrei să ne jucăm
împreună? Am desenat un șotron pe terenul de baschet al școlii. Hai, o să fie amuzant!, îi mai
spuse.

 
Și fără să mai aștepte răspunsul băiatului îl luă de mână și îl trase după ea. Albert
simți că inima îi face bum-bum ca un tun dar și că i se face mare de bucurie. Era
bucuros că se va juca afară cu Clara!
A fost minunat! A sărit, a aruncat cu piatra pe cifrele desenate cu cretă, a râs și a
vorbit mult cu Clara. Nu a mai devenit transparent nici măcar o secundă. Când s-a
sunat de intrare, a mers în clasă transpirat și tare bucuros. Se simțea nemaipoment
de bine. Atât de bine încât la ora la care a urmat a ridicat de mai multe ori mâna ca
să răspundă la întrebări. Deși un pic mirată, învățătoarea i-a permis să răspundă și l-
a lăudat pentru soluțiile oferite la probleme.
Albert a mers spre casă mai mult sărind de pe un picior pe altul și fluierând o
melodie pe care o asculta mama din când în când. În minte îi răsunau și versurile
care spuneau:

 „Chiiipul tău și dragostea din tei, îmi amintesc de ochiiii tăăăăi!„

O fluiera gândindu-se la Clara. Se întreba dacă nu cumva datorită fetiței vesele cu

ochi verzi nu se mai făcuse transparent întreaga zi. Acasă și-a făcut repede temele
pe a doua zi iar când mama și tata s-au întors de la muncă le-a sărit în brațe și i-a
întrebat:

 Mami, tati, pot să merg în parc cu ceilalți copii de pe stradă ca să ne jucăm de-a super-eroii?
 Bineînțeles că poți să mergi, i-a răspuns tata, dar să fii…

Mama l-a prins pe tata de mână fără ca Albert să vadă. Tata s-a oprit o secundă, a
privit-o pe mama care-i zâmbea și a înțeles.  Apoi a continuat:
  Dar să fii cel mai tare super erou! Cațără-te în copaci, fugi, râzi, bucură-te. Dar să fii…
prudent. N-am vrea să te lovești prea tare și nici nu nu ai vrea. Dar o zgârietură ori o
vânătaie mică nu au făcut prea mult rău nimănui. Ești un copil minunat, trăiește-ți copilăria
din plin și toți vor vedea asta.

Albert i-a pupat și a fugit spre parc. Ohooo, ce mai după-amiază a fost aceea! Toți
copii de pe stradă au zis că a fost cel mai tare super erou. Ce mai, avea energia unui
duh care s-a eliberat dintr-o sticlă în care fusese închis 300 de ani. S-a întors acasă
murdar, un pic zgâriat dar tare fericit. Așa sunt super eroii. Mama și tata au fost și
ei fericiți și nu i-au zis că nu a fost cuminte!
La școală a învățat să se bucure din plin de fiecare oră, de fiecare pauză, de fiecare
joc și de fiecare coleg. Din băiatul pe care nimeni nu-l băga în seamă și care
începuse să dispară încet-încet, se transformase într-un copil cu care toți voiau să se
joace ori să-l aibă în preajmă. Albert nu a uitat însă niciodată că bucuria pe care o
simțea în fiecare zi a venit odată cu o fetiță cu ochi verzi ce îl întrebase: „Eși
fericit?”
Da, acum era fericit! Și nu i se mai întâmplase de multișor să dispară…Dar mai era
oare cuminte? Bineînțeles!
Un copil care:
se joacă,
fuge,
cântă,
râde,
amână temele (uneori),
ia (accidental) o notă mai micuță
își mai face o julitură (se mai întâmplă…)
se murdărește (alteori)
se mai ceartă (dar întotdeauna se împacă)
ori poate în unele zile adoarme mai târziu, nu mănâncă tot din farfurie și stă
(foaaarte rar) mai multișor pe tabletă
DAR îi respectă pe cei mici, pe cei mari, ajută când poate pe cine poate și iubește
toate vietățile planetei, planeta și viața
E un copil SUFICIENT de CUMINTE!
Să aveți o copilărie fericită!