Fișă de lucru

Fluxul memoriei în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de C. Petrescu

Nume, prenume: Țîțanu Cristina

„Simțeam că nu voi mai apuca ziua de mâine. Dacă aș putea să mă întorc, și simțeam,
material, că drumul vieții o ia acum pe o perspectivă de judecăți, ecouri de gazetă, ocnă. Că de pe
acum nu mai sunt ce am fost. Dacă nu mă întorc însă, înnebunesc. Tot ce era în mine căpătase o viață
exasperată, ca și când un virus puternic rupsese țesături abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în
organ și-l izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese fericire, culoare și lumină înduioșată în
trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie. Gândul că„ am marșat” (vorba colonelului)
făcea să-mi fiarbă mai mult sângele. Din trecut îmi veneau unele peste altele, ca peisaje și momente
diverse suprapuse în film, fragmente de scene când eram nebun de fericire și încredere. Avusesem
îndoieli, care erau urmate și anulate de scene verificatoare oarecum. De atâtea ori în trecut avusesem
bănuiala că eram înșelat, înterpretând o serie de gesturi și momente într-un anumit sens. Dar privind
altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb și negru. O foaie era împărțită
în romburi alăturate, albe și negre. Uneori, când priveai, aveai impresia că sunt cuburi pline, cu
muchiile spre tine, dar alteori, aceleași romburi, erau goluri cu muchii adâncite. Lucruri pe care le
interpretasem într-un fel, le înțelegeam acum altfel. Când n-a vrut să plece la țară, când a vrut, mai
ales, să vie de la țară, deși el era acolo (eu am creazut atunci că o plictiseau toți și că vrea să fim noi,
amândoi, acasă; iar acum înțeleg că probabil era gelos și că se certase cu el), când mergem la teatru,
când nu și-a mai vorbit cu Anișoara, când mi se dădea și când nu mi se dădea. Pentru tot trecutul
acesta, aș fi vrut acum o explicație care să răsucească totul, o răfuială înnebunitoare.

Îmi aduc aminte că dimineața trecusem pe același drum, uluit de soarele și de mirosul
dimineții de munte, fierbând de nerăbdare să ajung mai repede, căci îmi cerea să viu negreșit și
gândeam că suferă fără mine. Ieri credința asta că „suferă fără mine”, îmi dădea o beție înduioșătoare,
iar azi amintirea acestei încrederi îmi provoacă greață, de mi se strâmbă buzele. Și, cum bate la un
organism bolnav pulsul, cu atât mai tari erau zvâcnirile de silă, cu cât mai vii fuseseră bucuriile.

Ah, mascarada când sărbătorisem doi ani de la căsnicia noastră. Invitasem la Flora, care
era pe atunci cel mai căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni, perechi tinere care
duceau viață „mondenă”, de asemeni și câțiva colegi și fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un
copil. I-am făcut ei dar un inel de preț, masa era încărcată de flori și cristaluri, s-a băut șampanie până
în zorii zilei. Toți mă priveau cu duioșie și oarecare invidie. Ah, aș vrea să cadă o stâncă din peretele
ăsta al defileului, să mă strivească, pentru că înțeleg că privirile erau mai mult de ironie, pentru că,
desigur, se vorbea de pe atunci, de amorul neveste-mi, pentru că, radios și înduioșat, jucam un rol
nesfârșit de ridicol. Va trebui să alerg în noapte până or plesni caii, dar să-i găsesc culcați, alături pe
sofa, și să mă răfuiesc cu ei.

1. Determinați motivul ce declanșează fluxul memoriei personajului-narator.

În conștiința protagonistului explodează gelozia, sentiment ce-l torturează, după cum observăm
în fragmentul de mai sus. De la nevoia de dragoste absolute, printr-un proces sufletesc complicat, el
trece la gelozie chinuitoare. „Viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă. Ştiam că nu mai pot trăi
fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii
mele.” Gelozia lui apare ca un răspuns la setea de absolut în relația sa. Dragostea pentru acesta este un
mijloc de modelare a ființei iubite după conturul unui ideal propriu, cu scopul de a ajunge la iubirea
spirituală. Conflictul îl duce pe erou la o prăbușire abisală, el este un învins, pentru că realitatea este
imperfectă. Conştiinţa eroului-narator urmăreşte analiza profundă a unor sentimente: incertitudinea,
gelozia produsă de nepotrivirea dintre real şi ideal, inadaptarea, neputinţa atingerii absolutului. Martor
şi protagonist al întâmplărilor relatate, personajul îşi lărgeşte universul cunoaşterii:,,căutam o
verificare şi o identificare a eului meu”, de aceea în roman importante nu sunt faptele( istoria cuplului,
etapele şi evoluţia iubirii), ci drumul lăuntric al cunoaşterii, fluxul de memorie al clarificării interioare
a eroului, iubirea fiind o problemă de cunoaştere.

2. Relevați elementele de limbaj care accentuiează ieșirea personajului narator din timpul real și
intrarea acestuia într-un timp subiectiv.
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip
subiectiv, de analiză psihologică deoarece deplasează interesul spre estetica autenticităţii, naraţiunea
concentrându-se asupra evenimentelor vieţii interioare, autenticitatea fiind redată prin exprimarea
“exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experienţe de viaţă “adevărate”. Este un roman al experienţei şi al
autenticităţii pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de către personaje, a unor
experienţe definitorii.
Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) naraţiunea la persoana I, sub forma unei
confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă, subiectivă, naratorul utilizând
pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul interior cât şi flashback-ul (memoria involuntară).
Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul – narator
care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al autorului. El
trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările
de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează drama iubirii. Toate faptele, reale
sau psihologice, sunt consemnate în jurrnalul de front, în care Gheoghidiu investighează cu luciditate
atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea obiectivă a razboiului.
3. Care sunt efectele, consecințele retrăirii de către personajul narator ale unor întâmplări,
evenimente trecute? Pronunțați-vă asupra celor două ipostaze ale personajului-narator (Ștefan
Gheorghidiu- atunci și Ștefan Gheorghidiu-acum).

Ştefan Gheorghdiu este personajul narator care reprezintă tipul intelectualului lucid, ce trăiește
drama îndrăgostitului de absolut, drama propriei conştiinţe.
Personajul trece prin mai multe metamorfoze, una este trecerea dintr-un student ambițios, dar
sărac, într-un om cu avere, o moștenire destul de bună, ce îi croiește un drum asigurat printre
aristocrație. O altă metamorfoză este cea pe plan intern, la nivel de conștient, rațiune, unde dragostea
de absolut trece în gelozie oarbă. Acest sentiment declanșând izvorul de nenorociri ce se abat asupra
protagonistului. Aceste modificări aduc în sine un val mare de schimbări ce crează condiții optime
pentru destrămarea și suferința protagonistului.
Moștenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbase radical viața tânărului cuplu,
căci pătrund într-o altă lume, cu alte principii şi obiceiuri (petreceri, vizite şi dans). Iniţiat de unchiul
său, Nae Gheorghidiu, în afaceri, Ştefan se dovedeşte un inadaptat. Pe măsură ce Ela aspiră spre lux,
distracţii, viaţa mondenă, integrându-se perfect în cercurile lumii bogate, soţul ei este şocat de
imaginea actuală a femeii în care moştenirea trezise porniri care dominau lent fiinţa ei şi care o
determinau să intre în contradicţie cu idealul lui de feminitate (el ar fi vrut să fie mereu feminină,
deasupra discuţiilor vulgare despre bani). Gheorghidiu începe treptat să fie torturat de gelozie,
sentiment ce se declanşează după ce Ela îl cunoaşte în casa Anişoarei ( verişoara lui Ştefan) pe
Gregoriade. Observaţiile Elei cu privire la vestimentaţia sa, la stângăcia dansului, îl determină să vadă
că femeia se înstrăina de el. Viaţa îi devine curând o tortură. Astfel, nu mai putea citi nici o carte,
părăsise Universitatea.
,,Începusem să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă
eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit
baza viitoarei mele iubiri”, acest fragment oferă o imagine clară cât de ahtiat era protagonistul după
absolut. Însă războiul îl schimbă, îl face un al om, unul care uită de orgoliu și vede moartea cu
ochii, ,,Fiecare explozie ne năuceşte bătându-ne mereu ţepi de fier, cu ciocanul, în urechi”.
Din dorinţa de a trăi o experienţă existenţială pe care o consideră definitorie pentru formarea sa
ca om, dar şi dintr-un orgoliu exagerat, Ştefan se înrolează voluntar, deşi ar fi putut evita participarea
la război, profitând de averea sa, aşa cum procedează şi Nae Gheorghidiu. Protagonistul îşi motivează
înrolarea pe front astfel:,, N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi
face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine,
cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o
limitare”.-după al. Paleologu, ,,Gheorghidiu pleracă pe front dintr-o aviditate de cunoaştere”.
 Ulterior, Gheorghidiu priveşte războiul ca pe o experienţă necesară, care nu putea lipsi din
întregul său sufletesc. Din nou însă, realitatea nu se conformase imaginii ideale pe care şi-o proiectase:
imaginea războiului este demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este privit ca o experienţă
umană tragică şi absurdă, războiul înseamnă frică, marşuri interminabile, foame şi moarte. În tabloul
apocaliptic în care oamenii se întorc în ,,pământul lui Dumnezeu”, moartea( ultima experienţă
absolută) devine dureros mijloc de cunoaştere: ,,numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt poţi
cunoaşte oamenii.”
4. Formulați o concluzie cu privire la rolul pe care îl joacă fluxul memoriei ca tehnică narativă
utilizată de scriitor în roman.
Prezentarea evenimentelor în deriva fluxului memoriei involuntare este o inovaţie a romanului
din secolul al XX-lea ce îi aparţine lui Marcel Proust. Pe urmele scriitorului francez a mers Camil
Petrescu şi a reuşit prin această modalitate să dea posibilitatea unei individualizări inimitabile a
personajelor sale. La Camil Petrescu, ca şi la Marcel Proust, memoria reînvie întâmplările trecute ale
personajului narant în plan subiectiv, iar conştiinţa triază faptele ce contribuie la dezvăluirea
adevărului.
Prin intermediul memoriei involuntare autorul urmăreşte prezentul continuu al conştiinţei în
fluxul de imagini interioare, reflecţii, stări psihice, îndoieli şi, desigur, rememorări. Situaţiile concrete
din viaţă reactualizează spontan în planul conştiinţei rememorări involuntare care poartă încă un
caracter asociativ, obscur şi dezordonat, din punctul de vedere al unui discurs logic. Memoria
involuntară este modalitatea autentică care garantează veridicitatea trăirilor interioare preconştiente ce
demarează meandrele procesului revenirii conştiinţei de sine a personajului. Lanţul amintirilor este
declanşat spontan, neintenţionat, imprevizibil, impulsionat de diferite condiţii şi stimuli exteriori.
Timpul povestirii realizează o deplină sinteză a timpului obiectiv al evenimentelor şi a timpului
subiectiv al personajului care le retrăieşte.
Eroul Ştefan Gheorghidiu relatează experienţa sa de viaţă la persoana întâia, fapt pe care
autorul ne face să îl conştientizăm de mai multe ori în roman, fără ca acesta să intervină direct prin
cuvântul său auctorial, ci doar prin construcţia compoziţională a naraţiunii personajului. Autorul
anulează cronologia obiectivă a evenimentelor ce domină eroul într-o situaţie sau alta, relatând-o în
funcţie de trăirile sufleteşti. Evenimentele prezentate sunt pretextul pentru analiză şi autoanaliză,
pentru a pune totul la îndoială, deoarece personajul lui Camil Petrescu raportează permanent
experienţa exterioară la ecoul conştiinţei individuale.
Personaj-axă al romanului, Ştefan Gheorghidiu, se destăinuie treptat, situându-se şi analizându-
se în diverse circumstanţe, reinterpretări proprii în funcţie de starea lui interioară în care se află, ceea
ce face ca el să fie singurul personaj analizat amănunţit în roman. Toate celelalte personaje se mişcă şi
trăiesc în funcţie de acest personaj. Ele apar ca nişte coordonate faţă de care se determină şi se
delimitează personajul principal.