Irișii ei migdalați de culoarea jadului erau triști. O durere mare îi apăsa sufeltul.

Presiunea ce o
simțea îi revărsa lacrimile reci pe chipul său palid și vlăguit. Coșurile și pistruii îi acopereau tenul
scăldat în suferință. Buzele sale sângerii erau crăpate și zâmbetul ce îi învăluia chipul odinioară acum
era pierdut. Închidea ochii și se simțea rece.

       Știa că dacă se va uita în oglindă își va face rău. Nu putea să ocolească adevărata ei față, totul
părea ireal. Îi era dor de el, de iluzia iubirii și paradoxul în care trăia. Anii au trecut, lumea se
schimbase, dar în adâncul sufletului său ea era la fel. De fiecare dată când era tristă își găsea refugiu
în acea parte a minții sale care nu va pieri niciodată.

       Când închidea ochii și genele sale argintii se suprapuneau perfect imaginile din adolescența sa
erau cea mai bună alinare. Îi plăcea să îl vadă pe băiatul care i-a furat inima și i-a arătat ce era
iubirea, deși a suferit. Damian i-a demonstrat că viața te face să vezi ceea ce vrei, dar uneori nu te
mulțumește pe deplin.

       Voia să alerge, să își dea frâu liber sentimentelor și să să fugă de toate problemele. Știa că fuga
nu era o soluție, dar nu mai avea ce să facă. Putea să mai iubească pe cineva după atâta timp? Îi era
greu să răspundă și dorințele îi păreau deșarte.

       Pe retină i se derulau imaginile de acum zece ani când lumea era un loc mult mai bun și inima ei
radia de fericire. Pe atunci România părea o țară liberă, dar în acele momente dacă ar fi deschis ochii
și s-ar fi uitat în jur, ar fi privit un teritoriu distrus, cu păduri arse, lipsit de vegetație și de viață,
înconjurat de tonuri monotone şi întunecate. Întunericul domina. Oamenii s-au revoltat, conflictele
științei cu religia au izbucnit și societatea era împărțită în două tabere: cei care credeau în Biblie și cei
care erau împotriva ei. Sonia nu a vrut să aleagă, nu a fost de acord cu aceste certuri inutile care nu
aveau să ajungă la niciun rezultat. Stătea singură în casa ei, căci nu era în nicio tabără. Nu știa ce să
facă, gândurile tot îi zburau la Damian, singura persoană la care a ținut cu adevărat. A crescut într-un
orfelinat și nu avea nicio familie.

       În acea zi își amintea cum dinții ei erau strânși într-un zâmbet perfect când privirea îi era pierdută
în ochii lui ciocolatii. Se plimba cu el prin natură și se bucurau unul de compania celuilalt.

       Vântul îi mângâia pielea și părul ei creț roșcat se legăna în bătaia acestuia. Părul brunet al lui
Damian era ciufulit, fata nu mai rezistă tentației și își năpusti brațele în părul său, apoi îl sărută.
Buzele ei s-au strivit de ale lui ce erau catifelate. Câteva secunde a durat magia în care bătăile inimii
sale păreau în același ritm cu ale lui, iar când s-au desprins din sărut, ea i-a inspirat mirosul de lămâie.
Voia să nu uite niciodată parfumul său și să se scufunde la nesfârșit în splendoarea sa.

       Sunetul apei care curgea dintr-un izvor le-a încântat auzul. Crepusculul luminii colora cerul în
nuanțe pitorești și bulina galbenă a sorelui se ascundea după câțiva nori arămii. Nuanțele ce
alcătuiau peisajul păreau creionate de penelul unui pictor. Era  un roșu ca focul ce își făcea loc printre
culorile închise și care îți îngreuna privirea dacă stăruiai prea multe la el.

       Liniștea domina și cei doi vorbeau și se plimbau, ținându-se de mână. Totul părea magic, cântecul
suav al păsărilor, copacii înalți de un verde aprins, luna ce își făcea treptat apariția și prevestea o
seară tihnită.

       Damian alerga și voia să o provoace pe Sonia să vină după el. Pașii lor apăsați pe pământul umed,
în semiîntuneric, căutau o poartă de scăpare. Erau în acea pădure pentru o oază de odihnă, departe
de atmosfera cotidiană. Melancolia specifică firii fetei căpăta o stare de pace neclintită. Inima ei
bătea din ce în ce mai tare și vuietul din urechi a determinat-o să se oprească din alergat. Fluturii din
stomacul său ce erau în momentele în care se afla el prin preajmă nu și-au mai făcut prezența așa de
tare. Doar se bucura de Damian și îl iubea, nu mai avea nevoie de emoții. Era sigură de ceea ce simte.

       Sonia şi-a pus mâinile în șold și l-a ajuns pe băiat din urmă. Cuprinsă de oboseală, s-a așezat lângă
el pe o buturugă. Capul i s-a lăsat pe umărul său și au stat așa o vreme fără să spună nimic. Discul
astrului se admira în nemărginitul cer și i-a determinat să mediteze la splendoarea sa.

       Damian și-a luat sticla de apă din rucsac și a băut puțin, apoi a plecat. Era destul de târziu și
amândoi trebuiau să meargă acasă. Sonia a mai rămas câteva momente înainte să plece pentru a se
mai bucura de măreția serii. Chiar în momentul în care s-a ridicat a văzut o pagină ruptă pe pământ,
în locul unde a stat el. A presupus că i-a căzut din rucsac atunci când l-a deschis. A luat-o și a citit-o
abia când a ajuns acasă. Era o pagină lipsă din jurnalul lui Damian.

Prima dată când am conștientizat cât de frumoasă este și că m-am îndrăgostit

       Era o dimineață obișnuită în care stăteam și îmi savuram ceaiul la cafenea. Mi-am îndreptat
mâinile spre ceașca de porțelan în care se afla lichidul roșu-aprins. Am sorbit discret și am savurat
gustul de fructe de pădure care mi-a încălzit trupul. Mașinile care claxonau și goneau pe stradă în
mare viteză m-au determinat să mă uit spre vitrina cafenelei. Prăjituri cu glazură, brioșe și jeluri
asortate îmi făceau cu ochiul, dar am luat o îmbucătură din cornul cu ciocolată pe care l-am
comandat fiindcă nu mi-am permis ceva mai scump.

       În reflexia din geam mi-am văzut ochii căprui umbriți de cearcăne, nasul acvilin, tunsoarea
dezordonată și hainele simple care mă caracterizează.

       Aveam emoții. Știam că urma să o văd pe ea. În fiecare dimineață, exact la ora șapte jumătate,
fata aceea cu un aer enigmatic trecea prin fața mea și își plimba cățelul. Când o vedeam, ceva avea în
loc în sufletul meu, în vârful degetelor mă cuprindea o furnicătură și curiozitatea de a o cunoaște mă
învăluia.

       Nu am stat de vorbă niciodată cu acea fată. Eram o persoană timidă și îmi era frică să nu spun
ceva greșit. Dar, ceva diferit urma să se întâmple. A trecut pe lângă mine, cu ochii migdalați sclipindu-
i, cu părul creț de culoarea piersicii care îi sălta la fiecare pas, cu tocurile ei înalte și cu cățelul cu părul
zburlit, oprindu-se pentru un moment. Și-a îndreptat privirea spre mine, a stat puțin pe gânduri, a
tras mult aer în piept și m-a salutat.

       Așa ne-am cunoscut, am vorbit și ce nu știam era că mă voi îndrăgosti de ea nebunește și că

numele Sonia va fi cel mai frumos pe care l-am auzit vreodată.

       Sonia a deschis ochii și a alungat toate amintirile care au bântuit-o de acum zece ani. Părea că s-a
trezit dintr-un vis frumos și că avea să înfrunte realitatea cruntă. Căci ziua în care s-a întâlnit cu
Damian în pădure a fost ultima în care a mai vorbit cu el. Exact acum zece ani băiatul a murit în acea
seară și o dată cu el și în inima fetei ceva a pierit. De atunci, sufletul său era plin de agonie şi durere.

       Ce a urmat să facă a surprins-o și pe ea. Nu se considera credincioasă. Nu s-a rugat niciodată.

Credea că minunile sunt săvârșite de oameni, nu de cineva supranatural. O minune pentru ea era
când un adolescent refuza drogurile în schimbul educației sau un om bolnav de cancer reuşea să
învingă boală. De dragul lui Damian înșiră cuvintele unei rugăciuni pe care le știa, dar nu avuse curajul
până atunci să le spună. S-a rugat pentru el să fie într-un loc mai bun și să poată să-l uite. Chiar dacă
băiatul a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat, trebuia să meargă mai departe.

       Și-a șters urmele de lacrimi de pe obrajii rumeni și s-a dus în tabăra unde locuiau cei credincioși.
Voia să înceapă o viață nouă de dragul lui Damian. Avea să creadă în Dumnezeu și să își dea seama că
cei care ne iubesc, nu pleacă niciodată de lângă noi. Chiar dacă părăsesc această lume, vor rămâne
mereu în inimile noastre.