POLITICI SOCIALE ŞI GLOBALIZARE ÎN ŢĂRILE

EUROPENE
MARIANA STANCIU
MOTTO: „The issue is not between a ’free market’ Europe and a social
Europe...I belive in Europe as a political project. I belive in a Europe with a
strong and caring social dimension. I would never accept a Europe that was
simply an economic market” (Tony Blair, It is time for a reality check, News,
23.06.2005)
rticolul comentează asupra influenţelor mai puţin evidente ale
procesului de globalizare asupra dezvoltării sociale şi protecţiei
sociale, la nivel mondial şi european. În articol pot fi găsite şi
informaţii privind clasamentul naţiunilor în funcţie de indicele de globalizare,
o analiză asupra modalităţilor prin care vechea etică a relaţiilor economice
internaţionale a dus la adâncirea decalajelor de dezvoltare dintre naţiuni şi
asupra consecinţelor pe care toate aceste realităţi le induc în planul
procesului de eradicare a sărăciei.
DIMENSIUNEA SOCIALĂ A VIEŢII ŞI RETORICA GLOBALISTĂ
Comentarii recente ale politicienilor occidentali, privind efectele directe şi
indirecte ale globalizării în domeniul protecţiei sociale şi calităţii vieţii, relevă
îndeosebi influenţele pozitive ale acesteia şi, mai rar, pe cele negative. Depinde
cine şi mai ales, cu ce intenţii comentează. De mai mulţi ani, „Foreign Policy
Magazine Globalization Index” (2006 About, Inc., A part of The New York Times
Company) calculează indicele de globalizare pentru 62 de ţări, care realizează
96% din PIB-ul mondial şi înglobează 84% din populaţia lumii. Pentru fiecare
ţară, acest indice sintetizează nivelul dezvoltării economice (volumul activităţilor
comerciale, volumul investiţiilor străine, volumul investiţiilor în alte ţări ale unor
agenţi economici autohtoni), nivelul contactelor interpersonale ale populaţiei
autohtone (călătorii, turism, nivelul transferurilor non-guvernamentale în
interiorul şi în afara ţării ş.a.), nivelul conectării tehnologice (utilizatori internet,
număr servere ş.a.), nivelul angajării şi integrării politice a ţării în diverse
organisme şi organizaţii internaţionale. Potrivit clasificării respective, în anul
2004, ţările cu indicele de globalizare cel mai ridicat au fost: Irlanda, Singapore,
Elveţia, Olanda şi Finlanda. SUA, care ocupa locul 11 în anul 2004, se situa pe
locul şapte, în anul 2006.
CALITATEA VIEŢII, XVIII, nr. 1–2, 2007, p. 137–148
A138 MARIANA STANCIU 2
În anul 2005, primele zece ţări în acest top au fost următoarele: Singapore,
Irlanda, Elveţia, SUA, Olanda, Canada, Danemarca, Suedia, Austria, Finlanda. România
s-a situat pe locul 35 (Measuring Globalization, The Globalization Top 20, 2005).
Deşi pe plan mondial, nivelul general de integrare economică, precum şi
investiţiile directe au scăzut în anul 2006, contactele interpersonale (incluzând
călătoriile pe căile aerului şi traficul telefonic internaţional) şi contactele prin
internet au crescut. Numărul de noi utilizatori ai internetului a crescut de trei ori
mai repede în ţările în curs de dezvoltare decât în cele dezvoltate.
Raportul asupra indicelui de globalizare din anul 2006 a acordat o atenţie
specială aspectelor privind globalizarea în domeniul calităţii vieţii femeilor şi al
dezvoltării sistemelor sociale. Raportul respectiv relevă că, de fapt, cele mai intens
globalizate ţări sunt acelea în care oamenii trăiesc mai mult, într-o stare de sănătate
mai bună, în care femeile ating înalte performanţe în domeniul progresului social,
educaţional şi economic (A.T. Kearney, Foreign Policy Magazine Globalization
Index. The 2004 Index, 2006).
Cele mai numeroase dintre analizele dedicate procesului de globalizare
gravitează, în esenţă, mai mult sau mai puţin explicit, în jurul provocării de fond ce
stă în faţa arhitecţilor acestuia – necesitatea de a diminua decalajele de dezvoltare
socioeconomică dintre state, prin eliminarea cât mai rapidă a dezavantajelor
suportate aproape sistematic de ţările mediu/slab dezvoltate, în cadrul relaţiilor
economice pe care acestea le întreprind cu ţările dezvoltate. Dezavantajele
respective contribuie masiv nu numai la menţinerea, dar şi la adâncirea polarizării
economice a naţiunilor şi a situaţiei economico-sociale a populaţiei în interiorul
fiecărei naţiuni. Aceasta, în pofida tuturor măsurilor ONU întreprinse prin
Obiectivele Mileniului Trei, 2000. De la un an la altul devine tot mai evident că
arhitecţii procesului de globalizare nu mai pot ignora la nesfârşit această situaţie. În
derularea propriilor lor proiecte, ei trebuie să ia act mai ferm decât la nivelul
simplei retorici, de valorile universal împărtăşite ce decurg din Declaraţia ONU
privind drepturile omului şi de drepturile/ obligaţiile naţiunilor ce decurg din
tratatele de drept internaţional.
Deocamdată, pentru cele mai multe dintre ţările lumii, dezvoltarea socială se află
încă departe de a constitui un scop în sine. În cele mai multe situaţii, atunci când ea nu
rezultă în urma depăşirii vreunei crize sociale (Zamfir, 2006), apare ca o emanaţie de
ordin secundar a marilor trenduri economice naţionale sau internaţionale.
Fie că recunoaştem sau nu, raţiunile, adesea partizane, ale unor instituţii
globaliste (precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia
Mondială a Comerţului, Organizaţia Naţiunilor Unite ş.a.), alături de interesele
unor companii transnaţionale care deţin controlul pe diverse pieţe, guvernează cu
mână forte circulaţia resurselor economice strategice şi, implicit, soarta dezvoltării
sociale a majorităţii ţărilor lumii. Şi adevărul este că, dincolo de limba de lemn a
instituţiilor globaliste, ţările mai puţin dezvoltate se confruntă zilnic cu realităţile
dure ale dinamicii finanţelor publice internaţionale, aşa cum reiese aceasta din 3
POLITICI SOCIALE ŞI GLOBALIZARE 139
tabelul nr. l. De fapt, în paralel cu înfăptuirea mult lăudatelor Obiective ale
Mileniului Trei, adoptate de o mare parte a statelor lumii, asistăm în continuare la o
luptă acerbă pentru menţinerea avantajelor deţinătorilor tradiţionali ai puterii
economice mondiale, dublată în subsidiar, de o puternică dispută ideologică, pe
tema (non)protecţiei sociale.
Într-un asemenea context internaţional, ţările din centrul şi sud-estul Europei,
care tot speră să scape din cercul vicios al sărăciei prin trecerea la economia de piaţă,
constată că preţul libertăţii devine din ce în ce mai greu de susţinut, ele aflându-se, în
prezent, în pragul unui bilanţ financiar deosebit de grăitor. În anii ’90, pe fondul
declaraţiilor de intenţii deosebit de generoase ale statelor vestice, fluxul resurselor
financiare îndreptate spre ţările central şi est europene a fost deosebit de inconsistent
înainte de anul 1999, luând chiar valori negative în anii 1995 şi 1996. După anul 1999
(cu excepţia anilor 2002, 2003), afluxul net de resurse financiare dinspre ţările
dezvoltate spre ţările în tranziţie, a devenit sistematic negativ, ceea ce semnifică, de
fapt, că transferul net de resurse financiare a avut un sens contrar celui firesc, aşteptat şi
declarat prin retorica integraţionisto-globalistă a instituţiilor internaţionale, ţările în
tranziţie contribuind – în pofida numeroaselor crize prin care treceau şi a
vulnerabilităţii lor sociale mărite – la creşterea afluxului de resurse direcţionat spre
ţările dezvoltate. În decursul a cinci ani (1999, 2000, 2001, 2004 şi 2005), acest aflux a
fost de aproximativ 174,9 miliarde $ SUA. Aceasta în timp ce, ca şi în deceniile
anterioare, în anul 2005, ţările în curs de dezvoltare au continuat să contribuie la
bunăstarea socială a ţărilor dezvoltate cu suma estimativă de 527 miliarde $ SUA.
Tabelul nr. 1
Transferuri nete de resurse financiare către ţările în curs de dezvoltare şi economiile
în tranziţie, 1995–2005 (în miliarde $ SUA)
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Ţări în curs de dezvoltare 49,4 26,5 -0,1 -34,0 -123,0 -187,9 -153,7 -202,2 -294,6 -367,8
-526,9
Economii în tranziţie -2,5 -6,1 2,9 3,6 -23,7 -49,4 -28,7 2,9 3,6 -23,7 -49,4
Ţări sărace cu datorii
externe mari
6,8 7,2 7,5 9,0 10,1 8,3 8,3 10,4 9,6 10,1 11,8
Ţările slab dezvoltate 12,0 10,4 9,3 12,6 11,1 5,6 9,0 6,6 8,1 5,9 7,1
Sursa: United Nations Department of Economic and Social Affairs, based on
International Monetary
Fund (IMF), World Economic Outlook (April, 2006), and IMF, Extras din Balance of
Payments
Statistics. International financial system and development, Report of the Secretary-
General,
Macroeconomic policy questions, Sixty-first session.
Transferuri pozitive de resurse, dinspre ţările dezvoltate spre cele slab
dezvoltate, s-au produs (deşi la cote relativ mici) numai spre Africa sub-Sahariană.
Cu toate acestea, în Occident, opiniile contradictorii în privinţa oportunităţii de a
pune în discuţie principiile unei noi etici în domeniul relaţiilor (socioeconomice)
internaţionale, sunt deosebit de vehemente, deşi aparent, lumea se află în căutarea
unor modalităţi eficiente de calmare a zonelor fierbinţi înscrise pe harta sărăciei
mondiale (Stanciu, 2005). Şi asta pentru că miza iniţierii unor asemenea dezbateri 140
MARIANA STANCIU 4
este deosebit de ridicată. Există părţi interesate (factori de putere) care pot pierde
sau pot câştiga masiv, prin consecinţele economice şi sociale ce ar decurge, în
general şi în particular, din asemenea dezbateri publice.
CINE SE TEME DE MODELUL SOCIAL EUROPEAN
A recunoaşte necesitatea conceptualizării şi aplicării unei noi etici a
globalizării pare, multor politicieni sau economişti, un fapt la fel de riscant ca şi
acela de a recunoaşte, de exemplu, virtuţile absolute ale sistemelor de protecţie
socială vest sau nord europene (comparativ cu sistemul american, ori sistemele sud
europene, sud-est europene sau altele).
Legitimitatea absolută a compensării dezavantajelor economice acumulate
sistematic de-a lungul ultimelor trei-patru decenii de către ţările slab/mediu
dezvoltate, prin intermediul relaţiilor economice (comerciale) ale acestora cu ţările
dezvoltate, impune recunoaşterea acestor realităţi de către statele în cauză, precum
şi colaborarea lor directă la formularea şi aplicarea unor noi principii etice în sfera
relaţiilor economice internaţionale, în urma aplicării cărora să asistăm la reducerea
decalajelor de dezvoltare (enorme, în prezent), dintre ţările dezvoltate şi cele slab
sau mediu dezvoltate. Insecuritatea veniturilor populaţiei sărace a crescut mult în
ultimele două decenii, pe fondul accentuării inegalităţilor economice la nivel
global. În prezent, veniturile sunt repartizate în proporţii mult mai inegale, la
nivelul tuturor ţărilor, decât în interiorul ţărilor cu cel mai ridicat grad de
polarizare a veniturilor. Valoarea coeficientului Gini pentru nivelul global este 66,
în timp ce la nivel naţional, cea mai ridicată valoare a acestuia a fost de 63
(Botswana, în anul 1993). La nivel mondial, 5% dintre cei mai bogaţi oameni
dispun de un venit de 114 ori mai ridicat decât cel al celor mai săraci 5%, iar cei
mai bogaţi 1% obţin venituri cât 57% dintre cei mai săraci (PNUD, 2003).
În acelaşi timp, pe măsură ce procesul de globalizare se accentuează, accesul
la informaţie devine mai larg, iar populaţia care trăieşte în sărăcie conştientizează
acut inegalităţile existente. Situaţia generală devine tot mai explozivă, pe măsură ce
dificultăţile vieţii populaţiei care trăieşte în sărăcie persistă îndelung şi se adâncesc.
Dezbaterile privind oportunitatea adoptării unuia sau altuia dintre modelele
existente de protecţie socială argumentează, de fapt, asupra voinţei celor ce deţin
puterea economică de a-şi recunoaşte responsabilitatea socială faţă de problema
compensării dezavantajelor întâmpinate pe piaţa muncii de diverse categorii de
persoane – ştiut fiind că dezavantajele respective sunt dobândite, în bună măsură,
ca efect al inerentelor deficienţe de organizare şi administrare a comunităţilor
sociale. Iată de ce, în general, aceia care, prin politicile lor economice, pun la
îndoială urgenţa aplicării unei noi etici a relaţiilor economice internaţionale, pot fi
regăsiţi cu mare probabilitate în rândurile celor ce contestă virtuţile modelelor
sociale nord sau vest europene (precum Marzinotto, 2006 ş.a.).
Cu toate acestea, modelele sociale occidentale au produs şi produc încă unele
efecte socioculturale şi economice absolut exemplare pentru toate ţările lumii. 5
POLITICI SOCIALE ŞI GLOBALIZARE 141
Practic, vreme de mai multe decenii, Europa de nord-vest a constituit avangarda
mondială în materie de dezvoltare socială conştientă, demonstrând lumii că
dezvoltarea economică poate avea loc nu numai în condiţiile unui liberalism dur, ci
şi în condiţiile menţinerii unui mediu social respirabil, chiar cu preţul situării pe un
loc doi sau trei în competiţia economică mondială.
Evident, între posibilităţile deosebit de ridicate de finanţare ale protecţiei
sociale vest europene şi foamea cronică de pe alte meridiane ale lumii există
corelaţii strânse, deşi poate mai puţin evidente, la o analiză sumară. Dar această
corelaţie merită o altă discuţie, deşi ea vizează direct problematica eticii relaţiilor
economice internaţionale. Spre deosebire de nord-americani însă, europenii
occidentali au demonstrat, prin fapte, timp de mai multe decenii, că viaţa
aproapelui lor defavorizat în competiţia acerbă de pe piaţa capitalistă a muncii a
contat mai mult pentru deţinătorii puterii, decât un loc fruntaş, de glorie îndoielnică
şi, oricum, efemeră, într-o competiţie economică mondială.
Iată motivul pentru care ceea ce se înţelege astăzi prin modelul social occidental,
oricât de vag ar fi acesta definit, constituie o sursă de stres intens, atât pentru adepţii de
peste Atlantic ai modelului minimal (neo-liberal) de protecţie socială, cât şi pentru
exponenţii ultimi, dar redutabili, ai regimurilor comuniste. Pentru toţi aceştia,
performanţele Europei Occidentale în materie de protecţie a categoriilor sociale
defavorizate a constituit o continuă sursă de stres, vreme de mai multe decenii.
Oponenţi redutabili ai modelului social occidental se găsesc însă şi pe
continentul European, şi chiar în interiorul UE. Când se întâlnesc pentru a discuta noi
proiecte de legi, vizând idealul larg asumat al coordonării politicilor sociale
europene în domeniul reglementării pieţelor muncii, numeroşi miniştri din cadrul
Comunităţii Europene se menţin pe poziţii ireconciliabile. Divergenţele pe această
temă reflectă clar diferenţele dintre doctrinele politice fundamentale şi, implicit,
dintre diferite ţări, în materie de conştientizare şi asumare a responsabilităţii faţă de
problematica socială. Aparent însă, ceea ce îi sperie pe adepţii unor modele sociale
mai puţin generoase sunt următoarele: creşterea economică mai scăzută decât cea a
economiilor cu sarcini sociale mai reduse şi creşterea şomajului (W. Werner, 2006).
Adică, exact inversarea acelor condiţii care, cu cinci-şase decenii în urmă, au permis
expansiunea statului vest-european al bunăstării sociale – creşterea economică
rapidă, posibilă, în principal, prin achiziţionarea unor materii prime ieftine de la
statele care în prezent sunt slab sau mediu dezvoltate ori au datorii externe foarte
mari şi – pe cale de consecinţă – posibilitatea de a menţine şomajul la cote reduse.
CONSTITUIREA MODELULUI SOCIAL OCCIDENTAL
ŞI CARACTERISTICILE ACESTUIA
Uniunea Europeană este, în prezent, cel mai important agent de schimbare în
ceea ce priveşte guvernarea statelor, elaborarea politicilor şi impunerea unor
modele social-culturale în spaţiul european. În ţările Uniunii Europene există 142
MARIANA STANCIU 6
diverse modalităţi de elaborare a politicilor, dar şi tendinţa de a crea un spaţiu de
convergenţă pentru politicile sociale din diverse domenii, cum sunt pieţele muncii,
asigurările sociale, organizarea unor reţele de servicii sociale ş.a. În asemenea
domenii, instituţiile europene au făcut paşi importanţi spre coordonarea
reglementărilor adoptate în cadrul statelor membre. În pofida diversităţii lor
socialculturale, ţările vestice au numeroase caracteristici comune, care, în timp, au
marcat în mod inconfundabil procesul de elaborare a politicilor economice şi
sociale în UE. Unele caracteristici, aparent rigide, ale sistemelor de protecţie
socială occidentale rezistă peste decenii, deoarece ele constituie o condiţie a
echilibrului, dezvoltării şi păcii sociale.
Statele bunăstării sociale occidentale au în vedere trei dimensiuni principale
ale protecţiei sociale: reducerea sărăciei şi, implicit, a polarizării sociale, protecţia
în faţa riscurilor imposibil de asigurat pe pieţele muncii (riscurile de îmbolnăvire
şi riscurile longevităţii) şi recompensarea pe termen lung a participării pe pieţele
muncii. Asemenea obiective sunt îndeplinite de sistemele de protecţie socială în
grade diferite şi cu eficienţă ce variază de la o ţară la alta (Boeri, 2002). Spre
deosebire de ţările vest-europene, care, în anul 1993 de exemplu, alocau, în medie,
51% din PIB pentru cheltuielile sociale, în mod obişnuit, SUA cheltuie pentru
protecţia socială mai puţin de jumătate din suma medie alocată de ţările UE. Ca
urmare, în SUA există o polarizare a veniturilor populaţiei mult mai accentuată
decât în UE şi o rată a sărăciei (după efectuarea redistribuţiei sociale), mult mai
ridicată decât în UE. În mod curent, veniturile a 13% din populaţia SUA se situează
sub pragul federal al sărăciei. Rata oficială a sărăciei a crescut în SUA timp de
patru ani consecutiv, de la 11,3% în anul 2000, la 12,7%, în anul 2004. Aceasta
înseamnă că veniturile a 37 milioane de oameni se situează sub pragul oficial al
sărăciei. În acelaşi interval, rata sărăciei pentru copiii sub 18 ani a crescut de la
16,2% la 17,8%. Peste 11% din populaţia SUA trăieşte sub ameninţarea continuă a
insecurităţii alimentare, iar 3,5% suferă de foame cronică. Uniunea Europeană este
preocupată, în prezent, doar de existenţa sărăciei relative şi nu de sărăcia
absolută. Pragurile naţionale ale sărăciei indică faptul că, în anul 1996, 17% din
cetăţenii uniunii (unul din şase) trăiau în gospodării sărace, adică realizau venituri
mai mici de 60% din mediana veniturilor naţionale. Aceasta înseamnă 24,8
milioane gospodării, în care trăiau 61,1 milioane de persoane (Molnar, 2002). În
SUA, pe lângă sărăcia relativă, este deosebit de relevantă sărăcia absolută – adică
lipsa resurselor elementare, necesare satisfacerii nevoilor de bază ale unei vieţi
sănătoase, venituri insuficiente pentru a procura hrană, adăpost, îmbrăcăminte şi
servicii medicale. Linia sărăciei relative (adică un acces semnificativ mai scăzut la
avuţie şi venituri decât alţi cetăţeni) a fost fixată, în anul 1999, la 17,020 $, ceea ce
înseamnă 28,40% din venitul median la nivelul SUA (Wikipedia, 2006).
Sistemele sociale occidentale diferă în ceea ce priveşte structura şi volumul
cheltuielilor sociale, dar şi grupurile-ţintă ale transferurilor de venituri. Literatura
din domeniu identifică, totuşi, patru grupe de ţări distincte, ce desfăşoară practici
sociale în modalităţi relativ asemănătoare (Ferrera, 1998, Bertola et al., 2001): 7
POLITICI SOCIALE ŞI GLOBALIZARE 143
– ţările nordice (Suedia, Danemarca, Finlanda, Olanda), care efectuează
cheltuieli sociale relativ ridicate şi defineşte eligibilitatea pe principii ce ţin de
natura cetăţeniei. Ca urmare, aceste ţări au legiferat impuneri publice relativ
ridicate şi utilizează o varietate largă de instrumente şi politici sociale active;
– ţările continentale (Franţa, Germania, Austria, Belgia, Luxemburg)
utilizează, îndeosebi, scheme de asigurări sociale (modelul Bismark), finanţate prin
contribuţiile celor angajaţi în muncă;
– ţările mediteraneene (Spania, Grecia, Italia, Portugalia) utilizează un model
bazat pe asigurări sociale, în cadrul căruia beneficiile sunt segmentate, potrivit
statusului asiguratului;
– în ţările anglo-saxone (Marea Britanie şi Irlanda), transferurile sociale merg
îndeosebi spre cei angajaţi în muncă. Acest tip de model (Beveridge) presupune
existenţa unei reţele de asistenţă socială relativ dezvoltată.
Sistemele de protecţie socială din nord se deosebesc net de cele din sudul
continentului. În timp ce sistemele nordice sunt mai angajate în reducerea polarizării
economice, cele din sud, dimpotrivă, sunt mai indiferente în această privinţă. În timp
ce sistemele nordice acordă beneficii sociale consistente persoanelor eligibile de
vârstă activă, cele din sud, acordă asemenea beneficii îndeosebi pensionarilor.
Sistemul anglo-saxon, este mai eficient în reducerea polarizării economice, în
rândurile populaţiei de vârstă activă şi mai puţin, în rândurile pensionarilor.
Modelele sociale din cele patru grupe de ţări şi-au dobândit şi consolidat
caracteristicile într-un interval relativ lung, de peste două-trei decenii. Între anii
1950–1973, ţările occidentale reunite, la momentul respectiv, sub egida EU-15, au
parcurs o perioadă de înaltă dinamică economică, graţie abundenţei de materii
prime, materiale şi petrol, la preţuri relativ mici, de pe pieţele externe. Astfel,
aceste ţări au beneficiat, pe termen lung, de o rată medie de creştere a PIB de 4,6%.
În plus, vreme de peste două decenii, o treime din PIB-ul EU-15 a mers sistematic
spre acumularea de capital, iar două treimi, spre creşterea factorului total al
productivităţii muncii (Sapir, 2003). Ca urmare, standardul de viaţă din zona EU-
15 a crescut rapid, aproape sincronic cu cel al populaţiei din SUA. Astfel, dacă în
anul 1950, PIB/loc în EU-15 era de 40% din cel corespondent populaţiei SUA (la
paritatea puterii de cumpărare), în anul 1973, indicatorul respectiv avea o valoare
de 70%, în contextul unei inflaţii medii, măsurate prin deflatorul consumului
privat, de 4% şi al unei rate a şomajului de 2%. În asemenea condiţii, costurile
bunăstării sociale din ţările EU-15 au rămas la cote relativ uşor de gestionat.
Creşterea economică rapidă, stabilitatea macroeconomică şi statul bunăstării
sociale s-au susţinut reciproc, vreme de peste două decenii. Aceasta a constituit, de
fapt, etapa de consolidare a filosofiei modelului social european, preluată ulterior,
pe un registru mai mult sau mai puţin accentuat, de toate statele care s-au înscris în
Uniunea Europeană.
Deşi de-a lungul anilor a crescut continuu, ponderea cheltuielilor
guvernamentale totale în PIB a rămas relativ modestă (36%, în anul 1970). 144
MARIANA STANCIU 8
Cheltuielile publice au fost distribuite pe trei dimensiuni principale: consumul
guvernamental (15%), transferurile (14%, adică 12% transferuri sociale şi 2%
subsidii) şi investiţii publice (4%). Acesta a constituit aşa-numitul triunghi de aur
care a făcut posibilă creşterea stabilităţii macroeconomice şi a coeziunii sociale
până la cote ce păreau de nezdruncinat. Tot acest edificiu a intrat în derivă însă,
odată cu incidenţa celor două şocuri petroliere şi cu schimbarea unor raporturi de
putere pe pieţele resurselor energetice şi de materii prime (apropo de discuţia
privind corelaţia dintre bunăstarea socială a europenilor occidentali şi
subdezvoltarea cronică a ţărilor furnizoare de materii prime şi energie ieftine). Un
oarecare rol în acest proces l-au avut, desigur şi alţi factori, precum evoluţia
pattern-urilor demografice (îmbătrânirea populaţiei), progresul tehnologic rapid
(tot mai intens generator de şomaj), procesul de globalizare (concurenţa tot mai
acerbă a unor noi veniţi pe piaţa mondială a bunurilor de consum, precum Japonia,
China şi, mai nou, India).
În perioada 1974–1985, în Uniunea Europeană, rata medie anuală a creşterii
PIB a scăzut la 2%, iar cea aferentă PIB/loc. – la 1,7%. Inflaţia a crescut la 11%,
iar rata şomajului – de la 3%, în anul 1974, a ajuns la 10%, în anul 1985. Toate
acestea au avut consecinţe deosebite pentru finanţele UE. Cheltuielile
guvernamentale au crescut rapid după anul 1973, ajungând la 46% din PIB, în anul
1980 şi la 49% din PIB, în 1985 (au crescut cu 13% faţă de anul 1970). În acest
context, transferurile sociale au crescut cu 6%, iar subsidiile, cu 1%. Cheltuielile
publice au fost finanţate parţial din veniturile publice (care au crescut, în intervalul
respectiv, cu 8 puncte procentuale în PIB) şi parţial din împrumuturi publice (care
au crescut cu 5 puncte procentuale în PIB). Astfel, la mijlocul anilor ’80, Europa
occidentală evolua pe o spirală negativă a creşterii economice, ceea ce a determinat
creşterea taxelor şi impozitelor directe cu 3 puncte procentuale din PIB (în
intervalul anilor 1970–1985) şi a contribuţiilor sociale cu 5 puncte procentuale din
PIB. Analiştii sociali susţin că această evoluţie a dus la demotivarea muncii şi a
investiţiilor în general, ceea ce a încetinit ritmul de creştere a PIB, pe termen lung.
În intervalul anilor 1986–2000, Europa Occidentală a făcut unele progrese, EU-15
reuşind să reducă inflaţia la 3%, în anul 1994. Dar rata şomajului a rămas la fel de
ridicată (aproximativ de 9%). Simultan a avut loc o adevărată explozie în planul
cererii pentru protecţia socială, în special din cauza menţinerii unei rate ridicate a
şomajului).
Cel mai ridicat nivel al cheltuielilor guvernamentale a fost atins în anul 1993
(51% din PIB), veniturile publice situându-se în jurul a 45% din PIB, iar
împrumuturile publice atingând ponderea de vârf – 6% din PIB.
Procesul de consolidare fiscală declanşat la Maastricht, în anul 1993, a urmărit
să stopeze deficitul financiar declanşat în urmă cu 20 de ani, astfel încât, în anul
1999, când în spaţiul UE a fost introdusă moneda euro, împrumuturile publice se
cifrau la mai puţin de 1% din PIB. Dar deşi, în anul 2000, a avut loc mult-dorita
consolidare fiscală, reuşind o balanţă bugetară pozitivă (cu cheltuieli guvernamentale 9
POLITICI SOCIALE ŞI GLOBALIZARE 145
sub 46% din PIB şi o rată a creşterii economice excepţională – 3,5% din PIB),
cheltuielile publice au crescut, din nou, în anii următori (Sapir, 2001).
Iată de ce, în prezent, în Europa Occidentală există foarte multe voci care pun
la îndoială posibilităţile menţinerii unor sisteme de protecţie socială naţionale şi
chiar a unor aparate de guvernare atât de costisitoare. Deşi unele state membre se
descurcă bine încă, UE, în ansamblu, nu se mai situează pe primele locuri în lume,
în domeniile-cheie ale creşterii economice, precum capacitatea de inovaţie,
dezvoltarea IT sau spiritul întreprinzător, comparativ cu concurenţi precum SUA,
Japonia, sau, mai nou, China şi India. Aceştia din urmă atacă deschis sistemele
economice vest-europene, afirmând că vechiul model social occidental a dus la
eşecul economiei, şi că acesta trebuie să suporte restrângeri radicale, în vederea
construirii unor noi locuri de muncă. Numărul şomerilor din UE se apropie în
prezent de 20 de milioane de persoane, dintre care 10 milioane nu lucrează de peste
un an. Printre ei se află mulţi tineri – media europeană (UE) a şomerilor pentru
grupa de vârstă 16–24 de ani a atins nivelul de 18,7%, cu vârfuri alarmante în
Slovacia (32%) şi Polonia (40%), dar şi Italia are o rată de 23,6%.).
Mulţi politicieni şi analişti sociali vorbesc chiar despre necesitatea
reinventării modelului social european. În repetate rânduri, rapoartele Comisiei
Europene menţionează că Franţa, Germania, Italia, Polonia şi Spania nu au găsit
cele mai adecvate politici pentru a-i determina pe cetăţenii statelor respective să
prefere angajarea în muncă indemnizaţiei de şomaj. Simpla creştere economică nu
mai reuşeşte, singură, să ducă la crearea de locuri de muncă. Este nevoie de politici
sociale explicite pentru a-i stimula pe oameni să aibă iniţiative şi să devină mai
productivi, inclusiv prin reducerea diferenţelor dintre salariile acordate pentru
acelaşi tip de activitate şi diminuarea numărului de angajaţi cu salarii mici, prin
flexibilizarea modelului social, fără a afecta solidaritatea socială. Obiectivele
strategiei de la Lisabona rămân, totuşi, greu de îndeplinit, îndeosebi în ceea ce
priveşte angajarea în muncă a mai multor femei şi a unui număr mai semnificativ
de persoane apropiate de vârsta pensionării. Austria, care a preluat din ianuarie,
2006 preşedinţia UE, a anunţat că va continua dezbaterile pe această temă şi îi va
implica mai activ pe euro-cetăţeni în rezolvarea problemelor sociale.
În competiţia nedeclarată în materie de protecţie socială din Europa, se pare
că ţările nordice – Danemarca, Finlanda, Suedia şi Olanda, care oferă un nivel mai
ridicat de protecţie socială şi de politici active pe piaţa muncii, stau cel mai bine. În
ultimele rânduri ale clasamentului se află ţările mediteraneene – Grecia, Italia,
Portugalia şi Spania – care intervin social, îndeosebi în domeniul pensiilor şi al
reglementărilor salariale, prin negocieri colective.
Viciile structurale ale pieţelor muncii din UE-25 par să fie principalul motiv
pentru care Comisia de la Bruxelles constată că forţa de muncă ocupată în această
zonă (în anul 2004), a fost, în medie, de 63,3% (comparativ cu 71,2% în SUA sau
cu 68,7% în Japonia), iar rata de creştere medie a PIB a fost doar de 0,6%. În
acelaşi an, şomajul în SUA a fost de 5,5%, adică mult mai scăzut decât în EU-25 146
MARIANA STANCIU 10
(9%), iar în Japonia, 4,8%. Acesta constituie şi unul dintre motivele principale
pentru care se pare că forţa de muncă mediu şi înalt calificată din estul Europei sau
de pe alte continente se orientează, în ultimii ani, îndeosebi spre zona nordamericană. De
o parte, se află cei care doresc pieţe ale muncii libere şi flexibile,
mai puţin reglementate, dar marcate de o mai mare competiţie. De cealaltă parte se
află cei ce vor un standard de viaţă mai înalt, pieţe guvernate de reguli, protecţie a
pieţei muncii şi mai multe drepturi pentru muncitori.
În ciuda deosebirilor de opinii, în Uniunea Europeană s-a vorbit şi se
vorbeşte încă, mult, despre problemele sociale. Tratatul internaţional ce a pus
bazele Uniunii prevede, între obiectivele sale centrale, atingerea unui înalt nivel al
folosirii forţei de muncă şi în domeniul protecţiei sociale, precum şi promovarea
unui nivel de trai mai bun şi a unor condiţii mai bune de muncă.
Comisia Europeana are misiunea de a coordona varietatea de politici în
privinţa pensiilor, folosirii forţei de muncă, a inserţiei sociale, a luptei contra
sărăciei din toate cele 25 state membre ale UE şi de a concluziona care este cea mai
bună practică.
În pofida relativei eterogenităţi a sistemelor de protecţie socială existente în
diferite ţări europene, în mod cert, la nivel nord-vest continental, s-a conturat un
model social distinct, ca expresie a unei voinţe clare, de realizare a unui nivel al
bunăstării sociale decent, pentru toţi rezidenţii. Este vorba despre un model social
ale cărui principii fundamentale sunt solidaritatea şi coeziunea socială şi ale cărui
obiective urmăresc realizarea egalităţii de şanse, participarea socială şi,
integrarea/incluziunea socială.
DESPRE PROBLEMA CONSTITUIRII UNUI MODEL SOCIAL ÎN ROMÂNIA
În ultimii 16 ani, analiştii din domeniul cercetării sociale au lansat, în mod
repetat, semnalul necesităţii de a (re)gândi, (re)proiecta şi finanţa dezvoltările din
sfera socială în mod unitar, eventual pe baza unui buget social cvaziautonom. Cu
toate acestea, până în prezent, nu putem vorbi despre existenţa unei viziuni globale,
unitare, asupra problematicii sociale româneşti, ci doar despre concepţii
sectoriale autonome, centrate pe educaţie, sănătate, asigurări sociale etc.
Structurile de organizare şi schemele de finanţare ale sectorului social din
România, nu sunt proiectate şi, deci, nici gestionate în funcţie de potenţialul
complementarităţii lor în cadrul sistemului naţional care, cel puţin virtual, ar trebui
să funcţioneze după o logică intrinsecă, multiplu articulată şi armonizată prospectiv
cu natura şi volumul trebuinţelor recunoscute social. Atât schemele de finanţare cât
şi reţelele de servicii sociale existente s-au dezvoltat autonom, pe baza unui spirit
de imitaţie mai mult sau mai puţin inspirat, în funcţie de urgenţele conjuncturii
sociale imediate, având în vedere, cel mult, previziuni sectoriale pe termen mediu.
De-a lungul tranziţiei, un rol major în domeniul atenţionării opiniei publice şi
clasei politice, asupra urgenţelor şi priorităţilor dezvoltării şi protecţiei sociale, l-a 11
POLITICI SOCIALE ŞI GLOBALIZARE 147
avut Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din Bucureşti care, încă de la
înfiinţarea sa în anul 1990, prin programele şi publicaţiile sale, a militat pentru
angajarea României într-un proces conştient de dezvoltare socială, pe baza unui
proiect unitar, larg articulat, definit pe termen lung şi cuprinzând mai multe
subproiecte, adresate nivelului sectorial (Zamfir, 2006, 1995, Mărginean, 2006,
2004, 2001, 1994, Stanciu, 1997 ş.a.). Totuşi, dată fiind importanţa socială a
acestei problematici, de prea puţine ori asemenea idei au reţinut atenţia factorilor
de putere.
Ca urmare, este încă prematur să vorbim despre existenţa unui model social
bazat pe o viziune unitară asupra problematicii sociale româneşti, ca rezultat al
aplicării unui proiect de reformă socială clar formulat, realizat prin intermediul
unui corp de politici publice şi sociale coerent şi larg cuprinzător. Totuşi, la
realizarea unui asemenea proiect de schimbare socială merită să aspirăm, mai ales
că unele demersuri notabile în acest sens au fost deja întreprinse (Planul Naţional
Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, CASPIS, 2002) sau sunt în curs
de derulare.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Alber J., Fahey T., Perception of living conditions in an enlarged Europe, European
Commission, 2004.
2. Bertola G., Boeri T., Nicoletti G. (eds.), Welfare and Employment in a United Europe,
Cambridge Mass: MIT Press, 2001.
3. Boeri T., Let Social Policy Models Compete and Europe Will Win, Universita
Bocconi and
Fondazione Rodolfo Debenedetti, A Conference, J.F.Kennedy School of Government,
April 11–12, 2002.
4. Esping-Anderson G., The Three Worlds of Welfare Capitalism, Polity Press,
Cambridge, 1990.
5. Ferrera M., The Four social Europes: between Universalism and Selectivity, în Rhodes
and
Meny eds., 1998.
6. Fukuda S., Human Development Report, Deepening democracy in a fragmented
world,
UNDP, 2002.
7. Larionescu M., Mărginean I., Neagu G., Constituirea clasei mijlocii în România,
Editura
Economică, Bucureşti, 2006.
8. Marzinotto B., The Unnecessary European Social Model, Briefing Note, Chatham
House, 2006.
9. Mărginean I., Modelul social din perspectiva calităţii vieţii populaţiei, „Revista
Calitatea
Vieţii”, nr. 3–4, Editura Academiei Române, 2004.
10. Mărginean I. (coord), Arpinte D., Bălănescu L., Bădescu C., Doboş C., Mihăilescu
A.,
Preda S., Preotesi M. T., Raicu C., Stanciu M., Teodorescu M., Analiza comparativă a
finanţării
politicilor sociale: România – ţări în tranziţie – ţările UE, Studiu ICCV – CASPIS,
Bucureşti, 2001.
11. Mărginean I., Politica socială şi economia de piaţă, CIDE, Bucureşti, 1994.
12. Molnar M., Sărăcia şi excluderea socială în Uniunea Europeană, INCE, CIDE, vol. 1–
2,
Bucureşti, 2002.
13. Sapir A., (coord.), An Agenda for a Growing Europe, Making the EU Economic
System
Deliver, Report of an Independent High Level Study Group established by President of
the EC, Brussels,
2003.
14. Sapir A., Who’s Afraid of Globalization? Domestic Adjustement on Europe and
America, în
R. B. Porter, P. Sauve, A. Subramanian, A. B. Zambetti (eds), Efficiency, Equity and
Legitimacy: The
Multilateral Trading System at the Millenium, Brookings Institutions Press, Washington
D.C., 2001. 148 MARIANA STANCIU 12
15. Stanciu M., Politici ale unor instituţii financiare internaţionale ce au dus la adâncirea
sărăciei naţiunilor, „Revista Calitatea Vieţii”, nr. 3–4, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005.
16. Stiglitz J. A., Whither Reform? Ten Years of the Transition, în Rosca A., Fondul
special, o
aberaţie fiscală, în „Capital”, nr. 40, 7 Octombrie 1999.
17. Zamfir C., Stoica L. (coord.), O nouă provocare: Dezvoltarea socială, Collegium,
Editura
Polirom, 2006.
18. Zamfir C, Zamfir E., (coord.), Politici sociale România în context european, Editura
Alternative, Bucureşti, 1995.
19. Watkins K., Priorities in public spending, Human Development Report 2005,
International
cooperation at a crossroads: Aid, traide and security in an unequal world, UNDP, 2005.
20. Werner W., Which Socioeconomic Model for Europe?, „Intereconomics”, January–
February,
Hamburg, Germany, 2006.
21. Zamfir C., Stoica L. (coord.), Dezvoltarea socială: câteva elemente teoretice, în O
nouă
provocare: Dezvoltarea socială, Collegium, Editura Polirom, 2006.
22. ***, A decade of transition, UNICEF, Florenţa, 2001.
23. ***, Foreign Policy Magazine Globalization Index, About, Inc., A part of The New
York
Times Company, 2006.
24. ***, Measuring Globalization. The Global Top 20, 2005.
25. ***, Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, „Revista de
Asistenţă Socială”, nr. 3/2002, Bucureşti, 2002.
16. *** PNUD, Rapport Mondial sur le Developpement Humain 2003.
his article is concerned with the less obvious influences of
globalization on the social development and social protection.
Issues about the hierarchy of globalization index, impact of
the present international economic relations ethics on the socioeconomic gap
between rich and poor countries, the consequences of these realities on the
process of poverty alleviation, might be found in this text.
T

J.W. Goethe
SUFERINŢELE TÂNĂRULUI WERTHER
Traducerea: Alexandru Philippide
Am adunat cu sârguinţă toate cele aflate cu privire la povestea bietului Werther,
şiacum le aştern aici, ştiind că îmi veţi mulţumi pentru asta. Nu puteţi să refuzaţi
spiritului şicaracterului său admiraţia şi dragostea voastră, iar destinului său, lacrimile
voastre.
Iar tu, suflet bun, care simţi acelaşi îndemn ca şi el, culege mângâiere din
suferinţelelui şi fă-ţi din această carte un prieten, dacă soarta sau propria-ţi vină te
împiedică să-ţigăseşti un altul.
Cartea întâi
4 mai 1771
Ce bine îmi pare că am plecat! Ce e şi inima1 omului, iubite prietene! Să te
părăsescpe tine, care îmi eşti atât de drag, de care eram nedespărţit, şi să-mi pară bine!
Ştiu că ai sămă ierţi. N-au fost oare toate celelalte legături ale mele parcă anume alese de
soartă ca săneliniştească o inimă ca a mea? Biata Leonore! Şi totuşi eram nevinovat!
Ce puteam să facdacă, în timp ce farmecul ciudat al surorii ei îmi dăruia clipe plăcute, în
sărmana ei inimă senăştea o pasiune?! Şi totuşi, sunt pe de-a-ntregul nevinovat? Nu i-am
hrănit eu sensibilitatea?Nu m-am desfătat eu însumi cu manifestările atât de sincere ale
acestei firi, care de-atâtea orine-au făcut să râdem, deşi nu era nimic de râs în ele?! N-
am... O, ce fiinţă e şi omul că sepoate plânge de el însuşi! Vreau acum, iubite prietene, îţi
făgăduiesc, vreau să mă îndrept, nuvreau să mai rumeg puţinul rău pe care destinul ni-l
hărăzeşte, aşa cum am făcut până acum;vreau să mă bucur de clipa de faţă, şi tot ce e
trecut să rămână trecut. Desigur, tu ai dreptate,prietene; durerile oamenilor ar fi mai mici
dacă ei — Dumnezeu ştie de ce sunt făcuţi astfel!— nu s-ar ocupa cu un atât de mare zel
al închipuirii de amintirea relelor trecute şi ar înduraun prezent nepăsător.
Fii bun şi spune-i mamei că mă îngrijesc cât pot mai bine de treburile pe care mi
le-aîncredinţat şi că-i vor scrie în curând despre asta. Am vorbit cu mătuşa mea şi n-am
găsitdeloc că e o femeie atât de rea cum e socotită la noi acasă. E vioaie şi pasionată şi
are o inimăcât se poate de bună. I-am arătat plângerile mamei cu privire la partea de
moştenire oprită dedânsa. Ea mi-a arătat temeiurile şi motivele ei, precum şi condiţiile în
care ar fi gata să dea totşi chiar mai mult decât am cerut. În sfârşit, deocamdată nu pot să
mai scriu despre asta;înştiinţeaz-o pe mama că totul are să meargă bine. Cu acest prilej
neînsemnat am văzut dinnou, dragul meu, că lipsa de înţelegere şi inerţia stârnesc poate
mai multe greşeli în lumedecât viclenia şi răutatea. Cel puţin, acestea două din urmă sunt,
hotărât, mai rare.
Încolo, mă simt foarte bine aici; singurătatea e pentru sufletul meu un balsam delicios
în ţinutul acesta paradisiac, şi anotimpul tinereţii încălzeşte din belşug inima mea, ades

ştie despre ce e vorba, care vede cum fiecare cetăţean căruia îi merge bine îşi
îngrijeştecuminte grădiniţa, făcându-şi din ea paradisul, cum chiar cel mai nefericit dintre
oameni îşiurmează stăruitor drumul, gâfâind sub povară şi cum toţi sunt deopotrivă de
interesaţi să vadălumina soarelui măcar o clipă mai mult; acela care vede toate acestea e
liniştit şi îşialcătuieşte şi el o lume din propria-i fiinţă şi e fericit fiindcă e om. Dar, deşi e
limitat, elpăstrează totuşi în inima lui dulcele sentiment al libertăţii, precum şi
sentimentul că poatepărăsi această temniţă oricând vrea.
26 mai
Îmi cunoşti de mult obiceiul de a mă statornici, de a-mi clădi într-un loc liniştit o
colibă16 în care să stau despărţit de lume. Am găsit şi aici un locşor care m-a atras.
Cam la un ceas depărtare de oraş e o localitate care se cheamă Wahlheim*.
* Cititorul nu trebuie să se ostenească să caute localităţile numite aici; a fost nevoie ca
numele adevărate din original să fie schimbate (n.a.).
Poziţia ei pe un deal e foarte interesantă şi, când ajungi sus, pe cărarea ce duce către
sat,zăreşti dintr-o dată toată valea. O cârciumăreasă de treabă, plăcută şi vioaie, cu toată
vârsta ei,serveşte vin, bere, cafea; şi ceea ce e mai plăcut decât orice sunt doi tei ce
umbresc, curamurile lor lungi, mica piaţă din faţa bisericii, împrejurul căreia sunt case
ţărăneşti, hambareşi curţi. Rar am găsit un loc mai liniştit, mai tainic. Aici pun să-mi
aducă afară din cârciumă omăsuţă şi un scaun, îmi sorb cafeaua şi citesc pe Homer.
Prima dată când, întâmplător, am ajuns aici, sub tei, într-o după-amiază
frumoasă,locşorul mi s-a părut singuratic. Toţi erau la câmp. Numai un băieţaş de vreo
patru ani şedeape jos şi ţinea între picioare un copil de vreo şase luni, strângându-l la
piept, aşa încâtcopilaşul parcă şedea într-un jilţ. Deşi căta nespus de vioi în toate părţile
cu ochii lui negri,băieţaşul şedea foarte liniştit. Scena mi-a plăcut. M-am aşezat pe un
plug care era alături şi i-am desenat cu mult drag pe cei doi copii. Am adăugat şi gardul
din apropiere, o uşă dehambar şi câteva roţi stricate, toate cum erau, şi am găsit, după un
ceas de lucru, că am făcutun desen foarte bun şi foarte interesant, fără să pun nici cel mai
mic amănunt de la mine. Astam-a întărit în hotărârea mea ca, de aci înainte, să nu mai
urmez decât natura. Numai ea estenesfârşit de bogată şi numai ea formează pe artistul
mare.
 Despre reguli se pot spune multe lucruri bune, cam ceea ce se poate spune întru
laudasocietăţii burgheze. Un om care le urmează nu va face niciodată nimic rău şi lipsit
de gust, totaşa cum cineva care se lasă modelat de legi şi de prosperitate nu va putea
deveni niciodată unvecin nesuferit sau un răufăcător; în acelaşi timp însă, orice s-ar
spune, regula, oricare ar fiea, va spulbera adevăratul sentiment al naturii şi adevărata
expresie a acesteia. Ai să-mi spuică e prea din cale-afară, că regula îngrădeşte numai, că
taie viţele neastâmpărate şi aşa maideparte... Dragă prietene, vrei o comparaţie?
Cu natura e ca şi cu iubirea. Un tânăr iubeşte dintot sufletul o fată, stă toată ziua cu ea, îşi
cheltuieşte toate forţele, toată avuţia lui pentru a-ispune în fiece clipă că e cu totul al ei.
Dar să presupunem că deodată ar veni un burtă-verde,un om care are o funcţie publică, şi
ar spune tânărului: „Dragă domnişorule, iubirea e cevaomenesc, numai că trebuie să
iubeşti omeneşte! Împarte-ţi timpul, lucrează câteva ceasuri, şiceasurile de odihnă
consacră-le fetei. Socoteşte-ţi banii, şi din ceea ce-ţi rămâne de prisosdupă împlinirea
nevoilor nu te opresc deloc să-i dăruieşti câte ceva, dar nu prea des, de ziuanaşterii, de
ziua numelui etc.” Dacă tânărul urmează nişte sfaturi, vom avea un om foartefolositor
societăţii şi eu însumi aş sfătui pe orice prinţ să-l dea la o şcoală înaltă. Numai căatunci s-
a sfârşit cu iubirea şi, dacă e artist, şi cu arta!
5

O, prieteni! De ce oare fluviul geniului izbucneşte atât de rar şi atât de rar se

revarsăîn valuri puternice şi vă cutremură sufletul uimit? Din pricină, dragi prieteni, că pe
amândouămalurile locuiesc domnii liniştiţi, ale căror căsuţe, straturi cu lalele şi grădini de
zarzavat ar fiinundate şi nimicite, domnii care ştiu din timp să se apere, cu diguri şi
canale, de primejdiace-i ameninţă în viitor.
27 mai
După cum văd, am căzut în extaz, parabole şi declamaţie şi am uitat, din cauza
asta,să-ţi povestesc mai departe ce s-a întâmplat cu cei doi copii. Am stat pe plugul meu
încă douăceasuri, cufundat în emoţiile picturale expuse fragmentar în scrisoarea mea de
ieri. Cătreseară iată că soseşte o femeie tânără, cu un paner atârnat de braţ, se îndreaptă
repede spre ceidoi copii, care în tot acest timp nu se mişcaseră de la locul lor, şi strigă de
departe:
― Philipps, te-ai purtat foarte bine!
Femeia m-a salutat, eu i-am mulţumit, m-am ridicat, m-am apropiat de dânsa şi
amîntrebat-o dacă e mama copiilor. Ea mi-a răspuns că da şi, în timp ce dădea celui mai
mare ojumătate de corn, l-a luat în braţe pe cel mic şi l-a sărutat cu dragoste. Apoi mi-a
spus:
― L-am lăsat pe cel mic în grija lui Philipps până mă întorc din oraş, unde am fost cu
băiatul meu cel mai mare să cumpăr pâine, zahăr şi o cratiţă de lut pentru păsat.
Am văzut toate acestea în panerul al cărui capac căzuse.
― Vreau, îmi spuse ea, să-i fac diseară o supuşoară lui Hans (acesta era numele
celuimic); neastâmpăratul cel mare mi-a spart ieri cratiţa tot certându-se cu Philipps
pentru coajade pe fundul cratiţei.
Am întrebat-o unde e cel mai mare şi de-abia sfârşi să-mi spună că e pe câmp
dupănişte gâşte, că l-am şi văzut pe băieţaş venind în goană şi aducându-i lui Philipps o
vargă dealun. Am stat mai departe de vorbă cu femeia şi am aflat că e fata învăţătorului şi
că bărbatu-său a plecat în Elveţia ca să ia în primire moştenirea rămasă de la un văr de-al
lui.
― Au vrut să-l înşele, mi-a spus ea, şi nu i-au răspuns la scrisori; atunci s-a dus chiar
el. Numai de nu i s-ar fi întâmplat ceva pe drum! N-am nici o veste de la dânsul.
Îmi venea greu să mă despart de femeie. Am dat câte un ban copiilor şi i-am dat unul
şi pentru cel mic, ca să-i cumpere din oraş un corn la supă. Apoi ne-am despărţit.
Îţi spun drept, dragul meu, când gândurile mi se tulbură, nimic nu-mi potoleşte
maimult zbuciumul din suflet decât privind o astfel de fiinţă care, într-o tihnă fericită,
trăieşte încercul strâmt al existenţei ei, îşi urmează viaţa de pe o zi pe alta, vede cum cad
frunzele şi nuse gândeşte decât că vine iarna.
De-atunci, am mai fost pe-acolo de multe ori. Copiii s-au obişnuit cu mine. Le
dauzahăr când beau cafea, şi seara împart cu ei pâinea cu unt şi laptele acru. Duminica,
ledăruiesc întotdeauna câte un ban şi, când nu sunt acolo după liturghie, hangiţa are
poruncă săle dea în locul meu.
Sunt prietenoşi şi-mi povestesc tot felul de lucruri. Mă înveselesc mai cu seamă
pasiunile lor şi simplele izbucniri ale dorinţei, atunci când mai vin şi alţi copii din sat.
Mi-a trebuit multă osteneală până s-o conving pe femeie că micuţii nu mă stânjenesc
câtuşi de puţin.
30 mai
Ce ţi-am spus deunăzi despre pictură se potriveşte bineînţeles şi la poezie. E vorba
numai să recunoşti ce e foarte bun şi să îndrăzneşti să-l exprimi. Iată deci, în puţine
cuvinte,
6
multe lucruri. Astăzi am văzut o scenă care, descrisă simplu, ar înfăţişa cea mai
frumoasăidilă din lume. Dar ce să mai vorbim de poezie, de scene şi idile? Trebuie oare
să ne gândimmereu la tot felul de fleacuri, atunci când vrem să luăm parte la un fenomen
al naturii?
Dacă după introducerea asta te aştepţi la ceva înalt şi nobil, atunci te înşeli iarăşi.
Celcare mi-a trezit entuziasmul şi simpatia e un flăcău de pe aici... Ca de obicei, am să
povestescprost, şi tu, tot ca de obicei, cred eu, ai să te gândeşti că întrec măsura. Tot
Wahlheim, iarăşiWahlheim a scos la iveală aceste rarităţi.
Sub tei şedea o întreagă societate şi bea cafea. Din pricină că nu-mi prea plăcea, am
stat deoparte, sub un pretext oarecare.
Dintr-o casă vecină a ieşit un flăcău şi s-a apucat să dreagă ceva la plugul pe care-
ldesenasem cu câteva zile înainte. Înfăţişarea lui mi-a plăcut şi am intrat în vorbă cu
el,întrebându-l de treburile lui. Am făcut astfel cunoştinţă şi, după cum mi se întâmplă de
obiceicu astfel de oameni, ne-am împrietenit repede. Mi-a povestit că e în slujbă la o
văduvă şi căea îl îngrijeşte foarte bine. După felul cum vorbea de dânsa şi cum o lăuda,
am putut să vădcă-i este devotat cu trup şi suflet. Mi-a spus că nu mai e tânără, că
bărbatul dintâi s-a purtatrău cu ea şi că nu vrea să se mai mărite. Din povestirile lui, se
vedea limpede cât de frumoasăşi de fermecătoare i se părea, cât de mult dorea ca văduva
să-l aleagă, pentru ca să şteargăamintirea urâtă a bărbatului ei dintâi, şi ar trebui să repet
vorbă cu vorbă cele spuse ca să-ţidau o idee clară despre pornirea curată, dragostea şi
fidelitatea acestui om. Da, aş vrea să amdarul celui mai mare poet ca să pot totodată
descrie în chip viu expresia gesturilor lui,armonia glasului, focul tainic al privirilor sale.
Nu, nu există cuvinte în stare să exprimedelicateţea ce se desprindea din toată fiinţa şi
vorbele lui; tot ce-aş putea spune aici ar figreoi. M-a înduioşat mai ales cât de mult se
temea el ca nu cumva să înţeleg greşit legăturalui cu această femeie şi să am îndoieli
asupra purtării ei. Cât de frumos vorbea de chipul şi detrupul femeii aceleia care, fără să
aibă farmecul tinereţii, îl atrăgea cu putere şi-l înlănţuia,toate acestea nu le pot repeta
decât în adâncul sufletului. Niciodată n-am văzut atâta râvnăstăruitoare şi atâta dorinţă
înfocată îmbinate cu o asemenea puritate, ba chiar pot spune cănici n-am visat vreodată
că există. Nu mă mustra dacă îţi spun că la amintirea acesteinevinovăţii şi a acestui
adevăr tot sufletul mi se aprinde, că imaginea acestei fidelităţi măurmăreşte pretutindeni
şi, parcă cuprins eu însumi de dor, tânjesc şi mă mistui.
Am să caut s-o văd şi eu sau, când mă gândesc, mai degrabă am să mă feresc s-o
fac.E mai bine s-o văd cu ochii celui care o iubeşte; poate că nu va apărea înaintea ochilor
meiaşa cum mi se înfăţişează acum, şi atunci de ce să-mi spulber o imagine frumoasă?
16 iunie
De ce nu-ţi scriu?... Întrebi şi totuşi eşti şi tu unul dintre cei învăţaţi. Ar trebui
săghiceşti că mă simt bine şi chiar că... Într-un cuvânt am făcut o cunoştinţă care mi-a
aprinsinima. Am... nu ştiu cum să-ţi spun.
Să-ţi povestesc cu şarţ cum s-a întâmplat că am cunoscut pe una dintre cele
maifermecătoare fiinţe, anevoie am să izbutesc. Sunt mulţumit şi fericit, aşadar, nu sunt
un bunistoric.
Un înger!... O, dar asta spune oricine despre iubita lui, nu? Şi totuşi nu sunt în
staresă-ţi descriu cât este de desăvârşită şi de ce e desăvârşită! E destul să-ţi spun că mi-a
cuprinstot sufletul.
Atâta simplitate alături de atâta înţelepciune, atâta bunătate alături de atâta statornicie
şi linişte sufletească într-o viaţă de adevăr şi de fapte...
Tot ce-ţi spun aici despre ea sunt palavre fără rost, simple abstracţii care nu exprimă
nici o trăsătură a fiinţei ei... Altă dată... nu, nu altă dată, chiar acum vreau să-ţi povestesc

asta îmi dăruieşte multe clipe fericite... până când trebuie iar să mă smulg de lângă ea!
Ah,
Wilhelm! La câte şi mai câte nu mă îndeamnă uneori inima!...
Când stau cu dânsa două-trei ceasuri şi mă desfăt privindu-i faţa, văzându-i
mişcările,ascultând sunetul ceresc al vorbelor ei, când, încetul cu încetul, toate simţurile
mi seîncordează, când mi se întunecă înaintea ochilor şi abia mai aud, când mă înăbuş ca
unucigaş, iar apoi inima mea încearcă, bătând năvalnic, să aducă aer simţurilor apăsate,
dar nuizbuteşte decât să le sporească rătăcirea, atunci, o, Wilhelm, uneori nu mai ştiu
dacă sunt pelume! Şi... dacă nu se întâmplă să precumpănească melancolia şi Lotte să-mi
îngăduie o biatămângâiere, aceea de-a plânge pe mâna ei... atunci trebuie să plec!
Rătăcesc apoi pe câmp,departe, şi e o bucurie pentru mine să urc un deal râpos, să-mi
croiesc o potecă printr-opădure neumblată, prin tufişuri care mă zgârie, printre spini care
mă sfâşie! Atunci mă simtpuţin mai bine! Puţin! Dacă, uneori, pe drum mă opresc ostenit
şi însetat — uneori în noapteadâncă, în timp ce luna plină veghează deasupră-mi în
singurătatea pădurii — şi mă aşez peun copac crescut strâmb, ca să aduc un pic de alinare
tălpilor mele rănite şi să gust oistovitoare odihnă în slaba lumină a lunii, atunci, o,
Wilhelm, singurătatea unei chilii, cămaşade păr aspru şi cingătoarea de ţepi ar fi
mângâierile după care sufletul meu tînjeşte. Adio! Nuvăd alt sfârşit al acestui chin decât
mormântul.
3 septembrie
Trebuie să plec! Îţi mulţumesc, Wilhelm, că m-ai făcut să-mi statornicesc
hotărâreaşovăitoare. Sunt două săptămâni de când mă bate gândul s-o părăsesc. Trebuie
să plec. Lotte eiarăşi în oraş la o prietenă. Şi Albert... şi.... trebuie să plec.
10 septembrie
Ce noapte a fost! Wilhelm! Acum pot înfrunta orice! N-am s-o mai văd! O, de ce
nupot să zbor la pieptul tău, să-ţi mărturisesc, dragul meu, cu mii de lacrimi,
fermecat,sentimentele care mă năpădesc. Acum stau şi răsuflu greu, încerc să mă
liniştesc, aşteptdimineaţa, căci am poruncit ca în zorii zilei să vină caii să mă ia.
Ah, ea doarme liniştită şi nu se gândeşte că n-are să mă mai vadă niciodată. M-
amsmuls de lângă dânsa şi am fost destul de tare ca într-o convorbire de două ceasuri, să
nu-mitrădez planul. Şi, Doamne-Dumnezeule, ce convorbire!
Albert îmi făgăduise că, imediat după masa de seară, va veni cu Lotte în grădină.
Eustăteam pe terasă, sub castanii înalţi, şi mă uitam la soarele pe care acum îl vedeam
pentrucea din urmă oară cum asfinţea în zarea acelei văi minunate, deasupra râului
liniştit. De atâteaori stătusem aici cu ea, privind acelaşi spectacol măreţ, şi acum... Mă
plimbam încoace şiîncolo pe aleea care îmi era atât de dragă. O atracţie tainică mă
adusese aici deseori, încăînainte de-a o cunoaşte pe Lotte, şi mi-amintesc ce mult ne-am
bucurat când, la începutulcunoştinţei noastre, ne-am descoperit simpatia amândurora faţă
de locul acesta, în adevărunul dintre cele mai romantice pe care le-am văzut plăsmuite de
artă.
Mai întâi ai, printre castani, o vastă perspectivă... Ah, dar îmi aduc aminte că ţi-
amscris, mi se pare, de multe ori, cum şiruri înalte de fagi te împrejmuiesc, cum aleea,
din cauzaunei dumbrăvi învecinate, se face tot mai întunecoasă, până când totul se
sfârşeşte într-un locînchis din toate părţile, învăluit de fiorii singurătăţii. Simt şi acum
liniştea care m-a cuprinscând am venit aici întâia oară, într-o zi pe la amiază. Presimţeam,
nelămurit, că va deveni unloc de fericiri şi de dureri.
27
De vreo jumătate de ceas mă desfătam cu mistuitor de dulcile gânduri ale
despărţirii şiale revederii, când i-am auzit urcând spre terasă. Am alergat să-i întâmpin,
am luat înfioratmâna Lottei şi am sărutat-o. Când am ajuns sus, luna tocmai răsărea de
după deal. Totvorbind împreună ba de una, ba de alta, ne-am apropiat de chioşcul
întunecos. Lotte a intrat şis-a aşezat, cu Albert şi cu mine alături. Totuşi, neliniştea mea
nu mi-a dat răgaz să şed multtimp aşa. M-am ridicat, am stat în faţa ei, m-am plimbat
încoace şi încolo, m-am aşezat iarăşi;era o situaţie chinuitoare. Lotte ne atrase atenţia
asupra efectului deosebit al luminii de lună,care, de la capătul şirurilor de fagi, învăluia
toată terasa în faţa noastră; era o priveliştesplendidă, cu atât mai izbitoare, cu cât noi
stăteam învăluiţi într-o umbră adâncă. Tăceam cutoţii. După un timp, ea începu să
vorbească:
― Ori de câte ori mă plimb la lumina lunii, mă gândesc la morţii mei, copleşită
desentimentul pieirii şi al viitorului. Vom dăinui mereu, urmă ea cu glasul celui mai
adâncsentiment, dar oare, Werther, ne vom mai întâlni? Ne vom mai recunoaşte?
Ce crezi? Ce spui?
― Lotte, am spus eu, în timp ce îi întindeam mâna şi ochii mi se umpleau de lacrimi,
ne vom vedea din nou! Ne vom revedea şi aici, şi dincolo!
N-am mai putut să vorbesc. O, Wilhelm, de ce a trebuit oare să mă întrebe asemenea
lucruri tocmai acum, când inima mi-era frământată de această tristă despărţire?
― Oare cei care ne-au fost dragi şi au murit, urmă ea, mai ştiu ceva despre noi,
maiştiu ei când ne aducem aminte cu dragoste de dânşii? O! Chipul mamei pluteşte
mereu înpreajma mea când, seara, stau în mijlocul copiilor ei, al copiilor mei, care se
adună împrejurulmeu aşa cum se adunau împrejurul ei. Şi mă uit la cer cu o lacrimă de
dor în ochi şi măgândesc ce bine ar fi dacă şi ea ar putea să se uite o clipă în jos şi să vadă
cum îmi ţincuvântul pe care i l-am dat în ceasul morţii: să fiu mama copiilor ei. Cu câtă
simţire strigatunci: „Iartă-mă, mamă scumpă, dacă nu sunt pentru ei ceea ce ai fost tu!
Ah! fac şi eu totceea ce pot. Sunt hrăniţi, îmbrăcaţi şi, mai mult decât toate acestea,
îngrijiţi şi iubiţi. Dacă aiputea vedea ce bine se înţeleg, sfântă şi nespus de iubită! atunci
tu ai slăvi cu cea mai caldămulţumire pe Dumnezeu, căruia, cu ultimele tale lacrimi, şi
cele mai amare, i te-ai rugapentru binele copiilor tăi.” Aşa a spus! O, Wilhelm, cine poate
repeta ce a spus?! Cum poatelitera rece şi moartă să exprime această floare a spiritului!
Albert i-a tăiat domol vorba:
― Te tulburi prea tare, dragă Lotte! Ştiu că sufletului tău îi sunt tare dragi aceste
gânduri, dar te rog...
― O, Albert, spuse ea, ştiu că nu uiţi serile în care stăteam împreună la măsuţa
cearotundă, când tata era plecat la drum, iar copiii fuseseră trimişi la culcare. De multe
ori aveaila tine o carte bună, şi totuşi atât de rar îţi venea să citeşti din ea... Nu preţuia
oare mai multdecât orice să stai de vorbă cu fiinţa aceea minunată? Cu femeia frumoasă,
blândă, veselă şimereu activă! Dumnezeu ştie lacrimile cu care de atâtea ori m-am
aruncat în faţa lui,rugându-l să mă facă asemenea ei!
― Lotte! am strigat eu, aruncându-mă în faţa ei, luându-i mâna şi acoperind-o cu mii
de lacrimi. Lotte! Binecuvântarea lui Dumnezeu şi duhul mamei tale sunt asupra ta!
― O, dacă ai fi cunoscut-o! spuse ca, strângându-mi mâna. Merita s-o cunoască un
om ca dumneata!
Am crezut că pier. Niciodată nu s-a spus despre mine o vorbă mai mare şi mai
frumoasă. Apoi ea urmă:
― Şi femeia asta a trebuit să moară în floarea vârstei, când băiatul ei cel mai mic
n-avea nici şase luni! N-a fost multă vreme bolnavă. Era liniştită, resemnată, numai grija
decopii o chinuia, mai ales grija de cel mic. Când a fost aproape să moară, mi-a spus:
„Adu-mi-iîncoace!” I-am adus pe toţi, pe cei mai mici, care nu ştiau, pe cei mai mari,
care erau adânccutremuraţi. Când i-a văzut pe toţi în jurul patului, a ridicat mâinile şi s-a
rugat pentru ei, i-a
28
sărutat pe rând, le-a spus să plece şi s-a întors spre mine, zicându-mi: „Să le fii mamă!...”
I-am dat mâna şi i-am făgăduit că aşa am să fac. Ea mi-a spus: „Făgăduieşte-mi mai mult,
fatamea: inima unei mame şi ochii unei mame. Am văzut adesea, după lacrimile tale
derecunoştinţă, că ştii ce înseamnă asta. Aşa să fii faţă de fraţii şi surorile tale, iar faţă de
tatăltău să arăţi credinţa şi ascultarea unei soţii! Să-i aduci mângâiere.” A întrebat apoi de
dânsul,dar nu era acasă, plecase ca să nu vedem durerea de neîndurat pe care o simţea.
Era zdrobit cutotul. Albert, tu erai în odaie. Auzind zgomot de paşi, a întrebat cine e şi te-
a strigat. Apoi s-auitat la tine şi la mine, cu o privire plină de mulţumire şi de încredere,
fiindcă vedea căsuntem fericiţi şi că vom fi fericiţi împreună...
 Albert o îmbrăţişă şi o sărută, spunând:
― Suntem şi vom fi.
Albert, atât de liniştit de obicei, era foarte mişcat, iar eu nu mai ştiam ce e cu mine.
― Şi femeia aceasta, Werther, începu din nou Lotte, a trebuit să moară! Doamne! Mă
gândesc că lăsam să ni se ia tot ce am iubit mai mult în viaţă, şi nimeni nu simte asta atât
de
tare cum simt copiii, care încă multă vreme se tânguiau că oamenii cei negri le-au luat mama!
S-a ridicat. Eu, trezit deodată şi cutremurat, tot mai stăteam jos, ţinând-o de mână.
― Să plecăm, a spus ea, e vremea.
Vru să-şi tragă mâna, eu însă i-o ţineam strâns.
― Ne vom revedea, am strigat, ne vom găsi, ne vom recunoaşte printre toate
celelaltefăpturi. Eu plec, plec bucuros, şi totuşi; dacă aş spune că plec pentru totdeauna,
nu m-aş ţinede cuvânt. Rămâi cu bine, Lotte! Rămâi cu bine, Albert! Ne vom revedea!
― Cred că mâine, spuse ea glumind.
Ce adânc am simţit acest „mâine”! Ah! Ea nu ştia, atunci când şi-a tras mâna din
mâna mea, că...
Au plecat pe alee. Eu m-am ridicat, m-am uitat după dânşii în lumina lunii, m-
amazvârlit la pământ şi am plâns îndelung, apoi am sărit în picioare, am dat fuga pe
terasă şi amvăzut în umbra teilor înalţi rochia ei albă lucind la poarta grădinii. Am întins
braţele, şi rochiaalbă a dispărut.

1 Prioritatea acordată noţiunii-cheie „inimă” constituită în motiv literar pe parcursul

evoluţiei acţiunii, se impune de la
începutul romanului; motivul apare chiar în primul rând al scrisorii întâi (din 4 mai) şi
este repetat; dacă în scrisoarea a 2-a(din 12 mai) apare o singură dată, în a 3-a (din 13
mai) este prezent de trei ori; revine în a 5-a (din 17 mai), în a 6-a (din 22mai), a 7-a (din
26 mai) şi în a 10-a (din 26 iunie).
Frecvenţa motivului proiectează personajul central, chiar de la început, în ambianţa
sentimentalismului. Apoi el disparedin următoarele scrisori (din 19 iunie până inclusiv 16
iulie), este reluat în scrisoarea a 21-a (din 18 iulie), a 27-a (din 10august), a 28-a (din 12
august), a 30-a (din 18 august); apare de două ori în scrisoarea a 34-a (din 30 august) şi
nu lipseştedin a 35-a (din 10 septembrie). În partea a doua a romanului, noţiunea-cheie
„inimă” dobândeşte funcţia de laitmotiv,punctând evenimentele esenţiale.
2 Mărturisirea aminteşte o replică (actul I scena 2) a lui Conti din tragedia lui G.E.
Lessing (1729-1781) intitulatăEmila
Galotti (1772): „Căci... recunosc... sunt un pictor mare, doar că mâna mea nu mă ascultă
întotdeauna”. După cum reiese din
Viaţa mea. Poezie şi adevăr (vol. II; Bucureşti 1955, p. 129, trad. de Tudor Vianu),
tânărul Goethe aprecia în mod deosebit
această creaţie dramatică.
Deosebirea constă doar în faptul că personajul lui Lessing e profesionist, iar Werther
pictor-amator.
3 Concepţie conform căreia sufletul omului ar fi o oglindă a dumnezeirii; această
reminiscenţă a misticii evului mediu,
reformulată de Leibnitz înMonadologie, persista în Germania secolului al XVIII-lea
4 Melusina, ondină, sirenă sau ştimă a apelor, este, după o legendă medievală, străbuna
familiei Lusignan, atestată încă
din 967 în Poitou. Istoricii literari presupun existenţa unei povesti pe care au numit-
o Mère Lusine cristalizată în ultimulsfert al sec. al XIV-lea, probabil un chanson de
geste tardiv. Pornind de la acest original ipotetic, Jean d’Arras scrie romanulîn
proză L’histoire de la belle Melusine (pe la 1375) iar Coudrette romanul în versuri
intitulatM ellusigne. Thüring vonRigoltingen l-a tradus (1456) cu puţine modificări, tot în
versuri, publicându-l sub titlul: Dis abenteürlich Buch beweist uns
von einer Frauen Melusina genannt, die ein Merfaye was. Această versiune a circulat
foarte intens în nenumărate
manuscrise şi a devenit, după ce a fost tipărită (1474), una din cărţile populare germane,
atingând peste 40 de ediţii. Goethea cunoscut-o şi încă în perioada de la Strassbourg
intenţiona să scrie o operă cu caracter grotesc, intitulatăNoua Melusină(Die neue
Melusine). Dar creaţia inclusă în cartea a treia a Anilor de drumeţie... sub acelaşi titlu nu
păstrează din motivultradiţional decât numele eroinei.
Aluzia din scrisoarea a doua (12 mai) vizează o situaţie, specifică, rezultată din căsătoria
unei fiinţe supranaturale cu unapământeană, de tipul mitului Eros şi Psyche, al lui
Lohengrin şi altele. La ce se referă însă jurământul? Contele Raymondjură să n-o întrebe pe
Melusina după ce se vor căsători de unde vine şi cine este şi să nu pătrundă niciodată
sâmbăta îniatacul ei; dar el nu-şi ţine jurământul şi Melusina, care i-a dăruit între timp zece
fii, îl părăseşte, întorcându-se în împărăţia apelor.
După Robert Petsch, citarea jurământului făcut Melusinei poate fi şi o aluzie la feeria
satirică a lui J.W. Zaharia (1726-1777), Povestea despre frumoasa ondină
Melusine (Märlein von den schönen Melusinen, einer Meerfej), care fusese asprucriticată
într-o recenzie din „Frankfurter Gelehrten Anzeigen” (29 sept. 1772).
5 Denumire a primilor capi de familie în Vechiul Testament.
6 Pasiunea entuziastă a lui Werther pentru poezie este ilustrată prin aprecierea operei lui
Homer, al cărui nume străbate
cu insistenţa unui laitmotiv îndeosebi prima parte a romanului (scrisorile din 13 şi 15
mai, 21 iunie şi 28 august; în partea adoua, cele din 15 martie, 9 mai, 10 septembrie).
Această preferinţă are o semnificaţie deosebită, sugerând elementulpatriarhal, originar,
popular, simplitate. Străduinţa de a-şi împrospăta forţele în apele fermecate ale naivităţii
dă greş; înscrisoarea din 10 noiembrie (partea a doua) sentimentalul învinge naivul şi-l
copleşeşte; ca atare, Ossian ia locul lui Homer.
7 Pernă mică, rotundă, cu o deschidere la mijloc (sau un ştergar răsucit în formă de
colac), care se pune pe cap pentru a
aşeza pe ea o greutate.
8 Dorinţa de a se forma în preajma unui model de moralitate este specifică secolului al
XVIII-lea. Prietenia cu o fiinţă
matură sau cu tineri de aceeaşi vârstă joacă un rol important, şi Werther cunoaşte
amândouă aceste ipostaze în care primeştişi dăruieşti totodată. Goethe însuşi fusese
puternic impresionat de personalitatea Susannei von Klettenberg, a cărei imagineîi
pluteşte în faţa ochilor în clipa redactării scrisorii din 17 mai. Mai târziu, poetul va
contura portretul ei înConfesiunile
unui suflet frumos(Bekenntnisse einer schönen Seele) intercalate în romanul Anii de
ucenicie ai lui Wilhelm Meister
 (WilhelmMeisters’ Lehrjahre). Semnificativ este faptul că Werther a pierdut această fiinţă
de care avea atâta nevoie.
Prietenia cu Wilhelm nu e atât de profundă încât să-l abată din drumul pe care a apucat.
9 Charles Batteux (1713-1780), estetician francez a cărui operă în cinci volume, Cours de
belles lettres ou Principes de
la Littérature (1747-1750), tradusă în germană de poetul Ramler (1756-1758), era
considerată, încă din timpul studenţiei lui
Goethe la Strassbourg, instanţa superioară în domeniul artei.
10 Robert Wood (1716-1771), savant englez specializat în domeniul antichităţii eline,
cunoscut datorită lucrării An Essay
on the original genius and writings of Homer (1768), tradusă în germană de J.P.
Michaelis (1773).
11 Roger de Piles (1635-1709), pictor francez şi autor al unor scrieri teoretice despre artă
care circulau între 1760-1770
pe teritoriul german, atât în versiune originală, cât şi în traduceri.
12 Johann Joachim Winckelmann (1717-1768) era considerat, în urma publicării operei
sale capitale, Istoria artei antice
(Geschichte der Kunst des Altertums, 1764), cel mai însemnat istoric de artă şi arheolog
al epocii sale.
13 Johann Georg Sulzer (1720-1779), filosof şi estetician german, publicase, încă în timp
ce Goethe lucra la Werther,
prima parte a operei sale fundamentale, Teoria generală a artelor frumoase (Allgemeine
Theorie der schönen Kunste, 1771).
Tânărul Goethe avea însă rezerve faţă de principiile lui Sulzer.
14 Christian Gottlob Heyne (1729-1812), profesor la catedra de filologie clasică a
Universităţii din Göttingen, era
considerat, pe la 1770, drept somitate în materie de antichitate elină, şi copii după
manuscrisele prelegerilor sale, careincludeau amănunte ce nu au fost încredinţate
tiparului, circulau printre cunoscători, fiind considerate deosebit de valoroase.Ca fiu
spiritual al tânărului Goethe, Werther neagă critica de artă pur teoretică şi, nu mult după
acest pasaj, el dezvoltă înscrisoarea din 26 mai concepţia sa despre artă, marcată de
principiile Sturm und Drang-ului.
15 Convingerea va fi reluată şi potenţată poetic prin 1776, în cunoscuta poezie dedicată
Charlottei von Stein; cităm
primele şase versuri ale strofei a doua, în traducerea lui N. Argintescu-Amza:
„Dar câte mii de oameni îşi cunosc
În bezna trudei, propria fiinţă?
Plutesc încoa şi-ncolo fără rost,
Gemând fără nădejdi în suferinţă
Şi-n chiot prind fugare bucurii
Când blânde zări mijesc neaşteptate...”
16 Coliba este una dintre noţiunile preferate ale sentimentalismului, o imagine care
dobândeşte funcţia de motiv în
perimetrul ideal-idilic, sugerând o existenţă calmă, simplă, firească. Imaginea mai apare
şi în alte creaţii poetice concepute
în această epocă cu aceeaşi semnificaţie.
17 Referire la unul dintre romanele sentimental-moralizatoare ale timpului. Succesul
repurtat de Richardson a generat un
număr de scrieri imitative, a căror acţiune se desfăşoară de asemenea în mediu englez. Nu
există un consens al exegeţilorasupra operei la care se referă Goethe. E posibil să fie
vorba de Histoire de Miss Jenny Glenville de Marie JeanneRiccobani, tradusă în germană
(1764) sau de eroina scriitorului german J.T. Hermes (1738-1821) din romanul
intitulatMiss
Fanny Wilkes(1766).
18 Personaj principal din romanul omonim al scriitorului englez Oliver Goldsmith (1729-
1774), care stârnise entuziasm
în Germania. Goethe îl citise la recomandarea lui Herder, încă de pe când se afla la
Strassbourg, şi a împrumutat-o JohanneiFahlmer, femeie sensibilă şi cultivată, care făcea
parte din cercul prietenilor săi din Darmstadt. El însuşi şi-a stilizat înmaniera folosită de
Goldsmith propria idilă trăită la Sesenheim alături de Friederike Brion în Din viaţa mea.
Poezie şi
adevăr, op. cit., partea a II-a, cartea a X-a, pp. 469-448 şi partea a III-a, cartea a XI-a, pp.
11-16; 55-58. Este foarte probabil
ca Lotte să fi regăsit în romanul englez propria ei viaţă, ce se desfăşura într-un mediu
idilic, ceea ce explică înţelegerea şi
preferinţa ei pentru această operă.
19 În acea epocă se conturează linia ascendentă a romanului german: în 1766
apăruseAgathon, romanul evolutiv al lui
Christoph Martin Wieland (1733-1803), în 1769-1773 Călătoria Sofiei... (Sophiens
Reise...), a lui Johann ThimotheusHermes (1738-1821), în 1771 Povestea domnişoarei
von Sternheim (Geschichte des Fräulein von Sternheim), a scriitoareiSophie de la Roche
(1731-1807).
20 Faptul că Lotte mărturiseşte deschis că-i place dansul german, adică valsul, modern pe
atunci, dans în care fata
dansează în braţele partenerului, dovedeşte naturaleţe şi un anumit curaj.
21 Este vorba de cunoscuta odă a poetului german Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-
1803) intitulatăSărbătoarea
primăverii(Die Frühlingsfeier) care apăruse în ediţia Odelor(Oden, 1771), dar era
cunoscută din publicaţii anterioare încă
din 1759. Clipa în care Lotte pronunţă numele lui Klopstock scoate în evidenţă afinităţile
celor doi tineri, sensibilitatea lor
faţă de poezie şi natură, gusturile lor comune.
22 Credincioasa soţie a lui Ulise, care a respins pe toţi pretendenţii veniţi s-o peţească.
23 Fraţii şi surorile mai mici ale lui Lotte.
24 Predicile despre Cartea lui Iona apăruseră la Zürich în 1773. Pe atunci, Goethe preţuia
scrierile lui Johann Kaspar
Lavater (1741–1801), teolog, filosof şi poet elveţian. Nota autorului conţine referirea la
predica Remedii împotriva
plictiselii şi a dispoziţiei proaste(Mittel gegen Unzufriednheit und üble Laune).
25 Prima referire la Ossian, vezi nota nr. 45.
26 Referire la o prorocire a sfântului Ilie cuprinsă în Vechiul Testament, Cartea întâi a
regilor, cap. 17, v. 14-16.
27 În concepţia antichităţii, a evului mediu şi până în secolul al XVII-lea, muzica ar
exercita o putere magică asupra
oamenilor şi a animalelor. Lui Werther îi erau cunoscute legenda lui Orfeu şi cea a lui
Amfion, precum şi scrierile de teoriemuzicală din epoca barocului. Goethe, care citise
astfel de opere aflate în biblioteca tatălui său, îi atribuie preromanticuluiWerther credinţa
în forţa magică a muzicii, străină epocii sale, dar redescoperită şi adoptată spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea de poeţii romantici.
28 Baritină, barit bolognez pe care l-a descris mai târziu în Călătoria în
Italia (Italienische Reise); ne referim la pasajul
din însemnările zilei de 20 octombrie 1786.
29 Povestea acestui munte este inclusă şi în 1001 de nopţi (Călătoriile lui Sindbad
marinarul), dar şi în romanul medieval
în versuri Herzog Ernst, atribuit joculatorilor anonimi, roman devenit carte populară în
sec. al XVI-lea–XVII-lea.
30 Motivul a fost tratat de Fedru, Horaţiu şi de La Fontaine.
31 Ziua de naştere a lui Werther — 28 august — coincide cu cea a lui Goethe.
32 J.H. Wetstein (1649-1726), editor şi tipograf din Amsterdam, scosese în 1707 Homeri
opera graece et latine...,
îngrijitor fiind I.H. Lederlino. Uşor de mânuit datorită formatului, această ediţie continua
exemplar tradiţia olandeză ce datadin sec. al XVII-lea de a tipări clasicii antichităţii.
După cum reiese din titlu („graece et latine”), ediţia era bilingvă,deoarece majoritatea
cititorilor cultivaţi cunoşteau bine latina, dar foarte puţin greaca.
33 Ediţia cunoscutului filolog german din Leipzig, Johann August Ernesti (1707-1781)
era tot bilingvă.
34 Mod de exprimare curent, deoarece atât lui Werther, cât şi prietenului său Wilhelm
poetul Ovidiu le este cunoscut încă
din timpul şcolii. E vorba de motivul celor patru vârste ale „Terrei”, foarte răspândit în
antichitate; aici, parafrază ironică la
adresa maturităţii şi bătrâneţii doamnei vizate, vârstele de bronz şi cea de fier fiind
ultimele.
35 În treacăt (fr.).
36 Referire la Francisc I (1708-1765), soţul Mariei Theresia, ales în 1745 împărat al
Imperiului roman de naţiune
germană. Din punct de vedere politic, neînsemnat.
37 În exerciţiul funcţiunii (lat.)
38 Cu toate că îl citeşte pe Homer în original, Goethe foloseşte — şi va rămâne
consecvent — numele latine, după cum
consultă, pe alocuri, traducerea în latină.
39 Fracul albastru, vesta şi pantalonii galbeni erau o combinaţie la modă pe care o purta,
printre alţii, şi secretarul de
ambasadă Jerusalem, a cărui sinucidere a servit drept model lui Goethe înWerther. După
publicarea romanului, acest
costum devine îmbrăcămintea preferată a tinerilor sentimentali.
40 Prin „canoane” Goethe înţelege toate scrierile incluse în Biblie, spre deosebire de cele
considerate apocrife. În sec. al
XVIII-lea, cercetători avizaţi demonstrează că diferitele părţi ale Bibliei s-au conturat în
epoci diferite, că sunt determinatemai mult sau mai puţin de cultura vechiului Orient şi că
valoarea lor este diferită. Cu alte cuvinte, Biblia era judecată criticîn perspectivă istorică,
aşa cum a procedat, ceva mai târziu, Herder.
41 Goethe înclina mai curând spre viziunea anistorică şi sentimentală a lui Lavater (vezi
nota 24), considerând strădaniile
raţionaliste de a explica geneza Bibliei (vezi şi notele 40, 42, 23, 24) de un pedantism
doct şi steril.
42 Începând din 1753, aportul teologului englez Benjamin Kennicot (1718-1783) la
cercetarea critică aVechiului
Testament fusese hotărâtor.
43 Johann Salomo Semler (1725-1791), profesor de teologie la Halle, a analizat în lumina
metodei istoriceVe chiul
Testament, apreciind mai nuanţat valoarea unor părţi realmente semnificative.
44 Orientalistul Johann David Michaelis (1719-1791), profesor la Universitatea din
Göttingen, porneşte de la cercetarea
tradiţiilor şi obiceiurilor orientale şi supune diferitele scrieri incluse în Biblie unei
interpretări critic-istorice. JohannFriedrich Wilhelm Jerusalem, tatăl secretarului de
ambasadă Karl W. Jerusalem, a cărui sinucidere a servit drept model luiGoethe
înWerther, reprezenta aceeaşi direcţie.
45 După simpla citare a lui Ossian (în scrisoarea din 10 iulie), Werther îşi exprimă întreg
entuziasmul pentru bradul galic
şi redă universul poemelor fervent receptate de o tânără generaţie cuprinsă de
„Weltschmerz” — răul secolului.
Orice curent spiritual a valorificat elemente viabile ale tradiţiei; cel de la 1770
descoperă poezia populară, atribuindautenticitate poemelor considerate ale lui Ossian, în
realitate creaţie a lui James Macpherson (1736-1796), care valorificaseingenios vechi
legende, polarizând o serie de elemente literare care corespundeau aspiraţiilor tinerei
generaţii.
46 Rege al Scoţiei (sec. al III-lea), tatăl lui Ossian.
47 „Statele generale” = parlamentul; aici, în sens de stăpânirea guvernamentală a Ţărilor
de Jos, considerată foarte
bogată.
48 Este melodia pe care Werther a mai auzit-o şi despre efectul căreia asupra dispoziţiei
sale psihice vorbeşte către
sfârşitul scrisorii a patra (16 iulie). Vezi şi nota 27. Receptivitatea sporită faţă de muzică
în momentele de tensiune pasionalăa unei mari iubiri va reveni încă o dată, mult mai
târziu, în viaţa lui Goethe; la Marienbad, în 1823, când, ajuns la vârstasenectuţii, marele
poet e atras de eternul feminin pentru ultima oară, arta pianistei poloneze Szymanovska
contribuie latransfigurarea pasiunii sale pentru Ulrike Lewetzow. La câteva luni după
renunţarea dureroasă, când Szymanovska îi cântăla Weimar aceleaşi piese, Goethe,
copleşit de amintiri, ajunge în pragul deznădejdii.
49 Este vorba despre Cântecele Selmei, unul dintre poemele mai scurte din creaţia
atribuită lui Ossian. Goethe îl
tradusese la Strassbourg sub înrâurirea lui Herder şi-i dăruise o copie lui Friederike
Brion. În 1774 îşi aminteşte detălmăcire, nu pentru că Ossian l-ar fi interesat în mod
deosebit, ci pentru că fragmentul i se părea potrivit să exprime stareapsihologică a lui
Werther. Prelucrează această primă formă şi evoluţia parcursă din 1771 până în 1774 îşi
arată roadele.
50 Referire la Susanna von Klettenberg. Vezi şi nota 5.
51 Reminiscenţe din cunoscuta odă a lui Klopstock Lui Fanny (An Fanny, 1749).
52 Goethe foloseşte ambele noţiuni polemic, pentru a înfiera pe preoţii şi pe habotnicii
care trec pe lângă mormântul
sinucigaşului binecuvântându-se pe sine. În esenţă, el se referă la parabola bunului
samaritean: pe când preotul şi levitul nici
nu se uită la omul maltratat de bandiţi, un biet samaritean îi vine în ajutor.
53 Vezi nota anterioară.
54 Tragedie a lui G.E. Lessing (1729-1781) la reprezentaţia căreia tânărul Goethe asistase
profund emoţionat. Vezi şi nota
nr. 2