Daniel Chamberlin

Un portret al lui Dumnezeu

ACEASTĂ CARTE ESTE O PREVIZUALIZARE.

FORMATUL ÎNTREG ÎL PUTEȚI COMANDA LA

EDITURA Gratia Dei

www.gratiadei.ro
comenzi@gratiadei.ro
- 0721.262013
 Daniel Chamberlin

UN PORTRET AL
LUI DUMNEZEU

Discursurile lui Stephen

Charnock despre existența și
atributele lui Dumnezeu
rezumate pentru secolul XXI.

Editura Gratia Dei

Cluj Napoca, 2015
Editori: Raul Enyedi, Mircea Sever Roman
Grafică copertă: Aurel Miclea jr.
Tiparul executat la Fundația Mantachie, Bocșa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CHAMBERLIN, DANIEL

Un portret al lui Dumnezeu : discursurile lui
Stephen Charnock despre existenţa şi atributele lui
Dumnezeu rezumate pentru secolul XXI / Daniel
Chamberlin ; trad.: Ruben Bucoiu ; pref.: Ron Crisp. -
Cluj-Napoca : Gratia Dei, 2015

ISBN 978-606-92606-1-6
I. Bucoiu, Ruben (trad.)

II. Crisp, Ron (pref.)
211.1

Daniel Chamberlin
A Portrait of God: Stephen Charnock’s Discourses
Upon The Existence and Attributes of God Summarized
for the 21st Century

© Editura Gratia Dei, 2015

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei

lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict
interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului
de autor.
 CUVÂNT ÎNAINTE

Cartea aceasta este o comoară. Pentru creştinul

preocupat, ea prezintă într-o manieră accesibilă natura
Dumnezeului celui viu. Citiţi câteva pagini în fiecare zi la
timpul de părtăşie cu Dumnezeu: pe măsură ce concepţia
dumneavoastră despre Dumnezeu se va îmbogăţi şi
corecta, beneficiile pentru viaţa dumneavoastră duhov-
nicească vor fi incomensurabile.
Pentru pastori, cartea aceasta reprezintă o mină de
aur. Le va hrăni sufletul, le va sugera nenumărate predici
şi le va pune la dispoziţie o sursa principală pentru orice
studiu despre atributele lui Dumnezeu.
Pastorul Daniel Chamberlin şi-a făcut foarte bine
treaba. Doar Dumnezeu cunoaşte volumul de muncă ce a
fost depus pentru a face disponibil în vremea noastră atât
de ocupată efortul plin de măiestrie al lui Charnock.
Câştigul tău va fi răsplata pastorului Chamberlin.
Atât de mare este valoarea lui Charnock încât
studiul lui complet încă se publică. Cu toate acestea, din
pricina dimensiunilor, rareori este citit. Dacă dispui de
bani şi de spaţiu, ar fi bine să îţi cumperi originalul, va
arăta foarte bine în biblioteca ta. Însă, îţi spun cu toată
sinceritatea, e bine să păstrezi acest mic volum pe biroul
tău.

Un prieten creştin,

Ron Crisp
Martie, 2011.

?3
 PREFAŢĂ

Cunoaşterea lui Dumnezeu este indispensabilă

oricărui alt tip de cunoaştere. Nebunia care astăzi se
găseşte din belşug în religie – ca să nu mai amintim de
lume –, este un simptom al unei ignoranţe fundamentale
cu privire la Dumnezeu. Superficialitatea este la ordinea
zilei. Cu toate acestea, generaţiile anterioare au gândit şi
au scris mai profund despre Dumnezeu. Poate că cel mai
mare autor necanonic care a tratat acest subiect vital a
fost Stephen Charnock (1628 – 1680), care a scris
Discursuri asupra existenţei şi atributelor lui Dumnezeu.
Acest tratat onorific este valoros în mod special pentru
valoarea sa pastorală şi practică. În paginile care vă stau
în faţă veţi găsi rezumatul acestui tratat. Am încercat să
fiu cât de străveziu cu putinţă pentru a-l lăsa pe domnul
Charnock să vorbească.
De ce opera lui Charnock apare sub formă de
rezumat? Pentru că mulţi dintre noi, în aceste vremuri
regretabil de agitate, nu ne vom face niciodată timp
pentru a citi originalul, care se întinde pe mai mult de
1100 de pagini. Mai mult, sper ca acest rezumat să
permită traducătorilor să ducă bogăţiile acestui tratat în
limbi şi naţiuni care altfel nu vor avea niciodată şansa de
a se bucura de el.
Mulţumirile mele se îndreaptă către familia mea
pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine în timpul în care
am fost absorbit de această sarcină solicitantă, dar

?4
îmbucurătoare. (Soţia mea pretinde că a fost căsătorită cu
Charnock vreme de câţiva ani!) Mulţumesc, de asemenea,
bisericii mele pentru că mi-a îngăduit să mă dedic acestui
proiect. Îi mulţumesc şi fratelui Ron Crisp pentru
încurajările lui, pentru că a insistat ca manuscrisul meu să
iasă din starea de somnolenţă în care stătuse vreme de
şapte ani. În cele din urmă, îi mulţumesc fratelui Ben
Gardener pentru corecturi şi sugestii.
Nu pot estima binecuvântarea personală pe care
am primit-o prin studierea şi predicarea acestui material,
precum şi prin pregătirea sa pentru publicare. Mă
surprind frecvent apelând în mintea mea la aceste
adevăruri preţioase. Mă rog ca ele să fie o binecuvântare
şi pentru tine.

Daniel Chamberlin,
5 aprilie 2011

?5
 1

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

În Psalmul 14:1 citim: „Nebunul zice în inima lui:

«Nu este Dumnezeu!»”. Apostolul Pavel face referire la
acelaşi psalm în Epistola către romani, capitolul 3, pentru
a demonstra că orice persoană din întreaga lume este
coruptă de păcat. În inima noastră, fiecare dintre noi este,
într-un anumit fel, un ateu.
Termenul ebraic tradus Dumnezeu în Psalmul 14:1
nu este Iehovah, cuvânt care vorbeşte despre existenţa
Lui. Termenul folosit este Elohim, cuvânt care vorbeşte
despre El ca fiind Judecător. Iată ce i se pare ofensator
omului firesc, că Dumnezeu stă deasupra lui şi îi cere
socoteală pentru păcatul lui. Mulţi oameni sunt gata să
recunoască o zeitate, atâta vreme cât nu este vorba despre
Elohim din Scriptură. Însă adevărata religie cere nu doar
ca noi să credem că Dumnezeu există, ci să credem că El
există având caracterul descris în Scriptură. După cum stă
scris în Epistola către evrei, 11:6, noi trebuie să credem
că El există şi că El răsplăteşte pe cei care-L caută.
Există trei feluri de ateism. În primul rând, ateismul
absolut neagă în întregime faptul că există un Dumnezeu.
În al doilea rând, ateismul providenţial Îl închide pe
Dumnezeu în Ceruri, departe de Pământ. Deismul cade în
categoria aceasta. În al treilea rând, ateismul natural

?6
neagă natura şi perfecţiunile atribuite lui Dumnezeu în
Scriptură. Forma aceasta de ateism este cea mai comună
şi cea mai subtilă. Câţi membri ai bisericilor mărturisesc
că există Dumnezeu, însă neagă plinătatea caracterului
Său descris în Cuvântul Lui!
Orice ateu este un mare nebun. El merge împotriva
oricărei raţiuni şi, în cele din urmă, neagă totul.
Conştiinţa lui îi spune că există un Dumnezeu, însă el
insistă să înăbuşe şi să nege această cunoştinţă (Rom.
1:18). Nu-i mai rămâne nimic. Pentru ca omul să fie
întreg, religia este la fel de necesară ca şi raţiunea.
Pentru a arăta cât de nebunesc este ateismul, să
luăm în considerare câteva argumente în favoarea
existenţei lui Dumnezeu.

I. RĂSPÂNDIREA RELIGIEI ÎN TOATĂ LUMEA

DOVEDEŞTE CĂ DUMNEZEU EXISTĂ.

Istoria ne arată orientarea religioasă a omului. Toate

societăţile sunt îmbibate de un anumit gen de religie. A
nega existenţa lui Dumnezeu înseamnă a nega ceea ce toţi
oamenii au cunoscut dintotdeauna. E curată nebunie să
negi ceea ce mărturiseşte conştiinţa fiecărui om.
Faptul că multe societăţi au crezut într-o mulţime
de zei nu face ca argumentul acesta să fie mai slab. Pur şi
simplu confirmă natura religioasă a omului. Omul a fost
creat de la început să fie închinător. Odată cu căderea în
păcat, concepţia lui despre Dumnezeu a fost

?7
distorsionată, cu toate acestea el continuă să fie un
închinător, chiar dacă se închină unor dumnezei falşi.
Existenţa lui Dumnezeu nu figurează printre toate
marile dispute în istoria omenească. Multe chestiuni
religioase au fost discutate cu aprindere, însă toată lumea
era de acord că Dumnezeu există. Puţinele excepţii de la
această regulă nu neagă principiul. Doar pentru faptul că
unii oameni sunt orbi din punct de vedere fizic, nu
conchidem că văzul nu este un lucru natural pentru rasa
umană. Nici cei câţiva atei absoluţi nu pot dovedi că
omul nu este în mod natural un închinător.
Dacă ar fi putut, omul s-ar fi eliberat de această
conştienţă de Dumnezeu, însă ea rămâne constantă.
Conştientizarea existenţei unei divinităţi este esenţială
fiinţei noastre. Nici chiar Satan nu a încercat să smulgă
principiul acesta în cazul ispitirii originare. Mai degrabă,
atunci când a ispitit-o pe Eva, el a distorsionat Cuvântul
şi caracterul lui Dumnezeu.
Religia este inerentă omului. Legea lui Dumnezeu
este scrisă în inimile noastre, iar conştiinţa noastră
depune mărturie în favoarea ei (Rom. 2:15). Natura
religioasă a omului nu este primită prin simpla tradiţie.
Toate tradiţiile se pierd odată cu trecerea timpului, dar
această conştienţă de Dumnezeu rămâne în fiecare.
Unii oameni argumentează că Dumnezeu a fost
inventat de inginerii sociali pentru a-i ţine pe oameni în
„linie” şi subjugaţi. Însă cei care propagă ideea aceasta
nu pot răspunde următoarelor întrebări: Cine au fost
aceşti ingineri ai societăţii? Cum au ajuns cu toţii la un
consens? Cum şi-au îndeplini scopul într-un mod

?8
universal în fiecare eră? Cum au reuşit ei să păstreze
secretă o asemenea manipulare?
Unii spun că frica a fost prima care a introdus
religia. „Sentimentele de vinovăţie l-au făcut pe om să
născocească ideea de Dumnezeu”, spun ei. Ei, de fapt,
gândesc pe dos. Cunoaşterea de Dumnezeu este cea care
produce frică şi vinovăţie în omul păcătos.

II. ÎNTREAGA CREAŢIE DEMONSTREAZĂ

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.

Epistola către romani, 1:19-20, afirmă adevărul

acesta: „Pentru că ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu
le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
În adevăr, însuşirile Lui nevăzute, puterea lui veşnică şi
dumnezeirea lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când
te uiţi cu băgare de seamă la ele, aşa că nu se pot
dezvinovăţi”.
Originea şi producerea tuturor lucrurilor arată
spre Dumnezeu. Orice efect trebuie să aibă o cauză. De
exemplu, orice clădire are un arhitect al său şi un
constructor. A nega acest adevăr înseamnă, într-adevăr, a
nu te putea dezvinovăţi. Toate au provenit de undeva. În
cele din urmă nu ne rămân decât două posibilităţi: ori
Dumnezeu este veşnic, ori materia este veşnică. De
vreme ce este de neconceput ca din materie lipsită de
viaţă să iasă o personalitate inteligentă, singura poziţie
logică este să spunem că materia a apărut de la o Fiinţă

?9
inteligentă, adică Dumnezeu, care a creat toate lucrurile
din nimic.
Chiar şi timpul trebuie să aibă o origine. Timpul
înseamnă mişcare, şi orice mişcare are un început. Nu
există mişcare perpetuă, nici măcar în timp. Atât timpul,
cât şi omul, trebuie să aibă o origine. Raţiunea ne obligă
să acceptăm faptul că trebuie să fi fost un început, punct
în care o cauză a pus în mişcare efectul. Cauza trebuie să
fie de natură diferită faţă de efect, superioară lui în orice
fel, altfel intrăm în nişte contradicţii de neconceput.
Trebuie să existe o cauză infinită şi independentă de toate
efectele pe care le vedem, iar cauza aceasta este
Dumnezeul Bibliei.
Nimic nu se poate face singur. Este imposibil
pentru un lucru să acţioneze înainte de a exista. Cum se
poate să nu înţelegi că nici ordinea nu se poate crea
singură? Dacă omul s-a creat singur, de ce nu s-a făcut
mai măreţ decât este de fapt? De ce s-a limitat singur la
condiţia lui prezentă? Dacă o broască râioasă s-ar face pe
sine, s-ar crea broască râioasă sau om? Om, desigur! De
ce s-a oprit omul la a fi om şi nu s-a făcut ceva mai mult
de atât? De ce nu s-a făcut astfel încât să trăiască veşnic?
De ce acum nu se mai creează noi oameni?
Nicio creatură nu poate crea o altă creatură. Altfel,
prima ar fi creator şi nu creatură. Inventatorii pot construi
componente noi, însă ei nu creează cu adevărat, ei nu
pornesc de la nimic. Părinţii se pot reproduce, având
copii, însă ei pornesc de la un ovul şi de la un
spermatozoid. Aceste lucruri nu se pot numi în mod
corespunzător „a crea”.

?10
 Dumnezeu a creat toate lucrurile din nimic. El este
prima cauză a oricărui efect consecutiv. El nu S-a creat pe
Sine Însuşi, ci fiinţează etern şi independent. El fiinţează
prin Sine Însuşi necesarmente. Trebuie să existe o cauză
originară necauzată. Ba, mai mult, cauza aceasta ultimă
trebuie să fie infinit de perfectă. Cunoştinţa noastră
despre propria imperfecţiune implică faptul că există ceva
ce numim perfecţiune. Perfecţiunea există necesarmente.
Această Fiinţă perfectă este Dumnezeu! Astfel, doar
cartea Geneza, capitolele 1-3, satisface în cea mai mare
măsură căutarea noastră intelectuală cu privire la
chestiunea originilor.

În armonia lor, toate lucrurile arată spre

Dumnezeu. Cerneala şi hârtia nu s-au izbit în mod
accidental pentru a forma foaia pe care o citeşti. Multe
mâini diferite au conceput-o şi au produs-o. Atunci când
asculţi o simfonie, ştii că un mare compozitor a compus
întregul cu toate părţile sale componente. Chiar şi
elemente contrare se leagă împreună într-un mod
armonios. De exemplu, apa, un lichid, este alcătuită din
două gaze, hidrogen şi oxigen. Un orânduitor înţelept a
întocmit un asemenea aranjament. Astfel, întreaga creaţie,
în toată armonia ei, dovedeşte un design inteligent în
spatele tuturor lucrurilor.
Să ne gândim la felul în care un obiect creat
serveşte unui alt obiect creat. Soarele este poziţionat
perfect în raport cu Pământul pentru a da cantitatea
potrivită de căldură, astfel ca noi nici să nu murim de
prea multă căldură, nici să nu îngheţăm. Avem cantitatea

?11
corectă de apă şi de pământ pentru a susţine toate formele
de viaţă. Această regularitate şi uniformitate din întreaga
lume trebuie să aibă pe cineva care le ordonează. Acel
locuitor primitiv de pe insulă care găseşte un ceas nu doar
că admiră maşinăria, ci, de asemenea, deduce faptul că
undeva trebuie să existe un ceasornicar.
Mai mult de atât, ordinea şi subordonarea în creaţie
este constantă şi predictibilă. Ea nu este accidentală, ci
reflectă imuabilitatea Creatorului însuşi. Varietatea şi
diversitatea lucrurilor din lume arată înţelepciunea şi
bunătatea Proiectantului. El ar fi putut să le facă pe toate
lipsite de culoare, însă El ne-a dăruit un întreg spectru de
culori. Ne-ar fi putut face mâncarea lipsită de gust, însă
ne-a dăruit o largă varietate de arome.
Toate lucrurile arată spre Dumnezeu prin faptul că
se conformează scopurilor variate pentru care au fost
făcute. Dumnezeu i-a îndreptat atenţia lui Iov spre
diverse animale pentru a-i arăta ceva din gloria lui
Dumnezeu. Domnul Isus Cristos a spus: „Uitaţi-vă la
crinii de pe câmp” (Mat. 6:28). Plantele şi animalele nu-şi
cunosc scopul ultim, nu posedă o înţelegere proprie. Cu
toate acestea, fiecare îşi are rolul şi partea sa în întreaga
schemă. Iată de ce, există o natură şi o înţelegere superi-
oară care le face să funcţioneze. O putere superioară le
supraveghează şi guvernează. Dacă vezi o săgeată care
loveşte cu precizie ţinta, ştii că pe undeva cu siguranţă
există un arcaş priceput. Dar, mai mult, atunci când vezi
mii de săgeţi care îşi ating ţinta, şi niciuna nu ratează, nu
poate exista nicio îndoială cu privire la existenţa şi
îndemânarea arcaşului.

?12
 Dăinuind, toate lucrurile arată spre Dumnezeu.
Nimic nu se poate susţine singur; toate depind de o
autoritate superioară care le susţine. Cine este
Susţinătorul? Psalmistul ne spune: „Doamne, Tu ţii în
viaţă omul şi dobitoacele. ...Doamne cât de multe sunt
lucrările tale, Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune; şi
pământul este plin de făpturile Tale... toate aceste
vieţuitoare te aşteaptă ca să le dai hrană la vreme. Le-o
dai Tu, ele o primesc, îţi deschizi Tu mâna, ele se satură
de bunătăţile Tale ...înnoieşti astfel faţa pământului” (Ps.
33:6, 104:24, 27-28, 30).

III. E X I S T E N Ţ A O M U L U I D O V E D E Ş T E
EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.

Nu trebuie decât să te uiţi în oglindă pentru a vedea

un argument puternic în favoarea existenţei lui
Dumnezeu.
Uită-te, de exemplu, la trupul tău. Este creat într-un
fel „înfricoşător şi minunat” (Ps. 139:15). Există ordine,
potrivire şi utilitate în orice parte a sa. La orice organ te-
ai uita, poţi vedea cât de perfect a fost construit pentru a-
şi împlini scopul, în timp ce ajută restul trupului.
Apostolul Pavel face referire în I Corinteni, capitolul 12,
la minunata interdependenţă a tuturor părţile trupului.
Precum o maşinărie foarte fin reglată, fiecare parte din
noi depune mărturie despre iscusinţa unui meşteşugar
măiastru.

?13
 Chiar dacă avem cu toţii aceleaşi componente de
bază, există diferenţe şi o varietate minunată între noi.
Gândiţi-vă la individualitatea amprentelor. Sau gândiţi-vă
la multiplele combinaţii de ochi, nas sau gură pe care le
găsim pe Pământ. Fără această varietate nu am putea face
distincţie între persoane. Nu putem decât să vedem mâna
lui Dumnezeu în toate acestea.

Ia aminte la sufletul tău. Are o capacitate vastă de

a înţelege şi de a vorbi despre lucruri mult superioare lui
– lucruri care nu aparţin acestei lumi. Are marile
aptitudini de a gândi şi de a memora. Posedă rapiditate de
mişcare şi e capabil de a alerga prin întreaga lume într-o
singură zi.
Există o unitate între trupul şi sufletul unui om, în
care el este un fel de produs compus. Dacă am fi doar
duh, am fi un fel de îngeri. Dacă am fi doar trup, am fi un
fel de bestie brută. Suntem o combinaţie extraordinară
între suflet şi ţărână. Îndrăznim să spunem că toate
acestea s-au născut din ele însele, sau dintr-o formă
inferioară de duh? Nu, totul a pornit de la un Duh
transcendent, măreţ. Cine Altul dacă nu atotînţeleptul
Dumnezeu a conceput un asemenea plan? Cu adevărat,
un om trebuie să fie ignorant cu privire la sine însuşi
înainte de a fi ignorant în ce priveşte existenţa lui
Dumnezeu!

Ia aminte la procesele conştiinţei tale. Noi simţim

un judecător superior nouă. Toţi oamenii au în ei acest
„principiu reflectant” prin intermediul căruia se privesc

?14
pe ei şi pe vecinii lor. În mod constant emitem judecăţi,
prin care fie ne scuzăm, fie ne acuzăm unii pe alţii (Rom.
2:15). Fiecare om are implantată în el această regulă
interioară a binelui şi a răului. Oriunde există o lege,
trebuie să existe şi un leguitor. Acest legiuitor este
Dumnezeu.
Temerile apar în interiorul omului atunci când el
înfăptuieşte răul. Cu cât se apropie mai mult de
momentul morţii, cu atât este mai tulburat. El ştie că
există un judecător mai mare decât el însuşi, şi se teme
să-l întâlnească. Pentru ce alt motiv se teme omul de
moarte? Cu cât păcatul este mai ascuns, cu atât condamnă
conştiinţa mai tare. Acest lucru nu se datorează faptului
că ceilalţi ştiu, ci faptului că o fiinţă superioară cunoaşte
totul. Dacă ar putea, omul s-ar elibera de vina aceasta.
Desigur că o persoană îşi poate reduce la tăcere
conştiinţa, o poate pângări, o poate chiar cauteriza, însă
Dumnezeu o poate trezi oricând doreşte El! Avem mai
puţin control asupra conştiinţei noastre decât asupra
oricărei alte facultăţi. Procesele conştiinţei nu pot fi
anihilate în întregime de către om. „Cei răi sunt ca marea
înfuriată, care nu se poate linişti” (Is. 57:20). Omul care
nu mai are conştiinţă încetează să mai fie om.
Pe de altă parte, când omul face ceea ce este bine,
el capătă o conştiinţă bună. Conştiinţele celorlalţi aprobă
facerea lui de bine.

Ia aminte la mulţimea dorinţelor din om. Este

nesatifăcut cu toate lucrurile care sunt mai prejos decât el
însuşi. Suntem „setaţi” să privim în sus, deasupra noastră,

?15
după ceva mai mult, ceva perfect. Nu putem găsi
satisfacţie deplină în ceva ce este inferior sau imperfect.
Apetitul nostru pentru ceva mai mare demonstrează un
defect existent în ceea ce avem în prezent. Adevărul este
că suntem neliniştiţi până când nu ajungem să ne liniştim
în Dumnezeu.

IV. ÎNTÂMPLĂRILE NEOBIŞNUITE DIN LUME

DOVEDESC EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.

Întâmplări precum judecăţi extraordinare, care

deseori vin în urma unor păcate extraordinare,
demonstrează dreptatea lui Dumnezeu. „Domnul Se
arată, face dreptate” (Ps. 9:16). Gândeşte-te la soţia lui
Lot care a devenit un stâlp de sare, sau la Irod care a fost
mâncat de viermi.
Minunile arată şi ele o putere mai mare decât natura
însăşi. Natura nu se poate ridica deasupra sa însăşi pentru
a produce minuni. Minunile nu sunt nimic altceva decât
degetul lui Dumnezeu. Nimic în afară de un Dumnezeu
viu nu poate fi cauza unor evenimente precum învierea
din morţi a lui Cristos.
Profeţiile împlinite depun mărturie în favoarea
existenţei lui Dumnezeu. Doar Dumnezeul din Ceruri,
care cunoaşte toate lucrurile şi are toată puterea, poate
spune mai dinainte ceea ce va face El, iar apoi poate
împlini acel lucru exact aşa cum a zis. Scriptura este plină
de exemple ale unor asemenea aranjamente divine.

?16
 Ce înseamnă pentru noi această doctrină? Ce ar
trebui să învăţăm din ea?

A. ATEISMUL ESTE O DOCTRINĂ DISTRUCTIVĂ

Ateismul tinde să distrugă întreaga lume. Întreaga

fundaţie a unei societăţi ordonate se sprijină pe
cunoaşterea şi teama de Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu
poate exista un standard absolut pentru bine şi rău.
Conştiinţa omului devine întunecată. Fiecare om îşi caută
împlinirea dorinţelor sale egoiste şi păcătoase fără a fi
tras la răspundere. Omul devine un monstru, societatea
devine o junglă a anarhiei sau a tiraniei, Pământul devine
un iad. Cât de crud este ateismul!
Ateismul îl distruge şi pe ateu. Înlăturând orice
ameninţare de pedeapsă şi orice promisiune de răsplătire,
ateul este redus la stadiul de simplu animal. În cazul
acesta, speranţa este nimicită şi întreaga posibilitate de
fericire adevărată este pierdută. Singurul scop al vieţii
care mai rămâne este satisfacţia momentană, indiferent
cât de ilegal ar putea fi obţinută.
Pe de altă parte, cu cât un om este mai conştient de
Dumnezeu, cu atât el este mai inocent, mai inofensiv şi
mai folositor în lumea aceasta.

?17
B. P R E Z E N Ţ A AT E I S M U L U I Î N V R E M E A
NOASTRĂ ESTE LAMENTABILĂ.

Ateismul este o nebunie care reduce omul la nimic.

El înlătură din viaţă însemnătatea şi scopul şi nu ne lasă
nimic altceva decât şansa oarbă. El nu face altceva decât
neom din om. Cât de trist este să vezi cum oameni
educaţi şi inteligenţi cad pradă acestei minciuni!, Să nu
ne înşelăm, însă: Diavolul nu este ateu. Tot astfel,
sufletele care suferă în iad judecata lui Dumnezeu nu mai
au acum nicio îndoială cu privire la existenţa lui
Dumnezeu. Ca nu cumva să fii înşelat de ficţiunea
ateismului, ia în considerare şi următoarele argumente.
Nimeni nu poate dovedi că nu există Dumnezeu.
Încercarea aceasta este absurdă. Unii ar putea obiecta:
„Dar nu-l pot vedea pe Dumnezeu.” Dacă l-am putea
vedea, El n-ar mai fi atunci infinit şi, astfel, n-ar mai fi
deloc Dumnezeu. Noi nu putem vedea vântul, însă nu ne
îndoim de acţiunile sale. Încă nu înţelegem multe despre
lumină, însă doar un nebun s-ar putea îndoi de existenţa
ei.
Orice lucru viu şi întreaga creaţie mărturiseşte
împotriva ateului. În mod literal miliarde de argumente
pot fi înşiruite pentru a combate acest nonsens.
Dumnezeu trimite din când în când providenţe
speciale ca pe nişte mesageri către conştiinţa umană
pentru a ţine vie noţiunea înnăscută despre Dumnezeu. În
ultimă instanţă, nu poate exista niciun ateu pur. Adânc
înlăuntru, toată lumea ştie că există un Dumnezeu. Astfel,
într-un anumint sens, toţi păcătoşii sunt atei, aşa cum am

?18
spus înainte, şi într-un alt sens, niciun păcătos nu este
ateu. Aşa-numiţii atei doar îşi doresc să nu existe niciun
Dumnezeu şi încearcă să trăiască potrivit acestei dorinţe.
Oamenii încearcă să fie atei pentru că au o vină
secretă, care izvorăşte din cunoştinţa păcatului lor. Ei vor
să înfăptuiască păcatul într-un mod liber, fără a auzi
glasul tunător al conştiinţei. Ei pretind că se eliberează de
jugul sclaviei faţă de Dumnezeu şi găsesc o nouă
libertate...însă nu fac altceva decât să devină robi ai
păcatului. Singura libertate pe care o câştigă ateul este
libertatea de a se pângări singur. Cât de înşelător este
păcatul!
Dacă ateul se înşeală atunci el a pierdut totul. Dacă
el are dreptate, nu a câştigat nimic. Astfel, chiar dintr-o
perspectivă pur umană, ateismul este iraţional.
Ateismul este necinstit şi îl transformă pe om într-
un duşman al fericirii propriului suflet. Creştinii trebuie
să dea dovadă de multă milă pentru a nu dispreţui un om
care îşi dispreţuieşte propriul suflet. Deşi ateii nu sunt
vrednici de grija noastră, să ne îngrijim totuşi de ei şi să
ne fie milă de ei!

C. DACĂ ESTE O NEBUNIE SĂ NEGI EXISTENŢA

LUI DUMNEZEU, ATUNCI E O DOVADĂ DE
ÎNŢELEPCIUNE SĂ ÎI RECUNOŞTI
EXISTENŢA.

După cum, la început, în grădina din Eden, Satan a

atacat caracterul lui Dumnezeu, acum el atacă cu mai

?19
multă îndrăzneală însăşi existenţa lui Dumnezeu. Însă te-
ai putea la fel de bine îndoi de propria existenţă decât să
te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu. El este tot ceea ce
Scriptura spune că este: Domn, Stăpânitor, Suveran peste
întregul univers.
Cunoştinţa aceasta este necesară pentru a te putea
închina înaintea Lui în mod corect. Închinarea noastră se
va ridica numai la înălţimea conceptului nostru despre
Dumnezeu. Nu te poţi închina cuiva de a cărui existenţă
te îndoieşti.
Fără cunoştinţa aceasta noi nu ne putem ordona
vieţile în mod corect, ci vom degenera în orice păcat
imaginabil.
Fără cunoştinţa aceasta nu putem avea niciun fel de
mângâiere în vieţile noastre. Cu Dumnezeu, însă, avem
parte de adăpost şi sprijin (Ps. 46:1). Cum ne-am putea
păstra mintea sănătoasă în lumea aceasta rea, fără El! Cu
toate acestea, tihna ne lipseşte în măsura în care ne
îndoim.
Fără cunoştinţa aceasta nu putem avea o credinţă
fermă în Scriptură. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu
este nici Biblie. Fără Biblie, nu avem niciun fundament
pentru nimic!
De aceea, haidem să-L studiem pe Dumnezeu în
creaţie tot aşa cum o facem şi în Scripturi. Deşi Îl vedem
mult mai clar în Cuvântul scris, nu trebuie să neglijăm
evidenţa Lui în natură: El este autorul lor deopotrivă.
Scriptura în mod frecvent ne îndreaptă atenţia către
natură, şi niciuna nu o contrazice pe cealaltă.

?20
 De asemenea, să-L vedem pe Dumnezeu în
propriile noastre experienţe cu El. Experienţa este un
învăţător puternic. Deşi nu poţi vedea esenţa lui
Dumnezeu, Îi poţi vedea bunătatea în propria-ţi viaţă.
Mai mult ca sigur că nu te vei îndoi de existenţa cuiva pe
care îl cunoşti în mod personal. Comuniunea personală cu
Dumnezeu aduce mai multe argumente în favoarea
existenţei lui Dumnezeu decât toate dovezile exterioare
ale creaţiei. Există cu adevărat ceva supranatural în
adevăratul creştinism, pe care doar o inimă înnoită îl
cunoaşte.

D. D A C Ă M Ă RT U R I S I M C Ă C R E D E M Î N
EXISTENŢA LUI DUMNEZEU, DAR ÎI
REFUZĂM ÎNCHINAREA NOASTRĂ, ATUNCI
TRĂIM ACEEAŞI ABSURDITATE CA ŞI ATEUL.

Cel care mărturiseşte că crede în Dumnezeu, dar nu

I se închină, este ateu faţă de gloria Sa, chiar dacă nu şi
faţă de existenţa Lui. De vreme ce trăim şi ne mişcăm în
El, ar trebui să trăim şi să ne mişcăm către El şi pentru
El. Este valid să concludem că înzestrarea noastră cea
mai nobilă trebuie să fie pusă în slujba celui mai
desăvârşit obiect. Dumnezeu ar trebui să fie în toate
gândurile noastre (Ps. 10:4). De aceea, aminteşte-ţi mereu
de El şi gândeşte-te mult la El. Un Dumnezeu uitat este
precum un Dumnezeu inexistent.

?21
 2

ATEISMUL PRACTIC

Omul poate avea o inimă atee fără a avea şi o minte

atee. El s-ar putea să nu pună la îndoială existenţa lui
Dumnezeu şi s-ar putea chiar s-o apere, în timp ce inima
sa este lipsită de afecţiune pentru Dumnezeu. Acesta este
ateismul practic. Cu alte cuvinte, este ateismul pus în
practică. Diavolul însuşi este un ateu practic: el ştie că
există Dumnezeu, dar se comportă ca şi cum El nu ar
exista. Printre oameni, relativi puţini vor nega într-un
mod absolut existenţa lui Dumnezeu, dar niciun om nu se
închină lui Dumnezeu în inima sa în mod natural. Toţi
oamenii sunt atei practici. Ei sunt descrişi în Epistola
către Tit, 1:16a: „Ei mărturisesc că-L cunosc pe
Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc”. Deoarece
faptele vorbesc mai tare decât cuvintele, cei care
recunosc un Dumnezeu, dar trăiesc ca şi cum nu ar exista,
sunt mai vrednici de titlul de ateu decât cei care neagă un
Dumnezeu, dar trăiesc ca şi cum El ar exista.
Acest ateism secret este esenţa tuturor păcatelor.
Orice mişcare păcătoasă, practic, dă la o parte legea şi
suveranitatea lui Dumnezeu, declarându-L nevrednic de
existenţa Lui. Dacă s-ar permite să fie dus până la capătul
său logic, fiecare păcat al omenirii L-ar contesta, detrona

?22
şi anihila pe Dumnezeu, în timp ce l-ar înscăuna pe
păcătos ca fiind o autoritate mai înţeleaptă.
Când noi păcătuim, ne dorim de fapt să nu existe
Dumnezeu, sau ca El să nu posede toate calităţile şi
perfecţiunile Lui, ceea ce ar echivala cu inexistenţa Lui.
Mai mult de atât, cei care se închină doar în exterior din
cauza unei frici slugarnice, cârtind tot timpul, manifestă
aceeaşi dorinţă. Orice dorinţă de schimbare a lui
Dumnezeu sau a comportamentului Său faţă de noi este
esenţa ateismului practic.
Problema omului poate fi rezumată în două
afirmaţii.

I. O M U L V R E A S Ă F I E P R O P R I U L S Ă U
DUMNEZEU.

El se pune pe sine însuşi ca propria lui normă în

locul lui Dumnezeu. Aceasta echivalează cu distrugerea
în totalitate a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate
exista separat de preogativa lui de autoritate.
Omul mai întâi reneagă domnia lui Dumnezeu.
Omul în mod natural nu doreşte să înveţe adevărul lui
Dumnezeu. El refuză să folosească mijloacele pe care le
are la îndemână ca să înveţe despre Dumnezeu. El alungă
gândurile despre Dumnezeu care în mod ocazional îi
pătrund în minte, dorind ca Biblia să nu fi spus ceea ce
spune. Orice gânduri pe care le are despre Dumnezeu se
nasc doar din curiozitate carnală şi nu dintr-o dorinţă
autentică de a se supune.

?23
 În interior, omul, când păcătuiește, se opune activ
adevărului lui Dumnezeu. Cu cât cunoaşte mai mult voia
lui Dumnezeu, cu atât el se luptă mai mult împotriva ei.
Apostolul descrie aceasta în Epistola către romani, 7:8:
„Dar păcatul, luând prilejul prin poruncă, a stârnit în
mine tot felul de pofte. Pentru că, fără Lege, păcatul era
mort”. Păcatul din noi profită de cunoaşterea noastră
despre Legea lui Dumnezeu şi i se opune şi mai feroce.
În exterior, omul persecută pe aceia care proclamă
adevărul. Orice colţ al Pământului a fost pătat de sângele
celor care s-au ridicat pentru Dumnezeu şi autoritatea
Lui. În vremuri mai paşnice oamenii tolerează sunetul
adevărului, pur şi simplu pentru că vine de pe buzele unui
vecin sau prieten.
Unii atei practici sunt dispuşi să îmbrăţişeze o parte
din adevăr atâta timp cât ei stabilesc care este acea parte.
De fapt, ei spun: „Adevărul care pare să fie în favoarea
mea este bun, dar îmi rezerv dreptul să resping orice
adevăr care mă condamnă!”
Mulţi oameni pervertesc Cuvântul lui Dumnezeu
pentru a-şi scuza păcatele. De exemplu, îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu este greşit interpretată ca fiind o
lipsă de preocupare din partea Sa. Îndreptăţirea prin
credinţă este contorsionată într-un drept de a păcătui.
Conversaţiile lui Cristos cu păcătoşii devine un pretext
pentru păstrarea companiilor rele. O asemenea folosire
eronată a adevărului revelează că ne-am făcut normă din
propriile afecţiuni rele şi nu din voia lui Dumnezeu.
Aceasta ne aminteşte de metoda Diavolului de
răstălmăcire a Scripturii, atunci când l-a ispitit pe Cristos.

?24
 Omul natural nu doreşte nici un Dumnezeu sfânt şi
nici o Lege sfântă. Pentru el este acceptabilă orice
cunoaştere despre orice lucru, cu excepţia cunoaşterii lui
Dumnezeu. De ce se întâmplă aşa? Deoarece cunoaşterea
adevărului lui Dumnezeu îl smereşte pe om, iar mândria
lui nu suportă lucrul acesta.
Omul dispreţuieşte şi sfidează adevărul pe care nu-l
poate evita. Dacă el încalcă vreo parte a Legii lui
Dumnezeu, el arată dispreţ faţă de toată legea (Iac. 2:10).
Chiar dacă se întâmplă să respecte unele din preceptele
lui Dumnezeu, aceasta are loc doar întâmplător şi are
motivaţii egoiste, nu izvorăşte dintr-o inimă ascultătoare.
Adam a insistat asupra libertăţii lui, chiar dacă aceasta a
dus la rănirea lui. Astfel, toţi oamenii în Adam sunt
complet nebuni, duşmani ai propriei lor fericiri. Ei insistă
să se îndepărteze de Dumnezeu indiferent de preţ. „Mai
bine să slujesc păcatului decât să slujesc lui Dumnezeu”
este mottoul păcătosului. El ajunge să experimenteze
dureri mai mari încălcând Legea lui Dumnezeu decât ar fi
suferit ţinând-o!
Omul urăşte cel mai mult acele porunci care sunt
cele mai spirituale, cele mai lăuntrice şi care-L glorifică
cel mai mult pe Dumnezeu. El abia tolerează părţile de
închinare exterioare şi ceremoniale. Abia dacă are
gânduri despre Dumnezeu şi găseşte prea puţină
satisfacţie în El. Trebuie constrâns să facă binele şi
găseşte o mulţime de scuze pentru a nu-l face. Urăşte să
vină în prezenţa lui Dumnezeu şi pleacă de îndată ce
poate. Îi oferă lui Dumnezeu resturile. Îl slujeşte pe

?25
Dumnezeu ca şi cum i-ar fi frică ca nu cumva să pună
stăpânire pe inima lui.
Dacă omul natural se întâmplă să slujească lui
Dumnezeu în vreun fel, aceasta este doar dintr-un interes
egoist. Dacă Dumnezeu nu-i dă ceea ce doreşte, omul Îl
va părăsi pe Dumnezeu de îndată şi nu-l va mai sluji. Îl
acceptă pe Dumnezeu ca slugă, dar nu ca Stăpân.
Omul îşi arată dispreţul faţă de Dumnezeu prin
multele promisiuni pe care le încalcă. În vreme de necaz
sau pericol, el repede promite lui Dumnezeu, dar după
aceea renunţă. Astfel, el se dovedeşte a fi urmaşul tatălui
minciunilor (Io. 8:44). Ar putea să existe vreo dovadă mai
clară decât aceasta cu privire la renegarea domniei lui
Dumnezeu?

Omul în mod natural recunoaşte orice altă

domnie decât cea a lui Dumnezeu. El preferă în locul
domniei lui Dumnezeu chiar domnia lui Satan. Omul
preferă chiar să se alăture vrăjmaşului de moarte a sufle-
tului său decât să se plece înaintea sceptrului lui Iehova.
Îngăduind unui asemenea obiect rău şi de speţă joasă să îi
stăpânească inima, omul dă dovadă de cel mai mare
dispreţ faţă de Cel care singur este vrednic de inima lui.
Cea mai evidentă domnie de care are omul parte
este a omului însuşi. Opinia lumii contează pentru el mai
mult decât orice altceva. El este de acord cu domnia lui
Dumnezeu doar atunci când este constrâns de ea, când
consecinţele neascultării sunt prea dureroase pentru a
putea fi îndurate.

?26
 Omul caută să se instaureze pe sine ca
Dumnezeu al lui. El îşi face un idol din propria voie.
Dragostea de sine şi independenţa reprezintă pietrele de
căpătâi ale ateismului şi rădăcina tuturor păcatelor din
lume. Adam şi-a dorit să fie egal cu Dumnezeu. A
considerat că poate invada tronul lui Dumnezeu. De la
căderea în păcat, marea controversă dintre Dumnezeu şi
om a fost dacă omul sau Dumnezeu este Dumnezeu.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru al doilea Adam
care nu S-a cramponat de privilegiile Lui divine, ci S-a
smerit şi a venit pe Pământ şi a murit (Fil. 2:5-8) pentru a
desface ceea ce făcuse primul Adam.
Atunci când un om păcătuieşte conştiinţa lui îl
acuză, aşa că el caută să o elimine. Nu-i place să păstreze
nicio cunoaştere a adevăratului Dumnezeu (Rom. 1:28).
Acesta este un mare rău, pentru că a distruge conştiinţa
este egal cu a-L distruge pe Dumnezeu: ea este mesagerul
Lui.
Binele aparent pe care omul natural îl înfăptuieşte
este doar un bine relativ, pentru că îl face pentru a se
mulţumi pe sine şi nu pentru a-L onora pe Dumnezeu. El
face ceea ce e bine doar pentru că voia lui coincide din
întâmplare cu voia lui Dumnezeu în privinţa respectivă.
Oricum, principiul care conduce în sufletul lui în mod
cert nu este Dumnezeu, ci sinele. Pe om îl motivează
reputaţia în faţa oamenilor sau orice alt avantaj egoist.
Astfel, ceea ce înaintea noastră pare a fi ascultare de
Dumnezeu, în ochii lui Dumnezeu, de fapt, este
neascultare.

?27
 Atunci când un om îşi stabileşte şirul acţiunilor lui
fără a lua în calcul Cuvântul şi voia lui Dumnezeu cu
privire la ceea ce vrea să facă, el acţionează ca fiindu-şi
propriul dumnezeu. Mai degrabă Îl nemulţumeşte pe
Dumnezeu decât să se nemulţumească pe sine. Ateul
practic efectiv devine propriul său suveran.

În ultimă instanţă, omul vrea să fie Dumnezeu

pentru Dumnezeu. El vrea să fie atotputernic peste Cel
Atotputernic. Atâta vreme cât Dumnezeu face ceea ce
vrea El, noi Îl vom recunoaşte. Dorim ca Dumnezeu să
fie binefăcătorul nostru, însă nu şi stăpânul nostru. Vrem
să inventăm un Dumnezeu nou, îmbunătăţit, însă un
asemenea Dumnezeu este o fantezie care există doar în
imaginaţia noastră. Dumnezeu ne spune: „Ţi-ai închipuit
că Eu sunt ca tine”, iar asta înseamnă, de fapt, a-L uita pe
Dumnezeu (Ps. 50:21-22). Haidem să luăm în considerare
câteva moduri în care omul Îl reconstruieşte pe
Dumnezeu în imaginaţia lui.
Când luptăm împotriva sfintei legi a lui Dumnezeu,
ne punem pe noi înşine în locul lui Dumnezeu. Noi
efectiv spunem „Ştiu mai bine decât Dumnezeu ce este
bine pentru mine”. Dumnezeu are dreptul să stabilească
legea pentru creaturile Sale. Însă noi pretindem să
stabilim legea pentru Dumnezeu ori de câte ori nu suntem
de acord cu poruncile Lui.
Când nu suntem de acord cu felul în care
Dumnezeu guvernează lumea, ne punem pe noi înşine ca
Dumnezeu. Este ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea
nouă socoteală, de parcă noi, şi nu El, am fi cei cu

?28
adevărat preocupaţi de problemele ei. Ne instaurăm pe
noi ca fiind învăţătorii şi consilierii lui Dumnezeu. Ne
imaginăm că El este Cel care greşeşte, niciodată noi.
Când ne pierdem răbdarea atunci când trecem prin
dificultăţi, ne imaginăm că înţelepciunea, neprihănirea şi
timpul nostru sunt mai bune decât ale lui Dumnezeu. Ne
credem superiori Lui în ordonarea providenţei.
Atunci când îi invidiem pe alţii trădăm o inimă
îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Spunem: „Dumnezeu
nu S-a consultat cu mine când şi-a împărţit darurile. Îmi
datorează un lucru sau altul”.
Când ne rugăm în mod egoist, cerând de la
Dumnezeu ceea ce El nu a promis şi nici nu a hotărât să
ne dea, dăm dovadă de multă mândrie păcătoasă. Ne
rugăm ca şi cum am fi hotărâţi să-L facem pe Dumnezeu
să facă ceea ce vrem noi.
Atunci când, pripit sau nepăsător, interpretăm
providenţa lui Dumnezeu într-o judecată neobişnuită,
aplicăm asupra lui Dumnezeu propria noastră voie ca
lege sau motiv. De exemplu, în Evanghelia după Luca, în
capitolul 13, Cristos ne-a avertizat cu privire la
presupunerea pripită că galileenii pe care i-a măcelărit
Pilat au fost mai păcătoşi decât alţii. Să fim precauţi în
felul în care interpretăm nenorocirile care vin peste
vrăjmaşii noştri.
Atunci când neglijăm principiul normativ al lui
Dumnezeu cu privire la închinare, introducând propriile
noastre inovaţii care plac şi atrag omul, în mod practic îl
detronăm pe Dumnezeu.

?29
 Atunci când răstălmăcim Scriptura după placul
nostru mai degrabă decât să urmăm intenţia gândului lui
Dumnezeu, ne considerăm pe noi a avea mai multă
autoritate decât Dumnezeu.
Orice om care încetează să-L mai urmeze pe
Cristos atunci când apar necazuri, în mod practic se
zeifică pe sine. Alinarea şi pofta personală devine
dumnezeul lui. Ei consideră că sunt nişte judecători mai
buni decât Dumnezeu cu privire la ceea ce este cu
adevărat profitabil.
Am putea adăuga la listă: nerecunoştinţa,
încăpăţânarea, şi altele de genul acesta. Dar suma tuturor
acestora este aceasta: ateul practic devine dumnezeu
pentru sine.

II. OMUL SE PUNE PE SINE ÎNSUŞI CA SCOP ŞI

FERICIRE PROPRIE ÎN LOCUL LUI
DUMNEZEU.

Dumnezeu merită aprecierea noastră cea mai de

seamă. Se cuvine ca noi să depindem de El şi să ne
bucurăm de El, însă, în starea noastră naturală, noi
încercăm să inversăm lucrurile.
În timp ce omul Îl dă jos pe Dumnezeu se pune pe
sine în locul Lui. Dragostea păcătoasă pe care o avem
faţă de noi joacă un rol fatal aici. Sunt trei feluri de
dragoste de sine care pot fi desemnate ca natură, păcat şi
har. În primul rând, Dumnezeu a implantat în fiecare
persoană o dragoste de sine naturală. Instinctul nostru de

?30
autoconservare evidenţiază felul acesta de dragoste. Fără
el, nu mai suntem oameni. În al doilea rând, omul păcătos
posedă o dragoste de sine carnală prin care se înalţă pe
sine mai presus de Dumnezeu. Această dragoste de sine
este exagerată, excesul păcătos al dragostei de sine natu-
rală. În al treilea rând, într-o stare de har, omul ajunge să
iubească interesul cel mai mare al sufletului său. A-L
onora pe Dumnezeu devine plăcerea lui supremă.
Preocupările temporare şi pământeşti devin subordonate
celor sufleteşti. Cel de-al doilea fel de dragoste de sine
este cea implicată în ateismul practic. Păcatul ne stârneşte
pe baza satisfacerii de sine, vedem păcatul ca fiind ceva
bun pentru noi. A trăi pentru păcat înseamnă acelaşi lucru
cu a trăi pentru sine. Chiar în religie putem fi motivaţi de
dragostea de sine carnală. Spre exemplu, ne putem da
trupul să fie ars ca martir, însă dacă facem acest lucru cu
o dragoste nesfântă, nu există niciun câştig (I Cor. 13:3).
În ce modalităţi se pune omul pe sine ca finalitate
proprie?
- Aplaudându-se şi îmbrăţişându-se pe sine şi com-
plăcându-se în ceea ce percepe a fi perfecţiunile
sale, mai degrabă decât în perfecţiunile lui
Dumnezeu;
- Atribuindu-şi sieşi glorie şi onoare; atribuindu-şi
meritele pentru orice bine pe care îl face şi învino-
văţindu-L pe Dumnezeu pentru orice problemă;
- Insistând pe doctrine care îi fac plăcere, angajând
un profet fals care să le înveţe;

?31
 - Fiind într-o mai mare măsură preocupat de lezarea
adusă lui decât de lezarea comisă împotriva lui
Dumnezeu;
- Încrezându-se în el însuşi, în inteligenţa şi
înţelepciunea lui mai degrabă decât să caute felul
lui Dumnezeu de a gândi;
- Încălcându-şi conştiinţa, care este reprezentantul lui
Dumnezeu, pentru a-şi face pe plac. În aceste mo-
duri şi în multe altele, ne dovedim a fi atei practici.

Făcându-ne pe noi înşine finalitate proprie,

uzurpăm prerogativele lui Dumnezeu. Îl defăimăm pe
Dumnezeu, insinuând că El nu este aşa de vrednic de
dragostea noastră precum suntem noi înşine. Practic, Îl
distrugem pe Dumnezeu atât de mult cât putem, negându-
i în viaţa noastră onoarea şi voia revelate de El.

Omul va pune orice în locul lui Dumnezeu, mai

puţin pe El Însuşi. Doar o fiinţă iraţională ar face aşa
ceva în mod formal sau explicit, însă toţi oamenii fac din
fire realmente aşa, în mod implicit. Omul îşi imaginează
în mod prostesc că poate fi mulţumit fără Dumnezeu. În
loc să Îl aibă pe Dumnezeu în fiecare gând, abia dacă se
gândeşte la El (Ps. 10:4). Dintre toate lucrurile, omul se
gândeşte cel mai puţin la Dumnezeu. Nu găseşte plăcere
în Dumnezeu ca Dumnezeu. Caută cu lăcomie şi cu
înfocare interesele lumeşti. Este dependent de plăcerile
trupeşti şi, de dragul satisfacţiei pământeşti, renunţă la
plăcerile lui Dumnezeu, în care îşi găsesc îngerii
plăcerea. El preamăreşte mai degrabă mijloacele sau

?32
instrumentele decât sursa tuturor binecuvântărilor lui. Îl
tratează pe Dumnezeu ca pe un simplu spectator al vieţii
lui. Îl devalorizează pe Dumnezeu, stabilind ca dumnezeu
în viaţa sa o altă creatură sau un anumit păcat. În toate
lucrurile îl neagă pe Dumnezeu la fiecare pas.

Omul se pune pe sine ca scop al tuturor

creaturilor. Atât de egoişti suntem noi prin natura
noastră, încât credem nu doar că suntem vrednici de afec-
ţiunea noastră supremă, ci şi de afecţiunea celorlalţi. Ne
închipuim că pentru noi există toate celelalte lucruri. Deşi
unii dintre noi se străduiesc să ascundă gândul acesta,
toţii oamenii au această părere înaltă despre ei înşişi.

Omul se face pe sine ca scop pentru care

Dumnezeu există. El şi L-ar supune chiar şi pe
Dumnezeu! Cum fac oamenii lucrul acesta? În multe
feluri subtile, după cum vor arăta exemplele care
urmează.
Omul se consideră pe sine scopul pentru care există
Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu doar din motive
egoiste, doar atunci când El îi acordă nişte beneficii. Asta
înseamnă a iubi darul, însă nu şi Dătătorul.
Omul se consideră pe sine scopul pentru care există
Dumnezeu abţinându-se de la anumite păcate doar pentru
că, făcând aşa, e ajutat să promoveze un alt scop păcătos.
De exemplu, se poate abţine de la beţie doar pentru a-şi
păstra trupul sănătos pentru sine. Nu frica de Domnul, ci
un interes faţă de sine îl motivează pe ateul practic.

?33
 Omul se consideră pe sine scopul pentru care
Dumnezeu există îndeplinind îndatoriri religioase doar
pentru câştigul personal. Cât de mulţi atei poartă o mască
subţire a religiei! Dacă nu există niciun profit evident
pentru el, omul este delăsător în îndeplinirea îndatoririlor
lui. Dacă s-ar descurca fără Dumnezeu, ar face-o cu
bucurie. Se roagă doar în vremuri de nevoie şi necazuri
personale. Rugăciunea este de cele mai multe ori cea mai
fierbinte atunci când omul este cel mai puţin evlavios.
Ateul practic îl roagă pe Dumnezeu să-i aprobe planurile
personale şi egoiste, devenind nerăbdător atunci când
Dumnezeu nu-i răspunde la rugăciuni sau nu lucrează
după orarul lui.
Omul se consideră pe sine scopul pentru care există
Dumnezeu, ţintind spre nişte scopuri egoiste chiar şi
atunci când îndeplineşte nişte îndatoriri religioase. Simon
vrăjitorul ar fi folosit cu bucurie nişte daruri miraculoase,
dacă prin ele ar fi primit aprecire şi slavă din partea
oamenilor (Fapte, 8). Cei care vin la Cristos doar pentru
a scăpa de iad, care nu au nicio dorinţă pozitivă pentru
sfinţenie şi pentru gloria lui Dumnezeu, se fac la fel de
jalnic de vinovaţi. Urâm păcatul în primul rând pentru că
ne face rău nouă, sau pentru că îl ofensează pe
Dumnezeu? Motivaţia din spatele întregii noastre
ascultări se pune sub semnul întrebării. De exemplu,
menţinem închinarea în familie doar din dorinţa de a ne
lăuda? În toate lucrurile trebuie să nu pierdem din vedere
evaluarea pe care ne-o face Dumnezeu şi să căutăm gloria
şi slava lui.

?34
 Omul se consideră pe sine scopul pentru care există
Dumnezeu folosindu-L pe Dumnezeu ca pe o scuză
pentru păcat. Omul se sprijină pe o interpretare sucită a
Scripturii ca pe o cârjă care-i susţine poftele. De
exemplu, „să bei şi câte puţin vin din pricina stomacului
tău” (I Tim. 5:23), e deseori citat de către beţivi. Ei fac
acest lucru pentru a-L pune pe Dumnezeu în acord cu
păcatul şi dau dovadă de un grad ridicat de ateism.

Vedem şi mai multe dovezi de ateism practic

prin faptul că omul are păreri nedemne despre
Dumnezeu. El vrea să-l reducă pe Dumnezeu la o
mărime uşor de mânuit. Acest Dumnezeu mic poate fi
satisfăcut cu puţină dreptate, puţină sfinţenie şi puţină
supunere. Curând apare superstiţia: oamenii încep să-L
trateze pe Dumnezeu ca pe un bebeluş, flatându-L,
mituindu-L. Apoi, ei îşi imaginează ameninţările lui
Dumnezeu ca fiind goale, doar cu scopul de a speria
oamenii. Toate acestea sunt o simplă idolatrie mentală şi
este boala spirituală comună a întregii lumi. Dacă s-ar
putea creiona o imagine fidelă a acestui dumnezeu, ce
monstru ar apărea pe pânză!
Asemenea gânduri despre Dumnezeu sunt vicioase
şi defăimătoare. Ele sunt mai rele decât idolatria. Nu doar
că Îl transformă pe Dumnezeu într-o creatură, ci chiar
într-una păcătoasă. Ele sunt chiar mai rele decât ateismul
absolut. Mai bine să-i negi existenţa lui Dumnezeu decât
perfecţiunea Sa.
Evitarea naturală a lui Dumnezeu de către om
demonstrează ateismul său practic. El Îl detestă pe

?35
Dumnezeu pur şi simplu pentru că El este sfânt, pur şi
perfect. Omul nu are niciun interes să imite sfinţenia lui
Dumnezeu. Omul acordă atenţie oricărui fleac, cu
excepţia marelui Dumnezeu. El nu doreşte absolut deloc
să comunice cu Dumnezeu; cu cât Dumnezeu îl cheamă
mai tare, cu atât omul fuge mai departe.
Ce folos are această învăţătură pentru noi?

I. INFORMAŢIE.

Dumnezeu este peste măsură de răbdător şi

milos. El continuă să dea viaţă şi suflare inamicilor săi
declaraţi care Îl provoacă în continuu. Ei L-ar fi ucis cu
mult timp în urmă, totuşi El îi ţine în viaţă, ba este chiar
hotărât să mântuiască pe mulţi dintre ei. Ce Dumnezeu!

Dumnezeu este îndreptăţit să-Şi exercite

dreptatea împotriva duşmanilor Săi. Noi suntem
vinovaţi de trădare spirituală şi ar trebui să fim nimiciţi.
Deoarece am păcătuit împotriva Dumnezeului infinit,
vina noastră este infinită şi merităm pedeapsă infinită.

Noi avem nevoie de o natură nouă în noi pentru

a evita ateismul nostru natural. În natura noastră se află
o înclinaţie spre rău. Nu este o rană minoră, ci este o
boală care ne-a corupt în întregime. Avem nevoie ca un
principiu de viaţă cu totul nou să fie sădit adânc în noi.
Doar atunci Îl putem iubi pe Dumnezeu în mod suprem.

?36
 Astfel, vedem ce dificilă este convertirea de la
păcat şi mortificarea ulterioară a păcatului. Într-
adevăr acest lucru este imposibil la oameni. Este un lucru
uşor pentru un om să-şi întoarcă braţul împotriva lui şi
să-şi răstoarne propriul său imperiu? Convertirea
adevărată este radicală şi de asemenea dureroasă. A trăi o
viaţă sfântă nu este o joacă de copii. Se ridică împotriva a
tot ce ştim şi suntem noi prin natura noastră.

Aici descoperim motivul pentru care oamenii

persistă în necredinţă. Evanghelia ne smereşte pe
deplin. În Evanghelie Dumnezeu este totul în toţi.
Oamenii ar prefera în mod natural legea care le spune să
facă ceva, decât Evanghelia care ne spune că Dumnezeu
în Cristos a făcut totul. Însăşi esenţa credinţei ne cere să
renunţăm la noi înşine şi să privim la Cristos pentru
neprihănire.

Dumnezeu singur este autorul harului şi a

oricărei lucrări bune. Noi suntem robi ai propriei
noastre naturi păcătoase. Orice persoană care s-a întors
vreodată la Dumnezeu a fost mai întâi întoarsă de către
Dumnezeu. În răscumpărare, noi suntem îndatoraţi doar
harului, îndatoraţi harului pur şi suveran.

Cele mai bune lucrări ale omului nu-l pot

îndreptăţi. Noi nu ne putem ridica deasupra noastră.
Fiind oameni naturali, cele mai bune lucrări ale noastre
sunt doar nişte expresii de gândire, dorinţă sau motivaţie

?37
ateistă. Poate că vecinii ne laudă ca fiind oameni buni,
dar ei nu pot vedea inima noastră.

Ateismul practic este cauza oricărei apostazii de

la practica creştină. În secret, apostatul nu s-a supus
niciodată pe deplin stăpânirii lui Dumnezeu în viaţa lui.
Mai presus de orice, el era determinat să aibă parte de
laude, plăceri sau vreun profit personal.

Aici vedem excelenţa creştinismului adevărat.

Acesta îl pune pe om într-o stare joasă, acolo unde îi este
locul, în timp ce Îl înalţă pe Dumnezeu pe cel mai înalt
tron, acolo unde este locul Său. Evanghelia îl pune pe om
în ţărâna din care a venit şi Îl glorifică pe Dumnezeul
etern ca Dumnezeu. Lumina naturii poate să cucerească
ateismul absolut, dar numai lumina Evangheliei cucereşte
ateismul practic.

II. ÎNDEMNURI.

Să ne smerim de ateismul nostru practic. Trebuie

să fim conştienţi de prezenţa lui în noi şi în alţii. Niciunul
dintre noi nu suntem în mod natural iubitori de
Dumnezeu. Cât de frecvent L-am neglijat! Cât de hotărâţi
căutăm orice altceva decât pe El! Cât de neglijenţi
suntem să slujim unui Dumnezeu aşa de bun! Oare a fost
vreodată o societate cu mai mult ateism practic decât cea
de acum? Oare ce vede Dumnezeu când se uită din Ceruri
pe Pământ şi în adâncul inimilor noastre?

?38
 Ateismul practic este pur şi simplu nerezonabil. El
inversează ordinea realităţii. Îl sfidează pe Dumnezeu şi
preferă vreun lucru creat în locul lui. Atunci când
păcătuim, ne comportăm ca şi cum păcatul ar fi de fapt
dumnezeul nostru. A-I nega Celui Preaînalt ceea ce
merită este cea mai joasă adâncime a păcatului. În
virtutea a ceea ce este, El este demn de toată afecţiunea,
închinarea şi slujirea noastră.
Gândeşte-te cât de multă nerecunoştină se regăseşte
în ateismul practic. Presupune că un mare binefăcător a
locuit în aceeaşi casă cu un om, şi totuşi omul acela nu a
schimbat un cuvânt cu cel care l-a susţinut, nu a oferit
niciodată vreo dovadă de mulţumire. Poate spui: „Ce
rău!” Dar nu este aceasta exact ceea ce facem noi cu
Dumnezeu? E mai rău decât ceea ce face Diavolul.
Sfidarea lui este mai scuzabilă pentru că el este în mod
expres sub condamnare, în timp ce pe noi Dumnezeu ne
acoperă în fiecare zi cu binefaceri. Ne purtăm cu
Dumnezeu de parcă ar vrea să ne facă rău, când, în
realitate, El face întotdeauna ceea ce este perfect bun.
Ingratitudinea noastră este o insultă ruşinoasă la adresa
lui Dumnezeu.
Finalul unui asemenea traseu împotriva lui
Dumnezeu va fi cu siguranţă nefericire veşnică. Oricine
este ambiţios ca să fie propriul său rai, va descoperi în
cele din urmă că sufletul său va deveni propriul iad. În
iad, ateul obţine într-un anumit sens lucrul după care a
tânjit: să fie lăsat cu sine însuşi. Dar va descoperi că
aceasta este un chin şi nu o bucurie.

?39
 Fie ca orice credincios în Cristos să-şi omoare
ateismul practic care rămâne în el. Păcatul este o
întoarcere de la Dumnezeu către sine. În orice alegere noi
trebuie să punem doar două întrebări: „Este voia lui
Dumnezeu autoritate peste mine?” „Este gloria lui
Dumnezeu scopul meu?” Orice păcat reprezintă
neglijarea acestor consideraţii. Orice har reprezintă
practicarea lor. Pentru a ne ajuta să omorâm ateismul
practic, luaţi în considerare următoarele reguli simple.
Roagă-te mult lui Dumnezeu şi meditează mult la
El. Noi trebuie să stăm aproape de Dumnezeu. Distanţa
este primul pas către nemulţumire. Comuniunea zilnică
cu Dumnezeu ne face să ne găsim plăcerea în El şi să
detestăm orice gând de a-L supăra. Orice păcat începe cu
eşecul nostru în cămăruţa de rugăciune.
Preţuieşte şi studiază Scriptura. Cum putem să ne
găsim plăcerea în Dumnezeu dacă nu-l cunoaştem pe El?
Cum putem să-l cunoaştem decât prin Cuvântul Său?
Dacă nu-L respingi ca autoritate, nu respinge Scriptura ca
ghid al tău.
Ai grijă la plăcerile senzuale. Noi trebuie să
practicăm lepădarea de sine şi o folosinţă moderată a
plăcerilor pământeşti. Nimic nu este mai capabil de a
stinge apetitul nostru pentru Dumnezeu decât dependenţa
de păceri lumeşti. Fii atenţi la această mare capcană!
Păzeşte-te de păcatele care îngâmfă. Cu alte
cuvinte, nu păcătui împotriva cunoştinţei, ci umblă
potrivit întregii lumini pe care o ai. Când păcătuieşti în
mod deliberat, sufletul tău devine un sol fertil pentru
creşterea unei recolte fatale de ateism practic.

?40
[pag. 41 … pag. 286]
 14

RĂBDAREA LUI DUMNEZEU

Naum a profeţit împotriva cetăţii Ninive. Deşi în

ochii omului judecata lui Dumnezeu asupra capitalei
asiriene întârzia să vină, ea venea fără de îndoială. Doar
răbdarea lui Dumnezeu o făcea să întârzie. „Domnul este
îndelung răbdător, dar de o mare tărie, şi nu lasă nepedep-
sit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi
norii sunt praful picioarelor Lui” (Na. 1:3). Observaţi
legătura dintre puterea lui Dumnezeu şi răbdarea Lui.
Puterea pe care El o are asupra Lui însuşi este cauza pen-
tru care este încet la mânie. Atunci când Moise a mijlocit
pentru Israel în Numeri, 14:17, el I-a cerut lui Dumnezeu
să fie răbdător, rugându-se, „să se arate puterea Domnului
în mărimea ei”. Dumnezeu are putere asupra Lui Însuşi
să suporte mari jigniri fără o răzbunare imediată. El are o
putere a răbdării la fel cum are o putere a dreptăţii.
Nu trebuie să ne gândim la răbdarea lui Dumnezeu
ca şi cum El ar suferi, aşa cum adesea este adevărat când
e vorba de răbdarea omului. Mai degrabă, răbdarea lui
Dumnezeu este bunăvoinţa lui de a-şi amâna mânia faţă
de făpturile păcătoase. Indiferent cât de mult suferă o
persoană în viaţa aceasta, suferă mai puţin decât merită,
datorită răbdării lui Dumnezeu. Alţi termeni similari în
Scriptură includ „îndelungă-răbdare”, „îngăduinţă”,
„păstrarea tăcerii”. Atributul acesta este unul pe care

?286
Dumnezeu Însuşi l-a proclamat înaintea lui Moise,
spunând „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de
îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi
credincioşie” (Ex. 34:6).

I. NATURA RĂBDĂRII LUI DUMNEZEU.

Într-un anumit fel, răbdarea lui Dumnezeu este

diferită de bunătatea şi îndurarea Lui. Îndurarea se
uită la făptură ca fiind nefericită; răbdarea o vede ca pe
un criminal. Îndurarea compătimeşte pe însuşi păcătos;
răbdarea îi suportă păcatul. Îndurarea n-ar putea acţiona
dacă răbdarea n-ar pregăti calea înainte; răbdarea este
întâia şoaptă a îndurării. Bunătatea se extinde asupra
tuturor făpturilor în starea lor originală, şi asupra tuturor
făpturilor pământeşti în starea lor căzută; răbdarea are a
face cu omul în particular, considerat ca făptură vinovată.
Amânarea pedepsei în cazul îngerilor căzuţi nu poate fi
numită într-un mod corect răbdare, pentru că acolo unde
nu există nicio ofertă a îndurării, nu există niciun exerci-
ţiu al răbdării. Răbdarea este o cruţare temporară pentru a
permite o schimbare a inimii. Dacă păcatul n-ar fi intrat
în lume, Dumnezeu nu şi-ar fi exercitat niciodată
răbdarea.

Răbdarea lui Dumnezeu nu se întemeiază pe

vreo slăbiciune de-a Lui. Nu înseamnă că El este
incapabil de mânie, sau că este ignorant faţă de
provocările ei, sau că este delăsător de promisiunile Lui.

?287
El vede şi ia în considerare fiecare păcat, şi El va pune
omului totul sub ochi (Ps. 50:21).

Răbdarea lui Dumnezeu nu este constrânsă de

laşitate, slăbiciune a spiritului, lipsa puterii, aşa cum
adesea este cazul oamenilor. Puterea lui Dumnezeu nu
s-a micşorat faţă de momentul în care El a creat lumea
din nimic. Un singur cuvânt rostit de buzele Lui ar putea
trimite întreaga creaţie la nimicnicia din care a apărut.
Sau El ar putea să ia viaţa oricărei persoane în orice
moment.

Mai degrabă decât o lipsă a puterii asupra

creaturilor, temeiul răbdării lui Dumnezeu este
deplina putere pe care o are asupra Lui Însuşi. Cu cât
o persoană este mai slabă, cu atât are mai puţin control
asupra patimilor sale. Iată de ce în Proverbe ni se spune
„Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi
cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine
cucereşte cetăţi” (Prov. 16:32). Dumnezeu are o
asemenea stăpânire de Sine încât El nu are patimile pe
care le are omul. Exercitarea răbdării Lui este un argu-
ment mai solid în favoarea puterii Sale decât faptul că a
creat universul. El rabdă cu multă îndelungă răbdare
vasele mâniei pentru a-şi descoperi puterea (Rom. 9:22).
Vedem mai mult puterea Lui în răbdarea pe care o are
decât în mânia Lui.

Exercitarea răbdării lui Dumnezeu e găsită în

moartea lui Cristos. Acest lucru este evident pentru că

?288
Dumnezeu nu arată nicio răbdare faţă de îngerii căzuţi.
I-a legat pentru pedeapsă imediat ce au păcătuit. Cristos
nu a murit pentru ei. Dar El a murit pentru om. Chiar şi
acei oameni pe care El nu i-a răscumpărat într-un mod
mântuitor prin moartea Lui primesc anumite beneficii
temporale prin ea; în mod special, ei se bucură de
răbdarea lui Dumnezeu. În sensul acesta, se spune despre
Cristos că i-a „cumpărat” pe cei pe care „osânda îi paşte
de multă vreme, şi a căror pierzare nu dormitează” (II
Pet. 2:1-3). El a cumpărat continuarea vieţii lor, şi
amânarea execuţiei lor, pentru ca ofertele harului să le fie
făcute şi lor. După cum harul nu a fost descoperit decât în
Cristos, tot aşa nici răbdarea nu a fost descoperită decât
în Cristos. Venirea lui Cristos a fost motivul răbdării lui
Dumnezeu în Vechiul Testament. Adunarea celor aleşi de
El este motivul răbdării Lui de acum.

Niciun alt atribut nu-L împiedică pe Dumnezeu

să-Şi exercite răbdarea. Exactitatea ameninţării cu
pedeapsa nu este încălcată doar pentru că El aşteaptă mult
timp înainte de a împlini ameninţarea. În înştiinţarea
celor patruzeci de zile pe care a dat-o prin Iona oamenilor
din Ninive, mesajul implicit a fost că dacă va fi împlinită
condiţia pocăinţei, oraşul va fi cruţat. Tot aşa, amenin-
ţarea lui Adam cu moartea în cazul în care va mânca din
fructul oprit nu a fost dusă la îndeplinire în ce priveşte
moartea veşnică, pentru că s-a găsit o Cauţiune, a cărui
moarte l-a onorat mai mult pe Dumnezeu decât însăşi
moartea lui Adam.

?289
 Răbdarea lui Dumnezeu nu intră în dezacord cu
dreptatea şi neprihănirea Lui. Nu găsim de vină niciodată
unui judecător care amână un proces sau o sentinţă sau o
execuţie dintr-un motiv bun. Nimeni dintre noi să nu
creadă că Dumnezeu nu are motive întemeiate pentru
răbdarea Lui! El nu doreşte ca cineva din poporul Lui să
piară (II Pet. 3:9 - şi are o îndelungă răbdare faţă de noi,
adică, faţă de aleşii lui Dumnezeu cărora le-a fost făcută
făgăduinţa). Dumnezeu şi-a glorificat dreptatea asupra lui
Cristos, şi acum răbdarea Lui este în armonie perfectă cu
dreptatea Lui. Pe lângă aceasta, Dumnezeu este liber să
aleagă timpul care-i convine Lui cel mai mult pentru
pedepsirea celor ce fac răul. Vremurile şi soroacele sunt
în stăpânirea Tatălui (Fap. 1:7). Dreptatea are înaintea
întreaga veşnicie ca să se demonstreze pe ea însăşi, însă
răbdarea are timpul ca singură oportunitate. În loc să fie
încălcată, dreptatea este făcută mai vizibilă prin răbdarea
lui Dumnezeu: orice obiecţie adusă împotriva dreptăţii va
fi mai mult decât îndepărtată din pricina marii răbdări pe
care Dumnezeu a arătat-o faţă de păcătoşi.

II. CUM SE MANIFESTĂ RĂBDAREA LUI

DUMNEZEU.

Ia în considerare câteva exemple generale.

El Şi-a manifestat răbdarea faţă de Adam şi Eva. Ar
fi putut să-i lovească de moarte în momentul în care au
privit ispita într-o lumină pozitivă, pentru că atunci a
început păcatul; faptul că au mâncat din fruct a fost mai

?290
degrabă sfâşitul faptei lor decât începutul ei. În loc să
facă aşa, Dumnezeu i-a îngăduit lui Adam să trăiască 930
de ani. Faptul că permite rasei umane să continue până în
ziua de azi este o mărturie a răbdării Lui.
El şi-a manifestat răbdarea faţă de Neamuri.
Nelegiuirile lor descrise în Epistola către romani, ca-
pitolul 1, sunt suficient de abundente ca să aducă asupra
lor Atotputernica mânie într-o clipă. Totuşi, Dumnezeu
este atât de răbdător încât „nu ţine seama de vremurile de
neştiinţă” (Fap. 17:30). El a închis ochii ca şi când nu i-a
văzut; nu le-a cerut socoteală pentru păcatul lor.
Dumnezeu şi-a manifestat răbdarea faţă de Israel.
Deşi Dumnezeu ştia că sunt un popor încăpăţânat, „El
le-a răbdat purtarea în pustie” (Fap. 13:18). I-a răbdat
timp de aproape o mie cinci sute de ani, din vremea
Exodului până la nimicirea Ierusalimului de către romani.
Să observăm acum câteva modalităţi specifice în
care Dumnezeu îşi manifestă acest atribut:

1. El trimite dinainte avertizări cu privire la judecăţile ce

vor veni. Multe pagini ale Vechiului Testament sunt
pline de aceste avertismente. Cât de mulţi profeţi a tri-
mis El cu mesajul judecăţii iminente. Enoh şi Noe i-au
anunţat pe oameni înainte de potop. Orice judecată
majoră venită asupra Israelului a fost prevestită, de la
foametea din Egipt, anunţată de Iosif, până la distru-
gerea Ierusalimului, vestită de Cristos. Scopul evident
al avertizării a fost ca El să nu-şi reverse mânia.
Înainte de a lovi, El îşi înalţă mâna şi-şi scutură
toiagul, pentru ca omul să vadă şi să se ferească de

?291
 lovitură. Prin Iona, Dumnezeu a ameninţat cetatea
Ninive cu nimicirea în aşa fel ca pocăinţa celor din
Ninive să ducă la neîmplinirea profeţiei. El rage ca un
leu, pentru ca omul să-i audă glasul şi să se
adăpostească de mânia Lui.
2. Dumnezeu îşi întârzie atât de mult judecăţile cu care
ameninţă, chiar dacă cei răzvrătiţi nu se pocăiesc. Cât
de adesea „hotărârea împotriva faptelor rele nu este
adusă repede la îndeplinire” (Ecl. 8:11)! În timp ce El
îşi pregăteşte săgeţile, El aşteaptă o ocazie de a le pu-
ne deoparte şi de a le toci vârful. El a spus către Israel:
„Eu nu găsesc nicio plăcere în moartea păcătosu-
lui” (Ez. 18:32). El cu răbdare şi-a oprit mânia asupra
Sodomei până când reţinerea ei i-ar fi prejudiciat
dreptatea. El a suportat nelegiuirile amoriţilor timp de
patru sute de ani (Gen. 15:16). El a prelungit judecata
lui Ahab doar pe baza unei umbre de smerenie. A
aşteptat patruzeci de ani ca să se răzbune pe generaţia
care l-a răstignit pe singurul Său Fiu.
3. Atunci când nu mai poate amâna, Dumnezeu îşi duce
la îndeplinire ameninţările fără tragere de inimă, într-
un oarecare sens. „Căci El nu necăjeşte cu plăcere
[literal, din inimă] nici nu mâhneşte bucuros pe copiii
oamenilor” (Plân. 3:33). Profeţiile încărcate cu
ameninţări ale judecăţii sunt numite povara Domnului,
nu doar pentru că ele sunt o povară pentru cei ce le
primesc, dar de asemenea şi pentru Dumnezeu care le
trimite. Cu ocazia potopului observăm acelaşi regret:
„Şi i-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe
pământ, şi s-a mâhnit în inima Lui” (Gen. 6:6). Sau

?292
 observaţi cuvintele Lui din Osea, 6:4: „Ce să-ţi fac,
Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo?” Psalmistul explică astfel:
„Îşi opreşte de multe ori mânia, şi nu dă drumul
întregii lui urgii” (78:38), ca şi cum ar fi indecis ce să
facă. Odată ce judecata coboară, ea coboară în etape.
Mai întâi viermele, apoi lăcusta, apoi tăciunele, şi apoi
omida (Ioel, 1:4).
4. Dumnezeu moderează judecăţile atunci când le tri-
mite. El nu-şi goleşte tolba de săgeţi; El nu-şi deschide
întreaga rezervă. Adesea El îi pedepseşte doar pe
câţiva, făcând din ei exemple, atunci când El i-ar fi pu-
tut pedepsi pe toţi. Ezra s-a rugat: „Tu, Dumnezeule,
nu ne-ai pedepsit după nelegiuirile noastre” (9:13).
Dumnezeu nu a blestemat pământul ca să nu mai
aducă roadă, ci să aducă roadă doar prin truda
obositoare a omului. În pedeapsa noastră, Dumnezeu
ne sprijină.
5. Dumnezeu continuă cu răbare să ne dea mari îndurări
chiar şi după ce i-am provocat mânia. În timp ce omul
continuă în păcat, Dumnezeu continuă să-şi reverse
îndurările exterioare. Israel a cârtit la Marea Roşie,
totuşi Dumnezeu le-a făcut parte acolo de o izbăvire
monumentală.
6. Toate aceste lucruri sunt uimitoare atunci când luăm
în calcul multele noastre provocări îndreptate împo-
triva lui Dumnezeu. Să nu subestimăm enormitatea
păcatului nostru. Fiecare dintre ele reprezintă un act de
înaltă trădare faţă de Regele cerului. Dreptatea Lui,
sfinţenia şi omniscienţa Lui, toate strigă după jude-
cată; dar răbdarea Lui perfectă amână judecata pentru

?293
 o vreme. Numărul păcatelor noastre este uluitor,
dincolo de calcule. Câte păcate comite un om de-a
lungul vieţii lui? Câte păcate prin omisiune pot fi puse
pe seama lui? Câte provocări se ridică spre ceruri de
pe pământ într-o singură zi? Observă cât de răbdător a
fost Dumnezeu cu lumea aceasta. Timp de şase mii de
ani, fiecare colţ de pe pământ a avut parte de bogăţiile
bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări. Niciun
păcat nu a fost vreodată ascuns de El; toate sunt
deschise privirii Lui. Cât de măreaţă este răbdarea lui
Dumnezeu! Îngerii ar fi bucuroşi să primească un
ordin de la tronul ceresc să distrugă lumea aceasta rea
dintr-o dată; doar răbdarea lui Dumnezeu le opreşte
furia.

III. DE CE ÎŞI EXERCITĂ DUMNEZEU ATÂT DE

MULTĂ RĂBDARE.

Exercitându-şi răbdarea, Dumnezeu ne arată că este

împăciuitor. El nu Se arată ca implacabil, ci ca reconci-
liabil. Răbdarea Lui le arată oamenilor că Îl vor găsi pe
Dumnezeu ca fiindu-le favorabil dacă Îl vor căuta. Faptul
că El nu i-a distrus imediat pe Adam şi Eva, ci i-a răbdat,
i-a demonstrat răbdarea şi i-a dat omului speranţa că ceva
mai bun va veni, deşi acel ceva nu era încă descoperit
foarte clar. Chiar şi păgânii, care au văzut gloria lui
Dumnezeu doar în întinderea cerului (Ps. 19:1), puteau
deduce că Cel care a creat este milostiv, în ciuda tuturor
ofenselor aduse împotriva Lui. „V-a făcut bine, v-a dat

?294
ploi din cer şi timpuri roditoare, şi v-a umplut inimile de
bucurie” (Fap. 14:17). Dumnezeu nu pretinde a fi prie-
tenul duşmanilor Lui, ci El cu adevărat se arată prietenos,
încurajându-i să se pocăiască, şi le oferă temeiul de a
spera la iertare.
Exercitându-şi răbdarea, Dumnezeu le oferă
oamenilor suficiente oportunităţi ca să se pocăiască.
Exact asta spune El despre Izabela din adunarea din
Tiatira: „I-am dat vreme să se pocăiască de curvia
ei” (Apoc. 2:21). Petru scrie că „îndelunga răbdare a
Domnului nostru este mântuire” (II Pet. 3:15), adică
răbdarea lui Dumnezeu reprezintă o solicitare a omului să
participe la mijloacele de mântuire. Petru continuă şi
spune că Pavel, fiind inspirat, a scris aceleaşi lucruri, în
mod evident făcând referire la Romani, 2:4, care spune că
bunătatea Lui Dumnezeu îndeamnă la pocăinţă.
Bunătatea şi răbdarea lui Dumnezeu ne iau de mână şi ne
arată încotro să mergem. De vreme ce toţi oamenii prin
natura lor ştiu că păcătoşii merită judecata lui Dumnezeu
(Rom. 1:22), ei nu pot în mod raţional să interpreteze
greşit răbdarea lui Dumnezeu ca pe o aprobare a
păcatului lor. O gândire sănătoasă le spune că faptul că
Dumnezeu este încet la mânie şi bunăvoinţa Lui de a-şi
îndrepta săgeţile judecăţii Lui în altă parte sunt indicii
neîndoielnice ale răbdării divine.
Exercitarea răbdării lui Dumnezeu permite
creşterea omenirii. Fără de răbdare nicio rasă n-ar fi ieşit
din Adam. Onoarea lui Dumnezeu ar fi fost prejudiciată
de vreme ce El „nu a creat [lumea] ca să fie pustie, ci ca
să fie locuită” (Isa. 45:18).

?295
 Dumnezeu Îşi exercită răbdarea pentru
continuitatea poporului cu care a făcut legământ. Acesta
este scopul special urmărit de Dumnezeu. El este răbdător
cu omenirea în genere, însă din ea El îi cheamă pe cei
aleşi de El spre mântuire. Ei ies din mulţimea păcătoşilor.
O femeie care este vinovată de o crimă capitală nu este
executată dacă poartă în pântec un copil; dar amânarea
sentinţei este de dragul copilului, şi nu al femeii. La fel,
dacă Dumnezeu l-ar fi omorât pe împăratul Ahaz din
pricina păcatului său, bunul rege Ezechia nu s-ar fi
născut. Dumnezeu a suportat multă vreme răzvrătirea
Israelului, pentru ca prin ei să se nască Mântuitorul
păcătoşilor. De dragul Numelui Său, El Îşi amână mânia.
Asemenea unui căpitan răbdător, Dumnezeu aşteaptă
până când toţi pasagerii lui sunt la bord.
Răbdarea lui Dumnezeu faţă de cei răi este pentru
binele poporului Său. Smulgerea acum a buruienilor ar
dăuna plantelor bune. Dumnezeu ar fi cruţat Sodoma de
dragul a doar o mână de oameni temători de Dumnezeu.
El de asemenea îi foloseşte pe cei răi ca să perfecteze
răbdarea sfinţilor. Indiferent dacă prin răbdarea pe care o
are faţă de cei răi El ne protejează sau ne încearcă, este
spre avantajul nostru.
Prin răbdarea lui Dumnezeu, păcătoşii sunt lăsaţi
fără scuză şi mânia sfântă este justificată şi mai mult. Aşa
după cum înţelepciunea este găsită dreaptă de toţi copiii
ei, tot aşa şi dreptatea este dreaptă faţă de răzvrătiţii
împotriva răbdării. Cum pot oamenii să-L acuze pe
Dumnezeu că le-a făcut vreo nedreptate, când de fapt ei
sunt aceia care i-au respins ofertele? De vreme ce

?296
Dumnezeu are dreptul să-l pedepsească pe om după
primul păcat comis, şi totuşi El le rabdă multe păcate, cât
de nescuzabilă este continuarea omului în păcat? Astfel,
fiecare păcătos, fără urmă de îndoială, merită mânia lui
Dumnezeu. Dumnezeu este îndelung răbdător aici, pentru
ca dreptatea Lui să fie mai publică în viaţa de dincolo.
În cele din urmă, implicaţiile practice ale acestui
atribut trebuie să fie aplicate în inimile noastre.

I. INSTRUCŢIUNI.

Răbdarea lui Dumnezeu este folosită într-un

mod abuziv. În cele din urmă, fiecare păcătos este
vinovat de un asemenea abuz. Mulţi oameni îl
interpretează greşit, şi-l confundă cu nepăsare sau negli-
jenţă din partea lui Dumnezeu. Unii chiar îşi imaginează
că ar fi o consimţire a păcatului lor, făcându-l pe
Dumnezeu complice fărădelegilor lor. Pentru că
Dumnezeu, în răbdarea Lui, păstrează tăcerea, oamenii
consideră că Dumnezeu este ca ei (Ps. 50:21). Oricine
continuă în păcat, abuzează de răbdarea lui Dumnezeu, ca
şi cum Dumnezeu i-ar proteja pentru ca ei să se răzvră-
tească împotriva Lui. Cât de mulţi s-au oprit din a păcatui
atunci când au fost sub nuiaua lui Dumnezeu, dar atunci
când, în răbdarea Lui, El îndepărtează nuiaua, ei se întorc
la căile lor de mai înainte! Ei se poartă de parcă
Dumnezeu şi-a reaprovizionat răbdarea pentru ca ei să
păcătuiască şi mai mult. Astfel, răbdarea care ar fi trebuit
să-i înmoaie, îi împietreşte. Faraonul a fost oarecum

?297
înmuiat sub judecată, dar îngheţat iarăşi sub îngăduinţa
lui Dumnezeu. Omul abuzează de atributul acesta când îşi
extrage din el încurajarea de a se adânci şi mai mult în
păcat. „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire
hotărârea luată împotriva faptelor rele, de aceea este plină
inima oamenilor de dorinţa să facă rău” (Ecl. 8:11).
Abuzarea acestui atribut este un mare rău. Fiecare
păcat nou este comis împotriva unei măsuri mai mari a
răbdării lui Dumnezeu, făcând ca orice păcat succesiv să
fie mai amarnic şi vrednic de mai multă pedeapsă.
Este periculos să abuzăm de răbdarea lui
Dumnezeu, pentru că răbdarea Lui va avea un sfârşit.
„Duhul Lui nu va rămâne pururea în om” (Gen. 6:3).
Răbdarea Lui se sfârşeşte la sfârşitul vieţii pământeşti a
unui om. Dumnezeu are mânie să pedepsească la fel cum
are răbdare să îndure. Niciunul dintre noi să nu creadă că
Dumnezeu nu are mânie doar pentru că El este încet la
mânie. Deşi răbdarea trece peste dreptate suspendând-o,
dreptatea în cele din urmă va trece deasupra răbdării
reducând-o la tăcere în întregime. Dumnezeu îşi scoate
încet o săgeată din tolbă, totuşi El nimereşte ţinta. Cât de
mult a răbdat El naţiunea lui Israel, dar în cele din urmă
i-a făcut scrum prin puterea romanilor. Cu cât este mai
abuzată răbdarea Lui, cu atât mai grozavă va fi mânia pe
care şi-o va vărsa. În timp ce omul abuzează de atributul
acesta, Dumnezeu Îşi ascute sabia. Cu cât ei păcătuiesc
mai mult, cu atât tăişul este mai ascuţit. Cu cât El se trage
mai în spate ca să-şi pregătească lovitura, cu atât ea va fi
mai puternică. Când, în cele din urmă, vine vremea
judecăţii, ea va fi rapidă şi severă. Ar fi fost mai bine să

?298
suferi mai devreme o pedeapsă, decât să abuzezi de
răbdare şi să-ţi aduni o comoară mai mare de mânie. Unul
din marile chinuri ale iadului va fi să-ţi aminteşti înde-
lunga răbdare a lui Dumnezeu şi inexcuzabilul abuz
săvârşit împotriva ei.

Atributul acesta explică motivul pentru care

Dumnezeu îngăduie duşmanilor Lui să Îi asuprească
poporul; doar aşa am putea vedea puterea Lui asupra
Lui Însuşi. El n-ar fi avut un nume aşa de mare prin
izbăvirea de care a făcut parte Israelului în zilele lui
Moise, dacă l-ar fi nimicit pe faraon după prima lui
persecuţie asupra naţiunii.

Atributul acesta explică motivul pentru care

îngăduie Dumnezeu ca păcatul să rămână în cei care
sunt regeneraţi; doar aşa am putea vreodată să-i
cunoaştem răbdarea într-un mod personal. În Cer nu
va mai fi loc pentru atributul acesta, pentru că nu vor mai
exista provocări pentru el. Lumea aceasta este singurul
loc în care poate apărea răbdarea. În lumea de dincolo, ea
va rămâne închisă în Divinitate.

II. MÂNGÂIERE.

Răbdarea lui Dumnezeu are o însemnătate

deosebită pentru credincioşi. Tatăl nostru ceresc este un
„Dumnezeu al răbdării şi al mângâierii” (Rom. 15:5).
Prima exprimare a mângâierii faţă de Noe, după ce a ieşit

?299
din arcă, a fost asigurarea răbdării lui Dumnezeu, că nu
va mai nimici lumea prin potop (Gen. 9:11). De vreme ce
lumea nu s-a îmbunătăţit deloc, este evident că
manifestarea răbdării lui Dumnezeu faţă de noua lume
este mai mare decât cea arătată în lumea veche.
De ce este răbdarea lui Dumnezeu o mângâiere faţă
de credincioşi?

- Pentru că demonstrează harul Lui faţă de poporul Său.

Dacă El este răbdător faţă de cei care nu se vor pocăi,
nici nu vor crede, cu cât mai mult este El răbdător faţă
de cei care vor folosi răbdarea Lui pentru scopul ei
revelat – să fie conduşi la pocăinţă;
- Pentru că ea creează contextul încrederii în promi-
siunile Lui. Dacă provocările oamenilor se întâlnesc
cu lipsa de dorinţă din partea lui Dumnezeu de a le
pedepsi, credinţa în El se întâlneşte cu cele mai alese
îmbrăţişări din partea Lui;
- Pentru că există mângâiere în slăbiciuni. Dacă
Dumnezeu ar trage la răspundere sfinţii pentru orice
păcat pe care-l comit, ce s-ar alege de noi? N-am putea
nici măcar să ducem o rugăciune până la capăt. Dar
Dumnezeu este un Tată răbdător şi ne cruţă „aşa cum
are milă un om de fiul său care-i slujeşte” (Mal. 3:17).
Câtă răbdare are El cu închinarea şi slujirea noastră
imperfectă faţă de El!

?300
 III. ÎNDEMNURI.

Să medităm adesea la răbdarea lui Dumnezeu.

Cum am putea să nu observăm acest atribut, când el este
prezent în fiecare bucată de pâine şi fiecare suflare pe ca-
re o avem? Nimic nu-i face mai multă plăcere Diavolului
decât să deformeze atributul acesta în minţile noastre.
Dar meditarea la această perfecţiune excelentă:

- Îl va face pe Dumnezeu mai plăcut nouă. Din anumite

puncte de vedere, atributul acesta este mai măreţ decât
bunătatea Lui, care este faţă de întreaga creaţie.
Răbdarea are a face cu făpturile păcătoase;
- Va face ca pocăinţa noastră să fie mai frecventă şi mai
serioasă. Realizând că am păcătuit împotriva unui
Dumnezeu atât de blând, ar trebui să ni se facă ruşine
în faţa Lui. Faptul că încă existăm nu reprezintă o măr-
turie a micimii păcatelor noastre, ci a mărimii răbdării
Lui. Oh, om nenorocit ce sunt, să abuzez de îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu ca să-L ofensez! Oh, răbdare
infinită, care foloseşti puterea Lui pentru a mă susţine,
putere care ar fi putut fi folosită ca să mă pedepsească!
- Ne va face să nu putem suferi injuriile aduse de alţii
lui Dumnezeu. Orice om care suferă în răbdare atrage
mila oamenilor. Atunci când vedem răbdarea lui
Dumnezeu desconsiderată de oameni, aceasta ar trebui
să ne facă să apărăm cauza lui Dumnezeu;
- Ne va face să fim răbdători sub mâna pedepsitoare a
lui Dumnezeu. Dacă am şti cât de mult ne cruţă, am fi

?301
 mulţumitori în încercările noastre mai degrabă decât
să ne plângem.

Să admirăm şi să fim uimiţi de răbdarea Lui, şi

să-L binecuvântăm pentru ea. Dacă am fi furat de la
vecinul nostru, şi-ar fi oprit el răzbunarea, doar dacă n-ar
fi fost prea slab ca să o pună în aplicare? Am făcut mai
rău de atât împotriva lui Dumnezeu şi, totuşi, sabia Lui
rămâne în teacă. Cu siguranţă, în Cer, o mare parte din
imnurile noastre vor fi pentru a-L lăuda pe Dumnezeu
pentru răbdarea pe care a arăta-o faţă de noi înainte de a
ne chema la Cristos, şi de a ne ţine în viaţă în ciuda
nenumăratelor insulte aduse împotriva Lui. Doar atunci
când, de la o distanţă sigură, vedem Iadul pe care îl
merităm, vom recunoaşte cât de mult Îi datorăm lui
Dumnezeu. Împreună cu Pavel, să ne vedem pe noi înşine
ca pe cei faţă de care Dumnezeu şi-a arătat toată
îndelunga Lui răbdare (1Tim. 1:16).
Pentru a ne înălţa gândurile cu privire la acest
atribut, să observăm următoarele:

- Numărul păcatelor noastre. Fiecare moment pe care-l

trăim reprezintă un moment de păcat din partea
noastră, şi de răbdare din partea lui Dumnezeu. Să ne
gândim la efectul pe care un singur păcat l-a avut
asupra lui Adam, sau Moise, sau Anania şi Safira.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că lucrează cu
răbdare cu noi!

?302
- Ce făpturi decăzute suntem noi. Să stăm în uimire
înaintea Dumnezeului care S-a coborât şi a aşteptat
după noi, nişte viermi ai pământului;
- Cât de măreţ şi sfânt este Cel care are răbdare cu noi.
Un moment de răbdare din partea Lui transcende toată
răbdarea tuturor făpturilor combinată de-a lungul
timpului.
- Cât de mult a fost El răbdător până acum. Un om care
îşi aşteaptă execuţia consideră un privilegiu să aibă
parte de o suspendare a sentinţei de treizeci de zile,
dar Dumnezeu a oferit multora o suspendare de trei-
zeci de ani sau chiar mai mult, în ciuda multor ofense
mult mai mari. Cei condamnaţi în iad ar considera o
mare bunătate să aibă doar o zi de răgaz ca pe o
oportunitate în care să se pocăiască;
- Cu cât mai multă răbdare ţi-a arătat Dumnezeu ţie faţă
de alţii. Cât de mulţi în jurul tău au căzut morţi, şi
totuşi tu rămâi în viaţă până în ziua de azi! Au fost
fărădelegile tale mai mici decât ale lor? Sau este
Dumnezeu mai răbdător faţă de tine? Dacă Dumnezeu
ar pune capăt vieţii tale pământeşti înainte ca să-ţi faci
provizii pentru viaţa veşnică, cât de deplorabilă ar fi
starea ta! Fie ca cei care au avut în trecut o viaţă mai
întunecată să ia în considerare următoarele: Dumnezeu
te putea lovi de moarte când erai în braţele unei
prostituate. Şi vei obosi vreodată în a-L lăuda pe El
pentru răbdarea Lui deosebit de mare?

Să nu ne luăm prea multe libertăţi vizavi de

răbdarea lui Dumnezeu. Păcătoşii trebuie să înţeleagă

?303
că deşi sunt sub răbdarea lui Dumnezeu, ei sunt de
asemenea şi sub mânia Lui. „Dumnezeu se mânie pe cei
răi în fiecare zi” (Ps. 7:11). Nu continua să iroseşti
preţioasele oportunităţi pe care Dumnezeu ţi le dă în
prezent pentru ca să te întorci de la păcatele tale la El.
Aminteşte-ţi, iadul e plin de oameni care s-au bucurat de
răbdarea lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie să ai parte de
mai mult decât de răbdarea Lui. Răbdarea Sa spune că El
este împăciuitor, însă nu spune că este împăcat.
Dumnezeul împăcat este doar privilegiul celor care cu
adevărat se pocăiesc de păcat şi, spre mântuirea lor, cred
în Domnul Isus Cristos.

Să imităm acest atribut al lui Dumnezeu şi să

fim răbdători cu ceilalţi. Cât de diferit de Dumnezeu
este omul care se grăbeşte! Atunci când Dumnezeu este
răbdător faţă de multele noastre jigniri, cum putem noi să
ne grăbim să ne răzbunăm pe alţii pentru o mică ofensă?
În contextul facerii de bine faţă de duşmanii noştri ne-a
învăţat Domnul nostru să fim ca Dumnezeu. „Voi fiţi, dar,
desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârşit” (Mat. 5:48). Să dăm dovadă, deci, de
stăpânire asupra propriilor noastre duhuri şi să fim înceţi
la mânie.

?304
 Cuprins

Cuvânt înainte …………………………………………..3

Prefaţă …………………………………………………..4
1. Existenţa lui Dumnezeu …………………………….6
2. Ateismul practic ……………………………………22
3. Dumnezeu este duh ………………………………..41
4. Închinarea duhovnicească …………………………52
5. Veşnicia lui Dumnezeu ……………………………72
6. Imuabilitatea lui Dumnezeu ………………………86
7. Omniprezenţa lui Dumnezeu .……………………102
8. Cunoştinţa lui Dumnezeu ..………………………116
9. Înţelepciunea lui Dumnezeu ..……………………140
10. Puterea lui Dumnezeu ……………………………164
11. Sfinţenia lui Dumnezeu .…………………………185
12. Bunătatea lui Dumnezeu …………………………215
13. Stăpânirea lui Dumnezeu …………………………251
14. Răbdarea lui Dumnezeu .…………………………286

?305
 În curând la Editura Gratia Dei:

De la Babilon la Roma de Alexander Hislop

Baptiștii non-protestanți de William Bekgaard
Schiță de teologie sistematică de Tom Ross