Cadrul organizaţional european – Consiliul Europei şi Organizaţia pentru

Securitate şi Cooperare în Europa

Conţinut: 1. Organizarea și funcționarea Consiliului Europei; 2. Adoptarea Convenţiei
pentru Protecţia si Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;3. Crearea
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa; 4. Limite ale cooperării în organizaţiile
europene
5. Crearea Comunităților Europene

Dorinţa de a trăi împreună, în pace şi de a se bucura de prosperitate, de a stabili o

comunitate spirituală bazată pe un cadru legal, precum şi ameninţările la adresa siguranţei şi
securităţii indivizilor sunt elementele care au contribuit la apariţia ideilor şi elaborarea
proiectelor vizând construirea Europei unite. De asemenea, nevoia obiectivă a unei colaborări
internaţionale tot mai strânse a statelor, ca urmare a interdependenţelor din lumea modernă,
diversificarea organizaţiilor internaţionale, regionale, precum şi existenţa unui curent de
opinie publică, stimulat de „Uniunea Paneuropeană” a lui Coudenhove-Kalergi, de
propunerea lui Aristide Briand de a se crea o „Uniune Federală Europeană” şi de ideile lui
Winston Churchill privind viitorul Europei, sunt câteva din cauzele care au determinat
mişcările pentru o unire a statelor vest-europene, în perioada de după cel de-al doilea război
mondial.1. Winston Churchill, considerat unul dintre părinţii fondatori ai construcţiei
europene, în discursurile ţinute la Fulton (5 martie 1946) şi Zürich (19 septembrie 1946),
susţinuse cu putere politica de uniune şi arătase că : "Trebuie să recreăm o familie europeană
într-un cadru regional ce se va numi, poate, Statele Unite ale Europei şi primul pas politic va
fi acela de a constitui un Consiliu al Europei […].Vă spun: «Europă, în picioare!»"2
Un alt factor pare să fie, alături de reconcilierea Europei cu Germania, împiedicarea
acesteia de a mai provoca un război mondial. De asemenea, apariţia pe scena istoriei a celor
două superputeri (S.U.A.-U.R.S.S.) a determinat naţiunile Europei de vest să se grupeze într-
un ansamblu coerent.
Analiza cauzelor integrării presupune a lua în considerare toţi factorii obiectivi şi
subiectivi priviţi în interdependenţa lor, a contextului intern şi internaţional, împletirea
scopurilor politice cu cele economice, expresie şi treaptă, în acelaşi timp, a dezvoltării
procesului de internaţionalizare a factorilor de producţie şi a vieţii economice. Dorinţei de a
găsi anumite mecanisme economice care să permită refacerea economiilor distruse de război
şi deteriorate de începutul destrămării imperiilor coloniale i s-au adăugat şi factorii enunţaţi.

1
A.H.Robertson, European Institutions, 3 ed., London, 1973, pp. 1-4.
2
Jean Lecerf, Histoire de l'Unité européenne, apud, Gilles Férreol, op. cit. , p. 129.

1
 La aceştia s-a adăugat şi ajutorul pe care S.U.A. l-au acordat prin Planul Marshall
Europei de vest, ce a fost condiţionat de organizarea unei cooperări europene. George Catlett
Marshall, Secretar de Stat al S.U.A., şi-a expus cu ocazia decernării premiilor Universităţii
Harvard (5 iulie 1947) faimosul Program of European Recovery, punct de plecare pentru ceea
ce s-a numit Planul Marshall de reconstrucţie a Europei3. Oferta americană vizase 22 de ţări
europene, dar numai 16 dintre ele au acceptat-o, respectiv: Anglia, Austria, Belgia,
Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia,
Portugalia, Suedia, Turcia şi s-a materializat printr-un ajutor de cinci miliarde de dolari pe an,
condiţionat de instaurarea unei orânduiri stabile în ţările respective (Foreign Assistance Act).
Ţările vest-europene şi-au exprimat dorinţa unor înţelegeri bilaterale pentru primirea
ajutorului, dar S.U.A. au insistat pentru un sistem multilateral. În aceste condiţii, următorul
pas a fost semnarea Convenţiei pentru înfiinţarea Organizaţiei Europene de Cooperare
Economică (O.E.C.E., 16 aprilie 1948), organizaţie funcţională interguvernamentală ce
trebuia să asigure coordonarea programelor de investiţii şi refacerea circulaţiei mărfurilor4. În
acest fel, atitudinea S.U.A. faţă de procesul integrării europene s-a transformat dintr-un sprijin
necondiţionat, într-unul condiţionat, împletit cu indiferenţă sau nelinişte.
După ce obiectivele propuse au fost realizate şi din dorinţa unei mai mari deschideri
către statele lumii, s-a înfiinţat prin semnarea Convenţiei de creare a Organizaţiei Economice
pentru Cooperare şi Dezvoltare (O.E.C.D., 14 decembrie 1960).) o altă organizaţie
internaţională care cuprinde următoarele ţări: Anglia, Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia,
Finlanda, Franţa, R.F.G., Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Australia, Olanda,
Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia, Turcia, Canada, S.U.A., Japonia, Noua Zeelandă,
Mexic, Cehia, Coreea de Sud, Ungaria şi Polonia. Sarcinile pe care O.E.C.D. şi le-a asumat
vizau:
1. contribuţia la concertarea politicilor economice ale marilor democraţii industriale;
2. urmărirea evoluţiilor acestor economii, prin publicarea de rapoarte şi studii;
3. organizarea de schimburi de informaţii şi de cifre în materie de ajutor pentru dezvoltare,
strângerea şi schimbul de informaţii economice şi sociale, realizarea unui "Dialog special" cu
Argentina, Brazilia, China, India, Indonezia, Slovacia şi Rusia (mai 1999)5.
Dorinţa de a prezerva pacea şi a asigura bunăstarea Europei s-a transpus în încheierea
unor tratate. Tratatul de la Dunkerque (4 martie 1947) încheiat între Franţa şi Anglia avea

3
Jean Carpentier, François Lebrun (coord.), Histoire de l'Éurope, Seuil, Paris, 1990.
4
J.R.Scheatzel, The Unhinged Alliance. America and The European Community, apud Dana-Victoria Savu,
Integrarea europeană, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p.23.
5
Philippe Moreau Defarges, Instituţiile europene, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p.14.

2
drept obiective alianţa şi asistenţa reciprocă în cazul unei agresiuni din partea Germaniei şi
colaborarea între ele în interesul prosperităţii reciproce şi al securităţii economice. Un alt
tratat a avut ca părţi Anglia, Franţa, ţările Benelux-ului (la Bruxelles – 17 martie 1948) şi avea
drept scop acordarea asistenţei mutuale în cazul oricărei agresiuni din exterior. De asemenea,
există prevederi privind colaborarea în domeniile economic, social şi cultural. În scopul
supravegherii realizării prevederilor tratatului este instituit un Consiliu consultativ compus din
miniştrii de externe ai celor cinci state membre şi organizaţia creată prin Tratatul de la
Bruxelles este cunoscută sub numele de „Uniunea Occidentală”. Eşecul Comunităţii Europene
de Apărare (creată în mai 1952) a dus la semnarea Acordurilor de la Paris care au determinat
înfiinţarea Uniunii Europei Occidentale (23 octombrie 1954). Această organizaţie îndeplineşte
la momentul actual misiuni în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună, iar prin
Tratatul de la Maastricht s-au prevăzut măsuri pentru transformarea Uniunii Europei
Occidentale în "braţul armat al Uniunii Europene"6.
Ideile politice adverse au generat mişcările diferitelor organizaţii neguvernamentale ce
militau, unele, pentru o unificare realizată într-un cadru federal, opinie împărtăşită şi de
guvernul francez, celelalte, susţineau o cooperare de tip tradiţional între state, promotor fiind
guvernul britanic. Astfel, au fost create trei organizaţii: Uniunea Europei Occidentale,
Organizaţia Europeană de Colaborare Economică şi Consiliul Europei, după modelul susţinut
de curentul reprezentat de Marea Britanie. Paşii către crearea Consiliului Europei au constat
în organizarea unei întâlniri a membrilor Mişcării pentru Europa Unită, ai Consiliului Francez
pentru o Europă Unită, ai Ligii economice a Federaţiilor (Paris, 11 noiembrie 1947). Aceştia
formează Comitetul Internaţional Comun pentru Mişcarea Unităţii Europene şi hotărăsc
convocarea „Congresului Europei” (Haga, 8-10 mai 1948), având ca preşedinte pe Winston
Churchill. În lucrările Congresului, poziţiile care s-au înfruntat au fost cele federaliste, pe de o
parte, şi cele interguvernamentaliste, de cealaltă parte; din punct de vedere al metodei
utilizate federaliştii propuneau constituirea unei uniuni dincolo de statele-naţiuni ce
presupunea un transfer parţial al suveranităţii naţionale sau constituirea unei Adunări
europene, fără a-i preciza metoda; interguvernamentaliştii propuneau ca metodă cooperarea,
promovând ideea respectării integrale a suveranităţii statale. În acest context, Congresul a
adoptat un "Mesaj pentru europeni” şi mai multe rezoluţii care pot fi rezumate astfel:
1. nici o încercare de reconstrucţie a Europei pe baza diviziunii rapide a suveranităţii;

6
Constantin Valentin, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pp.
180-185.

3
 2. Naţiunile Europei trebuie să creeze o uniune economică şi politică pentru a-şi asigura
securitatea şi independenţa economică şi progresul social; în acest scop trebuie să-şi
unească unele din drepturile suverane;
3. o Adunare Europeană Consultativă ai cărei membri să fie numiţi de parlamentele
naţiunilor participante trebuie convocată în cel mai scurt timp posibil;
4. Uniunea şi Federaţia Europeană trebuie să fie deschisă tuturor naţiunilor democratice
din Europa, care se obligă să respecte drepturile fundamentale ale omului;
5. o Curte Europeană a Drepturilor Omului împuternicită să aplice sancţiuni adecvate;
6. legăturile speciale care uneau ţările Europei cu alte state şi teritorii dependente de
peste mări trebuie menţinute;
7. crearea Europei Unite trebuie privită ca un pas esenţial către crearea unei Lumi Unite.
În cadrul „Comitetului pentru Studiul Unităţii Europene” compus din reprezentanţi ai
celor cinci ţări membre ale Tratatului de la Bruxelles, se naşte ideea creării Consiliului
Europei.

Crearea Consiliul Europei

Consiliul Europei instituit prin Tratatul de la Londra (5 mai 1949), semnat de către
Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Danemarca, Irlanda şi Italia.
Consiliul Europei nu include numai ţările membre ale Uniunii Europene, ci majoritatea
statelor europene, mai ales cele provenite din dislocarea blocului sovietic (România, 7
octombrie 1993). Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală, care are un
secretariat permanent, cu sediul la Strasbourg, un comitet ministerial şi o adunare
consultativă. Este exclus de la problemele economice, politice, precum şi de la cele privind
apărarea, dar are competenţe pe terenul politicii sociale, al sănătăţii, al mediului şi al culturii,
elaborând texte-cadru, convenţii, pe care statele membre le pot semna şi ratifica. Rolul său
constă în asigurarea respectării libertăţilor individuale şi promovarea valorilor democraţiei 7.

7
Gilles Férreol, op. cit., p. 51.

4
În acest sens, adresează recomandări statelor membre (47 de state membre în 2000, 765
milioane de locuitori), care sunt libere şi suverane în a aplica sau nu aceste recomandări.
Consiliul Europei, instituit prin Tratatul de la Londra (5 mai 1949) şi-a propus ca
obiectiv realizarea unei colaborări între statele membre, în scopul dezvoltării şi apărării
drepturilor omului şi al asigurării funcţionării democraţiei în ţările Europei.
Ţărilor fondatoare ale Consiliului Europei, Belgia, Danemarca, Franţa, Marea
Britanie, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, şi Suedia li s-au alăturat Grecia
(1949), Turcia (1949), Islanda (1959), R.F.Germania (1963), Malta, Portugalia (1976), Spania
(1977), Lichtenstein, San Marino, Finlanda (1989), iar după căderea Cortinei de Fier au intrat
şi Ungaria (1990), Republica Cehă (1993), Slovacia (1993), Polonia (1991), Lituania (1993),
Letonia (1995), Estonia (1993), România (octombrie 1993), Albania (1995), Republica
Moldova (1995), R.F.Rusă (1996), Croaţia (1996).
Comitetul de Miniştri este organul de decizie al Consiliului Europei şi se constituie pe
un nivel interguvernamental, membrii săi sunt miniştrii afacerilor de externe ai guvernelor
statelor membre ale Consiliului, statele numind şi câte un reprezentant permanent fiecare,
rezident în Strasbourg, în afară de acesta ministrul de externe poate numi şi un delegat al său
care are aceleaşi atribuţii ca şi ministrul de externe. Preşedintele instalat al Comitetului de
Miniştri prezintă un "Program al Preşedintelui", îşi exercită funcţia timp de şase luni, şi-şi
predă prerogativele succesorului său cu ocazia sesiunilor ministeriale bianuale, fie în luna
mai, fie în luna noiembrie (în funcţie de data instalării).
Rolul său constă în a vota bugetul, a discuta propunerile Adunării Parlamentare
Consultative şi ale experţilor, a recomanda statelor membre măsurile propuse şi a adopta
convenţii. Întâlnirile reprezentanţilor au loc o dată pe săptămână, desfăşurându-şi activitatea o
dată pe lună.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei este constituită pe un nivel federal,
parlamentele ţărilor membre alegându-şi sau desemnându-şi reprezentanţii. Numărul de
parlamentari este stabilit în funcţie de numărul de locuitori ai ţării respective. Adunarea
Parlamentară se întruneşte de 3 ori pe an , la Strasbourg;
Politica generală a Consiliului Europei se axează pe problemele mondiale apărute.
Este un organism în cadrul căruia se schimbă informaţii, se exprimă idei, se împărtăşesc
experienţe realizate în diferite ţări, experţii ce lucrează în organizaţii şi comisii prezintă un
raport în Adunarea Parlamentară. Textul raportului supus la vot devine o Recomandare supusă
atenţiei Comitetului de Miniştri, care decide dacă trebuie dat curs respectivei Recomandări.
Decizia poate conduce fie la elaborarea unei noi Recomandări, fie la elaborarea unui tratat

5
internaţional (a unei Convenţii sau a unui Acord European multilateral). Deşi Consiliul
Europei nu are competenţa de a obliga statele membre să-i execute deciziile, se constată o
atenuare a asperităţilor dintre state, pe baza unei extinderi a armoniei lor.
Consiliul Europei tratează toate problemele ce interesează societatea europeană (cu
excepţia celor ale apărării militare). Programul său acoperă următoarele sectoare:
1. mass-media: comunicarea prin presă având grija unei informări obiective;
2. problemele sociale şi economice: o dreptate socială pentru toţi;
3. învăţământul, cultura, sportul: pentru dezvoltarea fiecăruia;
4. tineretul: pentru a-l face să participe la viaţa Europei;
5. sănătatea: norme comune pentru îngrijirea sănătăţii;
6. patrimoniul şi mediul înconjurător: protecţia şi ameliorarea cadrului nostru de viaţă;
7. puterea locală şi regională: pentru ca cetăţenii să participe la deciziile luate la
nivelul oraşului, satului sau regiunii;
8. cooperare juridică: legi noi pentru societatea de mâine;
Domeniile pe care Consiliul Europei le vizează sunt:
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor individuale prin adoptarea Declaraţiei Universale
a Drepturilor Omului. Acest obiectiv s-a materializat în încheierea Convenţiei Europene de
Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (4 noiembrie1950) care prevede
următoarele drepturi şi libertăţi: dreptul la viaţă;, de a nu fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante, nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de
aservire sau obligat să execute o muncă forţată; dreptul la libertate şi siguranţă; dreptul la
judecare în mod echitabil, public, în timp rezonabil, nimeni nu poate fi condamnat pentru o
omisiune; dreptul la respectarea vieţii private, de familie, domiciliul, corespondenţa; dreptul
la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie; dreptul la libertatea de exprimare, opinie;
libertatea de întrunire, asociere, sindicate; de a se căsători; dreptul de a se adresa unor instanţe
naţionale; înlăturarea oricăror deosebiri de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice,
origine, socială sau naţională.
Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
a fost prevăzută cu un dispozitiv internaţional de protecţie, ce nu înlocuieşte mecanismul
intern al statelor, ci-l desăvârşeşte8 . În acest scop au fost create Comisia Europeană a
Drepturilor Omului, precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Comisia europeană
este alcătuită din persoane specializate (una din fiecare ţară) ce examinează plângerile ce pot
fi formulate de cetăţeni, grupuri de cetăţeni sau organizaţii neguvernamentale cu referire la
8
Philippe Defarges, op. cit. , pp.17-19.

6
nerespectarea drepturilor omului de către unul dintre statele semnatare ale Convenţiei.
Aceasta le examinează după care, dacă le consideră admisibile şi nu se ajunge la o soluţie
amiabilă redactează un raport pe care-l înaintează Comitetului de Miniştri. Curtea europeană
este alcătuită dintr-un număr egal de judecători cu cel al statelor membre, aleşi pentru
competenţa lor deosebită (un judecător din fiecare stat semnatar al Convenţiei, ales de către
Adunarea Parlamentară pentru 6 ani, poate fi reales, dar fără să depăşească 9 ani, jumătate
din mandate se vor încheia la 3ani). În urma reglementărilor intrate în vigoare la 1 noiembrie
1998 plângerile se pot depune direct către Curte, formulate în una dintre limbile oficiale ale
statelor semnatare ale Convenţiei. Curtea dă o sentinţă a cărei urmărire cade în sarcina
Comitetului de Miniştri, şi a cărei executare este obligatorie pentru statul reclamat9.
Această procedura este unică în lume şi include respectarea drepturilor omului într-o
structură internaţională, posibilitatea de a face plângere în faţa Comisiei Europene împotriva
statului pe care-l consideră responsabil, după ce a încercat să obţină prin toate mijloacele
prevăzute de lege înfăptuirea justiţiei în ţara sa. Drepturile omului trec înaintea drepturilor
unui stat. Efectele urmărite vizează favorizarea dezvoltării democraţiei, iar elementele
esenţiale ce trebuie protejate sunt:
a) libertatea şi demnitatea persoanei;
b) libertatea cuvântului şi a conştiinţei;
c) dreptul la critică;
d) dreptul la liberă circulaţie.
Pentru a obţine rezultatele scontate metodele utilizate rezidă în participarea cetăţenilor
la viaţa politică la toate nivelurile; crearea condiţiilor favorabile pentru această participare, ca
şi pentru o participare mai activă a femeilor; ameliorarea programelor şcolare şi, mai ales,
educaţia civică; informarea corectă a cetăţenilor de către mass-media; edificarea păcii.
Consiliul Europei a fost creat din dorinţa de a pune capăt conflictelor care au jalonat
istoria Europei. El nu intervine însă niciodată în probleme militare, ci pune înainte de toate,
cooperarea între ţări. Îşi propune combaterea oricărei forme de discriminare între persoane
(rasială, etnică, naţională, socială etc.), unirea statelor în lupta împotriva terorismului,
favorizarea dialogului cu ţările membre. De asemenea, se are în vedere ameliorarea calităţii
vieţii popoarelor Europei prin dezvoltarea învăţământului, prin facilitatea însuşirii limbilor
străine, educaţia adulţilor, dezvoltarea sportului în şcoli; educarea consumatorului; reclădirea
unor oraşe în care să se trăiască cât mai agreabil, amenajarea zonelor pietonale, conservarea
patrimoniului arhitectural şi arheologic, stoparea depopulării satelor; protejarea naturii,
9
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 313.

7
crearea unor resurse naturale, lupta împotriva tuturor formelor de poluare; lupta împotriva a
tot ceea ce distruge sănătatea: alcoolul, drogurile, tutunul, abuzul de medicamente, zgomotul;
asigurarea unei igiene mai bune; prepararea unor alimente mai sănătoase, accesul tuturor
oamenilor la practicarea sporturilor; îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, prin amenajarea
teritoriului, crearea de locuri de muncă în regiunile subdezvoltate.
Aceeaşi nevoie de siguranţă, de stabilitate impune semnarea Tratatul Atlanticului de
Nord (4 aprilie 1949), care pune bazele organizaţiei militare cu acelaşi nume ( N.A.T.O.,
1950) şi care cuprinde pe lângă membrii Tratatului de la Bruxelles şi S.U.A. (ieşită din
izolaţionism prin votarea "Rezoluţiei Vandenberg", 11 iunie 1948), Canada, Italia,
Danemarca, Norvegia, Islanda şi Portugalia. Ulterior au aderat şi alte state, mai ales, după
căderea "Cortinei de Fier" (Ungaria, Polonia, Cehia în 1999, România în 2004). Dispoziţia
centrală a tratatului este art. 5 conform căruia "un atac armat împotriva uneia sau mai multor
[părţi], survenind în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor
părţilor"; măsurile pe care aliaţii le vor lua vor fi cele considerate necesare "inclusiv folosirea
forţei armate"10. Membrii îşi păstrează, în acest mod, o libertate de apreciere şi de acţiune,
nefiind legaţi printr-un angajament imediat (de exemplu, solidaritatea declarată cu S.U.A.
după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, dar şi desolidarizarea prin retragerea unei
părţi a trupelor aliate din Iraq după atacul terorist din Spania din 11 martie 2004). Dacă până
în toamna anului 1989 rolul N.AT.O. consta în organizarea şi apărarea Vestului în faţa
ameninţării Estului, precum şi participarea la controlul destinderii, prin menţinerea unui
echilibru de forţe cu Pactul de la Varşovia, ca urmare a prăbuşirii blocului sovietic misiunea
asumată va fi de realizare a noului sistem european de securitate. Astfel încât, respectarea
acordurilor de pace privind Bosnia (Acordurile de la Dayton, decembrie 1995) va fi
încredinţată Alianţei Atlantice (Implementation Force: IFOR, apoi Stabilisation Force,
SFOR ). Pentru a stabiliza situaţia din Kosovo, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, ce
are rolul de a apăra pacea mondială, a decis desfăşurarea unei forţe de securitate, KFOR,
constituită, în special, din soldaţi ai Alianţei Atlantice sub ordinele comandantului său şef. Ca
punct important în realizarea noului sistem de securitate european figurează şi extinderea
Alianţei prin primirea de noi membri (Ungaria, Polonia, Republica Cehă – 12 martie 1999 şi
România –aprilie 2004), dar şi stabilirea unui mecanism de consultare cu Rusia (Actul
fondator, 27 mai 1997).
Deşi constituite în domenii diferite (economic, militar, şi politic) organizaţiile
internaţionale şi regionale amintite, mai ales cele europene au constituit cadrul în care
10
Philippe Defarges, op. cit.,p. 15.

8
comunităţile europene au apărut. Iar raţiunile care au condus la crearea comunităţilor
europene au fost atât economice, cât şi politice: îmbunătăţirea capacităţilor economice şi
tehnice în vederea creşterii eficienţei, în condiţiile cerute de evoluţia societăţii moderne,
reîmpărţirea sferelor de influenţă după al doilea război mondial, ameninţarea comunismului,
presiunile venind din partea ţărilor arabe producătoare de petrol11.
Toate acestea au impus trecerea de la faza proiectelor diplomatice la măsuri concrete,
eficiente de instituţionalizare a ideilor şi proiectelor avansate, mai ales în perioada
interbelică . Ideea unei reconcilieri franco-germane prin unirea economică a provinciilor
renane apăruse între cele două războaie mondiale, susţinută şi de Konrad Adenauer (C.D.U.)
care va contribui la realizarea ei, după 1945. Pentru Franţa, reconcilierea cu Germania devine
"un imperativ geopolitic", neavând o altă soluţie (dependenţa totală de ajutorul american
descrie situaţia acestei ţări la acel moment).

Crearea Comunităţilor Europene

Europa unită este o "idee englezească dezvoltată de francezi" cu preţul a nenumărate

controverse de cele două părţi ale Canalului. Încă de la naştere, arăta Maurice Duverger,
"Europa se lovea de obstacolul naţiunilor, pe care trebuia să-l înfrângă, respectându-le, în
acelaşi timp, pluralismul"12. Confruntarea dintre federalişti şi naţionalişti cunoaşte perioade
de acutizare, urmate de scurte perioade de acalmie. Aceasta exprimă, de fapt, diversitatea
popoarelor care alcătuiesc Europa. Ideea după care Europa se construieşte este cea a unităţii
în diversitate, astfel încât ea trebuie să se menţină într-un ansamblu ale cărui instituţii ar fi
ineficace, dacă n-ar fi supranaţionale, adică în stare să adopte hotărâri care se impun tuturor
guvernelor şi nu numai celor care figurează în majoritatea celor care le-au luat.
Construirea Comunităţilor Europene, apoi a Uniunii Europene trebuie înţeleasă prin
prisma celor două noţiuni fundamentale vehiculate, supranaţionalitatea şi
interguvernamentalitatea13: a) Supranaţionalitatea (sau integrarea) presupune un "transfer
sau transferuri de competenţă de la statele participante către o persoană juridică superioară".
Entitatea juridică către care se face transferul este fie Comunitatea Europeană, fie Banca
Centrală Europeană şi se realizează în urma încheierii unui act juridic, tratat cu precădere,
prin care statele acceptă această transmitere de atribuţii. Din acest motiv, Uniunea Europeană
nu are încă o personalitate juridică, adică nu poate fi suportul unui transfer de competenţă.
11
Louis Cartou, op. cit., p. 35.
12
Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Ed. OMEGAPRES, Bucureşti, 1991, pp. 77-78.
13
Philippe Defarges, op. cit. , pp. 36-37.

9
b) Interguvernamentalitatea (sau concertarea, cooperarea) nu implică transfer de competenţe,
decizia luată fiind doar un simplu acord prin consens. Din punct de vedere politic, luarea unei
decizii implică doar o orientare, o acţiune comună, nu are forţă juridică,iar execuţia acestei
decizii revine doar administraţiilor naţionale. În construcţia europeană sunt utilizate atât
formule ale supranaţionalităţii, cât şi ale interguvernamentalităţii, mergând de la integrarea
pură - piaţa unică, controlul concurenţei, moneda unică etc. până la interguvernamentalitatea
pură – politica externă şi de securitate comună, justiţia şi afacerile interne etc., fiind posibile
şi dozări intermediare.
Jean Monnet este cel care a prezentat un plan de soluţionare a divergenţelor franco-
germane prin contopirea producţiilor de cărbune şi de oţel ale celor două ţări, concepând
astfel un mecanism ce permitea depăşirea conflictului permanent dintre cele două ţări 14.
Astfel, s-au născut Comunităţile create în 1951 şi 1957, cunoscute sub numele celei de bază
care le-a înglobat pe celelalte: Comunitatea economică. Planul său a fost prezentat ministrului
de externe francez, Robert Schumann, pe care l-a convins să ia asupra sa paternitatea unui
principiu simplu, acela că "Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de
ansamblu: ea se va face prin realizări concrete – creând întâi o solidaritate de fapt". Pentru
aceasta era necesară instituirea Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului desemnată să
desfiinţeze barierele la cele două produse, dar şi să semnifice faptul că Germania şi Italia se
vedeau chemate pe picior de egalitate cu învingătorii lor15.
„Declaraţia Schuman” va fi făcută publică la 9 mai 1950 şi va susţine, printre altele:
„Contribuţia pe care o Europă organizată şi viabilă o poate aduce civilizaţiei este
indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor paşnice,” scopurile fiind reconcilierea franco-
germană şi punerea bazelor unei federaţii europene. Metodele utilizate vizau: 1. crearea unei
solidarităţi de facto între ţările europene; 2. punerea bazelor unificării economice; 3.
înfiinţarea Înaltei Autorităţi independente de guverne, dar ale cărei decizii să fie obligatorii
pentru ele. „Declaraţia Schuman” este considerată prima abordare realistă a problemelor
privind integrarea, ea rămânând multă vreme Carta integrării europene.
Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, semnat la 18
aprilie 1951 (intrat în vigoare la 25 iulie 1952), reunea şase state europene, Franţa, Germania
de vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Marea Britanie nu a acceptat principiul
renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, acceptând doar relaţii de cooperare cu
comunitatea. Prin acest tratat se crea o organizaţie europeană ce presupunea constituirea unor
14
Jean Monnet, Les États-Unis d'Europe ont commencé. Discours et allocutions.1952-1954, Laffont, Paris,
1955.
15
Maurice Duverger, op. cit. ,p. 85.

10
organe supranaţionale cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune
statelor membre. Acest tratat a reprezentat transpunerea ideii de realizare a Europei politice,
pornind de la construirea Europei economice 16. Înfiinţarea C.E.C.O. este considerată "prima
experienţă de integrare originală". S-a creat astfel, prima organizaţie supranaţională având
caracteristici federale. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a înfiinţat o autoritate
europeană comună, pentru prima dată, căreia guvernele membre i-au transferat o parte din
puterile lor suverane şi ai cărei membri, în îndeplinirea sarcinilor, acţionează în deplină
independenţă, nefiind subordonaţi guvernelor din statele ai căror cetăţeni sunt. Puterile erau
transferate unor instituţii, precum Inalta Autoritate compusă din nouă membri independenţi
faţă de orice guvern, Adunarea Comună modelată după Adunarea Parlamentară Consultativă a
Consiliului Europei, care cu votul a două treimi putea obliga Înalta Autoritate să-şi dea
demisia, Consiliul de Miniştri reprezentând statele membre, Curtea de Justiţie. Constituirea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului marchează, astfel, trecerea de la Europa
„cooperării” la Europa „integrării”.
Continuarea procesului de creare a unei Europe unite prin dezvoltarea instituţiilor
comune şi prin înfiinţarea altora, prin fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea
unei pieţe comune şi armonizarea politicii sociale, politică necesară menţinerii Europei pe
locul pe care-l ocupă în lume, pentru a-i spori influenţa şi pentru a ameliora în continuare
nivelul de trai al populaţiei au fost stabilite ca obiective în cadrul reuniunii de la Mesina
(1955) a miniştrilor de externe. În lucrările acesteia s-a făcut propunerea pentru organizarea
unei conferinţe interguvernamentale la Bruxelles (iarna 1955-1956), sub preşedinţia lui Paul
Henri Spaak, fost ministru de externe al Belgiei, unde se vor discuta obiectivele ce vizau
realizarea uniunii vamale şi exploatarea în comun a energiei atomice.
La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii
Economice Europene (C.E.E.) şi Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Europene pentru
Energia Atomică (Euratom). Au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ce au fost ratificate
de către parlamentele statelor membre. "Comunitatea are drept misiune, după cum se arată în
tratat, ca prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor
economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice în întreaga Comunitate, o extindere continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o
ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte" 17.
Metodele utilizate pentru realizarea obiectivelor propuse constau în:

16
Louis Cartou, op. cit., p. 51.
17
Tratatul de instituirea Comunităţii Economice Europene, art. 2, 1957.

11
1. abolirea progresivă a barierelor vamale, a restricţiilor cantitative, a altor bariere similare şi
stabilirea unui tarif vamal extern comun (12-15ani – etape), a unei politici comerciale
comune faţă de statele terţe;
2. abolirea, între statele membre, a obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor;
3. instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii;
4. instituirea unei politici comune în domeniul transporturilor;
5. stabilirea unui regim care să garanteze veritabila concurenţă pe piaţa comună;
6. aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor
membre şi prevenirea dezechilibrelor în balanţele de plăţi;
7. apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune;
8. constituirea unui fond de dezvoltare, Fondul Social European, în vederea ameliorării
oportunităţilor de muncă ale muncitorilor şi a ridicării nivelului lor de viaţă;
9. crearea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată să faciliteze expansiunea economică a
Comunităţii prin crearea unor noi resurse;
10. asocierea ţărilor şi teritoriilor de dincolo de mare, în vederea creşterii schimburilor şi a
continuării în comun a eforturilor de dezvoltare economică şi socială.
Aceste tratate prevăd şi ele crearea de organe executive, parlamentare,
juridisdicţionale şi interguvernamentale. Puterile lor executive sunt mai reduse decât ale
Înaltei Autorităţi şi lipseşte caracterul supranaţional al acesteia. Tratatul de la Roma îşi
propunea ca obiectiv crearea şi organizarea unei Pieţe Comune, în care mărfurile, serviciile,
forţa de muncă şi capitalul să circule liber, fără nici o îngrădire şi printr-o concurenţă loială.

12