Simbolismul

Simbolismul este un curent de gândire și de atitudine ce propune

ideea că lumea reală nu este decât reflectarea unei realități transcendente,
iar artistul are menirea să dezvăluie această dimensiune metafizică. Apare
în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție de împotrivire față
de ultima etapă a romantismului, caracterizată printr-o diluare a fondului,
față de impersonalitatea parnasianismului și obiectivismul naturalismului.
În concepția simboliștilor, descripția rece și observația meticuloasă nu pot
surprinde altceva decât o realitate superficială, o lume a aparențelor.
Simbolismul este primul curent care se încadrează în modernitate și
scoate în evidență delimitarea dintre aceasta și tradiție, producând în
același timp o revoluție spirituală și o revoluție în forma poeziei.
Denumirea curentului este dată de poetul Jean Moreas, care a publicat
manifestul literar intitulat „Le Symbolisme” în suplimentul literar al
ziarului „Le Figaro”. Curentul s-a manifestat cu predilecție
în poezie, dar a influențat, într-o oarecare măsură, atât dramaturgia, cât și
proza epocii.
Poeții simboliști se bazează acum pe intuiție, în loc de logică,
rezultând astfel un univers misterios care nu poate fi înțeles rațional, ci
doar prin metafore și simboluri. Simbolul reprezintă de fapt o imagine sau
un obiect concret, dar care evocă o stare de spirit sau o idee. Deci, ei
sugerează, nu exprimă, nu apelează la un cod deja cunoscut de toata lumea,
ci contextul formează sensul cuvântului. În general, în poezia modernă
sensul este ambiguu și inconstant, dar de aceasta dată el cuprinde infinite
semnificații. Tocmai de aici rezultă și dificultatea de a traduce sau de a
interpreta o poezie modernă, căci simbolurile capătă întotdeauna sensuri
noi, neașteptate, în conformitate cu contextul în care sunt întâlnite.
Adesea simbolismul se exprimă prin sinestezii, al căror rol este să
descopere o corespondență ascunsă între nivelele perceptive ale omului, pe
de-o parte (miros, auz, văz) și, pe de altă parte, între nivelele universului,
demonstrând astfel unitatea profundă a omului.
Din punctul de vedere al formei poeziei, simboliștii introduc un
limbaj nou, cu totul special al poeziei moderne. Stephane Mallarme este
acela care reinventează limbajul poetic, folosește cuvinte ambigue, asocieri
bizare, schimbă ordinea textuală, concentrează sensul poeziei într-un
număr redus de cuvinte. În altă direcție se îndreaptă Paul Verlaine, care se
concentrează asupra muzicalității limbajului, obținută nu numai prin
ritmuri și rime perfecte, ci mai ales prin repetiția obsedantă a unor cuvinte,
a anumitor vocale sau a refrenului. De asemenea, tot in timpul
simbolismului au loc inovații prozodice, apărând versul liber ca a soluție
de a ieși din tiparele prozodice tradiționale.

În Romania, simbolismul s-a manifestat aproape sincronic cu

simbolismul european. Teoreticianul simbolismului românesc este
Alexandru Macedonski, cel care definește simbolul și oferă noi valente
conotației. Cea de-a doua etapă identificabilă în evoluția simbolismului
romanesc este perioada pseudosimbolistă, care propune o poezie citadină,
diferită față de direcția semănătoristă de atunci, obsedată de universul
rural. Urmează apoi simbolismul ,,exterior’’, promovat de Ion Minulescu,
concentrat pe muzicalitatea versurilor și în final atinge apogeul în perioada
lui George Bacovia, care depășește limitele simbolismului și explorează un
spațiu de periferie.

În concluzie, lumea apare precum o pădure de simboluri, iar poetului

i se oferă posibilitatea de a realiza corespondențe. Alături de ambiguitatea
conținutului, muzicalitatea versurilor și inovația limbajului duc la
imposibilitatea de a reduce poemul la o idee anume, el căpătând o infinitate
de sensuri.
Trăsături definitorii:
- respinge principiului mimesis-ului, potrivit căruia opera copiază
realitatea;
- preferința pentru sugestie, pentru stări vagi, fluide, reverie, visare;
- timpul exterior al romanticilor este înlocuit cu timpul interior,
măsurat de bătăile inimii;
- limbajul poetic se concentrează, muzicalitatea se interiorizează,
formele tind spre o mare libertate (versul liber);
- poezia simbolistă ar putea fi caracterizată de formula ,,oroarea
extatică” : poeții simboliști sunt în același timp fascinați de natură și
respinși de ea, atrași de orașul modern și îngroziți de mizeria lui;
- temele și motivele preferate: iubirea, nevroza, târgul provincial ca
element al izolării;