GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ

Prof. univ. dr. NICU I. AUR

1. OBIECTUL, PRINCIPIILE ŞI METODELE GEOGRAFIEI

ECONOMICE

Geografia economică aparţine domeniului geografiei umane, studiază

sursele de existenţă şi operează cu modelele spaţiale ale producţiei, distribuţiei şi
consumului de bunuri şi servicii. În sens restrâns, geografia economică studiază
relaţiile dintre societate şi mediul înconjurător, în dinamica lor actuală, modul în
care sunt gestionate şi valorificate resursele, interpretează rolul acestora în evoluţia
economiei unui teritoriu.
Geografia economică nu numai că evaluează resursele, dar explică
localizarea lor şi diferenţierea valorificării prin activităţile productive în raport cu
compatibilitatea/incompatibilitatea relaţiilor sociale şi economice. Subramurile
geografiei economice sunt: geografia resurselor, geografia agriculturii, geografia
industriei şi geografia serviciilor (transporturilor, turismului, comerţului).
Sub nici o formă, geografia economică nu poate fi aşezată în acelaşi
plan cu geografia umană, întrucât este o ramură a acesteia, aşa cum sunt şi
geografia populaţiei, geografia aşezărilor, geografia socială, geografia
politică, geografia culturală ş.a. Geografia economică studiază aspectele
spaţiale ale resurselor, producţiei, repartiţiei, schimburilor şi consumului de
bunuri materiale, localizarea şi dinamica factorilor economici, conexiunea
lor teritorială cu componentele geografico-fizice şi demografice.

Principiile şi metodele geografiei cercetării geografice

• Principiul reprezintă totalitatea elementelor teoretice fundamentale (legi,
concepte, noţiuni).
Fiecare ştiinţă se ghidează după anumite principii, iar geografia economică
utilizează: principiul repartiţiei teritoriale (al extensiunii suprafeţei, arealului),
principiul cauzalităţii (introdus de Alexander von Humboldt), principiul integrării
geografice (introdus de Karl Ritter).
• Metodele reprezintă un ansamblu de reguli, norme şi procedee de
cunoaştere şi ele depind de natura domeniului cercetat. După academicianul Vintilă
Mihăilescu, „metoda este totalitatea procedeelor care conduc raţiunea la aflarea sau
demonstrarea adevărului, … metoda este o indicaţie abstractă; tehnica este o
indicaţie concretă”. În geografie se utilizează: metoda inductivă (una din căile
principale de abordare geografică), metoda deductivă, metoda analizei, metoda
sintezei, metoda cartografică (Simion Mehedinţi menţiona că harta este „un al
401
doilea ochi al geografului”, iar „cea dintâi pagină de geografie a fost un plan sau o
hartă”), metoda istorică, metoda comparativă, metoda statistico-matematică,
metoda modelelor ş.a.
2. RESURSELE UMANE ALE TERREI
Populaţia umană este privită ca resursă fizică şi intelectuală nemijlocit prin
categoriile de populaţie activă economico-social, populaţie ocupată şi, indirect, în
totalitatea sa.
Dinamica populaţiei. Populaţia umană este un sistem deschis. Populaţia
mondială este o sumă de populaţii naţionale, iar acestea, o sumă de populaţii aflate
în conexiune.
Fluxurile N (natalitate) şi M (mortalitate) schimbă stările populaţiei.
Conceptul de dinamică a populaţiei semnifică procesul general de schimbare
a numărului acesteia ca urmare a naşterilor, a deceselor, sau ca efect al
imigrărilor (I), ori al emigrărilor (E).
Creşterea (evoluţia) numerică a populaţiei depinde de valoarea unor
indicatori: fecunditatea, nupţialitatea, divorţialitatea, natalitatea, mortalitatea
şi mobilitatea. Repartiţia teritorială a acestora diferă de la o ţară la alta, de la
un continent la altul în funcţie de o serie de factori (structura pe grupe de
vârstă, măsurile de politică demografică, nivelul cultural, religie, mentalităţi,
nivel de dezvoltare economică, asistenţă medicală etc.).
Fazele de creştere intensă a populaţiei sunt în strânsă concordanţă cu
progresele din sistemele de producţie. Numeroase fenomene şi evenimente, de-a
lungul timpului, au avut ca urmare scăderea numărului populaţiei: bolile (ciuma,
variola, ciuma neagră, tifosul, holera), invaziile, migraţiile, războaiele, unele
fenomene precum inundaţiile, cutremurele ş.a.
La începutul secolului XXI au apărut alte aspecte care nu pot fi explicate prin
teoria „tranziţiei demografice” şi care se referă la: capacitatea de susţinere a unei
populaţii numeroase, tendinţele divergente în alimentaţie şi venituri, creşterea
numărului celor din mediul rural lipsiţi de pământ, creşterea populaţiei şi
conflictele etc.

Mobilitatea teritorială a populaţiei

În conceptul de mobilitate spaţială a populaţiei se includ: nomadismul,
migraţia popoarelor, invaziile, comerţul cu sclavi, deplasările turiştilor, ale
lucrătorilor sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta. În
raport cu graniţele unei ţări, migraţia poate fi: migraţie internă, migraţie
internaţională. În cadrul migraţiei interne se folosesc expresiile: persoane plecate,
persoane sosite.
Cauzele mobilităţii teritoriale ale populaţiei sunt: suprapopularea, războaiele,
schimbarea stării civile, segregarea, cataclismele, persecuţiile religioase, poluarea
mediului, restructurarea şi retehnologizarea ş.a.

402
 După cauză şi scop, migraţiile pot fi: migraţii ale refugiaţilor, migraţii
forţate, migraţii economice; după durată: definitive şi temporare; după numărul
persoanelor: individuale, pe grupe organizate.
Repartiţia geografică a populaţiei. Atracţia sau respingerea populaţiei pot
fi cauzate de caracteristicile mediului: relieful (prin altitudine, natura suprafeţei
topografice, expoziţia versanţilor ş.a.), latitudinea, distanţa faţă de ţărm, condiţiile
climatice, apele, vegetaţia, fertilitatea solurilor, resursele subsolului. Dintre
factorii social-economici, tehnologici şi istorici menţionăm: suprapopularea unor
regiuni agrare, urbanizarea şi industrializarea, declinul unor activităţi, conflictele,
asistenţa sanitară, căile de comunicaţie ş.a.
Densitatea populaţiei este expresia repartiţiei geografice diferenţiate.
Densitatea generală depăşeşte 45 loc/km2. În organizarea spaţiului geografic se
utilizează: densitatea brută, densitatea netă, densitatea urbană, densitatea rurală,
densitatea agricolă, densitatea economică.
Structura populaţiei
● Structura rasială cuprinde: rasa europoidă, rasa mongoloidă, rasa
negroidaustraloidă.
● Structura etnolingvistică este rezultatul unui proces complicat; numărul
limbilor naţionale coincide cu numărul statelor, cu deosebirea că, la nivelul fiecărui
stat, limba oficială se diferenţiază de la o regiune la alta prin dialecte.
● Structura pe sexe (genuri) a populaţiei. La grupa tânără se remarcă o
uşoară predominare a sexului masculin, iar la vârstnici predomină sexul feminin.
● Structura pe grupe de vârstă. În statele dezvoltate, tineretul are o pondere
sub 30% din totalul populaţiei, adulţii depăşesc media mondială, iar vârstnicii au o
pondere de 1520%.
● Structura confesională. Creştinismul, iudaismul, islamismul, hinduismul şi
budismul reprezintă marile religii ale lumii. Cea mai mare pondere revine
creştinismului (48,5%), cu religiile ortodoxă, catolică şi protestantă, urmat de
islamism (14,8%), hinduism (14,8%), budism (8,7%), animism (6,0%).
Recrudescenţa fenomenului religios s-a manifestat în ultimele decenii prin
nenumărate aspecte: conflicte religioase, creşterea rolului unor partide religioase,
multiplicarea sectelor.
● Structura social-economică. În cadrul populaţiei active se disting:
populaţia ocupată şi populaţia neocupată. Repartiţia pe sectoare a populaţiei
active: sectorul primar, sectorul secundar, sectorul terţiar şi sectorul cuaternar. În
ţările dezvoltate – o pondere redusă a populaţiei în agricultură, în sectorul secundar
depăşeşte 30%, iar în servicii ( în SUA, Suedia, Franţa) depăşeşte 60%.
● Structura populaţiei pe medii. Ponderea populaţiei urbane este variabilă:
Monaco, Nauru, Singapore cu 100%, Uganda 12%, Burundi 7%, Rwanda 6%. La
nivelul continentelor, Europa de Vest, America de Nord şi Australia au cele mai
ridicate rate de urbanizare.
Populaţia, resursele şi dezvoltarea durabilă. Creşterea numerică a
populaţiei influenţează toate sistemele din societate, generează contraste sociale;
concentrarea masivă a bunurilor, în opoziţie cu penuria generală, măreşte presiunea
asupra resurselor de apă, de sol, de lemn, produce poluare.
403
 3. GEOGRAFIA AGRICULTURII
Premisele dezvoltării agriculturii
● Premisele naturale ale agriculturii. Factorii geografico-fizici intervin
direct şi activ asupra agriculturii (climatele, relieful, sursele de apă, vegetaţia
naturală şi fauna sălbatică, dăunătorii).
● Factorii social-economici şi tehnici influenţează dezvoltarea spaţiului
agrar, diversificarea şi creşterea producţiei agricole. Dintre aceşti factori
menţionăm: maşinile şi utilajele, chimizarea, echiparea tehnică, îmbunătăţirile
funciare, biotehnologiile ş.a.

Culturile vegetale

● Cultura cerealelor. Grâul – principala cereală panificabilă. Tipurile de

cultură: tradiţională, avansată. Principalii exportatori de grâu: SUA, Canada,
Argentina, Australia. Marii importatorii: Rusia, Japonia, China. Orezul – „pâinea”
omului galben. Se cultivă prin: plantare şi prin semănare. China are cea mai mare
producţie de orez (1/3 din producţia mondială), fiind urmată de India, SUA. Dintre
exportatorii principali de orez, menţiomăm: Thailanda, Indonezia, Filipine,
Brazilia. Importă cantităţi mari de orez: Rusia, Marea Britanie, Germania, Canada,
Polonia. Orzul se cultivă îndeosebi în Suedia, Rusia, Canada, China, ovăzul în
Europa şi America de Nord, secara în Rusia, Polonia, Germania. Culturile de
porumb deţin 15% din suprafaţa cultivată cu cereale. Se cultivă pe mari suprafeţe
în SUA (Corn belt), China de Nord Est şi Est, Brazilia, Mexic, Franţa, Argentina,
România, India ş.a.
● Cultura plantelor tehnice
– Plantele oleaginoase. Floarea soarelui. Europa şi partea europeană a
Rusiei deţin 60% din suprafaţa cultivată şi 3/4 din producţia mondială. Se cultivă şi
în pampa argentiniană, Uruguay, Mexic, Africa de Sud. Are multiple întrebuinţări.
Soia se cultivă în China, Japonia, Thailanda, Vietnam, SUA (Corn Soy Belt),
Canada, Brazilia, Rusia, Ucraina, România ş.a. Alte plante oleaginoase: măslinul,
arbore specific zonei mediteraneene; principalii producători de măsline sunt:
Spania, Grecia, Turcia; palmierul de ulei creşte în culturi naturale din Gambia până
în Angola şi se cultivă în Malaysia, Sri Lanka, Mexic, Mozambic, se găseşte în
plantaţiile din Nigeria, Sierra Leone, Benin; palmierul de cocos se găseşte în
Filipine, Indonezia, India, Malaysia, Mexic, Mozambic.
– Plante cultivate pentru zahăr. Trestia de zahăr se cultivă în trei mari zone
geografice: America Centrală, Brazilia şi Asia musonică. Principalele ţări
producătoare de trestie de zahăr sunt: Brazilia, India, China ş.a. Sfecla de zahăr este
o cultură de zonă temperată şi subtropicală. Circa 60% din producţia de zahăr provine
din trestia de zahăr.
– Plante textile. Cele mai utilizate plante textile sunt: bumbacul, iuta, inul şi
cânepa. Bumbacul ocupă 80% din totalul suprafeţelor cultivate cu plante pentru
fibre. Statele cu producţii mari de bumbac sunt: SUA, Egipt, Turcia, Pakistan,
Sudan.
404
 ● Cultura plantelor pentru cauciuc
Cel mai productiv palmier poartă denumirea de Haevea braziliensis (originar
din pădurea braziliană). Aproximativ 90% din cantitatea de cauciuc natural provine
din Asia de Sud Est, mari producători din această parte a lumii fiind Malaysia,
Indonezia şi Thailanda; în Africa, producătorii principali sunt: Liberia, Nigeria,
Coasta de Fildeş, Camerun, iar în America Latină, Brazilia, Mexic ş.a.
● Legumicultura şi plantele cultivate pentru tuberculi
– Dintre legume, tomatele se cultivă pe aproximativ 3 mil. ha., iar Europa
deţine 1/5 din suprafaţă şi 30% din producţia mondială.
– Leguminoasele pentru boabe. Fasolea se cultivă pe mari suprafeţe în SUA,
Spania, Portugalia, Italia, România, Mexic ş.a., iar mazărea în Rusia, Ucraina,
Polonia, Germania, India, China, Canada.
– Cartoful, concurent al cerealelor în multe părţi ale Europei.
– Batatul se cultivă în China de Sud Est (80% din producţia mondială), în
Coreea de Sud, Japonia, Indonezia, Uganda, Nigeria, Brazilia.
– Maniocul constituie hrana de bază pentru populaţia din zona ecuatorială şi
tropical musonică. Brazilia este cea mai mare producătoare de manioc.
● Cultura pomilor fructiferi
În regiunile ecuatoriale şi tropicale sunt specifice culturile de: ananas,
palmier de cocos, avocado, mango, papaya, în cele deşertice se cultivă curmalul,
iar în cele mediteraneene, citricele, smochinul; iar în regiunile temperate sunt
caracteristice culturile de măr, păr, cais, piersic, vişin, cireş.
● Viticulura şi plantele cultivate pentru băuturi
– Viţa de vie se cultivă cu un randament bun în regiunile mediteraneene şi în
zona temperată. Principalele ţări producătoare de struguri şi de vin sunt: Italia,
Franţa, Spania, Portugalia, Grecia.
– Dintre plantele cultivate pentru băuturi menţionăm: arbustul de cafea (în
Columbia, Brazilia, Ecuador, Mexic, Uganda, Kenya, Tanzania), arborele de cacao
(în Nigeria, Ghana, Camerun, Brazilia, Ecuador), arbustul de ceai (în Kenya,
Tanzania, Malawi, Mozambic, Armenia, India ş.a.).

Creşterea animalelor

– Creşterea bovinelor oferă 90% din cantitatea totală de lapte ce se consumă

pe Glob, 33% din cea de carne şi 90% din totalul pieilor prelucrate în tăbăcării.
Se cunosc trei sisteme de creştere a bovinelor: sistemul nomad şi seminomad (aflat
într-un avansat proces de restrângere), sistemul bazat pe ferme specializate şi
sistemul bazat pe ferme mixte. În SUA, fermele de vaci de lapte se clasifică astfel:
ferme comerciale, ferme de selecţie, ferme de vaci de lapte cu o activitate
suplimentară, ferme gospodăreşti, ferme mixte de laptecarne. Mari exportatoare de
carne şi produse lactate sunt: Argentina, SUA, Australia, Noua Zeelandă, Olanda,
Danemarca, Franţa.
• Creşterea bubalinelor este specifică Asiei Musonice.
405
 • Creşterea ovinelor şi caprinelor. Pe continente, după numărul ovinelor
domină Asia (China locul I, India locul II), urmată de Australia (locul III), iar în
Europa, Marea Britanie (locul VII), Rusia, Portugalia, Italia, România.
• Creşterea porcinelor se efectuează pe toate continentele (cu excepţia
Antarcticii). China deţine 50,8% din efectivele mondiale, urmată de SUA, Brazilia,
Germania.
• Cămilele se cresc în zonele calde şi aride (Somalia, Sudan, India, China,
Pakistan, Mongolia, Kazahstan).
• Avicultura se face în sistem industrial şi este legată de marile concentrări
urbane (China, 36,6% din producţia mondială), urmată de SUA, Japonia, Rusia,
India.
• Sericicultura se practică, având rezultate foarte bune, în China, Japonia şi
India, iar apicultura în Asia, Europa şi America de Nord.

Peisajele rurale, peisajele agrare şi regiunile agricole

– Peisajul agrar este expresia vizibilă a mediului ce îmbină caracteristicile de

proprietate a terenurilor cu tradiţia, dezvoltarea socială şi economică şi
particularităţile cadrului natural.
– Peisajul rural, spre deosebire de cel agrar, înglobează atributele acestuia,
inclusiv structurile de habitat, amenajările turistice, obiectivele istorice şi echipările
care asigură legătura dintre habitat şi fermele productive, dintre acestea şi pieţele
de desfacere.
– Se cunosc următoarele regiuni agricole: regiunea agricolă aridă, regiunea
agricolă subtropicală (cu subregiunea mediteraneană şi subregiunea musonică),
regiunea agricolă cerealieră a zonei temperate, regiunea agricolă subpolară.

4. INDUSTRIA UŞOARĂ ŞI ALIMENTARĂ

Industria uşoară cuprinde următoarele subramuri: industria textilă şi a
confecţiilor, industria pielăriei, încălţămintei, blănăriei şi marochinăriei.
• Industria textilă prezintă o evidentă dispersie în teritoriu, dependentă de
materiile prime, pieţele de desfacere, tradiţie, forţă de muncă specializată ş.a.
• Industria bumbacului. China deţine primul loc în lume în producţia de fire
şi de ţesături. Centrele principale: Shanghai, Guangzhou, Kunming, Tianjin ş.a. În
SUA, cele mai mari centre textile sunt: San Antonio, El Paso, Atlanta, Dallas,
Knoxville. Străvechi tradiţii în prelucrarea bumbacului au: India (Ahmedabad,
Bombay, Calcutta), Marea Britanie (Manchester), Franţa (Lille), Italia (Perugia,
Ancona), Polonia (Lodz), Belgia, Olanda ş.a.
• Industria lânii foloseşte ca materii prime fibrele de origine animală, precum
şi fibre chimice de tip lână. În Australia, principalele centre ale industriei lânii sunt:
Sydney, Brisbane, în China – Harbin, în Rusia – Ivanovo, în Marea Britanie –
Manchester, Leeds, în SUA – Boston, New Haven, în Japonia Osaka, Tokyo, în
Germania – Mőnchengladbach.

406
 • Industria mătăsii naturale a cunoscut o concurenţă puternică a fibrelor
sintetice şi un reviriment în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Mari cantităţi
de mătase se produc în centrele: Shandong, Shanghai (China), Agra (India), Kochi
(Japonia), Como (Italia), Lyon (Franţa), New Jersey (SUA).
• Industria inului şi a cânepii este localizată în arealele de cultură ale acestor
plante. Producţia de ţesături este concentrată în: Rusia, China, India, Letonia,
Estonia, Polonia, România.
• Industria tricotajelor şi confecţiilor este localizată în centrele puternic
populate, unele fiind specializate: Boston, New York (SUA), Paris, Marsilia
(Franţa), Napoli (Italia), Manchester (Marea Britanie), Hamburg (Germania),
Moscova, Sankt Petersburg (Rusia), Varşovia, Lublin (Polonia), Bucureşti
(România).
• Industria pielăriei şi încălţămintei. Materiile folosite sunt: pielea naturală,
pielea sintetică, cauciucul, masele plastice ş.a. Ţările cu un şeptel bogat (China,
India, SUA ş.a.) au o dezvoltată industrie a tăbăcăriei şi a încălţămintei. Centrele
mari ale industriei încălţămintei sunt: Chengdu, Qingdao (China), Belluno (Italia),
Kurgan (Rusia), Rio Grande (Brazilia), Calcutta (India), Offenbach (Germania).
• Industria marochinăriei este localizată în centre artizanale şi semiartizanale
(Iran, Siria, Algeria, Mexic ş.a.), sau în centre specializate (Franţa, Germania,
China, Rusia, SUA).
• Industria blănăriei se menţine în multe state la un nivel meşteşugăresc.
Pentru blănurile superioare şi scumpe se organizează târguri şi licitaţii internaţionale
la Montreal, Edmonton, Paris, Sankt Petersburg.

Industria alimentară. Valorifică în principal materiile prime agricole,

localizarea fiind dependentă de repartiţia culturii plantelor, creşterea animalelor şi
de marile centre de consum.
● Industria morăritului, panificaţiei şi pastelor făinoase este puternic
dezvoltată în oraşele mari şi în preeria americană: Minneapolis, Pittsburg (SUA),
oraşele porturi din Canada: Vancouver, Montreal, în oraşele Tucuman, La Plata
(Argentina), Santa Maria (Brazilia), în oraşele europene: Londra, Bordeaux, Paris,
Amsterdam, Hamburg, Berlin, Genova, Bucureşti, Odesa, în oraşe din Asia:
Beijing, Bombay ş.a. şi la Sydney în Australia.
● Industria zahărului şi a produselor zaharoase utilizează ca materie primă
sfecla de zahăr (în regiunile cu climă temperată) şi trestia de zahăr în ţinuturile cu
climă caldă. Zonele producătoare de zahăr sunt:
– zona intertropicală americană (Brazilia, Mexic, Cuba, Jamaica, SUA ş.a);
– zona intertropicală asiaticoaustraliană (India, China, Australia, Indonezia, ş. a.);
– zona africană, faţada vestică (Nigeria, Ghana, Angola), în nord Egiptul şi
în sud, Republica Africa de Sud;
– zona europeană, în care produsele se obţin din sfecla de zahăr (Franţa,
Germania, Rusia, Ucraina, Polonia, România ş.a.) ;
– ţări care produc zahăr atât din trestie, cât şi din sfeclă (SUA, Iran, China).
● Industria uleiurilor vegetale comestibile. Principalele ţări producătoare de
ulei din soia sunt: SUA, Brazilia, China, Argentina, India. Ulei din floarea soarelui se
407
produce în Rusia, Ucraina, SUA, Argentina, Turcia, România ş.a. Uleiul de palmier
este produs în: Malaysia, Indonezia, Nigeria, Columbia, Thailanda, Camerun, Papua
Noua Guinee. Se produce ulei de măsline în ţările mediteraneene (Italia, Spania,
Grecia, Tunisia, Turcia, Maroc, Portugalia). Cantităţi mari de ulei de arahide se
produc în China, India, SUA, Sudan, Nigeria, Myanmar.
● Industria laptelui şi a produselor lactate este dependentă de creşterea
bovinelor şi ovinelor. În producţia mondială de lapte de vacă, SUA se află pe
primul loc (pondere: 15,06%), urmată de: Germania, Franţa, Marea Britanie,
Olanda, Polonia, Brazilia, Argentina. Cantităţi mari de brânzeturi se produc în
Franţa, Italia, Olanda, SUA ş.a., iar de unt, în Rusia, Marea Britanie, Olanda, SUA.
● Industria preparatelor şi conservelor de carne. Apariţia instalaţiilor, a
camioanelor şi navelor maritime frigorifice a făcut posibilă asigurarea cu carne din
Argentina, Brazilia, Noua Zeelandă. SUA furnizează 25% din producţia mondială
de carne (abatoare mari şi centre de prelucrare a cărnii sunt la Chicago, Cincinnati,
Kansas City). China produce 1/4 din producţia mondială de carne de porc (centrele
cele mai mari ale industriei cărnii fiind la: Tianjin, Shanghai, Harbin, Luoyang ş.a.).
Dintre ţările mari producătoare de carne, mai amintim: Rusia, Brazilia, Argentina,
Canada; Australia, Marea Britanie, Germania, Danemarca ş.a.
● Industria peştelui.Ţările cu producţii mari de peşte sunt: China (1/2 din
producţia mondială), Peru, Japonia, Chile, SUA, Rusia, India, Indonezia,
Thailanda, Norvegia ş.a.
● Industria băuturilor.Europa are cea mai mare producţie de vinuri. Franţa şi
Italia deţin primele locuri. Europa vestică şi centrală produc 1/3 din cantitatea
mondială de bere (Germania, Marea Britanie, Cehia, Polonia). SUA produce 1/4
din cantitatea mondială de bere.

5. RESURSELE ENERGETICE
Clasificarea resurselor energetice
Din punct de vedere fizic, sursele de energie primară se împart în:
– surse regenerabile;
– surse neregenerabile;
După gradul de stăpânire a tehnologiei de valorificare:
– convenţionale;
– neconvenţionale;
– alte surse de energie (aflate în stadiu de laborator).
Producţia şi consumul de energie impun o altă clasificare:
– surse comerciale;
– surse necomerciale.
Industria carboniferă
Cărbunii se clasifică după numeroase criterii: geneză, proprietăţi
fizicochimice, vârste etc.
Rezervele mondiale de cărbuni sunt estimate la peste 14.800 miliarde tone.
Repartiţia geografică a zăcămintelor de cărbuni. Circa 90% din zăcămintele de
cărbuni sunt concentrate în emisfera nordică. R.P.Chineză are cele mai mari
408
rezerve de cărbuni în provinciile Shanxi, Xinjiang (situate în nordul ţării).
Exploatările principale se efectuează în marile bazine: Fushun, Benxi, Taiyuan;
bazinul Daqing din Câmpia de Nord-Est asigură 50% din producţie. Cărbunii se
exploatează şi în provinciile Shandong (la Ziba), Jaingxu (la Yangzhou), bazinele
Kailuan şi Beijing.
În SUA, circa 50% din producţia de cărbuni se obţine din vestul Munţilor
Appalachi (statele Ohio, Tennessee, Kentucky, Pennsylvania, Virginia de Vest).
Australia are mari rezerve de huilă pe coasta estică (New Castle), în statul Noua
Galie de Sud, şi de lignit în statul Victoria. În Rusia, principalele exploatări de
cărbuni sunt în Siberia la Kuzneţk, Novokuzneţk, Anadâr, Taimâr, iar în partea
europeană, în bazinele Peciora şi Moscova. În Kazahstan, principalul bazin este
Karaganda, în Ucraina ,bazinul Donbass, iar în Germania, bazinele Saar, Ruhr,
Aachen. Cantităţi mari de cărbuni se extrag din Africa de Sud (provinciile Natal,
Orange Transvaal), Polonia (Silezia Superioară, Silezia Inferioară şi Lublin),
Canada (sudul Munţilor Stâncoşi , statele Columbia Britanică şi Saskatchewan) ş.a.
Cele mai mari cantităţi sunt importate de Japonia, Coreea de Sud, ţările U.E.
Industria petrolului. Rezervele de petrol au o repartiţie mult mai
neuniformă decât cele de cărbune. Orientul Apropiat deţine 2/3 din rezervele
mondiale, America Latină 12,8%, iar ţările cu cele mai mari rezerve sunt: Arabia
Saudită 25,7%, Irak 9,8%, Kuweit 9,5%, Iran 9,3% şi Venezuela cu 6,6%.
Exploatările petroliere cuprind două regiuni foarte bogate, numite „poli ai
petrolului”:
– un „pol” este situat în sudul şi sudestul platformei euroasiatice, în regiunea
cuprinsă între Caucaz, Golful Persic şi nordul Africii;
– al doilea „pol” se află în sudul platformei nordamericane, Golful Mexic,
Marea Caraibilor şi nordul Americii de Sud.
Arabia Saudită extrage 13% din cantitatea mondială de petrol (în vecinătatea
şi pe litoralul Golfului Persic). SUA deţine locul al doilea pe plan mondial (cu
12%). Extracţia se efectuează în regiunea Golfului Mexic, în zona
Middlecontinent, în statele Colorado, Utah, New Mexico, pe litoralul sud-vest
pacific şi în Alaska.
În partea europeană a Rusiei, cele mai mari zăcăminte se găsesc pe cursul
superior al Kamei, dar prima zonă de extracţie se află în Siberia de Vest (Ust Balik,
Saim), iar prospecţiunile recente au evidenţiat structuri petroliere în bazinul fluviului
Lena, Insula Sahalin, Peninsula Kamceatka. Cantităţi mari de petrol se extrag din
Kazahstan (pe litoralul Mării Caspice, pe văile Emba şi Ural), în Azerbaidjan (Baku,
Artem ş.a.), Iran (în apropierea oraşului Qom, la sud de Isfahan), China (Manciuria,
platforma continentală a Golfului Bohai, regiunea deltei fluviului Huang He, în vestul
ţării la Karamai, Yumen, Kucha şi la est de oraşul Chengdu), Norvegia (Marea
Nordului), Marea Britanie (Marea Nordului), Mexic (zona litorală a Golfului
Campeche, statele Chiapas, Tabasco, Peninsula Yucatan), Venezuela (laguna
Maracaibo, platforma continentală la vest de delta fluviului Orinoco), Emiratele Arabe
Unite, Indonezia, Libia, Egipt, Canada (provinciile Alberta, Saskatchewan).

409
 Transportul petrolului pentru prelucrare şi export se efectuează prin conducte,
cu nave petroliere. Rafinăriile sunt amplasate în oraşele port. Mari capacităţi de
rafinare se găsesc în SUA, Canada, ţările UE, Japonia, China, Rusia.
Industria gazelor naturale
Gazele naturale sunt de două categorii: gaz metan şi gaz de sondă. Ţările cu
cele mai mari rezerve de gaze naturale sunt: Rusia (Siberia de Vest, Siberia
Centrală, Insula Sahalin, zona Volga-Ural, platforma continentală a Mării Kara),
Ucraina, SUA (Pennsylvania, Virginia de Vest, zona Marilor Lacuri, a Golfului
Mexic, California, Peninsula Alaska), Canada (provinciile Alberta, Columbia
Britanică), Marea Britanie (platforma continentală a Mării Nordului), Indonezia,
Olanda, Argentina, Malaysia, Germania, România, China, Egipt, Algeria.

6. INDUSTRIA ENERGIEI ELECTRICE

Producţia de energie electrică bazată pe combustibili

● Termocentralele folosesc drept combustibili cărbunii, petrolul, păcura şi

gazele naturale; în alte locuri există termocentrale care folosesc turbă, deşeuri de
lemn, paie, biogaz, bagasă. Repartiţia geografică a termocentralelor este în strânsă
legătură cu sursa de combustibil, cu marile oraşe şi cu oraşele port.
● Hidrocentralele prezintă numeroase avantaje; în prezent, produc 20-25%
din energia electrică a lumii. În Europa, hidrocentrale mari se găsesc pe Volga,
Dunăre, în America de Nord, pe Columbia, Colorado, Sf. Laurenţiu, în Asia, pe
Enisei, Chang Jiang.
● Centralele nuclearo-electrice. Materia primă o constituie uraniul, plutoniul
şi toriul. Cele mai mari capacităţi instalate sunt în SUA, Franţa, Japonia, Marea
Britanie, Rusia, Canada, Ucraina, Coreea de Sud.

Producţia de energie electrică bazată pe sursele reînnoibile

● Centralele electrice solare. Specific acestui tip de energie este caracterul

său dispers. În mai multe ţări, energia solară este utilizată în instalaţii de încălzire
(Israel, Japonia, SUA, Australia, Germania, Franţa, Italia).
● Centralele eoliene. În acest domeniu, experimente şi realizări sunt în
Franţa, Irlanda, Spania, Italia, Olanda, Suedia, Canada, India.
● Centralele maremotrice. Puterea mareelor este estimată la circa 3 miliarde kw,
din care 33% se pierde de-a lungul ţărmurilor. Cea mai mare centrală se află în estuarul
fluviului Rance din nord-vestul Franţei. Alte centrale sunt în Golful Kislaia, în estuarul
Annapolis ş.a.
Repartiţia geografică a producţiei de energie electrică relevă disproporţii
în raport cu nivelul de dezvoltare economică al fiecărei ţări. Peste 50% din
producţia mondială de electricitate este furnizată de SUA, Rusia, Japonia şi China,
iar ţările industrializate folosesc circa 70% din cantitatea mondială de energie
electrică.
410
 7. INDUSTRIA METALURGICĂ ŞI DE ECHIPAMENTE
7.1. Siderurgia
Materiile prime şi ajutătoare: minereurile de fier, metalele neferoase folosite
la alierea oţelurilor, cocsul, fondanţii, gazele naturale, energia electrică.
Rezervele sigure de minereu de fier sunt estimate la circa 150 mil. tone, iar
rezervele potenţiale, la 230 miliarde tone. Brazilia se află în fruntea ierarhiei
mondiale în producţia de minereu de fier (extrage în statele Minas Gerais, Bahia,
Matto Grosso). Australia deţine locul al doilea (zăcăminte uriaşe sunt în vestul
ţării), în China, principalele exploatări sunt în Manciuria, bazinul mijlociu al
fluviului Huang He, Podişul Yunnan, Munţii Chinei de Sud, Insula Hainan.
Rusia se află pe locul al patrulea în ce priveşte rezervele mondiale de minereu
de fier; pe fundamentul precambrian al Platformei Ruse se găsesc mari rezerve de
minereu de fier; de asemenea, în sudul Munţilor Ural, în Peninsula Kola, Extremul
Orient. Mari zăcăminte de minereu de fier sunt în SUA (zona Lacului Superior, a
Munţilor Appalachi, statele New York, Utah, California), în Africa de Sud, Liberia,
Canada, Ucraina, Suedia ş.a.
Materiile prime ajutătoare servesc la producerea feroaliajelor şi la
înnobilarea oţelurilor. Frecvent, sunt utilizate ca materii prime ajutătoare:
manganul, nichelul, wolframul, vanadiul, titanul, zirconiul, cobaltul ş.a.
Localizarea siderurgiei este determinată de următorii factori:
– zonele împădurite ,la începutul siderurgiei moderne;
– cursurile de apă;
– bazinele huilifere;
– zăcămintele de fier;
– zonele litorale, porturi; marile centre ale construcţiei de maşini.
China produce 15% din cantitatea mondială de oţel (combinatele cele mai
mari fiind la Anshan, Fushun, Shenyang, Shanghai), Japonia deţine locul al
treilea în lume (după China şi SUA), cu centre siderurgice în regiunea
industrialurbană, portuară Tokyo–Yokohama, în jurul Golfului Osaka; SUA are
o pondere de 12,6% în producţia mondială de oţel (centrele mai importante sunt
la Birmingham, Pittsburg, Duluth, Takoma, Oklahoma). Cantităţi mari de oţel
se produc în Coreea de Sud, India, Canada, Brazilia, Rusia (locul al cincilea în
lume), Italia, Ucraina, Germania, Franţa, Marea Britanie, Australia ş.a.
7.2. Metalurgia neferoaselor
Dintre metalele colorate, cuprul, datorită calităţilor sale, este folosit în
electrotehnică, industria de armament, în aliaje ş.a.; principalele ţări producătoare
sunt: Chile, SUA, Canada, Zair, Zambia, Rusia, Australia. Plumbul se găseşte
frecvent, sub formă de galenă, în SUA, Rusia, Australia, Canada, Peru, China, iar
zincul este produs, în principal, în Canada, Australia, China, Peru, SUA ş.a.
Cositorul se extrage din cositorit; principalele ţări producătoare sunt: China,
Indonezia, Peru, Brazilia.
411
 Dintre metalele uşoare, aluminiul este unul dintre cele mai răspândite
elemente din scoarţa terestră (8,1% ca pondere). Producţia mondială de bauxită
este de 100-110 mil. tone anual. Australia produce 1/3 din cantitatea mondială de
bauxită (în Peninsula York, Australia de Vest); mai produc: Guineea, Camerun,
Mali, Sierra Leone, Jamaica, Surinam, Rusia, China, Croaţia, Grecia, Serbia ş.a. În
producţia mondială de aluminiu (25 mil. tone anual) domină: SUA, Canada,
Australia, China, Rusia, Germania, Norvegia. Zăcămintele de magneziu sunt
exploatate în Austria, Rusia, China, SUA.
Dintre metalele preţioase, aurul are o largă utilizare în aliaje, tehnică dentară,
bijuterii, lingouri şi piese pentru tezaurizare, în industrie în general. Dintre marii
producători de aur, menţionăm: Africa de Sud, SUA, Canada, Australia, Rusia.
Argintul este produs în cantităţi mai mari în: Mexic, SUA, Canada, Peru, Chile,
Argentina, Rusia, Australia ş.a.
Metalele radioactive (energetice). Ţările care exploatează cantităţi mari de
uraniu sunt: SUA, Rusia, Canada, Republica Africa de Sud, Australia, China,
Franţa, Germania ş.a.
7.3. Industria de echipamente
Sintagma industria de echipamente este sugestivă şi cuprinzătoare. În etapa
postindustrială, industria de echipamente are un rol esenţial, având şi o pondere
mare în volumul producţiei industriale (în Japonia 45%, în Germania 37%).
Subramurile cele mai importante sunt:
● industria utilajelor industriale, localizată în arealele siderurgice, produce:
utilaj minier, utilaj petrolier, utilaje pentru industriile chimică, textilă, confecţiilor ş.a.;
în SUA, această industrie se concentrează în megalopolisurile Bosnywash, Chipitts, în
oraşele San Francisco, Cincinnati, Albany ş.a., în China (Beijing, Shenyang, Shanghai,
Nankin), în Japonia (importantele grupări TokyoYokohama, Kobe-Osaka ş.a.), în
Germania (bazinul Ruhr, pe valea Rinului, în porturile de la Marea Nordului), în
Marea Britanie, Franţa, Italia, Olanda ş.a.;

● industria mijloacelor de transport este o subramură complexă şi de mare

însemnătate în economia statelor:
– industria mijloacelor de transport auto este concentrată în următoarele
regiuni: Europa Occidentală, Asia de Est, America de Nord;
– industria de material feroviar este localizată în apropierea centrelor
siderurgice şi a marilor noduri feroviare;
– industria mijloacelor de transport naval produce o gamă largă de nave
destinate transportului de mărfuri şi transportului de pasageri. Japonia, după
volumul şi complexitatea tonajului, deţine 43% din producţia mondială (cu şantiere
navale moderne: Yokohama, Nagoya, Osaka, Shimonoseki, Kobe ş.a.), China
(Qingdao, Shanghai), Germania, Polonia, Italia, Rusia, SUA ş.a.
– industria aeronautică şi spaţială este caracteristică ţărilor puternic
dezvoltate. În SUA, principalele centre ale construcţiei de avioane sunt la: Seatle,
Tacoma, Los Angeles, Boston, industria aerospaţială este controlată de peste 70 de
firme care au 1400 de uzine. În Rusia, principalele centre ale industriei aeronautice
412
sunt: Moscova, Krasnoiarsk, Volgograd. Franţa are principalele uzine în regiunea
pariziană, la Toulouse, Chateauroux, Bordeaux ş.a. Alte ţări cu importante industrii
constructoare de avioane sunt: Marea Britanie, Germania, Olanda, Italia, Japonia;
– industria electrotehnică, electronică şi tehnică de calcul produce:
echipamente de telecomunicaţii, componente şi microcomponente electronice,
bunuri audio-video, echipamente informatice, tehnică de calcul, roboţi industriali
ş.a. Japonia se situează pe primul loc în domeniul aparaturii electrotehnice şi
electronice principalele centre de producţie fiind la Tokyo, Osaka, Hamamatsu. În
SUA se produc: tehnologie informatică, bunuri de larg consum electrotehnice şi
electronice, echipamente pentru telefonia mobilă, în centrele: Chicago, Detroit,
Atlanta, Silicon Valley ş.a. Industria electrotehnică şi electronică este bine
reprezentată şi în Rusia, Germania, Olanda, Coreea de Sud, China, Franţa.
– industria de utilaj agricol s-a diversificat. Cele mai mari producătoare sunt:
SUA, Japonia, Italia, Germania, Franţa, Rusia ş.a.

8. INDUSTRIA CHIMICĂ
Această ramură industrială utilizează materii prime extrem de diversificate.
● Industria petrochimică prelucrează petrolul şi gazele naturale.
– Masele plastice şi răşinile sintetice. Dintre produsele acestei grupe
enumerăm: polietilena, policlorura de vinil, polistirenul, polipropilena, răşinile
termorezistente, siliconul ş.a. Cele mai mari şi mai diversificate producţii au: SUA,
Japonia, Germania, Franţa ş.a.
– Firele şi fibrele sintetice reprezintă grupa de polimeri care înlocuieşte o
serie de produse naturale. Principalele ţări producătoare de fire şi fibre poliamidice
şi poliacrilonitrilice sunt: SUA, Coreea de Sud, Germania, Japonia ş.a.
– Cauciucul sintetic se produce pe baza elastomerilor de tipul butadienei, la
care se adaugă negrul de fum şi cantităţi variabile de cauciuc natural. Producţii
mari de cauciuc sintetic se obţin în SUA, Japonia, Rusia, Franţa, Germania, China,
Marea Britanie, Italia.
● Industria carbochimică. Materia primă o reprezintă cărbunii superiori. Se
obţin: cocs, gudroane, benzoli ş.a. Principalele centre ale industriei carbochimice
sunt situate în Germania (Saar, Ruhr), Ucraina (Krivoi Rog), Rusia (Kursk), Franţa
(bazinul Lorena), China (Fushun).
● Industria produselor clorosodice. Materia primă o constituie sarea de
bucătărie. Din prelucrarea industrială a sării rezultă: clorul, soda caustică, soda
calcinată. Ţările care produc mari cantităţi de sodă caustică sunt: SUA, China,
Japonia, Germania, Rusia ş.a.
● Industria acidului sulfuric. Sulful este materia primă. Cantităţile cele mai
mari de acid sulfuric se produc în SUA, China, Maroc, Japonia, Rusia.
● Industria îngrăşămintelor chimice:
– îngrăşămintele azotoase. Unităţile de producţie sunt amplasate în
apropierea materiilor prime: rafinării de petrol, conducte de gaze naturale,
zăcăminte de petrol, oraşe port, bazine huilifere etc. Cantităţi mari de îngrăşăminte
azotoase produc: SUA, Canada, Franţa, Olanda, Marea Britanie, Germania, Rusia;
413
 – îngrăşăminte chimice potasice se obţin pe baza sărurilor de potasiu în
SUA, Canada, Israel, Tunisia, Rusia ş.a.;
– îngrăşăminte fosfatice se produc pe baza fosfaţilor naturali. Principalele
ţări producătoare sunt: China, Rusia, Maroc.
● Industria celulozei şi hârtiei. Materiile prime: lemnul de răşinoase şi de
foioase, stuful, iarba alfa, trestia de zahăr, iuta, bambusul, paiele. În SUA,
principalele centre producătoare sunt: Seatle, Charleston, Savannah, New Orleans;
în Canada: Vancouver, Quebec; în Japonia, Kushiro.
● Industria de medicamente. Materia primă o reprezintă plantele, mediul
marin, produsele industriei chimice şi alimentare. Principalele producătoare: SUA,
Germania, Elveţia, Suedia, Franţa, Italia ş.a.

9. REPARTIŢIA GEOGRAFICĂ A PĂDURILOR

ŞI INDUSTRIA LEMNULUI
Repartiţia geografică a pădurilor. Fondul forestier este repartizat în funcţie
de treptele de relief, zonele climatice, sol. Din totalul suprafeţelor împădurite, 54%
revine pădurilor din zona intertropicală, 25% pădurilor de conifere din zona
temperată şi 21% pădurilor de foioase (din zona temperată).
Dintre subramurile industriei prelucrării lemnului fac parte:
– Industria cherestelei. Cele mai mari centre de producţie sunt în SUA
(Seatle, Coulle, Detroit), în Rusia (Arhanghelsk, Murmansk, Serov, Igarka),
Canada (Vancouver, Winnipeg). Alte producătoare de cherestea sunt: China, Suedia,
Brazilia ş.a.
– Industria semifabricatelor furnizează placaje, furnire, plăci lemnoase, plăci
fibrolemnoase. SUA deţine primul loc la producţia de PAL, Canada la producţia de PFL.
– Industria mobilei este dominată de SUA, Canada, Franţa, Italia.
– Producţia de instrumente muzicale are vechi tradiţii în Italia, Austria,
Germania, Cehia, Franţa.

10. INDUSTRIA MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII

Prelucrarea industrială a materialelor de construcţii
– Industria lianţilor foloseşte ca materii prime calcarele, dolomitele, marnele
şi argilele.
– Industria cimentului (China, SUA, Japonia, India, Coreea de Sud,
Thailanda, Brazilia).
– Industria ceramicii foloseşte ca materie primă argila comună şi caolinul;
industria porţelanului (Japonia, China, Franţa, Germania, Cehia, Coreea de Sud);
industria faianţei (China, Japonia, Franţa).
– Industria prefabricatelor are o producţie diversificată în ţările dezvoltate.

414
 11. GEOGRAFIA SERVICIILOR
În structura serviciilor sunt cuprinse următoarele categorii:
– serviciile cu scop comercial (transport, comerţ, bănci, asigurări etc.);
– serviciile profesionale (consultanţă juridică, financiară, medicale, de
învăţământ);
– serviciile pentru consumul personal (reparaţii, curăţenie etc.).
Ponderea mare a serviciilor este specifică societăţilor postindustriale.

● Geografia transporturilor
Clasificarea transporturilor:
A. Transporturile feroviare. Lungimea căilor ferate este de 1 600 000 km.
Deosebirile în privinţa dotării cu căi ferate ies în evidenţă din analiza densităţii lor
pe locuitor (Germania 114.4 km la 1 000 km2, Luxemburg 106,3, SUA 20,0; Asia,
America de Sud, Africa, Australia au densităţi reduse). Căile ferate se clasifică
după: particularităţile mediului geografic, ecartament, intensitatea traficului de
călători şi mărfuri. Curenţii de transport mărfuri sunt orientaţi pe linii magistrale.
B. Transporturile rutiere. Lungimea drumurilor modernizate depăşeşte 15
milioane km, iar al autostrăzilor 85 000 km. După destinaţia traficului, căile rutiere
se clasifică în: autostrăzi, şosele continentale şi transcontinentale, drumuri
naţionale, regionale şi de interes local. America de Nord (SUA şi Canada) deţin cea
mai mare reţea de autostrăzi, urmată de Europa.
C. Transporturile navale:
– transporturile fluviale. În Europa, navigaţia fluvială se face pe: Sena,
Tamisa, Rin, Dunăre, Volga ş.a., precum şi pe canale. În America de Nord, pe
Mississippi şi afluenţii acestuia, canalul Erie, canalul Welland;
– transporturile maritime. Densitatea maximă a rutelor maritime este în
Atlanticul de Nord, urmată de Pacificul de Nord. După specificul lor, porturile se
încadrează în două mari categorii: porturi cu trafic complex şi porturi specializate în
traficul anumitor mărfuri (petroliere, carbonifere, mineraliere ş.a.).
D. Transporturile aeriene sunt cele mai rapide şi folosesc rutele cele mai
scurte. Aeroporturile se clasifică după volumul traficului, destinaţie, tipul
operaţiilor. SUA deţine o vastă reţea de linii aeriene.
E. Transporturile speciale şi telecomunicaţiile:
− transportul petrolului prin conducte;
− gazoductele;
− transportul energiei electrice;
− transportul prin cablu;
− reţele telefonice;
− emisiunile de radiodifuziune;
− emisiunile de televiziune;
− societăţile WWW.

415
 ● Geografia turismului
Fenomenul turismului ca element principal al mediului geografic este amplu
şi complex (deşi unii economişti reduc turismul la serviciile oferite şi la profitul
realizat). În esenţă, turismul este nemijlocit influenţat de: factorii de atracţie,
factorii economici, factorii demografici, factorii psihosociali, factorii politici
interni şi externi, factorii de natură geoecologică.
Tipurile de turism se pot clasifica după scop, durată, zona de provenienţă,
numărul participanţilor, după gradul de pregătire a activităţii, după modul în care se
desfăşoară , după regiunea de destinaţie, după mijlocul de transport, după vârsta
turiştilor, după criteriul social, după potenţialul şi serviciile turistice. Unităţile
taxonomice sunt: regiunile turistice, zonele turistice, centrele turistice, obiectivele şi
punctele turistice amenajate.
Marile regiuni turistice ale lumii sunt: Europa Central Nordică, Litoralul
mediteranean european şi al Atlanticului de Est, America de Nord, America
Centrală şi de Sud, Extremul Orient, China ş.a. şi ţările din zona Golfului, Rusia,
Australia, Noua Zeelandă ş.a. Regiunile turistice ale României sunt: Munţii
Apuseni, Munţii Banatului, Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Litoralul Mării
Negre şi Delta Dunării.
Circulaţia turistică. După fluxurile şi veniturile din turism, ţările se clasifică
în: ţări de recepţie, ţări emitente şi de recepţie, ţări de tranzit, ţări de tranzit şi de
recepţie.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Nicu I. Aur, Cezar C. Gherasim, Geografie economică mondială, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
2. Tamara Simon, Mădălina Teodor Andrei, Geografia ecoomică a Terrei,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,2004.

416