ACASĂ

Şcoala de la Buneşti
oameni cărţi case

2 0 1 7
bolta trapezei Şcolii de la Buneşti, 2013
Acasă. Şcoala de la Buneşti
oameni cărţi case
Petre Guran Ana-Maria Goilav

Editura Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 2017

Δόξα τῷ Θεῷ
Text: Petre Guran, Ana-Maria Goilav, Andrei Pleșu
Fotografii: © Şcoala de la Buneşti, Alexandru Ambrosa, Maria Axinte, Klaus Birthler,
Lucian Călugărescu, Laura Cristea, Răzvan Dima, Costin Gheorghe, Adriana Goilav,
Ana-Maria Goilav, Silvia Nancu, Alex Olteanu, Vlad Vernica, Alin Voitescu

DTP: Adonis Lemnaru

Au contribuit: Alin Voitescu, Milena Oprescu, Diana Iordache, Teodora Capră, Andreea Chircă,
Roxana Bărbulescu

Tipărit la PIM, Iași

© Getty Images:
p. 24 - Școala din Atena. Gravură în lemn (1873) după celebra frescă a lui Raffaelo Sanzio(1511)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

GURAN, PETRE
Acasă – Şcoala de la Buneşti: oameni, cărţi, case / Petre Guran, Ana-Maria Goilav. – Bucureşti:
Editura Universitară „Ion Mincu”, 2017
ISBN 978-606-638-172-7
I. Goilav, Ana Maria
72

Cartea a apărut cu sprijinul Ordinului Arhitecților din România, din timbrul arhitecturii.

© 2017, Editura Universitară „Ion Mincu”, Str. Academiei, 18-20, 010014, Bucureşti
tel. +4021/30 77 193

Sistemul de Informaţii asupra Costurilor

pentru Proiectarea de Arhitectură

MISIUNILE ARHITECTULUI
CUPRINS

PRINCIPIA

Lumea lui Țalapi și Tocsabă 10

Școala de cilibii 14
Marile Cărţi 24
Dumnezeu începe cu acoperișul 40

HISTORIA

Oamenii locului 50
Cronologie 2008-2017 58
Cronici de șantier 60

AEDIFICIA

Manifest 86
Cum se poate învăţa Arhitectura 88
Etajele Şcolii. 4 Poieni 90
+ Anul I. Parterul Școlii 92
+ Ferma 108
+ Anul II. Piano Nobile 116
+ Anul III. Mansarda Școlii 126

ADDENDA
Parteneriat Şcoala de la Buneşti – Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” 136
PRINCIPIA

De ce sunt cucerit de călătoria mea la Buneşti?

Pentru că am întâlnit acolo o mulţime de tineri dispuşi să-şi petreacă timpul în condiţii
precare (nu există curent electric, nu există apă curentă), de dragul câtorva idei şi al
câtorva oameni. Pentru că, alături de studenţi, lucrează acolo meseriaşi locali, uimiţi
să descopere că ceea ce făceau părinţii şi bunicii lor poate încă să aibă preţ. Pentru
că Petre Guran a înţeles să pună la dispoziţia acestui proiect un teren moştenit din
familie, în loc să-l transforme într-o afacere lucrativă.
Şi pentru că am auzit vorbindu-se, în poiana de la Buneşti, despre înţelepciune, onoare,
maniere şi seriozitate, adică despre lucruri neincluse încă în feluritele eforturi oficiale
de a reforma învăţământul românesc.

Andrei Pleşu
primul mock-up al Şcolii de la Buneşti: casa călăreţilor, detaliu, 2008
LUMEA LUI ŢALAPI ŞI TOCSABĂ
Μέγιστον τόπος η άπαντα γαρ χωρεί.
Cel mai important este locul, căci le cuprinde pe toate.
Thales din Milet

În negura timpurilor, probabil trei războinici – Tocsabă (mai târziu pomenit și drept Tocsabie), Ţalapi
(sau Țalapie) și Dragotă Pârjolea, pe care numele îi arată din diferite neamuri, între care și acei
pecenego-cumani care au cutreierat odinioară Europa de răsărit – luau în stăpânire valea inferioară
a râului Vâlsan, aproape de vărsarea acestuia în râul Argeș1. Înfiriparea unor așezări valaho-slave
în câteva sate moșnenești pe firul văii se datorează posibil structurării politice a acelui voievodat
al lui Seneslau, pomenit încă de Diploma Ioaniților (1247). În orice caz acelea sunt vremurile când
aceste regiuni ar fi putut cunoaște așezarea unor originari cumani. Dacă, pe lângă turanicul Tocsabă,
acceptăm că Ţalapi are aceeași origine cu turcismul cilibiu (çelebi = nobil)2, iar Pârjolea denotă o
ocupație mai degrabă marțială, suntem prin onomastică plasați într-un univers al descălecatelor.
Nici toponimia nu ne lasă fără informație în această privință. Hrisovul de întărire a ctitoriei schitului
Vălcani (1622) pomenește un pisc și un mal al Tătarului, iar o legendă orală culeasă de preotul
Nicolae M. Iancu menționează existența în vechime în aceeași zonă a unui sat tătărăsc, la confluența
Vâlsanului cu Argeșul, numit Tobari. Acesta ar fi avut străzi pietruite cu bolovani de râu, iar după
mărturia bătrânilor satului, la începutul secolului al XIX-lea, se mai vedeau ruinele unui han tătărăsc
construit din piatră cu ziduri de incintă și beciuri adânci, care mai erau folosite drept poștă între
Pitești și Curtea de Argeș3.
Tocsabă, Ţalapi, Dragotă Pârjolea – alte documente îl mai menționează și pe Lifoe, al cărui nume se
mai vehiculează și astăzi prin satele comunei Mălureni – sunt móșii pe care au umblat neamurile ce au
populat Buneștiul și așezările învecinate, Zărnești, Cacaleți, Bohari. În secolul al XVII-lea, vel armașul
Bunea, alături de vel vornicul Vâlcu și vel vistierul Grigorie se adresează moșnenilor locului, pentru
a ctitori un schit la Vâlcana. Dar etimologia Buneștiului cunoaște și legenda care îi desemnează pe
1
Genealogie transmisă oral și consemnată cu ocazia procesului de ieșiri din devălmășie a moșnenilor buneșteni, care începe printr-o
hotărnicie din 1824, care citează la rândul ei o hotărnicie din 1781, dar care se încheie abia în 1871-82, când numai trei dintre urmași
suportă toată lucrarea. Unul dintre aceștia este Ghiță Enescu. Când i-am povestit lui Neagu Djuvara de acest document din arhiva familiei
a fost entuziasmat. Deci îmi fac o datorie de a aduce și acest document la dosarul originilor politice ale Țării Românești compus de Neagu
Djuvara, Thocomerius-Negru Vodă, Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești, București, Humanitas, 2007.
2
Dicționar Onomastic Românesc, 1963: CILIBIU subst. < tc. čelebi „nobil”, titlu dat în sec. al XlV-lea fiilor sultanului, iar din sec. al XVII-
lea, înainte, oricărui negustor din Stambul; (cf. N. Iorga, RI XII 363). 1. Cilebiul, C-tin, clucer (17 B IV 365); Cilibiu, D., olt. (T-Jiu; BCI X
132); -l, V., mold. (Sd V 550). 2. Cilibia, rumîn, 1697 (AO XVIII 135) și s, 3. Cilibidachi, fam., act. < diminutiv tc. 4. Țalapi log. †1523 (P
Gov f° 14); -e (Pom) pren.; Țalapi (17 B I 437); – fratele Oancei (16 B I 97); – popa (17 B III 466); cu fiii: Tatul, Oprea etc. (16 B III 65); fiul
lui Țalapi, nepot lui Horvat (16 B IV 429; Sd XI 98) această formă a numelui amintește pe David Celebi, zis Cealapie și Țalapie, pretendent la
tronul otoman între 1432 – 1450 (Rel 52); Țalapie, Stan, 1720 (Vieri 71).
3
Pr. Nicolae I. Iancu, Monografia Comunei Bunești, tipografia „Transilvania” J.J. Șreier, Pitești, 1934, pp. 44-48.
 11 

doctorul Gogu Enescu, 1890-1963

locuitori drept oameni buni, întrucât erau primitori de străini. Într-o descriere a Valahiei adresată
împăratului habsburgic de către Ridolfo Damiano de Brünnetz în septembrie 1716, în județul Argeș
este menționat Buneștiul la categoria Ville nobili4. Să fi fost oare conacul familiei Bunescu? Fapt este
că așezarea conacului familiei Enescu în secolul al XIX-lea pe un platou care domină valea Vâlsanului,
chiar la deschiderea văii Gârciei (afluent al Vâlsanului), înconjurat de un parc semnificativ format din
pini, brazi și tei, corespunde ideii de villa nobile.
Către sfârșitul secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea regiunea s-a îmbogățit și a cunoscut
un puternic avânt economic și național, satele se dezvoltară și dădură țării personalități politice
și culturale. În Bunești, în Cacaleți, în Zărnești și în Bohari este pomenit, în diverse documente și
hotărnicii – cu o genealogie ce urcă cel puțin până în secolul al XVII-lea, iar în mod legendar până
la moșul Tocsabă – neamul Bunescu, din care s-au evidențiat logofătul Nicolae Bunescu (Bucea),
fiii săi, logofătul Gheorghe Bunescu (bunicul lui Ghiță Enescu) și ceaușul Matei Bunescu, iar în
generația următoare logofătul Ștefan Bunescu. Din acest neam s-au desprins ramuri cu numele
de familie Bucea și Enescu5. Aceștia din urmă sunt descendenții lui Ene Bunescu, care murind de
tânăr a lăsat pe fiul său Gheorghe (zis Ghiță) Enescu orfan (la scurtă vreme și de mamă), crescut
de străunchii săi, printre care Ioniță Bucea. Acesta însă relansează neamul nu numai prin energia
cu care și-a recuperat proprietățile uzurpate și pe care a știut să le crească, cât mai ales prin familia
pe care a întemeiat-o împreună cu soția sa Zoe-Zenobia Balotă (descendentă din boierii Balotă din
Cepari și Șuici, înrudită cu Petrache Teulescu, traducător și arhivist, și cu Brătienii), care i-a dăruit
șase băieți și patru fete. O anecdotă familială descrie o scenă în care tânăra domnișoară Balotă,
învățătoare cu studii la București, plecată în misiunea de a inspecta școlile primare de prin satele
Argeșului, poposește în casă la holteiul Ghiță Enescu, care o primește într-o sufragerie mare cu o
nouă masă lungă și, mirându-se de mărimea mesei, primește drept răspuns că gazda își dorește
4
Il Principato di Vallachia, con la sua Capitale, Residenza Arcivescovato, vescovati, moltissimi monasteri con abbazie e altri piccoli; comprese
le miniere citta, borghi, e gran cantita de ville con sede nobile, oltre alcune centinara d’altri village ordinary, succintamente de quas’in abbazzo
rapresentato da Ridolfo Damiano de Brünnetz, e seconda la norma di quel Governo in 17 Prefetture diviso. Servato il possibile miglior ordine
con alcune osservazioni sopra la Religione, Politica, Milizie, ed Economia di questo Stato. Anno MDCCXVI. Am avut ocazia să consult acest
manuscris la Centrul de Studii Elenice al Universității Princeton, chiar în anul în care Centrul achiziționase manuscrisul (2006). Astăzi se
păstrează în Rare Books and Special Collections - Manuscripts Collection, sub cota C0938 no. 201q, Princeton University Library.
5
Cercetări realizate în arhiva conacului de la Bunești de Radu N. Guran, ginerele doctorului Gogu Enescu.
12

doctorul Matei Guran, nepotul lui Gogu Enescu, 1940-2017

s-o vadă umplută de jur împrejur de copii. Ghiță Enescu a fost primar al comunei Bunești pentru o
vreme, președinte al Băncii populare din comună. Biserica din cimitirul satului Bunești, lângă care i
se ridică și astăzi crucea, are drept principali ctitori pe Dumitru, Mihail și Gogu Enescu, fiii lui Ghiță,
dar în mod surprinzător și pe W. Greser, socrul lui Gogu Enescu, sas și luteran, dar iubitor de ortodoxie.
Înmormântarea lui Ghiță Enescu a fost slujită de episcopul Argeșului, Nichita Duma. Dintre fiii lui
Ghiță Enescu, carieră politică mare a făcut Fotin Enescu, ministru de finanțe, ministru al agriculturii
și domeniilor în guvernările Al. Averescu, C. Coandă și I.I.C. Brătianu, director al Băncilor Populare și
promotor al legii împroprietăririi țăranilor. Și ceilalți s-au ilustrat, în magistratură (Eugen Enescu), în
armată (Virgil Enescu), în administrația publică (Dumitru, Mihail și Gheorghe Enescu). Aceștia trei din
urmă au fost ultimii proprietari ai moșiei Enescu, până la exproprierea din 1949.
Mezinul familiei, Gheorghe (zis Gogu) Enescu – medic militar cu gradul de locotenent în rezervă
în urma participării active ca student la medicină în spitalele militare din timpul Primului Război
Mondial, unde se îmbolnăvește de două ori de tifos, apoi doctor în medicină și docent la catedra
de pediatrie a Facultății de Medicină din București –, și-a dat măsura generozității și talentelor
organizatorice ca director medical (din 1939) și director general (din 1945 până în 1948) al Casei
Centrale a Asigurărilor Sociale. Sub direcția sa s-au construit în București: spitalul Casei Centrale a
Asigurărilor Sociale (azi spitalul Sf. Maria), dispensarul medical nr. 1 (azi clinica de pediatrie „Emilia
Irza”) și dispensarul medical nr. 4 (azi maternitatea Bucur) din veniturile proprii ale Casei, care era o
instituție privată, finanțată din contribuțiile asiguraților și din donații. S-a preocupat cu precădere de
dezvoltarea medicinii preventive, a medicinii muncii și a maternităților. Protestând în 1948 față de
naționalizarea Caselor de Asigurări Sociale, a fost înlăturat din funcție, exclus de la catedră, expropriat
și repartizat disciplinar ca medic de întreprindere la noua filatură de bumbac de lângă București. La
șaizeci de ani pleca la cinci dimineața de acasă pentru a ajunge la întreprindere. A murit în 1963.
Familia sa și toți cei care l-au cunoscut i-au rămas recunoscători în mod special pentru calmul, voioșia
și generozitatea pe care și le-a păstrat și în anii negri ai comunismului. În noaptea de 2 spre 3 martie
1949, la Bunești îi era confiscat conacul cu tot mobilierul, arhiva istorică și toată gospodăria. Elvira
Guran, născută Enescu, fiica lui Gogu, descrie în memoriile sale, lăsate familiei în manuscris, conacul
și interiorul său. Dintre piesele mai importante își aduce aminte de pianul Bösendörfer, care era
identic cu cel din conacul Golescu. Procesul verbal de expropriere descrie următoarele clădiri mai
importante: patru corpuri de clădiri de locuit, unul de 15x6m, unul de 13x9m, și alte două mai mici,
 13 

de 6x3m și de 7x4m (baia și bucătăria). Din memoria familiei era vorba de un conac vechi, format
dintr-un beci adânc, acoperit de o pivniță semi-îngropată, un etaj format din 5 camere și o sufragerie,
legate printr-o prispă și un coridor, la care se făcea accesul printr-o scară exterioară. Conacul nou avea
un singur nivel, dar era la rândul lui compus din mai multe camere, un salon și o sufragerie. Procesul
verbal continuă și cu o gospodărie agricolă formată din grajduri, poverne, hambare, fânare, pătule,
lăptării, cuptor de uscat fructe și garaj pentru mașini. Toate acestea au dispărut de pe o zi pe alta. În
anii de după 1989, cineva a adus bunicii mele cu emoție o clapetă de sidef din pian! Se crede în sat
c-ar mai fi pe undeva ascuns îngerul de marmură care păzea monumentul eroilor din Bunești, cu
chipul regelui Ferdinand în basorelief de bronz. Basorelieful a ajuns, desigur, la topit! Fotin Enescu s-a
stins în slujba țării, pe 30 decembrie 1918, de febră tifoidă, la Chișinău, unde se dusese ca ministru al
domeniilor să pregătească reforma agrară în Basarabia.
În a doua jumătate a secolului XX, timpul „nu a mai avut răbdare”, partidul comunist preluând
puterea în mod totalitar și instaurând persecuția politică și sărăcia, exproprierea și colectivizarea,
utopia criminală și obsesia megalomană, și acoperind societatea de o iarnă fără sfârșit. În această
iarnă au înghețat speranțele Elvirei Guran, născută Enescu, și ale copiilor ei, Matei și Dana-Maria
Guran. Dar istoria nu s-a oprit aici... Prin energia neabătută a doctorului Matei Guran, de-a lungul
a două decenii și jumătate, o bună parte a moșiei a fost recuperată. Împreună cu sora sa au decis să
dedice partea lor de moștenire unei cauze nobile. Astfel este răsplătit optimismul și filantropia de
care a dat dovadă până în ultima clipă doctorul Gogu Enescu. Acesta a avut-o alături, cu eleganță
și rafinament, pe nemțoaica Elvira, născută Greser, care și-a găsit la Bunești o adevărată patrie. Așa
cum el o primise în conacul de la Bunești, ea l-a primit în cavoul din cimitirul luteran din București.

Ghiţă Enescu (centru) şi fiii: Fotin, Mitică, Gogu (spre stânga); Eugen, Mişu, Virgiliu (spre dreapta), 1915
ȘCOALA DE CILIBII1
O propunere pentru revitalizarea educației umaniste
1

On n’apprend pas aux hommes à être honnêtes hommes, et on leur apprend tout le reste; et ils ne
se piquent jamais tant de savoir rien du reste, comme d’être honnêtes hommes. Ils ne se piquent
de savoir que la seule chose qu’ils n’apprennent point.
Oamenilor nu li se predă cum să fie oameni de onoare, dar li se propune să învețe orice altceva, cu toate
acestea nu li se pare la fel de important să învețe câtuși de puțin din restul, cât să deprindă cum să fie
oameni de onoare. Nu vor să știe decât acel singur lucru pe care nu-l învață.
Pascal, Pensées, section II, 68

În 2008 a luat naștere proiectul unei aventuri educative și culturale ce pornea pe urmele unei istorii
care se scrie mut prin câteva toponime misterioase (Dobroneagul, Piscul lui Țalapie, biserica Bohari,
Poiana Grecilor, Valea Moșului). Locurile acestea de prin preajma drumurilor vechi ale Țării Românești
auziseră cândva că pe Valea Argeșului a urcat, pe la 1370, o companie de pictori ce veneau din Bizanț
să zugrăvească proaspăta ctitorie a domnilor Țării Românești, biserica de curte cu hramul Sfântul

după 100 de ani: Petre Guran (centru), Ana-Maria Goilav, Bogdan Brăescu, Adonis Lemnaru, Ciprian Pătru (spre stânga); Tudor Elian,
Ştefan Nechita, Alin Voitescu, Costin Gheorghe (spre dreapta)

1 Încă din primul an al Școlii de la Bunești am definit demersul în felul următor: Modelul de formare al gentleman-ului, interviu cu
Petre Guran de Marius Vasileanu, Romania liberă, 16 octombrie 2008, http://romanialibera.ro/aldine/history/modelul-de-formare-al-
gentleman-ului-136761
 15 

Nicolae (azi cunoscut ca Sfântul Nicolae-Domnesc), că tot pe aici s-au perindat sihaștrii care urcau
spre sihăstriile de la Corbii de Piatră, mai târziu meșterii care au înălțat bijuteria lui Neagoe Basarab,
mânăstirea cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Curtea de Argeș, iar apoi patriarhii și înalții
prelați ai Orientului care au venit s-o admire și s-o târnosească în august 1517, și încă mai apoi
învățatul ierarh Matei al Mirelor către mănăstirea unde era egumen, Dealul. În aerul proaspăt al
pădurilor vâlsănești au răsunat și slavona, și greaca, și latina, pe lângă graiul, încă puțin cunoscut la
acea vreme, al localnicilor valahi.
Proiectul „Școala de la Bunești” și-a propus să regăsească acest trecut străbătut de neamuri și limbi
diferite, de meșteri iscusiți și cărturari învățați (ceea ce azi am spune circulația internațională a
valorilor și informațiilor) pentru a-l aduce în prezent. De la arta țărănească a dârzilor moșneni, de
la care a mai rămas ici colo, răzlețită, câte o casă pe vale, la culele patrioților boieri de țară, dintre
care s-au ridicat și Brătienii sau neamul Balotă al Zenobiei Enescu din Bunești, până la rafinamentul
zugravilor bizantini și al meșterilor din tot Levantul, o lume de credințe, idei și sensibilități artistice își
caută locul printr-o școală a marilor regăsiri. Numele Școlii se trage de la moșia neamului boieresc
eponim cu satul, cunoscut până în secolul al XIX-lea sub numele Bunescu, a cărui genealogie am
schițat-o mai sus din memorii familiale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moșia lui Ghiță
Enescu se întindea pe teritoriul comunei Bunești, care după organizarea teritorială interbelică,
cuprindea satele Bunești, Mănești, Zărnești și alte câteva cătune. Astfel, numele școlii va desemna și
el o regăsire a unei istorii uitate și persecutate în a doua jumătate a secolului XX.
Proiectul constă în primul rând în conturarea unui loc, grecescul topos din motto, spațiu viu,
semnificativ, binecuvântat de lupta cu îngerul (Geneză 32, 24-30), un loc în care prezentul să
realizeze joncțiunea dintre verticala timpului și orizontala geografiei, dând momentului de trudă și
har semnificația unei priviri spre orizonturi existențiale ascunse privirilor neantrenate.
Acest loc s-a adresat într-o primă etapă arhitecților și artiștilor, tuturor celor care au voit să simtă
cum se trăia odinioară, pe când lumina electrică nu transformase încă noaptea în zi și ziua în noapte,
să învețe cum se construia odinioară, crezând că tehnici de construcție validate de secole și milenii
de istorie nu trebuie înlocuite de azi pe mâine cu beton, BCA, azbest, polistiren, termopan, tablă cu
aspect de țiglă și plastic cu aspect de lemn. În această fază proiectul este unul al regăsirii tehnicilor
de construcție și ritmurilor de viață tradiționale.
Într-o a doua etapă acest loc se adresează celor care nu cred că „civilizație” înseamnă neapărat un oraș
cu trafic blocat, poziția de șezut înfundat în fața unui volan, mall, supermarket, stadion de fotbal,
night clubbing, televizor sau site surfing, baie cu gresie și robinete sofisticate, bucătărie complet
mobilată cu aparatură electrică, dar al cărei proprietar mănâncă la fast-food fiindcă nu are timp să
își gătească, sfârșitul de săptămână (vichend pre limba cea nouă) exotic ca recompensă pentru o
săptămână de coșmar, și corolarul acestei distracții, îmbulzeala pe șosea la ieșirea sau intrarea în
oraș etc. Sunt puțini cei care se despart de acest înțeles al civilizației, dar ei există. Aceștia sunt cei ce
știu că pământul respiră prin păduri și nu prin buzunare și conturi în bancă, că roșiile erau odată mai
gustoase în România, fiindcă erau crescute în grădini îngrășate cu bălegarul animalelor din ogradă,
sau că ouăle acelea cu urme de găinaț pe ele se sparg mai greu decât cele ouate în incubator la ritm
de 12 ore ziua prin mecanismul luminii electrice, deoarece găinile acelea trăiesc după legea lor. De
asemenea, și mai important, aceștia sunt cei care ar încuviința că universul pe care l-ai străbate cu
propriile tale picioare poate să fie la fel de bogat ca cel pe care îl străbați cu avionul, dacă și tocmai
16

casa călăreţilor, mock-up, 2008

fiindcă îți iei timpul să-l observi cu atenție. Ei mai știu că cititul sau ascultatul muzicii nu sunt o
obligație socială și nu citesc presa culturală ca să aibă subiect de discuție la reuniuni culturale. Aceștia
sunt cei ce știu că „mai puțin poate să însemne mai mult”. Etapa a doua este deci regăsirea măsurii.
Într-o a treia etapă „Școala de la Bunești” se adresează celor care vor să citească un dialog de Platon
pentru înțelepciunea pe care o evocă și nu pentru o carieră universitară, celor care nu visează de
tineri la o slujbă bine remunerată, celor care socotesc că merită să vorbești corect o limbă (măcar cea
maternă), celor care vor să înțeleagă și cerul înstelat de deasupra lor, și legea morală din ei. Aceasta va
fi Școala celor care vor să se lase de studii culturale și de psihanalizarea autorilor mai vechi și mai noi
pentru a le citi operele cu interesul autentic pentru ceea ce spun în ele, al celor care vor să gândească
înainte de a cita, al celor pentru care este important să înțeleagă cum a definit Arhimede matematic
infinitul și cum de a crezut Euclid că două paralele nu se intersectează niciodată. Este proiectul
unei școli alternative, în care elevul va învăța să judece și chiar să mediteze în loc să înmagazineze
cunoștințe fără a avea timpul să le evalueze. Scopul acestei școli este antrenarea discernământului și
formarea umană și spirituală a elevului. Etapa a treia este deci regăsirea sensului școlii.
Etapele au rostul să asigure o dinamică în profunzime și în timp a proiectului, dar ele sunt privite drept
componente ale proiectului de la început. Ele corespund unor imperative cronologice și de logistică.
Atelierul de arhitectură vernaculară este însă nu numai șantierul caselor care vor adăposti Școala
din etapa a treia, ci dimpotrivă acest șantier este el însuși o Școală pregătitoare și premergătoare, o
Școală de arhitectură.
Voința de a ne rupe din jungla urbană pentru a ne readapta simțurile și trupurile tăriilor de la
începuturile lumii (apa unui izvor, o scândură de lemn, iarba din poiană și ghimpele măceșului,
 17 

pământul ud sau uscat), pentru a reînvăța ritmurile luminătorilor de pe cer (întunericul luminos al
cerului înstelat și raza surprinzătoare a lunii), reprezintă trecerea și legătura între etapa întâi și a treia.
„Școala” urmărește să pună în funcțiune un circuit economic bazat exclusiv pe resurse locale, pe
agricultură și creștere a animalelor după tradiția locală (numită azi „ecologică” sau „biologică”), pe
energii naturale și curate, pe mijloace de transport cu tracțiune animală în interiorul campusului.
În acest topos măsura este un stat de om (adică înălțimea unui om), iar tot ceea ce se face ia în
considerație numai ceea ce poate face sau atinge omul cu mâinile sale. Înălțimea maximă admisă
este sub cea a copacilor din împrejurimi, iar numărul de oameni adunați laolaltă va fi numai acela în
care pot fi reținute chipurile tuturor celor de față (acesta și este sensul etimologic al acestei locuțiuni).
Locul acesta vrea să arate că drumul către o viață mai bună nu trece printr-o industrializare
devastatoare, printr-o exploatare haotică a resurselor naturale, prin tăierea pădurilor și distrugerea
albiilor de râu în căutarea balastului, că gunoaiele plastice urâțesc, că viitorul mai fericit al copiilor
nu se realizează prin abandonarea lor acasă pe mâna unor vecini cât sunt părinții plecați la muncă
în străinătate. Inițiativa noastră își dorește să trezească dorința realizării unui proiect comunitar
și capacitatea de a gândi viitorul în termeni de câteva generații și nu doar de câțiva ani; în planul
reflexelor alimentare, să readucă la modă telemeaua sau alte brânzeturi din regiune în locul
brânzei topite, socata și siropul din muguri de brad în locul răcoritoarelor cu gust de medicament,
să retrezească gustul pentru o haină de in sau de lână în locul trainingului de poliester, pentru
culorile naturale în locul culorilor fosforescente. Orașul se poate reîntoarce la țară, pentru odată, fără
extravaganțe stilistice și abuzuri materiale.
Scopul acestei faze experimentale nu este realizarea unei clădiri, ci realizarea experienței în sine.
Dar rezultatul acestei experiențe este de dorit să devină într-o zi nu numai o clădire funcțională, ci
un prototip pentru reinventarea vieții la țară. Astfel ansamblul arhitectural se naște încet, încet din
voința comună a inițiatorilor și participanților, pe măsura energiilor omenești eliberate de succesele
de etapă ale proiectului.
Originea îndepărtată a proiectului rezidă într-o nemulțumire crescândă față de ceea ce devine pe zi
ce trece educația națională. Iată câteva din problemele grave ale acesteia.

PREMISELE FALSE ALE EDUCAȚIEI MODERNE

O problemă istorică a educației publice contemporane rezidă în raționalismul agnostic pe care este
construit programul materiilor științifice și umaniste. Toate materiile, inclusiv cele umaniste, sunt
prezentate într-o perspectivă teleologică (implicit și inconștient hegeliană sau chiar marxistă și
darwinistă), adică orice obiect de studiu este definit astfel încât să pornească de la un nivel inițial
de manifestare primitiv spre un nivel de dezvoltare maximală corespunzător contemporaneității,
aceasta din urmă fiind scopul întregii desfășurări istorice. Pe modelul evoluției speciilor de la
paramecium și amoebă la homo sapiens, întreaga producție culturală a umanității este prezentată
ca începând cu forme primitive și inferioare pentru a ajunge la suprema complexitate și sofisticație
culturală a prezentului. Darwinismul științelor sociale este mai dogmatic și mai absurd decât cel
biologic. Spre exemplu, în cursurile școlare de limbă și literatură română sau de istorie a românilor
fenomenul literar din Țările Române este prezentat numai din perspectiva utilizării limbii române,
fiind marcată o evoluție pozitivă de la o utilizare deficitară și o formă greoaie spre forme tot mai
18

elegante de limbă și performanțe literare, fără a menționa niciodată că atunci când nu aveau o limbă
literară română adecvată expresiei culturale înalte, românii secolelor trecute se exprimau literar în
slavonă, greacă, latină sau franceză. Fără postulatul că apariția limbii literare române este un scop
al istoriei umanității, cel puțin a celei danubiano-pontice, abandonul utilizării tuturor acestor limbi
în educație și în formularea gândirii poate fi văzut ca un regres, ca o pierdere de orizont cultural și
spiritual, dat fiind că ele deschideau către un tezaur literar, științific, religios mult mai bogat decât cel
existent chiar și azi în limba română. O victimă colaterală a abandonului acestor limbi (mai cu seamă
greacă, latină și slavonă) a fost literatura clasică și patristică, a cărei traducere nu s-a putut realiza în
ritmul în care s-a produs abandonul cunoașterii limbilor sacre ale evului mediu. În ceea ce privește
bagajul cultural al creștinismului, consecința nefastă până azi este că literatura teologică în general
a fost considerată ca făcând parte din patrimoniul perimat al limbilor sacre.
Pe lângă perspectiva evoluționistă, în educația publică persistă o viziune asupra învățării în care
reproducerea mecanică a informației este preferată înțelegerii și asimilării critice a acesteia. Și nu
numai că se cere reprodusă o informație prezentată într-un manual, dar de cele mai multe ori proza
științifică a manualului este de cea mai proastă calitate. Astfel, nu numai că libertatea de gândire
este afectată prin lipsa unui antrenament adecvat în formularea coerentă a gândurilor, ci chiar ceea
ce învață prin imitație elevii și studenții este mai degrabă dăunător dezvoltării facultății de judecată.
Miza majoră a oricărui proiect educațional în România de astăzi este dezvoltarea capacității de
gândire independentă și critică2.
În rândurile următoare voi enunța succint consecințele catastrofale ale apusului gândirii critice3 și
propun un model de formare a unui mediu universitar favorabil dezvoltării inteligențelor tinere.

În fiecare vară, din 2008 până în 2017, studenţii şi profesorii Şcolii de la Buneşti au locuit în corturi.

2
Pentru o critică amănunțită și exactă a derivelor învățământului public vezi Mihai Maci, Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să
învețe, editura Trei, 2016.
3
Allan Bloom, The Closing of the American Mind (1987)
 19 

ADNOTĂRI DIN FOAIA DE OBSERVAȚII A UNUI PACIENT GRAV BOLNAV: EDUCAȚIA NAȚIONALĂ

Deficiențe de cunoaștere și de formare intelectuală observabile la ultimele generații de studenți și la

tinerii angajați în activități publice:

• sărăcirea vocabularului și necunoașterea regulilor de gramatică și a formelor corecte

de exprimare în limba maternă, chiar după obținerea bacalaureatului; deficiențe
echivalente sau mai grave în limbile străine.
• dificultăți în reproducerea unor informații sau în construirea unei argumentații.
• dificultăți în compunerea unei teme în scris; probleme de organizare a gândirii și de
succesiune a ideilor.
• necunoașterea literaturii europene (din antichitate până în prezent).
• necunoașterea filosofiei, istoriei, geografiei, a artelor și a sistemelor religioase din aria
de cultură europeană.
• neînțelegerea rostului învățării anumitor materii.

Consecințe de ordin cultural ale deficiențelor descrise mai sus:

• lipsa reperelor și a termenilor de comparație duce la declinul gândirii critice.

• resemnare față de tendințele de înregimentare și formalism.
• diminuarea rapidă a capacității de a se raporta la opere ale culturii europene (artă,
literatură, filosofie, religie, științe ale naturii).
• incapacitatea de a identifica valori patrimoniale de arhitectură și de artă, citate și
referințe culturale în texte contemporane.
• pierderea sentimentului apartenenței și, prin urmare, al identității.
• reproducerea mecanică a unor idei, expresii, cuvinte prefabricate.

Consecințe de ordin psihologic:

• incapacitatea de a se concentra asupra unei lecturi mai mult de treizeci de minute.

• incapacitatea de a memora și apoi de a reproduce din memorie.
• stare de nervozitate și tendință spre violență.
• apatie și lipsă de motivare.
• dispreț și agresivitate față de profesori.
• atitudine distructivă față de patrimoniul școlar.
• necinste; încercarea de a rezolva aporia între dezgustul pentru școală și aparenta valoare
socială a acesteia prin înșelăciune și corupție.
20

ȘCOALA DE LA BUNEȘTI: O INTERVENȚIE DE URGENȚĂ

Pentru a remedia parțial aceste neputințe, cu care tinerii vin deja din preuniversitar și pe care le
perpetuează și în universitar, am propus un concept educațional, inspirat din școala antică, din
experiența anglo-saxonă – Liberal Arts College și în mod particular Great Books College – și din
experimentul american de la Deep Springs College, adresat unei categorii de studenți apți de
performanță în învățământul universitar de calitate.
Conceptul s-a hrănit și s-a formulat treptat din experiența școlilor de vară intitulate „Școala de la
Bunești”, desfășurate fără întrerupere începând cu anul 2008 în comuna Mălureni, județul Argeș,
având inițial ca grup țintă studenți la arhitectură, dar adresându-se progresiv și studenților din
alte domenii umaniste4. Punctul de pornire al acestui experiment a fost o reacție puternică față de
spațiul în care se desfășoară educația formală din sistemul public. Anume faptul că acest spațiu este
în mod fățiș urât, degradat și disprețuit de către profesori și studenți/elevi. Începând cu caracterul
standardizat al clădirilor și mobilierului, realizat din materiale ieftine, dar și de foarte proastă
calitate, trecând prin murdăria endemică și degradarea voluntară a oricărui suport din sălile de clasă
(mâzgălelile de pe mobilier, pereți și tocărie) și până la proiectarea și realizarea deficitară a clădirilor
în care se desfășoară cursurile, totul exprimă cel puțin la nivel inconștient repulsia pe care o resimt
toți participanții la așa-zisul învățământ public față de ceea ce a devenit din lehamite și neputință o
aflare în treabă națională.
Școala de la Bunești a propus, de aceea, un nou început, într-un spațiu natural, cât de izolat se poate
de condiționările unei civilizații tehnologice scăpate de sub control, în care conviețuirea studenților
și profesorilor, inițial în condiții de precaritate totală (corturi și o vatră de foc), să creeze un nou mod
de locuire și raportare la spațiul educațional. Astfel universul înconjurător, amenajat ulterior cu
primele construcții experimentale, a fost și primul maestru al Școlii de la Bunești. Ana-Maria Goilav
a formulat o propunere de învățământ arhitectural de șantier și inovație prin recursul la o tradiție
deja uitată de locuitorii zonelor rurale și degradată simbolic de produsele tehnologice ale urbanului.5

ȘCOALA DE LA BUNEȘTI ȘI REVALORIZAREA ȘTIINȚELOR UMANE CA EDUCAȚIE PRIMORDIALĂ

Conceptul de bază presupune realizarea unor campusuri rurale de mici dimensiuni, al căror prim
obiectiv este de a oferi un an de studiu pregătitor pentru accesul în învățământul universitar formal,
dar și o posibilă alternativă la acesta.
Conceptul „Școala de la Bunești” este compus din două faze care se susțin una pe alta, dar sunt
distincte din punct de vedere al organizării: un stagiu profesional și o ucenicie intelectuală.
Prima fază este un Șantier-Școală destinat pe de o parte studenților din domeniul arhitecturii și
construcțiilor, pe de altă parte tinerilor care vor să învețe o nouă meserie (despre această școală de
meserii tradiționale mai multe detalii în subcapitolul următor).
Faza a doua a Școlii presupune o activitate de-a lungul întregului an universitar. Este vorba despre
o nouă formă de învățământ, inspirată din relația maestru-discipol practicată în școlile antice și
continuată până azi în campusurile anglo-saxone.
4
Ana-Maria Goilav, Petre Guran, Lemn, Pământ, Școală sau despre Atelierul de arhitectură experimentală, în revista Secolul XXI, nr. 7-12,
2009, pp. 172-187.
5
Esența acestui tip de locuire este descrisă în Manifestul Școlii de Arhitectură de la Bunești, p. 86
 21 

Scopul este să formeze intelectual și moral studentul înainte de a-l expune unei avalanșe de informații.
Astfel, studiul se constituie într-un an pregătitor între bacalaureat și începutul facultății.
Antrenamentul minții studentului se face prin lectura a treizeci de cărți fundamentale ale civilizației
europene de la Homer până în contemporaneitate6. Accentul este pus pe lectura unor texte
integrale (în original sau în cele mai prestigioase traduceri în limba română). Lectura textelor va
fi acompaniată de un seminar zilnic condus de un profesor. Fiecare profesor stabilește eventual o
bibliografie minimală explicativă pentru grupajul de cărți pe care îl conduce, care însă nu trebuie
să depășească în cantitate și importanță textul original. Pornind de la aceste lecturi, studentul va
învăța exprimarea clară în scris și oral prin exerciții de rezumat, comentariu, analiză, sinteză și eseu.
În cadrul seminarului vor fi exersate expunerea și dezbaterea orală.
Bibliografiile sunt indicate și furnizate de către profesori, consultarea internetului în pregătirea
seminarului va fi interzisă7. Lucrările de seminar se vor redacta de mână, pe hârtie. Seminarul de
lectură este acompaniat de alte patru seminarii: cultură vizuală (descrierea și comentarea unui
monument sau obiect de artă), muzică, geometrie/simetrie și o limbă clasică (a cărei gramatică este
structurantă).
Pe lângă programul intelectual, Școala pune accent pe viața comunitară și pe formarea
responsabilității studentului față de spațiul în care locuiește. Astfel, o altă activitate importantă este
însăși întreținerea clădirilor în care se petrece viața și învățătura studenților și munca la o fermă sau
o grădină din care se vor putea hrăni (agricultură biologică), atașate campusului. Munca se face pe
echipe, în schimburi, astfel încât să fie în mod echitabil asumată de toți studenții8.
Scopul secundar al acestui sistem este de a crea un ciclu economic care să folosească integral
potențialul locului sau al zonei, astfel încât prezența Școlii într-o regiune să fie o sursă de prosperitate
pentru comunitatea locală.
Studenții și profesorii formează o comunitate academică circumscrisă de locul în care trăiesc și de scopul
în care se adună. Sistemul comunitar este menit să dezvolte relațiile de prietenie, responsabilizarea
individuală, spiritul de echipă și solidaritatea. Creșterea interioară a studentului se petrece și prin
mimesis, emulația profesorului pe care îl va cunoaște mai îndeaproape prin conviețuirea în campus.
Pe lângă orele de seminar, fiecare student beneficiază de o îndrumare personalizată a studiilor de
către profesor.
Aceste campusuri rurale vor varia în dimensiuni, între treizeci și cincizeci de studenți, pentru ca grupul
să-și poată păstra coeziunea. Astfel putem proiecta ca Școala să fie compusă dintr-un ansamblu de
campusuri amplasate fie într-un parc natural, în care să fie distribuite la distanțe de acces pedestru
(aproximativ o oră de mers) mai multe unități de locuire și studiu, fie chiar în diferite regiuni ale țării,
astfel încât fiecare campus să se distingă printr-o perioada de studiu (un an sau un semestru din
varianta universitară completă) sau printr-o specializare tematică corespunzătoare anului II de studiu.
Varianta universitară s-ar desfășura pe trei ani de studiu și ar duce către o diplomă în științe
umane, în cadrul căreia este menționată o specializare (ceea ce se numește major în colegiile
americane – universități pentru studiul artelor liberale). Primul an de studiu din acest ciclu de trei ar
corespunde conceptului de bază al Școlii.
6
Pentru lista integrală a programului de lecturi vezi mai jos.
7
Din cauza impactului negativ al internetului asupra puterii de concentrare și asupra formării intelectuale prin neasumarea răspunderii
pentru calitatea informației.
8
În unele colegii de la Cambridge, menajul (curăţenia şi gătitul) este făcut de studenţi.
22

Anul II restrânge aria lecturilor fundamentale (cronologic, tematic sau lingvistic) și aprofundează
cunoașterea. Astfel, lectura unei cărți clasice este pusă în oglindă cu unul sau mai multe comentarii
moderne de mare relevanță pentru recepția operei clasice în modernitate9 sau programul de lecturi
al unei teme este construit din marile contribuții la temă, pornind de la prima operă clasică până la
marile contribuții ale prezentului. Aria restrânsă aleasă este acompaniată de un curs de limbă străină,
cea mai relevantă pentru lecturile incluse.
În anul III, sub îndrumarea unui profesor tutore, studentul își definește un domeniu de specializare
care va fi menționat în diplomă. Domeniul respectiv face obiectul unei cercetări tematice.
Un astfel de an de studiu sau numai un semestru poate fi conceput și în colaborare cu o universitate,
pentru studenții acesteia10. Un student poate petrece un semestru sau un an într-un astfel de campus
și acumula un număr de credite agreate cu universitatea mamă.
Varianta postuniversitară ar avea în vedere organizarea de grupuri de studiu și de cercetare în
științe umane la nivel de masterat și/sau doctorat. Aici poate fi luată în considerare o colaborare cu
instituții de cercetare publice sau private.
Varianta preuniversitară ar presupune un liceu internat cu un curriculum inspirat din conceptul de
bază descris mai sus, în acea proporție de 25% de variațiuni locale ale programei naționale prevăzute
de legea educației. Pentru desfășurarea unui asemenea concept m-aș referi la studiul lui Dorothy
Sayers, The Lost Tools of Learning.

DEZVOLTARE DURABILĂ ȘI ARHITECTURĂ

Perioada de construcție și de amenajare a campusului, faza întâi amintită mai sus, s-a constituit
într-o Școală de arhitectură vernaculară, de restaurare și de arte și meserii. Aceasta se organizează
în perioadele de vacanță, în care studenții își fac practica pentru universitățile din care provin,
iar elevii școlilor de arte și meserii învață și practică meșteșuguri din domeniul construcțiilor, al
amenajărilor interioare, al peisagisticii, al mobilierului și al tehnologiilor premoderne etc. Vor fi
privilegiate meseriile tradiționale și cunoștințele pierdute azi ca urmare a abandonării unor domenii
meșteșugărești și care sunt compatibile cu imperativul dezvoltării durabile și cu exigențele tot mai
înalte de calitate. Aceste școli-ateliere utilizează forța de muncă din zonă și pun în valoare specificul
locului.
Clădirile ridicate în aceste campusuri vor deveni prototipuri pentru o nouă arhitectură, ecologică și
adaptată diversității culturale a fiecărei regiuni. Campusul izolat de oraș și construit/restaurat cu
materiale naturale și tehnici premoderne semnifică o încercare de liniștire, de creștere interioară și
de regăsire a rațiunilor profunde ale fiecărui gest.
Șantierul-Școală va continua și după începerea fazei a doua – activitatea universitară – pentru
9
De exemplu, Platon, Republica în oglindă cu Karl Popper, Societatea deschisă şi dușmanii ei, sau Augustin, Cetatea lui Dumnezeu în oglindă
cu Henri-Irénée Marrou, Augustin et la fin de la culture antique, şi Peter Brown, Augustine of Hippo: A Biography; Evangheliile cu Viaţa lui Iisus
de Ernest Renan sau Jesus von Nazareth al lui Joseph Ratzinger; Orestia impreună cu E.R. Dodds, The Greeks and the Irrational; Antigona lui
Sofocle vs Antigona lui Anouilh, Odiseea vs Joyce, Ulysses.
10
Spre exemplu, dacă un astfel de an ar fi dedicat studenţilor la arhitectură, în lista celor treizeci de cărţi şi-ar găsi locul Vitruviu, De
architectura, Procopiu din Cezareea, De aedificiis, Leon Battista Alberti, De re aedificatoria, Andrea Palladio, Cele patru cărţi despre
arhitectură, Kenneth Frampton, Istoria critică a arhitecturii moderne iar desenul după descrierea unor clădiri ar fi un exerciţiu specific acestui
grup de studenţi.
 23 

dezvoltarea treptată a următoarelor campusuri.

În cadrul acestor Școli-Atelier s-ar putea organiza și în viitor ateliere de arhitectură „de autor”, bazate
pe relația profesor-student, specifică profesiilor vocaționale, și concursuri de idei care să răspundă
imediat problemelor concrete ale spațiului public urban și rural.

REVITALIZAREA PATRIMONIULUI

În momentul de față, o serie întreagă de clădiri de prestigiu și monumente istorice din zonele rurale
ale României se află în pragul dispariției fizice: foste locuințe boierești sau ale țăranilor înstăriți
(conace, castele, cule, reședințe de vară) și alte structuri dezafectate (bisericile fortificate ale sașilor,
școlile fără elevi din satele în declin demografic, „cămine culturale” și gări scoase din uz), uneori chiar
cătune sau sate întregi. Ele sunt lăsate în paragină din lipsa vreunei funcțiuni sau distruse intenționat
pentru recuperarea materialului de construcție. Aceste obiecte de patrimoniu pot forma nucleul
„Școlilor”. Restaurarea lor poate face obiectul activității unor Școli-atelier de restaurare, în condițiile
în care oricum nu există resursele financiare și umane publice pentru a le restaura. Apoi, o parte din
aceste construcții au fost retrocedate, dar fiindcă proprietarii lor nu au mijloacele de a le întreține, ele
sunt de asemenea condamnate la ruină. Un parteneriat între proprietarii publici și privați ai acestor
clădiri cu structura purtătoare a proiectului „Școlii” ar putea salva clădiri din această categorie,
dându-le o funcție în cadrul ansamblului de campusuri ce vor constitui noua Școală.

DESCENTRALIZARE ȘI DEZVOLTARE REGIONALĂ

Amplasarea acestor campusuri în afara marilor aglomerații urbane (din care numai patru orașe
pot pretinde că oferă învățământ de calitate – București, Cluj, Iași, Timișoara) ar distribui în mod
geografic echitabil învățământul de calitate. În același timp ar crea contextul de concurență de care
învățământul românesc are nevoie pentru a crește în calitate. Resursa financiară pe care o reprezintă
„studentul” ar contribui și la dezvoltarea unor zone mai puțin favorizate.

releveul casei Dumitrescu, Zărneşti – machetă, stud. arh. Andrei Munteanu, Carmen Modoran, Dragoş Iordache, Cosmin Hîrtiescu, atelier
prof. arh. Iulia Stanciu
MARILE CĂRȚI
Anul I (anul pregătitor)

Școala din Atena, xilogravură, 1873, © Getty Images

Seminarul de lecturi are loc zilnic de luni până vineri şi acompaniază lectura cărţilor din lista
detaliată mai jos. Seminarul cere redactarea zilnică a unei lucrări pe baza lecturii din ziua respectivă
(această lucrare zilnică poate fi un rezumat sau o glossă/comentariu pe marginea fragmentului
studiat). După primele două luni de lectură, studenţii încep exerciţii scrise complexe, pe care le
redactează într-un termen de o săptămână.

Pe lângă seminarul de lectură au loc săptămânal:

• Seminarul de teatru și/sau muzică (în cadrul căruia este pusă în scena o piesă din
repertoriul clasic, antic sau modern);
• Seminarul de cultură vizuală: descrierea și comentarea unui monument sau obiect
de artă (clădiri, icoane, sculpturi, tablouri sau filme);
• Seminarul de limbă (fie o limbă clasică, fie o limbă modernă la nivel de scris literar);
• Seminarul de geometrie/simetrie și desen.

PROGRAMUL DE LECTURI AL PRIMULUI AN
LISTA CĂRŢILOR DIN PERIOADA
ANTICHITĂŢII ŞI A EVULUI MEDIU
1. Homer, Iliada şi Odiseea
2. Herodot, Istorii
3. Eschil, Orestia; Sofocle, Antigona;
Euripide, Bachantele
4. Platon, Gorgias, Protagoras, Apologia lui
Socrate, Banchetul și Parmenide
5. Aristotel, Etica nicomahică
6. Vergiliu, Eneida
7. Ovidiu, Metamorfozele
8. Cicero, Despre prietenie, Despre
îndatoriri
9. Manualul lui Epictet şi Cugetările lui
Marcu Aureliu
10. Biblia: Geneza, Exodul, Eclesiastul,
Isaia, Macabeii, Evangheliile, Faptele
Apostolilor
11. Augustin, Confesiunile
12. Viața lui Alexandru cel Mare (Alexăndria)
13. Viața sfinților Varlaam şi Ioasaf
14. Cantecul Nibelungilor şi/sau Chrétien de
Troyes, Lancelot, Perceval, Yvain
15. Dante, Infernul
25 
LISTA CĂRŢILOR DIN
PERIOADA MODERNĂ
1. Machiavelli, Principele
2. Cervantes, Don Quijote
3. Montaigne, Les Essais
4. Shakespeare, Hamlet, Visul unei nopţi de
vară, Regele Lear, Furtuna, Macbeth
5. Pascal, Cugetări (Pensées, 1670)
6. Molière, Tartuffe, Burghezul gentilom
7. Voltaire, Candide
8. Goethe, Faust
9. Balzac, Șuanii, Pielea de sagri, Moș Goriot,
Iluzii pierdute, O afacere tenebroasă; Jane
Austen, Mândrie și prejudecată; W. M.
Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor: roman fără
erou
10. Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra
11. Tolstoi, Război și pace
12. Dostoïevski, Crimă şi pedeapsă, Idiotul şi
Fraţii Karamazov
13. Thomas Mann, Doktor Faustus
14. Alexandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan
Denisovici și Primul Cerc
15. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii
26

Anul II

Anul pregătitor poate fi continuat cu scopul de a obţine o diplomă de licenţă în ştiinţe umane (un
ciclu de 3 ani de studiu) cu o dezvoltare a sistemului de lecturi pe baza a 33 de teme fundamentale.
Fiecare temă este abordată bibliografic prin 5-10 cărţi majore. Exerciţiile anului II constau în lucrări
de sinteză pe subiecte stabilite de profesor. Continuă şi în anul II seminariile de limbă şi de teatru sau
cultură vizuală. Propunem următoarea listă de teme cu o bibliografie tematică formată din mari cărți
ale umanității). Un student trebuie să aleagă cel puțin 10 teme.

1. Originile mitologice ale gândirii umane

1.1. Upanișade
1.2. Epopeea lui Ghilgameș
1.3. Hesiod, Theogonia
1.4. Lao Tzu, Tao Te Ching (The Book of the Way of Virtue)
1.5. Biblia: Pentateuhul, Psalmii, Profeții și Cartea lui Iov
1.6. Rudolf Otto, Das Heilige. Über das Irrationale in der Idee des Göttlichen und sein Verhältnis
zum Rationalen, 1917 [Sacrul, Humanitas 2005]
1.7. Georges Dumézile, Mythe et epopée (1968) [Mit și epopee, 1993]
1.8. Mircea Eliade, Traité d’histoire des religions (1947) [Tratat de istoria religiilor]
1.9. C.G. Jung, Karoly Kerényi, Einführung in das Wesen der Mythologie (1941) [Copilul divin,
Fecioara divină: Introducere în esența mitologiei, 1994]

2. Omul antic: dimensiunea tragică a ființei

2.1. Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan integral
2.2. F. Nietzsche, Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik (1872), ediția a II-a Die
Geburt der Tragödie oder Griechentum und Pessimismus (1886) [Naşterea tragediei]
2.3. Moses I. Finley, The World of Odysseus (1954) [Lumea lui Odiseu, 1968]
2.4. E.R. Dodds, The Greeks and the Irrational (1951) [Dialectica spiritului grec, 1983]
2.5. Jean-Pierre Vernant, Les origines de la pensée grecque (1962) [Originile gândirii grecești];
Mythe et pensée chez les Grecs, Études de psychologie historique (1966) [Mit și gândire în
Grecia antică, 1995]
2.6. Pierre Vidal-Naquet, Le miroir brisé : tragédie athénienne et politique ; Le chasseur noir.
Formes de pensée et formes de société dans le monde grec (1980) [Vânătorul negru, 1985]
 27 

3. Platon şi cetatea antică

3.1. Platon, Republica și Legile
3.2. Aristotel, Politica
3.3. Xenophon, Apologia
3.4. Proclus Atheniensis vel Lycius, Diadochus, In Platonis Rem publicam commentarii /
edidit Guilelmus Kroll  – 1965, traducere franceză Commentaire sur la République.
Tome I, Dissertations I-VI (Rép. I-III). Tome II, Dissertations VII-XIV (Rép. IV-IX). Tome III,
Dissertations XV-XVII (Rép. X) / Proclus ; traduction et notes par A. J. Festugière – 1970;
[Proclu, Comentariu la dialogul platonician Republica]
3.5. Karl Popper, The Open Society and Its Ennemies (1945) [Societatea deschisă şi duşmanii ei]
3.6. Leo Strauss, History of Political Philosophy (1963)
3.7. Fustel de Coulanges, La cité antique (1864) [Cetatea antică, 1929]
3.8. Vintilă Horia, La septième lettre. Le roman de Platon (1964) [Scrisoarea a șaptea]

4. Aristotel şi ştiinţa antică

4.1. Aristotel, Fizica
4.2. Aristotel, Metafizica
4.3. Aristotel, Organon
4.4. Diogenes Laertios, Vitae philosophorum [Despre viețile și doctrinele filosofilor, 1997]
4.5. Pierre Hadot, Qu’est-ce que la philosophie antique ? (1995) [Ce este filosofia antică, 1997]
4.6. Leo Strauss, The City and Man (1964) [Cetatea și omul, 2000]

5. Historein: ce înseamnă trecutul?

5.1. Tucidide, Războiul peloponeziac
5.2. Cărțile regilor și Cărțile Macabeilor din Vechiul Testament
5.3. Xenophon, Hellenica [Elenicele]
5.4. Plutarh, Bioi Paralleloi [Vieţi paralele, trad. N.I. Barbu, 1971]
5.5. Suetonius, De Vita Caesarum [Vieţile celor doisprezece cezari]
5.6. Eusebiu din Caesareea, Historia ecclesiastica (sec. IV) [Istoria bisericească]
5.7. Montesquieu, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur
décadence (1734) [Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor]

6. Dumnezeu-Omul: Iisus din Nazaret

6.1. Evangheliile canonice: După Matei, După Marcu, După Luca, După Ioan
6.2. Paul din Tars, Epistolele
6.3. Didahia celor 12 Apostoli, Tradiția apostolică atribuită lui Ipolit din Roma, Constituţiile
apostolice (traducere de Ioan Ică, Canonul Ortodoxiei)
28

6.4. Apocrife creștine  : Protoevanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Evanghelia
lui Pseudo-Toma, Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Nicodim, Cuvântul Sfântului Ioan
Teologul despre Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
6.5. Eusebiu din Caesareea, Preparatio evangelica și Demonstratio evangelica
6.6. René Girard, Le bouc émissaire (1982) [Țapul ispășitor, 2010]; Je vois Satan tomber comme
l’éclair (1999) [Prăbușirea Satanei, 2006]
6.7. Peter Schäfer, The Jewish Jesus: How Judaism and Christianity shaped each other (2012)

7. Prima sinteză culturală europeană: Antichitatea târzie

7.1. Philon din Alexandria, De cherubim, De vita contemplativa, De opificio mundi
7.2. Iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul Tryfon, în Apologeți de limbă greacă (1997)
7.3. Augustin, De civitate Dei [Despre Cetatea lui Dumnezeu]
7.4. Grigorie din Tours, Gesta francorum (sec. VI) [Istoria francilor]
7.5. Peter Brown, The World of Late Antiquity: AD 150–750 (1971)
7.6. Vintilă Horia, Dieu est né en exil (1960) [Dumnezeu s-a născut în exil, 1990]
7.7. Marguerite Yourcenar, Les mémoires d’Hadrien (1951) [Memoriile lui Hadrian, 2006]
7.8. Egeria, Itinerarium (sec. IV) [Egeria, Pelerinaj în locuri sfinte, 2009]
7.9. Henri-Irénée Marrou, Augustin et la fin de la culture antique (1938) [Sfântul Augustin și
sfârșitul culturii antice, 1997]
7.10. Henri Pirenne, Mahomet et Charlemagne, (1937) [Mahomed și Carol cel Mare, 1996]

8. „Mângâierea filosofiei”: de la neoplatonism la scolastică

8.1. Porfirie, Despre viaţa lui Plotin (sec. III) [trad. engleză în prefață la Enneade vol. I, Loeb
Classical Library]
8.2. Pierre Hadot, Plotin ou la simplicité du regard (1963)
8.3. Marinus din Neapolis (sec. V), Proclus ou sur le bonheur (2001) [Viața lui Proclus]
8.4. Proclus Atheniensis vel Lycius, Diadochus, Decem et octo argumenta de aeternitate mundi
contra christianos (sec. V), ediție Proclus, De aeternitate mundi / On the eternity of the
world; greek text with introduction, translation and commentary by Helen S. Land and
A. D. Macro, argument I was translated from the arabic by Jon McGinnis (2001)
8.5. Ioannes Philoponus Alexandrinus, De aeternitate mundi contra Proclum, edidit Hugo Rabe
(1899) Against Proclus’s On the Eternity of the World, transl. Michael Share (2005/2010)
8.6. Boethius, Consolatio Philosophiae (sec VI) [Boețiu, Consolarea filosofiei]
8.7. Anselm de Canterbury, Monologion; Proslogion
8.8. Toma d’Aquino, Sententia libri Ethicorum, Sententia libri politicorum
8.9. Etienne Gilson, Le Thomisme.  Introduction à la philosophie de saint Thomas d'Aquin
(1919/1965)
 29 

9. Omul în căutarea lui Dumnezeu: monahismul în Antichitatea târzie

9.1. Athanasie al Alexandriei, Vita Antonii (sec. IV) [Viața Sfântului Antonie cel Mare]
9.2. Apophthegmata Patrum sau Paterikon [Patericul mare. Apoftegmele părinților pustiei.
Colecția tematică, traducere, introducere și note de pr. prof. Constantin Coman, ed.
Bizantină, 2015]
9.3. Ioan Cassian, Institutiones, Conlationes (sec. IV) [Așezăminte monahale și Convorbiri
duhovnicești, PSB 57, 1990]
9.4. Teodoret, episcopul Cirului, Historia philotheos (sec. V) [Viețile sfinților pustnici din Siria]
9.5. Palladius, Historia Lausiaca (sec. V) [Lavsaicon]
9.6. Ioan Moschos, Pratum spirituale (sec. VII) [Leimonarion]
9.7. Dervas Chitty, The Desert a city. An Introduction to the Study of Egyptian and Palestian
Monasticism Under the Christian Empire (1977)
9.8. Antoine Guillaumont, Aux origines du monachisme chrétien; pour une phénoménologie
du monachisme (Bellefontaine, 1979)
9.9. Peter Brown, Society & the Holy in Late Antiquity (1982); The Body and Society: Men,
Women, and Sexual Renunciation in Early Christianity (1988)

10. Patristica: filosofia creștină

10.1. Athanasie al Alexandriei, Oratio de incarnatione Verbi [Despre Întruparea Cuvântului]
10.2. Vasile cel Mare, Hexaemeron [Despre cele șase zile ale creației]
10.3. Grigore de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu
10.4. Ioan Gură de Aur, Sur la providence de Dieu (SC 79), [traducere Ioan Ică jr., Scrisori din exil
despre deprimare, suferință și providență către Olimpiada și cei rămași credincioși, 2003]
10.5. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia lui Ioan
10.6. Grigore de Nyssa, Oratio catechetica magna; Dialogus de anima et resurrectione
10.7. Endre von Ivánka, Plato Christianus. Übernahme und Umgestaltung des Platonismus
durch die Väter (1964)
10.8. Jean Daniélou, Platonisme et théologie mystique: doctrine spirituelle de saint Grégoire
Nysse (1944)

11. Vederea celor nevăzute: teologia mistică

11.1. Grigore de Nyssa, De Vita Moyses (sec. IV) [Despre Viața lui Moise]
11.2. Dionisie Areopagitul, Teologia mistică, Numele divine, Ierarhia cerească, Ierarhia
pământească [trad. D. Stăniloae, ed. Paideia, 1996]
11.3. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia (sec. VII) [trad. D. Stăniloae]
11.4. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica (sec. VIII) [trad. Dumitru Fecioru, 1939]
11.5. Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești (sec. XI) [trad. D. Stăniloae]
30

11.6. Grigore Palama, Triadele în apărarea sfinților isihaști (1338), ediție critică și traducere
franceză de J. Meyendorff, Triades pour la Défense des saints hésychastes (1959) [trad.
D. Stăniloae Triada I, 2 și 3 în Viața și Învățătura Sf. Grigorie Palama; Triada II, 2 și 3, în
Filocalia vol. 7]
11.7. Thoma de Aquino, Summa Theologiae, Prima Pars, Questio 12, trad. coord. Al.
Baumgarten Polirom (2009)
11.8. Nicolae Cabasilas, Viața întru Hristos (sec. XIV), trad. T. Bodogae
11.9. Vladimir Lossky, Essai sur la théologie mystique de l’Eglise d’Orient (1944) [Teologia
mistică a Bisericii de Răsărit, 1993]

12. Iudaismul european

12.1. Flavius Iosephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Antichități iudaice și
Împotriva lui Apion
12.2. Gershom Scholem, Major Trends in Jewish Mysticism (1941)
12.3. Ephraim Urbach, The Sages, Their Concepts and Beliefs (1979), second edition The World
and Wisdom of the Rabbis of the Talmud (1987)
12.4. Peter Schäfer, The History of the Jews in Antiquity (1995)
12.5. Moshe Idel, Old Worlds, New Mirrors, On Jewish Mysticism and Twentieth-Century
Thought (Philadelphia, 2009)

13. Islam
13.1. Q’uran [Coranul, trad. G. Grigore, 2007]
13.2. Viaţa lui Mohamed de Ibn Ishaq, transmisă prin Ibn Hisham [Life of God’s Messanger]
13.3. Haddith, Tradiţia orală despre Mohamed
13.4. Patricia Crone, Michael Cook, Hagarism: The Making of the Islamic World (1977)
13.5. Montesquieu, Lettres persanes (Scrisori persane, în bpt)
13.6. Edward Said, Orientalism (1978)
13.7. Bernard Lewis, The Crisis of Islam (2001); What Went Wrong? Western Impact and Middle
Eastern Response (2002)

14. Icoana
14.1. Ioan Damaschin, Trei Tratate în apărarea icoanelor (sec. VIII) [trad. D. Fecioru, Cultul
sfintelor icoane, 1937, reeditat 1998]
14.2. Theodor Studitul, Iisus Hristos - prototip al icoanei Sale. Tratate împotriva iconomahilor
(sec. IX), trad. Ioan Ică jr. (1994)
14.3. Leonid Ouspensky, Théologie de l’icône, 1960, 1980 [Teologia icoanei, Anastasia 1994]
14.4. Alain Besançon, L’image interdite, 1994 [Imaginea interzisă, Humanitas 1996]
 31 

14.5. Paul Evdochimov, L’art de l’icône: théologie de la beauté (1970) [Arta Icoanei, 1993]
14.6. Robin Cormack, Writing in Gold: Byzantine Society and its Icons (1985)
14.7. Glenn Peers, Sacred Shock. Framing Visual Experience in Byzantium (2004)
14.8. Gilbert Dagron, Décrire et peindre. Essai sur le portrait iconique (2007)

15. Omul îndumnezeit: reprezentarea narativă a sfințeniei

15.1. Grigore de Nissa, Vita Macrinae [Viața sfintei Macrina, ed. Anastasia, 2004]
15.2. Chiril de Scythopolis (sec. VI), Peri tou Megalou Euthymiou Syngraphē, ed. E. Schwartz
(1939) [Viața monahilor din Palestina, ed. Sf. Nectarie Arad, 2013]
15.3. Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața Fericitei Marta, mama
Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, ed. Doxologia, 2013
15.4. Sofronie al Ierusalimului, Viața Sf. Maria Egipteanca (sec. VII), trad. D. Fecioru (1938)
15.5. Sf. Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovnicești, Doxologia, 2016
15.6. Viața Sfântului Simeon din Emessa (sec. VII) în Viețile sfinților pe luna iulie, ziua 21, trad.
engleză și comentariu Derek Krueger, Symeon the Holy Fool: Leontius’s Life and the Late
Antique City (1996)
15.7. Viaţa Sfântului Andrei Nebunul întru Hristos [The Life of Andreas Salos, ed. L. Ryden]

16. Lumea nevăzutelor și societatea

16.1. Papa Grigore cel Mare, Dialoguri despre viața și minunile sfinților din Italia (sec. VI)
16.2. Viața Sfântului Vasile cel Nou (sec. X): Vămile văzduhului
16.3. Dante, Divina Comedie
16.4. Marc Bloch, Les rois thaumaturges (1924)
16.5. Georges Duby, Les Trois Ordres ou l’imaginaire du féodalisme (1978)
16.6. Jacques le Goff, La naissance du Purgatoire (1981)
16.7. Henri de Lubac, Exégèse médiévale. Les quatre sens de l’Ecriture (1959)
16.8. Alain Boureau, L’empire du livre. Pour une histoire du savoir scolastique (2007)

17. Monarhia
17.1. Isocrates, Ad Nicoclem (in To Demonicus. To Nicocles. Nicocles or the Cyprians. Panegyricus.
To Philip. Archidamus, transl.G. Norlin, Loeb Classical Library 209)
17.2. Eusebiu din Cezareea, Vita Constantini și Laus Constantini
17.3. Sinesios din Cirene, De regno, ad Arcadium imperatorem (Synesiou, Peri basileias, eis ton
autokratora Arkadion)  [C. Lacombrade, Le Discours sur la Royauté de Synésios de Cyrène a
l’empereur Arcadius, Paris 1951]
17.4. Dante, De monarchia
17.5. Kantorowicz, Kaiser Friedrich der Zweite (1927)
32

17.6. Robert Folz, L’idée d’Empire en Occident (1953)

17.7. Gilbert Dagron, Empereur et prêtre. Essai sur le « césaropapisme » byzantin (1996)
17.8. Eugenio d’Ors, La cupola y la monarquia (1927)

18. Originile intelectuale ale modernității

18.1. Marsilio Ficino, Comentariu la Banchetul lui Platon; Teologia platonică sau despre
nemurirea sufletului
18.2. Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei (1511)
18.3. Thomas Morus, Utopia (1516)
18.4. Martin Luther, Von der Freiheit eines Christenmenschen (1520) [Despre libertatea
creștinului]
18.5. Étienne de La Boétie, Discours de la servitude volontaire (1576) [Despre servitute, 2014]
18.6. Descartes, Meditationes de Prima Philosophia in qua Dei existentia et animæ immortalitas
demonstratur (1641) [Méditations métaphysiques, 1647]
18.7. Jakob Burckhardt, La Civilisation de la Renaissance en Italie (1860) [Civilizaţia Renaşterii]
18.8. Georges de Lagarde, La naissance de l’esprit laïque au déclin du Moyen Âge (1956)

19. Statul – Naţiune

19.1. Thomas Hobbes, The Leviathan (1651)
19.2. J.J. Rousseau, Du contrat social ou Principes du droit politique (1762) [Contractul social]
19.3. G.W.F. Hegel, Phänomenologie des Geistes (1807) [Fenomenologia Spiritului]; Vorlesungen
über die Philosophie der Weltgeschichte (1837) [Prelegeri de filosofie a istoriei]
19.4. Norbert Elias, Die höfische Gesellschaft. Untersuchungen zur Soziologie des Königtums
und der höfischen Aristokratie (1933/1969)
19.5. Ernst Kantorowicz, The King’s Two Bodies. A Study in Medieval Political Theology, Princeton
Univ. Press, 2016, introduction C. Leyser, preface W.C. Jordan
19.6. Alain Boureau, La religion de l’Etat. La construction de la République étatique dans le
discours théologique de l’Occident médiéval (1250-1350) (Belles Lettres, 2006)

20. Democraţia
20.1. John Locke, Second Treatise of Government (1689) [Al doilea tratat des cârmuire, 1999]
20.2. Montesquieu, De l’esprit des lois (1748) [Despre spiritul legilor, 2011]
20.3. Declaraţia de independenţă (1776) şi Constituţia Statelor Unite ale Americii (1787)
20.4. Federalist Papers, volum colectiv al părinților fondatori ai SUA despre Constituție (1788)
20.5. Tocqueville, De la Démocratie en Amérique (1835, 1840) [Despre democrație în America]
20.6. John Stuart Mill, On Liberty (1859) [Despre libertate]
 33 

21. Ştiinţa şi credinţa modernă în progres

21.1. Kant, Kritik der reinen Vernunft (1781) [Critica raţiunii pure]
21.2. Rousseau, Emile ou de l’education (1762) [Emil sau despre educație]
21.3. Charles Darwin, On the Origins of Species (1859) [Originea speciilor]
21.4. Arthur de Gobineau, De l’inégalité des races (1853)
21.5. Friedrich Engels, The Origin of the Family, Private Property and the State (1884) [Originea
familiei, a proprietăţii private şi a statului]
21.6. Henri Poincaré, La science et l’hypothese (1902) [Ştiinţă şi ipoteză]
21.7. Albert Einstein, Über die spezielle und die allgemeine Relativitätstheorie
(gemeinverständlich) (1917) [Teoria relativității pe înțelesul tuturor, Humanitas]
21.8. Steven Weinberg, The First Three Minutes: A Modern View of the Origin of the Universe
(1977) [Primele trei minute ale universului]

22. Procesul religiei

22.1. Diderot, La Religieuse (1760) [Călugărița]
22.2. Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, vol. I (1776) chapters XV, XVI on
Christianity [Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman vol. I- III, bpt]
22.3. Lessing, Nathan der Weise (1779) [Nathan Înțeleptul]
22.4. Chateaubriand, Le génie du Christianisme (1802) [Geniul creștinismului, 1998]
22.5. Ernest Renan, La vie de Jésus (1863) [Viața lui Iisus]
22.6. Sigmund Freud, Der Mann Moses un die monotheistische Religion (1939) [Omul Moise și
religia monoteistă]
22.7. Albert Schweizer, Eine Geschichte der Leben-Jesu Forschung (1906) [Istoria cercetării vieții
lui Iisus]
22.8. Marcel Gauchet, Le désenchantement du monde. Une histoire politique de la religion
(1985) [Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, 2006]

23. Revoluţia
23.1. Alexis de Tocqueville, L’Ancien Régime et la Révolution (1856)
23.2. Pierre Kropotkine, La Grande Révolution (1789-1793) (Paris, 1909)
23.3. K. Marx, F. Engels, Manifest der Kommunistischen Partei (1848) [Manifestul comunist]
23.4. F. Dostoievski, Demonii
23.5. Al. Soljeniţîn, Krasnoe koleso publicat în mai multe volume în traducere franceză La roue
rouge și engleză The Red Wheel (1971, 1984, 1985, 1989, 1991)
23.6. François Furet, Penser la Révolution française (1978), Dictionnaire critique de la Révolution
française (1988), Le Passé d’une illusion, essai sur l’idée communiste au XXe siècle (1995)
34

24. Contrarevoluţia: liberală și conservatoare

24.1. Edmund Burke, Reflections on the Revolution in France (1790) [Reflecții asupra Revoluției
din Franța, 2000]
24.2. Joseph de Maistre, Considérations sur la France (1796) [Considerații asupra Franței, 2000];
Du pape (1819) [Papa. Prelucrare după Iosif de Maistre de M. Theodorian-Carada, 1915]
24.3. Alexandre de Sturdza, Considérations sur la doctrine et l’esprit de l’Église orthodoxe (1816)
[Apărarea Ortodoxiei, ed. Albatros, 2001]
24.4. Juan Donoso Cortés, Ensayo sobre el catolicismo, el liberalismo y el socialismo considerados
en sus principios fundamentales [Essay on Catholicism, Liberalism and Socialism
Considered in Their Fundamental Principals, Philadelphia 1862]
24.5. Carl Schmitt, Politische Theologie I. Vier Kapitel zur Lehre von der Suveranität (1922)
[Teologia politică, trad. L. Stan şi L. Turcescu, Iași 1996] și Politische Theologie II. Die
Legende von der Erledigung jeder politischen Theologie (1970)

25. Capitalismul
25.1. Adam Smith, The Wealth of Nations (1776) [Avuția națiunilor, 2011]
25.2. Karl Marx, Das Kapital. Kritik der politischen Őkonomie (1867) [Capitalul]
25.3. Max Weber, Die protestantische Ethik un der Geist des Kapitalimus (1905) [Etica
protestantă și spiritul capitalismului, Humanitas]
25.4. Friedrich Hayek, The Road to Serfdom (1944) [Drumul către servitude, Humanitas 1993]
25.5. Ludwig von Mises, Human Action (1949)

26. Nenorocirea secolului: totalitarismul

26.1. Arthur Koestler, Darkness at Noon (1940) [Întuneric la amiază, 2008]
26.2. André Malraux, La condition humaine (1933) [Condiția umană]
26.3. George Orwell, 1984 (1949) [O mie nouă sute optzeci și patru, ed. Univers 1991]
26.4. Alfred Jarry, Ubu Roi (1896) [Ubu Rege, trad. R. Vulpescu, 1969]
26.5. Panait Istrati, Confession pour viancus. Après seize mois en URSS (1929) [Spovedanie
pentru învinşi, ed. Dacia 1990]
26.6. Aleksandr Soljeniţîn, Архипела́г ГУЛа́г, publicat în Occident în traducere franceză
L’archipel Goulag (1973) și engleză The Gulag Archipelago (1974) [Arhipelagul Gulag]
26.7. Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism (1951) [Originile totalitarismului]
26.8. Stephane Courtois, Le livre noir du communisme (1997) [Cartea neagră a comunismului]
26.9. Alain Besançon, Le malheur du siècle. Sur le communisme, le nazisme et l’unicité de la
Shoah (1998) [Nenorocirea secolului, Humanitas 1999]
 35 

27. Războiul civilizaţiilor

27.1. Oswald Spengler, Der Untergang des Abendlandes (1922) [Declinul Occidentului, 1996]
27.2. Arnold Toynbee, A Study of Civilization (1934-61) [Studiu asupra Istoriei, 1997]
27.3. Norbert Elias, Über den Prozeß der Zivilisation. Soziogenetische und psychogenetische
Untersuchungen (1939) [trad. engleză The Civilizing Process, 1969]
27.4. Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order (1996)
[Ciocnirea civilizațiilor, 2007]
27.5. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (1924-25)

28. Omul în căutarea sinelui: psihanaliză și psihologie

28.1. S. Freud, Cinq leçons sur la psychanalyse (1910); Introduction à la Psychanalyse (1917);
28.2. F. Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse. Vorspiel einer Philosophie der Zukunft (1886)
28.3. C.G. Jung, Über die Psychologie des Unbewussten (1943)
28.4. Noam Chomsky, Language and Mind (1968); Knowledge of Language: Its Nature, Origin,
and Use (1986); Language and Thought (1993)
28.5. Jean Piaget, La naissance de l’intelligence chez l’enfant (1936); Le jugement moral chez
l’enfant (1932); Psychologie et pédagogie (1969)

29. Profetism romanésc

29.1. Kafka, Der Prozess (1925) [Procesul]
29.2. Thomas Mann, Der Zauberberg (1924) [Muntele vrăjit]
29.3. Eugen Ionescu, La cantatrice chauve, Les Chaises, Rhinocéros, Le roi se meurt, [Cântăreața
cheală, Scaunele, Rinocerii, Regele moare, Humanitas]
29.4. Albert Camus, La Peste (1947) [Ciuma]
29.5. William Golding, Lord of the Flies (1954) [Împăratul muștelor, Humanitas]
29.6. Mikhail Bulgakov, Master i Margarita (1940/1967) [Maestrul și Margareta, Humanitas]
29.7. René Girard, Mensonge romantique et vérité romanesque (1961) [Minciună romantică și
adevăr romanesc, ed. Univers, 1972]

30. Europa: politică și cultură

30.1. La Chanson de Roland (sec. XI) [Cântecul lui Roland]
30.2. Corneille, Le Cid (1637) [Cidul]
30.3. Konstantin Leontiev, Византизм и Славянство, publicat inițial în Чтения в
Императорском Обществе истории и древностей российских при Московском
университете (Мoscova 1875) [Bizantinismul și lumea slavă, Anastasia 1999]
30.4. Jacques Maritain, Humanisme intégral (1936)
36

30.5. Nicolae Iorga, Byzance après Byzance (1935) [Bizanț după Bizanț]
30.6. Aurel C. Popovici, Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich, (Leipzig 1906) [Stat și
națiune. Statele-Unite ale Austriei-Mari. Studii politice în vederea rezolvării problemei
naționale și a crizelor, trad. P. Pandrea, 1939]
30.7. Jenó Szúcs: Les trois Europes (prefață F. Braudel, L’Harmattan, 1985)
30.8. Rémi Brague, Europe: la voie romaine (1992) [Eccentric culture: A Theory of Western
Civilization]
30.9. Christos Yannaras, Orthodoxy and the West: Hellenic Self-Identity in the Modern Age
(2006)

31. Definirea umanului: Omul nou

31.1. René Guénon, La crise du monde moderne (1927) [Criza lumii moderne, Humanitas]
31.2. C. S. Lewis, The Abolition of Man. Reflections on education with special reference to the
teaching of English in the upper forms of schools (1943) [Desființarea omului, Humanitas
2004]
31.3. Aldous Huxley, Brave New World (1932)
31.4. Dorothy L. Sayers, The lost tools of learning (1948)
31.5. Konrad Lorenz, Die acht Todsünden der zivilisierten Menschheit (1973) [Cele opt păcate
capitale ale omenirii civilizate]
31.6. Allan Bloom, The Closing of the American Mind (1987) [Criza spiritului american, 2006]
31.7. Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (1989/1992)
31.8. Constantin Noica, Povestiri despre om (după o carte a lui Hegel) (1958)

32. Divinitatea pe înțelesul omului: teorii moderne despre originile religiei

32.1. Emile Durkheim, Les formes élémentaires de la vie religieuse (1912)
32.2. Sigmund Freud, Totem und Tabu: Einige Übereinstimmungen im Seelenleben der Wilden
und der Neurotiker (1913) [Totem și Tabu, 2017]
32.3. E.E. Evans-Pritchard, Witchcraft, Oracles, and Magic among the Azande (1937); Theories
of Primitive Religion (1965)
32.4. Claude Levi-Strauss, Le totemisme aujourd’hui (1962); La pensée sauvage (1962); Tristes
tropiques (1955)
32.5. Marcel Mauss, Henri Hubert, Essai sur le don; La fonction sociale du sacré (1968)
32.6. C. G. Jung, Arhetipurile şi inconştientul colectiv, trad. D. Verescu și V. Dem. Zamfirescu,
București (2003)
32.7. Mircea Eliade, Le mythe de l’éternel retour (1949), Le sacré et le profane (1956) [Mitul
eternei reîntoarceri, Sacrul și profanul, Humanitas]
32.8. René Girard, La violence et le sacré (1972) [Violența și sacrul, Nemira 1995]
 37 

33. Sfârșitul lumii

33.1. Apocalipsa Sf. Ioan Teologul (ultima carte a Noului Testament)
33.2. Apocalipsa atribuită Sf. Metodie al Patarelor (text pseudoepigraf din sec. VII) și Vedenia
Sf. Andrei Nebunul întru Hristos (sec. X), în Sfârşitul Omului cules din Sfintele Scripturi
de Smeritul între monahi şi sfetagoreţ Zosima Pascal din Sfânta Mânăstire Neamţu
(1905/1906)
33.3. Vedenia Sfântului Nifon al Constantianei, în Vieaţa Cuviosului Părintelui nostru Nifon
Episcopul cetăţei Constantianei a Chiprului de Smeritul întru Monahi şi Sfetagoreţ Zosima
Pascal din Sfânta mănăstire Neamţu, Iaşi (1906/1907)
33.4. Vladimir Soloviov, Три разговора о войне, прогрессе и конце всемирной истории со
включением краткой повести об Антихристе (1900) [Trei dialoguri despre sfîrșitul
istoriei universale, Humanitas 1992]
33.5. Cardinal John Henry Newman, Advent Sermons on Antichrist, in Tracts for the Times
(1838)
33.6. René Guénon, Le règne de la quantité et les signes des temps (1945) [Domnia cantității și
semnele vremurilor, Humanitas]
38

Anul III
Studentul îşi alege o temă sau un autor şi adânceşte cunoaşterea acestuia conform unui program de
lecturi individualizat. Tema de studiu a anului III este stabilită prin consultare cu mentorul studentului
şi aprobată de consiliul ştiinţific al Colegiului universitar.

Bibliografie introductivă pentru arhitecți:

1. Vitruviu, De architectura libri decem [Despre arhitectură, 1964, trad. G.M. Cantacuzino]
2. Procopiu din Cezareea, De aedificiis
3. Leon Battista Alberti, De re aedificatoria
4. Andrea Palladio, Cele patru cărţi de arhitectură
5. Giorgio Vasari, Vite dei più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino ai
tempi nostri, 1550 [Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italieni]
6. John Ruskin, The Seven Lamps of Architecture (1880) [Cele șapte lămpi ale arhitecturii]
7. Cyrill Mango, Byzantine Architecture (1986)
8. William L. MacDonald, John A. Pinto, Villa Adriana. La construzione e il mito da Adriano a Louis
Kahn (1997)
9. Enrico Guidoni, Architettura primitiva (1975)
10. Robert Ousterhout, Masterbuilders of Byzantium (2008)
11. Erwin Panofsky, Gothic architecture and scholasticism (1951) [Arhitectură gotică și gândire
scolastică]
12. Georges Duby, Le temps des cathedrales (1976) [Vremea catedralelor. Arta si societatea 980-1420,
1986]
13. Martin Heidegger, Der Ursprung des Kunstwerkes (1950) [Originea operei de artă, 1995]
14. Le Corbusier, Voyage d’Orient
15. Josef Strzygowski, Die Baukunst der Armenier und Europa (1918)
16. Gheorghe Balș, Notiță despre arhitectura Sfântului Munte (BCMI, 1913, p. 1-123)
17. Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor (1982)
18. Kenneth Frampton, Modern Architecture: a critical History (1980) [Arhitectura modernă. O istorie
critică, 2016]
19. Hans Belting, Bild und Kult: eine Geschichte des Bildes vor dem Zeitalter der Kunst (1990) [Likeness
and Presence: A History of the Image before the Era of Art, 1993]
20. Gernot Minke, Construind cu pământ. Proiectare și tehnologii pentru o arhitectură durabilă, 2008
21. Slobodan Ćurčić, Architecture in the Balkans from Diocletian to Süleyman the Magnificent (Yale
University Press, 2010)
22. G.M. Cantacuzino, Izvoare și popasuri (1934)
 39 

L’étude des textes ne peut jamais être assez recommandée; c’est le chemin le plus court, le plus
sûr et le plus agréable pour tout genre d’érudition; ayez les choses de première main; puisez à la
source; maniez, remaniez le texte.
Niciodată nu vom fi recomandat destul studiul textelor. Este drumul cel mai scurt, cel mai sigur și cel mai
agreabil pentru orice fel de erudiție; căutați informația la prima mână, mergeți la sursă, mânuiți în mod
repetat textele.
La Bruyère, Les caractères, De quelques usages, 72

Andrei Pleșu la Școala de la Bunești, în august 2009, vorbindu-ne despre sensul culturii.
DUMNEZEU ÎNCEPE CU ACOPERIȘUL
pe când noi trebuie să începem cu temelia1
Andrei Pleșu

La sfârșitul lunii august 2009, ό φιλόσοφος Andrei Pleșu a venit la Școala de la Bunești și a adresat un
cuvânt de învățătură despre Sensul Culturii. Au asistat atât studenții și profesorii Școlii, cât și meșterii
șițari, săteni din Bunești, Zărnești, Bohari sau alte sate ale comunei Mălureni și chiar de mai departe.
Având în vedere că proiectul de arhitectură era la început și machetele construcțiilor abia trecuseră de
prima etapă a modelării, dar mai ales fiindcă plouase de mai multe zile, tot șantierul era înglodat, iar
curtea interioară se transformase într-o baltă, s-a ridicat foarte direct întrebarea dacă Școala de la
Bunești poate să fie un loc de refugiu pentru cultură. Cuvântul de învățătură s-a înfiripat într-un dialog
în cadrul căruia profesorul Pleșu a formulat un gând, pe care l-am perceput ca dedicat Școlii de la Bunești
și de aceea l-am ales ca titlu al acestui capitol.
La interogațiile noastre despre felul în care se petrece școala în zilele noastre, dar și despre șansa de a
face alt fel de Școală, pornind de la idealul școlilor filosofice din antichitate sau de la școlile marilor cărți,
Andrei Pleșu și-a început cuvântul astfel:

1
Textul de față reia teme și pasaje pe care le-am expus și cu alte prilejuri. Despre sensul culturii în lumea contemporană am vorbit, pentru
prima dată, într-o conferință de la Lugoj, reluată în prima ediție din Minima Moralia (1988). Argumentele lui Constantin Noica, însoțite
de comentarii proprii, au constituit și axa unei expuneri organizate de Fundația ”Erudio”, pe 11 februarie 2010. Dar expunerea de la
Bunești, rezultat al invitației pe care mi-a făcut-o, generos, dl Petre Guran, a fost regândită și reformulată pentru a se potrivi cu publicul
și cu programul Școlii de la Bunești. Ea își are așadar, autonomia ei și rostul ei particular. Sunt foarte onorat pentru a fi fost de față la un
eveniment fondator, datorat inițiativei și ingeniozității organizatorilor.
 41 

Școala nu trebuie să fie locul unde încasezi, de-a valma, informații, ci locul în care capeți o formație:
formația omului întreg. La fel, cultura nu e strict apanajul unor inși cu foarte multe dioptrii, izolați,
fără glas, printre rafturile bibliotecilor. Cultura adevărată este combustibil, energie vie, nu un fel
de a sta pe margine, ci temeiul optim al faptei înțelepte. Îmi aduc aminte că, atunci când l-am
întâlnit pentru prima oară, Constantin Noica a vrut să știe câte ceva despre trecutul meu și, tânăr
fiind, a trebuit să îi mărturisesc că, după terminarea liceului, am vrut să mă fac actor și am mers
atât de departe, încât am dat examen și l-am și luat... Pe urmă am simțit că ceva nu e în regulă și
am renunțat. Amuzant este că dl Noica, auzind povestea mea și aflând că și Liiceanu vrusese să
se facă actor, a amuțit pentru câteva minute, și după aceea a întrebat: „Vreți să spuneți că voi, la
18 ani, încă nu descoperiserăți cultura?” Adică pentru el meseria de actor n-avea nici o legătură cu
cartea. În orice caz a fost stupefiat, fiindcă, se pare, avea o imagine despre cultură foarte diferită
de a noastră. Constat însă, acum, că acea imagine a lui despre cultură poate fi legată de ceea ce
faceți dumneavoastră aici, la Bunești. Pentru că visul lui din tinerețe și până în anii târzii a fost să
construiască o culă care să găzduiască o școală de înțelepciune, unde să vină tineri, fără un program
fix, și să conviețuiască colocvial, în jurul câtorva cărți, în jurul câtorva piese de muzică bună. A visat
toată viața să construiască această culă și a făcut-o până la urmă, la Andronache, lângă București,
unde însă nu a putut să-și pună proiectul în aplicare, din cauza instaurării comunismului. Dar ideea
unei construcții care să adăpostească un fapt de cultură a continuat să-l viziteze și cred că ar fi fost
încântat să vadă că se naște așa ceva aici, în spațiul Școlii de la Bunești. Am profitat de prilejul
nedumeririi pe care i-o provocasem, pentru a-l întreba pe domnul Noica ce înțelege el prin cultură și
de ce e așa supărat că noi vedem lucrurile oarecum confuz. Ne-a ținut, atunci, un mic discurs, pe care
mă bucur să vi-l transmit, cu câteva comentarii.

Cultura e, printre altele, și o formă de continuitate, un fel de a trăi în urma unora ca tine,
în urma lăsată de cei care au trăit înaintea ta și s-au confruntat cu întrebările tale și, eventual,
cu eșecurile tale.

Noica ne-a spus așa: sunt patru motive pentru care cred că e nevoie de cultură. Primul
motiv, spunea el, e cultura ca sursă a unei bucurii permanente. Bucuria de a te ocupa de
cultură are un ritm și o permanență a ei, care face ca viața să arate mai bine, mai ales că bucuria
esențială pe care o aduce cultura e o bucurie care dublează lumea, o amplifică prin comentariu.
Ai realitatea, ai viața ta, ai lumea, dar, în același timp, ai un întreg spațiu al comentariului și toate
lucrurile se salvează prin comentariu: sunt mult mai pregnante, mai împlinite, mai convingătoare
când cineva le comentează, le fixează într-un gând, într-un cuvânt. Cultura livrează tocmai această
bucurie a comentariului. Un avantaj al bucuriei culturale este și acela că, pentru a o obține, nu depinzi
de alții, nu depinzi decât de propria ta inițiativă.
Aș adăuga, totuși, că există, în bucuria culturii, un risc de euforie divagatorie. Există oameni care se
refugiază în cultură ca într-un spațiu agreabil, cald, plăcut, în care drama imediată lipsește. Cultura
poate fi – și nu e bine să ajungă astfel – un mod de a pune între paranteze lucrul trăit și experiența
dramatică. E mai plăcut să te refugiezi în bibliotecă, decât să te confrunți cu o dramă existențială.
Pe urmă, nu poți să faci din bucurie un scop în sine. E bine să ai bucurii, dar nu e bine să trăiești
cu ideea că rostul vieții este să te bucuri neîncetat. Aici, Noica știa să nuanțeze lucrurile, fiindcă ne
42

spunea că, pentru viața spiritului, lucrurile bune tind să fie rele: dacă ai o casă bună, o nevastă bună,
o meserie bună, te moleșești. E preferabil să ai dificultăți. Dacă le ai, sunt șanse să evoluezi interior,
dacă nu, sfârșești într-o roză somnolență. În mare, bucuria e bună, dar nu trebuie să devină un drog,
o determinare fără de care nu poți funcționa.

Al doilea motiv pentru care cultura este un lucru bun este că îți dă o anumită maturitate
a spiritului. Cultura trage lucrurile în sus, le scoate din minoratul lor, din cotidianul lor, uneori
inexpresiv, și le pune într-o lumină clară. Noi suntem măcinați de ritmul repetitiv al vieții. Nu știu
dacă realizați că viața noastră are ceva mecanic: știm la ce oră ne sculăm, știm ce o să mâncăm, știm
la ce oră ne culcăm, știm și cam cu cine s-ar putea să ne certăm în ziua respectivă. Cantitatea de viață
autentică, proaspătă, pe care o putem revendica fiecare dintre noi e minimală. Nu mai amintesc de
vorbit; dacă faceți inventarul vorbelor pe care le-ați rostit într-o zi, o să vedeți că nu se adună nimic.
Vorbim atât de previzibil, spunem aceleași propoziții de câte ori ne întâlnim cu alții, încât nu se poate
spune că ne mișcăm, cu adevărat, în spațiul Logosului. Suntem niște mecanisme lingvistice destul de
sărăcăcioase. Ei bine, cultura te scoate din această cadență obositoare, plicticoasă, a vieții zilnice și te
pune într-un registru mai înalt.
Există și aici riscuri. Spre exemplu, riscul să fii extras atât de abrupt din imediat încât să nu mai ai
discernământ, să nu mai fi capabil să te miști în lumea obișnuită. Unii oameni de cultură fac impresia
că sunt coborâți din OZN-uri: se mișcă în lumea curentă ca pe o planetă străină. Mi-aduc aminte o
scenă de la Tescani: era vacanță și un critic de artă celebru venise însoțit de fetița lui de câțiva anișori,
pe care nu obosea să o „modeleze” cultural. Orice apărea în fața noastră, era prilej de asociații „fine”:
„uite ce murături, sunt ca niște giuvaieruri, îmi aduc aminte de jadurile Chinei vechi!” Copilul era
năuc, auzea, clipă de clipă, astfel de lucruri. Așa încât, într-o zi, văzând pe masă o șurubelniță, s-a
uitat la ea și a zis: „Tata, asta e tot cultură?” Chiar credea că nu mai există nimic pe lume care să nu fie
preluabil într-un inventar cultural.

Al treilea motiv este libertatea pe care ți-o oferă relația personală cu cartea. În biblioteca
ta, cu cărțile tale, cu ideile tale, ești liber cu adevărat: numai atunci ești liber cu adevărat, când te
raportezi la acest univers, în conformitate cu dorințele și cu posibilitățile tale. Faci ce vrei, în cultură
e voie să faci ce vrei. De aici și riscul unei libertăți ne- sau prost orientate, atunci când transferi fără
discernământ, în imediatul vieții curente, acumulări livrești. Firește, ești liber să citești ce vrei, ești
liber să întrebi ce vrei, dar, până la urmă, ești răspunzător de ceea ce ai înțeles, de ceea ce faci cu
lucrurile pe care le-ai acumulat. Poți avea, cu alte cuvinte, o proastă, nepotrivită relație cu cărțile.
E cazul unor personaje celebre din istoria literaturii europene. Unul dintre ele este Emma Bovary,
care își propunea „să traducă în viață”, cum se spune, tot ce citea. Un altul este Don Quijote, care a
devenit ridicol, încercând să se identifice cu eroii romanelor cavalerești. Nu intrăm acum în analiza
acestor tipuri de inadecvare pentru că, pe de altă parte, există și tipuri de texte care, dacă nu duc
la asumarea unei reguli de viață, dacă nu sunt „aplicate” existențial, n-au nici un sens. Dacă vrei să
„aplici” romanele cavalerești, riști să ajungi Don Quijote; dacă iei romanele sentimentale de secol
XVIII drept modele de viață personală, riști să ajungi Emma Bovary. Dar dacă citești Evanghelia și nu
pricepi că sensul ei este să-ți modifice, în mod concret, viața, o citești degeaba. Cu alte cuvinte, sunt
cărți care trebuie trăite și cărți care trebuie doar citite...
 43 

siesta cu Neagu Djuvara, profesori, studenţi şi dulgheri, 2008

În cele din urmă, „cultura este un exercițiu igienic pentru minte” formula Constantin
Noica al patrulea motiv. Este o igienă, așa cum este și igiena corporală. Lectura, contactul cu
valorile sunt ca o „spălare”, ca o operație de întreținere a umanității tale, a înzestrărilor tale specifice.
Fără frecventarea culturii, rămâi, la propriu, „nespălat”. Acestea au fost cele patru argumente pe
care ni le oferea domnul Noica, pentru a stimula angajarea noastră în cultură. Și a mai adăugat trei
codicile, care exprimă, mai curând, croiala personalității sale, decât o doctrină propriu-zisă.

Primul codicil: cultura are avantajul că face să primeze posibilul asupra realului. Realul nu
e întotdeauna simpatic și atunci cultura te poate ajuta să te deplasezi într-o extensiune a realului,
care e sfera posibilului. Poți compensa realitatea mediocră a unei pâini, mobilizând amintirea unei
pâini bune, posibilul ei, sau, măcar, noblețea ei simbolică... Acum, există și aici un risc: cultura poate
deveni un mod de a eluda realul, de a te sustrage din concretețea lui. Domnul Noica inventase un
concept pentru o astfel de situație: „cultura esopică”. Ea e rezultatul unei creativități compensatorii,
chiar resentimentare, practicată drept exercițiu reparatoriu în cazuri de „invaliditate” imediată.
Cultura e, în asemenea cazuri, un refugiu, o formă de evaziune, o tentativă de reconstrucție lăuntrică,
pe fondul unui eșec vital.

Al doilea codicil: în spațiul culturii poți să scapi de matematică! E vorba, desigur, de cultura
umanistă, singura capabilă să ofere o cunoaștere liberă de „spiritul de exactitate” al matematicilor:
o mathesis ne-matematică. Cred că e un codicil derapant. Noica însuși, fost student al lui Ion Barbu,
cocheta cu lumea ecuațiilor, ca să nu mai spunem că matematica a făcut parte din cultura europeană
de la bun început, devenind, astăzi, cu atât mai greu (și mai nerecomandabil) de evacuat.
44

Cel de-al treilea codicil ni s-a părut încă și mai greu de asimilat. Cultura ar fi „locul unde
te poți baricada împotriva lumii”. Scapi de risipiri contingente, de inflamații sentimentale
pernicioase, de ispite destructurante. Dar noi eram la vârsta când voiam orice numai o baricadă
anti-mundană nu! Nu voiam să transformăm biblioteca într-o ascunzătoare, să „scăpăm”, prin ea, de
„mările calde ale vieții”. Da, se poate întâmpla să-ți tragi sufletul izolându-te, temporar, în universul
cărții, evitând o disoluție de moment, o pierdere a rigorii interioare. Dar deprecierea emotivității
(„suflețelul” – obișnuia să-i spună domnul Noica) poate produce monștri, ca și somnul rațiunii.
Luciditatea fără breșă alunecă ușor în cinism, în plictiseală, în răceală luciferică. Intelectualul limfatic
nu e, neapărat, o reușită umană.

despre triangulaţii, cu studenţii arhitecţi sub umbrarul Şcolii de la Buneşti, 2015

Felul cum i se spunea culturii în latină și în greacă e foarte semnificativ. La romani, termenul evocă
faptul de a cultiva pământul, deci, în sens latin, cultura e un fel de a grădinări lucrurile, de a le
administra, de a ține în ordine niște valori care există deja. Și, în orice caz, putem spune că, în fond,
cultura romană a fost, într-o anumită măsură, un fel de a grădinări valori grecești – adică valori deja
date. În schimb, în greacă nu exista un cuvânt traductibil strict prin „cultură”. Substantivul
folosit era paideia, care însemna educație, formare și se referea la modelarea omului
total. Asta ne reamintește de distincția făcută, în secolul XIX, de Wilhelm von Humboldt, între
Ausbildung și Bildung. Ausbildung înseamnă să înveți o meserie, să înveți ceva determinat. Orice
profesiune are nevoie de Ausbildung, de antrenament, de exercițiu, de școlire, în vreme ce Bildung
înseamnă formare: nu înveți ceva determinat, ci înveți ceva care te modelează, care dă profilul
umanității tale. În învățământul universitar de la noi se dezvoltă din ce în ce mai mult o tendință,
aș spune, managerială de Ausbildung. Adică, tânărul e îndrumat să facă vreo două-trei lucruri:
management, public relations etc. Asta e Ausbildung în sensul rău, ignorarea totală a componentei
 45 

Bildung din educația universitară. O profesionalizare care te scoate din orice context cultural.
Ausbildung-ul, în sensul bun, și anume să înveți o tehnică, o meserie așa cum trebuie – așa cum simt
că se întâmplă, de pildă, aici, la Bunești – asta înseamnă o formație corectă. Ea include Bildung-
ul. Bildung vine de la Bild care înseamnă imagine, formă. Vorbim, așadar, de formare, adică de
construcția omului „întreg”. În lumea noastră, dispare din ce în ce mai mult „omul întreg”. Există
hipertrofii profesionale spectaculoase, talente extraordinare, dar rareori ființe capabile de armonie
integratoare, organică. S-a mai întâmplat ceva în cultura modernă: evoc mereu cu plăcere un pasaj
din Epictet, care, deja atunci, pe vremea lui, spunea că înțelepciunea a debutat prin încercarea de a
fundamenta câteva precepte, de pildă: „să nu minți”. Vine însă un moment în care apare întrebarea:

despre memoria locului, cu Maria Axinte – fundaţia Memorialul Închisoarea Piteşti, 2017

„dar de ce să nu minți?” și atunci e nevoie de o demonstrație. Se trece, deci, de la etică la logică. Dar
vine și o a treia etapă, când unul mai subtil întreabă ce este o demonstrație? Și tot așa! Poți ajunge
– și s-a ajuns! – la analiza predicației dintr-un enunț logic. În definitiv, ce înseamnă „este”, cum se
deosebește „adevărul” de „fals” etc. De la o problemă de conduită am ajuns la una de limbaj. Primul
pas („să nu minți”) e de mult uitat... De la tematica înțelepciunii, am ajuns la... filosofia analitică.
Ei bine, dacă mă întrebați la ce e bună cultura, aș da, cu experiența mea de acum, un răspuns de tipul
următor: cultura e bună dacă o faci păstrând mereu în minte un spațiu de dincolo de ea. Cultura nu
e cel mai înalt cer pe care poți să îl vezi, dar e cerul cel mai înalt pe care îl mai vedem noi
astăzi, când marile religii și experiența sacrului par să fi trecut în afara orizontului nostru spiritual
contemporan. Cultura e un cer intermediar, util atunci când accesul la cerul suprem e obturat. Cultura
în sine trebuie să fie o fereastră și, dacă se poate, să inducă un mod de viață, o conduită superioară.
Din păcate nu prea mai e așa. Cunosc oameni minunați din punct de vedere intelectual, care din
punct de vedere omenesc sunt niște caraghioși, analfabeți existențial, ba chiar lichele. Cultura nu
46

ne mai cuplează, suficient, la valori și nu mai livrează, în situații de criză, soluții de rezistență, de
reziliență. Ea rămâne, totuși, cel mai bun mod de a aștepta o soluție, de a fi „pe recepție”.
Pe scurt: când ai doi artiști, doi arhitecți, doi politicieni și, îndrăznesc să spun, doi teologi
la fel de talentați, la fel de înzestrați, e cu un pas înainte cel care, în plus, are și cultură.
Nu vreau să spun că a avea cultură te dispensează de a avea priceperi aplicate. Vreau să spun doar
că, la înzestrări egale, câștigă cel care are un plus de cultură. Cultura este plusul cel mai util
atunci când ai restul. Mircea Eliade, care și-a început cariera ca un căutător de adevăr, ca un om
care nu voia, pur și simplu, cultură, ci voia disciplină spirituală, a fost adus de soartă în situația de
a se mulțumi cu profesoratul, așadar cu o (impozantă) performanță culturală. A rămas, însă, toată
viața cu nostalgia, cu regretul că, optând pentru cultură, a pierdut ceva. Iată un pasaj din Memoriile
sale: „De când am fost în India, mă susține în permanență un gând și anume că orice s-ar întâmpla,
există undeva o peșteră, o grotă în Himalaya care mă așteaptă”. A face cultură cu gândul la „alt loc”
decât al ei, la un loc mai înalt, mai ascuns, „pe munte”, sau „într-o peșteră” – ăsta pare să fie „modelul”
de urmat: a face cultură știind că există ceva dincolo de ea – o profunzime de deasupra ei – cum e
profunzimea grotei dintr-un vârf de munte. A face cultură ca simplă dexteritate bibliografică
e pură birocrație. A opta pentru cultură ca pentru calea optimă spre ceva care e dincolo de ea,
aceasta pare să fie o bună așezare în spațiul ei.

Putem stabili o ierarhie a cărților cu adevărat formative, fără riscul de a impune o selecție strict
subiectivă? Mai putem propune, astăzi, un „canon” cultural?

Bine, dacă introducem termenul de canon o încurcăm, pentru că post-modernismul ne învață că

orice canon este o încălcare a drepturilor omului, o manifestare, abuzivă, de putere! Intru, adică,
peste suflețelul tău și spun: „Vei citi următoarele 50 de cărți”. Pedagogia modernă se bazează pe non-
intervenționism: lasă copilul în pace! Eu cred, totuși, că nu poate să-i strice nimănui o listă de cărți
prin care s-au format câteva generații. Eu nu cred că ceea ce le-a stricat mințile lui Hitler sau Stalin
a fost abuzul de lecturi. Nu cred că dacă cineva citește Platon, Aristotel, Flaviu Josephus, Homer,
Epictet, Marc Aureliu ș.a. riscă să se degradeze. Poate rămâne indiferent, dar asta nu e o dramă. Prin
urmare, sunt cu totul în favoarea unei liste de lecturi.
Cu titlu memorialistic vă pot spune, de pildă, care au fost cele trei cărți pe care mi le-a pus în mână
Constantin Noica, când aveam, la o primă întâlnire cu el, vreo 20-21 de ani. Una a fost Spațiul mioritic de
Lucian Blaga. Era o carte care contase mult în generația lui, generația unei ample ofensive identitare.
Mi s-a sugerat și că avantajul de a întâlni un autor constă, între altele, în dorința subsecventă de a citi
autorii pe care îi preferase el. Citești Blaga și devii interesat să citești ce citea Blaga. O a doua indicație
de lectură a fost Jurnalul Anei-Magdalena Bach, cartea văduvei lui Bach, un monument de devoțiune
conjugală, de sensibilitate și de inteligență feminină, dar și un document despre dimensiunea
domestică a lui Bach, a cărui creativitate nu părea stingherită de hărmălaia cotidiană, de accidentele
contingenței. Dimpotrivă! A treia carte propusă a fost Le Génie du Christianisme a lui Chateaubriand,
o surpriză, dată fiind discreția curentă a domnului Noica în materie de religie.
Însă din câte am discutat, lista propusă de domnul Guran e excelentă2.
2
Lista de lecturi poate fi citită la paginile 25-38.
 47 

Care sunt cărțile pe care i le-ați pune în mână tânărului arhitect?

Cred că ele sunt deja conținute în lista dumneavoastră. Așa, luat repede, aș recomanda o meditație
la parabola evanghelică a casei zidite pe nisip: „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi
la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia,
au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era
întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-
va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi
au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare. Iar când Iisus a sfârşit
cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui. Că îi învăţa pe ei ca unul care are putere,
iar nu cum îi învăţau cărturarii lor.” Întrucât m-am ocupat un timp de exegeza parabolelor, vă pot
mărturisi că unele comentarii moderne pe marginea acestui pasaj evanghelic sunt o dovadă despre
cât de mult poate delira erudiția în jurul unui text. Oare cele două case evocate în parabolă erau una
lângă alta sau erau la distanță? – se întreabă unii. O întrebare vidă. Întâi că n-ai cum să răspunzi și
doi, chiar dacă ai putea, n-ar ajuta cu nimic pentru înțelegerea parabolei. Altă „întrebare”: Oare cum
arăta tehnica de punere a temeliei în Palestina secolului I? Ce faci când n-ai la îndemână decât nisip?
Păi să citim Vitruviu! De unde rezultă că, fără Vitruviu, n-ai nici o șansă să înțelegi parabola… Or
eu nu vă recomand această parabolă fiindcă v-ar da unele idei în materie de arhitectură, ci ca sursă
de reflecție despre ce fel de Școală vreți să întemeiați. Cred, de pildă, că ceea ce s-ar putea reține
din metaforele arhitecturale ale Scripturii este faptul că felul de a construi al omului este inversul
felului de a construi al lui Dumnezeu. Dumnezeu începe cu acoperișul, pe când noi trebuie să
începem cu temelia.

pod peste Vâlsan, 2009

48

HISTORIA

Ori de câte ori ne aplecăm deasupra paginilor unei cărți, de fapt privim spre cer. Iar
cerul, fie că e zi sau noapte, fie însorit sau înstelat, e plin de lumină. Școala de la
Bunești, cu planurile ei îndrăznețe de a-i educa pe tineri prin lectură și prin experiment
arhitectural, este un loc izolat de lume, dar care cuprinde lumea.
Cătălin Cioabă
al doilea mock-up al Şcolii de la Buneşti - casa studenţilor, curtea interioară, 2009
OAMENII LOCULUI
Profesorii

ŞTIINŢE UMANISTE
Ştefan Andreescu
Maria Axinte
Teodor Baconschi
Mirel Bănică
Cătălin Buciumeanu
Cătălin Cioabă
Genţiana Ciubuc
Florian Colceag
Ştefan Colceriu
Neagu Djuvara (†)
Smaranda Elian
Andrei Găitănaru
Monica Găitănaru
Anatol Grosu
Ştefania Gubavu
Alexandru Gussi
Marian Miţaru
Mihail Neamţu
Ovidiu Victor Olar
Theodor Paleologu
SPIRITUALITATE
Adrian Papahagi
Gheorghe Păun Î.P.S. Calinic – arhiepiscopul Argeșului și Muscelului
Ion Peleanu pr. Vasile Sorescu – Mălureni
Andrei Pleşu pr. Nicolae Sorescu – Bohari
Andreea Popescu pr. Filotei – Schitul Brădet
Christian Scholtes pr. Dragoş Bahrim – Seminarul Teologic, Iași
Andreea Ştefan pr. Iustin – Mănăstirea Stavropoleos
Vasile Tătaru pr. Victor Mihăilă – Campus Agronomie, București
Bogdan Tătaru-Cazaban pr. Iustin – Mănăstirea Oașa
Miruna Tătaru-Cazaban pr. Petru Moga – Câmpina
Alexandru Todericiu pr. Moise – Mănăstirea Oașa
Marius Vasileanu pr. Nicolae – Mănăstirea Oașa
Ştefan Vianu fr. Mathieu Gosse
 51 
ARTE ȘI MEȘTEȘUGURI
Vlad Basarab
Anca Berlogea-Boariu
Cornel Brad
Constantin Cadar
Adriana Chiruţă
Elena Copuzeanu
Eugenia Dobrescu
Gabriela Enciu
Adrian Enciu
Paul Gherasim (†)
Adrian Goilav (†)
Adriana Goilav
Tudor Jitianu ARHITECTURĂ
Ciprian Manda
Mihai Manda Mihaela Arsene
Dan Mohanu Ştefan Bâlici
Adrian Moise Irina Băncescu
Francisc Mraz Klaus Birthler
Ciprian Bodea – NOIMA Mircea Crişan (†)
Marian Dobre – NOIMA Hanna Derer
Andrei Rosetti – NOIMA Mihai Duţescu
Sorin Scurtulescu – NOIMA Celia Ghyka
pr. Pantelimon – Mănăstirea Oașa Liviu Gligor
pr. Teofil – Mănăstirea Oașa Ana Maria Labo
Cătălin Oancea Adonis Lemnaru
Dan Oprescu Ştefan Lungu (†)
Constantin Ottescu Dragoş Marcu
Marius Purice Adrian Moleavin
Teodora Roşca Ionuț Nedelcu
Barbara Wally Mircea Ochinciuc
Mihai Opreanu
Nicu și Ionuț Onoiu Felix Paraschiv
Dănilă Lobonț – dulgher Sami Rintala
Gligor Craiu – dulgher* Flavia Roşu
Vasile Rotariu – dulgher Iulia Stanciu
Constantin Zinca – dulgher Florian Stanciu
Gheorghe Adam (†) – șițar Şerban Sturdza
Romică Iordan – sobar Andrei Şerbescu
Gheorghe Graur – împletituri Nicolas Triboi
Alin Achim – cărămidar Eugen Vaida
Florian Mândăianu - zidar Eliza Yokina
Mihai Duricu - zidar Robert Zotescu
52

o cină festivă la sfârşit de serie, 2010

 53 

Studenții
ASISTENȚI Alexandru Anghelina Petra Irina Bodea
Alexandra Antal Iulia Bodoloacă
Bogdan Brăescu Amalia Anton Călina Bogasiu
Teodora Capră-Robescu Andreea Paula Apostolidis Viorela Bogatu
Lucian Călugărescu Ana-Maria Arhire Diana Bogdan
Andreea Chircă Casandra Armeanu George Boholţeanu
Laura Cristea Ioana Aron Sorin Bompa
Tudor Elian Friederich Atănăsoaie Elena Borcea
Costin Gheorghe Matei Băcanu Ina Borozan
Andreea Machidon Iulia Dana Băceanu Sonia Botezatu
Octavian Mitrea Nicolae Băcilă Cristina Brezae
Ştefan Nechita Raluca Bacinschi Andreea Brustan
Andrei Niculescu Ancuţa Baciu Maria Bucă
Milena Oprescu Alexandra Badea Elisabeta Bucioc
Ciprian Pătru Diana Bădoiu Mihai Bucur
Ioana Păvălucă Maria Bahrim Ion Budeci
Mihai Petrescu Andrei Bălan Bianca Buga
Florina Pop Marian Bălan Mara Bujor
Simina Purcaru Mihai Bălan Alexandru Bulai
Roxana Rotaru Roxana Balaş Andrada Bulai
Diana Stănciulescu Ruxandra Balcanu Eduard Bunghiuz
Cristina Ştefan Mihai Baltac Călin Burghiu
Alin Voitescu Cristina Bălţoi Patricia Bus
Tania Băncilă Radu Busuioceanu
* Anca Banciu Diana Buţă
Vlad Bandraburu Vera Buttmann
Oana Abălaru Cristina Bangău Ilinca Buzea
Aisha Abdullah Ioana Bănică Silvia Căilean
Alina Adăscăliţei Bianca Barabaş Alina Calapod
Sabrina Ahmad Elena Barbu Otilia Călin
Ioana Ailincăi Mina Barbu Nicholas Cantoni
Oana Albu Anastasia Bărbulescu Miruna Caragheorgheopol
Anca Aldea Roxana Bărbulescu Luana Cărămidaru
Munteanu Alexandra Anais Bayol Anca Cârligeanu
Alexandru Ambrosa Gabriela Belcineanu Andi Cârligeanu
Iuliana Amza Andrei Beljuşcă Cosmin Carlugea
Anda Anastasiu Andreea Beşliu Alina Catrina
Nataşa Andrei Anca Bodale Octavian Cazacu
Olimpia Anghel Ionel Bodale Ina Cheibaş
54

Anca Chelaru Iulia Curiman Adrian Enache

Anamaria Chelba Sonia Dabija Silvia Encian
Alexandra Chiriloae Roxana Dan Daniel Enciu
Ana Chirvase Laura Daogaru Bogdan Enciu
Luca-Petru Chiselef Florina Dascăl Monica Enescu
Andreea Chiţescu Oana Dăscăloiu Alexandra Enescu
Andreea Chițulescu Teona Dascălu Alexandra Epure
Dan Cioclu Vincent Dauby George Ercuş
Tiberiu Andrei Ciorăscu Ramona Deaconu Oana Eremia
Adriana Ciotău Răzvan Deju Pierre Escobar
Andreea Ciotău Ioana Diaconu Guenola Etienne
Alexandra Ciotloş Daniela Diaconu Ciprian Făcăeru
Iulia Circei Răzvan Dima Ştefan Farmazon
Oana Cristiana Circei Theodor Dinu Edmond Făureanu
Cristina Cîrlig Gloria Diugan Deborah Feldman
Maria Cristina Clenciu Codruţa Dobre Corina Fendrihan
Oana Codru Mihai Dobre Silvia Feraru
Oana Cojocărescu Adina Dobrota Ruxandra Filip
Simona Cojocaru Luminiţa Dochin Cătălin Filip
Raluca Coman Diana Dona Mihaela Fiscuci
Maria Conduc Andreea Doroftei Raluca Florea
Alexandra Constantin Laurenţiu Dragnea Roxana Florescu
Theodora Constantin Andreea Drăgulin Loredana Florescu
Arnau Corbero Paul Drăguşin Tudor Florin
Petru Cordoş Radu Andrei Drîmba Andrei Fofircă
Marius Alin Cosma Elena Druncea Maria Fofircă
Ingrid Cosmescu Mircea Dubenco Ana Maria Fornoga
Adina Costea Cristian Duca-Damian Cătălina Frâncu
Ioana Costescu Iulia Sabina Dudu Andreea Frăţiman
Ioana Manuela Cotae Diana Dumitraşcu Andra Frăţiman
Laura Covaci Anca Dumitrescu Daria Frunză
Iulia Crăciun Dana Dumitrescu Ana-Maria Fugaciu
Oana Crainic Eva Dumitrescu Silvia Funieru
Andreea Cristea Mircea Ioan Dumitrescu Adriana Furnică
Gabriela Cristea Ina Dumitriu Tudor Gafton
Dona Crişu Simona Dumitriu Loredana Gaiţă
Adrian Croitoru Răzvan Dumitru Alexandra Galer
Romeo Cuc Amalia Dumitru Ruben Gallego
Oana Cucoranu Andrei Dumitru Ana Isern Garcia
Sebastian Cucu Adrian Durlanu Mario del Gaudio
Iulia Cucu Monica Elisei Alina Gealatu
Ioana Cufteac Forro Emoke Izabella Gencsi-Mayer
 55 

Katerina Georgescu Smaranda Ilie Ana Maria Marchetanu

Silvia Raluca Georgescu Adriana Ilovan Elena Marcu
Dacian Gheban Dragoş Ioan Alexandra Marcu
Anda Gheorghe Diana Ioja Diana Marcu
Andrei Gheorghescu Iulia Ion Marius Mărcuţ
Liana Gheorghiţă Ligia Ion Marius Mardar
Bogdan Ghidrăşan Ioana Ionescu Mihai Mardare
Vlad Ghiţă Valentin Ionescu Beatrice Mareş
Matei Ghiţă Mihai Alexandru Ionescu Vlad Mărgărint
Anton-Octavian Ghiţu Alexandra Andreea Ioniţă Iulia Marian
Silvia Gigoi Diana Iordache Albert Marin
Teodora Gigoi Ioana Iordache Florian Marinescu
Raluca Gîlcă Iulian Ivan Rareş Mateescu
Bianca Gioadă Georgiana Ivan Lorena Matei
Andra Giuglea Cornelia Ivanciu Marius Matei
Elena Giurescu Patricia Oniciuc Jecan Carmen Matiz
Paula Ema Glăvan Alexandra Joiţa Laura Mazilu
Elod Golicza Magda Juravlea Raluca Median
Maria Goran Joanna Kalicka Simona Meilescu
Olga Goran Sabina Kalinca Ioana Melencu
Oana Grămadă Annamaria Kozma Lorena Mergea
Raluca Grecea Ileana Lăzărescu Daiana Mesaroş
Ileana Greere Radu Leşevschi Alex Meşter
Diana Grigoraş Teodora Lică Ramon Miarnau
Cătălin Grigore Anca Loghin Cami-Georgiana Micu
Georgiana Grigore Gabriela Lopătaru Andrei Mihăescu
Ioan Grigorescu Kiss Lorand Diana Mihai
Harm In't Groen Cezara Lorenţ Iulia Mihai
Monica Gualtieri Oana Teodora Luca Thea Mihu
Elisa Gunesch Denisa Lula Predrag Milic
Miruna Guşoaia Horia Lupan Eduard Militaru
Răzvan Guzganu Ioana Lupaşcu Sarah Mircea
Daria Maria Hagea Veronica Lupu Anamaria Mişcu
Amira Hameed Ecaterina Luţişina Ioana Alexandra Mititelu
Florin Harabagiu Victor Machidon Andreea Mitrea
Alexandra Hlihor Ştefania Macovei Ioana Mitrică
Patricia Homiceanu Alexandra Macoveiu Alexandra Miu
Mara Horj Oana Mager Ioana Mladin
Genţiana Iacob Elena Maior Mihai Vasile Mohan
Melinda Iagăr Bogdan Manole Irina Mohora
Sabina Iancu Mihai Şerban Mara Cristiana Moişanu
Vlad Ignătescu Diana Mărăcineanu Irina Moise
56

Alina Moise Maria Daria Oancea Roxana Pop

Radu Moisescu Natalia Onesciuc Radu Popa
Răzvan Moldoveanu Paul Onu Laura Popa-Florea
Bogdan Moldoveanu Iustina Oprescu Alexandra Popescu
Eduard Morărescu Carmen Orzea Iulia Elena Popescu
Oana Moraru Ruxandra Osiac Sabin Popescu
Emilia Moroianu Gabriel Palamariu Cristina Popescu
Anisia Mouhamed Tsevelina Palatovska Alexandru Popescu
Bogdan Munteanu Alina Panait Vitalie Popescu
Cristina Munteanu Iulia Pănculescu Oana Popovici
Tudor Munteanu Carina Pănculescu Cătălina Popovici
Oana Mureşan Diana Pânzaru Ştefania Popovici
Mihaela Verona Mustață Silviu Papuc Oana Porime
Andrei Dan Muşetescu Ionuţ Paraschiv Georgeta Flavia Preda
Richard Mustaţă Teodora Paşcanu Larisa Prelucan
Andreea Nae Valentin Pascu Cristina Preotesoiu
Miruna Nais Alexandra Pâslaru Alexandra Prodan
Silvia Nancu Diana Paţilea Marius Pudar
Ioana Năstase Ionuţ Pătraşcu Bogdan Puşcariu
Lavinia Năstase Raluca Păun Silvia Puşcaşu
Georgiana Florina Năstase Alexandru Păun Andra Răcăşan
Ioana Neacşu Matei Păvălucă Cristina Racsko
Costin Adrian Neagoe Tudor Pavelescu Iulia Radion
Diana Necşulescu Andrei Petcu Flavia Maria Radu
Alexandra Nedelea Alexandra Pețenchiu Raluca Răducanu
Vlad Negrescu Delia Petraşcu Cristina Răducu
Gabriel Negulescu Anca Petreanu Alexandra Rădulescu
Daniel Costin Nestor Silviu Petrescu Andreea Rădulescu
Paula Nicodin Răzvan Petriş Ioana Răduţ
Ricci Gian Nicola Cătălina Plaino Vlad Rahotă
Valeriu Nicolaides Viorela Codruţa Pleşa Ciprian Răşoiu
Vlad Niculescu Diana Plop Mihai Raţiu
Andreea Nicuţ Vlad Podoleanu Nicu Mihai Rebega
Izet Nihal Mircea Poenaru Matteo Restagno
Raul Nistor Raluca Poenaru Ovidiu Riţco
Anca Nistor Ştefan Poida Jose Roquette
Alexandra Niţă Armina Poloşan Cosmin Roşu
George Niţoiu Monica Pop Cătălina Roşu
Dan Nuţu Vlad Bogdan Pop Brigitte-Beatrice Rotar
 57 

Maria Rotaru Matei Eugen Stoean Brânduşa Tudor

Simona Rujan Radu Stoian Ioana Tudor
Robert Ruse Cristian Stoian Oana Tudor
Roxana Rusu Ioana Suceavă Izabela Tudorache
Simona Lucia Rusu Cristian Mihai Surghie Cezara Tudosă
Andrei Mihai Rusu Ivona Svinți Alexandra Ţăranu
Diana Rusu Şerban Szabo Oana Ţenţu
Florin Sabău Alexandra Diana Şaptelei Andreea Ţoni
Irina Săpunaru Mihaela Şerban Ana Maria Ţoni
Ana Maria Sava Daniela Şerban Săvel Țurcanu
Diana Sava Alexandra Şerbana Monica Udrea
Ştefania Sava Mihnea Şerbănescu Gabriela Ungureanu
Paul Sehlanec Adela Ştefan Nicoleta Vărzaru
Alexandru Senciuc Veronica Ştefănescu Diana Vasilache
Tania Sicoe George Adrian Ştefănescu Alexandru Vasile
Maximilian Simion Andrei Tache Ştefan Vasile
Ana-Maria Simionescu Mihai Tămăşan Cătălina Vasile
Olimpia Roxana Sîrbu Bogdan Tănasă Ruxandra Vasile
Ana-Maria Sîrghi Livia Tănasă Diana Vasile
Delia Sloneanu Gabriela Tănase Raul Vaşvari
Bianca Soare Andreea Tănase Adriana Vaşvari
Olivia Sofronie Iulia Tecuşan Andrei Vatamaniuc
Wiktoria Sokalska Andrei Temian Daniela Vieru
Odette Solomon Sergiu Tencariu Adina Vişan
Josephine Heiredal Sonke Carmen Teodorescu Anca Vîlceanu
Daša Spasojević Ioana Tilicea Ioana Vlad
Anca Spiridon Mihai Timcea Alina Vladu
Mădălina Spiridon Ana Alexandra Tiriba Cezar Vlăduţ
Georgiana Spiridon Ioana Tîrziu Matei Vlăsceanu
Teodora Sprînceană Iulia Toader Ovidiu Voicana
Ana Stan Lucian Tofan Ştefan Voicu
Ana-Maria Stan Ana Toma Alexandra Voievozeanu
Andra Teodora Stan Ioana Tomescu Adela Voinea
Ioana Stan Miruna Tutoveanu Mihaela Vraciu
Ioana Lavinia Stan Andreea Ţoni Ioana Vrapcea
Anda Stăncescu Ana Maria Ţoni Lavinia Xenofont
Georgiana Stanciu Miruna Toroipan Răzvan Zahalcă
Andrada Stancu Andreea Tron Antonia Zaharia
Ioana Stănescu Ioana Truşcă Mihaela Zamfirache
CRONOLOGIE 2008-2017

58
59 
CRONICI DE ŞANTIER

2008
Școala de la Bunești a început în vara lui 2008 cu o lecție-șantier. Nu întâmplător, exercițiul de
arhitectură a fost cel care a adus împreună primii studenți și profesori. Subordonată ideii de
comunitate vie, cu relațiile ei imprevizibile și în continuă schimbare, construcția și-a propus, odată
finalizată, să reprezinte primul nostru gest împlinit de coeziune. Prezența casei de lemn în cel mai
înalt punct al poienii din Bunești, acolo unde drumul de pădure cotește ușor, echivalează cu acostarea
primei corăbii.
Generos și modest, pretext al unei altfel de școli, proiectul de arhitectură a produs prima casă, care
conține ADN-ul tuturor construcțiilor viitoare. Principiile de care vom asculta se manifestă aici nu
doar în forma arhitecturală și în modul de amplasare, ci in primul rând în felul în care, timp de cinci
săptămâni, am construit.

PROIECTARE IN SITU ȘI PROVIDENȚĂ

Materialele de construcție naturale atrag după ele revelații și deznădejdi. A lucra cu lemnul a
însemnat a descoperi noutatea neîncepută a lucrurilor vechi de când lumea și a ne primeni mintea
prin dezvățul de beton armat. În prima zi, față în față cu lemnul, încercam cu toții, profesori și studenți
arhitecți, aceeași emoție ca înainte de a încăleca pe calul neînșeuat de la stâna din vale.
Lemnul, piatra și pământul sunt temele șantierelor-școală de la Bunești, unde machetele de studiu
vor avea de afirmat, în forme structurale, legile constructive primare ale materialului.
„Intriga” proiectului o reprezintă de fiecare dată detaliul constructiv caracteristic, pe care îl explorăm
înainte de a ne propune o anumită expresie sau scară a lucrurilor. În vara aceasta am început cu
una din tehnicile tradiționale uitate în manualele de construcții - chertarea în coadă de rândunică.
A înțelege un detaliu constructiv premodern presupune pentru șantierul-școală a-l proba totodată
 61 

în formule noi, a-l aduce la viață prin meșterii cărora le este, deși la îndemână, atât de străin în
frumusețea promisiunilor lui. Am trăit mirarea dulgherilor în fața propunerii noastre de a folosi altfel
ceea ce ei cred că stăpânesc. I-am uimit prin abaterile noastre atât de la securizanta tradiție cât și de
la comoda modernitate, când le-am cerut să mărească pasul chertării astfel încât grinzile să nu se
așeze unele peste celelalte, dar și când i-am luat în pădure cu securile după salcâmi, pe care i-am ars
și îngropat, sub forma celor 12 piloți pe care am înălțat talpa construcției. În sfârșit, când am canelat
zile întregi scânduri cu care să învelim apele acoperișului.

Precum pădurenii, am reinventat lumea din lemn: fundații, pereți, cuie, scară și învelitoare. Un
experiment constructiv total, în care se regăsește, în varietatea ipostazelor sale constructive, un
singur material. În prima casă de la Bunești, așezarea gravitațională a bârnelor și chertarea în coadă
de rândunică au generat întreaga fizionomie, au conferit simplitatea unificatoare a obiectului și l-au
făcut să fie mai degrabă o sculptură de lemn în formă de casă, o sculptură de locuit. Cubul în care
se înscrie volumul are toate colțurile retezate la partea superioară la 45 de grade, rezultând astfel
cele 4 timpane identice ale podului. În loc de șarpantă, continuă structura însăși a pereților, prin
retrageri succesive ale bârnelor care acum se reazemă pe doliile-jgheab. Am folosit un singur modul
pentru secțiunea elementelor construcției, de 12x25cm, și două subdiviziuni, în funcție de rolul jucat
– portant sau purtat. Aceeași piesă de lemn constituie așadar unitatea morfologică a pereților și a
planșeelor; pentru treptele încastrate în peretele exterior am folosit jumătatea secțiunii, 6x25cm iar
pentru învelitoare sfertul secțiunii, 3x25cm. Podestul de acces în pod se obține prin prelungirea în
consolă a planșeului. Atât exteriorul cât și interiorul machetei afirmă logica sa constructivă, trăsătură
proprie „spațiului-structură”, în care delimitările spațiale coincid cu elementele portante. „Casa”
reprezintă astfel mărturia unui exercițiu practic pe o temă de teoria arhitecturii, un exercițiu didactic
materializat într-un obiect.

Lucrul cu lemnul și proximitatea satului ne-au obligat la definirea unei poziții explicite față de
tradiție. Deși ne documentăm la Muzeul Satului și, vara, pe ulițele așezărilor de pe Vâlsan, nu vrem
să mimăm nimic, așa cum nu vrem să inovăm cu dinadinsul. Nu credem în „interpretarea” caselor
țărănești, case a căror frumusețe a trecut deja în nemișcarea lucrurilor desăvârșite, pe care nu o vom
tulbura. Deși pentru câteva săptămâni ne abandonăm ritmurilor și capriciilor poienii, nu ne prefacem
că trăim și construim așa cum se trăia și se construia până acum 100 de ani. Da, iscodim, detaliu cu
detaliu, liniștea caselor vechi, în cacofonia asurzitoare a noilor balcoane, mansarde și windfanguri de
la țară. Dar în loc să copiem forme, ne preocupă să deprindem această liniște tămăduitoare și să o
cultivăm mai departe, odată cu noi, în locul în care ne găsim.
62

Poiana noastră – o pășune delimitată de pădure, suficient de departe de vecinătățile construite

– pare locul ideal pentru experiment. Aici am înțeles deja, lucrând cot la cot cu dulgherii, că
devalorizarea tradiției constă în neputința de a mai inova, pe teme structurale fundamentale. Toată
istoria formei arhitecturale se scrie în cicluri ale detaliului care se naște ca necesitate structurală și
sfârșește în repertoriu decorativ, unde poate supraviețui, uneori impresionant de lungă vreme (este
cazul coloanelor adosate sau al cornișelor, ecouri ale antichității clasice în profilaturi din tencuială).
Niciun arhitect sau constructor nu mai confruntă astăzi inteligența lemnului, nu mai studiază
comportamentul lui natural, ci este educat să epateze tehnologic, cu ultimele formule de lemn
reconstituit. În aceste condiții, lemnul natural rămâne sortit în cel mai bun caz finisajelor, fără a mai
avea privilegiul structurii.
„Experimental” se referă în cazul șantierului-școală în mare măsură la proiectarea in situ. Pentru
ca lucrarea să fie fezabilă, intențiile și temele majore se stabilesc în prealabil, în forma proiectului
de idee. Mai departe însă, mai multe posibile detalii de execuție sunt studiate și lăsate apoi, în
mod deliberat, în voia interacțiunilor personale, a colaborării de șantier dintre arhitect, meșter și
studenți. Îi rezervăm hazardului loc de desfășurare în planul de situație de la Bunești. De fapt, pentru
a consemna cu exactitate cum a lucrat hazardul în vara lui 2008 pentru noi, mă voi referi de acum
încolo la Providență.

POIANA CU SCULPTURI DE LOCUIT

În ciuda pereților firavi din frunze și lumini, peste care se vede până departe pe celălalt versant al
văii, poiana are darul unei profunde intimități. Este locul potrivit pentru ca o lume mică, de sine
stătătoare, să se nască. De aici pleacă spre satele învecinate, sub forma unor întrebări care surprind,
semnele edificării: Unde găsesc o piatră de moară? Îmi trebuie pentru prima treaptă a scării. Aveți
vreo roată de căruță din lemn? Pentru troița-fântână. Știți la cineva un butoi din acelea mari, de
păstrat prunele? Avem nevoie pentru cabina de duș.

Structura din lemn a primit mai multe nume, încă din șantier: culă, zigurat, cub, arcă, turn. Ce am
construit de fapt? Înainte de Constantin, biserica nu era denumită în termeni care să trimită la spațiu
sau la formă arhitecturală, ci cu ajutorul cuvintelor care desemnau adunarea membrilor săi. La fel
aici – am construit primul nostru loc de reuniune. Urmează alte asemenea locuri, care își așteaptă
numele: amfiteatru, trapeză, bibliotecă, ateliere și, desigur, locuințele profesorilor și ale studenților.
Presărate în liziera pădurii - în care își vor face loc, domesticind-o, pomi fructiferi și vreji de viță de
vie - casele se vor învecina atât prin apropiere cât și prin distanță. Fiecare material de construcție
are de luat in posesie un loc al poienii, pe care să îl întruchipeze și însuflețească, asemeni geniilor
 63 

pădurii, stâncilor, izvoarelor. Lemnul exprimă deja, în locul cel mai înalt din poiană, detașarea de sol;
locuințele din pământ uscat la soare, ars sau bătut între împletituri de nuiele, se vor naște direct din
pământ. Mai încolo, amfiteatrul din piatră va coborî câteva gradene sub pământ. Nu ne grăbim să
știm deja în ce fel vor arăta toate acestea. Ne-am izolat aici pentru a căuta acea asceză a arhitecturii
care să poată fi practicată cu maximă pasiune.
Școala de la Bunești este și un loc cu deschidere la cer, așa încât toate casele ei vor avea cinci fațade, a
cincea întoarsă în sus. Pentru că e important, în proiectul nostru, să se vadă frumos și de sus, de unde,
prin ochiul poienii, trec avioanele spre vest.

2009
După sărbătoarea Sfântului Ilie, am intrat cu hârlețe, târnăcoape, roabe și lopeți pe cealaltă „poartă”
a poienii și ne-am ales locul cel mai înalt ca să modelăm o casă din lut. Dincolo, la celălalt capăt,
casa din lemn își înfige piloții în humus negru. Aici în schimb, prin providențială potrivire între cer și
pământ, am găsit chiar la rădăcina ierbii lut bun, pentru care ne invidiază sobarii, dar și deschidere
către vale și apus.

Ideii de locuire centripetă i-a urmat confirmarea imediată a modelelor autohtone și universale: de la
stâna circulară de la lângă Bran, relicvă care povestește despre păstorit ca locuire izolată și fortificată
în pustia muntelui, până la endemicele case-cetate ale clanurilor din provincia Fujian, construite din
pământ, pe mai multe niveluri, acum patru-cinci sute de ani.
Odată revelat planul, vechi de când lumea (explorarea și locuirea arhetipurilor fac parte din școlirea
de la Bunești), se cer investigate soluțiile constructive; inevitabil, arhitectul care gândește cu
mintea secolului XXI se împotmolește la început în lutul caselor din muzeul satului. Descoperă abia
construind de ce, manufacturate într-o vară acum mai bine de o sută de ani la clacă – un șantier
comunitar ambulant și eficient, în care fiecăruia îi vine rândul cel puțin o dată – casele sunt mici
64

și se măsoară în înălțimea omului și în puterea brațelor care zidesc. Mai descoperă și că numărul
chirpicilor care intră într-o casă ține de „arie”, de vecinătatea și de dimensiunile întinderii de pământ
unde cărămizile sunt uscate prin expunerea treptată la soare. Că reușita casei nu stă așadar numai în
proporțiile amestecului de pământ cu paie și nisip ci și în puterea soarelui și, mai ales, în îngăduințele
ploii. Mai întâi de toate cerul, cu apele lui, a hotărât organizarea șantierului și expresia definitivă a
construcției: o casă de pământ într-o casă de lemn. Centralitatea dominantă, arhetipală este însă cea
care face ca și această machetă a Școlii să primească în continuare nume noi: atrium, domus, ocol,
panoptikon, claustru, colosseum, falanster, amfiteatru, circ, curtea școlii...
Am lucrat în paralel la cele două structuri complementare: pe când sus se bătea învelitoarea de șiță
măruntă de brad, în trei straturi, jos se conturau primele asize din chirpici. Zidul de pământ este
așezat pe fundații continui și descrie două cercuri concentrice, rigidizate de raze care delimitează
zece dormitoare. Sub exoscheletul de lemn, scutit de exigențele construcției portante, peretelui de
chirpici gros de 40 de centimetri îi revine strict rolul de izolator termic.
Pământul cu care am construit zidurile și apoi am realizat tencuielile este cel excavat din fundații
și rezultat din sistematizarea terenului. Armată cu paiele rămase pe câmp după seceratul grâului
și compactată cu maiul, argila din fundație poate fi asimilată unui protobeton. Am săpat pentru ca
mai apoi să acoperim totul la loc, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Singuri, salcâmii decojiți trădau,
albi ca niște lumânări fixate la firul cu plumb în nemișcate cercuri concentrice, intenția unui straniu
edificiu silvestru.

În loc să urmăm principiul modern al juxtapunerii materialelor de construcție – o specializare a

țesuturilor casei în care fiecare material are rolul și funcția sa – ne-a atras mai mult proba materialului
unic, pământul cu armătură vegetală (paie în cazul zidurilor, al fundațiilor și al podelei și nuiele de
alun și carpen pentru tavane), capabil să metabolizeze schimbările vremii. Astfel, zidul crește de sub
pământ neîntrerupt de hidroizolații orizontale și straturi de rupere a capilarității. O alegere riscantă,
care se abate de la rigorile secțiunii verticale prin peretele modern, dar pe care o păstrează memoria
construcțiilor vernaculare din pământ și o redescoperă ultimele cărți despre arhitectura ecologică.
Fundația din pământ compactat nu perturbă circulația capilară a apei în sol; mai mult, în momentul
saturării, argila devine anticapilă, protejând zidul de deasupra. La bază, peretele se evazează într-un
soclu amplu, o prispă de gardă așezată sub streașina care ține departe apele meteorice.
Stâlpii de salcâm pe care se sprijină acoperișul sunt fixați la o palmă de zidurile exterioare. Faptul că
structura din lemn nu atinge niciodată zidăria de pământ nu face decât să recunoască, în termenii
expresiei arhitecturale, comportamentul static diferit al celor două materiale și sisteme constructive.
Prilej didactic de a exprima astfel, pentru prima dată probabil cu furci de salcâm și chirpici, „planul
liber” – invenție a arhitecturii moderne, care descompune construcția în structură și închidere
spațială, eliberând astfel configurarea spațiului de constrângerile structurale.
 65 

Studenții se vor putea de acum reuni în curtea interioară pavată cu piatră rotundă de râu ca într-un
amfiteatru descoperit, în timp ce nișa intrării găzduiește catedra. La înălțimea unei trepte, de jur
împrejurul curții, se ridică prispa de pământ în care soclul peretelui devine vara sintron (din greacă,
cu sensul de ședere împreună) iar iarna suportul stivei de lemne de foc.

*
De-a lungul celor două luni de șantier-școală, pe calea bătută a tradiției am avut parte mai mult
decât de orice de inovație și experiment. Arhitectul, singur pe insula părăsită a meșteșugurilor,
supraviețuiește ca inventator. Am descoperit cum se ascunde Dumnezeu în detalii, după promisiunea
lui Mies van der Rohe, și mai cu seamă în acelea la care obligă materia vie – lemnul sau pământul.
Am început să credem în invenția discretă, ascunsă dumnezeiesc în detalii. Lecția de fiecare zi a fost
aceea că există și un alt fel de nou decât cel tehnologic, progresist, că soluția vine neașteptat, din
pânda vremii și a sorților favorabili pe care îi aduce ceasul și întâlnirea dintre oameni, din talentul
practic, până și din uitarea și reinventarea meșteșugului. Zidarii au mai făcut căsuțe din chirpici dar
niciodată un claustru sau o cetate rotundă, cu zidărie țesută pe două rânduri. Meșterii șițari nu au mai
acoperit niciodată un con de patru sute de metri pătrați, pe care să se rotească zile întregi, asemeni
unor ace pe un ceasornic solar. În zilele nesfârșite de ploaie, pe lângă deznădejdea că tot chirpiciul
pus la uscat în poiană se topește la loc în pământ, descoperi cum șipcile se arcuiesc dintr-o dată de la
sine și pot fi bătute, nesperat, peste două travee, astfel încât să rigidizeze șarpanta.
În felul acesta, arhitectura redevine la Bunești, dintr-o profesie de birou, o meserie de șantier. Sub
acoperișul ei, ca altădată în Renaștere, se adună atelierele dulgherilor, tâmplarilor, pietrarilor. În
lumea iremediabil globalizată, exercițiile de tip Arts and Crafts nu par să mai aibă decât un singur
destin posibil, în zona arhitecturii de nișă, a capriciului estetic. Și totuși, acest fel de a face arhitectură
rezervă un alt privilegiu, pe lângă acela al locuirii împreună – privilegiul școlii, al învățării.
Pentru tânărul arhitect, exercițiul formator implică la Școala de la Bunești două modalități de
cunoaștere: cunoașterea practică a realității construcției, prin relațiile directe cu materialele naturale
și cu meșterii (practicieni, cunoscători empirici ai construcției) și cunoașterea prin desen. Deși de
neînlocuit, desenul este un instrument conceptual pe cale de dispariție astăzi, de la schițele analitice,
de observație până la cele de investigație și, în final, de execuție. Până și pentru a renunța credibil la
principiile fundamentale ale științei consacrate de a construi, părinții arhitecturii moderne au trebuit
să învețe mai întâi temeinic arhitectura clasică, cu creionul și caietul de însemnări în mână. De altfel,
și lemnul, și pământul, și piatra, și casele construite din ele refuză să se lase înțelese sau reprezentate
altfel decât prin desenul de mână.
În sfârșit, poate cel mai mare beneficiu al acestui ermitaj studențesc, bine oxigenat de aerul tare al
pădurii dar și grație distanței față de orașul cu complicațiile lui molipsitoare, este faptul că după doar
câteva zile produce relațiile naturale ale unei comunități. Motivarea pe care o dă orice casă pe care o
construiești pentru tine, cu mijloace tehnice care într-o foarte mare măsură depind de comunitate,
promite să întemeieze aici viitoare bresle studențești; unde în fiecare seară, cât e lumină, cei care vor
găsesc timp să îi citească, după plac, pe Rem Koolhaas sau pe Vitruviu.
66

2010
Ați văzut vreodată trapeza monahilor Sfântului Antonie cel Mare din Pustia Egiptului? Nu-i nimic,
pentru că o vom construi la vară în poiana de la Bunești.

În odaia-masă vom încăpea cu toții, ca sub un umbrar în sfârșit inexpugnabil, prin care nu mai plouă
și nu mai bate vântul, nu mai e chiar frig și putem sta mai mult pentru jocuri și povești, lecții și
învățăminte. Și cine știe, poate că masa aceasta va fi masa teleologică, unde toți cei care ne-am
reunit, vară după vară aici, ne vom reuni pentru totdeauna.
O vom construi din cărămidă făcută de Alin Achim, meșterul din Domnești, legată cu mortar de var:
pereți, pardoseală, boltă și tăblie. La capătul dinspre râpă va sta bucătăria, în mijlocul căreia vom
rezidi soba.

Ana-Maria Goilav (centru), Cristina Săvulescu, Florina Pop, Milena Pătru, Iustina Oprescu (spre stânga); Ioana Brăescu, Diana Stănciulescu,
Simina Purcaru, Ruxandra Filip (spre dreapta), 2010

Cu ce altceva ne îndeletnicim la vară? O echipă se va îngriji de casa de lemn, ca să o putem, de

asemenea, locui împreună sau ca să ne putem găzdui aici oaspeții. După ce în primăvară vrem să
terminăm învelitoarea, ne rămâne de izolat termic primul nivel, de montat geamurile și obloanele
și de imaginat primele obiecte de mobilier. Pentru pod, vă propun ca proiect de studiu crearea la
interior a unui baldachin din pânze, a unui pavilion de vară pentru ceai, muzică și lecturi.
O altă echipă va avea încă de lucru la casa din pământ. Dacă în primele zile din aprilie e soare,
terminăm de zidit pereții dintre camere și acoperim curtea cu piatră de râu. La vară vine rândul
finisajelor din pământ, tencuieli și pardoseli și al văruirii interiorului. Cum fiecare strat de tencuială
de pământ are nevoie cam de o lună ca să se usuce complet, o să avem multă vreme de lucru. Terasele
exterioare în contrapantă vor fi corectate iar prispa exterioară de gardă va fi consolidată cu ajutorul
unei armături din nuiele împletite.
 67 

pregătirea paielor pentru tencuielile experimentale cu pământ, 2010

În sfârșit, vă propun un exercițiu de cercetare: identificarea unor structuri valoroase pentru arhitectura
vernaculară a Văii Vâlsanului și relevarea acestora.
Va fi vara locurilor de stat împreună, mai ales dacă plouă, și altundeva decât printre borcanele cu
dulceață și lăzile cu covrigi din cortul-cămară.

2011
Am încercat să răspund unui reporter pe tema construcțiilor ecologice, ocazie cu care am realizat că
este imposibil să cuantific în termeni de eficiență timp/preț/metru pătrat ceea ce am construit până
astăzi la Școala de la Bunești. În primul rând, fiindcă suntem anacronici și practicăm anacronismul
construcției ca pe un lux. În al doilea rând, ne preocupă exercițiul isagogic, lecția în sine, studiul,
mai mult decât finalitatea construcțiilor și de aceea execuția durează nepermis de mult pentru
mentalitatea pieței construcțiilor. Machetele de la Bunești sunt vital dependente de loc și de filosofia
proiectului de școală. Scoase din context, nu reprezintă nimic nou. Și în niciun caz nu își propun să
se substituie locuinței contemporane. Nu suntem, așadar, o alternativă pentru downshifteri, nu
propunem neapărat pământul în locul betonului armat. Mica noastră comunitate își găsește sensul
în faptul că, în lucrul împreună, fiecare aspiră la construcția propriei personalități. Construcția e
pretextul și mărturia vizibilă a acestui demers personal și de echipă. Tinerii care au construit aici
o sobă, o fereastră, un zid au deprins un nou meșteșug de a gândi și de a trăi, iar locul unde s-a
întâmplat construcția a devenit Acasă.
Vara asta am croit și umbrarul, replică diafană, aeriană, a trapezei din cărămidă. Am arcuit corzi
decojite de salcâm, pe care le-am legat între ele la 5,50m deasupra pământului. Dedesubt am podit
cu calupuri din trunchiuri de salcâm și stejar, așezate pe pat de nisip.
68

2012
Și de data aceasta, până târziu în zilele încă însorite de septembrie, ne-am desfășurat corturile,
hamacele, schelele, varnițele, gălețile cu apă, mistriile și rindelele. Așezarea pare tabăra unei bresle
nomade de constructori, care revin în valuri, de fiecare dată mai mulți, în fiecare vară la ziua stabilită,
mereu în același loc. Ne imaginăm deja în Grădina-Cetate a Marilor Cărți ale omenirii, în care ucenicii
locuiesc lângă profesorii lor și le imită nu numai felul de a tâlcui din Homer, Dante sau Dostoievski,
dar și tăcerile din ochii cu care petrec soarele la apus după Bohari, satul de peste vale. De jos, cei care
locuiesc în case din beton armat și bca urcă la noi și dau peste lucruri vechi din amintirile cu bunicii
lor - și nu prea. Bârnele de lemn sunt chertate la colțuri în „cheotori”, dar niște trepte stranii, ușoare,
își țin echilibrul pe verticala peretelui. Înăuntru, în atelierul de tâmplărie, mai mulți studenți de la
Universitatea din Timișoara lucrează la prima cabină de duș a campusului. Decupează cu dălțile și
sfredelul cepuri în stâlpii de brad și rosturi în tălpile tari din stejar. Jose, tânăr arhitect din sudul
Spaniei, ia la rindea tăblia unei mese.
Deasupra, în fânarul–foișor pentru discuții vesperale, ne-au povestit despre fresce medievale Ovidiu-
Victor Olar și despre mit și Platon Ștefan Vianu. Noaptea, macheta de lemn plină cu studenții strânși
în jurul profesorului luminează discret, ca felinarul din Narnia, de la capătul pădurii. De obicei,
la sfârșitul zilei, din ea se aud cântece de chitară. Iarna, casa dispare în zăpadă, odată cu copacii
desfrunziți și revine primăvara, când îi cresc la loc acoperișul și pereții.
Mai ales la structura din cărămidă se uită sătenii uluiți, așa ceva nu au văzut prin părțile lor. Zidurile
sunt prea groase, cărămizile prea subțiri și nu e nicăieri betoniera. Este a treia vară de când zidim la
trapeza campusului, o masă cu boltă pentru patruzeci de persoane. Trei băieți pisează cărămidă și
răstoarnă praful în varniță. Un altul ridică din groapa de var o găleată plină cu pastă, pentru mortarul

bolta din corzi de salcâm a umbrarului

casa călăreţilor adăpostind atelierul de tâmplărie şi lecţiile vesperale, 2012
70

curat, alb-roz, fără gri Portland. De-a lungul zidurilor lucrează la poloboc și bat mărunt din ciocănele
de lemn mai multe echipe. La colț zidesc împreună Mario, Gianni, proaspeți absolvenți de arhitectură
la Milano și doi studenți de la Cluj. Vera din Berlin închide rosturile aparente, iar poloneza Johanna
îi aduce material proaspăt. La șantierul acesta rural, cu iz imperial bizantin, anul viitor vom adăuga
o boltă fără cofraj, unul din acele arhetipuri structurale ale arhitecturii care nu se tem de timp și
oameni, de modă și gusturi.

ultimele pregătiri pentru bolta trapezei, mock-up dedicat zidăriei portante din cărămidă

În locul cel mai umbrit al poienii, sub un nor mișcător de frunze, acționează echipa de la bucătărie.
De la grădina de legume tocmai au venit două coșuri încărcate de vinete, roșii, castraveți și cartofi
mărunți. Fetele au mai adus într-o pălărie de paie un buchet mare de busuioc și cimbru. Diseară
papanași. Tudor, care s-a spălat toată viața pe mâini cu apă de la robinet, aduce cu roaba un butoi plin
de la fântână, din care sar stropi la fiecare pas.

Pe lângă lucrurile începute, vara asta am excavat beciul campusului, crezându-l pe cuvânt pe Vitruviu,
care spune că, „având din belșug elemente pământoase, când e folosit îngropat, stejarul are o durată
veșnică”1. A ieșit un fel de sarcofag din stejar ars, lung de 14 metri.

beciul în lucru, 2012

1
Vitruviu, De Architectura, Cartea II, 9, 23
 71 

Cu emoția puternică a începătorului, 170 de perechi de mâini le-au repetat vara aceasta sătenilor,
arhitecților de oraș și curioșilor care au nimerit la noi același adevăr: că materialul viu de construcție
îl învață pe constructor, că rolul lui în istoria arhitecturii nu s-a încheiat ci dimpotrivă, lemnul
și pământul își așteaptă re-descoperitorul, în confruntarea pe șantier. Am vrea să le putem da
locuitorilor de pe Vâlsan ochi noi, cu care să se întoarcă acasă și cu care să vadă cât de frumoasă este
șura din spatele curții și că e loc numai potrivit pentru o măsuță de cafea și pentru o carte în cerdacul
cu geamlâc cu podele de lemn, care scârțâie ca puntea unei corăbii pe care timpurile nu au înecat-o.

2013

primul arc complet al bolţii trapezei, 2013

Vara aceasta am terminat bolta trapezei.

Monostructura din cărămidă face ca forma, spațiul și structura să coincidă, prin angajarea unui singur
modul constructiv – cărămida compactă de 12x24x4cm - și a unei singure tehnici – zidăria ductilă
cu mortar de var. Este al treilea dar al studenților care învață și construiesc aici pentru cei care se vor
alătura de acum încolo. Studenții Școlii de la Bunești sunt atât destinatari cât și constructori.
Am urmărit extrapolarea în construcție a unui obiect arhetipal al locuirii în comunitate, masa, privind
către trapeza mânăstirii sfântului Antonie cel Mare din Egipt și spre trapezele athonite. Pentru
amplasament am căutat, după obiceiul anticilor, în primul rând așezarea potrivită sub cer. Masa
noastră pentru 40 de convivi cerea o boltă iar bolta, o știu toți arhitecții, cere cărămidă.
Am căutat să construim o boltă autonomă, fără cofraj, folosind asize pe plan înclinat, rezemate pe
cele două timpane de capăt ale zidurilor și țesute pe axul central, în punctele de întâlnire. Această
tehnică mesopotamiană a dictat dimensiunile și trăsăturile structurii: 12m lungime și 3,50m
deschidere, secțiune catenară a bolții pentru descărcarea optimă a propriei greutăți, 65cm lățimea
zidului, raportul 69cm/42cm dintre plin și golurile ferestrelor.
Sursa de inspirație tehnică pentru realizarea zidăriei pereților și tipul de cărămidă o reprezintă un
model bizantin frecvent în secolul XI, citat și detaliat de Robert Ousterhout: țeserea cu o asiză ascunsă
în spatele unui rost amplificat de mortar. În acest fel se accentuează registrele orizontale ale structurii
și sensul său tectonic. Ductilitatea zidăriei rezidă în calitățile mortarului din var, nisip și praf din
cărămidă, așezat în rosturi verticale și orizontale de cel puțin 2cm, care face priză lent, în timp. Practic
se obține o masă continuă de mortar, armată cu cărămidă densă, alungită și îngustă, țesută riguros atât
în câmp cât și, mai ales, la colțurile structurii. Această cărămidă structurală, rezistentă la exterior, am
obținut-o în cuptorul unui meșter din Domnești - Argeș, înrudit astfel, peste timp, cu meșterii bizantini.
72

2014
11 august

Printre altele, Petre ne spune seara la foc că „barbar” vine de la „a se bâlbâi” și mă întreb dacă nu
cumva suntem o generație de barbari - nu numai față de constructorii catedralelor, ci în general față
de oricare dintre „zidarii care știau latina”. Bâlbâim o limbă vulgară, de compilație, pseudo-științifică
și pseudo-tehnică. Și construim tot așa, în absența unei gândiri critice și a unui limbaj cultivat: cu
improvizații și teme inconsistente, de împrumut, văzute pe net și premiate undeva în lume. (În scrierile
lui Eminescu s-au identificat în jur de 5000 de cuvinte diferite. Noi folosim în limbajul zilnic doar
câteva sute de cuvinte.) La fel cum barbarii, flancați la periferiile imperiului roman, făceau incursiuni
armate în lumea civilizată, prezentul asediază astăzi trecutul. În măsura în care arhitectul a pactizat
cu acest prezent, orașele noastre istorice sunt astăzi cotropite de o generație nouă, o generație
barbară care fie incendiază și sistematizează cu buldozerul, fie modernizează cu polistiren, inox și pvc.

Arhitectul visează de mic la Babilon, la turnuri de sticlă și gadgeturi inteligente. E plictisit deja
din școală de casele de zid, ca de niște jucării vechi și prea multe, care i-au ocupat toată camera.
În paralel, tot mai multe case contemporane aspiră să fie inteligente, dar asta înseamnă oare că
până acum casele erau proaste? Sau poate că acum doar înlocuim inteligența lor naturală cu una
nouă, artificială, convinși că ultima este superioară? În loc să metabolizeze, noua inteligență a
caselor etanșeizează performant. Iar în capsula din spatele geamului termoizolant se naște obsesia
confortului. Afară poate fi rău, înăuntru e mereu bine.

Poiana Școlii de la Bunești a devenit, în condițiile acestea, un atelier de reinventat în primul rând
locuirea. Locuim afară, în natură, cu natura, nu împotriva ei. Nu e nici confortabil, nici ușor. Nici nu
rezistă toată lumea, deși e vorba de cel mult 14 zile, la drumul dus-întors de aproape un kilometru
pentru a face duș cu apă mai degrabă rece, la trezirea imposibil de matinală pentru structura noastră
anemiată de obiceiuri urbane, la gătitul pentru nu mai puțin de 20 de colegi cu un apetit infinit, stârnit
tocmai de locuirea afară. Însă cine rămâne până la sfârșit poate fi surprins de o anumită fortificare a
voinței și a puterilor interioare, străină de viața în oraș, o musculatură sufletească nouă, dobândită
în mod paradoxal tocmai prin privarea de confort și prin lucrul împreună cu și pentru ceilalți.
prima cabină de duș în construcție, 2012
74

a doua cabină de duş pregătită de asamblare, 2014

2015
Meșterii
În toate cele opt veri de școală-atelier de până acum, care au culminat cu așezarea firească a
proiectului nostru sub semnul grupului de lucru RURAL al Ordinului Arhitecților la începutul acestui
an, am cuprins în tema centrală a locului pe cea a satului. Realitate implicită a Școlii de la Bunești,
loc difuz de unde provin materia naturală pentru construcții, meșteșugurile - adică un anumit tip
de cunoaștere și de locuire a lumii - și, în sfârșit, meșterii, satul este în același timp pentru noi un
dat topografic de o inevitabilă concretețe: singurul mod de acces spre campus, un drum de pământ
accidentat care înghite mașina într-un nor gros de praf prin care se derulează an de an același film
al noilor case bastarde, agabaritice, în spatele cărora se învechesc fânare de lemn. Aici trăiesc și
se formează astăzi meșterii prin care noi, orașul alcătuit din profesori și studenți, încercăm să ne
întoarcem la natură și să trăim puțin în lumea strămoșilor noștri.

Fântânarii
Două echipe diferite, una locală, de propagare orală, alta cu sediul la Pitești și cu o experiență
vastă anunțată pe internet, ne-au pus atât răbdarea cât și logica la încercare. Primii au săpat până
la 22 de metri în „locul bun” descoperit de un solomonar îndrumat de doi electrozi. Ceilalți, echipa
profesională, erau dispuși să sape unde vrem noi. Au putut înainta doar până la 14m, după care
dispozitivul artizanal, neașteptat de asemănător cu cel primitiv, pe care îl știam deja, s-a oprit
într-o piatră. L-am căutat din nou pe fântânarul indigen pentru a diagnostica lucrarea. A coborât
rezemându-se pe spate și coate și a ieșit gâfâind, fără soluții.
 75 

Dulgherii
În 2008 am plecat în căutarea unor dulgheri în satele risipite prin Apuseni, dintr-o ingenuă credință
în persistența surselor. Ajunși în poiana școlii, doi bărbați robuști, cu bărzi, puțin trecuți de 30 de ani,
au scos dintr-un sac și o drujbă și ne-au întrebat: unde e placa de beton pe care așezăm „cabana”?!
În satul cel mai apropiat nu sunt deloc dulgheri. Este cineva cu care am lucrat în verile trecute, în
satul de peste râu. Bonom, cu o statură uriașă, ridică și împlântă singur cu brațele în pământ stâlpii
grei de stejar. Totuși, se ferește de chertări și reduce orice întâlnire structurală dintre grinzi și stâlpi
într-un aranjament convenabil cu scoabe. Vârsta și boala l-au retras însă de pe șantier și vara aceasta
a trebuit să căutăm pe altcineva. Am cunoscut un tâmplar tânăr, care învață și dulgherie, însoțit de
băieții lui, un adolescent și un copil. Are fața luminoasă, ochii concentrați și nu vorbește aproape
deloc atunci când lucrează. A învățat singur tot ce știe, fiindcă îi place lemnul. Nici el nu stăpânește
arta chertărilor, construiește oarecum precipitat, în ritmul motoferăstrăului și al cuielor de fier.
L-am oprit la un moment dat, înainte de a așeza un căprior pe cosoroabă, ca să îi arăt într-o carte
o soluție săsească cu chertare și cui de lemn. I-am surprins în privire zvâcnirea acelei bucurii care
însoțește înțelegerea detaliului și am îndrăznit să sper că deși acum o să terminăm la timp o șarpantă
economic-convențională, vom meșteri într-o bună zi o structură de lemn cu îmbinări tridimensionale
numai din chertări.

Constantin Zinca împreună cu ajutoarele, casa studenţilor, 2009

Tinichigii
Asemeni meșteșugului lor, sunt uzați, ieșiți din modă. Obosiți, blazați, marcați de injustițiile vieții
și conduși de convingerea că lucrurile nu pot fi decât într-un singur fel – așa cum au îndoit ei tabla
o viață. Dacă întâlnesc un jgheab nou, altfel, sunt aproape siguri fie că e greșit, fie că el nu există.
Pentru o astfel de himeră, m-au însărcinat cu procurarea a 3 kg de cositor. După câteva întâlniri
edificatoare cu privirile comercianților am realizat anacronismul și proporțiile lui: era ca și cum aș fi
vrut să cumpăr de la hipermarket nu unul, ci trei fiare de călcat cu cărbuni.

Șițarii
Pentru învelitoare, ne-am înțeles cu trei șițari argeșeni, vătaful de peste 80 de ani cu două ajutoare
trecute de 70. Nu ne-au lăsat să îi urmăm sus pe casă, nu ne-au dat explicații, au acoperit cu o tăcere
obstinată ciocănitul a 400 de mp de șiță în timp ce uceniceam de jos, din priviri. Astăzi, doi dintre ei
s-au mutat la cele veșnice, care nu mai au nevoie de reparații, iar al treilea continuă să bată șița fără
ucenici și fără să știe să o producă.
76

Au trecut prin șantierul nostru și renumiții meșteri maramureșeni, recomandați de muzeele satului.
Au venit foarte puțin pentru o școală, au venit pentru o lucrare care trebuia rentabilizată optim, așadar
îndeplinită eficient în timpul cel mai scurt. În planul lor nu am găsit cea mai mică disponibilitate
pentru interogație și dezbatere. Nu ne-am sfătuit, pentru că știau deja cum și ce trebuia făcut. Purtau
cu ei o stinsă autoritate patriarhală sătească și de breaslă, ridicolă prin inadecvare. Aveam nevoie de
abilitatea lor pentru o arhitectură nouă cu lemn, pentru o demonstrație de inteligență și frumusețe
structurală. Nu au înțeles că nu erau aici pentru a reconstrui Bârsana.

Gheorghe Adam împreună cu ajutoarele, casa studenţilor, 2009

Zidarii
În 2009, în timpul șantierului casei de pământ, singurul perete cu abateri semnificative de la verticală
a fost realizat în pripă de zidarul ocazional din sat.
În vara aceasta am căutat în cele mai apropiate sate un meșter cu care să ridicăm o sobă cu plite de
fontă, din cărămidă și mortar din pământ, pentru bucătăria campusului. În Zărnești sunt trei sobari.
Pe primul nu l-am găsit niciodată acasă, după mai multe încercări ne-a răspuns la telefon indiferent,
ușor deranjat: turna o placă din beton armat în Pitești, la o lucrare care îl imobiliza încă cel puțin o
lună. Nu, nu avea nici o după-amiază liberă pentru o sobă la el în sat. Și în nici un caz pentru o sobă
din cărămidă și pământ. Am recunoscut în cuvintele lui răspunsul implacabil, unicul, pe care aveam
să îl primim pe mai multe voci. Al doilea meșter local nu a dat semne vitale timp de mai multe
săptămâni de căutare, în ciuda mărturiilor vecinilor lui. Al treilea, tot la telefon, ne-a asigurat că
se eliberează sigur spre iarnă, dat fiind un angajament draconic într-o mare lucrare de placare cu
gresie și lambriuri. Sobarul din Bohari e plecat la lucru în Spania. Oamenii spun însă că mai e cineva,
„un meseriaș bătrân”, în sus pe vale, care știe tainele sobăriei. Când am ajuns la el, era plecat să
păzească porumbul de consăteni. Ne-a întâmpinat sibilinic o femeie în fața porții din țeavă sudată,
avertizându-ne că cel așteptat nu lucrează decât cu teracotă. A apărut un bărbat în puterea vârstei, cu
trăsături și echipament de matrițer. Aproape că ne-a făcut să ne fie rușine că ne dorim o sobă tencuită
cu pământ, din mortar efemer, e migălos și mai ales „nu se mai face”. Nu, nici vorbă să treacă valea
până în poiana noastră unde îl așteaptă învățăcei dornici de meșteșug. Nu are decât lucrări serioase,
cu teracotă și adezivi, peste munți, în vile. Și de fapt își amintește că nu a făcut în viața lui așa ceva.
În sfârșit, cineva și-a construit o sobă cu un meșter din Mușătești. Îl sunăm și vine să vadă locul.
E surprins, îi place. Se minunează de studenții arhitecți care își petrec aici vara muncind. Tocmim
lucrarea, facem calcule, stabilim ziua. Nu l-am mai văzut niciodată.
 77 

Acum opt ani, credeam că o parte semnificativă din șansa Școlii de la Bunești sunt meșterii încă vii,
încă apți de meșteșug autentic. Nu neg existența lor, însă am căpătat între timp conștiința caracterului
lor excepțional și a fenomenului rarisim pe care îl reprezintă. Cei mai mulți sunt, asemeni satului
contemporan, un produs de improvizație. Nu mai aștept întâlniri memorabile cu meșteri aureolați de
timp și de cumințenia lucrului făcut ca pentru Dumnezeu, prin care se întrevede inteligența materiei.
Îmi doresc meșteri care nu știu totul, care vor să învețe, care au timp pentru învățare, cărora le place
să învețe. Care sunt curioși să știe cum și când se tăia lemnul din pădure și cum din el se făceau case
monumentale prin detaliu, solemne prin simplitate. Nu meșteri care eventual ar ști toate acestea, dar
trăiesc sub învelitori din tablă verde ondulată.

culina în construcţie, împrejurul cuptorului din pământ, 2015

78

2016
22 iulie, vineri. 35 mp șipcă
A venit Eugen. Eugen Vaida este arhitect, președintele asociației Monumentum și prietenul nostru. La
țiglăria din Apoș inaugurată anul trecut, ne-a pregătit piesele atipice pentru învelitoarea trapezei. Se
pune pe treabă, tonic, după ce a traversat azi-noapte munții, dinspre Sibiu. Petrecem toată dimineața
desenând detalii de execuție ale învelitorilor ceramice, pe iarbă, sub carpenul din fața trapezei. Țigla
lucrată de meșteri și studenți pentru bolta noastră așteaptă în stive, alături.

Poiana de la Bunești este un atelier între bibliotecă și șantier. În ciuda lucrului cu materiale locale,
aici iscodim mai degrabă o arhitectură de bibliotecă decât o arhitectură vernaculară, fiindcă
soluțiile tehnice vin exclusiv din cărți, de la Vitruvius, Pliniu cel Bătrân sau, prin Robert Ousterhout,
de la zidarii Bizanțului. Într-o foarte mică măsură contribuția în planul anamnezei tehnice este a
meșterilor populari, din ce în ce mai greu de găsit și de motivat, din ce în ce mai puțin convinși
de sensul meșteșugului pe care l-au moștenit. Așa a apărut acum câteva veri bolta trapezei, replică
a bolților mesopotamiene din asize înclinate de cărămidă realizate fără cofraj. A fost nevoie să le
explicăm zidarilor tehnicile consemnate în istoriile arhitecturii și în primul rând, pentru a-i putea
iniția într-un exercițiu de zidărie structurală, a trebuit să îi dezvățăm de practicile curente ale lucrului
cu cărămida inertă, de umplutură. Odată ce am făcut o premisă de identitate structurală din zidăria
scandată de intervale late de mortar care ascund o asiză, studenții verii 2010 au pornit de la exteriorul
peretelui portant spre interior căutând empiric, la fața locului, cele mai potrivite țeseri ale zidăriei.
Astăzi, cu alți studenți, continuăm același proiect al contopirii detaliului constitutiv în întregul formei
structurale, calculând pasul șipcilor învelitorii. Țiglele se vor așeza în două rânduri, recompunând
grosimea cărămizii și acuzând orizontala zidului de sprijin. Ca pe unele castele de pe Valea Loirei,
glosează memoria vizuală, incapabilă încă o dată să îi reziste vernacularului de bibliotecă.
Până seara e gata lățuită partea dinspre apus. O zi întreagă. Am desenat și am redesenat, am luat
decizii de execuție și le-am abandonat, am găsit alte soluții. La lăsarea nopții avem (doar) 35 de
metri pătrați de șipcă aliniată pentru învelitoare. 7 veri, mai mult de 150 de studenți la șantierul
trapezei până azi, peste 35000 de cărămizi, 35mp șipcă. Mă încearcă din nou ispita nerăbdării dar
locul o alungă imediat, cu argumente imbatabile, în timp ce soarele coboară egal, nici mai repede
nici mai încet, la fel ca în toate serile, după Vâlsan. Și recunosc în această coborâre pașnică zâmbetul
din cuvintele lui Gaudi: „clientul meu nu se grăbește”.
 79 

trapeza, detaliu 2016

3 august, miercuri. După rodii

Am plecat cu Nicolae, devreme, la râu. Mai avem nevoie de opt rodii – opt cuarțuri albe, mari, perfect
rotunde, translucide, fără pete sau nervuri. „Nu există”, mi-au spus studenții ceea ce știam și eu, după
ce am bătut împreună în ultimele zile albia râului, în aval și amonte, cât ne-au ținut picioarele. Cu
gleznele în apa încă rece a primelor ore și cu ochii în căutarea imposibilului, peste prundișul nesfârșit
amestecat cu soare, mi-am adus aminte de o altă dimineață, înainte de răsărit, a abatelui Suger.
„...Plecând cu noaptea-n cap, am dat fuga împreună cu dulgherii, neuitând să iau și măsurătoarea
pentru bârne, în pădurea ce se cheamă Iveline.(...) I-am chemat pe toți pădurarii noștri (...) și i-am
cercetat sub jurământ, încercând să aflăm unde am fi putut găsi lemn de o asemenea lungime,
indiferent cu prețul cărui efort. Lucru la care ei au zâmbit și de care ar fi vrut chiar să râdă dacă ar
fi îndrăznit; erau uimiți că nu știam că într-adevăr așa ceva nu se găsea în toată zona. Dar noi, cu
îndrăzneala credinței, am început să căutăm prin păduri; și, în primul ceas de căutări, am găsit un
lemn de lungimea necesară. Ce să mai spun? Pe la nouă ceasuri, sau poate și mai devreme, printre
tufișuri, prin desișul pădurii și prin mărăcinișuri, am găsit douăsprezece asemenea lemne, exact câte
aveam nevoie...”2
În 325, la Niceea, episcopul Spiridon al cetății Trimitunda ținea în mână o cărămidă. Îl priveau peste
300 dintre gânditorii antichității târzii, convocați de Constantin cel Mare să rezolve o problemă
complicată de teologie – consubstanțialitatea Treimii. Atunci când episcopul strânge cărămida în
mână, se întâmplă ceva neașteptat: focul țâșnește în sus, apa curge printre degete iar în palmă
rămâne pământul. Grație acestei demonstrații, sfântul Spiridon rămâne până în zilele noastre
patronul olarilor, deși ar trebuit revendicat în primul rând de arhitecți, autori vizuali ai discursurilor
despre cele nevăzute.
În sfârșit, Varvara, o tânără fecioară neînchipuit de frumoasă care a trăit în secolul III în Heliopolis, și-a
câștigat renumele de protectoare a arhitecților în urma unei isprăvi de diriginte de șantier. Trecând
2
Erwin Panofsky, Arhitectură gotică și gândire scolastică, p.45
80

peste cuvântul tatălui ei, ea reușește să le impună constructorilor designul unei băi cu trei ferestre
- în chipul Treimii - în loc de două – în chipul luminătorilor cerești, așa cum era stabilit. În spatele
acestei povestiri stă însă, cred eu, un episod încă și mai explicit care fundamentează calitatea sa de
arhitect. Izolată într-un turn înalt și contemplând de acolo lumea văzută, tânăra face o descoperire:
creația i-L revelează pe Creator.
În felul în care abatele Suger practică construcția, în care ierarhul Spiridon explică inexplicabilul,
iar tânăra Varvara, ținută departe de orice educație, recunoaște proiectul creației, putem întrevedea
sensul anagogic al arhitecturii. Faptul că bârnele care nu ar fi trebuit să existe au fost găsite, ne
amintește că ele țin de fapt de un proiect simultan, într-o lume superioară, iar arhitectura nu face
decât să comunice finalmente, într-o formă văzută, cele ce nu se văd. Construcția, oricât de umilă,
devine în aceste condiții con-celebrare a creației.
Desenul în piatră a trebuit făcut repede, înainte ca șapa să se întărească, așa cum se făcea orice
opus lapilli la 1600 î.Hr. și cum nu s-a mai făcut până în seara asta vreodată pe Valea Vâlsanului. Am
terminat din nou, ca întotdeauna, la lumina frontalelor, care au continuat să se mai învârtească o
vreme pe prispa rotundă. Mai mulți dintre noi ne-am întâlnit de câteva ori, noaptea, în cadrul ușii,
inspectând micul covor central din pietricele, ca și cum am fi vrut să ne asigurăm că mai e acolo, deși
abia inaugurat.

paviment din pietricele în lucru, casa studenţilor, 2016

 81 

7 august, Duminică. La întoarcere

La întoarcerea în poiană ne aștepta cineva pentru un interviu. Mă gândesc încă, mult după ce
jurnalistul a plecat, la întrebarea despre cât de românesc și cât de tradițional este ceea ce facem
la Școala de la Bunești. O întrebare care ne dă târcoale tot mai des, pe măsură ce continuăm să
surprindem prin revenirea noastră obstinată, vară de vară, de 9 ani, la șantierul din pădure.
În general, la ce bun, ce rost are să te mai raportezi astăzi la vreo tradiție? Cui folosesc lumile
dispărute, limbile moarte, eforturile inutile, răspărul cu vremurile? În mod particular, de ce te-ai
raporta astăzi ca arhitect la tradiție? Și dacă ai găsi vreun motiv pentru a o face, la ce anume ai putea
să recurgi, care să reprezinte cât mai autentic această noțiune vetustă? Elimin de la bun început orice
tentativă de recurs scenografic la tradiție sau practicarea ei ca resursă turistică.
Un posibil prim răspuns pentru arhitecți ar fi pentru că patrimoniul obligă. Pentru că, fără să fi
fost consultați în prealabil, am fost puși în situația – inclusiv profesională – de a admite că trăim
în mijlocul a ceea ce au construit până acum alții, înaintea noastră, printre zidirile unor înaintași
îndepărtați, care se încăpățânează să țină piept uneori celor mai agresive seducții ale emancipării
tehnologice. Totodată, istoria recentă a hotărât pentru noi: de la revoluția industrială încoace am
rupt definitiv cu orice tradiție, ne-am debarasat de balastul ei ca de o haină rușinos demodată...Sau
ne numărăm de fapt, inclusiv în raport cu tradiția culturii construite, în descendența fiului risipitor pe
care, deși nu s-a întors încă acasă, îl bate uneori gândul să o facă?
În ciuda unei funcționalități incerte, noțiunea de tradiție continuă să fie vehiculată în societate,
în numele unei nevoi identitare colective, declinată în corolare sabotate ideologic și demagogic:
românitatea, obârșia dacică, mândria apartenenței teritoriale. Totuși, istoria ne demonstrează
că o arhitectură de inspirație tradițională, autentică și relevantă, nu a putut fi concepută în afara
raportului cultural cu patrimoniul european. Brâncovenescul, prima încercare de articulare stilistică
conștientă a arhitecturii noastre, este un amestec de ingrediente locale cu teme ale umanismului
italian și meșteri importați de pe șantierele barocului apusean. Neoromânescul este răspunsul la
comanda politică a stilului național, este Ion Mincu scotocind ușor confuz printr-un vraf de fotografii
vechi ale lui Alpar și selectând piese de morfologie atât din arhitectura balcanică, cât și de pe fațadele
bisericilor moldovenești. Colajul de elemente formale capătă o fericită coeziune, datorată în mare
parte sensibilității și formației beaux-artiste a arhitectului. În fundalul neoromânescului stă Școala
de Arte Frumoase de la Paris.
În ceea ce ne privește pe noi, aici, în mijlocul pădurii, la mai bine de un kilometru în linie dreaptă de
ultima casă din sat, o mică comunitate universitară care pare să practice construcția ca pe un hobby
estival și trecutul ca pe o sumă de curiozități tehnice insolite, problema nu cred că se pune deloc în
termeni de identitate stilistică.
Obsesia noului creează astăzi un fel de orbire de proximitate fără precedent, în întreaga lume. Din
liziera Școlii de la Bunești, dinamica modelelor de arhitectură se vede cam așa: în avanplan, ocupând
întreg cadrul, se deplasează starhitectura, una din cele mai de succes forme de autism ale stilului
internațional, cu viteză care face aproape imposibilă procesarea ofertelor; în planul de fugă imediat
următor alunecă promisiunile finite ale modernismului pentru ca mai apoi, într-un fundal aproape
imobil, să conviețuiască momentele de consens ale arhitecturii pre-moderne, într-o infinitate de
obiecte care se împărtășesc din inerția fantastică a canoanelor tectonicii. Găsim de altfel în acest
ultim plan, de ariergardă a arhitecturii, inclusiv temele arhetipale ale culturii noastre rurale, care
82

se manifestă prin vocația materialelor de construcție naturale. Spre deosebire de betonul armat,
generator al produsului de serie atopic, responsabil de cea mai dramatică schimbare de paradigmă
din istoria arhitecturii, continuată astăzi de imprimantele 3D – de la solide la pasta fluidă, de la masa
construită la spațiu -, materialele naturale reprezintă o sursă încă inepuizată de invenție arhitecturală,
care produce lucruri și locuri irepetabile și a cărei esență nu poate fi transmisă decât prin practică. De
altfel, cred că teza fragilității conștiinței stilistice românești poate justifica oricând recursul salvator la
tradiția arhitecturală majoră, universală, a tectonicii și a tactilității. Constructorii Școlii de la Bunești,
constructori de eseuri și de machete de studiu, scrutează orizontul fix din spatele planurilor de fugă,
dincolo de stiluri și curente, acolo unde a luat naștere arhitectura ca artă a stereotomiei și gravitației.

2017
Două luni pe an suntem atemporali. Ieșim din timp, intrăm în bibliotecă, ieșim din oraș, intrăm în
pădure, avanscenă de unde contemplăm spațiul care se deschide, infinit, deasupra noastră.
La începutul istoriei sale, arhitectura construia obiecte de contemplație, care puteau fi atât
monumente de dimensiuni impresionante cât și lucruri mici. Prin ce sunt ele diferite față de
obiectele de preț astăzi pentru arhitect: epatante, inovative, creative, originale, futuriste, tehnodule?
Contemplație și templu au, în latină, aceeași rădăcină, care face referire la proiecția pe pământ a unui
spațiu delimitat în cer. La trasarea templelor, constructorii priveau în sus, la zborul păsărilor, alături
de ornitomanți sau auguri. Fiecare obiect de contemplație are o istorie personală cu arhitectul, care
la începutul proiectului l-a căutat în cer. Iar la sfârșit, când e gata, atunci când îl privești, este un
obiect care te privește de dincolo, înapoi. Oricât de neînsemnat, fiecare proiect poate fi, în acest fel,
o călătorie în lumea de dincolo.
„Există ceva care ar trebui să pună pe gânduri pe arhitecți și urbaniști: după credințele populare, în
rai nu sunt defel locuințe, în timp ce iadul e plin de cuptoare, pereți și lăcașuri. (...) În rai – spune o
veche legendă din folclorul românesc – nu va mai fi nici grijă, nici suspin, nici gânduri și nici moarte,
nici schimbarea anilor și nici ceasuri... ci va fi tot o zi.”3
La sfârșit de tot, în construcțiile Școlii de la Bunești pământul – tencuiala de lut a curții rotunde
sau cărămida arsă a tăbliei mesei - redevine albastru, pentru pământul cristalin, neînceput, din ziua
creației dar și pentru pământul nou, promis la capătul lumii.

Ana-Maria Goilav

3
Constantin Noica – Simple Introduceri la Bunătatea Timpului Nostru, Introducere la Locuinţele Anului 2001, text din 1977 la comunicarea
UNESCO cu tema 2001: Cadrul urban al vieţii şi al muncii, publicată în revista STEAUA sub titlul Locuinţe variate pentru oamenii din 2001,
an XXVIII, nr.7 iulie 1997
 83 

primul mozaic de paviment din casa studenţilor, ΘΕΡΟΣ ΑΙΟΝΙΟΣ – „ vară veşnică”, 2016
AEDIFICIA

Construcţiile voastre au frumuseţe, au corp, au vibraţie simbolică. Au o materialitate

şi un demers similare cu cele ale lui Horia Bernea la MŢR: e în ele participarea la o
vechime plină de actualitate. Sunt încântată că o asemenea vechime poate fi regăsită,
practicată fără urmă de paseism, cu prospeţime, cu noutate.

Anca Manolescu
trapeza, tăblia mesei din cărămidă glazurată, detaliu, 2017
MANIFEST

EXERCIŢII DE ARHITECTURĂ extra muros

Cu cât viaţa în oraş devine mai sofisticată şi mai confortabilă, cu atât nevoia de simplitate devine
mai mare. „Bucuriile esenţiale” rămân bucuriile primordiale. Atelierele de la Buneşti nu propun o
alternativă la locuirea sedentară urbană, ci construiesc structuri care invită la un stagiu complementar
de locuire minimală, ascetică, în mijlocul naturii. Sunt ateliere de arhitectură a adăposturilor, a
minimului necesar. Simplitatea cultivată la Buneşti este un mod de viaţă. Curajul acestei simplităţi
este radical diferit de confortul senzual al minimalismului modern.

MONOSTRUCTURA
Poiana de la Buneşti este un mare salon sub cerul liber în care se desfăşoară viaţa unei şcoli, un plan
liber în care „plutesc” locuri, puncte de coagulare a comunităţii cărora le corespund forme structurale,
autoportante, de o extremă concizie: monostructuri.
Monostructura presupune identificarea totală formă-spaţiu-structură, prin angajarea unui singur
material, a unei singure tehnici sau a unui singur principiu constructiv, de la fundaţie la învelitoare.
Sunt folosite exclusiv materiale naturale: lemn, pământ şi piatră. Punerea lor în operă reprezintă
tema majoră de investigaţie şi inovare. Acest purism structural, căruia îi corespunde asceza expresiei,
face ca locuinţa să tindă spre o sculptură de locuit: monoxilă, monolitică, monogee.
Monostructura este o meditaţie asupra părţii şi a întregului. Instrumentul acestei meditaţii îl
reprezintă modulul.
Prin materialitatea de camuflaj, homocromă şi mimetică, construcţia se contopeşte cu locul.
Monostructurile sunt forme pure, controlate de proporţii clasice şi impregnate de simbolismul
numerelor.
Monostructurile sunt aşezate cardinal, în lumină, în funcţie de destinaţia lor.
Şcoala de la Buneşti se compune din obiecte casnice la scară mare, realizate de mâna omului,
extrapolări spaţiale ale patului, mesei, scaunului, devenite astfel locuri pentru somn, masă, discuţii.
Lumea acestor structuri primordiale este riguros dependentă de scara omului – anthropos methron.

ARHITECTUL-UCENIC
Arhitectul-ucenic nu îşi propune să producă ceva nou, ci să înveţe. El „face ascultare” de materialul
natural de construcţie. Este un apologet al materialului viu, în stare frustă, pe care îl pune la încercare,
căruia îi descoperă energiile constructive pentru a se lăsa condus de ele în actul edificării. Arhitectul-
ucenic nu este un desenator ci un structurist şi un constructor. Procesul de execuţie poate fi reversibil.
 87 

Poiana de la Buneşti a devenit un atelier de machete de studiu la scara 1:1, unde detaliile de execuţie
se nasc din experiment. Şantierul are rol iniţiatic. Şantierul este o şcoală vitruviană. Niciodată
arhitectul nu ştie de la bun început cum va arăta în detaliu structura pe care o construieşte. Pe o temă
de lucru dată, mijloacele se descoperă şi se îmbogăţesc pe parcurs.

REFERINŢE CULTE, TEHNICI VERNACULARE, UNICATE NO AGE

Sursele de inspiraţie sunt capodopere simultan ale tehnicii constructive şi ale purităţii formale din
arhitectura premodernă, în care materialul de construcţie natural este suveran. Pentru piatră privim
în arhitectura armeană şi siriană, pentru cărămidă în arhitectura romană imperială, pentru lemn
în arhitectura nordică, pentru pământ în arhitectura mesopotamiană şi arabă. La toate acestea se
adaugă patrimoniul satului românesc. Rezultatul nu este un sincretism de tip New Age, ci o formulă
proprie, un unicat No Age.

ANAMNEZĂ
Şcoala de la Buneşti evocă în primul rând unul din sensurile vechiului cuvânt grecesc schole – „timp
liber”, şi mai departe eliberarea de timp, ieşirea din timp. A construi cu piatră, lemn şi pământ
înseamnă a-ţi aminti de începuturi, de adăposturile societăţilor arhaice, în cele din urmă a recunoaşte
Raiul. Construcţia este meşteşug iar meşteşugul ţine de revelaţie.

CASA FACE PE OM. ARHITECTURA A MURIT

Deja de mai bine de un secol, casa nu mai are nevoie de cunoaşterea transmisă prin tradiţie. Pereţii
şi acoperişul vor putea fi, de la o zi la alta, abandonaţi definitiv în lada cu vechituri romantice. Casa
se îndreaptă accelerat spre un superprodus tehnologic, ireproşabil, de o luciditate sticloasă. Şi se
îndepărtează de arhitectură.
În noaptea lungă a privegherii artelor şi arhitecturii, în inflaţia de eclectisme din beton armat, sticlă
şi metal şi rusticisme din piatră, lemn şi pământ, creaţia finală a atelierelor de la Buneşti nu este casa,
ci omul. Omul contemporan care reproduce gesturile ancestrale ale edificării, care se îndeletniceşte
cu arhitectura ca schole, ca hobby exsitenţial, a deprins în plus meşteşugul vechi de a gândi şi a
simţi, de a se bucura. Exerciţiul de arhitectură de la Buneşti repune la propriu construcţia în mâinile
constructorului. Casa îl construieşte pe om.

Ana-Maria Goilav şi Petre Guran

CUM SE POATE ÎNVĂŢA
ARHITECTURA1
„Arhitectura nu poate fi de fapt predată. De aceea nu există şcoli bune de arhitectură. Dar arhitectura se
poate învăţa. De aceea există arhitecţi foarte buni.”2

1. Profesorul. Mimesis
Ceea ce îi alătură o vreme pe profesor şi student este chemarea pentru arhitectură. În lipsa ei,
deşi circumscrişi de pereţii aceleiaşi instituţii, cei doi îşi rămân străini. Studentul îşi imită benefic
îndrumătorul, ca în orice proces de cunoaştere de tip vocaţional. Proiectul de atelier este un proiect de
echipă, nu un exerciţiu solitar, arbitrat rece, obiectiv şi corect, cu autoritate impersonală. Iar câştigul
studentului este probat nu numai de cunoştinţe, ci şi de trăsături de caracter.

2. Locuri, nu obiecte
Prin proiect trebuie să se înţeleagă în mod necesar mai mult decât un obiect. Chiar şi atunci când
este limitat prin tema de atelier la exerciţii abstracte de limbaj arhitectural, proiectul „cere” loc,
„cere” topos, are nevoie de condiţiile vii, complicate şi irepetabile ale oricărei aşezări în spaţiu. Octav
Doicescu, Henrieta Delavrancea Gibory sau G.M. Cantacuzino declinau limbajul modern - adeseori
„atopic” - prin tradiţie culturală şi regionalism critic.

3. Marile Locuri
Un avatar didactic al locului a fost dintotdeauna călătoria. Nicio şcoală sedentară şi nicio demonstraţie
de atelier nu se pot substitui experienţelor pe care le rezervă un Grand Tour. În loc de curriculum
standardizat, arhitectul îşi urmează propriul lui itinerariu, cu întâlniri şi revelaţii individuale. Ceea ce
sunt Marile Cărţi pentru educaţia liberală sunt Marile Locuri pentru educaţia de arhitectură. Pentru Le
Corbusier, Voiajul spre Orient are vocaţie de „manual personal” de arhitectură.

4. Materialul de construcţie. Copilăria arhitecţilor

Un alt avatar al locului este materialul de construcţie, care trebuire lăsat să se desfăşoare ca temă
de reflecţie, dincolo de rezolvările funcţionale. Gândirea arhitecturală se hrăneşte din materialul
de construcţie. Materialele ascund în ele arhetipuri spaţiale, formale şi structurale. Meşteşugul –
adică modul de a „gândi cu mâinile” nu numai prin desen, ci şi prin construcţie, ţine atât de copilăria
arhitecturii, până la Renaştere, cât şi de copilăria multor arhitecţi: Zumthor este fiul unui ebenist,
Mies van der Rohe a ucenicit într-un atelier de pietrărie, tatăl lui Gaudi era fierar.
1
Text publicat în volumul colectiv 2,14 tipuri de şcoli de arhitectură, I. Băncescu, A. Belenyi, I. Stoian ed., Editura Universitară „Ion Mincu”,
Bucureşti, 2016, pp. 165-168
2
Mario G. Salvadori, citat în Enis Kortan, Turkish Architecture and Urbanism through the Eyes of Le Corbusier, Boyut, Istanbul 2015, p.19
 89 

5. Studiul arhitecturii clasice şi al limbajului premodern

Studiul operei şi al biografiei intelectuale a unor maeştri aduce cu sine înţelegerea sensului aderenţei
noastre la trecut. Părinţii modernismului aveau formaţie clasică. În tramele structurale carteziene ale
lui Mies este recognoscibilă ordinea care tutelează întreaga arhitectură clasică.
Clasicul trebuie adus din bibliografia de curs în atelierul de proiectare şi frecventat ca şcoală a
permanenţelor, a ştiinţei rafinate a formei, a cunoaşterii principiilor percepţiei vizuale, a regulilor
bazice ale spaţiului şi compoziţiei. Ipostazele paradigmatice ale dialectelor arhitecturii moderne nu
pot fi practicate ca exerciţii formatoare fără cunoaşterea modelului unic, vitruvian, al arhitecturii
clasice.

6. Studiul artelor liberale

Arhitectura ca formaţie completă şi arhitectul-pictor-sculptor-poet-scriitor-gânditor au căzut în
cea mai mare parte a şcolilor în desuetudine. Specializarea care face din arhitect un tehnolog poate
echivala însă cu o „desacralizare” a vocaţiei. Din constructorul cultivat de la începutul secolului XX,
arhitectul a devenit un prestator de servicii eficient, părăsind pentru totdeauna, în goana şcolii,
orizontul culturii. Arhitectura presupune însă practicarea construcţiei ca act cultural. Şcoala de
arhitectură trebuie să rămână prin excelenţă locul privilegiat al practicii reflexive, al discursului
intelectual, umanist. Schole pentru greci sau otium pentru latini era timpul liber, neocupat de
activităţi lucrative puse în slujba cetăţii, era timpul pus deoparte pentru reflecţie şi meditaţie.

7. Latina pentru arhitecţi

Loos constata un lucru valabil pentru toate timpurile atunci când afirma că „arhitectul este un zidar
care ştie latină.”3 Limba latină reprezintă un instrument de studiu şi de gândire universal, un mod
de organizare a gândirii abstracte, care fereşte de confuziile de limbaj. Cunoaşterea limbii latine
serveşte în egală măsură la construcţia ideilor şi a semnificaţiilor, atât prin cuvinte cât şi prin forme
arhitecturale.

8. Forma – ultima opţiune

Materia arhitecturii premoderne este masa, în timp ce arhitectura modernă lucrează cu spaţiul. Prin
formaţia sa, arhitectul contemporan, adeseori ostatic gândirii formei exclusiv în termeni de spaţiu,
riscă să rămână un iconodul pasionat de ambalaje. Ori forma arhitecturală nu este o formă în sine,
ea presupune angajarea în rezolvarea unei probleme complexe de structură, context, funcţiune, ea
trebuie descoperită şi intuită.
“For me, architecture is not primarily about form, not at all. (...) Form Follows Anything.”4

Ana-Maria Goilav

3
Adolf Loos, Ornament and Crime: Selected Essays, Ariadne Press, CA 1997 (“An architect is a mason who has learned Latin.“)
4
Peter Zumthor, Presence in Architecture – Seven Personal Observations, https://issuu.com/.ptk./docs/peter_zumthor
ETAJELE ŞCOLII - 4 POIENI
ANUL I. PARTERUL ȘCOLII
Casa profesorilor
Casa studenților
Trapeza
Culina
Beciul
Casa călăreților
Duşurile
Umbrarul
Casa administratorului
FERMA
Casa studenților
Grajdul cailor
Grajdul vacilor
Afumătoarea
Turnul de apă
Stâna
Cotețul de păsări
ANUL II. PIANO NOBILE
Cula
Atelierul de ceramică
Altarul de vară
Trapeză cu bucătărie
Atelierul de dulgherie
Cisterna
Uscător de plante și ciuperci
Atelierul de vopsitorie textile
Atelierul de țesătorie
ANUL III. MANSARDA ȘCOLII
Casa tutorelui
Pavilion de lectură
Chilia arhitectului
Chilia filologului
Trapeza
Seră atelier
Capela din pânze
 0 100m 500m

91 
ANUL I
PARTERUL ȘCOLII
râu
lV

potec
âls

ă FERMA
an

ANUL II
PIANO NOBILE
ești
satul Zărn

ANUL III
MANSARDA ȘCOLII
spre Budeasa
ti
iteș
eP
spr
 ANUL I. PARTERUL ȘCOLII

beciul culina

trapeza
umbrarul
casa studenților
casa profesorilor

duşurile

casa administratorului
casa călăreților

0 25m 125m

92
Casa profesorilor
arh. Ana-Maria Goilav

93
94
Casa studenților
arh. Ana-Maria Goilav

95
96
Trapeza
arh. Ana-Maria Goilav

97
98
Culina
arh. Ana-Maria Goilav | arh. Ciprian Manda

99
100
Beciul
arh. Ana-Maria Goilav

101
102
Casa călăreților
arh. Ana-Maria Goilav

103
104
Dușurile
arh. Ana-Maria Goilav | arh. Ciprian Manda

105
 stud. arh. Teodora Capră | arh. Ana-Maria Goilav Casa administratorului
Umbrarul
arh. Ana-Maria Goilav

106
Casa administratorului
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Teodora Capră

107
 FERMA

afumătoarea

stâna

grajdul vacilor

cotețul de păsări

grajdul cailor

turnul de apă

casa studenților

0 25m 125m

108
Casa studenților
administratorului arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Teodora Capră
arh. Cosmin Pavel | stud. arh. Adonis Lemnaru

109
 Grajdul cailor
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Carmen Teodorescu, stud. arh. Ana Maria Stan

110
Grajdul vacilor
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Maria Conduc, stud. arh. Diana Gurică

111
 Afumătoarea
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Florin Bucur

112
Turnul de apă
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Alexandru Bobeanu

113
 Stâna
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Ovidiu Hodorogea

114
Cotețul de păsări
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Alexandra Barbălată

115
 ANUL II. PIANO NOBILE

cisterna

cula

altarul de vară

trapeză cu bucătărie
atelierul de țesătorie
atelierul de vopsitorie textile

atelierul de ceramică
uscător de plante și ciuperci

atelierul de dulgherie

0 25m 125m

116
Cula
arh. Cristina Constantin și arh. Cosmin Pavel | stud. arh. Anda Anastasiu

117
 Atelierul de ceramică
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Cristina Prunariu

118
Altarul de vară
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Dara Colidiuc

119
 Trapeză cu bucătărie
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Andreea Dominte (†), stud. arh. Gabriela Paraschiv

120
Atelierul de dulgherie
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Cerasela Poenariu

121
 Cisterna
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Andreea Graur

122
Uscător de plante și ciuperci
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Andreea Chircă

123
 Atelierul de vopsitorie textile
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Alexandra Iancu

124
Atelierul de țesătorie
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Bianca Buga

125
 ANUL III. MANSARDA ȘCOLII

seră atelier

chiliile arhitecților

chiliile filologilor

trapeza
casa tutorelui
pavilion de lectură

capela din pânze

0 25m 125m

126
Casa tutorelui
arh. Ana-Maria Goilav

127
 Pavilionul de lectură
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Roxana Bărbulescu

128
Chilia arhitectului
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Andrei Muntean
 Chilia filologului
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Sergiu Silivestru

130
Trapeza
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Alexandra Stancu

131
 Seră atelier
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Amalia Bara

132
Capela din pânze
arh. Ana-Maria Goilav | stud. arh. Olimpia Anghel

133
134

Petre Guran este cercetător al Institutului De Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, doctor
în istoria civilizațiilor la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris; autor al cărții „Biserica
în cetate. Studii de ecleziologie ortodoxă” (2014) și a peste 40 de studii publicate în reviste de
specialitate, dedicate antropologiei faptului religios şi istoriei intelectuale a formelor de putere,
co-autor la Oxford History of Historical Writing şi Oxford History of Late Antiquity; numeroase studii,
articole şi recenzii în română pe teme de istorie, arhitectură şi religie. Este președintele Asociației
Prietenii Școlii de la Bunești.

Ana-Maria Goilav este doctor în arhitectură, lector la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion
Mincu” București, alumnus New Europe College, alumnus „Vasile Pârvan” la Accademia di Romania,
Roma; autor al proiectelor pentru biserica spitalului de psihiatrie de la Voila-Câmpina, biserica
Sfinții Maxim Mărturisitorul și Grigorie Palama din Copou-Iași, ansamblul memorial al Închisorii
de la Pitești; preocupări practice în domeniul inovaţiei cu materiale naturale şi tehnici tradiţionale,
proiecte de arhitectură şi contribuţii ştiinţifice în arhitectura eclezială. Este vice-președintele executiv
al Asociației Prietenii Școlii de la Bunești.
135 
 ADDENDA

ACORD DE PARTENERIAT

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” (denumită în continuare UAUIM), cu

sediul în str. Academiei nr.18-20, Bucureşti, reprezentată de către prof. dr. arh. Marian
Moiceanu, Rector

şi

Asociaţia Prietenii „Şcolii de la Buneşti” ( denumită în continuare APSB), cu sediul în str.

Silvestru nr.16, Bucureşti, reprezentată de către dr. Petre Guran, Preşedinte,

denumiți în continuare „parteneri”,

convin să încheie prezentul acord de parteneriat pentru a realiza și conduce împreună un

Centru de cercetare în arhitectură, fundamentat pe studiul practic al materialelor naturale
de construcţie, al tehnicilor şi principiilor constructive premoderne, în scopul evidenţierii lor
ca resurse pentru inovaţie şi revoluţie energetică în arhitectură. Pe lângă revitalizarea
patrimoniului imaterial, scopul acestui Centru îl reprezintă recuperarea unui univers de
cunoaştere specifică, care ar putea da răspunsuri la criza ecologică pe care o traversează
societatea contemporană.

Acest Centru de cercetare în arhitectură este amplasat în spaţiile oferite de APSB,

cunoscute public ca „Şcoala de la Buneşti”, şi anume terenuri agricole neproductive sau cu
productivitate foarte scăzută, de pe raza comunei Mălureni, jud. Argeş, dintre care și cele pe
care se află în prezent machete de studiu de arhitectură la scara 1:1, create de profesorii şi
studenţii UAUIM începând cu anul 2008.

Programul de cercetări, activitățile practice și rezultatele științifice vor fi conduse de un

consiliu ştiinţific convenit de părți printr-un act adițional la prezentul parteneriat.

Prin prezentul parteneriat se consfinţeşte o colaborare de facto demarată încă din anul 2008 şi
continuată an de an până în prezent, care s-a concretizat de-a lungul timpului prin:
(1) Efectuarea de către studenţi a stagiului de practică în cadrul UAUIM sub coordonarea
lect. dr. arh. Ana-Maria Goilav;
(2) Participarea următorilor profesori şi specialişti ai UAUIM, prin prelegeri şi
coordonarea unor ateliere de arhitectură experimentală:
lect. dr. arh. Ana-Maria Goilav – coordonator din 2008 până azi al școlilor de vară intitulate
„Școala de la Bunești”, vicepreşedinte executiv al APSB şi profesorii invitaţi:

prof. dr. arh. Mircea Ochinciuc, arh. Ştefan Lungu (președinte al UAR în anul în care a
început proiectul), prof. dr. habil. arh. Hanna Derer, prof. dr. Mircea Crişan, prof. dr. arh.
Liviu Gligor, conf. dr. arh. Mihai Opreanu, conf. dr. arh. Ştefan Bâlici, conf. dr. Celia Ghyka,

1
 137 

lect. drd. ing. Dragoş Marcu, lect. dr. Ştefan Vianu, lect. dr. arh. Andrei Şerbescu, lect. dr.
arh. Irina Băncescu, lect. dr. arh. Ionuţ Nedelcu, lect. dr. arh. Mihai Duţescu, lect. dr. arh.
Adrian Moleavin, lect. dr. arh. Flavia Roșu, asist. dr. arh. Robert Zotescu, asist. dr. arh.
Mădălina Iftimi, asist. arh. Tudor Elian.

Rezultatele experimentelor de arhitectură ale „Şcolii de la Buneşti” au fost comunicate în

cadrul cursurilor şi atelierelor de la UAUIM de către următorii: prof. dr. arh. habil. Ana-Maria
Zahariade, conf. dr. arh. Mihai Opreanu, lect.
lect.dr.dr.arh.
arh.
A. Şerbescu, conf. dr. arh. Iulia Stanciu,
lect. dr. arh. Ana-Maria Goilav.

Proiectul a făcut totodată obiectul analizei in situ de către prof. dr. arh. Emil Barbu Popescu –
preşedinte UAUIM, prof. dr. arh. Georgică Mitrache – decan UAUIM; conf. dr. arh. Anca
Mitrache, prof. dr. arh. Constantin Enache, conf. dr. arh. Arpad Zachi, conf. dr. arh. Maria
Enache, conf. dr. arh. Iulia Stanciu, conf. dr. arh. Florian Stanciu, conf. dr. arh. Codina
Duşoiu, lect. dr. arh. Cosmin Pavel , lect. dr. arh. Cristina Constantin, lect. drd. arh. Vladimir
Vinea.

Alți arhitecți implicați în cercetări de acest tip care au contribuit la programul atelierelor de
vară ale „Școlii de la Bunești”: prof. arh. Sami Rintala (Norwegian University of Science and
Technology, Trondheim, Norvegia), arh. Alexandru Mulţescu (UAR, Argeș), arh. Barbara
Wally (Vienna, Austria), arh. Marius Miclăuş (Timișoara), arh. Şerban Sturdza, arh. Eugeniu
Ivănescu (OAR Argeş), arh. Cătălin Hoinărescu, arh. Ștefan Bortnowski, arh. Adrian Soare și
arh. Eliza Iochina (SYAA, De-a arhitectura), arh. Alexandru Axinte și arh. Cristian Borcan
(Studio Basar), prof. arh. Szabolcz Guttmann (Cluj).

Ca urmare a activității publice și a participării unor personalități culturale de renume, „Școala

de la Bunești” a fost evocată în scris și în emisiune de radio și televiziune de către Andrei
Pleşu, Neagu Djuvara, Anca Manolescu, Marius Vasileanu, Toader Paleologu, Teodor
Baconschi și alții. De asemenea „Școala de la Bunești” a beneficiat de o bună prezență în
mass-media (portofoliu în anexă).

Având în vedere rezultatele celor 10 ani de activitate a „Școlii de la Bunești”, gradul mare de
întrepătrundere între sferele de preocupare și obiectivele științifice și educative ale UAUIM și
APSB și existența unui acord de parteneriat între UAUIM și APSB din 2010, cei doi parteneri
convin să completeze și să precizeze conținutul și valoarea științifică și educativă a acelui
acord de parteneriat cu scopul de a conduce pe mai departe în comun acest experiment
arhitectural și formator, în cadrul Centrului de cercetare în arhitectură „Școala de la
Bunești”.

Prin acest acord de parteneriat reînnoit, partenerii își definesc sintetic scopul în felul următor:

Să promoveze un sistem de educaţie bazat pe relaţia maestru-discipol, pe spiritul de

comunitate şi pe prioritatea formării persoanei ca un actor social responsabil în
domeniul său de profesionalizare; să urmărească prezervarea, redescoperirea şi
revitalizarea patrimoniului imaterial euro-mediteranean, în mod special al celui de
arhitectură și locuire, şi a unor stiluri de viaţă adaptate imperativului dezvoltării

2
138

durabile; să sprijine păstrarea identităţii spaţiului rural şi a patrimoniului istoric şi de

arhitectură.

De asemenea, partenerii convin să dezvolte în comun următoarele obiective:

1) să conducă împreună experimentele de arhitectură din cadrul „Școlii de la Bunești”

prin realizarea și studierea machetelor scara 1:1, să urmărească și să valorifice în
activitatea de învățământ și mai larg în societate rezultatele cercetărilor prin
omologarea publică în normative și prin difuzarea unor ghiduri de bune practici de
arhitectură a rezultatelor cercetării;
2) să promoveze cursuri, ateliere şi şantiere de arhitectură experimentală, pornind de la
principiile durabilităţii materialelor de construcţie naturale şi tradiţionale, ale raportării
obiectului creat la dimensiunea umană şi ale valorii intrinseci şi perene a ansamblului
de cunoştinţe şi expertize premoderne;
3) să contribuie la dezvoltarea creativă a tradiţiei;
4) să contribuie la definirea unor standarde de elită în formarea studenţilor și a tinerilor
arhitecți;
5) să asigure cadrul fizic de desfăşurare a activităţilor școlilor de vară;
6) să creeze o reţea naţională şi internaţională de persoane şi organizaţii interesate în
promovarea scopurilor prezentului parteneriat;
7) să revitalizeze spaţiile rurale prin dezvoltarea unor activităţi prietenoase faţă de mediu,
orientate către comunităţile locale şi felul lor specific de viaţă, revalorizând
patrimoniul imaterial al meşteşugurilor tradiţionale.

Aceste obiective vor putea fi realizate prin următoarele categorii de activități:

a) urmărirea și conservarea machetelor de studiu scara 1:1 și construirea altora noi;

b) organizarea de conferinţe, dezbateri, colocvii, expoziţii, seminarii şi altele similare, în
parteneriat cu actori mediatici publici sau privaţi pentru aducerea la cunoștința publicului
a rezultatelor cercetării;
c) organizarea de şcoli de vară, ateliere de arhitectură, proiecte comunitare participative pe
situl „Școlii de la Bunești”;
d) elaborarea, editarea, traducerea şi difuzarea de cărţi, studii şi alte publicaţii, inclusiv
periodice;
e) organizarea de expediţii de documentare şi crearea unei arhive proprii;
f) formarea unor meşteri specializaţi într-o gamă largă de meşteşuguri tradiţionale şi
instituirea unor şcoli (ateliere) locale de meserii;
g) achiziţionarea de obiecte de patrimoniu, restaurarea şi revitalizarea lor.

Prezentul acord de parteneriat întărește, continuă și precizează acordurile anterioare dintre

parteneri, și valorifică modalitățile de colaborare stabilite de bunele practici de până în
prezent.

3
 139 

Acolo unde va fi necesar, pentru stabilirea procedurilor de gestiune a Centrului de cercetare,

partenerii vor încheia acte adiționale, iar pentru decizii curente vor organiza ședințe comune
ale forurilor de conducere ale partenerilor, care vor stabili prin decizii unanime ale membrilor
participanți acțiunile și etapele de realizare ale acestora.
Baza conceptuală și pragmatică pentru funcționarea Centrului se va extrage din Portofoliul de
proiecte și activități ale Școlii de la Bunești, în anexa acordului.
Rezultatele activităţilor de cercetare ale Centrului, machetele de studiu scara 1:1 rămân în
proprietatea APSB.

Durata prezentului acord de parteneriat este de 7 ani de la momentul semnării lui.

Denunţarea unilaterală a Acordului poate fi făcută cu condiţia notificării în scris a
partenerului, cu cel puţin 30 de zile în avans.

Prezentul Acord de parteneriat a fost încheiat în două exemplare, astăzi, 28 aprilie 2017, în
Bucureşti.

Universitatea Asociaţia
de Arhitectură şi Urbanism „Prietenii Şcolii de la Buneşti”
„Ion Mincu”
Prof. dr. arh. Marian Moiceanu dr. Petre Guran,
Rector Preşedinte

4
140

Le mulțumim partenerilor, colaboratorilor și sponsorilor noștri:

Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”

Universitatea Norvegiană de Știință și Tehnologie – NTNU, Trondheim, prof. arh. Sami Rintala
Administrația Fondului Cultural Național – AFCN
Uniunea Arhitecților din România – UAR
Ordinul Arhitecților din România – OAR; OAR Național, Grupul de lucru OAR RURAL, OAR Argeș
Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală – RNDR
Forumul Tradițiilor Creative – Teodor Frolu
Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului
Direcția Județeană pentru Cultură a Județului Argeș
Primăria Comunei Mălureni, Argeș
Ioan Simion, Confind Câmpina
Radu Dumitrache, Ocolul Silvic Mușătești
Tudor Jitianu
Eusebiu Ursu
Constantin Cadar
Luiza Teodorescu
Gabriela Stoian
Fundația Calea Victoriei
Fundația Memorialul Închisoarea Pitești
Școala de la Piscu
Școala de Poetică Fotografică, Francisc Mraz
Asociația Maria – Țibănești
Asociația De-a arhitectura
Asociația Monumentum
Architectural Review
Era 21
Revista Zeppelin
Revista Arhitectura
Secolul XXI
A&B Arhitect în București – OAR București
Radio România Cultural – Marina Dumitrescu
Radio Trinitas - Teodora Stanciu
Librăria Cărtureşti
Librăria Sophia
 142

poiana Școlii de la Bunești, văzută din lunca Vâlsanului, 2008

143 
2 0 1 7