Cristian CIUPERCĂ

Ella Magdalena CIUPERCĂ

TRATAT DE PSIHOLOGIE SOCIALĂ
 Cristian CIUPERCĂ
Ella Magdalena CIUPERCĂ

TRATAT DE PSIHOLOGIE SOCIALĂ

Editura SITECH
Craiova, 2014
Corectura aparţine autorului.

© 2014 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală
sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără
autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri
strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea
respectivei citări.

© 2014 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be
reproduced in any form or by any means, including photocopying or utilised any
information storage and retrieval system without written permision from the copyright
owner.

Editura SITECH face parte din lista editurilor românești de prestigiu, acreditate de fostul
CNCSIS, actual CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul 4, care include domeniile:
științe juridice, sociologice, politice și administrative, științe ale comunicării, științe
militare, informații și ordine publică, științe economice și administrarea afacerilor,
științe psihologice, ale educației, educație fizică și sport.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: editurasitech@yahoo.com; sitech@rdsmail.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CIUPERCĂ, CRISTIAN
Tratat de psihologie socială / Cristian Ciupercă. - Craiova : Sitech, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-11-4285-9
,,+*-+*+-*+-*-*
,(OOD0DJGDOHQD&LXSHUFă
159.9

ISBN 978-606-11-4285-9
 CUPRINS
I. CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALĂ?
Obiectul psihologiei sociale ........................................................................... 10
Fondatorii psihologiei sociale ........................................................................ 11
Evoluţia psihologiei sociale ........................................................................... 12

II. COGNIŢIA SOCIALĂ: EUL

Identitatea psihosexuală ................................................................................. 18
Identitatea socială ........................................................................................... 30
Teoria autopercepţiei...................................................................................... 34
0DQDJHPHQWXOLPSUHVLHL ..............................................................................62

III. COGNIŢIA SOCIALĂ: CELĂLALT

Percepţia celuilalt ........................................................................................... 48
Tendinţe şi erori în cunoaşterea celuilalt ....................................................... 54
Teoria comparării sociale ............................................................................... 58

IV. ATITUDINEA-CONCEPT FUNDAMENTAL AL PSIHOLOGIEI

SOCIALE
Ce este atitudinea? ......................................................................................... 68
Persuasiunea sau schimbarea atitudinală ....................................................... 75
Teoria disonanţei cognitive ............................................................................ 83
Manipularea ................................................................................................... 89
Minciuna ........................................................................................................ 97
Propaganda ................................................................................................... 104
Dezinformarea .............................................................................................. 108
Intoxicarea .................................................................................................... 109

V. COMPORTAMENTUL
Comportamentul colectiv ............................................................................. 116
Comportamentul agresiv .............................................................................. 120
Comportamentul prosocial ........................................................................... 122
Responsabilitate individuală versus responsabilitate colectivă ................... 126

~5~
 VI. CONSTRUIREA REALITĂŢII SOCIALE
Simplificarea realităţii sociale ...................................................................... 137
Construirea realităţii sociale......................................................................... 140
Reprezentările sociale .................................................................................. 141
Memoria socială ........................................................................................... 143
Stereotipuri, prejudecăţi, discriminare ......................................................... 146
Teoria atribuirii ............................................................................................ 156

VII. INFLUENȚA SOCIALĂ

Normele sociale............................................................................................ 167
Normalizarea sau emergenţa normelor sociale ............................................ 169
Conformarea................................................................................................. 174
Obedienţa ..................................................................................................... 182
Influenţa minoritară...................................................................................... 188
Rezistenţa la influenţa socială: reactanţă, anomie, devianţă ........................ 192

VIII. GRUPUL SOCIAL

Dinamica grupului........................................................................................ 207
Coeziunea grupului ...................................................................................... 210
Facilitarea socială ......................................................................................... 211
Frânarea socială............................................................................................ 213
Polarizarea opiniilor în grup ........................................................................ 216
Gândirea de grup .......................................................................................... 218
Leadership-ul ............................................................................................... 220
Conflictul ..................................................................................................... 229
Dilemele sociale ........................................................................................... 230
Deindividualizarea ....................................................................................... 234

IX. ATRACŢIE, IUBIRE, CĂSĂTORIE

Alegerea partenerului - teorii explicative..................................................... 241
Importanţa atractivităţii fizice în alegerea celuilalt ...................................... 248
Sexualitatea .................................................................................................. 255

~6~
Îndrăgostirea................................................................................................. 260
Iubirea .......................................................................................................... 264
Căsătoria....................................................................................................... 270

X. FAMILIA
Abordarea structurală ................................................................................... 278
Perspectivă socio-demografică: nupţialitatea, natalitatea, divorţialitatea .... 289
Abordarea funcţională .................................................................................. 303
Funcţiile familiei .......................................................................................... 310
Abordare psihodiagnostică ........................................................................... 315

XI. PROBLEMATICA GENDER

Inegalitatea dintre sexe - teorii explicative .................................................. 338
Stereotipurile de gen - sursă a discriminării sexuale.................................... 344
Socializarea diferenţiată sau cum se perpetuează diferenţele ...................... 348
Feminismul şi mişcarea de emancipare a femeilor ...................................... 356
Cariera profesională a femeii ....................................................................... 362
Schimbarea rolurilor în cuplu ...................................................................... 367

XII. COMUNICAREA
Comunicarea verbală.................................................................................... 380
Comunicarea nonverbală.............................................................................. 388
Emoţiile ........................................................................................................ 394

XIII. OPINIA PUBLICĂ

Opinia publică – delimitări conceptuale ...................................................... 427
Construirea opiniei publice .......................................................................... 430

XIV. ORDINEA ŞI SCHIMBAREA SOCIALĂ

Ordinea socială ca premisă a stabilităţii ....................................................... 439
Schimbarea socială ....................................................................................... 444

~7~
 XV. TERORISMUL – PERSPECTIVĂ PSIHOSOCIOLOGICĂ
Terorismul – delimitări conceptuale ............................................................ 470
Mass-media – arma terorismului.................................................................. 473
Liderii terorişti: repere psihosociologice ..................................................... 478
Reacţii ale populaţiei civile în faţa acţiunilor teroriste: o analiză
psihosociologică ........................................................................................... 481

~8~
 I. CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALĂ?
Înainte de orice, să clarificăm lucrurile ce par să fie neclare. De exemplu,
numele disciplinei a generat mai multe dezbateri decât numărul temelor sau
teritoriilor de cercetare pe care aceasta le subsumează.
I s-a zis psihosociologie pentru a evidenția faptul că această ştiinţă
studiază aspectele psihologice ale societăţii. I s-a zis sociopsihologie,
considerându-se că aspectele sociale sunt mai importante decât cele individuale.
Noi preferăm sintagma psihologie socială şi, din multitudinea definiţiilor
apărute de-a lungul timpului, tindem s-o preluăm pe cea formulată de Kenneth
Gergen, Mary Gergen şi Sylvie Jutras (1981) pentru că ni se pare clarificatoare
şi concisă: disciplina care studiază sistematic interacţiunile umane şi
fundamentele lor psihologice.
Punem punct discuției referitoare la aspectele terminologice, fiind mai
degrabă de acord cu Petru Iluţ (2009) care consideră că, uneori, pentru a ne
dovedi nouă sau altora că încă mai suntem creativi, inventăm expresii noi pentru
aceleaşi concepte.

Teoria echivalenţelor enunţiale: în efortul de a dovedi că suntem creativi şi originali,

inventăm expresii noi pentru aceleaşi concepte.
(Iluţ, 2009)

Ceea ce trebuie reţinut, însă, este faptul că psihologia socială a apărut

dintr-o nevoie, pentru că nici psihologia, nici sociologia nu sunt capabile de a
explica singure în integralitate conduitele umane concrete (Maisonneuve, 1973).
Deşi este foarte tânăr, domeniul psihologiei sociale a căpătat un contur
tot mai pronunţat şi un loc distinct datorită aplicabilităţii practice a studiilor
realizate şi a utilităţii pe care o prezintă decodificarea mecanismelor şi proceselor
specific umane. Metaforic, Serge Moscovici (1994) definea psihologia socială ca
pe o „maşină de fabricat zei”, adică un instrument care poate să îşi găsească
numeroase aplicaţii în viaţa cotidiană şi care poate determina optimizarea
comportamentelor individuale prin o adaptare superioară la mediu şi la ceilalţi.
Din perspectiva psihologiei sociale, omul este privit ca un sistem bine
integrat, constituit în urma interacţiunii dintre biologic, psihologic şi social. Noile
descoperiri ale biochimiei, bioingineriei, ciberneticii, etologiei, antropologiei
culturale sau neurologiei ne oferă, în prezent, o perspectivă mai completă asupra
modului cum funcţionează individul în relaţie cu sine şi cu semenii săi.
Explicaţiile oferite de psihosociologie sunt diverse, dar majoritatea se
circumscriu celor de tip cauzal sau normativ. Explicaţiile cauzale încearcă să
stabilească relaţiile cauză-efect în comportamentul social (în general se consideră
comportamentul uman a fi determinat de factori personali sau de context), în timp
ce explicaţiile normative constau în înţelegerea modului în care indivizii uzează
~9~
de diferitele aspecte ale culturii ca linii directoare pentru comportament (oamenii
sunt priviţi ca agenţi care se comportă în maniera pe care o consideră potrivită
pentru un anumit context).

Obiectul psihologiei sociale

Am arătat anterior că specificul psihologiei sociale constă în studierea
proceselor, fenomenelor şi comportamentelor individuale produse în cadrul unui
anumit context social.
Altfel spus, psihologia socială ne propune o abordare particulară. Sarcina
ei este să armonizeze perspectiva individuală cu cea macrosocială, să „umple un
gol” şi să explice fenomene ce sunt simultan psihologice şi sociologice.
Serge Moscovici (1994) arată că spre deosebire de sociologie şi
psihologie, care utilizează o grilă binară de tipul subiect-obiect, psihologia
socială utilizează o grilă ternară: subiect individual-subiect social-obiect.

În psihologia socială, obiectul (fie acesta fizic sau social, imaginar sau real) şi Ego-ul se
raportează continuu la un Alter (individ, context social, model cultural, credinţă
religioasă, reprezentare socială).

Aşadar, scopul psihologiei sociale este de a surprinde situaţiile sociale în

întreaga lor complexitate. Din punctul său de vedere, structurarea şi manifestarea
personalităţii individului sunt dependente de amprentele pe care cei din jur le lasă
asupra sa, iar relaţionarea cu ceilalţi este o sumă a dependenţelor reciproce, a
condiţionărilor reciproce, a efectelor acestora etc. Însă, nu întotdeauna
influenţarea celorlalţi derivă din interacţiune.

Efectul simplei expuneri: simpla prezenţă a celorlalţi poate determina schimbări în

comportamentele şi performanţele celor din jur.
(Zajonc, 1965)

Delimitarea domeniului de studiu al psihologiei sociale a permis

formularea unor principii, dintre care amintim (Cristea, 2000):
 fiecare dintre procesele noastre psihice este modelat de contextual
sociocultural în care ne desfăşurăm existenţa. Percepţia, reprezentările,
modul în care gândim şi în care interpretăm realitatea sunt dependente de
experienţele de viaţă pe care le-am avut, de ideologia lumii în care trăim,
de valorile unanim acceptate la nivel societal;
 dacă modalităţile de răspuns la mediu sunt determinate instinctual,
modalităţile de satisfacere a instinctelor şi de manifestare a lor au fost
deja reglate sociocultural;
~ 10 ~
  interacţiunea dintre individ şi social apare pe toate planurile, în mod
biunivoc (individul este influenţat de grupul cu care relaţionează, dar
poate exercita, la rândul său, influenţe asupra acestuia).

Fondatorii psihologiei sociale

Deşi încă de la începuturile gândirii au fost formulate idei cu incidenţă
psihosociologică explicită, psihologia socială a devenit un domeniu independent
de studiu abia la începutul secolului XX. O explicaţie la îndemână ar fi
constituirea relativ târzie a tuturor ştiinţelor sociale. Poate tocmai de aceea, în
jurul anilor ’70 apăruse constatarea umoristică potrivit căreia jumătate dintre toţi
psihosociologii care au trăit vreodată erau încă în viaţă!
Numeroşi savanţi au contribuit la circumscrierea sferei de aplicabilitate a
domeniului şi la fundamentarea explicaţiilor specifice. Theodor Watz, Adolf
Bastien, Solomon Asch, Leon Festinger, Kurt Lewin sau Muzafer Sherif sunt tot
atâtea nume de personalităţi ale ştiinţelor socioumane care au îmbogăţit sfera de
cunoaştere a psihologiei sociale cu noi concepte şi determinări.
Interesant este, însă, faptul că apariţia disciplinei a fost revendicată în
funcţie de provenienţa celor care au elaborat primele idei semnificative specifice
acestei ştiinţe. Astfel, francezii consideră că psihologia socială a început cu
Gabriel Tarde (Les lois de l’imitation, 1890) şi cu Gustave Le Bon (Psychologie
des foules, 1895), germanii îl evocă pe Wilhelm Wundt (fondatorul primului
Laborator de psihologie experimentală, 1879 şi autorul Volkerpsychologie,
1900-1920) iar americanii îi apreciază drept fondatori pe Granville Hall
(fondatorul primului Laborator de psihologie în SUA, 1883) şi Floyd Allport
(autorul primului tratat de psihologie socială bazat pe studii experimentale,
1922).
Totuşi, primul experiment recunoscut al psihologiei sociale i-a aparţinut
americanului Norman Triplett (1898), care, pornind de la observaţia că bicicliştii
pedalează mai repede atunci când se iau la întrecere unii cu alţii decât atunci când
evoluează singuri contra cronometru, a reuşit să demonstreze experimental
efectele prezenţei celorlalţi asupra performanţei. Astfel a fost fundamentată
empiric ideea că indivizii sunt influenţaţi, în mare măsură, de contextul social în
care se manifestă. Și totuși, agronomul francez Max Ringelmann pusese în
evidenţă acelaşi fenomen în 1880, numai că cercetările sale au fost publicate abia
în 1913.
Primele lucrări elaborate, unanim recunoscute a avea un specific
psihosocial, le aparţin lui William McDougall şi lui Edward A. Rose, ambele
explicând fenomene ale vieţii sociale pornind de la cunoştinţele puse la dispoziţie
de psihologie şi sociologie. Cartea lui Ross (Social Psychology, 1908) vine
dinspre sociologie şi tratează probleme ca: sugestibilitatea, imitaţia, moda,
datina, starea de mulţime sau spiritul de grup iar cea a lui McDougall
(Introduction to Social Psychology, 1908) vine dinspre psihologie şi constituie o
~ 11 ~
tentativă de a explica faptul social şi relaţiile interpersonale plecând de la
noţiunea de instinct. Natura umană se compune după McDougall dintr-un număr
de instincte primare şi din tendinţe derivate din ele: instinctul sexual şi cel patern
stau la baza familiei, impulsul gregar explică viaţa în grup, instinctul achiziţiei
motivează acumularea de bunuri etc.
În lucrarea Social Psychology, Floyd Allport (1924) realizează simbioza
celor două perspective tratând concomitent indivizii şi contextul lor social şi
subliniind importanţa datelor empirice de cercetare ştiinţifică.

Evoluţia psihologiei sociale

Studierea psihologiei sociale a luat avânt mai ales după al doilea război
mondial. Se apreciază că peste 90% dintre studiile publicate în domeniu aparţin
ultimilor 30 de ani, iar 60% dintre acestea aparţin cercetătorilor americani, care
au manifestat un interes deosebit pentru partea aplicativă a psihologiei sociale.

Hitler este personalitatea ce a contribuit cel mai mult la dezvoltarea psihologiei

sociale!
Experimentele pe care el însuşi le-a realizat asupra populaţiei, modul în care a
reuşit să pună în practică genocidul evreilor, în care s-a făcut ascultat de un popor,
efectul pe care îl avea asupra maselor etc. au fost tot atâtea motive care i-au
determinat pe psihosociologi să studieze procesele şi fenomenele implicate
(obedienţă, conformare, carismă) pentru a-şi explica, în mod ştiinţific, efectele
înregistrate.

În esenţă, psihologia socială a parcurs, în evoluţia ei, patru perioade:

1. perioada constituirii (1880-1924), ce are ca momente de reper:
 primele experimente specifice psihologiei sociale
(Ringelmann, 1880; Triplett, 1898);
 primele legi ale unor fenomene sociale (Tarde, 1890; Le Bon,
1895);
 primele lucrări de psihologie socială (McDougall, 1908; Ross,
1908; Allport, 1924).

2. perioada clasică (1925-1960), în care s-au elaborat:

 scala distanţei sociale (Bogardus, 1925);
 teoria rolului social (Mead, 1934);
 teoria dinamică a personalităţii (Lewin, 1935);
 teoria frustrare-agresivitate (Dollard, 1937);
 teoria amânării (Ralea, 1946);
 teoria personalităţii autoritariste (Adorno şi alţii, 1950)
~ 12 ~
  teoria comportamentului social (Homans, 1950);
 teoria comparării sociale (Festinger, 1954);
 teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957);
 teoria echilibrului (Heider, 1958);
 teoria ciclurilor vieţii (1959);
 teoria afilierii (Schachter, 1959);
 teoria schimbului social (Thibaut şi Kelley, 1959);
 teoria reciprocităţii (Gouldner, 1960)

3. perioada modernă (1961-1990), ce are ca repere:

 teoria judecăţii sociale (Sherif şi Hovland, 1961);
 teoria reprezentărilor sociale (Moscovici, 1961);
 teoria inoculării (McGuire, 1964);
 teoria facilitării sociale (Zajonc, 1965);
 teoria reactanţei psihice (Brehm, 1966);
 teoria locului controlului (Rotter, 1966);
 teoria conflictelor reale (Sherif, 1966);
 teoria deindividualizării (Zimbardo, 1969);
 teoria difuziunii responsabilităţii (Latene şi Darley, 1970);
 teoria gândirii de grup (Janis, 1972);
 teoria autopercepţiei (Bem, 1972);
 teoria categorizării sociale (Tajfel, 1972);
 teoria penetrării sociale (Altman şi Taylor, 1973);
 teoria identităţii sociale (Tajfel, 1974);
 teoria învăţării sociale (Bandura, 1977);
 teoria impactului social (Latane şi Wolf, 1981);
 teoria auto-categorizării (Turner, 1987);
 teoria complianţei (Cialdini, 1988).

4. perioada contemporană (după 1991), în care s-au elaborat:

 teoria comportamentului planificat (Ajzen, 1991);
 teoria dezvoltării diferenţiate (Robins şi Sesan, 1991);
 teoria manipulării informaţiei (McCornack, 1992);
 teoria identităţii comune a ingroupului (Gaertner şi alţii,
1993);
 teoria nodului central al reprezentărilor sociale (Abric, 1994);
 teoria justiţiei sociale (Tyler, 1995);
 ipoteza Pollyanna (Boucher şi Osgood, 1996);
 ipoteza de contact extinsă (Pettigrew, 1997);
 teoria autoafirmării (Fiske, 2001);

~ 13 ~
  teoria întăririi aşteptărilor (Klingle, 2004).
Dacă în alte spații psihologia socială a apărut ca rezultantă a interacţiunii
psihologie-sociologie, în România traiectoria acesteia a cunoscut o direcţie
contrară: domeniul psihologiei sociale a fost deschizător de drumuri pentru
celelalte. De exemplu, scrierile cronicarilor (G. Ureche, M. Costin, I. Neculce
etc.) abundă în elemente de psihologie socială aplicată.

Primele prelegeri de psihologie socială:

 Dimitrie Drăghicescu – Universitatea din Bucureşti, 1905;
 Mihai Ralea – Universitatea din Iaşi, 1930.

Primul tratat de psihologie socială:

 Introducere în psihologia socială (Mihai Ralea, Traian Herseni,
1966).

Primul laborator de psihologie socială:

 În cadrul Institutului de Psihologie al Academiei Române
(1990, director Paul Popescu-Neveanu).

Prima revistă de psihologie socială:

 Psihologia socială (1998, redactor-şef Adrian Neculau).

Totuşi, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Leonardescu, Nicolae

Vaschide, Constantin Dumitrescu-Iaşi, Dumitru Drăghicescu, Mihai Ralea etc.
au meritul de a fi pus bazele ştiinţifice ale domeniului psihologiei sociale la noi
în ţară. Ştafeta a fost preluată, cu o întrerupere inerentă cauzată de comunism, de
către specialişti de marcă precum Septimiu Chelcea, Adrian Neculau, Petru Iluţ
sau Ştefan Boncu. Meritele acestora nu trebuie apreciate doar din perspectiva
contribuţiilor ştiinţifice, de altfel semnificative, ci mai cu seamă prin prisma
faptului că au reuşit să reconecteze psihologia socială din România la pulsul vieţii
ştiinţifice internaţionale specifice domeniului.

~ 14 ~
SCHIŢE BIOGRAFICE:
Floyd H. ALLPORT (1890-1978) – fratele lui Gordon Allport, doctor al Universităţii Harvard
(1919), profesor la Universitatea Syracuse (1924-1956), editor al Journal of Abnormal and Social
Psychology (1921-1924), membru al A.P.A., al S.A.A.A., al A.S.A., al W.P.A. şi al S.S.R.C. (1925),
preşedinte al S.P.S.S.I. (1940-1941), a primit Premiul A.P.A. (1966) şi Gold Medal (1968). A
scris Social Psychology (1920), Toward a Science of Public Opinion (1937).
Idei principale:
- Este considerat fondatorul psihologiei sociale ca disciplină ştiinţifică, este autorul primului tratat
de psihologie socială bazat pe studii experimentale (1922).
- Psihologia socială studiază comportamentul social şi conştiinţa socială a indivizilor.
- Fenomenele sociale pot fi întotdeauna reduse la trăsături individuale iar acţiunile colective la
acţiunile unor indivizi determinaţi.

Septimiu CHELCEA (1940- ) - doctor (1974) şi profesor (1992-2010) al Universităţii Bucureşti,

rector al Academiei Naţionale de Informaţii (1994-1999), vice-preşedinte al A.S.R. (1992-2010),
director al revistei Sociologie românească (2003-2005), a primit Premiul P.S. Aurelian (1980),
Premiul Opera Omnia (2004). A scris Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare
(2006) Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (2008).
Idei principale:
- A periodizat evoluţia psihosociologiei în cinci etape: 1) preistoria (începutul sec. al VI-lea î.e.n.-
sfârşitul sec. al XIX-lea); 2) perioada fondării ei ca disciplină ştiinţifică (1880-1934); 3)
perioada clasică (1935-1960); 4) perioada modernă (1961-1989); 5) perioada contemporană
(după 1990).
- A propus o formulă a emergenţei zvonurilor într-un context social dat, ca fiind o funcţie
dependentă de importanţa evenimentului, ambiguitatea zvonului şi trăsăturile de personalitate
care acţionează frenator.
- A propus, împreună cu L. Radu-Geng şi C. Ciupercă, utilizarea profeţiei autorealizatoare
implicite ca tehnică de manipulare comportamentală, persoanele ţintă fiind în situaţia de grup iar
evaluarea eronată transmiţându-se prin conţinutul latent al mesajului.

Dumitru DRĂGHICESCU (1875-1945) – doctor al Universităţii din Paris (1904), sub

coordonarea lui E. Durkheim, profesor la Universitatea Bucureşti (1905-1910), a predat primul
curs de Psihologie socială (1905-1906). A scris Problema determinismului social (1903), Din
psihologia poporului român (1907).
Idei principale:
- A cercetat procesul socializării indivizilor, fiind preocupat atât de instanţele socializatoare cât
şi de mecanismele psihologice prin care se construieşte individul socializat. Familia este prima
instanţă socializatoare în care se formează conştiinţa empirică a copilului prin achiziţia
limbajului. Şcoala şi Biserica continuă activitatea familiei, centrându-se asupra dezvoltării
intuiţiei şi categoriilor logice. Atelierul şi Cazarma construiesc Eu-ri adaptate la rolurile sociale.
Statul şi Societatea continuă activitatea celor dinainte.
- Deşi este adevărat că societatea se impune individului dând naştere fiinţei sociale, pe măsură ce
îşi asimilează societatea, individul dobândeşte forţa de a o domina şi depăşi.

Adrian NECULAU (1938-2012) – doctor (1974) profesor (1990-2010) şi pro-rector (1993-

2000) al Universităţii A.I. Cuza, redactor şef-adjunct al Revistei de psihologie (1990), redactor-
şef al Psihologia Socială (1998-2010), membru al E.A.E.S.P. şi al Association Internationale de
Psychologie du Travail de Langue Francaise. A scris Reprezentările sociale (1995), Manual de
psihologie socială (2003), La vie quotidienne en Roumanie sous le communisme (2008).
Idei principale:

~ 15 ~
- Psihologia socială preia ceea ce este social din psihologie şi ceea ce este psihologic din
sociologie.
- Nucleul central al gândirii stereotipe se formează prin generalizarea unor observaţii individuale
sau a unor informaţii furnizate de alţii şi decuparea din context a unor comportamente bine
reliefate.

Maximilien RINGELMANN (1861-1931) – profesor la Institut National Agronomique, director

la Station d’Essais de Machines din Paris (1888), membru al Academie d’Agriculture. A scris
Puits Sondages et Sources (1930).
Idei principale:
- A fost considerat unul din fondatorii psihologiei sociale.
- A descoperit efectul Ringelmann, conform căruia există o relaţie inversă între numărul
indivizilor participanţi la o activitate şi cantitatea sau calitatea efortului depus de fiecare în parte.

Edward A. ROSS (1866-1951) – doctor al Universităţii John Hopkins (1891), profesor la

universităţile Indiana (1891-1892), Cornell (1892-1893), Stanford (1893-1900) şi Wisconsin
(1906-1937), profesor emerit al Universităţii Wisconsin (1937), secretar al American Economic
Association (1892), preşedinte al A.S.A. (1914-1915). A scris Social Control (1901), Social
Psychology (1909), Principles of Sociology (1920).
Idei principale:
- Psihologia socială se ocupă numai cu uniformităţile datorate cauzelor sociale.
- Compararea faptelor sociale va fi mult timp domeniul de cercetare al sociologiei. Unitatea de
observaţie nu sunt indivizii, nici grupurile şi nici instituţiile, ci procesele sociale.
- Conceptul de viaţă socială desemnează complexitatea interacţiunilor dintre indivizi, diferiţi ca
opţiuni valorice şi ca potenţial acţional. Această diferenţă de potenţial stă la baza tensiunilor şi
conflictelor. Pentru a le preveni, controlurile sociale intervin şi asigură coerenţa funcţională a
sistemului social global.
- Fiecare societate are un sistem de controluri sociale integrat în structurile sociale care o
particularizează. Fiecare societate acordă prioritate unuia sau altuia dintre aceste controluri
sociale. De exemplu, în trecut au prevalat religia sau educaţia, în prezent dreptul este principala
formă de control social. Controlul social este de două feluri: intern (bazat pe cutumă, religie şi
opinie publică) şi extern (care decurge din educaţie şi legi).

Norman TRIPLETT (1861-1931) – cercetător la Universitatea Indiana. A scris The

Dynamogenic Factors in Pacemakingand Competition (1898), The Psychology of Conjuring
Deceptions (1900).
Idei principale:
- A realizat primul experiment psihosociologic, măsurând performanţa în sarcinile îndeplinite, fie
solitar, fie în prezenţa altor persoane.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Allport, F. (1924). Social Psychology. Boston: Mifflin.
Boncu, Ş., Ilin, C., Sulea, C. (2007). Manual de psihologie socială aplicată. Timişoara:
Universităţii de Vest.
Chelcea, S, Iluţ, P. (coord.). (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Economică.
Chelcea, S (coord.). (2008). Psihosociologie. Iaşi: Polirom.
Cristea, D. (2000). Psihologie socială. Braşov: Protransilvania.
Golu, P. (2000). Fundamentele psihologiei sociale. Constanţa: Ex Ponto.
Iluţ, P. (2009). Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Polirom.
Moghaddam, F. (1998). Social Psychology. New-York: Freeman.

~ 16 ~
Moscovici, S. (1994). Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Iaşi: Editura Universităţii
“Al.I.Cuza”.
Moscovici, S. (1984). Psyhologie sociale. Paris: P.U.F.
Neculau, A. (coord.). (2003). Manual de psihologie socială. Iaşi: Polirom.
Radu, I., Iluţ, P., Matei, L (1994). Psihologie socială. Cluj-Napoca: Exe SRL.
Ralea, M., Herseni, T. (1966). Introducere în psihologia socială. Bucureşti: Ştiinţifică.
Wosinska, W. (2005). Psihologia vieţii sociale. Bucureşti: Renaissance.

~ 17 ~
 II. COGNIŢIA SOCIALĂ: EUL
Cogniţia socială reprezintă modul în care indivizii realizează inferenţe
despre sine şi despre ceilalţi şi interpretează fenomenele realităţii sociale.

Dacă vrem să înţelegem comportamentul,

trebuie să ştim cum individul îşi reprezintă şi organizează mental lumea.
(Boncu, 1996)

Trei direcţii principale tratează cogniţia socială (Sherman şi alţii, 1986):

 modalităţile în care informaţia care mediază comportamentul
social este stocată în memorie;
 rolul informaţiei memorate în exteriorizarea emoţiilor şi
atitudinilor;
 conflictul dintre informaţiile memorate şi cele care urmează să fie
stocate.
Se observă rolul important al memoriei în raportarea individului la sine şi
la ceilalţi şi, mai ales, al accesibilităţii acesteia. Inferăm judecăţi despre ceilalţi
în funcţie de dimensiunile pe care le cunoaştem din propria autopercepţie, dar
trăsăturile pentru care ne-am format scheme despre sine sunt şi cele mai
accesibile.

Identitatea psihosexuală
Conceptul de identitate sexuală se referă la un complex de calităţi
personale, autopercepţii, atitudini şi adoptări de roluri care determină
comportamentul sexual al unei persoane. Identitatea sexuală este o componentă
structurală, atât a Eului corporal, cât şi a Eului psihologic, făcând parte din
conştiinţa de sine şi având o determinare socială importantă. Din această
perspectivă, este de preferat utilizarea termenului de identitate psihosexuală,
deoarece rolul Eului psihologic este semnificativ, chiar dacă acesta apare şi
influenţează mai târziu identitatea sexuală, comparativ cu influenţa timpurie
exercitată asupra individului de către Eul corporal.
Aşadar, individul conştientizează la un moment dat că aparţine unui sex.
Care este, însă, mecanismul formării sexului? Am avut norocul să avem exact
sexul dorit de părinţi înainte de momentul zero sau ne-am trezit într-o familie
care-şi dorea altceva? Putem programa sexul viitorului copil înainte sau în timpul
actului sexual? Mai degrabă înainte, cu toate că şi mai apoi se mai poate face
ceva...
Specialiştii spun că sexul nostru este inevitabil stabilit de genele noastre,
care sunt adunate la un loc în fiecare celulă a corpului, în 23 de pachete

~ 18 ~
microscopice denumite cromozomi. Un membru al fiecăreia dintre cele 23 de
perechi este dobândit de la mamă iar celălalt de la tată. În perechile de cromozomi
de la 1 la 22, cei doi membri ai fiecărei perechi par identici, doar în cazul perechii
23 cei doi pot fi diferiţi. Acest lucru nu e valabil decât la bărbat, care are un
cromozom X împerecheat cu altul, Y. În schimb, femeia are doi cromozomi X
împerecheaţi. În săptămâna a cincea după fertilizare, embrionii umani de ambele
sexe îşi dezvoltă o gonadă bipotenţială, care poate deveni, fie un testicol, fie un
ovar. Dacă este prezent un cromozom Y, aceea gonadă începe să se dezvolte ca
un testicol, dacă nu există cromozomul Y, gonada aşteaptă până în săptămâna a
13-a, pentru a se transforma în ovar.
J. Diamond (1997) a conchis, în mod logic, că tendinţa naturală a gonadei
noastre bipotenţiale primordiale este să producă un ovar dacă nu intervine nimic,
fiind nevoie de ceva în plus (cromozomul Y) care să o transforme în testicol. O
abordare complet opusă celei promovate de Biblia creștină, care se referă la
modul în care femeia a fost creată dintr-o coastă a bărbatului!

Tendinţa naturală a gonadei noastre bipotenţiale primordiale este să producă un ovar

dacă nu intervine nimic, fiind nevoie de ceva în plus (cromozomul Y) care să o
transforme în testicol.
(Diamond, 1997)

Din aceeaşi perspectivă, conform ultimelor descoperiri, cromozomul Y ar

reprezenta o evoluţie recentă a genomului uman, genomul iniţial fiind alcătuit
numai din cromozomii XX, ceea ce înseamnă că bărbatul - ca structură genetică
- derivă din femeie şi nu invers.
Totuşi, cromozomul Y nu garantează 100% organe masculine, dar nici lipsa
lui nu garantează 100% organe feminine. Este nevoie de o serie lungă de etape
biochimice pentru a produce toate aceste structuri necesare, în afară de ovare şi
testicole. Fiecare pas implică sinteza unui ingredient molecular denumit enzimă,
fixat de o anumită genă. Orice enzimă poate lipsi dacă gena care o fixează este
modificată printr-o mutaţie. Defectele enzimatice pot cauza apariţia unor erori,
cum ar fi:
1. bărbaţi cu formula cromozomială incluzând un X suplimentar, ceea ce
le conferă o înfăţişare feminină;
2. femei cu formula cromozomială lipsită de un X, ceea ce le conferă o
înfăţişare masculină;
3. hermafrodiţi, în cazul cărora apare imposibilitatea determinării cu
precizie a sexului.
Primele două tipuri de erori nu trebuie să ne ingrijoreze prea tare, pentru
că nimeni nu este bărbat sau femeie în stare pură, în fiecare individ aparţinând
unui sex, figurând rudimente şi ale celuilalt sex. Aceasta înseamnă că, în fiecare

~ 19 ~
individ concret, calitatea masculină şi cea feminină sunt amândouă prezente, într-
un dozaj diferit, chiar dacă forţa vitală este fundamental yin sau fundamental
yang, adică decisă după principiul feminin sau masculin (Evola, 1969).
Problemele apar când analizăm dozajul respectiv, cum percepem identitatea
noastră sexuală şi cum este receptată această identitate de către persoanele aflate
în sistemul nostru relaţional.

Nimeni nu este bărbat sau femeie în stare pură!

În fiecare individ aparţinând unui sex, figurează și rudimente ale celuilalt sex.

În cazul hermafrodiţilor, întâlnim la acelaşi individ organele sexuale ale

ambelor sexe. Ţinând seama de funcţionalitatea gonadelor (ovarul şi testicolul),
hermafroditismul poate fi: 1) funcţional, când ambele gonade sunt funcţionale,
sexul fiind stabilit prin educaţie, în sensul celui conferit de actele de stare civilă;
2) nefuncţional, când temporar sau permanent funcţionează numai una din
gonade. Chiar dacă sunt interesante, cazurile de hermafroditism sunt extrem de
rare la om, mai frecvent fiind întâlnite la animale şi la plante.
După cum se observă, sexul unui individ nu este o problemă de opţiune
proprie, cel puţin la naştere. Identitatea psihosexuală, însă, da! Practic, identitatea
psihosexuală reprezintă percepţia individuală internă de a fi bărbat sau femeie,
de a avea o orientare sexuală sau alta, de a îmbrăţişa sau nu o anumită etică
sexuală, anumite preferinţe erotice etc. Cu alte cuvinte, identitatea psihosexuală
stabileşte o corelație între datele biologice, care fac în mod obiectiv dintr-un
individ, un mascul sau o femelă, şi datele psihologice şi sociale, care îl instalează
efectiv în convingerea de a fi femeie sau bărbat (Kress-Rosen, 1995).

Sexul unui individ nu este o problemă de opţiune proprie, cel puţin la naştere.
Identitatea psihosexuală, însă, da!

Cea mai bună ilustrare a acestei posibile disocieri între biologic şi psihic,
cea mai bună dovadă că identitatea sexuală şi sexul au devenit o problemă de
opţiune personală este dată de transsexuali. Aceştia sunt indivizi care nu prezintă
nici o anomalie biologică şi care, chiar dacă îşi recunosc realitatea anatomiei
sexuale, au convingerea că aparţin celuilalt sex, reclamând rectificarea
chirurgicală a anatomiei lor. Ei se cred încarceraţi într-un corp care nu se află în
concordanţă cu trăirile lor psihice şi cu opţiunea lor pentru o anumită identitate
sexuală (Mahoney, 1983).
Să vedem în continuare cum apare şi se formează identitatea psihosexuală.
Perceperea de sine ca aparţinând unui anumit sex este, în primul rând, fructul
caracterelor atribuite nouă de părinţi, începând cu aşteptările lor înainte de
~ 20 ~
naşterea noastră. Prima întrebare pe care o pune o femeie gravidă obstetricianului
este: E băiat sau fată? În fapt, ea doreşte să cunoască sexul fetusului, pentru a şti
ce atitudine să ia, ce comportamente să adopte. În funcţie de acest sex, apar o
mulţime de dorinţe sau temeri legate de semnificaţia de a fi băiat sau fată în cadrul
culturii familiale a grupului de apartenenţă. Deci, a te simţi bărbat sau femeie, nu
depinde exclusiv de cromozomi, de hormoni sau de organele sexuale. Hormonii
sexuali nu sunt suficienţi pentru a decreta identitatea de bărbat sau femeie, aşa
cum coardele vocale nu ne determină să vorbim araba, chineza, germana sau
italiana (Leonelli, 1994). Un rol important îl are educaţia primită, generată, însă,
de aşteptările şi dorinţele părinţilor.
Copilul, dar şi adolescentul, îşi formulează o serie de întrebări de
răspunsurile cărora (dacă are cine şi ştie cum să le dea) depinde definirea
identităţii psihosexuale şi depăşirea crizelor de creştere, crize care au meritul de
a întări, de fiecare dată, personalitatea.
Printre primele întrebări pe care şi le pune copilul se află şi aceea a
diferenţei ce există între organele sexuale feminine şi masculine. Cea mai
complexă, dar şi cea mai contestată explicaţie, este adusă de teoria psihanalitică,
care încearcă să argumenteze formarea identităţii sexuale, sugerând că toţi copiii
experimentează sentimente de ostilitate şi sexualitate alături de părinţii lor.

Toţi copiii experimentează sentimente

de ostilitate şi sexualitate alături de părinţii lor.
(Freud, 1924)

Din perspectiva diferenţei existente între organele sexuale feminine şi

masculine, S. Freud (1923) consideră că, în jurul vârstei de 3-5 ani, băiatul presupune
că fetele au avut şi ele penis cândva, dar au fost castrate, aşa cum s-a întâmplat şi cu
mama sa şi cu celelalte femei mai demult. Trecându-i prin minte această posibilitate,
el se identifică cu tatăl său şi luptă mai departe pentru obţinerea afecţiunii mamei sale.
Astfel se diminuează agresivitatea tatălui (acesta nu va castra pe cineva ca el) și se
asigură de afecţiunea mamei (ea mă va iubi, pentru că îl iubeşte pe tata, iar eu sunt ca
tata).
De cealaltă parte, fetiţa se consolează cu gândul că penisul este ascuns în trupul
ei şi că, într-o bună zi, va ieşi la iveală, până atunci nerămânându-i altceva de făcut
decât să îşi proiecteze insatisfacţia asupra organului masculin, acesta fiind considerat
simbolul prestigiului şi explicaţia faptului că un băiat este mult mai iubit şi mult mai
apreciat decât o fată. În afara dorinţei de posesie, pizmuirea penisului mai prezintă şi
alte forme, de la dorinţa femeii de a se bucura de penis în actul sexual, până la dorinţa
de a avea un copil. În paranteză fie spus, această invidie a penisului ar reprezenta
simbolul lipsei de putere a femeii, pentru că ea întruchipează efortul fetei de a respinge
poziţia inferioară impusă de societate. Astfel, concepţia lui Freud a fost interpretată
(şi) ca o legitimare a subordonării sociale a femeilor.
~ 21 ~
 Critica vehementă adresată lui Freud vizează, însă, afirmaţia acestuia referitoare
la faptul că primul obiect asupra căruia se concentrează dorinţa sexuală a omului este
de natură incestuoasă. De exemplu, un băiat îşi doreşte sexual mama şi îşi invidiază
tatăl pentru timpul petrecut cu ea şi pentru că este evident că mama îl doreşte altfel
decât pe el. Prin urmare, tatăl devine ţinta ostilităţii copilului iar mama, ţinta
impulsurilor sale sexuale (complexul lui Oedip).
În mod asemănător, fata îşi doreşte sexual tatăl şi îşi invidiază mama pentru că
obţine de la acesta, ceea ce ea nu poate. Pentru fată, mama este ţinta ostilităţii iar tatăl
este ţinta impulsiilor sale sexuale. C. Jung (1913) a propus termenul complexul lui
Electra, pentru a desemna varianta feminină a complexului Oedip. Trebuie precizat,
însă, că Freud (1920) nu vede utilitatea acestei denumiri, pentru că doar la băiat se
stabileşte această relaţie care-i marchează destinul, între iubirea pentru unul din
părinţi şi simultana ură pentru celălalt, ca rival.
Complexele copiilor îşi găsesc rezolvarea în reprimarea acestor impulsuri, ce
vor rămâne neîmplinite. Permanentul refuz care îl primesc copiii de la părintele
preferat, îi conduce la dezamăgire, la înstrăinarea înclinaţiilor lor lipsite de speranţă.
Băiatul renunţă la dorinţele sexuale faţă de mamă şi la sentimentele de ură pentru tată,
iar fata renunţă la dorinţele sexuale pentru tată şi la sentimentele de ostilitate faţă de
mamă.
Adevărata maturizare intervine, deci, atunci când copilul se detaşează de părinţi
şi îşi îndreaptă dorinţele sexuale către o persoană din afara familiei. Acest lucru se
realizează în stadiul genital, ultimul din cele cinci stadii psihosexuale identificate de
Freud, care marchează personalitatea viitorului adult.

Stadiile psihosexuale:
1. Stadiul oral, care se desfăşoară în primul an de viaţă, sursa de
plăcere a copilului fiind gura. Copilul găseşte o plăcere deosebită în
activităţile orale, precum suptul şi apucarea cu gura.
2. Stadiul anal, care se desfăşoară între primul şi al treilea an de
viaţă. În acest stadiu, energia sexuală se concentrează asupra anusului şi
copilul găseşte multă plăcere în acţiunea de defecare. Freud consideră că,
dacă folosirea oliţei i se pare prea plăcută, va deveni anal-expulziv, extrem
de generos şi darnic. Dacă nu, va deveni anal-retentiv, egoist, lacom,
încăpăţânat.
3. Stadiul falic, care cuprinde perioada între 3 şi 5 ani. În acest
stadiu are loc identificarea sexuală a copilului. Acum, ating intensitatea
maximă complexele Oedip şi Electra.
Perioada de latenţă, care se întinde de la 5 ani până la pubertate.
După rezolvarea complexelor, libidoul se difuzează prin tot corpul, în loc
să se concentreze într-o anumită zonă.
4. Stadiul genital, când libidoul se focalizează asupra organelor
genitale şi atenţia tânărului adult se concentrează asupra sexului opus.
(Freud, 1915)
~ 22 ~

~ 2 ~
 Trebuie amintită aici şi ipoteza Simonei de Beauvoir (1949), conform
căreia, dacă fata ar fi crescută cu aceeaşi exigenţă şi cu aceleaşi privilegii ca şi
băiatul, participând la aceleaşi jocuri şi percepându-şi fratele ca fiindu-i egal,
atunci sensul complexelor Oedip şi Electra, ca şi al complexului castrării, ar fi
profund modificate. Acest lucru s-ar întâmpla deoarece copilul ar simţi în jurul
lui o lume androgină, şi nu una masculină. Astfel, absenţa penisului n-ar mai fi
de ajuns pentru a naşte un complex de inferioritate. În mod corelativ, băiatul n-
ar mai avea un complex de superioritate, dacă ar preţui la fel de mult femeile, ca
şi bărbaţii.
Identitatea psihosexuală include patru aspecte principale:
1. Imaginea corporală
Imaginea corporală reprezintă o parte a imaginii de sine care afectează
modul în care oamenii se autopercep din punct de vedere sexual. De modul în
care ne percepem corpul, de modul în care simţim că este perceput acesta de
ceilalţi, depinde în bună măsură abilitatea interrelaţionării şi formării unei
identităţi sexuale detaşate şi necomplexate. Din această perspectivă, bărbaţii apar
ca fiind extraordinar de privilegiaţi, comparativ cu femeile, care, de-a lungul mai
multor perioade din viaţă, sunt influențate sensibil de destinol lor biologic
(menstruația, sarcina, criza menopauzei). Aceste date biologice sunt foarte
importante, deoarece corpul este principalul instrument prin care captăm lumea,
iar lumea se prezintă diferit, în funcţie de felul în care este captată.
Societatea contemporană a amplificat, mai mult ca niciodată, importanţa
corpului iar succesul centrelor de aerobic, fitness şi al clinicilor de înfrumuseţare
evidenţiază prioritatea acordată aparenţei şi înfăţişării fizice.

Cu cât creşte preocuparea pentru obţinerea unei prezenţe fizice agreabile, cu atât avem
tendinţa de a oferi (şi) celorlalţi o imagine cât mai completă a corpului nostru.

Devenim atât de mândri de imaginea noastră corporală, încât simţim

nevoia să fim admiraţi, invidiaţi, seduşi, apreciaţi, iar pentru a ne pune în evidenţă
nu trebuie un efort prea mare. Aşa se explică folosirea cordoanelor strânse care
accentuează liniile şoldurilor, purtarea pantofilor cu toc înalt care deformează
poziţia de mers şi sporeşte legănarea feselor, utilizarea pe scară largă a rujului de
buze, fardului, parfumului etc. Aşa se explică epopeea corpului liber pe care o
trăim azi, care accentuează virtuţile nudului, atât în familie, cât şi în exteriorul ei.
De exemplu, practica sânilor goi pe plajă, începută în 1964 şi interpretată
ca fiind o etapă în mişcarea generală de eliberare a corpului s-a transformat acum
într-o mişcare generală de provocare erotică. Dacă femeia se plimbă în dorinţa
de a se arăta şi nu stă întinsă pentru a se bronza, atunci nudul nu înseamnă altceva
decât provocare (Kaufmann, 1995). Totuşi, se întreabă sociologul francez, dacă

~ 23 ~
eşti liber în corpul tău, pentru ce să fii liber doar când stai culcat şi nu şi atunci
când mergi sau stai în picioare?

Doar pentru că poartă o bluză decoltată,

bărbaţii consideră că au mai multe şanse de a face sex cu o femeie.
(Guéguen, 2007)

Paradoxal este faptul că, pe măsură ce facem tot posibilul pentru a atrage
atenţia şi pentru a ne pune în evidenţă, ne scandalizăm la cea mai mică încercare
a celuilalt de a ne pretinde o relaţie, fie ea sexuală sau doar amicală. Contactele
corporale au devenit o parte atât de importantă a comportamentului sexual, încât
şi acestea trebuie atenuate în timpul activităţilor cotidiene.

Orice frecare accidentală de corpul unui străin este imediat urmată de o scuză,
intensitatea acestei scuze fiind proporţională cu gradul de sexualitate a zonei
corporale atinse.
(Morris, 1967)

Rolul sexualităţii a devenit atât de important, încât orice gest corporal,

orice mimică poate avea semnificaţii erotice. Ochii, zâmbetul, gura, râsul,
dezvăluie multe lucruri legate de sentimentele noastre şi de fanteziile care se
află în spatele acestora. De exemplu, când două persoane simt o atracţie
reciprocă, ele nu îndrăznesc să se uite prea mult una la cealaltă, nu pentru că ar
fi nepoliticos, ci pentru faptul că lucrul acesta îi excită peste măsură. A arăta
cuiva limba este, fie un gest de agresivitate, fie un semn de intimitate. A băga
degetul în gură sugerează nesiguranţă dar este, de asemenea, şi un gest intim şi
erotic (Cohen, 1992).

Aşadar, rolul corpului a devenit esenţial, chiar dacă au apărut şi puncte de

vedere conform cărora devine necesară reproiectarea sensului vieţii, de la
superficialitatea aparenţei spre consistenţa esenţei, de la ţinuta sexy, de relevare
a formelor, spre ţinuta civică, de relevare a personalităţii. Acest lucru ar fi indicat
deoarece femeile, cu cât sunt mai frumoase, cu atât stârnesc în percepţia
bărbaţilor sexul şi nu mintea, fapt ce le face să fie tratate mai degrabă ca obiecte
de consum (Grosu, 1997).

Lungimea rochiilor purtate de femeie într-o societate

scade pe măsură ce numărul bărbaţilor se reduce.
(Barber, 1999)

~ 24 ~
 2. Orientarea sexuală
Orientarea sexuală reprezintă direcţia în care persoana decide să îşi
satisfacă dorinţele sexuale, așa cum rezultă din tipologia propusă de M. Storms
(1980).

Înalt
H
HOMOSEXUALI o BISEXUALI
m
o
e
Scăzut H e t er o e r o t i s m Înalt
o
t
i
ASEXUALI s HETEROSEXUA/,
m LI

Scăzut
Figura 1. Schema orientării sexuale (Storms, 1980)

Astfel, homoerotismul indică interesul sexual pentru cei de acelaşi gen iar
heteroerotismul reprezintă preferinţa pentru cei de gen opus. Conform acestor
dimensiuni, bisexualii sunt indivizii cu interes înalt faţă de ambele sexe iar
asexuaţii sunt persoanele cu interes sexual scăzut faţă de ambele sexe.
Homosexualii au o preferinţă foarte scăzută pentru heteroerotism iar
heterosexualii au o preferinţă foarte scăzută pentru homoerotism.
Cercetări:
Diverse studii accentuează ideea că bărbaţii bisexuali experimentează homosexualitatea şi
ulterior se căsătoresc, în timp ce femeile bisexuale devin conştiente de atracţia sexuală pentru alte
femei după ce se căsătoresc. De asemenea, cercetările arată că bărbaţii bisexuali au un număr mai
mare de parteneri sexuali şi se angajează în mai multe contacte sexuale orale sau anale decât
bărbaţii heterosexuali, dar mai puţine decât bărbaţii homosexuali.

S. Rădulescu (1997) consideră că este mai adecvat să se vorbească de

practici homosexuale decât de indivizi homosexuali, deoarece este dificil de a
defini ca homosexual o persoană care, într-un moment sau altul al existenţei sale,
s-a angajat într-o conduită cu caracter homosexual.
Există o multitudine de explicaţii ce au pretenţia că justifică
comportamentul homosexual: dezechilibrele ori deficienţele hormonale,
nerezolvarea complexelor oedipiene, abuzul sexual în timpul copilăriei,
experienţe heterosexuale nesatisfăcătoare, socializarea homosexuală etc.
O situaţie deosebită este indusă de homosexualii care au copii. Această
situaţie naşte o serie de probleme cu privire la evoluţia şi maturizarea psihologică
a copilului, la riscurile producerii unei crize de identitate în adolescenţă.

~ 25 ~
Cercetările au demonstrat însă că lesbianismul şi maternitatea sunt noţiuni care
nu se exclud reciproc.

Lesbianismul şi maternitatea sunt noţiuni care nu se exclud reciproc.

Aşadar, alături de imaginea corporală, orientarea sexuală are un rol foarte

important în definirea identităţii sexuale. De modul în care o persoană decide să-
şi satisfacă dorinţele sexuale depinde imaginea pe care o oferă celorlalţi şi
valorizarea identităţii sale sexuale.
Pe lângă aceste orientări, există şi situaţii când comportamentul sexual nu
se focalizează asupra unor fiinţe umane sau când actele sexuale nu sunt asociate
cu penetraţia. Aceste cazuri intră în sfera devianţei psihosexuale. Din perspectiva
deformărilor obiectului sexual, principalele forme de devianţă sunt: zoofilia,
necrofilia, fetişismul. Din perspectiva deformărilor actului sexual, principalele
forme de devianţă sunt: coprofilia, urofilia, frotterismul, exhibiţionismul,
voyerismul, travestitismul, sadomasochismul, transsexualismul.

3.Valorile şi etica sexuală

Suntem învăţaţi să credem că anumite moduri de exprimare a sexualităţii

sunt corecte sau greşite, morale sau imorale, sănătoase sau nesănătoase. Din
această perspectivă, viaţa sexuală devine o expresie a conduitelor şi atitudinilor
modelate de societate, orice apreciere cu privire la normalitatea sau anormalitatea
comportamentului sexual trebuind să facă apel la determinantele culturale ale
societăţii în care se manifestă şi care influenţează forma lui de exprimare.

Etica sexuală se referă la constrângerile morale impuse

comportamentului sexual de o anumită cultură.

Deci, nu se poate afirma că există doar un singur model cultural al

sexualităţii umane, în funcţie de care să poată fi judecate abaterile. Mai mult,
chiar şi în cadrul aceleiaşi societăţi, există grade diferite de toleranţă faţă de
devierile de la modelul evaluat ca fiind socialmente dezirabil şi permisibil
(Rădulescu, 1997).
În trecut, religia şi medicina (în special), dar şi familia şi şcoala au
constituit importante surse de orientare a sexualităţii. Dacă religia aprecia
comportamentul sexual ca moral sau imoral (în diferite perioade istorice, chiar
pasiunea sexuală şi jocurile erotice dintre soţi erau considerate imorale, ca şi
activitatea sexuală în timpul menstruaţiei, sarcinii şi după menopauză etc),
medicina evalua acelaşi comportament ca fiind sănătos sau nesănătos (până în

~ 26 ~
secolul XIX, se considera că orice altă formă de expresie a sexualităţii, cu
excepţia relaţiei heterosexuale, este nesănătoasă).
Astăzi, devianţa sexuală a devenit o noţiune relativă şi, în condiţiile în care
societatea contemporană favorizează proliferarea unor conduite sexuale tot mai
diversificate, s-a renunţat la ideea etichetării şi stigmatizării celor care nu adoptă
o anumită atitudine faţă de sexualitate, căutându-se explicaţii oricărui tip de
comportament. S-a denunţat, astfel, relativitatea criteriului normativ, criteriu
conform căruia ar exista o presiune normativă, indusă de imitaţie sau prin
constrângere care impune indivizilor ce conduite sexuale trebuie să adopte.
Revoluţia sexuală a indus mari schimbări de atitudine faţă de sexualitate
(evolutive ori nu, dar reale), aceste schimbări traducându-se în renunţarea la un
model unic al sexualităţii şi în căutarea satisfacţiei prin orice mijloace, dincolo
de norme sau prejudecăţi.
La fel de relativ este şi criteriul medical, pentru că există puncte de vedere
diferite chiar în rândul medicilor în definirea unor conduite sexuale ca fiind
sănătoasă sau nu. Astfel, şi astăzi, foarte mulţi medici continuă să creadă că
masturbarea este nesănătoasă, deşi există şi tabăra adversă care spune că, în
anumite limite, aceasta nu dăunează, ba chiar este indicată.
Aşadar, indivizii au început să se exprime sexual aşa cum îşi doresc,
dincolo de norme şi interdicţii. Dacă prin acest fapt ordinea socială pare a fi
ameninţată, libertatea personală pare să fi atins expresia absolută. Nu trebuie uitat
însă că, sexualitatea umană este o forţă prea puternică şi prea explozivă, pentru
ca o societate să permită membrilor săi o libertate sexuală deplină (Brundage,
1987). Cum poate opri ea elanul individului contemporan, tot mai individualist
şi mai supus sexualităţii, rămâne de văzut...

4. Preferinţele erotice
Preferinţele erotice reprezintă gusturile persoanei privind activitatea
sexuală şi includ atitudinile faţă de masturbare, sex oral, stiluri de preludiu etc.
Aceste atitudini au suferit mari modificări de la o perioadă istorică la alta, de la
o societate la alta. S-a ajuns ca, astăzi, masturbarea sau sexul oral să devină
practici normale deoarece sunt angajate de largi segmente de populaţie, sunt
aprobate tacit şi, având un caracter privat, nu intră în conflict deschis cu morala
publică. Mai mult, au o scrie de efecte pozitive, care-i determină pe indivizi să
practice ceea ce înainte era considerat a fi perversiune.
De exemplu, sexul oral serveşte la reducerea inhibiţiilor sexuale şi/sau la
creşterea gradului de intimitate sexuală a partenerilor. Contrar părerii unora că
sexul oral ar fi ceva murdar, trebuie menţionat că vaginul este unul din cele două
organe ale corpului uman (alături de ochi) care se curăţă singure. La o femeie
sănătoasă, vaginul nu are nici o bacterie dăunătoare şi conţine lactobaccillus,
aceeaşi bacterie din iaurtul pe care peste două sute de milioane de oameni îl
mănâncă zilnic (Reuben, 1999).

~ 27 ~
 Preferinţa erotică este dependentă de o serie de factori cum ar fi:
experienţa (persoanele cu experienţă îşi adaptează oferta sexuală în funcţie de
partener), vârsta (durata preludiului sexual descreşte o dată cu vârsta), educaţia
sexual (persoanele educate sexual au preferinţe erotice diversificate, comparativ
cu cele neinstruite) etc.

Masculinitatea şi feminitatea sunt, în primul rând, asumări de ordin intern.

Aşadar, suntem bărbaţi sau femei în interior, înainte şi dincolo de a fi astfel şi

exterior. De aceea, masculinitatea şi feminitatea sunt, în primul rând, asumări de ordin
intern. Şi încă până într-atâta, încât sexul asumat poate să nu corespundă cu cel fizic.
Putem fi bărbaţi după corp fără a fi astfel şi în spirit, aceeaşi constatare fiind valabilă
şi pentru femei (Evola, 1969). De aceea, identitatea psihosexuală autentică apare doar
atunci când eşti şi te simţi bărbat, atât în spirit, cât şi în corp, eşti şi te simţi femeie,
atât în corp, cât şi în spirit.
Dar dincolo de identitatea psihosexuală, trebuie să răspundem la o întrebare:
cine suntem şi de ce suntem aşa?
După cum am spus, suntem rodul unei activităţi sexuale, chiar dacă societatea
contemporană a multiplicat modalităţile de concepţie, făcând posibilă procrearea
chiar şi în absenţa fizică a unuia dintre parteneri. De obicei, suntem produsul dorit al
părinţilor noştri, chiar dacă există şi cazuri când cel puţin unul dintre ei nu agreează
ideea venirii noastre pe lume. În fine, până la o anumită vârstă, nu suntem nimic
altceva decât ceea ce vor ceilalţi semnificativi din viaţa noastră să fim. Preluăm
valorile lor, modul lor de a înţelege realitatea socială, pentru că nu avem maturitatea
necesară de a selecta critic ceea ce ni se oferă şi nici abilitatea de a ne construi propriul
sistem de atitudini şi comportamente.
Suntem aşa, pentru că preluăm 50% din genele părinţilor, 25% din cele ale
bunicilor, 12,5% din cele ale străbunicilor noştri. Suntem aşa, deoarece persoanele
apropiate ne-au format în concordanţă cu concepţiile lor privind educaţia, concepţii
mai mult sau mai puţin depăşite/liberale în raport cu spiritul vremii. Suntem aşa,
pentru că mediul ne determină să fim astfel, chiar dacă unii dintre noi reuşesc să iasă
de sub covârşitoarea influenţă a lui.
Ajungem, deci, să conştientizăm că ne aflăm în mijlocul unei lumi care ne
condamnă la anonimat (dacă nu excelăm în ceva), la începutul unei vieţi care ni se
pare prea scurtă pentru a apuca să fim măcar fericiţi. Mai mult, dacă nu ni s-au cultivat
abilităţile relaţionale, cercul de prieteni va fi redus, ca şi numărul anilor petrecuţi în
compania viitorului partener de viaţă. Lupta pentru supravieţuire, diversitatea
valorilor lumii de lângă noi, nemulţumirile continue ale celor din jur, ca şi propriile
disonanţe ne vor determina să punem la îndoială capacităţile şi competenţele noastre,
modul nostru de a înţelege viaţa şi de a răspunde la provocările ei. Vom ajunge să ne

~ 28 ~
întrebăm dacă nu cumva la noi este problema, dacă nu noi suntem cei neadaptaţi, vom
ajunge să ne punem serios următoarea întrebare: Dacă tot suntem, de ce suntem aşa?
Suntem aşa pentru că personalitatea fiecăruia este o structură determinată de
doi factori care acţionează decisiv în prima parte a vieţii şi marginal, în celelalte părţi
ale ei. Schimbări majore ale personalităţii mai intervin doar în situaţia în care individul
se confruntă cu evenimente (divorţuri, decese etc.) care-l marchează foarte mult din
punct de vedere psihologic şi îi răstoarnă fundamental valorile şi principiile acceptate
până atunci, cu condiţia ca el să se considere răspunzător de cele întâmplate.
Care sunt cei doi factori? Ereditatea şi mediul. H. Eysenck şi M. Eysenck
(1981) apreciază că factorii genetici reprezintă baza a trei sferturi din dimensiunile
personalităţii, în timp ce factorii de mediu nu depăşesc, ca pondere, sfertul rămas.
Însă, nu trebuie ignorat faptul că probabilitatea ca o caracteristică să fie
transmisă de la părinţi la copii în acelaşi grad calitativ este redusă. De exemplu, din
patru copii foarte inteligenţi, unul provine din părinţi mediocri, doi din părinţi
inteligenţi şi doar unul din părinţi foarte inteligenţi. Şi aceasta pentru că noi nu
moştenim inteligenţa, ci o seamă de structuri somatice şi anatomice care stau la
temelia inteligenţei. Dezvoltarea acestor structuri este determinată de mediu.

Ereditatea determină ceea ce poate face un om.

Mediul decide ceea ce face el cu adevărat.

Continuând raţionamentul, persoanele presupuse a fi inteligente au

posibilităţi foarte diferite de a-şi construi şi definitiva dimensiunile personalităţii.

În anumite privinţe, fiecare om este:

 ca toţi ceilalţi oameni
 ca unii oameni
 ca nici un alt om
(Allport, 1961)

În acelaşi timp, ele au multiple oportunităţi de a-şi dezvolta în

personalitatea lor atribute considerate a fi incompatibile cu coeficientul de
inteligenţă atribuit. Analizând 200 de studii, I. Lorge (1940) a constatat că
subiecţii inteligenţi au o şansă egală de a fi introvertiţi, anxioşi, dominanţi,
sociabili sau nevrotici cu cei proşti.
Aşadar, personalitatea fiecărui om este diferită de a celorlalţi chiar dacă
se regăsesc în ea elemente comune tuturor indivizilor de pe pământ.

~ 29 ~
 Identitatea socială
Identitatea socială apare la rezultatul intersecţiei dintre axa socială
(structuri macrosociale, procese de grup, mentalităţi, climat organizaţional,
norme, mobilitate socială) şi axa individuală (trăsături de personalitate,
reprezentări, experienţe de viaţă, credinţe, trebuinţe).

Identitatea personală se referă la caracteristicile unice pe care le posedă un individ iar

identitatea socială la caracteristicile comune cu ceilalţi.
(Lungu, 2003)

Ea presupune existenţa unor grupuri la care indivizii aderă pentru

perioade mai lungi sau mai scurte de timp, care le furnizează resurse de
identificare, pe care le gestionează de o manieră diversă şi provizorie (Dubar,
2000).
Teoria identităţii sociale a fost schiţată de către Henri Tajfel (1974), care
pleacă de la premisa că individul conştientizează faptul că face parte dintr-un
anumit grup social, căruia îi asociază o anumită semnificaţie axiologică şi
emoţională.

Identitatea socială: conştientizarea de către individ a apartenenţei sale la unul sau mai
multe grupuri sociale, împreună cu semnificaţia emoţională ataşată acesteia.
(Tajfel, 1982)

Semnificaţia este în general subiectivă, pentru că individul tinde să

dezvolte atitudini discriminatorii: el este tentat să favorizeze grupul de
apartenenţă şi să le defavorizeze pe celelalte. Plecând de la aceste ipoteze, Tajfel
a demonstrat experimental existenţa fenomenului de asimilare (accentuarea
asemănărilor dintre entităţile aceleiaşi categorii) şi a fenomenului de contrast
(accentuarea contrastelor dintre entităţile unor categorii diferite.

Fenomenul de asimilare:accentuarea asemănărilor dintre entităţile aceleiaşi categorii.

Fenomenul de contrast: accentuarea contrastelor dintre entităţile unor categorii
diferite.

Sintetizând principalele caracteristici ale identităţii sociale, H. Tajfel şi J.

Turner (1979) subliniază că:
1) oamenii doresc să îşi construiască şi să îşi menţină o concepţie pozitivă
de sine. În acelaşi timp, orice individ caută să fie valorizat prin ceea ce
este, prin ceea ce face, prin ceea ce crede. Tocmai de aceea, el are un mod
paradoxal de a se raporta la celălalt:

~ 30 ~
  când altul este asemănător cu el, sinele prevalează (se spune: ''celălalt
îmi este asemănător'' mai degrabă decât ''semăn cu un altul'');
 când altul este diferit de el, sinele nu mai prevalează (se spune ''sunt
diferit de altul'' mai degrabă decât ''celălalt este diferit de mine”).
2) fiecare categorie socială este asociată cu o conotaţie pozitivă sau negativă
şi, de aceea, includerea în grupul respectiv se poate solda cu o identitate
pozitivă sau negativă;
3) grupul propriu este evaluat prin comparaţie cu alte grupuri semnificative.
Comparaţiile favorabile facilitează construirea unei identităţi sociale
pozitive, comparaţiile nefavorabile conduc la identitate socială negativă;
4) când identitatea este nesatisfăcătoare, indivizii vor încerca să părăsească
propriul grup şi să intre în unul pozitiv sau să acţioneze astfel încât
propriul lor grup să devină pozitiv.

Cu cât identitatea socială este mai puternică,

cu atât identitatea personală este mai puţin importantă.
Şi invers.
(Turner, 1975)

Pentru a accede la o identitate socială pozitivă, individul va utiliza

strategii de mobilitate socială sau de schimbare socială, în funcţie de credinţele
sale subiective privind sistemul social. Astfel, dacă individul consideră sistemul
social ca fiind flexibil, atunci el se va deplasa dintr-o poziţie socială în alta.
Dimpotrivă, dacă individul consideră că sistemul este rigid, atunci el va modifica
relaţiile dintre grupul de apartenenţă şi celelalte grupuri.

Nu există identitate a lui Eu fără identitate a lui Noi.

(Elias, 1991)

Pe baza teoriei identităţii sociale, John Turner (1987), a avansat teoria

auto-categorizării, conform căreia fiecare individ se autoevaluează din mai multe
perspective şi dobândeşte o concepţie despre sine care integrează mai multe
niveluri de abstractizare: de la Eu-l foarte specific şi personalizat, la Eu-l general,
similar cu cel al celorlalţi membri ai grupului.
Modelul identificării sociale (Martin, 1988) a reprezentat o continuare a
raţionamentelor expuse de teoria auto-categorizării. R. Martin a demonstrat
experimental că favorizarea in-groupului nu este suficientă pentru a se produce
influenţa, ci este necesară asocierea acestuia cu atribute pozitive. În centrul
construcţiei teoretice a modelului identificării sociale se află procesul de
reconfigurare a identităţii sociale, ca rezultantă a diferitelor procese de influenţă
la care sunt supuşi indivizii. Influenţa suferită este invers proporţională cu măsura

~ 31 ~
în care individul se identifică cu propriul grup şi cu cât de diferită de acesta este
percepută sursa de influenţă. Amplitudinea costului psihologic implicat derivă,
aşadar, din:
 gradul de identificare cu grupul propriu;
 atracţia faţă de grupul de care aparţine sursa de influenţă.
Aşadar, pentru a măsura identitatea socială trebuie să ţinem cont de
contextul în care se manifestă grupul social respectiv, de efectele categorizării,
de natura grupului, de istoria sa socială, de relaţiile cu alte grupuri.

Studiu de caz: identitatea europeană

Identitatea europeană pare a fi o construcţie fracturată, prea puţin
conturată, cu legături superficiale între cei care a o împărtăşesc. O explicaţie este
oferită de David Lowenthal (2000) care face apel la o serie de impedimente în
calea emergenţei acesteia, precum:
 diversitatea lingvistică;
 inegalităţile de mărime şi resurse: în toate documentele Uniunii
Europene se discută despre nevoia de a fi mai coerenţi, de a evita
fragmentarea de orice tip sau conflictele şi de a încuraja coeziunea,
solidaritatea şi cooperarea.
 diferende culturale greu de armonizat: pentru a egaliza diferenţele
culturale ar trebui să definim foarte explicit noţiunea de cultură (pentru
care sociologii inventariaseră peste 150 de definiţii încă din 1952). Se
poate discuta despre o cultură europeană? În general, cetăţenii europeni
sunt interesaţi de producţiile statelor proprii şi de cele specifice culturii
de masă de sorginte americană. Cu toate acestea, pe continent
funcţionează numeroase programe de schimb cultural, de obicei având
ca şi motivaţie cercetarea transnaţională.
 percepţie negativă asupra ideii de europenism: cu alte cuvinte, cei care
acceptă să fie parte a Europei trebuie să îşi asume elementele neplăcute
ale istoriei acesteia, precum rasismul, misionarismul alb, colonialismul,
comerţul cu sclavi, Gulagul sau Holocaustul.

În ciuda unor diferenţe importante, în statele europene se regăsesc

condiţiile premergătoare constituirii unei identităţi comune, de ordin:
 politic: intensificarea participării de tip democratic la toate
nivelele U.E.;
 educaţional şi cultural: intensificarea învăţării limbilor străine,
schimburile internaţionale, sublinierea unei dimensiuni istorice
comune;
 de coeziune socială şi economică: măsuri de egalizare a
diferenţelor de tip economic şi social.

~ 32 ~
 Astfel, multe dintre elementele esenţiale ale identităţii europene se regăsesc deja
în societatea europeană. Cele mai multe state europene sunt democrate ca şi organizare
socială şi din ce în ce mai democrate ca şi mod de manifestare, economiile lor sunt
ghidate de piaţă, iar cultura populară pare a fi tot mai omogenă pe măsură ce comunicarea
dintre europeni se intensifică.
Observăm aşadar, că este relativ dificil să concepem identitatea europeană doar
în termenii unui set minimal de reguli şi valori (în condiţiile în care multe dintre acestea
sunt agreate şi respectate la nivel mondial) sau, dintr-o perspectivă opusă, de a-i asocia
atât de multe criterii încât să excludă inclusiv ceea ce este, de fapt, foarte european, atât
prin origine, cât şi prin manifestări. De altfel, o identitate prea exigentă este, de obicei,
însoţită de cogniţii ce pot să conducă la discriminare şi conflictualitate. Din acest motiv
este agreată precizarea identităţii europene în linii mari, generoase sub aspectul
posibilităţii de a aparţine comunităţii europene. O astfel de abordare presupune ca
respectiva identitate să fie, în acelaşi timp, incluzivă şi excluzivă, pentru a elimina
elementele străine, permiţînd simultan pluralitatea culturală.
Poate că cel mai important aspect pentru ca o persoană să se simtă europeană
constă în existenţa unei categorii opozante, adică a „celuilalt”. Existenţa acestuia este
necesară, în primul rând pentru înţelegerea propriei identităţi. Adoptând modelul propus
de Huntington referitor la „ciocnirea civilizaţiilor”, identitatea europeană va fi definită
prin opoziţie cu alte civilizaţii, un exemplu frecvent întâlnit fiind contrapunerea cu lumea
islamică.
Deşi se doreşte a fi comună tuturor cetăţenilor europeni, identitatea europeană,
chiar şi insuficient constituită, prezintă diferenţe relativ importante între diferitele spaţii la
care ne raportăm. De exemplu, Cinnirella (1993) a evidenţiat existenţa unor diferenţe
semnificative între modul în care şi-au construit identitatea colectivă respondenţii
britanici, comparativ cu cei din Italia, în sensul că primii nu au manifestat sentimente de
mândrie derivată din apartenenţa la această comunitate.
Diferenţierile de percepţie se conturează de la vârste foarte mici. Barrett şi alţii
(1996) au demonstrat că acei copii care se consideră europeni prezintă reprezentări mai
elaborate ale ţărilor Europei şi cunosc mai multe trăsături specifice acestora, precum
patrimoniul istoric, structura lor politică şi situaţia economică.
Pentru România, problematica prezintă o specificitate aparte. Marea majoritate a
românilor sunt mândri că sunt români, dar în acelaşi timp prezintă o abordare universalist
postnaţională şi pragmatică, cu accente instrumentale puternice. Deşi o proporţie
covârşitoare a populaţiei româneşti şi-a dorit integrarea în Uniunea Europeană,
Eurobarometrul din 2009 indică faptul că doar 41% dintre români cred că vocea ţării lor
contează în corul european şi doar 36% apreciază că interesele României sunt urmărite în
mod corect în forurile aferente comunităţii, o medie cu mult inferioară celor 27 de state
membre unde 44% dintre cetăţeni apreciază că interesele lor sunt bine reprezentate.
Identificarea unui prototip al identităţii europene este, încă, un demers de debut.
Am propus (Ciupercă, 2010) o soluţie de măsurare a gradului de identificare cu Europa
cu ajutorul unei scale piramidale (asemănătoare din punct de vedere grafic şi conceptual
cu piramida nevoilor elaborată de Maslow). Aceasta ar trebui să aibă la bază elementele
~ 33 ~
de triere primară a cetăţenilor – de exemplu, locuitori ai teritoriului european, care se
consideră diferiţi de alţi locuitori ai planetei– şi să continue cu practicile şi instituţiile
europene comune, stilul de viaţă specific, amintirile şi experienţele comune atât pozitive
şi negative.

AMINTIRI ŞI
EXPERIENŢE
COMUNE

STIL DE VIAŢĂ SPECIFIC

PERCEPŢIA UNEI DIFERENŢE FAŢĂ DE CEILALŢI

LOCUITORI AI CONTINENTULUI EUROPA
INSTITUŢII ŞI NORME JURIDICE COMUNE, SPECIFICE PENTRU SPAŢIUL
EUROPEAN

Figura 2. Modelul piramidal al gradului de identificare al identităţii europene (Ciuperca, 2010)

Teoria autopercepţiei
Teoria autopercepţiei a fost formulată de Daryl Bem în 1972 şi se
fundamentează pe ipoteza că, în procesul de autocunoaştere, oamenii procedează
în acelaşi mod ca atunci când îşi formează păreri despre o altă persoană. Trebuie
menţionat, însă, că o condiţie de aplicare a acestei teorii este ca indivizii să nu
aibă o atitudine deja definită faţă de situaţia ce trebuie evaluată.

Teoria autopercepţiei: oamenii ajung să-şi cunoască emoţiile şi atitudinile deducându-

le din propriul comportament.
(Bem, 1972)

Atitudinea individului faţă de sine însuşi poartă numele de autoapreciere

şi are în vedere atribute precum aspectul fizic, inteligenţa, statutul economic,
moralitatea etc. Aprecierea negativă a sinelui într-un anumit aspect punctual
poate să nu afecteze aprecierea globală a individului şi să nu ameninţe stima de
sine. Astfel, deşi se poate evalua ca urât sau dezordonat, individul poate avea o
stimă de sine ridicată dacă se consideră inteligent şi are rezultate profesionale pe
măsură.
Experiment:
Un grup de studenţi americani şi unul de studenţi chinezi au continuat mai multe fraze,
toate începând cu „Eu sunt...”. Americanii au indicat anumite trăsături de personalitate – „Sunt
timid”, „Sunt atletic”, „Sunt inteligent” etc., pe când chinezii s-au identificat prin afiliere la un
grup – „Sunt student la Colegiul X”, „Sunt membru al asociaţiei Y”.

~ 34 ~
 Într-un design experimental asemănător, Trafimow şi alţii (1997) au întrebat „Cine eşti
tu?” un grup de chinezi bilingvi din Hong Kong, vorbitori de chineză şi engleză. Cei cărora
întrebarea li s-a adresat în chineză şi au răspuns în chineză au formulat răspunsuri în termenii
afilierii la colectivitate, iar cei care au fost întrebaţi şi au răspuns în engleză au dat răspunsuri cu
caracter individualist, probând impactul influenţei multiculturale.
Pentru a-şi aprecia valoarea, indivizii compară părerea despre sine cu
standardele sociale referitoare la respectiva categorie de trăsături. Dacă între ceea
ce considerăm că suntem (Eul real) şi ceea ce ne dorim să fim (Eul ideal) există
discrepanţe foarte mari, apare autoaprecierea negativă. Diferenţele existente între
Eu real şi Eu obligatoriu (aşteptări normative venite din partea persoanelor
importante pentru noi şi a societăţii ca întreg), însă pot produce adevărate
angoase.
Persoanele cu autoapreciere pozitivă sunt: Persoanele cu autoapreciere negativă sunt:
 încrezătoare în propria persoană şi în  angoasate
alţii  nemulţumite
 dinamice  pesimiste
 optimiste  nu sunt acceptate în societate
 mulţumite  dau înapoi în relaţiile cu ceilalţi
 prietenoase

SUCCESE EŞECURI

APRECIERE POZITIVĂ ŞI MAI APRECIERE NEGATIVĂ ŞI MAI

PUTERNICĂ PUTERNICĂ

Figura 3. Cercul vicios al autoaprecierii

Deşi părerea generală a specialiştilor gravitează în jurul ideii că o

autoapreciere pozitivă este o premisă importantă pentru dezvoltarea armonioasă
a relaţiilor sociale, este foarte important şi gradul de adecvare între valoarea
reală a respectivei persoane şi evaluarea pe care o are aceasta asupra sinelui.
Un rezultat neaşteptat, fie acesta bun sau prost, dar foarte diferit de așteptările
subiectului, nu este trăit ca succes sau eşec, ci este considerat aleator.
Imaginea de sine se constituie la intersecţia dintre conştiinţa de sine
privată şi conştiinţa de sine publică. Conştiinţa de sine privată apare datorită
efortului introspectiv de a conştientiza şi explica trăirile personale şi stările
lăuntrice. Conştiinţa de sine publică se referă la gradul în care oamenii sunt
conştienţi de imaginea pe care o au în ochii celorlalţi.
Autoreflexivitatea publică reprezintă tendinţa de autosupraveghere a
comportamentului nostru aşa cum este el perceput de către exterior şi se reflectă

~ 35 ~
în exprimări precum „Mă interesează ce gândesc alţii despre mine” sau „Mă
interesează cum apar eu în ochii altora”.

Reflexia evaluării: modul în care individul observă cum este receptat de ceilalţi şi cum
îşi formează autoaprecierea în funcţie de această evaluare.
(Jones şi alţii, 1967)

Unitatea sau, dimpotrivă, discrepanţa dintre forma privată şi forma

publică a conştiinţei de sine conduce la efecte importante asupra imaginii de sine
a individului şi, implicit, asupra modului în care se constituie identitatea socială.
Dominanţa conştiinţei de sine private conduce la dorinţa de a reduce
nonconcordanţele cu sfera publică prin armonizarea lor cu standardele proprii.
Dimpotrivă dominanţa formei publice îl obligă pe individul în cauză să îşi
adapteze în mai mare măsură comportamentul la normele acceptate social.
Procesele şi fenomenele implicate în autocunoaştere sunt interdependente
şi conexate, aşa cum se arată şi în figură (Higgins, 1990).
PERCEPŢIA SOCIALĂ

AUTOPERCEPŢIA

EUL EUL EUL

REAL IDEAL OBLIGATORIU

AUTOAPRECIEREA

AUTOACCEPTAREA

Figura 4. Interconectarea proceselor de percepere a Sinelui (Higgins, 1990)

~ 36 ~
 Modul în care suntem condiţionaţi social, comparaţiile pe care le facem
sau, într-un cuvânt, percepţiile noastre sociale sunt indicatori importanţi ai
modului în care se realizează şi autopercepţia. De asemenea, balansul Eu-lui real
cu cel ideal şi obligatoriu este relevant din perspectiva aspiraţiilor pe care le avem
şi a satisfacţiei faţă de viaţă. În funcţie de aceasta, aprecierea şi acceptarea faţă
de propria persoană este mai ridicată sau mai scăzută.

Autoacceptarea semnifică gradul de echivalenţă dintre Eul real şi Eul ideal.

(Wosinska, 2005)

Cum ajunge un individ să-şi formeze o imagine de sine? Ce factori stau

la baza ei şi ce factori o pot modifica? Psihosociologii consideră că imaginea de
sine se dezvoltă treptat, nefiind aproape niciodată doar rezultatul unei simple
introspecţii. Ea rezultă din feed-back-ul primit de la alţii, din interiorizarea
schemei unui semen de-al nostru (Radu, 1994).

Imaginea de sine: ansamblul ideilor pe care un individ le are despre el însuşi.

(Argyle, 1998)

Aşa se explică de ce, în prima copilărie (1-3 ani), imaginea de sine se

consideră a fi un produs al identificării cu reprezentări inconştiente, modelate de
persoane apropiate. Pe măsură ce înaintează în vârstă, individul conştientizează
că reprezentarea despre sine este influenţată de aprecierile şi evaluările altora,
fapt care implică o serie de consecinţe.

Imaginea mobilă a sinelui: schimbările suferite de imaginea de sine,

ca urmare a trăirii unor evenimente noi şi acumulării treptate a experienţei de viaţă.
(Markus şi Wurf, 1987)

De exemplu, este foarte importantă persoana la care se raportează

individul, pentru că în funcţie de evaluatori acesta îşi reglează atitudinile şi
comportamentul. De aici, apar o serie de interogaţii: Dacă schimbăm evaluatorii,
ne schimbăm implicit şi imaginea de sine? Cât de repede se face trecerea de la o
imagine la alta? Şi, mai ales, cât de des ne schimbăm evaluatorii în existenţa
noastră limitată? Ce ne determină să schimbăm aceşti evaluatori? Răspunsurile
la astfel de întrebări i-ar ajuta foarte mult pe teoreticienii influenţei sociale şi
manipulării comportamentale, care încearcă să determine modalităţile prin care
poţi schimba comportamentul unui individ, schimbând imaginea de sine a
acestuia.

~ 37 ~
 Putem adopta, deci, distincţia făcută de T. Rodriguez (1967) între imagine
socială de sine (aprecierea celorlalţi receptată de individ) şi imagine proprie de
sine (exprimând modul în care se vede subiectul însuşi). Distincţia ne pune, însă,
în faţa unor alte interogaţii: cât de corectă e percepţia mea privind percepţia altora
despre mine? Imaginea oferită celorlalţi este receptată aşa cum ne dorim?

VERIDICĂ

RELAŢII RELAŢII
INTERPERSONALE INTERPERSONALE
CORECTE ERONATE

VERIDICĂ IMAGINE FALSĂ

OFERITĂ

RELAŢII RELAŢII
INTERPERSONALE INTERPERSONALE
ERONATE ILUZORII

FALSĂ

Figura 5. Tipologia relaţiilor interpersonale

Din această perspectivă, a veridicităţii sau falsităţii imaginilor oferite sau

receptate, propunem un model care cuprinde patru situaţii:
1. oferirea unei imagini veridice şi receptarea unei imagini veridice;
2. oferirea unei imagini veridice şi receptarea unei imagini false;
3. oferirea unei imagini false şi receptarea unei imagini veridice.
4. oferirea unei imagini false şi receptarea unei imagini false;
Se observă că cele mai bune relaţii interpersonale se manifestă când oferim
o imagine veridică şi ea este receptată efectiv ca o imagine veridică. Pe de altă
parte, manipularea şi persuasiunea pot fi eficiente în cazul în care am oferi o
imagine falsă, care ar fi receptată ca o imagine veridică.
Dintr-o altă perspectivă, individul trebuie să fie conştient de imaginea pe
care o oferă (dacă e veridică sau falsă), pentru că poate să ajungă să creadă efectiv

~ 38 ~
în această imagine. Astfel, cu cât imaginea de sine este mai nerealistă, cu atât
individul este mai vulnerabil şi poate fi supus mai uşor influenţei şi manipulării.
Profesioniştii manipulărilor pot induce imagini de sine nerealiste astfel încât să
determine indivizii să aibă anumite comportamente în anumite situaţii.
Imagini de sine nerealiste putem avea fiecare dintre noi deoarece - conform
lui K. Horney (1945) - indivizii îşi construiesc imagini idealizate despre sine
fiindcă nu se pot tolera aşa cum sunt în realitate. Apoi, se oscilează între imaginea
idealizată şi imaginea de sine dispreţuită iar aceste incertitudini pot fi exploatate
eficient de manipulatori. Mai mult, dacă discrepanţa dintre imaginea idealizată şi
cea dispreţuită este foarte mare pot apărea sau se pot accentua crizele de
identitate, mai ales în contextul insucceselor, nereuşitelor sau nerealizărilor care
coboară nivelul autoaprecierii.
E. Erikson (1963) consideră că aceste crize nu apar doar în copilărie şi
adolescenţă, ci sunt permanente. Cu fiecare insucces sau nerealizare în plan
afectiv-emoţional şi profesional, personalitatea suferă o anumită regresie,
imaginea de sine suferă o anumită modificare. Perioadele de criză pot fi destul de
eficient folosite de manipulatori iar, în lipsa apariţiei acestora, ele pot fi create
artificial prin inducerea ideii că subiectul respectiv are reuşite prea mici în
comparaţie cu potenţialul lui, reuşite mici care - până la urmă - pot fi interpretate
ca ...nereuşite. Aceasta ar fi forma plăcută a negativizării imaginii de sine a unei
persoane, pe lângă celelalte, mai dure dar nu neapărat mai eficiente: critica,
ameninţarea etc.
Relaţia imagine de sine - identitate induce şi o altă perspectivă interesantă.
A avea o identitate înseamnă a ocupa o anumită poziţie, a juca un anumit rol, a
dispune de un anumit statut (Golu, 1993). Plecând de aici apar o serie de
interogaţii: Ne schimbăm statutul şi apoi ne modificăm şi imaginea de sine?
Revizuim imaginea de sine după care revizuim rolul pe care-l jucăm în societate?
Unde apar mai des crizele de identitate? În ce situaţii aceste crize sunt mai
profunde şi durează mai mult, în timp? Sunt aspecte asupra cărora psihologia
socială mai are de reflectat pentru a fi în măsură să ofere răspunsuri credibile şi
certe. Posibilităţi există (observaţie, experiment), însă, aşa cum afirmam la
început, preocupări în domeniul studierii empirico-teoretice a imaginii de sine
sunt destul de puţine.
Psihologii spun că ne putem înşela foarte uşor în ceea ce priveşte modul
în care ne vedem pe noi înşine şi acesta pentru că subiectivismul opreşte dincolo
de el luciditatea, idealismul dă frâu liber supraevaluării.

Ne place să credem că suntem aşa cum ne place să fim.

Căutăm cu orice mijloace să ne verificăm şi să ne susţinem convingerile

despre noi, uitând că ceea ce vrem să ascundem sau să ignorăm va ieşi oricum la
iveală. Ne multiplicăm calităţile şi trecem sub tăcere defectele, căutăm contextele
~ 39 ~
pozitive pentru a oferi o imagine valorizată de ceilalţi, chiar dacă frustrările
noastre atrag după sine conjuncturi neplăcute în care scăpăm de sub control
manifestări ale Eului real. Totuşi, oricât am căuta să ne ascundem, mai devreme
sau mai târziu ne dăm arama pe faţă şi consecinţele sunt mult mai grave decât
dacă, de exemplu, am fi noi înşine mereu, cu calităţile şi defectele noastre.

Cercetare:
N. Guerin (1994) a constatat că majoritatea şoferilor, chiar şi cei care au provocat
accidente sau au ajuns la spital, consideră că şofează mai bine şi mai sigur decât ceilalţi
conducători auto.

Efectul de faţadă: tendinţa individului de a se prezenta într-o lumină favorabilă.

Foarte mulţi indivizi sunt puţin preocupaţi de defectele lor şi de impactul

acestora asupra relaţiilor interpersonale. Rugaţi-vă colegii de serviciu să-şi
alcătuiască o listă cu propriile defecte şi veţi observa că vor identifica, cu greu,
câteva, şi acelea fără conotaţii puternic negative (de exemplu: am prea mare
încredere în ceilalţi, sunt prea tolerant etc.).

Efectul U răsturnat: identificarea mai rapidă a adjectivelor care ne caracterizează într-

o foarte mare sau foarte mică măsură decât a adjectivelor care ne caracterizează într-o
măsură moderată.

Dincolo de tendinţa oamenilor de a-şi ignora sau minimaliza propriile

defecte, o altă caracteristică frecventă este aceea de a se accentua adjectivele care
ne caracterizează într-o foarte mare măsură (care sunt destul de puţine) în dauna
celor care ne caracterizează într-o măsură moderată (care sunt mult mai multe).
Acest lucru împiedică o cunoaştere adecvată din partea celorlalţi, care vor pleca
de la caracteristica vizibilă (construind etichete şi scheme de persoană) şi vor
ignora caracteristicile moderate, (ne)intenţionat puse în umbră de individ.

Principiul proeminenţei: un element din multe altele ne captează atenţia

şi le obturează în înalt grad pe celelalte.

În general, orice persoană caută argumente care să-i susţină buna imagine
de sine, iar dacă le găseşte mai greu caută persoane care să-i confirme părerile.
Cu alte cuvinte, preferăm compania celor care ne acceptă şi ne valorizează felul
de a fi şi modul de a gândi. Problemele apar atunci când intrăm în contact cu
persoane care ne resping valorile şi pe care le etichetăm cu uşurinţă ca fiind
''anormale'', în virtutea faptului că punctele noastre de vedere sunt susţinute de
''mai mulţi'' indivizi.
~ 40 ~
 Este bine, în aceste contexte, să reflectăm la următoarele lucruri:
 avem tendinţa de a exagera numărul persoanelor care sunt de acord cu
convingerile noastre;
 de puţine ori ne întrebăm dacă cei are ne susţin convingerile cred cu adevărat
în ceea ce spun sau urmăresc doar să păstreze o bună relaţie cu noi prin
inducerea unei aparenţe care nu-i afectează cu nimic;
 cu cât suntem mai înverşunaţi în a realiza un lucru doar cum vrem noi, cu
atât apărem în faţa altora ca fiind încăpăţânaţi, rigizi, dificili şi, prin urmare,
preferabil de evitat.

Fenomenul reciprocităţii simpatiei: tindem să-i simpatizăm pe cei care ne simpatizează.

De multe ori, ignorăm rolul coincidenţei sau al factorilor situaţionali, care

au un impact deosebit în producerea evenimentelor. Din această perspectivă,
tindem să explicăm anumite consecinţe ale activităţilor noastre prin cauze care n-
au nici o legătură cu rezultatele.

Iluzia de cauzalitate: avem tendinţa de a identifica o corelaţie acolo unde nu există.

(Chapman, 1967)

Experiment:
Pentru a evidenţia iluzia de cauzalitate, mai mulţi subiecţi au fost împărţiţi în trei
grupuri: unul, ce bea votcă-tonic, altul ce credea că bea acelaşi lucru dar bea apă minerală cu
lămâie, şi cel de-al treilea care ştia că bea apă minerală. Rezultatul: cei care credeau că au băut
alcool s-au comportat mult mai agresiv decât cei care știau că băuseră doar apă (Marlatt şi
Rohsenow, 1980).

Iluzia de corelare: înclinăm să ne reamintim fapte care confirmă cauzalitatea

percepută, decât fapte care o infirmă.
Efectul de nimb: supralicitarea inadecvată a unor atribute în explicarea unor
comportamente şi ignorarea altora care reprezintă, de fapt, cauza acelor
comportamente.

De asemenea, avem tendinţa de a supraestima controlul pe care îl putem

exercita asupra lucrurilor. De exemplu, jucătorii de table au impresia că, pentru
a da numere mici trebuie să arunce zarurile încet şi pentru a da numere mari este
necesar să le arunce mai tare. Tot aşa, persoanele care-şi aleg singure numerele
la loterie consideră că au mai multe şanse de câştig decât dacă acestea au fost
indicate de altcineva.

~ 41 ~
 Iluzia de control: presupunerea eronată conform căreia oamenii cred că deţin controlul
unor evenimente care, în realitate, sunt întâmplătoare.
(Langer, 1975; Fleming şi Darley, 1990)

Experiment:
E. Langer (1975) le-a propus unor oameni, aflaţi la locul de muncă, să cumpere bilete la
loterie, fie alegându-şi numerele singuri, fie luând unul impus de cercetător. După ceva timp,
acesta revenea şi explica fiecăruia că o persoană din altă clădire voia să cumpere un bilet iar el
nu mai avea de vânzare. Cerinţa era să-l vândă careva dintre ei. Rezultatul: cei care şi-au ales
singuri tichetul acceptau mai greu să-l revândă, iar dacă acceptau cereau un preţ de patru ori mai
mare.

Prejudecata optimismului: tendinţa individului de a supraestima probabilitatea ca un

eveniment dorit să i se întâmple.

Experimentele au arătat faptul că prejudecata optimismului se manifestă,

cu atât mai pregnant, cu cât evenimentul este mai dorit. Mai grav, ea apare, chiar
şi în condiţiile în care evenimentul este foarte puţin probabil. Astfel, raritatea
unui eveniment creşte şi mai mult apariţia prejudecăţii optimismului.
Aşadar, ignorăm rolul raţiunii în multe dintre situaţiile cu care ne
confruntăm de-a lungul vieţii. Pentru liniştea noastră interioară încercăm să
găsim, totuşi, explicaţii logice asupra actelor pe care le realizăm, numai că
raţiunea intervine post-factum, având rolul de a le justifica, şi nu de a le
determina. Cu alte cuvinte, omul este mai degrabă o fiinţă raţionalizatoare, care
preferă ceea ce a ales, gândindu-se mai puţin dacă alege ceea ce preferă.

Tendinţa spre coerenţă internă: indivizii au tendinţa să confere a posteriori

o anumită valoare acţiunilor întreprinse.
Acţionează şi apoi îşi justifică comportamentul.

Atunci când formulează aprecieri asupra propriei persoane, foarte adesea,

indivizii urmează aceleaşi tendinţe sau comit aceleaşi erori.
De exemplu, o tendinţă frecvent întâlnită este aceea de a insista asupra
punctelor care ne diferenţiază de ceilalţi atunci când ne realizăm autoportretul.
Ne place să povestim despre hobby-urile pe care le avem, despre activităţile unice
în care suntem implicaţi, despre rezultatele speciale pe care le-am obţinut de-a
lungul timpului.

~ 42 ~
 Efectul de originalitate deliberată: dorinţa individului de a părea original
pentru a atrage atenţia asupra sa.

Experiment:
McGuire şi al. (1988) au experimentat tendinţa individului de a accentua ceea ce-l
deosebeşte de ceilalţi. Ei au spus unor persoane că atitudinile lor dezvăluite într-un chestionar
completat anterior sunt similare cu cele ale altor mii de indivizi interogaţi anterior, în timp ce
altor persoane nu li s-a spus nimic. Ambele grupe au participat la un alt studiu, unde s-a constatat
că cei cărora le-a fost subminat sentimentul propriei unicităţi s-au străduit să-l dovedească, prin
manifestarea unor tendinţe nonconformiste.

Pe de altă parte, atunci când săvârşim fapte reprobabile, avem credinţa că

acestea se regăsesc în comportamentul tuturor celorlalţi concetăţeni. Poate fi
vorba de un mecanism de protecţie a imaginii de sine? Cu siguranţă! Mai ales
dacă ne gândim că, atunci când faptele noastre sunt dezirabile social, ne
imaginăm că suntem printre puţinii care se comportă astfel.
Imaginea de sine poate fi protejată şi prin alte strategii. De exemplu,
atunci când anticipăm un eşec, aducem în atenţie diferite motive, mai mult sau
mai puţin reale, care sunt responsabile pentru lipsa de performanţă (probleme de
sănătate, personale, financiare etc., care nu ne-au permis să ne pregătim
corespunzător). Este o strategie frecvent întâlnită în spaţiul public în cazul
sportivilor, care, adesea, se plâng că nu sunt în cea mai bună formă, înaintea unor
competiţii importante. Probabil, fiecare dintre noi ne putem aminti un coleg
silitor care în dimineața examenului declara că "nu știe nimic̎! De fapt, în mod
involuntar, se proteja un potențial eșec pe o dimensiune importantă pentru
identitatea personală a respectivului.

Autohandicaparea: strategie prin care este relativizat un eventual eşec,

astfel încât mândria proprie să rămână neştirbită.
(Berglas şi Jones, 1978)

Chiar şi fără să ne confruntăm cu eşecuri, avem tendinţa de a manipula

informaţiile pentru a menţine o părere bună despre sine. Este ceea ce a fost
denumită deformarea pozitivă a autopercepţiei (Wosinska, 2005). O altă
strategie de augmentare a imaginii de sine este aceea a atribuirii de către individ
a unei importanţe deosebite a propriilor acţiunilor realizate.

Perseverarea superior evaluată: atribuirea unui caracter elevat actelor înfăptuite pentru
ca individul să se autoaprecieze cât mai pozitiv.

~ 43 ~
 Nici în plan ideatic nu ne plac punctele de vedere contrare, care ar putea
să influenţeze negativ imaginea pe care ne-am făcut-o despre noi: în discuţiile pe
care le purtăm, căutăm şi acceptăm informaţiile concordante cu punctele de
vedere anterioare şi le trecem cu vederea pe cele care ne contrazic ideile.

Conservatorismul cognitiv: indivizii caută informaţii sau argumente care să le susţină

părerile.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Jared M. DIAMOND (1937- ) – doctor al Universităţii Cambridge (1961), profesor la
Universitatea Los Angeles (1968), membru al A.A.A.S. şi al N.A.S., doctor honoris causa al
Universităţii Leuven (2008), a primit Premiul Royal Society (1992, 1998, 2006), Premiul Phi
Beta Kappa (1997), Premiul Pulitzer (1998), National Medal of Science (1999), Premiul Tyler
(2001), Premiul Lewis Thomas (2002) şi Premiul Dickson (2006). A scris Why is Sex Fun?
(1997), Natural Experiments of History (2010).
Idei principale:
- Noi nu ne dăm seama cât de neobişnuite sunt obiceiurile noastre sexuale în comparaţie cu cele
ale animalelor.
- Creierele mai mari, poziţia verticală, ovulaţia ascunsă, înclinaţia spre sexul de plăcere şi
menopauza feminină sunt factorii esenţiali care ne-au diferenţiat ca oameni, raportat la lumea
animală.

Erik ERIKSON (1902-1994) – profesor la M.I.T. şi la universităţile Pittsburgh (1951-1960) şi

Harvard (1970), cercetător la Institute of Human Relations (1936), fondator al Psychoanalytic
Society, a primit National Book Award (1970), Premiul Pulitzer (1970) şi Premiul Harold
Lasswell (1981). A scris Identity and the Life Cycle (1959), Life History and the Historical
Moment (1975).
Idei principale:
- A dezvoltat conceptul de criză de identitate, care desemnează o criză de natură psiho-
sociologică a sentimentului de sine a unei persoane. Ea apare, de obicei, în adolescenţă.
- A lansat teoria ciclurilor vieţii, care susţine că secvenţele dezvoltării sunt identice pentru toţi
oamenii, indiferent de rasă sau de cultură.
- Pe lângă stadiile psihosexuale descrise de S. Freud, a identificat opt stadii de dezvoltare
psihosocială, fiecare stadiu având două componente (negativă şi pozitivă), alegerea uneia dintre
ele efectuându-se sub influenţa interacţiunii sociale. Stadiile psihosociale sunt universal
aplicabile, conflictele sunt aceleaşi, chiar dacă fiecare cultură pune la dispoziţia individului
alternative particulare de rezolvare. Cele opt conflicte sunt: încredere-neîncredere (1 an),
autonomie-ruşine şi îndoială (2-3 ani), iniţiativă-culpabilitate (4-5 ani), competenţă-inferioritate
(6-11 ani), identitate-confuzie de rol (12-19 ani), intimitate-izolare (20-40 ani), productivitate-
stagnare (40-65 ani), integritate-disperare (peste 65 de ani).

Sigmund FREUD (1856-1939) – doctor (1881) şi profesor emerit (1902) al Universităţii din
Viena, fondator al viitoarei I.P.A. (1910), membru de onoare al B.P.S. (1926), a primit Premiul
Goethe (1930). A scris The Psychopathology of Everyday Life (1904), Psychanalyse des masses
et analyse du moi (1921).

~ 44 ~
Idei principale:
- A dezvoltat o teorie structurală a psihicului, conform căreia personalitatea are trei componente:
1) sinele, stratul cel mai greu accesibil, de care ţin pulsiunile primare. El este totalmente
inconştient şi iraţional, dominat de principiul plăcerii; 2) Eul – strat psihic intermediar între lumea
interioară şi cea exterioară. Se dezvoltă în perioada copilăriei, este dominat de principiul
realităţii; 3) supraeul – sediul conştiinţei şi al vinovăţiei. Este un instrument de civilizare, care
transformă copilul într-o fiinţă morală şi socială.
- A identificat trei niveluri ale psihicului: 1) conştientul, care conţine gândurile şi sentimentele de
care un individ îşi dă seama la un moment dat; 2) preconştientul, care conţine gândurile care nu
sunt conştiente dar care pot deveni oricând disponibile pentru a intra în sfera conştientă; 3)
inconştientul, care conţine gândurile reprimate, accsebile doar prin tehnici psihanalitice.
- A teoretizat stadiile dezvoltării sexuale: oral, anal, falic, latent şi genital. Fiecare stadiu
determină un set de probleme care urmează să fie rezolvate în stadiile următoare de dezvoltare,
în caz contrar apărând fixarea sau stoparea dezvoltării la nivelul acelui stadiu.
- A introdus noţiunea de Eu ideal, care desemnează omul aşa cum ar trebui să fie, modelat de o
cenzură morală puternică.

Karen HORNEY (1885-1952) – doctor al Universităţii din Berlin (1915), profesor la Medical
College (1942), decan al Institute of Psychoanalysis (1941), membru al New York Psychoanalytic
Society (1935), fondator al Association for the Advancement of Psychoanalysis (1941), a fost
iubita lui E. Fromm. A scris The Neurotic Personality of Our Time (1937), La Psychologie de la
femme (1967).
Idei principale:
- Cu cât mai mult vom înfrunta propriile noastre conflicte şi vom căuta propriile noastre soluţii,
cu atât vom câştiga mai multă putere şi libertate înterioară.
- A elaborat conceptul de anxietate bazală, definit ca sentimentul insidios de a te simiţi singur şi
neajutorat într-o lume ostilă.
- În procesul socializării, copilul se poate mişca înspre oameni (caută să câştige afecţiunea
celorlalţi şi să se bizuie pe ei), contra lor (caută să lupte pentru propria-i protecţie) sau
îndepărtându-se de ei (îşi construieşte o lume a sa). În prima situaţie este hiperaccentuată
neputinţa, în ce-a de-a doua, ostilitatea iar în ultima, izolarea.

Carl G. JUNG (1875-1961) – elevul lui P. Janet, doctor al Universităţii Basel (1900), profesor
(1932-1942) la Universitatea din Zurich, fondator al Jung Institute (1948), membru de onoare al
B.P.S. (1946), preşedinte al I.P.A. (1910) şi al Swiss Society for Practical Psychology (1935). A
scris Types psychologiques (1921).
Idei principale:
- A elaborat noţiunea de arhetipuri, acestea fiind amintirile ancestrale, ce reprezintă reziduurile
psihice ale dezvoltării umane.
- A elaborat conceptele de animus (arhetipul masculin din femeie) şi anima (arhetipul feminin
din bărbat).
- A elaborat, împreună cu W. Pauli, principiul sincronicităţii (al conexiunii acauzale), care se
referă la apariţia simultană a două evenimente printr-o coincidenţă semnificantă, fără a exista o
relaţie de cauzalitate.
- A diferenţiat între tipul psihologic introvertit şi tipul psihologic extravertit. H. Eysenck a
adăugat, ulterior şi tipul psihologic ambivert.
- A inventat prima tehnică proiectivă, testul asociaţiei libere, care permite o mai clară înţelegere
a conţinuturilor complexelor inconştiente.
- A considerat că la baza activităţii psihice stau trei principii: 1) principiul contrariilor (fiecare
stare afectivă îşi are opusul ei); 2) principiul echivalenţei (energia psihică nu se pierde, ci se

~ 45 ~
deplasează de la o zonă psihică la alta); 3) principiul entropiei (se referă la egalizarea energiei
psihice la nivelul tuturor sistemelor personalităţii).
Henri TAJFEL (1920-1982) – doctor al Universităţii din Londra, profesor la Universitatea
Bristol (1967-1982), preşedinte al E.A.S.P. (1969-1972), a primit Premiul Gordon Allport (1968).
A scris Experiments in Intergroup Discrimination (1970), La categorisation sociale (1972).
Idei principale:
- A experimentat fenomenul etnocentrismului, conform căruia individul consideră propriul grup
etnic ca fiind superior comparativ cu celelalte.
- A propus paradigma grupurilor minimale, conform căreia indivizii conştientizează apartenenţa
la un grup chiar dacă acesta este foarte puţin sau deloc definit.
- A teoretizat categorizarea socială, conform căreia persoanele asemănătoare sunt incluse în
aceiaşi clasă. Există tendinţa de a accentua asemănările dintre entităţile aceleiaşi categorii şi
deosebirile dintre membrii categoriilor diferite.
- A schiţat teoria identităţii sociale, conform căreia individul caută să menţină sau să acceadă la
o identitate socială pozitivă, lucru care îl determină să iasă din grupul de apartenenţă dacă acesta
este perceput ca având conotaţii negative şi să intre în alte grupuri, percepute ca având conotaţii
pozitive.
- Stereotipurile au trei funcţii sociale: 1) cauzalitatea socială, tendinţa de a atribui un stereotip
unui grup pentru a explica apariţia unui fenomen; 2) justificarea socială, elaborarea unui stereotip
pentru a justifica acţiunile întreprinse; 3) diferenţierea socială, accentuarea diferenţelor dintre
grupuri cu ajutorul stereotipurilor

John C. TURNER – doctor al Universităţii Bristol (1975), profesor la Australian National

University (1990), a primit Premiul Henri Tajfel (1999). A scris Failure and Defeat as
Determinants of Group Cohesiveness (1985), An Integrative Theory of Intergroup Conflict
(2004), Explaining the Nature of Power (2005).
Idei principale:
- A dezvoltat teoria conflictelor reale, demonstrând că eşecurile repetate în competiţia dintre
grupuri au ca efect diminuarea coeziunii şi scăderea stimei de sine a grupului defavorizat.
- Cu cât identitatea socială este mai puternică, cu atât identitatea personală este mai puţin
importantă şi cu cât identitatea personală este mai preponderentă, cu atât individul are mai puţin
nevoie de o identitate socială.
- Un grup există numai atunci când există persoane conştiente de faptul că aparţin acelui grup.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Allport, G. (1961). Pattern and Growth in Personality. New-York: Holt,
Rinehart&Winston.
(de) Beauvoir, S. (1949). Le deuxieme sexe. Gallimard.
Bem, D. (1972). Self-perception Theory. În L. Berkowitz (ed.). Advances in Experimental Social
Psychology. New-York: Academic Press.
Berglas, S., Jones, E. (1978). Drug choice as a self-handicapping strategy in response to
noncontingent succes. Journal of Personality and Social Psychology. 36, 405-417.
Ciuperca, E. (2010). Emergenţa identităţii europene – între pragmatism şi utopie, Intelligence,
18, 85-89.
Dubar, C. [2000] (2003). Criza identităţilor. Chişinău: Ştiinţa.
Elias, N. (1991). La societe des individus. Paris: Fayard.
Erikson, E. (1963). Identity and Life Cycle. New-York: Norton.
Evola, J. (1969). Metafisica del sesso. Edizioni Mediterranee.
Fleming, J., Darley, J. (1990). The purposeful-action sequence and the illusion of control.
Personality and Social Psychology Bulletin. 16, 346-357.

~ 46 ~
Guerin, B. (1994). What do people think about the risksof driving? Journal of Applied Social
Psychology. 24, 994-1021.
Higgins, E. (1990). Personality, social psychology and person-situation relations. În L. Pervin
(ed.) Handbook of Personality: Theory and Research. New-York: Guilford Press.
Horney, K. [1945] (1998). Conflictele noastre interioare. Bucureşti: IRI.
Jenkins, R. [1996] (2000). Identitatea socială. Bucureşti: Univers.
Kaufmann, J. (1995). Corps des femmes, regards d'hammes. Nathan.
Langer, E. (1975). The Illusion of Control. Journal of Personality and Social Psychology. 32,
311-328.
Lowenthal, D. (2000) „European Identity”: An Emerging Concept. Australian Journal of Politics
and History. 46, 314-321.
Markus, H., Wurf, E. (1987). The dynamic self-concept. Annual Review of Psychology. 38,
299-337.
Martin, R. (1988) Minority Influence and “Trivial ” Social Categorization. European Journal of
Social Psychology. 18, 465-470.
Rădulescu, S. (1997). Sociologia şi istoria comportamentului sexual "deviant". Bucureşti:
Nemira.
Rodriguez, T. (1967). Unité et diversité de l'image de soi chez le adolescentes. Psychologie
française. 2.
Tajfel, H. (1974). Social Identity and Intergroup Behavior. Social Science Information. 13, 65-
93.
Tajfel, H., Turner, J. (1979). An Integrative Theory of Intergroup Conflict. În W. Austin şi S.
Worchel (eds.) The Social Psychology of Intergroup Relations. Monterey: Brooks/Cole
Publishing Company.
Tajfel, H. (1982). Social psychology of intergroup relations. Annual Review of Psychology. 33,
1-39.
Turner, J. (1975). Social comparison and social identity. European Journal of Social
Psychology. 5, 5-34.
Turner, J. (1987). Rediscovering the Social Group. A Self-Categorization Theory. Oxford:
Blackwell.
Wosinska, W. (2005). Psihologia vieţii sociale. Bucureşti: Renaissance.

~ 47 ~
 III. COGNIŢIA SOCIALĂ: CELĂLALT

Percepţia celuilalt
Cunoaşterea celorlalţi reprezintă miza şi, deopotrivă, punctul de atracţie
maximă în studiile de psihologie socială. Se consideră că descifrarea resorturilor
comportamentelor acestora reprezintă secretul optimizării relaţiilor
interpersonale şi al raportării corecte la ceilalţi, reprezentând baza alegerii celei
mai bune modalităţi de comportament.
Relaţionarea cu ceilalţi nu este un proces facil, aşa cum s-ar putea crede
la prima vedere. Ea presupune dorinţa de a cunoaşte interlocutorul, răbdarea de-
a o face şi, nu în ultimul rând, cunoştinţe şi fler psihologic. În lipsa oricăruia
dintre factorii enumeraţi, procesul de cunoaştere a celorlalţi poate fi afectat de
grave erori.

Este mai important modul în care individul percepe realitatea socială

decât ceea ce se petrece în mod obiectiv.

Percepţia celuilalt este condiţionată de două planuri distincte cu influenţă

egală: oamenii culeg din mediul înconjurător date şi informaţii necesare
etichetării celorlalţi, dar le interpretează conform unor grile proprii generate de
universul lor interior, de experienţe proprii de viaţă şi valori personale (Radu, Iluţ
şi Matei, 1994). Doar când există un interes real faţă de cunoaşterea celuilalt
(adesea afectat de subiectivism) individul caută informaţii în mediul acestuia, în
familie şi la cei apropiaţi, la colegi şi superiori, interpretează comportamentul
verbal şi nonverbal al acestuia, stilul vestimentar, performanţele realizate prin
raport cu eforturile depuse, etc.
Analizând modul în care sunt construite impresiile despre ceilalţi, Park
(1986) a identificat două dimensiuni majore ce stau la baza modului în care îi
evaluăm pe ceilalţi:
 trăsăturile de personalitate (zgomotos, amabil, hotărât, loial);
 comportamentele efectiv realizate de respectiva persoană.
În acest câmp tematic, prima impresie deţine un loc important, pentru că
aşa cum se spune: „nu avem a doua şansă de a ne face prima impresie”. Şi în
ciuda credinţei noastre în raţionalitatea proprie şi în capacitatea de a verifica
datele despre o persoană culese în momente şi situaţii diferite, s-a demonstrat că
există o serie de mecanisme psiho-neurologice care determină o influenţă
deosebită a primei impresii în relaţionarea ulterioară cu o anumită persoană
(Goleman, 2007).

~ 48 ~
 Efectul primei impresii: tendinţa de a aprecia persoanele necunoscute
plecând de la prima impresie, formată direct sau indirect.
(Anderson, 1968)

Adesea, în judecarea celuilalt, pornim de la anumite indicii, uneori

nesemnificative, pe care le considerăm caracteristice pentru respectiva persoană
şi pe care le extrapolăm fără a ţine cont de posibilele distorsiuni care pot apărea
în urma acestui demers.
Tot Solomon Asch (1946) a propus sintagma concepte monopolizante
centrale cu referire la acele trăsături cheie care pot contamina evaluarea celorlalte
trăsături de personalitate ale unei persoane. De exemplu, inteligenţa,
perseverenţa, spiritul de observaţie sunt într-un fel înţelese când sunt asociate cu
o caracteristică precum bunătatea şi în alt fel când sunt asociate cu
machiavelismul.

Experiment:
Solomon Asch (1946) a probat experimental ipoteza propusă. Subiecţii aveau sarcina de
a întregi caracterizarea, prezentată ca incompletă, a unei persoane, pornind de la trăsăturile deja
prezentate. Când lista de adjective iniţiale, respectiv „inteligent, îndemânatic, muncitor, cald,
hotărât, practic, prudent” includea cuvântul „cald”, cea mai mare parte a completărilor furnizate
de către studenţi erau pozitive. Dimpotrivă înlocuirea atributului „cald” cu „rece” a determinat
obţinerea unor caracterizări preponderent negative.

Ipoteza trăsăturilor centrale: atunci când ne formăm prima impresie, tratăm anumite
caracteristici ale oamenilor ca fiind mai importante decât altele.
(Anderson, 1968)

Noi îi percepem pe ceilalţi ca pe actori responsabili de propriul lor

comportament, de obicei asemănători cu noi înşine. De aceea, aproape
întotdeauna, îi judecăm conform grilei proprii de valori şi ne aşteptăm ca aceştia
să îşi adapteze comportamentul în funcţie de al nostru. O dezvoltare importantă
în această arie tematică de cercetare a fost adusă de Solomon Asch (1952) care a
introdus noţiunea de „câmp mutual împărtăşit”. Acestă noţiune se referă la faptul
că într-o interacţiune fiecare participant contribuie la cristalizarea relaţiei prin
modul în care se comportă. Fiecare conştientizează că este evaluat de celălalt şi
face evaluări la rândul său. Fiecare nouă acţiune este consecventă celei realizate
de interlocutor şi aşteaptă o replică pe măsură. Aşadar participanţii sunt părţi ale
unui proces de reglare reciprocă, care are ca premise un set de ipoteze referitoare
la propria persoană şi la celălalt.
Aşadar, cum ne dăm seama de personalitatea celuilalt?
De la Aristotel la S.Asch s-a acreditat ideea, potrivit căreia temperamentul
poate fi cunoscut pe baza aparenţei exterioare. S-ar părea, aşadar, că aparenţa
~ 49 ~
fizică joacă un rol esenţial în stabilirea unei judecăţi pozitive sau negative asupra
persoanei. Partea proastă este că nu măsurăm cu aceeaşi unitate de măsură. De
exemplu, un bărbat gras este perceput ca fiind optimist, simpatic şi prietenos.
Dimpotrivă, o femeie grasă este considerată lipsită de voinţă, incapabilă de a se
stăpâni.
În timp, s-a generalizat ideea potrivit căreia toate trăsăturile corpului ar
fi consistente unele cu altele. De exemplu, o privire voioasă este susţinută de o
gură surâzătoare sau de o mobilitate ridicată a mâinilor. Pe de altă parte, o figură
tristă este asociată cu o moleşeală a corpului, cu gesturi rare şi plictisite.
Au apărut chiar şi tipologii. De exemplu, E.Kretschmer (1925) consideră
că există 4 tipuri de personalitate (picnicul, leptozomul, atleticul, displasticul),
fiecare având caracteristici fizice specifice. Puţin mai târziu, W. Sheldon (1950)
a propus asocierea dintre trei tipuri fizice (endomorf – gras şi rotunjor, ectomorf
– slab şi fragil şi mezomorf – atletic şi musculos) şi trei temperamente
(diferenţiate prin procentul de introversiune şi extraversiune).

Mezomorfii sunt consideraţi puternici şi aventuroşi, ectomorfii pesimişti şi tăcuţi iar

endomorfii simpatici şi de încredere.
(Argyle, 1988)

Ca o încununare a preocupărilor în acest domeniu, a apărut şi s-a dezvoltat

chiar şi o ştiinţă (frenologia) care evaluează personalitatea plecând de la aspectul
exterior al craniului.

Eroarea logică: convingerea eronată potrivit căreia

anumite caracteristici apar întotdeauna împreună iar altele nu.
(Guilford, 1936)

Cert este, deci, că oamenii conexează modul cum arată o persoană şi

anumite atribute ale acesteia. Numai că trebuie să avem mare grijă atunci când
evaluăm sau etichetăm pe cineva plecând de la aparenţa exterioară. Greşeala cea
mai frecventă rezidă în faptul că atribuim unui individ caracteristici inexistente
doar în virtutea faptului că le asociem cu altele care sunt evidente. De exemplu,
o persoană care zâmbeşte des şi are pupilele dilatate este percepută ca sociabilă
şi, în virtutea acestui fapt considerăm că este şi inteligentă sau generoasă. Acest
tip de eroare pleacă din convingerea eronată conform căreia anumite
caracteristici apar întotdeauna împreună (ex. onestitate-sărăcie, sociabilitate-
altruism etc.).
O altă greşeală este aceea prin care explicăm comportamente diferite prin
intermediul aceleiaşi caracteristici. Aceasta nu este altceva decât o formă de lene
mintală.

~ 50 ~
 Supraatribuirea: tendinţa de a explica comportamente diferite apelând la aceeaşi
caracteristică.

Dar cel mai grav este faptul că tindem să acordăm o importanţă mai mare
atributelor de acelaşi tip (fie pozitive, fie negative) în funcţie de cum ni se pare
persoana la prima vedere.

Bias pozitiv/negativ: tendinţa de a acorda mai mare importanţă atributelor

pozitive/negative ale unei persoane, în procesul formării unei percepţii.

O altă corelaţie interesantă este aceea dintre tipul de personalitate şi grupa

sanguină. L.Bourdel (1960) apreciază că indivizii cu sânge diferit se comportă
diferit, având trăsături distincte.

Tabelul 1. Caracteristicile personalităţii după grupa sanguină

Grupa Tip de Caracteristici
sanguină personalitate
A Armonici introvertit, responsabil, eficient doar în medii favorabile,
inventiv
O Melancolici extrovertit, superficial, bun observator, adaptabil,
comunicativ
B Ritmici dur, inflexibil, puţin adaptabil, analitic, autoritar, organizat
AB Complecşi reuneşte trăsăturile celorlalte trei temperamente.

Tot aşa, au apărut opinii conform cărora putem înţelege personalitatea

unui individ plecând de la momentul naşterii sau, mai nou, chiar de la momentul
conceperii sale. Rolul tot mai important acordat astrologiei confirmă interesul
indivizilor şi speranţa lor în existenţa unei cauzalităţi între cele două variabile
chiar dacă, la o sumară analiză de conţinut, se poate observa că prezicerile
zodiacale sunt extrem de generale şi seamănă foarte mult între ele.

Efectul Barnum: tendinţa oamenilor de a accepta ca personal un profil de personalitate,

fără a realiza că aceea descriere se potriveşte oricui.
(Forer, 1949)

Experiment:
B. Forer (1949) a aplicat un test de personalitate studenţilor săi, dar nu a ținut cont de
acesta şi le-a comunicat tuturor, ca rezultat individual, acelaşi profil de personalitate, copiat dintr-
o revistă de la rubrica Astrologie. Studenţii n-au ştiut că au primit toţi acelaşi text. Forer le-a cerut
să evalueze profilul respectiv, pe o scară de la 0 la 5, în funcţie de cât de bine reflectă
personalitatea lor. Rezultatul: media evaluărilor a fost de 4,2.

~ 51 ~
 Mult mai relevantă, datorită caracterului ei ştiinţific, este tipologia
elaborată de Paul şi Barbara Tieger (1992), ce au luat în calcul opt dimensiuni,
prezentate în tabelul de mai jos:

Tabelul 2. Caracteristicile personalităţii după dimensiunea analizată

Dimensiune Caracteristici ale personalităţii
extraversie le place interacţiunea, le place să fie în centrul acţiunii, încrezători, se
conformează normelor, superficiali, dezordonaţi
introversie tendinţă de interiorizare, evită să fie în centrul atenţiei, sensibili la critică,
suspicioşi, perfecţionişti, meticuloşi, nu acceptă normele
senzaţie se încred în ceea ce poate fi măsurat, dovedit, orientaţi spre prezent, se încred
în experienţele directe, personale, le plac detaliile, conservatori
intuiţie se concentrează asupra implicaţiilor şi deducţiilor, apreciază imaginaţia şi se
încred în inspiraţia lor, orientaţi spre viitor, sunt mai puţin interesaţi de
amănunte, creativi
gândire iau deciziile în mod obiectiv, analizează şi cântăresc faptele, aplică acelaşi
standard pentru toţi, mai puţin diplomaţi
sentiment sunt subiectivi, empatici, diplomaţi, tratează diferenţiat persoanele şi
situaţiile, sensibili
judecată organizaţi, atraşi de luarea deciziilor, rigizi, inflexibili, nu agreează
surprizele, văd lucrurile în alb şi negru
percepţie spontani, riscă să lase lucrurile neterminate, adaptabili, îşi schimbă des
obiectivele, nu le place să ia decizii.

Autorii menţionaţi apreciază că oamenii pot întruni caracteristici ale mai

multor dimensiuni, însă personalitatea fiecăruia este determinată în foarte mare
măsură de doar una dintre acestea.
În fine, un ultim model prezentat aici este acela elaborat de H. Eysenck
care, luând în calcul două axe (stabilitate/instabilitate şi extroversie/introversie)
a identificat patru tipuri de personalitate:

Tabelul 3. Caracteristicile personalităţii după axa stabilităţii şi a extroversiei

Tip de Caracteristici
personalitate
extrovertitul extroversiunea le permite să aibă o mulţime de trăiri pozitive iar absenţa
stabil nevrotismului îi împiedică să sufere prea mult din cauza afectelor
negative
introvertitul introversiunea le reduce bucuria de a trăi, afectele pozitive iar
instabil nevrotismul îi face foarte vulnerabili la afectele negative
introvertitul introversiunea le reduce bucuria de a trăi, afectele pozitive, dar absenţa
stabil nevrotismului îi împiedică să sufere prea mult din cauza afectelor
negative
extrovertitul extroversiunea le permite să aibă o mulţime de trăiri pozitive, dar
instabil prezenţa nevrotismului îi face foarte vulnerabili la afectele negative

Dincolo de aceste tipologii, studii recente insistă asupra faptului că

evaluarea unui individ se reduce în cea mai mare măsură la trei dimensiuni: bun-
rău, puternic-slab, energic-leneş. Toate celelalte eventuale atribute au o

~ 52 ~
importanţă mai scăzută deoarece societatea contemporană, prin caracteristicile
culturale promovate, preponderent individualiste, valorizează excesiv individul
bun-puternic-energic.
De asemenea, există şi opinii, potrivit cărora în perceperea celuilalt noi
operăm cu doar două dimensiuni, şi anume: cum e persoana din punct de vedere
social (sociabilă/nesociabilă) şi din punct de vedere intelectual
(deşteaptă/proastă).
Încercând o concluzie, putem susţine că tipologiile personalităţii nu
explică individul în totalitate. Asta pentru că 1000 de persoane cu acelaşi tip de
personalitate, chiar dacă au extrem de multe în comun, rămân diferite între ele
pentru că au gene diferite şi au trăit în medii diferite. Pe de altă parte, putem
clasifica oamenii după multe criterii dar atributele specifice lor pot să nu coexiste.
Mai mult, există opinii potrivit cărora personalitatea n-ar avea o solidă
consistenţă internă, ci ar fi serios dependentă de ceea ce provoacă situaţia.
Această ipoteză vine în contradicţie cu ideea potrivit căreia situaţiile sunt
produsul direct al personalităţii noastre. Cu alte cuvinte, oamenii îşi creează
singuri situaţia la care răspund. De exemplu, te duci la o petrecere pentru că îţi
plac chefurile, mergi la cinema pentru că îşi plac filmele.
Dar, uneori, adaptarea poate fi dificilă deoarece viaţa ne confruntă cu
situaţii dintre cele mai diverse, fie alese de noi, fie imprevizibile, iar
personalitatea fiecăruia se caracterizează preponderent prin caracteristici
constante, stabile şi doar marginal prin elemente variabile.
Oamenii nu se schimbă de azi pe mâine. Ei au o structură relativ fixă iar
atributele psihologice (dobândite sau nu) îşi verifică consistenţa în timp. Un om
care a minţit ani de zile, nu devine peste noapte sincer. Un tip cu iniţiativă, cu
abilităţi şi dorinţă de a fi lider, nu va accepta resemnat poziţia simplă de membru
al grupului. Practic, cu cât trăim mai mult într-un anume mod, cu atât suntem mai
puţin dispuşi să renunţăm la el.

Tindem să persistăm în a fi ceea ce suntem.

Mai mult, nici schimbările din cultură sau civilizaţie nu au un impact

deosebit asupra personalităţii. Individul este influenţat de situaţie dar nu într-o
măsură aşa de mare încât personalitatea lui să sufere modificări majore.
Pe de altă parte, nu trebuie să cădem în greşeala de a considera că,
indiferent de context, comportamentul unei persoane este întotdeauna acelaşi.
Este o eroare la fel de mare ca şi aceea a aprecierii comportamentului ca fiind
inconsecvent şi totdeauna dependent de situaţie.

~ 53 ~
 Eroarea culturalistă: comportamentul unui individ este întotdeauna inconsecvent şi
este dependent de situaţie.
Eroarea individualistă: comportamentul unui individ este întotdeauna consecvent,
indiferent de situaţie.

Aşadar, ne trebuie timp, mai mult decât credem, să reuşim să înţelegem

cât de cât personalitatea celuilalt. Ne mai trebuie puţină inteligenţă, multă
empatie şi un foarte mare noroc de a-l surprinde pe subiect într-un spectru cât
mai larg al situaţiilor de viaţă. E mai greu decât v-aţi închipuit, nu?
Tendinţe şi erori în cunoaşterea celuilalt
În ciuda existenţei a diferite metode care pot sta la baza unei cunoaşteri
corecte a celuilalt, de cele mai multe ori ne lipseşte timpul şi răbdarea pentru a
ne implica într-un proces real de evaluare. De aceea, cele mai multe dintre
etichetările noastre au la bază indicii furnizate de comportamentul celuilalt (şi
uneori nici măcar atât). Pornind de la această premisă, este important să
conştientizăm că evaluările celuilalt sunt de cele mai multe ori inexacte şi
incomplete.

Eroarea de atribuire: distorsionarea procesului de atribuire,

prin supra/subestimarea acţiunii factorilor cauzali reali.

De cele mai multe ori, în aprecierea celorlalţi, nu acordăm importanţă

calităţii şi cantităţii informaţiilor deţinute despre o persoană, ci mai degrabă
gradului de accesibilitate al acestora. Automat, cel mai adesea, indivizii sunt
judecaţi în funcţie de informaţiile care ne vin în minte mai uşor referitor la aceştia
şi nu în funcţie de cele mai relevante. De exemplu, dacă am fost foarte
impresionaţi de lipsa simţului umorului pe care o persoană l-a manifestat într-o
anumită situaţie, acest element va marca mai mult evaluarea persoanei decât alte
informaţii mai relevante precum corectitudinea sa, responsabilitatea etc.

Euristica de disponibilitate: avem tendinţa să considerăm important

ceea ce ne vine în minte mai uşor.
(Kahneman şi Tversky, 1972)

De multe ori, atunci când nu avem suficiente informaţii pentru a-l evalua
pe celălalt, suplinim această lipsă cu ceea ce ne vine cel mai repede în minte: un
proverb, o prejudecată, o metaforă. La fel de superficiali ne dovedim adesea și

~ 54 ~
atunci când căutăm informații pe internet: de cele mai multe ori ne mulțumim cu
site-urile afișate pe prima pagina, deși acestea pot să nu fie cele mai relevante.
Un rol important în judecata celuilalt îl deţine imaginea pe care noi înşine
o avem în ochii acelor persoane. Nu întâmplător, elevii studioşi afirmă că cel mai
bine îi cunosc profesorii, iar cei cu rezultate mai slabe îi indică pe părinţi ca fiind
persoanele potrivite să ofere referinţe despre ei. Această tendinţă s-a dovedit a fi
general umană: tuturor ne plac persoanele despre care ştim că ne simpatizează şi
ne displac cei care ne urăsc.

Fenomenul reciprocităţii simpatiei/antipatiei: tindem să-i simpatizăm/antipatizăm

pe cei care simt la fel pentru noi.
Tindem să-i simpatizăm mai mult pe cei care iniţial ne-au criticat şi ulterior ne-au
lăudat şi să îi antipatizăm mai mult pe cei care întâi ne-au lăudat şi pe urmă ne-au
criticat.

Alteori, considerăm că indivizii au anumite trăsături sau competenţe în

virtutea faptului că le asociem cu altele care sunt evidente. De exemplu, credem
că o persoană sociabilă e şi inteligentă sau că un actor recunoscut poate să
formuleze opinii pertinente despre fotbal.

Efectul de halo: tendinţa ca un număr mic de trăsături evidente să influenţeze evaluarea

de ansamblu a unei persoane.
(Thorndike, 1920)

Din cauză că individul deţine puţine filtre proprii de cunoaştere proprii

(structurate de experienţa proprie), el le împrumută pe cele ale altor indivizi.
Faptul că cineva ne dă o informaţie (corectă sau nu) referitoare la un fapt social
sau la o persoană poate, cel puţin în primă fază, să ne distorsioneze major propria
percepţie. Informaţiile anterioare pe care le deţinem despre o persoană pot să
afecteze profund modul în evaluăm respectiva persoană. În acest context, este de
semnalat impactul important pe care îl pot exercita prejudecăţile (cu o coloratură
preponderent negativă), ca informaţii anterioare referitoare la o persoană, asupra
modului în care interpretăm diferitele situaţii. Tot prin această eroare cognitivă
se explică şi de ce tindem să simpatizăm persoanele pe care le apreciază cei pe
care noi înşine îi apreciem.
Judecarea celorlalţi prin contrast se referă la faptul că fiecare dintre noi
înzestrează propriile trăsături de personalitate cu o importanţă şi o relevanţă
socială exagerată prin raport cu realitatea. Atunci când evaluăm alte persoane, tot
ceea ce nu este asemeni nouă este minimalizat sau dispreţuit. Analog,
caracteristici similare cu ale noastre sunt valorizate superior. Astfel, o persoană
dezordonată poate considera că meticulozitatea şi atenţia pentru detalii sunt semn

~ 55 ~
de rigiditate intelectuală, în timp ce a fi dezordonat permite manifestarea plenară
a personalităţii (Radu, 1994). În general, prezentăm tendința de a neglija
defectele celor pe care-i simpatizăm şi de a refuza să vedem calităţile celor pe
care-i antipatizăm.

Efectul de contrast: negăm sau minimalizăm o calitate a altuia doar pentru că nouă
ne lipseşte.
Similaritatea presupusă: exagerăm o calitate la o altă persoană doar pentru că noi o
posedăm într-un grad înalt.

Aşadar, a considera propria persoană un etalon pentru judecarea celorlalţi

este la fel de contraproductiv precum este demonstrată a fi evaluarea altor culturi
cu standardele culturii proprii. În context, pornind de la ideea relativismului
cultural, propunem, prin analogie, conceptul de relativism individual.

Relativismul individual: respectarea individualităţii celuilalt şi evaluarea lui independent

de caracteristicile celui care evaluează.
(Ciupercă, 2011)

Cercetările au demonstrat că erorile sunt mult mai puţine în cazul

respingerilor decât în cazul alegerilor. Aşadar suntem mai obiectivi cu cei care
ne plac mai puţin. Totodată tindem să cosmetizăm, în mod inconştient, imaginea
celor pe care îi admirăm, simpatizăm sau iubim.

Efectul de indulgenţă: tendinţa de a aprecia oamenii în mod favorabil.

(Sears, 1936)

Şi totuşi, în ciuda acestei tendinţe de a considera oamenii mai degrabă

buni, atunci când avem anumite informaţii, atât pozitive cât şi negative, despre
cineva, avem tendinţa să ţinem seama mai degrabă de latura negativă a acestora
şi mai puţin de cea pozitivă.
În acelaşi timp, propria stare de spirit poate să influenţeze în mare măsură
modul în care îi apreciem pe ceilalţi. Deşi există opinii conform cărora starea de
bine sau de nefericire conduce la creşterea empatiei faţă de situaţia celor aflaţi în
poziţie similară, o părere tot mai larg acceptată este că centrarea pe propria
persoană, specifică acestor situații, reprezintă un obstacol în înţelegerea
celorlalţi.
Pentru fiecare dintre noi este important să realizeze că informaţiile pe care
le primeşte despre un alt om (sub forma prejudecăţilor, aprecierilor sau
evaluărilor) reprezintă, pe fond, interpretările specifice celui care a furnizat datele

~ 56 ~
respective şi, de aceea, trebuie să conştientizăm necesitatea de a lua datele
respective cu rezervă.
Aşadar, de ce facem erori în aprecierea celorlalţi?
În primul rând, datorită largheţii cu care catalogăm indivizii după prima
întâlnire. Dacă ni se par simpatici, tindem să le atribuim o serie de calităţi pe care
nu le au în realitate. Însă, cu cât vom descoperi mai târziu acest lucru, cu atât
dezamăgirea va fi mai mare. Analog, dacă ni se par antipatici, le vom atribui o
serie de defecte imaginare, numai că ne trebuie mult mai mult timp să ne
convingem că aceste trăsături nu există şi sunt doar rodul imaginaţiei noastre
(Gilbert, 1989).
În al doilea rând, refuzăm să vedem defectele celor pe care-i simpatizăm
şi calităţile celor pe care-i antipatizăm. Însă, dacă ignorarea calităţilor celor
antipatici ne afectează mai puţin, descoperirea defectelor la persoanele
simpatizate ne creează un acut sentiment de disconfort psihic.

Refuzăm să vedem defectele celor pe care-i simpatizăm

şi calităţile celor pe care-i antipatizăm.

În fine, avem tendinţa de a împărţi oamenii în două categorii (buni/răi) şi

naivitatea crasă de a considera că ei se vor comporta întotdeauna conform acestor
etichete. Ne e greu să înţelegem cum poate un om bun să facă şi fapte rele şi ni
se pare dubios când un om rău face şi fapte bune. Ne este şi mai greu să
conştientizăm că fiecare individ are momente când adoptă comportamente sau
atitudini negative, după cum are momente când realizează comportamente sau
atitudini pozitive. Situaţia în care e pus individul reprezintă cauza principală a
exteriorizării unei manifestări de un anumit tip şi ea ignoră fatalmente etichetele
aplicate fără discernământ, ca şi dorinţa subiectului de a se comporta constant.
Aşadar, evaluarea celorlalţi depinde hotărâtor de primele impresii sau de
primele informaţii pe care le avem referitor la ei. La fel de adevărat este şi faptul
că, în condiţiile în care nu mai avem posibilitatea fizică de a ne întâlni o perioadă
de timp cu persoana evaluată, ultima impresie sau ultimele informaţii sunt cele
care ne marchează decisiv părerea despre ea.

Efectul ultimei informaţii: ultima informaţie receptată de o persoană acţionează mai

puternic decât informaţiile anterioare.
(Stewart, 1965)
Efectul primei informaţii: prima informaţie receptată de o persoană acţionează mai
puternic decât informaţiile ulterioare.
(Asch, 1946)

~ 57 ~
 Aşadar, atitudinile şi comportamentele noastre faţă de indivizii cu care
interacţionăm sunt marcate de percepţia pe care o avem sau care ne este indusă
faţă de aceştia. Însă, cu o uşurinţă dezarmantă, procedăm (conştient sau nu) la
generalizări forţate, la etichetări fără acoperire, adoptând conduite care nu fac
altceva decât să ne reconfirme ideile preconcepute de la care am plecat, ignorând
un adevăr simplu, dar deseori ignorat: oamenii se comportă aşa cum îi
determinăm noi să se comporte. Aşa se explică, în parte, de ce ne manifestăm
diferit, în funcţie de tipul de personalitate cu care relaţionăm, rareori păstrând o
linie de conduită constantă şi inflexibilă. Faţă de un individ considerat agresiv,
modalităţile noastre de reacţie (verbale, atitudinale etc.) sunt cu totul altele decât
acelea care privesc o persoană timidă sau interiorizată. De aceea, veridicitatea
cpnvingerilor care stau la baza acţiunilor noastre este foarte importantă, pentru
că ea ne ajută să apreciem indivizii aşa cum sunt ei în realitate şi nu cum i-ar
încadra interpretarea şi etichetarea noastră.

Oamenii se comportă aşa cum îi determinăm noi să se comporte.

Altfel spus, fiecare individ are diverse faţete ale personalităţii (Bales,
1970), însă, aproape întotdeauna, faţeta pe care o prezentăm este cea pe care o
trezesc ceilalţi în noi. Altfel spus, ajungem să ne comportăm aşa cum ne
determină (prin atitudine şi comportament) ceilalţi să o facem, confirmându-le,
astfel, expectanţele şi stereotipurile.
Stereotipurile au efecte importante asupra evoluţiei individului, dacă
avem în vedere că acesta îşi modifică sau reconstruieşte imaginea de sine, în
funcţie de felul cum este perceput de ceilalţi. De exemplu, un negru poate să-şi
modifice încrederea în propriile capacităţi atunci când este respins la selecţia
pentru un loc de muncă din motive rasiale, în loc să considere că intervievatorul
îl discriminează.
Concluzionând, ne percepem semenii mai degrabă în lumina unor
credințe personale decât aşa cum sunt ei în realitate. E mai comod, dar şi mai
periculos!

Teoria comparării sociale

Deşi ne place să ne afirmăm independenţa cu fiecare ocazie, în realitate
suntem cu toţii sclavii contextelor în care ne manifestăm. Ne considerăm utili,
frumoşi, cinstiţi sau inteligenţi doar prin comparaţie cu ceilalţi. Tendinţa de a ne
raporta la alţii a fost teoretizată de Leon Festinger în 1954 şi, de atunci,
influenţele pe care ceilalţi le au asupra individului şi imaginea pe care aceştia i-o
induc reprezintă o arie tematică importantă în psihologia socială.

~ 58 ~
 Teoria comparării sociale: tendinţa individului de a se compara cu ceilalţi.
(Festinger, 1954)

Fiecare dintre noi se autocaracterizează într-un anumit fel. În general,

majoritatea ne credem superiori mediei, majoritatea considerăm că avem mai
multe calităţi decât defecte. Mai mult, avem tendinţa de a exagera importanţa
calităţilor autoatribuite şi de a minimaliza rolul pe care l-ar putea avea defectele
noastre în viaţa socială.

Efectul falsei unicităţi: tendinţa individului de a se considera superior mediei.

În ceea ce priveşte defectele, ni se întâmplă deseori să ne justificăm

comportamentele negative prin convingerea că acestea sunt întâlnite şi la ceilalţi,
lucru care poate fi adevărat, deşi cauzele ar putea fi total diferite. Un soţ
îndrăgostit de aventură nu seamănă deloc cu adulterinul care are o nevastă
paralizată.

Efectul falsei convergenţe: convingerea individului că

propriile comportamente negative sunt realizate şi de ceilalţi.
(Krueger şi Clement, 1994)

În schimb, comportamentele pozitive le interpretăm exact invers: ceilalţi

nu au calităţile noastre, ceea ce facem noi este deosebit; acesta este efectul false
unicităţi.
De asemenea, considerăm, de cele mai multe ori fără temei, că respectăm
mai mult decât ceilalţi normele sociale. De altfel, cu cât normele sunt mai stricte
şi mai rigide, cu atât avem impresia că le respectăm mai mult decât ceilalţi.

Conformismul superior de sine: tendinţa individului de a considera că respectă

normele mai mult decât ceilalţi.
(Codol, 1975)

Printre alte variabile ale raportării la ceilalți amintim tendinţa de a ne

atribui virtuţile altora sau calităţi valorizate social. De asemenea, avem tendinţa
de a ne considera mult mai asemănători cu semenii noştri decât suntem în
realitate. Procedăm în acest fel, pentru a ne consolida credinţa că actele noastre
de conduită sunt normale şi corecte.

~ 59 ~
 Paradigma imaginii în oglindă: ne atribuim virtuţile altora şi atribuim altora viciile
noastre.
Efectul falsului consens: tendinţa de a ne considera semenii mult mai asemănători cu
noi decât sunt în realitate.
(Ross şi alţii, 1977)

Sunt cazuri când ne comparăm doar cu cine ne convine. De exemplu,

atunci când suntem nefericiţi, tindem să ne comparăm cu persoane şi mai
nefericite, atunci când avem dificultăţi, ne luăm ca reper semeni de-ai noştri aflaţi
în situaţii ce par fără ieşire. Astfel, viața pare mai suportabilă, iar imaginea de
sine rămâne pozitivă.

Teoria comparării descendente: tendinţa individului de a se compara cu persoane care

au probleme de aceiaşi natură, dar mult mai mari.
(Wills, 1981)

Ideea de a ne raporta la cine ne convine este şi mai evidentă în cazul

minorităţilor. Conform teoriei, acestea ar fi trebuit să aibă o stimă de sine scăzută,
pentru că majoritatea îi marginalizează şi îi izolează. Realitatea este, însă, alta.
Cercetările au arătat că minorităţile nu se compară cu majoritatea, ci cu alte grupuri
minoritare, la fel de devalorizate sau mai mult. Prin urmare, de multe ori, minorităţile
au o stimă de sine chiar mai ridicată decât majoritatea (Lungu, 2003).

Teoria autoverificării: indivizii îşi creează sau caută acele situaţii sociale
care să le confirme ideile pe care le au despre sine.
(Swann, 1983)

După cum se observă, în acest proces al comparării sociale este foarte

importantă relaţia dintre obiectul şi modelul comparaţiei. A. Tversky (1977) a
descoperit faptul că individul acceptă mai uşor similitudinea cu celălalt, dacă această
relaţie este definită în raport cu sine, decât atunci când această relaţie este definită în
raport cu celălalt. Dimpotrivă, când se pune problema diferenţei, individul acceptă mai
uşor diferenţierea când este definită în raport cu celălalt, decât atunci când când această
relaţie este definită în raport cu sine.

~ 60 ~
 Ipoteza asimetriei relaţiilor de similitudine: comparaţia între doi indivizi este diferită
în funcţie de cine este obiectul şi cine este modelul comparaţiei.
(Tversky, 1977)

Ce se întâmplă, însă, cu individul când este pus să se autocaracterizeze ca fiind

membru al unui grup?
Legea numerelor mici ne spune că, în acest caz, el va pleca de la anumite
comportamente sau valori direct observabile la unii dintre membri grupului şi le va
generaliza la tot grupul. În cazul în care anumite atribute sunt mai puţin sesizabile, el
va avea tendinţa de a atribui grupului calităţi asemănătoare cu ale lui.

Prezumpţia de reciprocitate: tendinţa de a atribui altuia o atitudine asemănătoare cu

a noastră.
Legea numerelor mici: dacă unii membri ai unui grup se comportă într-un anumit
fel, vom considera că toţi membri acelui grup se comportă la fel.

Pentru a ilustra rolul comparării sociale să facem un simplu exerciţiu de

imaginaţie: aţi fost mai satisfăcut când aţi primit o notă de 9 la o materie unde
majoritatea colegilor aveau 10 sau când nota de 8 pe care aţi primit-o a fost cea
mai mare din clasă?

Experiment:
William Klein (1977) a cerut unor studenţi împărţiţi în două grupuri să evalueze o serie
de itemi. Ambelor grupuri li s-a spus că au obţinut 40%, respectiv 60% răspunsuri corecte şi o
performanţă cu 20% peste medie. Experimentul s-a repetat ulterior în aceleaşi condiţii, cu
deosebirea că acestor subiecţi li s-a spus că performanţa realizată se situează cu 20% sub medie.
Când li s-a cerut să îşi autoevalueze performanţa, s-a văzut că participanţii nu au fost influenţaţi
de cifrele absolute, ci de comparaţia cu colegii lor: era preferabil să fi avut 40% răspunsuri
corecte, dar să fi fost peste medie, decât să fi avut 60% răspunsuri corecte, dar să te situezi sub
medie.
Aşadar şi când există standarde clare de evaluare, indivizii aleg să se
autodefinească prin comparaţie cu alţii! De obicei, alegem să ne comparăm cu
cei apropiaţi nouă din punct de vedere valoric, evitând comparaţiile stresante cu
cei foarte performanţi.

Compararea socială asigură gestionarea unui echilibru dificil între

identitatea personală şi apartenenţa la alte grupuri sociale.

Cei din jurul nostru ne pot oferi informaţii prin modul în care se comportă
faţă de noi. Adesea ei prezintă un comportament care ne spune că ne poartă

~ 61 ~
respect sau nu, simpatie sau nu, dragoste sau că ne apreciază umorul sau
seriozitatea, că ne consideră prieteni buni, că au sau nu încredere în abilităţile
noastre sau că nu sunt de acord cu opiniile pe care le exprimăm.
În 1902, Charles Cooley propune conceptul de „Eu în oglindă”
exprimând foarte plastic calitatea pe care cei din jur o au în reflectarea propriei
noastre imagini. Acesta include trei elemente fundamentale: imaginea pe care o
avem în ochii celorlalţi, conştiinţa faptului că suntem evaluaţi de aceştia şi
sentimentele negative şi pozitive care rezultă de aici. Totuşi, ceea ce vedem noi
în oglindă nu este o simplă imagine a noastră reflectată, ci efectul pe care această
imagine presupunem că o are asupra minţii altuia.

Teoria looking-glass self: individul nu-şi poate forma identitatea

fără a ţine cont de părerea celor din jur.
(Cooley, 1902)

Ulterior, George Mead (1934) a arătat că, adesea, este suficient să ne

imaginăm ce ar gândi cei din jur despre noi, pentru ca să ne modificăm reacţiile.
Psihosociologia propune şi conceptul de „metapercepţie” pentru a desemna
procesul de sesizare a caracteristicilor personale în ochii altor persoane.

Eul psihologic este reacţia organismului la atitudinile celorlalţi.

Eul social este ansamblul organizat de atitudini ale celorlalţi pe care ni le asumăm.
(Mead, 1934)

Managementul impresiei
Câţi dintre noi se comportă în mod natural aşa cum sunt de fapt? Câţi
dintre noi cred cu adevărat în ceea ce spun atunci când se prezintă la un interviu?
Evoluţiile noastre ulterioare ne arată că foarte puţini.
Individul se comportă aşa cum bănuieşte sau ştie că celuilalt i-ar plăcea,
chiar dacă nu crede deloc în atitudinea pe care o adoptă. De exemplu, un bărbat
care detestă muzica de operă o va invita pe femeia pe care o curtează la un concert
pentru că astfel o poate cuceri mai uşor. O femeie care vizează un loc de muncă
va declara că nu-şi doreşte copii, chiar dacă crede şi simte cu totul altceva. Nu
întâmplător se spune că: „Omului i s-a dat vorbirea pentru a-şi disimula
gândirea!”

Cu cât valoarea poziţiei vizate este mai mare,

cu atât strategiile de management al impresiei devin mai diversificate.

~ 62 ~
 Prezentarea sinelui sau managementul impresiei este un obiectiv foarte
important al fiecăruia dintre noi, deoarece în orice interacţiune rolul şi statutul
fiecărui individ trebuie negociat şi acceptat de către ceilalţi. Imaginea de sine şi
stima faţă de propria persoană joacă un rol important în modul în care acest
proces este dus la bun sfârşit.
Dacă imaginea de sine reprezintă ansamblul ideilor pe care un individ le
are despre el însuşi şi despre rolul său în societate, respectul faţă de sine
reprezintă limita până la care un individ are o părere bună despre el însuşi. O
conştiinţă de sine exagerată sau o anxietate socială ieşită din comun poate duce
la alterări în impresia pe care individul doreşte să o lase celor din jur.
Teoria managementului impresiei se referă la faptul că fiecare individ
încearcă să construiască şi să menţină o impresie care să reflecte imaginea pe care
acesta doreşte să o aibă în ochii publicului (Tedeschi şi Reis, 1981). Observaţii
referitoare la acest tipar de comportament strategic au existat încă din cele mai
vechi timpuri. Platon se referea la „marea scenă a lumii”, iar Shakespeare scria
„toată lumea este o scenă şi toţi, femeile şi bărbaţii, sunt actori”.

Managementul impresiei: tendinţa de manipulare conştientă a impresiei

pe care o provocăm asupra celorlalţi printr-o autoprezentare favorabilă pentru noi.

Nu trebuie să înţelegem însă că, de fiecare dată, managerierea impresiei

înseamnă a crea premisele unei evaluări superioare a actorului social prin raport
cu valorile sociale acceptate, deşi aceasta este cea mai frecventă situaţie. Există
momente în care indivizii preferă să îi determine pe ceilalţi să îi considere mai
puţin înzestraţi decât sunt în realitate. Vasile Pavelcu (1999) amintea în lucrarea
sa „Elogiul prostiei” de „necesitatea simulării prostiei” ca strategie adaptativă
pentru cei dotaţi cu o inteligenţă şi cunoştinţe superioare interlocutorilor, în
scopul menținerii unor relații interpersonale optime.
Aşa cum am arătat anterior, Eul este o construcţie psihică, ce posedă şi o
expresie publică. De aceea, prezentarea sinelui este înalt dependentă de situaţia
în care ne aflăm: la o petrecere cu prieteni sau cu necunoscuţi, la o discuţie între
intelectuali, în timpul unei drumeţii, la un interviu pentru angajare etc. În general,
însă, indivizii doresc să manipuleze în favoarea lor şi în ciuda realităţii prima
impresie. Numai că această metodă a prezentării distorsionate a imaginii reale
are succes doar pe termen scurt. Odată cu trecerea timpului, ies la iveală
posibilităţile efective şi competenţele reale ale fiecăruia, lucru care-l aduce pe
individ într-o poziţie mai rea decât aceea în care se afla la început.
Este interesat de menţionat, însă, că autoprezentarea realizată fără control
conştient din partea individului furnizează o informaţie mai relevantă decât
autoprezentarea conştientă.

~ 63 ~
 Persoanele care sunt mai puţin preocupate să lase o impresie bună,
reuşesc acest lucru cu mai multă uşurinţă decât ceilalţi.

Manipularea primei impresii şi, în general, manipularea prezentării

sinelui intră în contradicţie serioasă cu teoria disonanţei cognitive (Festinger,
1957), conform căreia oamenii au tendinţa de a elimina disconfortul generat de
contradicţiile apărute între stările afective, cognitive şi comportamentale.
Managementul impresiilor presupune, însă, conştientizarea şi acceptarea
deliberată a acestor contradicţii: comportamentul adoptat poate fi în contradicţie
cu sentimentele sau atitudinea noastră, dar folosim această strategie pentru a ne
adapta la lumea în care trăim.
Managementul impresiei intervine atunci când un individ îşi propune
(Kenrick şi alţii, 2001):
 să obţină aprobarea altor oameni;
 să treacă drept o persoană competentă;
 să fie privită ca o persoană cu statut înalt.
Fiecare dintre scopurile menţionate presupune utilizarea anumitor
stratageme:
1. Pentru a obţine aprobarea celorlalţi se utilizează, de obicei, strategia
amabilităţii. Indivizii au tendinţa de a împărtăşi opiniile şi valorile celuilalt,
mergând până la flatarea celuilalt prin aprobare şi laudă. Deşi înşelătoare, această
strategie îşi atinge scopul de cele mai multe ori pentru că fiecare dintre noi
credem că merităm să primim complimente. Exprimarea acordului cu părerile
persoanei a cărei simpatie dorim să o obţinem este o strategie utilizată adeseori.
Un truc foarte eficient este asigurarea propriei credibilităţi prin
exprimarea dezacordului faţă de o problemă neimportantă şi a acordului într-o
chestiune esenţială. Astfel ţinta ne va simpatiza şi va avea şi încredere în noi
pentru că deja am dovedit că avem spirit critic.
Manipularea scuzelor este o altă strategie prin care individul se poate face
acceptat de către interlocutori. În acest sens, persoana poate să formuleze scuze
pentru orice lezare, chiar şi neînsemnată, sau să prezinte scuze la începutul
conversaţiei pentru a fi bine acceptat în continuare.
2. Pentru a produce impresia de competenţă ne servim de proceduri de
promovare a sinelui prin care facem cunoscute propriile realizări. De exemplu,
direcţionarea discuţiei înspre zone în care ne simţim foarte competenţi poate fi
utilă. Expunerea diferitelor diplome, aducerea în discuţie a performanţelor
obţinute face parte din aceeaşi strategie de promovare a sinelui.
3. Pentru a crea impresia că suntem persoane cu statut înalt şi cu autoritate
ne înconjurăm de diferite simboluri precum o maşină scumpă, bijuterii deosebite,
fotografii în care în jurul nostru sunt personalităţi culturale, politice etc.
Asocierea cu persoane a căror reputaţie şi succes sunt recunoscute, adeseori

~ 64 ~
însoţită de delimitarea de cei care suferă eşecuri sunt strategii prin care trezim
impresia că suntem o persoană cu un statut ridicat.
De asemenea, pentru a da impresia de intransigenţă şi severitate, individul
poate utiliza inducerea fricii. Comunicarea statutului se poate realiza printr-o
serie de semnale nonverbale precum postura, spaţiul pe care persoana îl ocupă,
modul în care priveşte, ascultă sau întrerupe, modul de a se îmbrăca etc.
Este destul de greu să provoci o impresie care să corespundă tuturor celor
trei paliere menţionate. De exemplu, când cineva este perceput ca o persoană
competentă şi cu un statut înalt este dificil să trezească simpatie (doar liderii
charismatici sunt cei care reuşesc acest lucru). Caracteristicile situaţiei şi
personalitatea individului dictează alegerea strategiei care urmează a fi folosită.
Snyder (1974) a demonstrat că dorinţa de a trezi o impresie bună la ceilalţi
este mai ridicată la persoanele cu un nivel înalt de automonitorizare şi mai scăzută
la cei cu nivel scăzut de automonitorizare. De exemplu, un politician care îşi
adaptează discursul electoral în funcţie de situaţia în care se află, prezintă
automonitorizare crescută, în timp ce unul care îşi menţine ideile indiferent de
gradul lor de popularitate, prezintă automonitorizare scăzută.
Totuşi managementul impresiei poate fi utilizat şi în beneficiul celorlalţi.
Manipularea situaţiei poate fi realizată astfel încât interpretarea acesteia să vină
în sprijinul imaginii de sine pe care cei din jur şi-o construiesc. De exemplu,
putem ajuta un prieten bun care traversează o perioadă de viaţă dificilă să vadă
mai degrabă părţile pozitive ale respectivului moment al vieţii.
Pentru a concluziona, mangementul impresiei are ca scop amplificarea
puterii actorului în societate, în scopul facilitării obţinerii rezultatelor scontate cu
un efort şi un cost limitat.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Norman H. ANDERSON – doctor al Universităţii Wisconsin (1956), profesor la Universitatea
Los Angeles, fondator al Departamentului de Psihologie şi profesor emerit la Universitatea San
Diego, membru al S.E.S.P., a primit Premiul S.A.A.A. (1972). A scris Cognitive Theories in Social
Psychology (1978), A Functional Theory of Cognition (1996).

Idei principale:

- A teoretizat ipoteza trăsăturilor centrale, conform căreia, atunci când ne formăm prima
impresie, tratăm anumite caracteristici ale oamenilor ca fiind mai importante decât altele.

Solomon ASCH (1907-1996) – doctor al Universităţii Columbia (1932), profesor la Swarthmore

College (1947-1966) şi la universităţile Columbia şi Harvard, a primit Premiul William James şi
Premiul A.P.A. (1968). A scris Opinions and Social Pressure (1955), Studies of Independence
and Conformity (1956).
Idei principale:
- A pus în evidenţă tendinţa individului de a se conforma la norma de grup. Mai mult, oamenii se
supun majorităţii, chiar şi atunci când ştiu că majoritatea nu are dreptate.

~ 65 ~
- A elaborat conceptul de trăsătură centrală, considerând că, în evaluarea unui individ, unele
caracteristici au o influenţă mult mai puternică decât altele.

Daryl J. BEM – doctor al Universităţii Michigan (1964), profesor la universităţile Stanford

(1971-1978) şi Cornell (1978-2007), profesor emerit al Universităţii Cornell (2007), membru al
A.P.A. şi al A.P.S. A scris An Experimental Analysis of Self-Persuasion (1965), Self-Perception
(1967), Fundamentals of Psychology (2001).
Idei principale:
- A elaborat teoria autoperceperii Eu-lui, conform căreia atunci când oamenii nu au o percepţie
imediată a stărilor lor interne, pentru a le cunoaşte, realizează inferenţe pornind de la
comportamentul lor, totul petrecându-se ca şi cum indivizii, după ce au acţionat, îşi ajustează
sentimentele şi emoţiile pentru a-şi justifica acţiunea. Altfel spus, nu atitudinile determină
comportamentul, ci comportamentul este cauza atitudinilor.

Leon FESTINGER (1919-1989) – doctor al Universităţii din Iowa (1942) sub coordonarea lui
K. Lewin, profesor la universităţile Michigan (1947-1950), Minnesota (1951) şi Stanford (1955-
1968), fondator al E.A.E.S.P., membru al A.A.A.S. (1959) şi al N.A.S., a primit Premiul A.P.A.
(1960), Premiul S.E.S.P. (1980). A scris Research Methods in the Behavioral Sciences (1953), A
Theory of Social Comparison Processes (1954), A Theory of Cognitive Dissonance (1957).
Idei principale:
- A analizat presiunea pentru uniformitate în cadrul unui grup: dacă apar opinii divergente iar
persoanele în cauză nu şi le modifică, acestea vor fi excluse din grup.
- A elaborat teoria comparării sociale, conform căreia oamenii au tendinţa de a se compara cu
ceilalţi şi de a se asocia cu cei asemănători lor.
- A elaborat teoria disonanţei cognitive, conform căreia oamenii caută elemente cognitive
consistente, în caz contrar apărând o stare de disconfort psihic din care aceştia încearcă să iasă.
- A pus în evidenţă, împreună cu J. Carlsmith, efectul justificării insuficiente, ce semnifică
tendinţa individului de a-şi schimba convingerea pentru a deveni conformă cu un comportament
realizat anterior.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Anderson, N. (1968). A simple model of information integration. În R. Abelson şi alţii (coord.) Theories of
Cognitive Consistency. Chicago: Rand McNally.
Argyle, M. (1988). Bodily Communication. ed a-II-a. Madison: International Universities Press.
Asch, S. (1946). Forming impression of personality. Journal of Abnormal and Social Psychology. 411, 258-
290.
Bales, R. (1970). Personality and Interpersonal Behaviour. New-York: Rinehart&Winston.
Codol, J. (1975). On the so-called superior conformity of the self behavior. European Journal of Social
Psychology. 5, 437-450.
Cooley, C. (1902). Human Nature and the Social Order. New-York: Scribners.
Festinger, L. (1957). A Theory of Cognitive Disonance. Stanford: Stanford University Press.
Forer, B. (1949). Fallacy of Personal Validation: A Classroom Demonstration of Gullibility. Journal of
Abnormal Psychology. 44, 118-121.
Goffman E. (1959). The Presentation of Self in Everyday Life. Anchor-Book.
Gosling, P. (1992). Egocentric Biases in Availability and Attribution. Journal of Personality and Social
Psychology. 37, 322-336.
Greenwald, A. (1980). The Totalitarian Ego. American Psychologist. 35, 603-618.
Guilford, J. (1936). Psychometric Methods. New-York: McGraw-Hill.

~ 66 ~
Jaspers, J., Hewstone, M. (1984). La theorie de l’attribution. În S. Moscovici (ed.) Psychologie sociale.
Paris: PUF.
Kahneman, D., Tversky, A. (1972). Subjective Probability: A judgment of representatives. Cognitive
Psychology. 3, 430-454.
Kimble, Ch., Hirt, E., Diaz-Loving, R., Hosch, H., Lucker, G., Zarate, M. (1999). Social Psychology of
the Americas. Pearson Custom Publishing.
Krueger, J., Clement, R. (1994). The truly false consensus effect. Journal of Personality and Social
Psychology. 67, 596-610.
Lungu, O. (2003). Eul în cogniţia socială. În A. Neculau (coord.) Manual de psihologie socială. Iaşi:
Polirom.
Mead, G. (1934). L’Esprit, le soi et la societe. Paris: PUF.
Sears, R. (1936). Experimental studies of projection 1. Attribution of traits. Journal of Social Psychology. 7,
151-163.
Snyder, M. (1974). The Self-monitoring of Expressive Behavior. Journal of Personality and Social
Psychology. 30, 526-537.
Swann, W. (1983). Self-verification. În J. Sruls şi G. Greenwald (eds.) Psychological Perspectives on the
Self. Hillsdale: Erlbaum.
Tedeschi, J., Reiss, M. (1981). Identities, the phenomenal self, and laboratory research. În J. Tedeschi (ed.)
Impression Management Theory and Social Psychology Research. New-York: Academic Press.
Thorndike, E. (1920). A constant error in psychological ratings. Journal of Applied Psychology. 4, 25-29.
Tieger, P., Tieger, B. 1992(1998). Descoperirea propriei personalităţi. Bucureşti: Teora.
Tversky, A. (1977). Features of similarity. Psychological Review. 84, 327-352.
Tversky, A., Kahneman, D. (1974). Judgement under uncertainty. Heuristics and Biases. Science. 185,
1124-1131.
Wills, T. (1981). Downward comparison principle in social psychology. Psychological Bulletin. 90, 245-
271.
Wosinska, W. (2005). Psihologia vieţii sociale. Bucureşti: Renaissance.
Yzerbyit, V., Schadron, G. 1996(2002). Cunoaşterea şi judecarea celuilalt. Iaşi: Polirom.

~ 67 ~
 IV. ATITUDINEA-CONCEPT FUNDAMENTAL AL
PSIHOLOGIEI SOCIALE

Ce este atitudinea?
Foarte prezente în viaţa noastră de zi cu zi, atitudinile au devenit, în mod
firesc, o preocupare importantă a cercetătorilor, în jurul lor gravitând un număr
mare de cercetări fundamentale ale domeniului psihologiei sociale. Dar la ce se
referă acest termen? Obişnuim să ne referim la atitudinea pe care cineva o are
faţă de partenerul de viaţă, faţă de câinii vagabonzi, faţă de poluarea apelor sau
faţă de perioada medievală ca fiind modul nostru de a simţi şi de a ne raporta la
respectivele persoane sau împrejurări de viaţă. Impactul atitudinii asupra
fiecăruia dintre noi se reflectă, de exemplu, în afirmaţii precum „atitudinea pe
care o avem faţă de viaţă, faţă de muncă sau faţă de succes constituie premisa
reuşitei”.

Atitudinea: modalitate relativ constantă de raportare a individului

faţă de propria persoană şi faţă de anumite laturi ale vieţii sociale.
(Popescu-Neveanu, 1978)

În psihologia socială, conceptul de atitudine a dobândit, însă, o

semnificaţie proprie. În 1971, G. Allport o definea ca pe „o stare mentală şi
neurologică determinată de experienţă şi care exercită o influenţă dinamică
asupra individului, pregătindu-l să acţioneze într-un mod specific asupra unui
număr de obiecte şi evenimente”. Observăm importanţa acordată experienţei de
viaţă de care beneficiază individul în fundamentarea unei poziţii faţă de un obiect.
Aşadar atitudinile pe care le avem la un moment dat poartă amprenta
circumstanţelor pe care le-am traversat în diferitele etape ale vieţii.

Atitudinea este o evaluare individuală a unei ţinte, care poate fi un obiect, o persoană,
un grup sau orice alt aspect al mediului înconjurător.
(Eagly şi Chaiken, 1993; Wood, 2000)

În viaţa de zi cu zi, evaluările respective sunt reflectate în luările de

poziţie ale individului. Există multipli indicatori prin care o atitudine devine
publică: postura, opiniile, manifestarea unor sentimente, privirea, tonul şi
intonaţia vocii, gesturile, mimica, acţiunile/nonacţiunile etc.

~ 68 ~
 Formarea atitudinilor
Atitudinile se dezvăluie în cadrul sistemului relaţional al individului, dar
tot aici se şi formează. Angajarea deplină a persoanei în anumite situaţii de viaţă
permite, în funcţie de experienţa acumulată, dezvoltarea progresivă a unor
modalităţi durabile de raportare la lume.

Exerciţiu:
Gândiţi-vă la propriile dumneavoastră atitudini.
Ce atitudine aveţi, în general, faţă de oameni? Dar faţă de hrana bio? Care dintre acestea
este mai puternică?
Dintre toate atitudinile dvs. care este cea care apare cel mai frecvent în viaţa de zi cu zi?

Atitudinile sunt, în general, caracterizate printr-o anumită coloratură

afectivă a cărei intensitate baleiază pe un continuum, trecând de la extrema cea
mai favorabilă la cea mai nefavorabilă. Trăirile afective caracterizate printr-un
nivel de generalitate ridicat pot fi considerate atitudini: de exemplu, dragostea
faţă de ţară, atunci când este interiorizată, se transformă în atitudine. Totodată,
există situaţii când atitudinile sunt mai puternice decât unele stări emoţionale:
frica de şerpi poate fi învinsă dacă este în pericol viaţa unui prieten (au fost
înregistrate situaţii când oameni care nu ştiau să înoate îşi periclitau viaţa
aruncându-se în apă pentru a salva pe altcineva).

Atitudinile sunt stabile dacă sentimentele faţă de un obiect social

sunt consistente cu sentimentele faţă de alte obiecte cu care acesta se află în legătură.
(Fischbein şi Ajzen, 1975)

Studierea ştiinţifică a atitudinilor a pus în evidenţă, în primul rând,

caracterul complex al acestora. Astfel, a fost creionat modelul tridimensional al
atitudinii (Rosenberg şi Hovland, 1960; Eiser, 1986; Crites, Fabigar şi Petty,
1994) cu următoarele dimensiuni:
1. Componenta afectivă, echivalată cu sentimentele pe care le activează
respectivul obiect. Fiecare item cu care interacţionăm ne induce o serie de afecte,
care condiţionează atitudinea pe care o avem faţă de acesta.

Evaluarea condiţionată: oamenii evaluează favorabil/nefavorabil

lucrurile sau persoanele prin asocierea lor cu trăirea unor momente plăcute/neplăcute.

Evaluarea condiţionată explică un număr mare de afecte pe care le avem

în relaţie cu persoane, obiecte sau evenimente şi, totodată, ne indică faptul că
oamenii pot fi condiţionaţi cu destul de multă uşurinţă (Walther, 2002), în

~ 69 ~
conformitate cu vechiul principiu pavlovian care îi determina pe câini să saliveze
pentru că auzeau clopoţelul care în numeroase rânduri fusese asociat cu primirea
hranei.

Experiment:
Participanţii unui experiment au avut sarcina de a citi o serie de şase cuvinte cu sens
(motiv, iarnă, deget etc.) şi o serie de cuvinte fără sens (grapon, fistil etc). Fiecăre individ primea
şocuri electrice de intensitate medie în timp ce citea unele dintre cuvintele cu sens sau fără sens.
Alţi subiecţi primea şocuri electrice doar când citeau cuvinte cu sens sau doar când citeau cuvinte
fără sens. În urma evaluării respectivelor cuvinte, cele mai defavorabile aprecieri au fost obţinute
pentru situaţiile în care cuvintele sau noncuvintele erau asociate cu şocuri electrice (Cacioppo şi
alţii, 1992).

2. Componenta cognitivă se referă la ce crede persoana despre obiectul

supus evaluării. Aşa cum am arătat anterior, în evaluările pe care le facem
itemilor cu care intrăm în contact intervin o serie de erori şi euristici cognitive
care pot deforma ideile pe care ni le formăm. De exemplu, informaţiile anterioare
referitoare la caracteristicile obiectului pot avea un rol important în
dimensionarea atitudinii conexe itemului: dacă ştim despre cineva că este
prietenos şi responsabil, atitudinea care se va forma este foarte probabil să fie
pozitivă, după cum, dacă nu ne plac produsele unei anumite mărci, atunci şi
atitudinea faţă de reprezentanţii acesteia va fi mai degrabă negativă.
3. Componenta comportamentală vizează comportamentul individului în
relaţie cu obiectul supus evaluării.
În 1967, D. Bem a formulat o ipoteză revoluţionară pentru momentul
respectiv: atunci când cineva nu şi-a format o atitudine referitoare la obiectul
supus evaluării şi nici nu are indicii care să o prefigureze, va concluziona că
atitudinea faţă de obiect este conformă cu modul în care s-a comportat anterior
în relaţie cu acesta.
De altfel, cu toţii utilizăm acest criteriu atunci când judecăm
comportamentul celorlalţi. De obicei, considerăm că atitudinile oamenilor sunt
conforme cu comportamentele pe care le manifestă. Din această perspectivă,
ipoteza propusă de Bem devine acceptabilă: şi în privinţa propriei persoane
oamenii se comportă similar. Dacă atitudinile noastre referitoare la un anumit
item nu sunt cristalizate tindem să credem că acestea sunt asemănătoare
comportamentelor pe care le-am realizat (chiar dacă au existat circumstanţe
contextuale care au dictat respectivele comportamente). Deşi această aserţiune a
fost pusă în discuţie de către cercurile de specialitate, studiile (Chaiken şi
Baldwin, 1981) i-au certificat valabilitatea.

~ 70 ~
 COMPONENTA
AFECTIVĂ:
reacţii neurovegetative, mărturii verbale
despre stări emoţionale.

STIMULI COMPONENTA
(indivizi, situaţii,
grupuri, date Atitudini
COGNITIVĂ:
sociale etc.) percepţii, mărturii verbale despre
opinii şi convingeri

COMPONENTA
COMPORTAMENTALĂ:
acţiuni deschise, declaraţii verbale
privind comportamentul.

Figura 6. Modelul tridimensional al atitudinii (Eiser, 1986)

Exerciţiu:
Identificaţi cele trei dimensiuni ale atitudinilor pe care le aveţi faţă de România şi faţă
de Uniunea Europeană. Explicaţi asemănările şi deosebirile identificate.
Repetaţi exerciţiul comparând dimensiunile atitudinilor faţă de minoritatea rromă şi
minoritatea arabă din România.

Pornind de la interacţiunea situaţie-comportament şi de la consecinţele

directe şi indirecte ale acesteia, I. Azjen şi M. Fischbein (1980) au elaborat un
model al acţiunii raţionale, care oferă explicaţii asupra modului în care
comportamentele sunt (sau nu) influenţate de atitudini.

~ 71 ~
 Credinţa că există
consecinţe ale
comportamentului Atitudinea faţă de
respectiv şi evaluarea compor-tament
lor ca şi pozitive sau
negative

Intenţie
comportamentală COMPORTAMENT

Credinţa că alte
persoane vor ca Norme
individul să realizeze subiective
acţiunea (sau nu) şi referitoare la
dorinţa sa de a se comportament
supune acestei dorinţe

Figura 7. Modelul acţiunii raţionale (Ajzen şi Fischbein, 1980)

Conform teoriei acţiunii raţionale, oamenii sunt persoane conştiente, care

se comportă logic şi care iau decizii în baza unor evaluări întemeiate. Intenţia
comportamentală se referă la planul cuiva de a realiza o anumită acţiune sau nu.
Conceptul de normă subiectivă este utilizat în psihologia socială ca o extensie a
celui sociologic de „normă”. Dacă norma socială este echivalată cu standardele
culturale care definesc comportamentul potrivit fiecărei situaţii, norma subiectivă
reprezintă modul în care individul simte presiunea exercitată de ceilalţi în privinţa
deciziei de a se implica sau nu într-un anumit comportament. De exemplu, norma
socială poate prescrie indivizilor să se căsătorească până la vârsta de 30 de ani,
dar norma subiectivă, care poate exercita un impact mai considerabil asupra
individului și include faptul că părinţii lui îşi doresc să realizeze acest
comportament şi fac aluzii în acest sens.

Teoria acţiunii raţionale: înainte de a acţiona, oamenii se gândesc la

consecinţele actelor lor.
(Ajzen şi Fischbein, 1980)

Comportamentul va fi transpus în practică, cu un grad ridicat de

probabilitate, când atitudinea este similară cu norma subiectivă. Analog, este
puţin probabil să se transforme în comportament o atitudine defavorabilă
realizării acestuia corelată cu o normă subiectivă defavorabilă.

~ 72 ~
 Funcţiile atitudinilor
Deoarece atitudinile pe care le manifestăm condiţionează modul nostru
de a simţi, gândi şi de a ne comporta, o bună echilibrare a complexului de
atitudini pe care le-am interiorizat şi le manifestăm reprezintă o condiţie
importantă a bunei funcţionări a individului în societate. Conform lui J. Abric
(2002), atitudinile îndeplinesc în viaţa indivizilor trei funcţii principale:
 Funcţia cognitivă: se referă la modul în care atitudinile ne orientează şi
ne organizează percepţiile. Cu ajutorul atitudinilor sunt mai rapid
evaluate ţintele şi se poate lua mai uşor decizia de apropiere sau
îndepărtare de acestea;
 Funcţia energetică sau tonică include motivaţiile de a realiza sau nu
anumite comportamente şi modul în care aceste motivaţii sunt generate;
 Funcţia reglatoare: atitudinile unei persoane reprezintă filtre de
interpretare ale realităţii, în funcţie de care obiectele din mediul
înconjurător sunt percepute şi evaluate. Constituind repere importante ale
evaluării, atitudinile contribuie, totodată, şi la consistenţa
comportamentală a individului.
O funcţie alternativă, cea expresiv-valorică a fost propusă de Katz (1960)
şi se referă la rolul anumitor atitudini de conectori între individ şi anumite grupuri
sociale. În funcție de atitudinile proprii, oamenii îşi exprimă sprijinul şi adeziunea
la respectivele grupuri şi se disociază de altele.
Desigur că funcţiile de mai sus nu sunt realizate în toate situaţiile. Adesea,
ceea ce oamenii simt şi gândesc (atitudine) nu corespunde cu ceea ce declară
(opinie) sau cu ceea ce fac (comportament). Un studiu, care a devenit ulterior un
punct de referinţă al problematicii referitoare la consistenţa vs. discrepanţa
atitudine-comportament, îi aparţine profesorului R. La Piere (1934).
Experiment:
În 1934, însoţit de un tânăr cuplu chinez, profesorul La Pierre (rasă caucaziană) a
călătorit în Statele Unite oprindu-se la 250 hoteluri, moteluri şi restaurante. În ciuda faptului că
momentul respectiv se caracteriza printr-o atitudine extrem de negativă la adresa rasei galbene,
chinezii au fost bine primiţi în respectivele localuri, înregistrându-se o singură excepţie (în unul
dintre hoteluri nu au fost, totuşi, admişi). La întoarcere, profesorul La Piere a trimis proprietarilor
locaţiilor pe unde au trecut un chestionar în care erau întrebaţi dacă ar fi de acord să-şi ofere
serviciile unor asiatici. Cele mai multe răspunsuri au fost „nu”. Astfel a fost pusă în evidenţă
posibilitatea unei divergenţe puternice între ceea ce gândesc oamenii şi ceea ce fac efectiv.

Concordanţa/neconcordanţa între atitudine şi comportament a suscitat

numeroase dezbateri în literatura de specialitate. Nodul gordian al acestor studii
a fost descoperirea cauzelor şi a explicaţiilor faptului că oamenii uneori se
comportă în conformitate cu propriile convingeri şi alteori nu.
Tăria atitudinii reprezintă un aspect important în studierea divergenţei
atitudine-comportament. Există o serie de variabile care pot conduce la apariţia
unor discrepanţe între ceea ce crede respectiva persoană şi modul său de

~ 73 ~
comportament (când atitudinea nu s-a format în urma unei experienţe personale
sau cantitatea de informaţie necesară în construirea atitudinii a fost insuficientă,
atitudinea ocupă un loc periferic în sistemul atitudinal al persoanei). De
asemenea, accesibilitatea informaţiei (rapiditatea reamintirii unei atitudini şi
uşurinţa operării cognitive cu aceasta) oferă indicii asupra tăriei şi relevanţei
atitudinii în sistemul psihic al individului.
Predicţiile legate de comportamentul unei persoane trebuie să ia
întotdeauna în calcul contextul în care aceasta îşi desfăşoară comportamentul.
Foarte des, oamenii sunt nevoiţi să țină cont de numeroase reguli de conduită,
convenţii sociale sau presiuni ale situaţiei care le dictează să se comporte într-un
anumit fel. Chiar dacă un soldat poate manifesta o atitudine negativă faţă de
regulile şi restricţiile militare el trebuie să se supună acestora.
Inclusiv prezenţa celorlalţi ne obligă să fim, uneori, altfel decât ne dorim.
În discuţia referitoare la managementul impresiei am subliniat că ne place să
facem o impresie bună asupra celorlalţi şi că, în acest scop, adoptăm moduri de
prezentare şi comportare care nu ne sunt caracteristice şi care pot fi, chiar, în
contradicţie cu atitudinile noastre profunde.

Temă de reflecţie:
Care este, în opinia dumneavoastră, impactul convergenţei/divergenţei dintre atitudine
şi comportament asupra satisfacţiei de viaţă.

Odată cu apariţia celebrului articol publicat de L. Thurstone în 1928 care,

spre surprinderea generală, arăta că pot fi imaginate procedee şi instrumente prin
care atitudinile pot fi surprinse şi evaluate cantitativ, a luat amploare şi această
direcţie de cercetare.
Din această perspectivă, măsurarea atitudinilor etnice a fost un domeniu
care a suscitat un viu interes în rândul specialiştilor, primul care a creat o scală
de măsurare a acestora fiind E. Bogardus (Scala Distanţei Sociale, 1925). S.
Chelcea a adaptat această scală la realitatea din România, modificând anumite
enunţuri originale dându-le sens în contextul socio-cultural românesc.

Distanţa socială: măsura în care oamenii sunt dispuşi să-i accepte şi să se asocieze cu cei
ce au alte caracteristici sociale.
(Johnson, 1995)

~ 74 ~
 Considerăm util pentru acomodarea cu ceea ce înseamnă o scală de
măsurare a atitudinilor să reproducem Scala Distanţei Sociale (Chelcea, 1994):

1. Să vă căsătoriţi cu…. …. ….
……………………………………………………
2. Să aveţi prieteni
apropiaţi………………………………………………………
3. Să aveţi vecini de
locuinţă………………………………………………………
4. Să fie angajaţi în instituţia
dumneavoastră………………………………………
5. Să aibă cetăţenia
dumneavoastră…………………………………………………
6. Să fie numai vizitatori în ţara
dumneavoastră……………………………………
7. Să fie expulzaţi (daţi afară) din ţara
dumneavoastră……………………………

Persuasiunea sau schimbarea atitudinală

Persuasiunea este peste tot în jurul nostru, n-avem cum s-o eliminăm, dar
o putem deconspira sau o putem folosi în realizarea scopurilor pe care le avem.
Persuasiunea nu are doar conotaţii negative, ci şi pozitive, atât de multe, încât
mulţi dintre noi am încorporat-o în profesiile noastre. Psihologii, preoţii, artiştii,
managerii, în general toţi cei care lucrează cu oameni apelează la persuasiune.

Toţi cei care lucrează cu oameni apelează la persuasiune.

(Simons, 1986)

Temă de reflecţie:
Gândiţi-vă la o conversaţie avută recent şi vedeţi dacă interlocutorul a apelat sau nu la o
formă de persuasiune.

De asemenea, persuasiunea apare, accidental sau neintenţionat, chiar şi

atunci când nu ne propunem s-o folosim.

Cercetare:
Greenberg şi Pyszczynski (1985) au creat o situaţie în care terţe persoane au auzit o
jignire de natură rasială la adresa unui afro-american. Jignirea auzită i-a determinat pe terţi să
aibă o părere mai proastă despre persoana căreia îi era adresată.

Atât reflecţiile filosofice cât şi cercetările ştiinţifice au încercat să

descifreze mecanismele persuasiunii. Psihologii sociali au propus o serie de teorii

~ 75 ~
pentru a furniza un cadru conceptual cât mai exhaustiv pentru înțelegerea acestui
proces.
Pornind de la principiul behaviorist, conform căruia atitudinile se
schimbă numai dacă stimulul pentru un nou răspuns este mai puternic decât
stimulul pentru vechiul răspuns, Carl Hovland a condus un program de cercetare
a comunicării la Universitatea Yale focalizat asupra studierii a trei variabile
fundamentale în producerea schimbării atitudinale: atenţia, înţelegerea şi
acceptarea.

Stimuli

Atenţie
Înţelegere
Acceptare

Răspuns
(schimbare
atitudinală)

Figura 8. Modelul Hovland–Janis–Kelley (1953)

Aşadar pentru a fi posibilă schimbarea atitudinală este necesară

a. captarea atenţiei persoanei ţintă
b. înţelegerea mesajului transmis
c. acceptarea acestuia

a. În ceea ce priveşte captarea atenţiei, printre factorii care influenţează

eficienţa persuasiunii se numără:
 Atractivitatea sursei
Un emitent atractiv are mai multe şanse să îşi impună punctul de vedere
asupra audienţei.

Modul în care este perceput individul este important pentru acceptarea mesajelor
neplăcute.
În cazul mesajelor plăcute, atractivitatea sursei îşi pierde din importanţă.

Este important să precizăm că atractivitatea sursei nu derivă doar din

frumuseţea fizică. Persoanele cunoscute, simpatice sau doar similare cu ţinta
reuşesc să convingă (Chaiken, 1980; Wegener şi Petty, 1997).

~ 76 ~
  Similaritatea
Atunci când sursa persuasiunii se aseamănă cu ţinta din punct de vedere al
vârstei, sexului, profesiei, rasei, opiniilor şi valorilor împărtăşite etc. aceasta va
fi percepută ca simpatică şi va avea şanse mai crescute să determine schimbare
atitudinală.

Pentru a provoca schimbare atitudinală, trebuie să semănăm din cât mai

multe puncte de vedere cu cel pe care intenţionăm să-l influenţăm.

Captarea atenţiei se realizează mai bine atunci când sursa este prezentă şi
se adresează direct celor pe care doreşte să-i influenţeze. Totodată persuasiunea
este mai eficientă dacă sursa este personalizată, nu anonimă, dacă transmiterea
mesajului se face de către o persoană cunoscută, nu de către una necunoscută. De
asemenea, atenţia ţintei creşte şi când mai multe persoane emit acelaşi mesaj, iar
respectivul consens este perceput ca fiind viabil (nu regizat).
 Importanţa mesajului
Tema pusă în discuţie determină procesarea diferenţiată a mesajului. De
aceea, anterior formulării unui mesaj, trebuie să cunoaştem cât de mult este
interesat publicul de ceea ce ne pregătim să-i propunem şi să construim mesajul
conform gradului prognozat de implicare.

b. Înţelegerea mesajului presupune mai multe aspecte: modul de

prezentare, de argumentare, existenţa unor concluzii explicite sau implicite,
modul în care sunt ordonate argumentele, activarea diferitelor afecte, mărimea
divergenţei atitudinale dintre sursă şi receptor.
 Gradul de dificultate al mesajului
Cel mai important dintre factorii care condiţionează înţelegerea mesajului
este lizibilitatea, adică gradul de dificultate pe care îl prezintă textul transmis şi
cu care se confruntă ţinta pentru a înţelege şi accepta conţinutul acestuia.
Experiment:
Hafer şi alţii (1996) au studiat modul în care subiecţii răspundeau unui mesaj persuasiv
al cuiva care se apăra pledând vinovat pentru a obţine reducerea pedepsei. Experimentul a avut
loc într-o localitate canadiană unde, anterior, un criminal care omorâse două adolescente pledase
vinovat şi obţinuse o pedeapsă redusă. Din acest motiv, majoritatea participanţilor la experiment
aveau o atitudine defavorabilă reducerii pedepsei infractorilor care pledau vinovaţi. Participanţii
la experiment audiau un mesaj persuasiv, fiind manipulate următoarele variabile:
1. credibilitatea sursei: o parte au fost anunţaţi că mesajul aparţine unui ilustru jurist,
cealaltă unui student în anul II interesat de problematica „pledării vinovat”;
2. puterea argumentelor: mesajul conţinea fie 5 argumente puternice, fie 5 argumente
slabe;
3. lizibilitatea mesajului: mesajul era redactat într-un limbaj clar şi simplu sau într-un
limbaj specializat cu o topică greoaie.

~ 77 ~
 Rezultatele au confirmat ipotezele iniţiale: când mesajul era greu de înţeles, puterea
argumentelor nu avea niciun impact, dar erau mai favorabili mesajului când ştiau că acesta
provine de la o sursă cu expertiză comparativ cu ceilalţi. Când mesajul era uşor de înţeles,
argumentele erau cele care determinau sau nu schimbarea atitudinală, de data aceasta
credibilitatea sursei având un rol minor.

 Modul de prezentare al mesajului

Repetarea argumentelor asigură timpul necesar identificării
mecanismelor logice care stau la baza argumentării. Totuşi, un număr prea mare
de repetiţii poate avea ca efect apariţia suprasaturării (care se instalează mai
repede în cazul argumentelor slabe sau uşor de înţeles).
Ordinea în care se succed argumentele poate avea impact asupra modului
în care este perceput mesajul în ansamblu.

Mai mulţi emiţători care comunică argumente succesive sunt mai eficienţi
decât unul singur care prezintă aceleaşi argumente.
(Petty şi Cacioppo, 1986)

 Tipul mesajului
Persoanele cu studii medii sunt mai predispuse la persuasiunea de factură
emoţională, pe când cele cu studii superioare la cea preponderent raţională. Mai
mult, persoanele educate reacţionează negativ la mesaje emoţionale. Se pare că,
în limite tolerabile, atât emoţiile pozitive, cât şi cele negative sunt eficiente.

Argumentele emoţionale sunt mai eficiente decât cele raţionale.

 Prezentarea unor puncte de vedere divergente

Studierea impactului diferit pe care îl poate avea argumentaţia unilaterală
(mesaje cu argumente exclusiv favorabile poziţiei susţinute) sau bilaterală
(mesaje care conţin, atât argumente pro, cât şi contra) asupra persuasiunii a
evidenţiat existenţa unor corelaţii între eficienţa acestor tipuri de mesaje şi gradul
de instruire al ţintei. Astfel, la subiecţii mai puţin educaţi s-a constat că sunt mai
eficiente mesajele unilaterale ce cuprind doar argumente favorabile. Dimpotrivă,
indivizii mai inteligenţi şi mai informaţi sunt mai sensibili la acţiunea mesajelor
care cuprind atât argumente „pro”, cât şi „contra”. Explicaţia derivă din faptul că
aceştia sunt, datorită experienţei, predispuşi spre producerea de contraargumente.
Existenţa acestor contraargumente în structura iniţială a mesajului le inhibă
reactanţa şi creează impresia de obiectivitate şi credibilitate a sursei.

~ 78 ~
 Persoanele educate sunt persuadate mai uşor
dacă mesajul include câteva contraargumente pentru mesajul transmis.

 Puterea argumentelor

Un rol important în înţelegerea şi acceptarea mesajului îl deţine tăria

argumentelor. Aceasta conduce la cristalizarea unor atitudini solide referitoare la
itemul pus în discuţie (Cacioppo şi Petty, 1985).

c. Acceptarea mesajului reprezintă, cu siguranţă, cea mai importantă etapă

pentru producerea persuasiunii. Printre factorii cu rol în producerea acesteia
enumerăm:
 Poziţionarea ţintei faţă de mesaj
Ataşamentul subiectului faţă de atitudinea care este vizată pentru a fi
schimbată şi măsura în care preţuieşte respectiva atitudine sunt elemente care
condiţionează succesul acestei etape. De exemplu, dacă atitudinea ţintei este
constituită în urma experienţei personale sau dacă respectiva atitudine a fost
făcută publică şansele persuasiunii sunt mai reduse.
 Competenţa percepută a sursei
Ţintele sunt, cu atât mai influenţabile, cu cât prestigiul şi competenţa celui
care comunică mesajul sunt mai mari. Atât de important este acest rol, încât,
uneori, prin difuziunea competenţelor, poţi să nu fii pregătit într-un domeniu
pentru a putea convinge o ţintă care te apreciază oricum.

Efectul de halo în perceperea competenţei: în virtutea recunoaşterii expertizei într-un

anumit domeniu, o persoană are şanse să fie considerată competentă
într-un domeniu pe care nu îl cunoaşte.

Perceperea competenţei individului poate să fie afectată de erori

determinate de viteza cu care vorbeşte respectiva persoană, fluenţa exprimării
etc., drept indicatori ai competenţei.
Printre factorii care influenţează eficienţa persuasiunii se mai numără:
 Credibilitatea sursei
Atunci când sursa se bucură de o credibilitate crescută în rândul
publicului, chiar şi mesajele înalt discrepante au şanse crescute să fie acceptate.
Totuşi, Hovland şi Weiss (1951) au pus în evidenţă apariţia unui efect de
nivelare a influenţei produse de sursele înalt şi slab credibile după trecerea unei
perioade de timp, pe care l-au denumit efect de aţipire.

~ 79 ~
 Efectul de aţipire: pentru a obţine o schimbare atitudinală pe termen lung
nu este foarte importantă credibilitatea sursei mesajului transmis
deoarece, în timp, mesajul este disociat de sursă.
(Hovland şi Weiss, 1951)

 Intenţia sursei
Eagly, Wood şi Chaiken (1978) au arătat că forţa persuasivă a unui mesaj
scade dacă acesta este convergent cu interesele sau statutul celui care îl transmite.

Impactul persuasiv al unui mesaj creşte dacă

acesta este divergent cu scopurile sau statutul celui care îl transmite.
(Eagly şi alţii, 1978)

 Distragerea atenţiei
Distragerea atenţiei, prin diferite procedee, favorizează acceptarea
mesajului relativ uşor de înţeles. În cazul celor complicate, distragerea atenţiei
reprezintă un factor inhibitor pentru că împiedică înţelegerea acestora.
 Inducerea fricii
Se pare că frica poate determina un individ să-şi schimbe atitudinea, dar
numai când se oferă soluţii pentru pericolul expus prin mesajul persuasiv. În caz
contrar, rezistenţa la persuasiune creşte în paralel cu creşterea fricii (Rogers şi
Newborn, 1976).
Studiu de caz:
Frica, atunci când este moderată, poate să faciliteze persuasiunea. În lume, inclusiv în
România, frica a fost utilizată în proiectarea unor campanii care să îi determine pe oameni să se
lase de fumat. În acest scop au fost utilizate imagini şocante precum o femeie care plimbă un
cărucior gol (pentru că fumatul determină sterilitate), un plămân afectat de cancer sau informaţii
brute precum „în fiecare an, un număr de oameni echivalent celui dintr-un mic orăşel mor din
cauza fumatului”. În 2001, Societatea Canadiană împotriva cancerului a efectuat o anchetă pentru
a evalua rezultatele unei astfel de campanii virulente. Conform sondajului, 90% dintre fumători
observaseră reclamele respective şi pentru 44% dintre ei acestea au reprezentat o motivaţie
suplimentară să se lase de fumat.
Rezultatele studiilor i-au determinat pe cercetători să se întrebe de ce frica este eficientă
în anumite situaţii şi în altele nu. Ronald Rogers (1983) a identificat două condiţii care determină
un impact mai serios al mesajelor anxiogene: seriozitatea problemei puse în discuţie şi faptul că
individul este nevoit să se confrunte cu respectiva problemă. De exemplu, cancerul este o
problemă foarte serioasă şi fumătorii prezintă, conform studiilor medicale, un risc crescut. Dar
pentru a lua în considerare mesajul, oamenii trebuie să considere soluţiile propuse de mesajul
persuasiv ca fiind eficiente pentru eliminarea problemei şi să se considere pe ei înşişi capabili să
realizeze comportamentele respective. Conform teoriei motivaţiei de protecţie (Rogers, 1983),
oamenii îşi vor schimba atitudinea, cu precădere, când sunt motivaţi să îşi protejeze propria
persoană.

~ 80 ~
 Frica foarte puternică este mai persuasivă decât frica moderată,
doar dacă receptorul primește instrucţiuni concrete pentru a evita pericolul.
(Gleicher şi Petty, 1992)

 Grupul de apartenenţă al ţintei

Nu trebuie omis faptul că fiecare individ este influenţat de normele şi
regulile grupului de apartenenţă şi, de aceea, este important să luăm în
considerare concordanţa între sursa mesajului şi grupul subiectului (posibilitatea
unei reacţii de respingere a sursei mesajului de către grupul de apartenenţă
aproape anulează şansele ca persuasiunea să aibă loc).
 Caracteristicile culturale
Şi acestea par să aibă un rol foarte important asupra persuasiunii. Indivizii
se nasc şi trăiesc în grupuri de la care învaţă norme sociale care îşi fac simţită
prezenţa în fiecare segment al existenţei acestora. Este de aşteptat, deci, ca
specificul individualist sau colectivist al societăţii de provenienţă să aibă un
impact asupra modului în care are loc schimbarea atitudinală.

Experiment:
Sang-Pil Han şi Sharon Shavitt (1994) au plecat de la premisa că oamenii care aparţin
culturilor individualiste sunt sensibili, mai degrabă, la mesajele care descriu consecinţe asupra
propriei persoane (Eu independent), iar cei din culturi colectiviste la argumente care vizează
consecinţe asupra grupului (Eu interdependent). Ei au imaginat un experiment care a constat în
confruntarea unor subiecţi din SUA şi Coreea cu două reclame, una cu caracter individualist
(„Creează-ţi o respiraţie proaspătă!”) şi una puternic colectivistă („Fii parte a experienţei
răcoritoare Freedent!”). Fiind solicitaţi să evalueze cele două sloganuri, americanii s-au dovedit
a fi mai favorabili primei variante, iar coreenii celei de-a doua, confirmând ipoteza iniţială.

 Vârsta ţintei
Deși, se pare că suntem vulnerabili la persuasiune în funcţie de vârsta pe
care o avem, nu există o relaţie lineară între vârstă şi schimbarea atitudinală.
Experiment:
Visser şi Krosnick (1998) au testat relaţia care există între vârstă şi schimbarea
atitudinală produsă de informaţiile noi. Rezultatele obţinute au validat ipoteza conform căreia
fiecărei etape de viaţă îi corespunde o anumită permeabilitate faţă de schimbarea atitudinală: cel
mai mare impact al informaţiilor noi a apărut în cazul participanţilor foarte tineri sau foarte
bătrâni, vârstele medii probând o rezistenţă la schimbare crescută (curba schimbării atitudinale
avea forma unui U, cu cele mai mici valori înregistrate în intervalul 40-55 de ani).

 Personalitatea ţintei
În general, persoanele autoritare sau conservatoare sunt mai greu de
persuadat. De asemenea, cele care au o mare încredere în forţele proprii şi un
spirit de competiţie ridicat sunt mai greu de convins.

~ 81 ~
 Un agent persuasiv de sex opus exercită o atracţie mai puternică
decât un agent persuasiv de acelaşi sex.

Poate cel mai influent model de explicare a persuasiunii este cel elaborat
de de R. Petty şi J. Cacioppo (1986) care spune că, în funcţie de motivaţie şi
capacitatea de procesare a informaţiei, este aleasă una dintre cele două căi de
procesare a mesajului persuasiv:
1) Persuasiunea care se produce în urma unei analize atente a
informaţiilor cuprinse în mesajul pesuasiv se consideră că urmează
ruta centrală.
2) Dacă schimbarea atitudinală este consecinţa acţiunii unor factori
noncognitivi, interpretarea mesajului a urmat ruta periferică. În
această situaţie, diferite scurtături cognitive îl determină pe individ să
aprecieze că mesajul este corect fără să îl proceseze în mod
corespunzător. Astfel, un mesaj lung sau unul furnizat de o sursă cu
prestigiu ridicat are şanse să fie considerat valid în absenţa procesării
informaţiilor.
Conform acestui model, interpretarea rezultatelor pe ruta centrală apare
atunci când individul este motivat să depună acest efort şi are capacitatea de a
înţelege mesajul. Dacă una dintre aceste două condiţii lipseşte, mesajul este
procesat pe ruta periferică, în baza unor euristici determinate de experienţa de
viaţă individuală sau colectivă sau în funcţie de caracteristici secundare ale
comunicării.

Pentru utilizatorii rutei centrale este mai importantă calitatea mesajelor persuasive,
pentru cei ai rutei periferice numărul lor.

S-a demonstrat şi faptul că, odată instalată persuasiunea, ea va fi mai de

durată şi va rezista mai mult contraargumentelor dacă procesarea mesajului a
urmat ruta centrală, decât dacă urmează ruta periferică (Petty, Hougtvedt şi
Smith, 1995).

Exerciţiu:
Construiţi două mesaje persuasive care să convingă, pe rută periferică şi pe rută centrală,
o ţintă (cu un nivel de instruire mediu) de necesitatea selectării deşeurilor menajere în vederea
reciclării acestora.

Acest model a fost atât de influent, încât a mai fost propus o dată (1987),
bineînţeles cu altă denumire (modelul euristic-sistematic) şi cu alţi coautori
(Chaiken şi Eagly). În acest caz, procesarea euristică este similară rutei periferice
iar procesarea sistematică este analogă rutei centrale. Asemănările între cele două

~ 82 ~
modele merg până acolo, încât se păstrează până şi cei doi factori în funcţie de
care este aleasă o rută sau alta.
În final, vom menţiona şi modelul persuasiv al lui Rank (1976) care
pleacă de la premisa că agenţii persuasivi folosesc de obicei două strategii
principale pentru a-şi atinge obiectivele: ori intensifică anumite caracteristici ale
propriului produs, ori minimalizează anumite aspecte ale produsului concurent.

Schema de intensificare/minimalizare a lui Rank:

1. Intensificarea propriilor puncte forte.
2. Intensificarea punctelor slabe ale părţii adverse.
3. Minimalizarea punctelor lor vulnerabile.
4. Minimalizarea punctelor de rezistenţă ale oponentului.
(Rank, 1976)

Teoria disonanţei cognitive

În 1957, Leon Festinger a introdus o paradigmă explicativă adesea
invocată pentru explicarea proceselor incluse în acest câmp tematic - teoria
disonanţei cognitive. Aceasta deţine un loc aparte în literatura de specialitate,
până în anii '80 reprezentând chiar un pol de interes al atenţiei cercetătorilor.
Ulterior, interesul faţă de această teorie a scăzut în intensitate şi a cunoscut un
reviriment în ultima perioadă.

Teoria disonanţei cognitive: dacă o persoană de află într-o stare de disconfort psihic
determinată de conflictul între două elemente de cunoaştere, ea va încerca să iasă din
aceea stare.
(Festinger, 1957)

Disonanţa cognitivă rezultă din prezenţa simultană a două sau mai multe
elemente de cunoaştere contradictorii referitoare la acelaşi item. Festinger afirma
că, atunci când sunt confruntaţi cu astfel de situaţii, oamenii resimt anxietate şi
tensiune psihică. Cu cât informaţiile aflate în opoziţie sunt mai importante, cu
atât disonanţa resimţită este mai accentuată.
Festinger consideră că avem la îndemână patru metode de reducere a
disonanţei:
 Modificarea unuia sau ambelor elemente de cunoaştere;
 Schimbarea importanţei acordate unui element de cunoaştere;
 Introducerea altor elemente de cunoaştere;
 Negarea faptului că cele două elemente de cunoaştere sunt
corelate.

~ 83 ~
 Când atitudinea este deja formată, cea mai satisfăcătoare modalitate de
comportament pentru individ este în conformitate cu respectiva atitudine. Astfel,
când informaţii de tipul „Fumatul provoacă cancer” şi „Eu fumez” sunt în
disonanţă, individul poate renunţa la fumat sau poate modifica sensul unei
informaţii. De exemplu, individul poate invoca stadiul incipient al cercetărilor
legate de corelaţia între fumat şi cancer sau poate argumenta cu exemple precum
„bunicul a fumat toată viaţa şi a murit la 90 de ani”. În plus indivizii pot să îşi
raţionalizeze comportamentul prin explicaţii precum: „fumatul mă ajută să ţin
stresul sub control” sau „datorită fumatului nu mă îngraş”.

Ipoteza expunerii selective: pentru a reduce disonanţa, individul tinde să ia în

considerare informaţiile care sprijină alegerea făcută şi să le evite pe cele
contradictorii.
(Converse şi Cooper, 1979)

Exerciţiu:
Într-un mediu formal, vă întâlniţi cu un foarte bun prieten şi acesta se face că nu vă
cunoaşte. Care va fi reacţia dumneavoastră? Cum veţi rezolva disonanţa cognitivă apărută?

Robert Zajonc (1968) arăta că simpla prezenţă a celorlalţi conduce la

evaluări mai favorabile ale contextului sau obiectelor, în special a celor noi.
Ipoteza sa este că pe măsură ce suntem expuşi mai des la un anumit item, vom
avea tendinţa de a-l plăcea în mai mare măsură. În viaţa cotidiană, pot fi întâlnite
numeroase situaţii care reflectă efectele simplei expuneri: un cântec care nu a
impresionat la început este mult mai favorabil evaluat ulterior, prima ţigară este
considerată neplăcută şi, totuşi, sunt atât de mulţi oameni care fumează, o cultură
străină poate apărea ca ciudată la prima vizită, dar dacă te acomodezi cu aceasta
poate fi considerată atractivă ş.a.m.d. Mulți dintre noi am trăit experiența
familiarului străin, adică a acelor persoane pe care le întâlnim atât de frecvent
încât avem impresia că am făcut realmente cunoștință cu respectiva persoană.

Experiment:
Cercetătorul a arătat participanţilor fotografii ale unor persoane care urmau să fie
evaluate. Unele dintre ele fuseseră privite anterior în numeroase rânduri, în timp ce altele erau
văzute întâia dată. Participanţii au oferit evaluări mai favorabile celor pe care îi văzuseră şi
anterior. Şi alte cercetări arată că figurile oamenilor sunt considerate mai plăcute (Rhodes şi alţii,
2001) şi mai atrăgătoare (Peskin şi Newell, 2004) dacă sunt privite în mod repetat.
O consecinţă interesantă a acestui tip de efect este tendinţa de a prefera
literele cuprinse în numele propriu, în numărul de înmatriculare al maşinii
personale sau în orice altă combinaţie familiară nouă (Nuttin, 1987). O persoană
care are ca şi număr de înmatriculare B.17. FHN va evalua mai pozitiv o maşină
cu numărul BC.74. HNT comparativ cu HD.03.WSD.

~ 84 ~
 Efectul LAP (litere de amor propriu): tendinţa individului de a evalua mai favorabil
elementele denumite prin cuvinte care conţin litere ce au pentru el o semnificaţie
deosebită.
(Nuttin, 1987)

Experiment:
J. Nuttin (1987) le-a arătat unor indivizi mai multe serii de 6 litere, cerându-le să le
aleagă pe acelea pe care le preferau. Aceştia au privilegiat sistematic seriile ce conţineau literele
numelor sau prenumelor lor, în detrimentul altora în care acele litere nu apăreau.
Această abordare pleacă de la premisa că anumite preferințe sunt legate
de identitatea persoanei. Deoarece oamenii se văd pozitiv pe ei înşişi, vor privi
pozitiv şi elementele pe care le consideră legate de persoana lor. În literatura de
specialitate aceste silogisme au fost denumite judecăţi evaluative egoiste (self-
serving judgements).
Revenind la disonanţă, societatea ne învaţă şi realitatea ne constrânge să
acceptăm minciuna ca mod de a fi, să părem sinceri dar să fim falşi, să devenim
actori fără să vrem, cu o mulţime de măşti şi tot atâtea roluri diferite de
interpretat. Suntem nevoiţi să îndrăgim duplicitatea din câteva motive de
necontestat:
 Uşurinţa de a avansa pe scara socială
Societatea democratică este pavăza cea mai potrivită sub care proliferează
duplicitatea. Teoretic, democraţia înseamnă egalitate, concurenţă,
competitivitate, nediscriminare. Ştim însă, că bărbaţii sunt mai egali decât
femeile, că stabilirea ierarhiilor nu ţine cont întotdeauna de competenţă, că nu e
de ajuns să fii valoros dacă nu eşti dispus şi la anumite compromisuri. Oamenii
au învăţat următorul adevăr:

Pentru a ocupa o poziţie dorită într-un sistem, nu trebuie să fii cel mai bun,
trebuie doar să dai impresia că eşti.

Din această perspectivă avem tendinţa de a impresiona, de a părea altfel

decât suntem şi cât mai aproape de modelul cerut de decident. Oferim imaginea
unui om tolerant, chiar dacă prejudecăţile ne macină necontenit, ne punem în
valoare politeţea şi calmitatea în ciuda unei agresivităţi latente ce poate izbucni
oricând. Dăm impresia unei competenţe ridicate, dar numai noi ştim cât suntem
de ignoranţi.
 Ascunderea propriilor vulnerabilităţi
Fiecare dintre noi avem anumite slăbiciuni pe care nu vrem să le
exteriorizăm. Mai mult, considerăm că cea mai bună modalitate de a le ascunde
este aceea de a evidenţia exact atributele opuse lor. Dacă suntem complexaţi din

~ 85 ~
punct de vedere sexual avem tendinţa de a ne lăuda cu capacităţile noastre de a
conduce partenerul la orgasm, dacă suntem rigizi şi autoritari nu vom pierde nici
o ocazie de a explica altora ce stil democratic de conducere avem.
 Evitarea anumitor situaţii neplăcute
Vrem sau nu vrem, mare parte din viaţă ne-o sacrificăm încercând să
evităm conjuncturile neplăcute. De câte ori n-am fost în situaţia de a face pe
intermediarii orgoliilor dintre două persoane, spunând lucruri pe care nici unul
dintre cei implicaţi nu le credea? De câte ori n-am minţit pentru a nu supăra,
enerva, îngrijora persoane apropiate nouă sau dependente de noi? Câţi indivizi
nu s-au aflat în postura de a prezenta şefilor în mod deformat situaţia reală?

Nimeni nu se află poziţionat atât de bine într-o ierarhie astfel încât să spună şefului
său întotdeauna adevărul.

Duplicitatea ne ajută să evităm conflictele, chiar dacă, în cele mai multe

cazuri, nu facem altceva decât să le amânăm. Pierderile pe termen lung sunt mult
mai mari, dar nu despre ele vom discuta aici.
 Greutatea de a renunţa la anumite vicii
Mulţi dintre noi adoptăm comportamente etichetate de societate, şi nu
numai de ea, drept vicii. Permanent suntem atenţionaţi că nu e
indicat/sănătos/normal să facem din viciu o pasiune dar nu putem renunţa aşa
uşor la ceea ce ne produce atâta satisfacţie.
Fumatul, alcoolul, drogul sau obsesia chinuitoare faţă de ceva (calculator,
sex etc.) sunt modalităţi cu ajutorul cărora individul îşi poate regăsi liniştea
interioară, e adevărat nu pentru mult timp. În momentul în care tensiunea
psihologică reapare, apelul la unul sau mai multe vicii devine ceva natural,
gravitatea viciului fiind direct proporţională cu frecvenţa folosirii lui.
Prin urmare, suntem duplicitari faţă de noi înşine deoarece perseverăm în
greşeală cunoscând riscurile imense la care ne expunem. Ne amăgim că ''dracul
nu-i chiar atât de negru '', deşi regretele ulterioare sunt mult mai chinuitoare
decât orice pact făcut cu amicul de lângă cazan.
Aşadar, minciuna este necesară, este normală, este inerentă. Ea a ajuns
să fie, dacă nu a fost dintotdeauna, ceea ce E. Durkheim (1895) considera a fi un
fapt social. Generalizarea minciunii are, însă, la bază nevoia adaptării şi protejării
individului faţă de presiunile fantastice impuse de societatea contemporană.

Minciuna întreţine disonanţa, pentru că gândim într-un fel şi acţionăm în altul.

Teama de răutăţile omeneşti, nevoia de a nu ne lăsa cunoscuţi sub toate

aspectele, nevoia de autoapărare nu sunt determinate de egoism sau
individualism, ci de conservare, de nevoia de protejare a existenţei. Omul
~ 86 ~
cheltuieşte multă imaginaţie inventând tot felul de pretexte şi justificări pentru a
se apăra de unele indiscreţii sau pentru a menţine în afara plasei constrângerilor
dreptul natural la independenţă în gândire şi acţiune, dreptul de a-şi dezvolta o
lume interioară de gânduri şi simţiri, care formează viaţa intimă a fiecăruia. Ori
de câte ori se atentează la viaţa noastră intimă, există pericolul apariţiei minciunii
sau a unui comportament agresiv, destinat menajării acestor sentimente interioare
despre care credem că este firesc să nu fie dezvăluite sub toate aspectele.
Aşadar, minciuna a început să fie de la sine înţeleasă, să aparţină
convenţiilor sociale, pierzându-şi în mare măsură caracterul malign, devenind o
modalitate de codificare a comportamentelor, limbajului şi atitudinilor, de la un
minim la un maxim universal admis de societate. Minciuna nu ţine cont de clasa
socială, nu ocoleşte, nici pe tineri, nici pe bătrâni, nici pe bolnavi, nici pe sănătoşi,
nici pe introvertiţi, nici pe extrovertiţi etc.
Concluzionând, gândim într-un fel şi acţionăm în altul. Ne comportăm în
moduri care ne displac doar pentru a mulţumi alte persoane, fie ele antipatice sau
nu. Trăim, cu ştiinţa noastră, într-o disonanţă continuă, într-o stare (aparent)
chinuitoare din care, spune Festinger, încercăm să ieşim.
Din punctul nostru de vedere, individul nu numai că nu încearcă să iasă
din starea de disonanţă, ci chiar îi întreţine existenţa, acomodându-se cu ea.
Diferenţele între ceea ce simţim, vorbim şi gândim sunt conştientizate dar,
deseori, nu întreprindem nimic pentru a realiza consonanţa între sentimente,
cogniţii şi comportamente.

Trăim, cu ştiinţa noastră, într-o disonanţă continuă,

din care nu ne dorim să ieşim.

Plecând de aici, chiar dacă ar părea paradoxal, se poate considera că

apariţia confortului psihic ar putea fi asigurată de o cât mai bună mimare, şi nu
de realizarea unei consonanţe între cele trei componente. Sigur că, acest confort
poate fi de scurtă durată şi, mai devreme sau mai târziu, disonanţa se poate
manifesta. Noi credem, însă, că ea poate fi depăşită (fără a fi eliminată) acceptând
compromisuri minore şi/sau evitând compromisurile majore. Atâta timp cât ne
raportăm la ceilalţi şi acţiunilor noastre le conferim un sens extrinsec mai degrabă
decât intrinsec, tindem să fim prea puţin afectaţi de lipsa consonanţei. Mai mult
decât atât, ne obişnuim cu disonanţa în aşa măsură, încât nu-i mai acordăm
atenţie. Starea de disonanţă devine o stare normală, ceea ce face ca ea să nu mai
acţioneze ca disonanţă. E un punct de vedere asupra căruia merită să reflectăm,
chiar dacă (sau poate tocmai datorită faptului că) nu a fost suficient argumentat.

~ 87 ~
 Autopersuasiunea şi disonanţa cognitivă
Teoria disonanţei cognitive a fost considerată cea mai completă explicaţie
a procesului de autopersuasiune, adică a procesului de convingere a propriei
persoane.
O serie de cercetări au evidenţiat apariţia disonanţei chiar şi atunci când
consecinţele acţiunilor individuale sunt pozitive şi dezirabile din punct de vedere
social. Această ipoteză a fost susţinută teoretic de către Eliott Aronson şi studenţii
săi (Aronson şi alţii, 1991) care au formulat teoria ipocriziei: schimbarea
atitudinală se produce chiar dacă, într-un anumit context, oamenii au fost
„constrânşi” să adopte un comportament prosocial.
Pe aceeaşi linie ideatică s-a născut paradigma justificării efortului depus,
care oferă o explicaţie a modului în care oamenii se consolează atunci când
investiţia într-o anumită direcţie (de timp, bani, sentimente, energie, etc.)
depăşeşte rezultatele scontate: au investit prea mult într-o relaţie nesatisfăcătoare,
au învăţat prea mult pentru un examen la care au obţinut rezultate slabe etc.
Pentru a depăşi disonanţa creată, indivizii identifică diferite consecinţe pozitive
ale respectivelor activităţi: „A fost o lecţie de viaţă!”, „Am aflat lucruri noi care
îmi vor folosi altădată.” etc.

Paradigma justificării efortului: reducerea disonanţei prin identificarea unor

consecinţe pozitive care să balanseze investiţia prea mare în raport cu rezultatele.
(Aronson şi Mills, 1959)

Totuşi, atunci când motivaţia extrinsecă poate să estompeze sau chiar să

elimine motivaţia intrinsecă, în urma unui efect de supramotivaţie, ne putem
pierde interesul faţă de ceea ce înainte făceam din pură plăcere. Mark Twain
povestea despre boierii care se amuzau conducand diligente, în ciuda
surmenajului pe care o astfel de muncă îl presupune. Însă, dacă ar fi fost prestată
în schimbul unei remunerații, cu siguranță că această activitate nu ar mai fi fost
considerată deloc plăcută, ci o corvoadă adevărată.

Efectul suprajustificării: primirea unei recompense pentru un comportament realizat

din plăcere va duce, cu timpul, la inversarea raportului: comportamentul va fi
determinat de recompensă,
şi nu de dorinţa individului de a-l efectua.

Experiment:
Acest efect a fost probat ştiinţific de Lepper, Greene şi Nisbett (1973) având ca lot
experimental un lot de preşcolari. Acestora li s-a măsurat motivaţia intrinsecă de a desena şi
colora, fiind lăsaţi să se joace nesupravegheaţi cu hârtie şi markere. După două săptămâni, copiii

~ 88 ~
care demonstraseră un nivel similar de motivaţie intrinsecă au fost împărţiţi în trei grupe. Celor
din prima grupă li s-a cerut să deseneze şi să coloreze ce vor, celor din a doua grupă li s-a promis
o diplomă cu stea aurită şi cu fundă roşie ca dovadă a talentului, iar copiii din a treia grupă au
fost lăsaţi să coloreze după cum au avut chef şi abia după ce au terminat li s-a oferit plăcuta
surpriză de a primi şi ei distincţia de copii talentaţi. După o săptămână aceeaşi copii au fost
solicitaţi să deseneze şi să coloreze fără a li se promite vreo recompensă. Confirmînd predicţiile
experimentatorilor, copiii cărora li se promisese că vor fi recompensaţi nu au dovedit acelaşi
interes. Dimpotrivă, cei care nu aşteptau vreo răsplată pentru efortul depus şi-au menţinut
interesul, fie că acesta a apărut sau nu ulterior.
Acest rezultat este foarte util în multe segmente ale vieţii sociale, dar cu
precădere în psihologia organizaţională. Conform celor expuse, pe termen lung,
motivaţia oamenilor are de suferit când se aşteaptă să primească recompense.
Acestea pot constitui surse de satisfacţie profesională şi pot fi acordate sporadic,
cu condiţia să nu se transforme într-o premisă a muncii depuse. Managerul care
procedează astfel, mai devreme sau mai târziu, nu va mai putea oferi nimic în
plus respectivilor angajaţi, care se vor demobiliza afectând performanţele
organizaţiei.
Este necesar să diferenţiem acest concept de efectul de justificare
excesivă care desemnează tendinţa de a găsi în exterior vinovaţi pentru un eşec
pe care l-am trăit sau argumente care să explice prestaţia slabă pe care am avut-
o într-o situaţie (o notă mică la un examen obţinută din vina profesorului care a
dat un examen dificil, a materiei neinteresante etc.)

Manipularea
De-a lungul unei vieţi, ne schimbăm deseori atitudinile şi
comportamentul, indiferent că e vorba de persoane, obiecte, organizaţii sau
ideologii. Aceste modificări sunt, de obicei, determinate de interacţiunea socială,
lumea de lângă noi provocându-ne să adoptăm anumite conduite, dezirabile sau
acceptate într-un anumit moment al evoluţiei istorice.
De multe ori, din dorinţa de a ne considera stăpânii propriilor destine,
avem tendinţa de a atribui majoritatea atitudinilor faţă de diferite evenimente sau
procese sociale, voinţei noastre, hotărârii personale de a avea respectivele puncte
de vedere. Din această perspectivă, ignorăm, cu o naivitate ce pune sub semnul
întrebării maturitatea pe care suntem convinşi c-o avem, rolul influenţei sociale,
capacitatea celorlalţi semnificativi de a contribui decisiv la schimbarea opţiunilor
şi aşteptărilor noastre. Fie că e vorba de părinţi, prieteni, profesori sau rude, fie
că e vorba de superiori, rivali, duşmani sau necunoscuţi, toţi ne influenţează stilul
de viaţă şi modul de a gândi, atât de mult, încât nu mai ştim unde se termină rolul
scris de noi înşine şi unde începe cel scris de alţii (Ficeac, 1997). Direct sau
indirect, conştient sau inconştient, se acţionează asupra noastră pentru a se obţine
atitudini şi comportamente dorite, fără ca noi să realizăm că ele ne sunt impuse.
Problema influenţei sociale şi a manipulării comportamentale a revenit în
centrul atenţiei la cumpăna dintre milenii. Astfel, deşi fenomenul manipulării
pare a fi însoţit (aproape) toată istoria civilizaţiei umane, el a căpătat accente
~ 89 ~
deosebite în ultimele decenii, fapt ilustrat prin atenţia covârşitoare care i se
acordă: s-au scris tratate şi s-au descoperit tehnici de manipulare, s-au identificat
modalităţi de creştere a eficienţei manipușării şi metode pentru a spori rezistenţa,
considerându-se chiar, că trăim într-o epocă a minciunii (Wierzbicki, 1996;
Barnes, 1998) sau a dezinformării (Lacoste, 1986).

Manipularea: influenţarea indivizilor în vederea obţinerii unor atitudini sau

comportamente dorite, fără ca manipulații să conştientizeze intenţiile manipulatorului
și că se comportă în defavoarea intereselor proprii.

O serie de argumente pot susţine importanţa crescândă a manipulării în

societatea contemporană. În primul rând, realitatea socială ne obligă să intrăm
într-o reţea cât mai densă şi mai diversificată de relaţii interpersonale funcţionale
şi nu, neapărat, emoţionale, cum anticipa E. Durkheim încă în 1893. Acest fapt
implică reducerea lor la situaţii formale, sărăcite de conţinut afectiv, indivizii
recunoscându-se frecvent în legături tot mai variate, cu treceri rapide de la o stare
la alta, de la un rol la altul.

Societatea contemporană presupune reducerea numărului contactelor emoţionale

şi intensificarea numărului de contacte relaţionale.

Neimplicarea, detaşarea emoţională, pe de o parte, calculul, profitul pe de

altă parte, reprezintă - conştient sau nu - factori favorizanţi ai valorizării
manipulării, ca mijloc de atingere a scopurilor, ca efectivă posibilitate de a obţine
avantaje de pe urma celuilalt, fără a-l pierde ca partener de dialog.
În al doilea rând, societatea deschisă (Popper, 1957) în care co-existăm,
nevoia de a fi mereu competitivi pentru a nu fi marginalizaţi sau eliminaţi de pe
scena vieţii social-economice induce teama de a nu rămâne în urmă sau dorinţa
de a ajunge în vârful ierarhiei. Dincolo de alte procedee, manipularea a devenit o
armă redutabilă, cu ajutorul căreia îndepărtăm obstacolele care stau în calea
realizărilor noastre.
În al treilea rând, se constată o creştere a sentimentului de nesiguranţă şi
neîncredere. Manipularea a devenit o preocupare la modă pentru că noi înşine
suntem tentaţi să o vedem peste tot. Ea pare să vină din toate direcţiile, inclusiv
din partea organismelor şi instituţiilor însărcinate să protejeze populaţia
împotriva acestui tip de agresiune. De multe ori ne este destul de greu să
discernem între manipulările propriu-zise şi cele identificate de imaginaţia
noastră, pentru că, în genere, nu prea mai ştim ce să credem, când să credem şi,
mai ales, pe cine să credem.
Nu în ultimul rând, rolul crescut al manipulării comportamentale este
generat de explozia informaţională la care gândirea umană este supusă. Omul
~ 90 ~
contemporan, dintr-o anumită trândăvie intelectuală se lasă atras de mirajul
bogăţiei informaţionale, fără a mai fi capabil să îl supună vreunui demers critic
informaţiile preluate.
Teoria leneşului cognitiv: din cauza capacităţilor cognitive limitate,
indivizii nu pot prelucra in timp util toate informaţiile primite.
Consecinţa: le iau ca atare.

Astfel, indivizii folosesc nişte “scurtături” în procesarea informaţiei,

numite euristici, care permit o prelucrare rapidă a datelor, dar care introduc erori,
tocmai prin faptul că o parte a respectivelor date este ignorată. Intervin aici o
serie de filtre, deoarece cantitatea imensă de informaţie care este receptată de
organele de simţ nu poate fi analizată şi nici nu prezintă importanţă în totalitate.
Se selectează astfel acele informaţii care prezintă importanţă, spre acestea
concentrându-se atenţia şi ele stând la baza luării deciziilor. Însă, chiar dacă se
reuşeşte realizarea de inferenţe, unele date care ar fi ajutat acest proces nu sunt
luate în considerare pentru că nu au reuşit să treacă de filtre şi, astfel, rezultatul
poate cuprinde şi erori (Santioso, Brown şi Lungu, 1999).
Dimensiunile influenţei sociale devin şi mai clare atunci când
conştientizăm faptul că explozia informaţională poate fi asociată cu ambiguitatea
valorică a societăţii în care trăim. Modificarea rapidă şi continuă a valorilor lumii
de lângă noi are loc în contextul slăbirii supravegherii colective (Durkheim,
1893), fenomen care arată că, în condiţiile creşterii volumului şi densităţii
populaţiei, scade rolul şi forţa opiniei publice locale în aceiaşi măsură în care
scade rolul şi forţa opiniei publice generale.

Fenomenul slăbirii supravegherii colective: în condiţiile creşterii volumului şi

densităţii populaţiei, scade rolul şi forţa opiniei publice locale, în aceeaşi măsură în
care scade rolul şi forţa opiniei publice generale.
(Durkheim, 1893)

Acest fenomen, consideră I. Bădescu (1994), are forţa unei legi

sociologice, pentru că guvernează trecerea de la tradiţionalitate la modernitate,
trecere care favorizează progresul diviziunii muncii şi, implicit, scăderea rolului
conştiinţei comune. Mai mult decât atât, valorile la care aderăm pot fi diferite de
ale celorlalţi iar pentru a obţine ceea ce dorim de la aceştia avem şi alternativa
influenţării şi manipulării atitudinalo-comportamentale în sensul dorit de noi.

~ 91 ~
 manipularea – acţiunea în ansamblu ce are drept efect influenţarea.
persuasiunea – procesul care stă la baza manipulării.
minciuna, propaganda, dezinformarea, intoxicarea – principalele metode de
realizare a manipulării.

Pentru a observa în ce măsură o persoană poate fi manipulată, ar trebui să

plecăm de la modul în care actorul social îşi reprezintă şi organizează mental
realitatea socială. Din această perspectivă, apar două interpretări:
 Prima consideră că Eu-l ar fi o structură unitară, ceea ce ar implica
faptul că oamenii tind să persiste în a fi ceea ce sunt, tind să rămână într-o stare
de încremenire şi stagnare. Nevoia de siguranţă şi stabilitate este valorizată şi
dorită iar schimbarea este evitată atât timp cât aceasta ar introduce bulversări ale
diferitelor structuri (psihologice, atitudinale, comportamentale). Acest lucru,
practic, induce ideea că Eu-l ar fi o structură cu extinse posibilităţi de a rezista
influenţei sociale. Totuşi, n-ar trebui să înţelegem homeostazia ca un indicator al
imobilităţii, ci mai degrabă ca un indicator al echilibrului. Cu alte cuvinte, deşi
cu intensitate mai redusă şi cu efecte mai puţin spectaculoase, influenţa socială
şi manipularea comportamentală pot acţiona şi în cazul unor astfel de structuri de
personalitate. De altfel, nu există persoane invulnerabile la manipulare. Important
este să se dispună de mijloace şi de timp şi să nu se comită erori prin care să se
dea de înţeles subiectului scopul ascuns al acţiunii în care este implicat.
 A doua consideră că Eu-l ar fi o structură complexă, cu multiple
faţete, depinzând de numărul de roluri pe care le joacă actorul social, de
constrângerile exterioare, de relaţiile sociale, de feed-back-ul pe care îl primeşte
de la ceilalţi indivizi. Din această perspectivă, persuasiunea şi manipularea ar fi
mai eficiente decât în cazul în care eul ar fi unic şi unitar deoarece flexibilitatea
intrării în mai multe roluri dă posibilitatea unei detaşări mai mari, unei filtrări
critice mai puţin severe. În acelaşi timp, flexibilitatea individului în ceea ce
priveşte sentimentele sau comportamentele faţă de diverse categorii de persoane,
deschiderea mare către dialog şi toleranţă determină acceptarea mai multor
puncte de vedere şi, implicit, a mai multor influenţe.
Însă, dacă încercăm o analiză mai profundă, putem observa că lucrurile
nu sunt chiar atât de evidente. O influenţă socială bine direcţionată va avea succes
în ambele cazuri, chiar dacă manipularea Eu-lui poate avea consecinţe mai mult
pe termen lung (ca urmare a consistenţei acestuia), în timp ce efectele manipulării
Eu-lui complex pot avea o durată mult mai scurtă (având în vedere posibilitatea
relativ facilă de a se adapta altor influenţe).
Capacitatea de a manipula poate fi, atât educată, cât şi nativă, în acest
ultim caz purtând numele de machiavelism. Conceptul a fost introdus în
vocabularul ştiinţific în anii ’50 de către R. Christie şi are aplicabilitate în
~ 92 ~
domeniile psihologiei (sociale, organizaţionale, clinice etc.) şi în management.
Cercetările realizate de R. Christie şi F. Geis (1970) s-au finalizat cu construirea
unei scale pentru măsurarea atitudinii machiavelice şi a gradului de
machiavelism. Această scală a avut mai multe variante (cinci), dar cea mai
cunoscută şi mai utilizată este Mach IV (adaptată de S. Chelcea, 1991).

Cercetări:
R. Christie şi F. Geis (1970) au pus în evidenţă o serie de aspecte particulare ale
machiavelismului: 1) în general, bărbaţii sunt mai machiavelici decât femeile; 2) odată cu trecerea
anilor, la adulţi nivelul machiavelismului tinde să scadă. În încercarea de a stabili influenţa vârstei
asupra acestei trăsături de personalitate, s-a observat că în preadolescenţă apar primele
comportamente machiavelice, gradul şi intensitatea lor cresc şi se stabilizează la maturitate, după
care, în jurul vârstei de 40 de ani încep să scadă; 3) nu există o corelaţie semnificativă între
machiavelism şi alte variabile demografice (statutul marital, nivelul de şcolarizare etc.); 4) scoruri
mari la machiavelism tind să aibă cei care îşi desfăşoară activitatea în domenii care presupun
controlul şi manipularea indivizilor: manageri, avocaţi, psihiatri, specialişti în ştiinţele
comportamentale; 5) atunci când nu există perspectiva nici unui avantaj personal, machiavelicii
nu au mai mult succes în manipularea celorlalţi decât ne-machiavelicii.

Tehnicile de manipulare
În cele ce urmează, vom evidenţia pe scurt caracteristicile principalelor
tehnici de manipulare, fără a insista asupra lor, ele fiind pe larg prezentate într-o
serie de lucrări de specialitate (Freedman şi Fraser, 1966; Cialdini şi alţii, 1975;
Joule şi Beauvois, 1987; Chelcea, 1994; Dafinoiu, 1996). Demersul nostru
vizează doar conştientizarea deosebirilor între acestea şi a utilităţii fiecăreia, în
ceea ce priveşte obţinerea de către manipulator a comportamentelor dorite de la
persoanele sau grupurile ţintă.
1. Tehnica piciorului în uşă (foot in the door)
Se bazează pe principiul “a cere puţin la început pentru a obţine mult mai
apoi”. Eficiența tehnicii e dependentă de existența unei pauze care separă cele
două acte şi, mai ales, de condiţia ca individul manipulat să poată stabili o
legătură între cele două cereri (Joule şi Beauvois, 1987).
2. Tehnica uşii în faţă (door in the face)
Se bazează pe principiul: “a cere mult la început pentru a se obţine puţin
mai apoi”. E important ca prima cerere să fie considerată exagerată, ca cele două
servicii solicitate să fie convergente şi timpul dintre cereri să fie cât mai mic.
Nu în ultimul rând, subiectul trebuie să perceapă că manipulatorul a cedat,
într-un fel sau altul. Acţionează în acest caz, norma concesiilor reciproce potrivit
căreia numărul concesiilor pe care le face un subiect este influenţat semnificativ
de numărul concesiilor partenerului său (Cialdini, 1975).
3. Tehnica aruncării mingii la joasă înălţime (low bowling)
Este o tehnică similară cu cea a piciorului în uşă. Diferenţa constă în faptul
că tehnica piciorului în uşă obţine mai întâi o conformare la o cerere minoră
păstrând cererea reală ascunsă, în timp ce tehnica aruncării mingii la joasă

~ 93 ~
înălţime (amorsarea) obţine conformarea la cererea reală dar păstrează ascunse
costurile ei.
O formă de amorsare este şi tehnica amăgirii (momelii), care se
caracterizează prin faptul că decizia finală este precedată de o decizie iniţială care
nu se va împlini. Astfel, după ce subiectul a luat prima decizie, i se oferă
posibilitatea unui comportament de substituire, care nu mai prezintă pentru el
aceleaşi avantaje (Joule şi Beauvois, 1987).
4. Tehnica jocului de rol
Această tehnică a fost studiată din perspectiva a ceea ce mulţi cercetători
numesc auto-persuasiune, în sensul că schimbarea comportamentului este
declanşată de concesia pe care o facem altuia de a ne angaja într-un
comportament contra-atitudinal (Dafinoiu, 1996). Sesizăm aici riscul despre care
aminteam, al veridicităţii opiniei declarate, veridicitate legată de faptul că nu
toate rolurile pe care le jucăm sunt în acord cu atitudinile noastre.
În categoria autopersuasiunii ar intra şi câteva capcane în care individul
cade de unul singur:
 capcana ascunsă
Individul insistă să finalizeze o acţiune deşi conştientizează că şansele de
a o duce la bun sfârşit sunt foarte mici. Dorinţa de a termina o treabă deja începută
este atât de mare, încât nu se mai ţine cont de pierderi, riscuri sau inutilităţi.

Capcana ascunsă: individul perseverează într-o acţiune, chiar dacă are şanse extrem de
mici să fie finalizată conform aşteptărilor iniţiale.

Atitudinea prezentată se întâlneşte şi în cazul subiecţilor care, consacrând

mult efort unui scop neinteresant, se conving pe ei înşişi că obiectivul de atins
este realmente interesant.
 cheltuiala inutilă
Această atitudine este asemănătoare cu cealaltă, diferenţa constând în
faptul că individul realizează că există şi alte alternative la care, însă, nu apelează.

Cheltuiala inutilă: individul rămâne la o strategie în care a investit în prealabil în

detrimentul altora, mai avantajoase.

 tehnica momelii
Individul ia o decizie plecând de la anumite date care, ulterior, se vor
modifica. Chiar şi în situaţia în care noile condiţii nu mai prezintă aceleaşi
avantaje, subiectul nu mai renunţă la decizia luată.

Tehnica momelii: persoanele care au luat o decizie fără a cunoaşte costul real,
5.Tehnica înfricoşare apoi eliberare (fear-then-relief)
tind să-şi menţină decizia chiar dacă – ulterior – obţin informaţii corecte.

~ 94 ~
 Tehnica pleacă de la premisa că, dacă inducem unei persoane un
sentiment de frică şi apoi tot noi anulăm acest sentiment, putem obţine
manipularea dorită (Dolinski şi Nawrat, 1998).

6. Profeţia autorealizatoare implicită

Este o tehnică ce constă în definirea greşită a unei situaţii, în vederea
construirii unui comportament în acord cu predicţia elaborată. Evaluarea eronată
se transmite prin conţinutul latent al mesajului, persoanele ţintă fiind manipulate
cu bună ştiinţă, cunoscând (şi nu deducând) ceea ce li s-a prezis. Această tehnică,
elaborată de S. Chelcea, L. Radu-Geng şi Cristian Ciupercă (1999), prezintă
următoarele avantaje, comparativ cu celelalte cinci, anterior menţionate:
 Se adresează atât individului, cât şi grupurilor
Spre deosebire de celelalte tehnici care vizează, cu preponderenţă,
schimbarea comportamentului individual, cu ajutorul profeţiei autorealizatoare
implicite putem influenţa, nu doar indivizi consideraţi ca entităţi distincte, ci şi
grupuri sau mase, organizaţii sau comunităţi. Ipotetic, putem considera că
succesul acestei tehnici este mai mare când manipularea vizează grupul şi nu
actorul social, deoarece intervine nevoia de coerenţă şi validare socială a
persoanelor ţintă. Dincolo de această ipoteză, este mai important faptul că
profeţia autorealizatoare induce modificări asupra maselor, în orice formă de
manifestare a lor.
 Individul conştientizează mai greu faptul că a fost manipulat
Tehnicile prezentate sunt simple şi uşor de aplicat de/pe diverse categorii
socio-profesionale, atât de simple, încât folosirea lor excesivă le-a diminuat
importanţa şi eficacitatea. Cerşetorii, negustorii, oamenii de afaceri, politicienii,
copiii şi maturii, femeile şi bărbaţii le aplică altora cu aceeaşi uşurinţă cu care le
şi conştientizează atunci când sunt folosite împotriva lor. Cea mai simplă formă
de negociere presupune apelul, fie la tehnica piciorului în uşă, fie la cea a uşii în
faţă sau a jocului de rol. Recunoaşterea acestor tehnici face posibilă dezvoltarea
şi diversificarea modalităţilor de rezistenţă la manipulare, lucru care îngreuiază
eficacitatea lor. Profeţia autorealizatoare implicită are tocmai avantajul
neconştientizării de către persoana ţintă a faptului că a fost persuadată. Practic,
individul se comportă în virtutea definirii unei situaţii, nici exagerată, nici
amăgitoare, ci incorect definită. Numai că incorectitudinea este mai greu de
sesizat.
 Longevitatea efectelor manipulării este mai ridicată
Acest avantaj se referă la faptul că efectele manipulării durează mai mult,
în timp. În condiţiile în care aspiraţiile persoanei ţintă se află în concordanţă cu
predicţia falsă elaborată, nu există motive de a pune la îndoială corectitudinea
profeţiei. Ea vine în sprijinul dorinţelor individului, susţinându-i şi chiar
întărindu-i convingerile despre un anumit lucru. Prin urmare, comportamentul de

~ 95 ~
validare a predicţiei va avea o longevitate mult mai mare, comparativ cu
persistenţa auto-persuasiunii sau a celorlalte tehnici, ale căror efecte pot dispărea
când este descoperită manipularea.
 Rezistenţa la manipulare şi, implicit, disonanţa cognitivă sunt mult mai
reduse
Un alt avantaj al utilizării profeţiei autorealizatoare implicite ca tehnică de
manipulare constă în faptul că, atât timp cât indivizii nu au posibilitatea de a
verifica dacă situaţia este sau nu definită eronat, ei sunt mai uşor supuşi
influenţei. Piciorul în uşă sau uşa în faţă, amorsarea sau tehnica amăgirii nu sunt
decât modalităţi de a obţine comportamente dorite, în condiţii de negociere sau
de prezentare a unor cereri simultane, ce pot fi mult mai uşor refuzate, datorită
caracterului manifest şi nu latent, explicit şi nu implicit al mesajelor elaborate. În
situaţia acceptării lor, disonanţa este mai mare, comparativ cu cea provocată de
tehnica profeţiei autorealizatoare implicite, deoarece în cazul ultimei intervine
interiorizarea, identificarea individului cu esenţa predicţiei de realizat.
Bineînţeles că, utilizarea tehnicii profeţiei prezintă şi dezavantaje, dintre care
cele mai importante ar putea fi:
 Complexitatea ridicată a tehnicii de manipulare
Profeţia autorealizatoare implicită nu poate fi aplicată oricând şi de către
oricine. Ea necesită un nivel ridicat de empatie în scopul manipulării aspiraţiilor
persoanelor ţintă. În acelaşi timp, sursa trebuie să fie credibilă, deoarece subiectul
nu are informaţii despre corectitudinea definirii situaţiei. Nu în ultimul rând,
calitatea mesajului trebuie să fie ridicată, pentru a se putea emite, în bune condiţii,
conţinutul latent al profeţiei. Se observă, aşadar, că utilizarea cu succes a profeţiei
autorealizatoare implicite, ca tehnică de manipulare, cere aptitudini, poziţie
socială şi abilităţi psihologice, aflate în strânsă interdependenţă. Altfel spus,
succesul tehnicii depinde mult de persoana care emite predicţiile şi de relaţia ei
cu cei care vor fi manipulaţi.
 Existenţa unor condiţii necesare aplicării ei
Pentru ca profeţia autorealizatoare implicită să acţioneze ca o tehnică de
manipulare trebuie reunite mai multe condiţii (Chelcea, Radu şi Ciupercă, 1999):
1. manipulatorul să facă în mod conştient predicţii eronate;
2. persoanele ţintă să decodifice conţinutul latent al profeţiei;
3. conţinutul latent al profeţiei să fie în acord cu aspiraţiile persoanelor
ţintă;
4. persoanele ţintă să modifice comportamentul în acord cu o nouă
imagine de sine bazată pe profeţia făcută;
5. persoanele ţintă să valorizeze pozitiv consistenţa (coerenţa) imagine
de sine - comportament;
6. grupul să ofere validare socială persoanelor ţintă.
Existenţa celor şase condiţii face destul de greoaie aplicarea profeţiei şi
restrânge aria de aplicabilitate a acesteia.

~ 96 ~
 Minciuna
Viaţa ne-a demonstrat, în nenumărate rânduri, că oamenii sunt ceea ce o
epocă anume îi îndeamnă să fie. Ceea ce vrem de la noi, aşteptăm de la alţii şi
dorim de la viaţă nu sunt decât posibile consecinţe ale valorilor societăţii în care
trăim, chiar dacă aceste valori sunt înţelese sau nu, interiorizate sau doar
acceptate formal. Neîmpărtăşirea valorilor lumii de lângă noi implică, în general,
marginalizarea, etichetarea, izolarea, fenomene care măresc sfera libertăţii
interioare dar micşorează sensibil sfera libertăţii exterioare, ceea ce pare de
neacceptat.

Secolul XX este secolul minciunii.

(Wierzbicki, 1987)

Pentru a evita astfel de consecinţe apelăm tot mai des la minciună. Ea s-a
generalizat într-atâta, încât am ajuns s-o tratăm cu indiferenţă, fie că îi minţim pe
alţii, fie că ne minţim pe noi înşine. “În ultimii ani, minciunile au luat proporţiile
unei epidemii faţă de care am devenit cu toţii imuni” (Bradlee, 1991), ceea ce ne
îndreptăţeşte să credem că minciuna a ajuns - dacă nu a fost dintotdeauna - ceea
ce E. Durkheim (1895) considera a fi un fapt social. Mai mult decât atât, T.
Stănciulescu (1998) apreciază că, datorită rolului şi locului ei în formarea,
dezvoltarea şi maturizarea noastră ca actori sociali, minciuna ar putea fi
considerată unul dintre fundamentele culturale ale personalităţii (Linton, 1945).

Minciuna îi strânge pe oameni laolaltă, mai degrabă decât sinceritatea.

(Cucoş, 1997)

În relaţiile umane există numeroase situaţii care impun cu necesitate

denaturarea sau ascunderea adevărului, lucru uşor de sesizat printr-o simplă
observare a raporturilor cotidiene dintre actorii sociali. Diferite ipostaze
(reclamate de diversitatea şi complexitatea vieţii sociale) îi pot solicita
individului o schimbare, mai mult sau mai puţin semnificativă, a statutului său
socio-familial ori profesional. Acesta este momentul în care omul încearcă să-şi
creeze un alibi existenţial, un model, o imagine despre sine pe care o doreşte cât
mai aproape de cea considerată de el şi de alţii ca fiind optimă. Minciuni, tăceri,
gesturi substitutive, abordarea unei ţinute vestimentare presupuse a aduce
succesul sunt doar câteva exemple ale modului prin care o persoană îşi retuşează
imaginea proprie în viaţa cotidiană. Se minte pe ea, îi minte şi pe ceilalţi, jucând
un rol pe care nu-l simte, nu-l interiorizează, ba chiar îl respinge ca idee dar îl
acceptă ca generator de oportunitate.

~ 97 ~
 Dacă ceilalţi s-ar pricepe mai bine la detectarea minciunilor, n-am mai minţi la fel de
mult.
(Gass şi Seiter, 1999)

Oamenii selectează din multitudinea informaţiilor pe care le au despre

persoanele, obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare, ceea ce este potrivit
situaţiei şi discuţiei în care sunt antrenaţi. Pot avea păreri care, într-un anumit
cadru, nu sunt potrivite. În aceste condiţii, se abţin să-şi spună părerea sau dau
un răspuns evaziv, neutru sau chiar voit favorabil păstrării unei bune atmosfere
în grupul respectiv, ceea ce nu constituie o dovadă de lipsă de sinceritate, ci o
modalitate prin care se evită situaţii care ar putea deveni neplăcute. Pe de altă
parte, sub pretextul sincerităţii, nu avem dreptul să comunicăm unei alte persoane
secretul personal încredinţat nouă de cineva sau aspecte şi detalii intime ale vieţii
acesteia care, deconspirate, i-ar produce în chip inutil necazuri şi neplăceri.
Nu puţine sunt situaţiile când minciuna ne este impusă de nevoia adaptării
şi rezistenţei la cele mai puternice presiuni ale existenţei. Bolnavii ar muri mult
mai repede dacă nu li s-ar menţine, o vreme, încrederea în însănătoşire
(Stănciulescu, 1998).

Teoria manipulării informaţiei: atunci când mint, oamenii pot modifica

volumul, veridicitatea, relevanţa şi claritatea informaţiilor,
toate în acelaşi timp sau în diferite combinaţii.
(McCornack, 1992)

Reacţia omului de a se apăra, spiritul de conservare, prudenţa în faţa

curselor şi capcanelor pe care indivizii şi le întind unii altora determină folosirea
minciunii la scară aproape generală. Omul cheltuieşte multă imaginaţie inventând
tot felul de pretexte şi justificări pentru a se apăra de unele indiscreţii sau pentru
a menţine în afara plasei constrângerilor dreptul natural la independenţă în
gândire şi acţiune, dreptul de a-şi dezvolta o lume interioară de gânduri şi simţiri,
care formează viaţa intimă a fiecăruia. Ori de câte ori se atentează la viaţa noastră
intimă, există pericolul apariţiei minciunii sau a unui comportament agresiv,
destinat menajării acestor sentimente interioare despre care credem că este firesc
să nu fie dezvăluite sub toate aspectele.
Analizând faptele din acest punct de vedere, minciunile utilizate ca arme
de autoapărare au căpătat în conştiinţa fiecăruia o justificare. De aceea, grija
oamenilor este să mintă cât mai plauzibil, minciuna să fie spusă firesc iar atunci
când este descoperită să poată fi justificată. Acest lucru este necesar deoarece
omul nu trăieşte izolat iar necesitatea păstrării unor relaţii interpersonale bune îi
impune să se complacă într-o armonie de suprafaţă. Aşadar, se observă că
minciuna, nu numai că este socialmente necesară (Nietzsche, 1968), dar a început
~ 98 ~
să fie de la sine înţeleasă, să aparţină convenţiilor sociale, pierzându-şi în mare
măsură caracterul malign, devenind o modalitate de codificare a
comportamentelor, limbajului şi atitudinilor, de la un minim la un maxim
universal admis de societate.

Minţim falsificând sau minţim adeverind.

(Cucoş, 1997)

O perspectivă interesantă de abordare a problematicii discutate se referă

la faptul că oamenii încearcă să justifice, în diferite forme, apelul la minciună,
deși această tendinţă poate apărea doar în cazul anumitor persoane. Rareori ne
minţim partenerul conjugal, părinţii, prietenii apropiaţi, persoanele cărora le
suntem îndatoraţi, fără să ne macine, câtuşi de puţin, ideea gestului în sine. Pe de
altă parte, există persoane pe care le minţim fără nici un regret, indivizi care
(considerăm noi), chiar merită să fie minţiţi (şefi, subalterni etc.). Datorită lor,
mincinoşii îşi pot îmbunătăţi abilitatea de a minţi, o pot perfecţiona până acolo,
încât comportamentul lor evaziv să pară natural de firesc.

Slugărnicia, ca și meseria, este brățară de aur! (Teodor Mazilu, 1981)

(Cucoş, 1997)

Dacă acceptăm această perspectivă, am putea considera că viitorul apropiat

va aduce cu sine creşterea numărului indivizilor care vor apela la minciună, fără a mai
simţi nevoia să-şi justifice actele. Aceştia sunt mincinoşii veritabili, care se vor adapta
cel mai uşor secolului XXI. Dimpotrivă, numărul celor care vor simţi nevoia să-şi
justifice aposteriori conduitele va scădea, tema de eşec sau dorinţa de succes
determinându-i să ofere cât mai puţine explicaţii celorlalţi referitoare la atitudinile sau
comportamentele adoptate. Prin urmare, am putea avansa ipoteza potrivit căreia
viitorul ne va pune în faţa unui individ ce va minţi, cu aceiaşi nonşalanţă, orice
persoană. El nu va mai ţine cont de relaţii de rudenie, de prietenie, de statutul, vârsta
sau sexul celuilalt şi va adopta aceiaşi atitudine, fără remuşcări sau resentimente.
Referitor la perioada în care omul începe să mintă, s-au conturat două puncte
de vedere. Unul care afirmă că minciuna este o tendinţă naturală, biologică,
considerându-se că abilitatea de a minţi este înnăscută, “copilul mic fiind capabil să
se comporte în mod înşelător cu mult înainte de a învăţa să vorbească” (Eck, 1970).
Se au în vedere aici inclusiv manifestările deranjante (ţipete, plânsete etc.) care se
presupune că sunt făcute doar din dorinţa acordării unei atenţii sporite din partea
părinţilor. Bineînţeles că, iniţial, aceste manifestări îşi găsesc cu totul alte explicaţii
(fiziologice etc.) dar, mai apoi, copilul simte că este băgat în seamă dacă provoacă
deliberat aceste reacţii afective. Acum, este greu de afirmat, cât din acest
comportament este conştient şi cât este pavlovian. Totuşi, şi la vârste adulte avem
~ 99 ~
momente când minţim fără să vrem, dar asta nu justifică cu nimic în ochii victimei
atitudinea sau comportamentul adoptat.
A doua perspectivă consideră că minciuna nu apare decât odată cu
structurarea planului raţional (Şchiopu, 1997). Prin urmare, ajungem să minţim mai
devreme sau mai târziu, caz în care tendinţa n-ar mai fi una naturală, ci culturală. Prin
socializare învăţăm să minţim, conştientizăm că este necesar să ascundem adevărul
(Alexander, 1987; Lewis şi alţii, 1989; Ackerman, 1990), lucru care generează
plăcere şi ne deschide imaginaţia şi creativitatea.
Majoritatea cercetătorilor conchid însă că, la copiii mici, minciuna apare mai
mult ca o eroare de interpretare a realităţii, ca o nediferenţiere a imaginarului de real,
ca o îmbinare a întâmplărilor trăite cu detaliile imaginate. Compayré (1902) scria, cu
privire la copilul mic: “Când începe să i se dezvolte imaginaţia... cuvintele sunt pentru
el obiect de joacă... el vorbeşte fără să ţină cont de realitate”. Cu alte cuvinte, ceea ce
se fabulează la această vârstă ar putea apărea drept pseudominciuni (Baümgarten,
1915; Cucoş, 1997), datorită faptului că puterea de înţelegere este limitată.
Perioada copilăriei este marcată, în genere, de minciuni simple, naive, uşor de
detectat, care urmăresc mai mult să aducă beneficii celui care uzează de ele şi mai
puţin să genereze deservicii victimelor acestora. Acum se experimentează cel mai
bine calitatea minciunii şi se învaţă cel mai uşor care sunt cauzele care o deconspiră,
pentru că diferenţa de vârstă şi de experienţă între cel ce o aplică şi cel pe care este
aplicată este foarte mare. Studiile asupra procesului prin care copiii învaţă când să
spună adevărul şi când să-l ascundă nu sunt numeroase (Bok, 1978). Cercetătorii au
demonstrat, însă, că există diferenţe, în funcţie de sex, în ceea ce priveşte abilitatea
copiilor de a minţi, evidenţiate de aplicarea scării Mach.

Experimente:
Pe parcursul experimentelor (De Paulo şi Rosenthal, 1979; De Paulo şi alţii, 1980; Exline şi
alţii, 1970), fetiţele care obţinuseră un scor mare pe scara Mach aveau tendinţa de a minţi prin omisiune
(nedezvăluind informaţii sau eschivându-se de la a răspunde la întrebări), în timp ce băieţii cu scor mare
la scara Mach minţeau de-a dreptul, falsificând informaţiile. În acelaşi timp, cercetările au arătat că
băieţii sunt superiori fetiţelor în depistarea minciunilor, această diferenţă devenind mai accentuată odată
cu vârsta (De Paulo şi alţii, 1985).

Adolescenţa continuă traseul copilăriei, doar că măreşte sfera reţelei sociale

cu care interacţionează individul. Categoriile de persoane minţite cel mai des se
menţin, numai că diferă forma, intensitatea şi consecinţele acestora. Astfel,
minciunile adolescentului sunt mai complexe, gândite şi mai greu de detectat (La
Freniére, 1988), ele urmărind să provoace şi consecinţe negative celorlalţi, nu doar să
inducă stări pozitive iniţiatorului. În relaţia parentală, divergenţele de valori ies mai
acut în evidenţă, ceea ce îl determină pe adolescent să mimeze respectul faţă de
obiceiurile părinţilor sau să reacţioneze deschis contra acestora. Dacă părinţii nu
manifestă o toleranţă ridicată şi o flexibilitate crescută faţă de vârsta adolescenţei,
riscă să creeze o distanţă emoţională între ei şi copiii lor, bariere comunicaţionale
grave şi conflicte motivaţionale intense la baza cărora se va afla, în primul rând,

~ 100 ~
minciuna. Un alt motiv pentru care adolescenţii ar putea să-şi mintă părinţii este legat
de viaţa lor sentimentală. Dacă nu există o comunicare parentală bună, dacă se caută
să se modifice opţiunile adolescentului pentru un partener sau altul, dacă există
reticenţă faţă de anturajul acestuia şi, mai ales, dacă intervin restricţii şi condiţionări,
apariţia minciunilor este foarte probabilă.
Intrarea în viaţa profesională şi/sau familială, lărgirea reţelei sociale în care
activează adolescentul favorizează, şi ele, dezvoltarea capacităţii de a minţi, atât din
punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Dezamăgirile repetate, încrederea înşelată,
aşteptările neconfirmate determină individul să îşi ia o serie de măsuri de siguranţă
care să-l facă imun la provocările dure ale vieţii. Una dintre aceste măsuri, din ce în
ce mai des folosită, vizează manipularea şi folosirea tehnicilor acesteia, tehnici care
se bazează, mai mult sau mai puţin, pe minciună (Cucoş, 1997).
Dincolo de motivele prezentate anterior, ne minţim colegii de servici,
prietenii, copiii sau părinţii pentru a evita anumite neplăceri sau pentru a ne crea nouă
înşine plăcere. Preferăm să fim noi aceia care minţim, decât să fim victimele altora.
Ne place să credem că nu putem fi traşi pe sfoară atât de uşor iar dacă se întâmplă,
acest lucru nu face decât să ne ambiţioneze să devenim mai buni mincinoşi. Rareori
adoptăm defensiva şi încercăm să fim mai selectivi sau critici vis-a-vis de informaţiile
primite. Ne este mai uşor să contra-atacăm, să ne îmbunătăţim noi calitatea
minciunilor spuse celorlalţi. Adoptăm această poziţie, conştientizând că şi ceilalţi
gândesc la fel, ceea ce face ca viaţa să devină o scenă a ipocriziei, a falsului, în care
supravieţuieşte cel care minte mai bine.
Ajungem, aşadar, odată cu vârsta, să ne perfecţionăm abilitatea de a minţi,
lucru care (teoretic) ne degradează moral, dar ne permite să rezistăm cu succes în
colectivităţile şi grupurile din care facem parte. Ajungem să facem din minciună (care
este, la urma urmelor, o nonvaloare) unul din punctele de referinţă ale sistemului
nostru de atitudini şi comportamente. Ne-am obişnuit atât de mult să minţim, încât ne
e foarte greu să renunţăm. Am fost minţiţi de copii şi ne minţim, la rândul nostru,
copiii. Ne plac atât de mult anumite minciuni, încât deseori le preluăm de la părinţi
sau bunici şi le transmitem mai departe în aceiaşi stare brută, nemodificabilă.
Povestea cu Moş Crăciun care aduce cadouri doar la copiii cuminţi, povestea cu barza
care ne-a adus pe lume etc., ne-au marcat atât de mult copilăria, încât le transmitem
urmaşilor fără a ne mai întreba dacă evoluţia societăţii le mai păstrează intacte
farmecul şi credibilitatea. Alte minciuni sunt preluate inconştient din viaţa cotidiană.
Deseori cerem să nu fim daţi la telefon chiar dacă suntem acasă, ne ascundem de copii
atunci când avem conflicte conjugale, le spunem părinţilor că nu putem să-i vizităm
deoarece am fi tare ocupaţi, deşi realitatea este cu totul alta.
Bătrâneţea acţionează secvenţial asupra calităţii minciunilor. Într-o primă
etapă, datorită experienţei acumulate, minciunile vârstnicilor pot induce în eroare
chiar şi persoanele ajunse la maturitatea posibilităţilor lor de detectare a adevărului de
fals. Mai apoi, însă, perioada senilităţii erodează mult calitatea minciunilor şi pune
sub semnul întrebării credibilitatea celor afirmate de persoanele ce intră în această
fază a existenţei lor. A da în mintea copiilor este o expresie ce vizează şi faptul că
~ 101 ~
memoria bătrânilor se reduce, atenţia se micşorează, imaginaţia tinde să se
accentueze. Prin urmare, aprecierile vârstnicilor pot fi considerate, până la un anumit
punct, pseudo-minciuni, pentru că ele au aceeaşi bază ca şi la copilul mic. În perioada
de senilitate se fabulează mult, bătrânii creându-şi o lume a lor din care nu vor să iasă,
dar în care nici nu lasă pe alţii să intre, indiferent cât de apropiaţi sau îndepărtaţi le
sunt. Teama că nu mai sunt iubiţi, acceptaţi şi înţeleşi îi face să devină mincinoşi, dar
minciunile lor par şi sunt deseori naive, uşor de detectat, ceea ce îi face ridicoli şi
copilăroşi. Observăm, aşadar, că omul iese din viaţă aşa cum a intrat:
pseudominciunile îi caracterizează, atât în primii, cât şi în ultimii ani. Între aceşti doi
poli (naşterea şi moartea) minciuna urmează o evoluţie ascendentă, cu excepţia
perioadei dinaintea morţii, când cunoaşte o pantă descendentă.
Nu trebuie să se înţeleagă de aici că toţi indivizii vor trece, neapărat, prin
aceste stadii. Există destule situaţii când bătrânii mor fără a mai apuca să devină senili,
după cum pot apărea cazuri când maturizarea individului intervine aproape de
perioada senectuţii. De altfel, trecerea de la o etapă la alta poate fi lentă sau bruscă,
poate induce, fie modificări de substanţă, fie schimbări nesemnificative, indiferent că
acestea sunt conştientizate sau nu de către individ.
MATURITATE

ADOLESCENŢĂ BĂTRÂNEŢE

MINCIUNI

PSEUDO-MINCIUNI

COPILĂRIE SENILITATE

NAŞTERE/MOARTE

Figura 9. Tipuri de minciuni caracteristice diferitelor perioade ale vieţii

Din perspectiva descrisă, reiese faptul că viaţa omului este marcată de

minciună, în formele ei mai dulci sau mai amare, conştiente sau inconştiente.
Problema care s-ar putea pune este aceea dacă omul e înclinat să mintă sau
societatea îl determină să adopte acest tip de conduită.
Există păreri potrivit cărora oamenii mint, fără ca societatea să îi
constrângă în vreun fel. Rareori ei îşi declară toate scopurile şi/sau toate
mijloacele pe care le au, din motive ce au fost anterior detaliate. Rareori îşi fac
din sinceritate o armă cu care să lupte împotriva vicisitudinilor vieţii cotidiene.
Există, însă, şi concepţia conform căreia societatea îl determină pe om să mintă
sau, cel puţin, că ea accentuează şi favorizează proliferarea minciunii şi
dezvoltarea capacităţii umane de a minţi. S-a ajuns chiar să se considere că
minciuna n-ar fi “un produs al civilizaţiei, ci mai degrabă un eşec al ei”

~ 102 ~
(Durandin, 1972). Întrebarea care apare se referă la tipul de societate care ar
valoriza mai mult minciuna. Sunt societăţile totalitare mai mincinoase decât cele
democratice? Sau, diferenţa constă în faptul că, în primele se ştie că se trăieşte în
minciună, pe când în cele din urmă intervine iluzia că se trăieşte în adevăr?
Practic, indiferent de societate, se minte fără menajamente. Doar naivii pot să
creadă că nu se întâmplă aşa. Dar ei sfârşesc prin a rămâne victime!

Minciuna nu este un produs al civilizaţiei, ci mai degrabă un eşec al ei.

(Durandin, 1972)

De altfel, niciodată nu a fost contestată ideea practicării pe scară largă a

minciunii. Cercetările au arătat doar că există variaţii de la o cultură la alta în
privinţa atitudinii faţă de minciună şi a frecvenţei acesteia (Spencer, 1892;
Larson, 1932), considerându-se că societăţile simple tolerează mai uşor minciuna
decât societăţile complexe (Simmel, 1906). În acelaşi timp, o serie de studii
insistă asupra faptului că atitudinea faţă de minciună poate să difere în funcţie de
domeniul vieţii sociale (Barnes, 1998). Mai mult, psihologii au studiat în
amănunt felul în care răspândirea minciunii şi capacitatea de a o depista diferă în
funcţie de vârstă şi sex (De Paulo şi alţii, 1985). De exemplu, s-a constatat că
bărbaţii mint mai ales despre ei înşişi, în timp ce femeile mint în legătură cu o
altă persoană (Teodorescu, 2000).
Zuckerman, DePaulo şi Rosenthal (1981) au elaborat modelul celor patru
factori, conform căruia oamenii se comportă diferit atunci când mint, indicatorii
care-i pot trăda fiind nervozitatea, încercarea de a prelua controlul, emoţiile şi
efortul cognitiv. Gesturile de nervozitate includ ezitările, repetările, timbrul vocii,
mişcările picioarelor. În tentativa de a controla anumite părţi ale corpului pentru
a nu se da de gol, scapă de sub control altele.

Experiment:
Cercetătorii care au urmărit capul mincinoşilor au fost mai puţin eficienţi în detectarea
minciunii decât cei care au urmărit corpul. Practic, acele părţi ale corpului care comunică puţine
informaţii sunt foarte expresive când minţim (Ekman şi Friesen, 1974).

Poate tocmai de aceea, în detectarea minciunii rolul indiciilor nonverbale este

mai important decât cel al indiciilor verbale, ceea ce înseamnă, paradoxal, că mesajele
analizate pe ruta periferică (axată pe elemente colaterale şi nu pe calitatea mesajului)
sunt mai eficiente decât cele analizate pe ruta centrală (axată pe indiciile verbale).
Altfel spus, o implicare mai redusă sporeşte şansele de detectare a minciunii (Gass şi
Seiter, 1999).

~ 103 ~
 Detectarea minciunii este mai probabilă atunci când
mesajele sunt procesate pe ruta periferică, şi nu pe cea centrală.
(Forrest şi Feldman, 2000)

În ceea ce priveşte nervozitatea, s-a constatat că şi oamenii sinceri devin

neliniştiţi când sunt suspectaţi de minciună. Mai grav este că celălalt poate presupune
(în mod greşit) că starea de nervozitate indică înşelăciunea. Asta înseamnă că oamenii
sinceri percepuţi drept nervoşi pot fi consideraţi mincinoşi (Henningsen, Cruz şi
Morr, 2000).

Eroarea lui Othello: cînd este suspectat de minciună, individul sincer devine nervos
(indicator al minciunii), ceea ce-i întăreşte convingerea celuilalt că a avut dreptate.
(Ekman, 1985)

Încercând o concluzie, vom pleca de la afirmaţia lui Casamayor (1999):

“sinceritatea a dispărut din comportamentul nostru”. Fără a împărtăşi în totalitate
convingerea autorului citat sau, mai bine-zis, duritatea verbului ales, nevoia de
sinceritate rămâne o dorinţă din ce în ce mai des invocată și tot mai rar satisfăcută.
Cercetare:
Putem argumenta acest lucru prin rezultatele unei cercetări efectuate în zece ţări vest-
europene, în care li s-a cerut subiecţilor (printre altele) să enumere zece calităţi pe care ar vrea să le aibă
copiii lor. În nouă din cele zece ţări, majoritatea subiecţilor au pus sinceritatea pe primul loc (Harding
şi Phillips, 1986).

Aşadar, avem nevoie de adevăr, în ciuda faptului sau poate tocmai pentru că
apelăm tot mai des la minciună. Numai că, sinceritatea riscă să rămână doar o pavăză
lingvistică, în timp ce minciuna tinde să devină o valoare promovată tot mai insistent
de modul de viaţă impus de începutul mileniului trei.
Propaganda
Propaganda este un termen peiorativ, folosit pentru a descrie poziţii sau
mesaje cu care nu suntem de acord. Poate tocmai de aceea, propaganda are o conotaţie
negativă.

Propaganda: încercarea deliberată şi sistematică de a forma percepţii, a manipula

cogniţii şi a direcţiona comportamentul pentru obţinerea unui răspuns care corespunde
intereselor propagandistului.
(Jowett şi O’Donell, 1992)

Una dintre primele lucrări propagandistice, considerată „o capodoperă a

literaturii de propagandă” (Hentea, 2002) este De bello galico a lui Iulius Cezar.

~ 104 ~
Sintagme celebre sunt rememorate şi astăzi: Alea jacta est! (Zarurile au fost
aruncate!), sau Veni, Vidi, Vici! (Am venit, am văzut, am învins!).
Cruciadele sunt exemple de profesionalism propagandistic eficient pe teritorii
mari, în perioade de timp îndelungate. Apariţia scrierii a reprezentat simultan o
premisă a dezvoltării propagandei politice, militare şi religioase, reflectată în
numeroase textelor cunoscute: învăţăturile lui Confucius, doctrinele budiste, Coranul,
Talmudul, învăţăturile creştine şi evreieşti.

Propaganda: utilizarea unor mesaje suprasimplificate şi distorsionate

prin care se susţine o politică partizană sau o poziţie doctrinară.
(Billig, 1996)

O metodă importantă a luptei specifice Revoluţiei Franceze a fost

reprezentată de propagandă. De exemplu, simbolul Căderii Bastiliei se datorează
unei ample campanii propagandistice, pentru că, în momentul evenimentelor
revoluţionare, această închisoare era, de fapt, aproape goală: datele istorice
confirmă existenţa a doar şapte prizonieri!

Propaganda reprezintă un plan minuţios şi predeterminat de a comunica ceva unui

public,
pe baza manipulării unor simboluri, în vederea îndeplinirii unui obiectiv.

Multiplicarea cu ajutorul tipografiei a materialelor scrise a accelerat

alfabetizarea populaţiei, iar mesajele propagandei scrise au devenit mai
sofisticate. Presa scrisă a cunoscut o dezvoltare fără precedent, a apărut radioul,
televiziunea, filmul etc. La începutul anilor ’90, o nouă dimensiune de propagare
a informaţiilor a reprezentat-o creşterea de utilizatori ai internetului. Mult mai
rapid, ieftin, accesibil şi liber în a emite date, internetul şi-a probat caracteristica
de sursă informaţională, dar concomitent şi de sursă nesigură şi condusă de
zvonuri, de cele mai multe ori false. Acest încă tânăr mijloc de informare a
început să acapareze sfera opiniei publice, prin forumuri şi/sau bloguri, şi să joace
un rol important în viaţa socială.

Propaganda: tehnică de influenţare a acţiunilor indivizilor prin manipularea

reprezentărilor.
(Lasswell, 1937)

După Jacques Ellul (1962), tipurile de propagandă principale sunt:

 Propaganda de prestigiu (propaganda orientată spre interior) se manifestă
prin acţiuni de valorificare a unor simboluri comune: ceremonii, statui, sărbători

~ 105 ~
naţionale, drapele etc.; acest tip include comunicare selectivă şi manipulativă
către public a guvernului, a partidelor politice sau a grupurilor de presiune;
 Propaganda sociologică (propaganda orientată spre exterior) se
manifestă, mai ales, prin exportul de prestigiu, adică prin răspândirea limbii, a
tradiţiilor, a simbolurilor unei naţiuni, în afara graniţelor propriului stat; include
efortul organizaţiilor şi instituţiilor de a influenţa comportamentul social pe teme
cum ar fi drepturile omului, sănătate publică, educaţie etc.

Tipuri de propagandă:
 Propaganda raţională: utilizează doar date şi fapte concrete şi
adevărate, expuse într-o anumită logică, persuasiunea obţinându-se prin
selecţionarea favorabilă scopului propus;
 Propaganda raţional-emoţională: foloseşte aluzii, transfer de imagine,
sugerări etc.
 Propaganda emoţională: recurge la orice formă de exploatare a stărilor
emoţionale.
(Thomson, 1999)

Cele mai des întâlnite tehnici de propagandă (International Encyclopedia

of Propaganda) sunt:
 Bandwagon: se bazează pe conformarea indivizilor, pe inducerea ideii că
„toată lumea se află în aceeaşi căruţă”. Persoana care primeşte mesajul
apreciază că trebuie şi ea să facă la fel;
 Card-stacking: în susţinerea propriilor idei, sunt aduse doar aspectele
pozitive, pe când ideilor opozante le sunt dezvăluite doar conotaţiile
negative;
 Etichetarea: se produce doar prin difuzarea de informatii deformate
privind partea adversă, folosind repetarea frecventă a anumitor lucruri,
referiri denigratoare, adevăruri emise doar pe jumătate, prezentarea
denaturată a faptelor etc.
 Transferul de imagine: presupune apariţia fizică a unei persoane sau a
unui produs alături de o altă persoană sau obiect care este deja cunoscut
şi faimos la scară largă sau este apreciat pozitiv de către public.
 Tehnica mărturisirii: derivă din tehnica transferului de imagine, dar
presupune mărturisirea publică a unei persoane celebre, care descrie
pozitiv sau negativ unu obiect/eveniment/fenomen sau o
persoană/situaţie/ întâmplare. Astfel, publicului îi este transmisă o
sugestie asupra luării unei decizii;

~ 106 ~
  Tehnica omului simplu: presupune inducerea credibilităţii asupra unui
produs tocmai prin prezenţa omului simplu şi cinstit care să fie asemănat
publicului-ţintă şi garantează folosinţa respectivului obiect;
 Tehnica minciunii grosolane: promovează un neadevăr ca fiind adevărat,
iar de aici derivă un sistem de adevăruri-false care prin repetiţie vor să fie
acceptate.
Propaganda politică este unul dintre fenomenele dominante ale secolului
al XX-lea şi, fără ea, n-ar fi putut fi concepute marile tulburări ale epocii,
comunismul şi fascismul. Datorită propagandei, Lenin a putut instaura
bolşevismul iar Hitler a putut prelua puterea. Cei doi au fost "două genii ale
propagandei şi amândoi au proclamat supremaţia acestei arme moderne"
(Domenach, 2004). Totuşi, dacă Lenin ilustrează un model al propagandei pe
timp de pace, Goebbels este prinţul propagandei de război. Lui Goebbels ("micul
doctor") i se atribuie apoftegma "Propaganda nu are nimic în comun cu
adevărul", din moment ce "o minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună,
dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr" (Volkoff, 1997).
Relaţia propagandei cu adevărul a stat la baza unei alte tipologii, care
diferenţiază între propaganda albă, cea neagră şi cea intermediară, de culoare
cenuşie. Dacă luăm în calcul şi criteriul identificabilităţii sursei, observăm prin
ce se caracterizează fiecare tip de propagandă:

Tipuri de propagandă:
 albă – sursa este reală, mesajele sunt adevărate;
 cenuşie – sursa este/nu este reală, mesajele sunt/nu sunt adevărate;
 neagră – sursa este falsă, mesajele nu sunt adevărate.

Propaganda contemporană se caracterizează prin perfecţionarea vechilor

tipuri de propagandă şi apariţia de noi tipuri. J. Ellul (1962) constată că
propaganda clasică este o propagandă verticală. Ea se realizează de un lider, de
o personalitate, de o autoritate ce acţionează influensiv de la înălţimea
prestigiului său. Publicul-ţintă este o mulţime plasată într-o situaţie de
inferioritate. Mesajul vine de sus, iar receptorul este în genere pasiv.
Prin opoziţie cu aceasta, pe baza ştiinţifică a teoriei lui K. Lewin (1948)
a dinamicii grupurilor apare ideea de propagandă orizontală. Criteriul de
diferenţiere între propaganda verticală şi cea orizontală îl reprezintă direcţia de
propagare. Propaganda orizontală se caracterizează prin estomparea contrastului
dintre propagandist şi grupul-ţintă. Se poate spune că ea are drept fundament
egalitatea dintre membrii grupului. Fiecare individ face propagandă şi este obiect
al propagandei, în cadrul unui proces global de influenţare, de susţinere, de
promovare şi de expunere la acţiunile celorlalţi.

~ 107 ~
 Propagandei verticale de nuanţă ideologică i se opune propaganda orizontală de
orientare sociologică.

Zvonul este o tehnică de propagandă des uzitată, definită ca fenomen

psihosocial prin care se propagă informaţii, idei, relatări, afirmaţii sau
presupuneri, fie în întregime false, fie conţinând unele elemente adevărate, dar
distorsionate în raport cu situaţia şi centrele de interes ale manipulatorului
(Kapferer, 1993).
Zvonurile există, nu pentru că anumite persoane le lansează,
ci pentru că foarte multe altele le transmit.

T. Shibutani (1966) consideră zvonul ca fiind o tranzacţie colectivă, ce

implică o diviziune a muncii între participanţi, fiecare având contribuţii diferite.
În opinia sociologului american, amploarea zvonurilor este dată de produsul
dintre importanţa evenimentului şi ambiguitatea sa. S. Chelcea (1994) a
considerat relaţia prea simplă şi a mai adăugat un termen, propunând formula
emergenţei zvonurilor, ca fiind o funcţie dependentă de importanţa
evenimentului, ambiguitatea zvonului şi trăsăturile de personalitate ale
colportorului, care acţionează frenator.
Pe baza unor cercetări, au fost stabilite şi legile psihosociologice ale
zvonurilor (Allport şi Postman, 1947), prezentate în caseta de mai jos.

Legile psihosociologice ale zvonurilor:

 Legea nivelării: constă în reducţia conţinutului uni zvon,
care devine mai schematic şi mai scurt. Atât de schematic, încât, după
5-6 retransmiteri, se pierde până la 70% din conţinut.
 Legea accentuării: constă în reproducerea supradimensionată
a unor detalii. Aşadar, unele elemente se uită, altele sunt exagerate.
 Legea asimilării: constă în tendinţa de a prelua prejudecăţile şi
stereotipurile verbale ale celor ce transmit zvonul.
(Allport şi Postman, 1947)

Dezinformarea
(Allport şi Postman, 1947)
În esenţă, dezinformarea este un tip de informare: o informare în mod
intenţionat greşită.
P.-H. Cathala (1991) arată că dezinformarea reprezintă "ansamblul
procedeelor puse în joc în mod intenţionat pentru a reuşi manipularea perfidă a
persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăţi, în scopul de a le devia

~ 108 ~
conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga. Ea
presupune disimularea surselor şi scopurilor reale, precum şi intenţia de a face
rău, printr-o reprezentare deformată sau printr-o interpretare tendenţioasă a
realităţii. Este o formă de agresiune care caută să treacă neobservată. Se înscrie
în rândul acţiunilor psihologice subversive".

Dezinformarea este o acţiune de modificare a realităţii,

o acţiune planificată care slujeşte intereselor unui emiţător.

Ţintele dezinformării sunt persoane sau grupuri sociale asupra cărora se

exercită influenţa persuasivă fie în mod direct, fie prin intermediari. Cei vizaţi
sunt consideraţi adversari iar aceştia pot fi: popoare, guverne, servicii de
informaţii, grupuri sociale, organisme religioase, personalităţi cu influenţă etc.
Mesajul dezinformaţional are la bază întotdeauna fapte adevărate.
Suportul mesajului trebuie să fie real, autentic, verificabil. Pe acest fundament,
prin operaţii elementare (minciună, seducţie, mit, ficţiune), faptul adevărat va fi
denaturat dezinformaţional.
Tehnologia dezinformaţională se bazează pe:
 contraadevărul (neverificabil datorită lipsei de martori);
 minciuna sfruntată, absolută, enormă;
 minciuna prin omisiune;
 valorificarea accesoriului, a faptului întâmplător în detrimentul
esenţialului;
 amestecarea faptelor, opiniilor sau persoanelor;
 exagerarea unui fapt neînsemnat;
 inversarea faptelor sub acoperirea comasării adevărului şi minciunii;
 inducerea de zvonuri în legătură cu tema, care să permită crearea unei
psihoze în cadrul căreia dezinformatul să fie incapabil să admită altceva
decât promovează dezinformarea;
În proiectul unei acţiuni de dezinformare un rol important are canalul de
difuzare. Idealul oricărui dezinformator este ca mesajul său să fie propagat prin
mass-media. Războiul din Golf, luptele din Afganistan şi din Irak, războiul din
Iugoslavia, recunoaşterea diplomatică a fostelor componente ale Iugoslaviei ca
state independente au fost înconjurate de un halo dezinformaţional care a dat
roade.

Intoxicarea
Lexemul "intoxicare" desemnează acţiunea de a introduce toxine în
circuitele funcţionale ale unui organism. Principalul teoretician al intoxicării este
Pierre Nord. Pe numele său real André Brouillard, fost colonel în armata

~ 109 ~
franceză, Nord publică în 1971 studiul L’intoxication, impunând, prin
clarificările aduse, o nouă "operaţiune" informaţională.
Considerată "tehnică" de V. Volkoff şi "operaţiune" de P. Nord,
intoxicarea este o acţiune ce vizează influenţarea unei ţinte prin introducerea în
circuitul informaţional al acesteia a unor informaţii care să determine vicierea
deciziilor funcţionale.

Intoxicarea este o formă de inducere în eroare a adversarului, prin comunicarea de date

false.
(Stănciugelu, 2010)

Ţintele acţiunii de intoxicare, apreciază H.-P. Cathala (1991), ar fi

limitate: factori de decizie, state majore, guverne, servicii secrete. Caracterului
limitat al setului de ţinte al intoxicării îi corespunde un câmp de influenţă redus:
intoxicarea are loc la nivelul organelor cu sarcini funcţionale.

Diferenţa între intoxicare şi dezinformare constă în faptul că prima vizează un grup

restrâns de factori de decizie, pe câtă vreme dezinformarea se adresează opiniei
publice.
(Volkoff, 1997)

Mesajul intoxicator se axează pe un fapt de bază, real, autentic, veridic,

binecunoscut, de notorietate; acestuia i se aplică operaţii de denaturare şi i se
adaugă elemente de falsitate. Canalul predilect de punere în practică a intoxicării
îl reprezintă mass-media.
Ţinând cont de adresabilitatea restrânsă (factori de decizie, în primul
rând) şi de faptul că are la bază o logică inferenţială de propagare a minciunii cu
ajutorul seducţiei, se desprinde că împotriva intoxicării trebuie, înainte de toate,
să se protejeze şi să fie protejaţi factorii de decizie. Aceştia trebuie avizaţi să nu
se lase seduşi de informaţiile ce le impun luarea unor decizii în scurt timp.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Elliot ARONSON (1932- ) – doctor al Universităţii Stanford (1959) sub coordonarea lui L.
Festinger, profesor la universităţile Harvard, Minnesota şi Texas, profesor emerit al Universităţii
Santa Cruz, membru al W.P.A. şi al S.E.S.P., preşedinte al S.P.S.P. (1987), a primit Premiul
Gordon Allport, Premiul S.A.A.A. (1970), Premiul Donald T. Campbell (1980), Professor of the
Year (1982), Premiul S.E.S.P. (1994), Premiul William James (2007). Este singura persoană care
a primit din partea A.P.A. toate cele trei premii majore: pentru operă (1973), pentru activitate
didactică (1980) şi pentru cercetare (1998). A scris Social Psychology (1993, 3 vol.), Age of
Propaganda (2001).
Idei principale:
- Psihologia socială studiază influenţele pe care oamenii le au asupra credinţelor şi
comportamentelor altora.

~ 110 ~
- A stabilit, împreună cu A. Pines, o corelaţie între gelozie şi imaginea de sine.

Jean-Leon BEAUVOIS – doctor sub coordonarea lui S. Moscovici, profesor la universităţile din
Nancy, Grenoble şi Nice, preşedinte al Association pour la Recherche et l’Intervention
Psychosociologique şi al Association pour la Diffusion de la Recherche Internationale en
Psychologie Sociale (1991-1994), director al Revue Internationale de Psychologie Sociale. A
scris La Psychologie quotidienne (1984), Les illusions liberales, individualisme et pouvoir social
(2005).
Idei principale:
- Împreună cu R. Joule, a elaborat paradigma supunerii liber consimţite şi a experimentat tehnici
de manipulare comportamentală.
- Nu există decât două moduri eficiente de a obţine de la cineva comportamentul dorit: exercitarea
puterii sau manipularea.

Emory S. BOGARDUS (1882-1973) – doctor al Universităţii Chicago (1911), fondator al

primului Departament de Sociologie din S.U.A., la Universitatea Southern California (1915),
editor al Sociology and Social Research, fondator (1920) şi preşedinte (1924-1925, 1926-1927,
1946-1947) al Alpha Kappa Delta, preşedinte al A.S.A. (1931), doctor honoris causa al
universităţilor Arizona, Southern California şi Boston. A scris Essentials of Social Psychology
(1918), Immigration and Race Attitudes (1928), Contemporary Sociology (1931).
Idei principale:
- A elaborat scala distanţei sociale, care măsoară gradul de acceptare, indiferenţă sau ostilitate
faţă de anumite relaţii, clase sau valori sociale. Atributele măsurate pot fi ordonate pe un
continuum al distanţei sociale. În România, scala distanţei sociale a fost adaptată şi aplicată de S.
Chelcea (1994).

John T. CACIOPPO (1951- ) – doctor al Universităţii Ohio (1977), profesor la universităţile

Notre Dame (1977-1979), Iowa (1979-1989) şi Ohio (1989-1999), director al Center for
Cognitive and Social Neuroscience, membru Psi Chi (2006) şi al S.E.S.P., preşedinte al S.P.S.P.
(1995) şi al A.P.S. (2007-2008), a primit Premiul Troland Research (1989), Premiul Donald T.
Campbell (2000), Premiul S.P.S.P. (2000, 2009), Premiul A.P.A. (2002), Premiul oferit de
American Psychosomatic Society (2004), Premiul S.E.S.P. (2009) şi Order of the Sons of Italy
(2009). A scris Communication and Persuasion (1986), Social Neuroscience: People Thinking
about Thinking People (2005), Loneliness: Human Nature and the Need for Social Connection
(2008).
Idei principale:
- A elaborat, împreună cu R. Petty şi M. Losch, conceptul de confuzie a responsabilităţii,
explicând reținerea persoanelor de a acorda ajutor din teama de a nu fi considerate de alţii ca fiind
la originea situaţiei în care se găseşte victima.
- A introdus, împreună cu R. Petty, paradigma rutei centrale şi a rutei periferice în prelucrarea
mesajelor persuasive: în primul caz este evaluată calitatea argumentelor, în cel de-al doilea
numărul acestora şi atractivitatea celui care comunică.
- Persoanele singure au o sănătate mai precară şi o speranţă de viaţă mai redusă deoarece au grave
probleme de somn iar acestea cauzează slăbirea rezistenţei organismului.

Henri P. CATHALA – profesor la Facultatea Pitie-Salpetriere, cercetător la Institute des Hautes

Etudes de Defense Nationale. A scris Le temps de la desinformation (1986).
Idei principale:
- Dezinformarea este o formă ascunsă de agresiune psihologică, cu caracter subversiv şi
destabilizator, având efecte nocive asupra vieţii sociale.

~ 111 ~
- Omul contemporan, dintr-o anumită trândăvie intelectuală, se lasă atras de mirajul bogăţiei
informaţionale, fără a mai supune vreunui demers critic informaţiile preluate.

Shelly CHAIKEN – doctor al Universităţii Massachusetts (1978), profesor la Universitatea

New-York, membru al S.P.S.P., al A.P.S., al A.P.A. şi al C.A.S.B.S. (1997), preşedinte al S.E.S.P.
(1989-1990), a primit Premiul S.E.S.P. (2009). A scris Principles of Persuasion (1996),
Subliminal Exposure to Faces and Racial Attitudes (2008).
Idei principale:
- Atitudinea este o tendinţă psihologică exprimată prin evaluarea mai mult sau mai puţin
favorabilă/nefavorabilă a unei entităţi determinate.
- Persuasiunea designează orice mesaj cu sens contrar atitudinilor unui individ.
- Cu cât atractivitatea sursei este mai mare, cu atât mai mare va fi acceptarea mesajului de către
receptor. Însă, mesajele dezirabile au aceiaşi putere persuasivă, indiferent de prezenţa fizică a
celui care comunică.
- Forţa persuasivă a unui mesaj creşte dacă auditoriul află că respectivul mesaj îl dezavantajează
pe cel care îl transmite.

Richard CHRISTIE (1918-1992) – doctor al Universităţii Berkeley (1949), profesor (1960) şi

şef al Departamentului de Psihologie Socială (1962-1965, 1967-1968) la Universitatea
Columbia, a primit Premiul Nevitt Sanford (1991). A scris Studies in Machiavellianism (1970).

Idei principale:

- A introdus conceptul de machiavelism în vocabularul psihologiei, referindu-se la tendinţa

individului de a-i manipula pe ceilalţi conform intereselor lui.
- A construit, împreună cu F. Geis, o scală pentru măsurarea atitudinii machiavelice şi a gradului
de machiavelism. În România, scala a fost adaptată de S. Chelcea (1993).

Robert B. CIALDINI (1945- ) – doctor al Universităţii North Carolina (1970), profesor la

Universitatea Arizona (2009), membru Psi Chi (2006) şi al S.E.S.P., preşedinte al S.P.S.P. (1996),
a primit Premiul Donald T. Campbell (2003), Premiul S.P.S.P. (2009). A scris Influence: Science
and Practice (1985), Social Psychology (2002, 2nd ed).
Idei principale:
- A experimentat tehnica de manipulare “uşa în faţă”, conform căreia se cere inţial mai mult
pentru a se obţine ulterior mai puţin, adică exact cât era nevoie.
- A experimentat tehnica momelii, conform căreia persoanele care au luat o decizie fără a cunoaşte
costul real tind să-şi menţină decizia chiar dacă, ulterior, obţin informaţiile corecte.
- Împreună cu K. Richardson, a verificat relaţia dintre prejudecată şi stima de sine: persoanele
care au o stimă de sine scăzută au mai multe prejudecăţi.
- Avem tendinţa de a ne asocia cu oameni de succes şi de a ne disocia de persoanele care au suferit
eşecuri, în scopul validării impresiei de persoană cu statut înalt.
- Un individ este ajutat în anumite situaţii iar în altele nu, însă există contexte în care aproape
nimeni nu este dispus să te ajute.

Carl I. HOVLAND (1912-1961) – doctor al Universităţii Yale (1936), cercetător la U.S. War
Department (1942-1945), director al Laboratory of Psychology (1945), membru al N.A.S.,
preşedinte al New England Psychological Association (1950), a primit Premiul A.P.A. (1958)
Howard C. Warren Medal (1961) . A scris The Order of Presentation in Persuasion (1957).
Idei principale:

~ 112 ~
- A experimentat efectul de adormire, arătând că pentru a obţine o schimbare atitudinală pe termen
lung nu este foarte importantă credibilitatea sursei mesajului transmis deoarece, în timp, mesajul
este disociat de sursă.
- Împreună cu I. Janis şi H. Kelley, a propus modelul Hovland-Janis-Kelley, care vizează
schimbarea atitudinilor.

Louis L. THURSTONE (1887-1955) – doctor (1917) şi profesor (1924-1952) al Universităţii

Chicago, director al Psychometric Laboratory, membru al S.A.A.A., al A.A.A.S. şi al American
Statistical Association, membru de onoare al British, Spanish and Swedish Psychological
Associations şi al N.A.S. (1938), preşedinte al Midwestern Psychological Association (1930-
1931), al A.P.A. (1933) şi al Psychometric Society (1936), a primit Premiul A.P.A. (1949),
Centennial Award (1951). A scris The Method of Paired Comparisons for Social Value (1927),
Attitudes Can Be Measured (1928).
Idei principale:
- A dezvoltat tehnicile de analiză factorială şi a considerat că, pentru a măsura inteligenţa, este
nevoie de un test care calculează două scoruri: lingvistic (scorul L) şi cantitativ (scorul Q).
- A stabilit o listă cu nouă factori care ar caracteriza inteligenţa: viteza perceptivă, capacitatea
numerică, comprehensiunea verbală, fluiditatea verbală, capacitatea de vizualizare spaţială,
capacitatea de memorizare, inducţia, deducţia şi raţionamentul. Toţi factorii sunt de importanţă
egală şi nu se corelează între ei.
- A impus, împreună cu T. Thurstone, denumirea de tests of primary mental abilities şi a iniţiat
tendinţa de a dezvolta baterii de teste psihologice pentru evaluarea unor capacităţi multiple.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Abric, J. (2002). Psihologia comunicării. Teorii şi metode. Iaşi: Polirom.
Ajzen, I., Fischbein, M. (1980). Attitude structure and behaviour. În A. Pratkanis, S. Breckler
şi A. Greenwald (eds.). Attitude Structure and Function. Hillsdale: Erlbaum.
Allport, G., Postman, L. (1947). The Psychology of Rumor. New-York: Henry Holt.
Aronson, E., Fried, C., Stone, J. (1991). Overcoming denial and increasing the use of condoms
through the induction of hypocrisy. American Journal of Public Health. 81, 1636-1638.
Aronson, E., Mills, J. (1959). The effect of severity of initiation on liking for a group. Journal of
Abnormal and Social Psychology. 59, 177-181.
Allport, G. (1971). Attitudes. În K. Thomas. Attitudes and Behaviour. Penguin Books.
Bem, D. (1967). Self perception: An alternative interpretation of cognitive dissonance.
Psychology Review. 74, 183-200.
Billig, M. (1996). Propaganda. În A. Manstead şi M. Hewstone (eds.) The Blackwell
Encyclopedia of Social Psychology. Oxford: Blackwell Publishers.
Cacioppo, J., Petty, R. (1985). Central and peripheral routes to persuasion: The role of message
repetition. În L. Alwitt, A. Mitchell (eds.). Psychological Processes and Advertising Effects.
Hillsdale: Erlbaum.
Chaiken, S. (1980). Heuristic versus systematic information processing and the use of source
versus message cues in persuasion. Journal of Personality and Social Psychology. 39, 752-766.
Chaiken, S., Stangor, C. (1987). Attitudes and Attitudes Change. Annual Review of Psychology.
38, 575-630.
Chaiken, S., Baldwin, M. (1981). Affective-cognitive consistency and the effect of salient
behavioral information on self-perception of attitudes. Journal of Personality and Social
Psychology. 41, 1-12.
Chelcea, S. (1992). Repere pentru o analiză psihosociologică a manipulării. Revista de
psihologie. 38, 37-44.
Chelcea, S. (1994). Personalitate şi societate în tranziţie. Bucureşti: Ştiinţă şi Tehnică.

~ 113 ~
Cialdini, R.., Vincent, J., Lewis, S., Catalan, J., Wheeler, D., Darby, B. (1975). Reciprocal
concessions procedure for inducing compliance. Journal of Personality and Social Psychology.
31, 308-315.
Converse, J., Cooper, J. (1979). The importance of decision and free-choice attitude change.
Journal of Experimental Social Psychology. 15, 48-61.
Cucoş, C. (1997). Minciună, contrafacere, simulare. Iaşi: Polirom.
Dafinoiu, I. (1996). Mecanisme şi strategii ale persuasiunii. În A. Neculau (ed.) Psihologie
socială. Aspecte contemporane. Iaşi: Polirom.
De Paulo, B., Rosenthal, R. (1979). Telling lies. Journal of Personality and Social Psychology.
37, 1713-1772.
De Paulo, B., Stone, J., Lassiter, G. (1985). Deceiving and detecting deceit. În B.R. Schlenker
(eds.) The Self and Social Life. New-York: McGraw-Hill.
De Paulo, B., Zuckerman, M., Rosenthal, R. (1980). Humans as lie detectors. Journal of
Communication. 30, 129-139.
DePaulo, B., Kashy, D. (1998). Everyday lies in close and casual relationships. Journal of
Personality and Social Psychology. 74, 63-79.
Dolinski D., Nawrat, R. (1998). Fear-then-relief procedure for producing compliance. Journal
of Experimental Social Psychology. 34, 27-50.
Domenach, J.-M. (2004). Propaganda politică. Iaşi: Institutul European.
Eagly, A., Chaiken, S. (1993). The Psychology of Attitudes. Fort Worth: Harcourt Brace
Jovanovich.
Eiser, J. (1986). Social Psychology. Cambridge: Cambridge University Press.
Ekman, P. (1985). Telling lies. New-York: Norton.
Ekman, P., Friesen, W. (1974). Detecting deception from the body or face? Journal of
Personality and Social Psychology. 54, 414-420.
Ellul, J. (1962). Propagandes. Paris: Armand Colin.
Festinger, L. (1957). A theory of cognitive disonance. Evanston, Row, Peterson.
Fishbein, M., Ajzen, I. (1975). Belief, Attitude, Intention and Behavior. Reading: Addison-
Wesley.
Forrest, J., Feldman, R. (2000). Detecting deception and judge’s involvement. Personality and
Social Psychology Bulletin. 26, 118-125.
Freedman, J., Fraser, S. (1966). Compliance without pressure: The foot-in-the-door technique.
Journal of Personality and Social Psychology. 4, 195-202.
Gass, R., Seiter, J. [1999] (2009). Manual de persuasiune. Iaşi: Polirom.
Giddens, A. (1991). Modernity and Self-Identity: Self and Society in the Late Modern Age.
Cambridge: Polity Press.
Gleicher, M., Petty, R. (1992). Expectations of reassurance influence the nature of fear
stimulated attitude change. Journal of Experimental Social Psychology. 28, 86-100.
Greenberg, J., Pyszczynski, T. (1985). The effect of an overheard ethnic slur on evaluations of
the target: How to spread a social disease. Journal of Experimental Social Psychology. 21, 61-
72.
Hafer, C., Reynolds, K., Obertinsky, M. (1996). Message comprehensibility and persuasion:
Effects of complex language in counterattitudinal appeals to laypeople. Social Cognition. 14,
317-337.
Hentea C. (2002). Propaganda fără frontiere. Bucureşti: Nemira.
Hovland, C., Weiss, W. (1951). The Influence of source credibility on communication
effectiveness. Public Opinion Quarterly. 15, 635-650.
Hovland, C., Janis, J., Kelley, N. (1953). Communication and Persuasion. New-Haven: Yale
University Press.
Joule, R., Beauvois, J. (1987). Petit traite de manipulation a l'usage des honnetes gens.
Grenoble: Presses Universitaires de Grenoble.

~ 114 ~
Jowett, G., O’Donell, V. (1992). Propaganda and Persuasion. ed.a II-a. Londra: Sage.
Kapferer, J.-N. (1993). Zvonurile. Bucureşti: Humanitas.
Katz, D. (1960). The functional approach to the study of attitudes. Public Opinion Quarterly. 24,
163-204.
La Piere, R. (1934). Attitudes versus Actions. Social Forces. 13, 230-237.
Lasswell, H. (1937). Propaganda. În E. Seligman şi A. Johnson (eds.) Encyclopedia of the
Social Science. New-York: Macmillan.
Lewin, K. (1948). Resolving Social Conflicts. New-York: Springer-Verlag.
Linton, R. [1945] (1968). Fundamentul cultural al personalităţii. Bucureşti: Ştiinţifică.
Livingstone, S. (1998). Making Sense of Television - The Psychology of Audience Interpretation.
London: Routledge.
Nuttin, J. (1987). Affective consequences of mere ownership: The name-letter effect in twelve
European languages. European Journal of Social Psychology. 17, 381-402.
Peskin, M., Newell, F. (2004). Familiarity breeds attraction. Effects of exposure on
attractiveness of typical and distinctive faces. Perception. 33, 147-157.
Petty, R., Cacioppo, J. (1986). Communication and Persuasion: Central and Peripheral Routes
to Attitude Change. New-York: Springer-Verlag.
Petty, R., Haugtvedt, C., Smith, S. (1995). Elaboration as a determinant of attitude strength.
În R. Petty şi J. Krosnick (eds.) Attitude Strength: Antecedents and Consequences. Hillsdale:
Erlbaum.
Rank, H. (1976). Teaching about public persuasion. În D. Dietcrich (coord.), Teaching and
doublespeak. Illinois: National Council of Teachers of English.
Rhodes, G., Halberstadt, J., Brajkovich, G. (2001). Generalization of mere exposure effects to
averaged and composite faces. Social Cognition. 19, 57-70.
Radu, L., Ciupercă, C. (2001). Manipularea gândirii şi comportamentului. Bucureşti: SPER.
Rosenberg, M., Hovland, C. (1960). Cognitive, affective, and behavioral components of
attitudes. În C. Hovland, M. Rosenberg (eds.) Attitude Organization and Change, New Haven:
Yale University Press.
Sanitioso, R., Brown, M., Lungu, O. (1999). Cogniţie socială. Iaşi: Editura Universităţii Al. I.
Cuza Iaşi.
Shibutani, T. (1966). Improvised News. A Sociological Study of Rumor. New-York: Bobbs-
Merrill Company.
Simons, H. (1986). Persuasion: Understanding, Practice, and Analysis. ed a II-a. New-York:
McGraw-Hill.
Stănciugelu Ş. (2010). Logica manipulării. Bucureşti: C.H. Beck.
Stănciulescu, T. (1998). Despre semnele minciunii. Prefaţă la J.A. Barnes: Sociologia minciunii.
Iaşi: Institutul European.
Thomson, O. (1999). Easily Led: A History of Propaganda. Stroud: Sutton.
Wegener, D., Petty, R. (1997). The flexible correction model: The role of naive theories of bias
in bias correction. În M. Zanna (Ed.) Advances in Experimental Social Psychology. Hillsdale:
Erlbaum.
Wood, W. (2000). Attitude Change: Persuasion and Social Influence. Annual Review of
Psychology. 50, 539-570.
Zajonc, R. (1968). Attitudinal effects of mere exposure. Journal of Persoanlity and Social
Psychology. 9, 1-27.
Zuckerman, M., DePaulo, B., Rosenthal, R. (1981). Verbal and nonverbal communication of
deception. În L. Berkowitz (ed.) Advances in Experimental Social Psychology. New-York:
Academic Press.

~ 115 ~
 V. COMPORTAMENTUL

Comportamentul colectiv
Robert Park şi Ernest Burgess (1921) au utilizat pentru prima dată
sintagma comportament colectiv, considerându-l ca fiind comportamentul
indivizilor aflaţi sub influenţa impulsului colectiv.
De aici putem deduce ce diferenţiază comportamentul individual de cel
colectiv, dar pentru a înțelege mai bine e util apelul la explicaţiile fondatorilor
psihologiei sociale.

Legea unităţii mentale a mulţimilor: când sunt parte a unei mulțimi, oamenii se
comportă total diferit față de cum s-ar comporta când sunt singuri.

Acest lucru se întâmplă pentru că anonimatul le crează indivizilor un

anumit confort, acela al diminuării posibilităţii de a fi identificaţi, ceea ce le
reduce responsabilitatea pentru actele lor şi le activează stările instinctuale,
cenzurate până atunci.
Însă, mai mult decât anonimatul, contează influenţa celorlaţi. Le Bon
(1895) a explicat fenomenul contagiunii mentale prin faptul că indivdul tinde să-
i imite pe ceilalţi, pierzându-şi capacitatea de a judeca în mod critic ceea ce vede
în jurul lui.
Pe de altă parte, Herbert Blumer (1937) consideră că, individul aflat în
mulţime este contaminat de contagiune comportamentală, şi nu una mentală. El
a elaborat ipoteza reacţiei circulare, conform căreia, în mulţime, indivizii îşi
reflectă reciproc sentimentele şi, implicit, comportamentele, care ajung să se
uniformizeze şi să se intensifice.
Indiferent că avem de-a face cu fenomenul de contagiune mintală sau cu
cel de contagiune comportamentală, ambele pleacă de la premisa că indivizii din
mulţime nu se cunosc între ei şi/sau nu au caracteristici asemănătoare. Dar ce se
întâmplă când există asemănare între opiniile indivizilor şi, mai mult, aceeaşi
stare de spirit anterioară reunirii lor? În această situație, intensitatea acţiunilor
poate fi mult mai puternică, iar emoţiile negative mult mai virulente decât cele
pozitive. F. Allport (1924) consideră că acesta este efectul facilitării sociale, în
sensul că individul devine mai agresiv în prezenţa celorlalţi care, să nu uităm,
sunt a priori, de aceeaşi părere cu el.
Şi pentru a observa cât de complexe pot fi explicaţiile asociate
comportamentului colectiv, a mai apărut una conform căreia, nici teoriile
contagiunii, nici cele ale convergenţei comportamentale nu pot explica dinamica
mulţimilor. R. Turner şi L. Killian (1972) au elaborat teoria normei emergente
care spune că mulţimile, în situaţii noi, inedite, crează norme noi şi răspunsuri
adaptative care, în nici un caz, nu sunt iraţionale și la care oamenii se vor
conforma. Mai mult, teoria susţine că uniformitatea completă a mulţimii este o

~ 116 ~
iluzie: foarte mulţi membrii, prin faptul că rămân în mulţime, aduc o susţinere
implicită minorităţii care acţionează, dar ei sunt realmente pasivi şi neimplicaţi.
Aşadar, cum spune S. Delouvee (2010), problema care se pune nu este aceea de
a explica omogenitatea mulţimii, ci modul în care aceasta dă iluzia omogenităţii.

Comportamentul ingroup/outgroup
Problematica generată de ingroup și outgroup, chiar de la debutul ei
(Summer, 1906), a vizat identificarea mecanismelor prin care noi ne diferenţiem
de alţii, corectitudinea acestor percepţii şi stereotipurile asociate.

Ostilitatea faţă de outgroup este direct proporţională cu intensitatea coeziunii

ingroup.
(Summer, 1906)

În general, nu ne mai miră faptul că îi favorizăm pe-ai noştri şi îi

defavorizăm pe-ai lor. Ni se pare normal să fim solidari cu cei de care ne leagă
ceva (valori, principii, idealuri) şi să fim cel puţin indiferenţi faţă de cei de care
nu ne leagă nimic (că doar „cine nu e cu noi e împotriva noastră”). Însă, poate
părea absurd să avem atitudini şi comportamente pro faţă de un grup în care am
intrat accidental sau întâmplător, şi să avem atitudini contra faţă de cei exteriori
grupului.

Modelul situaţiilor intergrupale minimale:

simpla împărţire a indivizilor în două grupuri generează discriminare.
(Tajfel, 1969)

Experiment:
R. Blake şi J. Moulton (1979) au cercetat comportamentul unor directori de rang înalt
care au participat la un curs de pregătire de două săptămâni. Subiecţii au fost împărţiţi în două
grupuri care aveau de rezolvat anumite sarcini. Deşi cercetătorii nu lăsaseră să se înţeleagă că
cele două grupuri se află în concurenţă, acestea s-au perceput ca atare. Cei care şi-au ajutat grupul
să depăşească adversarul au dobândit stima membrilor grupului, în timp ce persoanele care au
contribuit la înfrângere au trezit frustrare, resentimente şi au fost eliminate din grup. Deşi alegerea
grupurilor fusese arbitrară, subiecţii au manifestat prietenie faţă de cei din grupul propriu şi
ostilitate faţă de cei din grupul opus.

Efectul de favorizare a ingroup-ului: tindem să favorizăm

membrii grupului din care facem parte şi să-i defavorizăm pe ceilalţi.
(Tajfel şi alţii, 1971)

~ 117 ~
 Majoritatea studiilor evidenţiază faptul că indivizii îi percep pe membrii
ingroup-ului ca fiind mai complecşi şi mai diverşi decât cei aflaţi în alte grupuri,
în timp ce membrii out-group-ului sunt percepuți ca fiind foarte similari. Mai
mult, indivizii consideră că grupul de apartenenţă respectă normele şi regulile
mai mult decât celelalte grupuri.

Conformism superior al propriului grup: tendinţa unui grup de a considera că

respectă normele sociale mai mult decât celelalte grupuri.
(Codol, 1975)

T. Pettigrew (1979) a teoretizat eroarea finală de atribuire, conform

căreia un comportament negativ face obiectul unei atribuiri dispoziţionale dacă
este realizat de cineva din afara grupului şi al unei atribuiri situaţionale dacă este
realizat de cineva din grup.

Eroarea finală de atribuire: un comportament negativ face obiectul unei atribuiri

dispoziţionale dacă este realizat de cineva din afara grupului
şi al unei atribuiri situaţionale dacă este realizat de cineva din grup.
(Pettigrew, 1979)

O situaţie particulară este atunci când grupul din care face parte individul
este minoritar. În general, minoritarii sunt percepuţi ca fiind ostili, revendicativi
şi agresivi. Studiile au demonstrat că grupul minoritar prezintă comportamente
mai agresive faţă de un alt grup minoritar decât faţă de grupul majoritar.

Grupul minoritar este mai agresiv faţă de alt grup minoritar

decât faţă de grupul majoritar.

În schimb, majoritarii îi tratează mai rău pe minoritarii din ingroup decât

pe aceia din outgrup.

Efectul oii negre: membrii indezirabili ai ingroup-ului sunt judecaţi mai negativ decât
membrii indezirabili ai outgroup-ului.
(Marques şi alţii, 1988)

De cele mai multe ori, ne este mult mai uşor să apelăm la scheme
simplificatoare (formate în procesul socializării), decât să investigăm realitatea,
prin observare directă şi judecată critică. Nu puţine sunt cazurile când judecăm

~ 118 ~
oamenii în funcţie de informaţiile pe care le avem de la alţii despre ei, fără a ne
forma noi înşine o imagine asupra acestora, prin dialog direct cu persoanele
vizate. Cercetătorii au stabilit că, de multe ori, ne schimbăm percepţia faţă de
anumite atribute ale unei persoane atunci când luăm contact direct cu aceasta.

Experiment:
E. Davis şi H. Triandis (1965) au măsurat modul în care un eşantion de 300 americani
albi i-au evaluat pe negrii susţinători ai integrării rasiale. După o lună de zile, aceştia din urmă
au asistat la o discuţie în favoarea integrării rasiale, prezentată de negrii foarte educaţi, care
vorbeau o engleză excepţională şi se bazau pe o expunere clară, argumentată şi susţinută prin
numeroase statistici. Apoi, eşantionul a evaluat prezentatorii negrii prin intermediul aceluiaşi
chestionar ca şi cel folosit în primul sondaj. Rezultatele au fost categorice: chiar şi cei care, iniţial,
au avut prejudecăţi rasiale puternice şi-au modificat aprecierile.

Aşadar, ce trebuie să facem pentru a reduce prejudecăţile la adresa

celorlalţi?
În primul rând, să încercăm să-i cunoaştem mai bine. Cu cât stăm mai
mult în mijlocul lor, cu atât vom observa că nu sunt chiar atât de diferiţi de noi.
Sau, în orice caz, etichetele negative pe care le-am acordat cu atâta uşurinţă pot
fi supuse unui proces de decolorare. Practic, cel mai bun mijloc de a reduce
tensiunile dintre grupuri este multiplicarea contactelor şi eliminarea, prin dialog,
a neclarităţilor şi ambiguităţilor de înţelegere a scopurilor propuse de fiecare.

Ipoteza contactului: dezvoltatea interacţiunilor dintre membrii diferitelor grupuri reduce

ostilitatea şi prejudecăţile dintre aceștia.
(Allport, 1954)

Totuşi, pentru a se valida, ipoteza trebuie să îndeplinească cel puţin trei

condiţii (Stephan şi Stephan, 1984):
 contactul trebuie să fie sistematic şi de durată, caracterul sporadic
al interacţiunilor neavând nici un efect;
 grupurile trebuie să fie similare ca prestigiu şi putere socială;
 relaţiile intergrupale trebuie încurajate şi susţinute de autorităţi
oficiale.
T. Pettigrew (1997) a extins ipoteza contactului spunând că nu trebuie
neapărat să avem contact direct cu out-grupul pentru a ne schimba percepţia la
adresa lui, fiind suficient să ştim că şi alţi membri din in-grupul nostru fac acest
lucru.

Ipoteza contactului extins: nu trebuie neapărat să avem contact direct cu out-grupul

pentru a ne schimba percepţia la adresa lui, este suficient să ştim că şi alţi membri ai in-
grupului fac acest lucru.
(Pettigrew, 1997)

~ 119 ~
 În al doilea rând, să acceptăm să cooperăm cu ei în acţiuni comune. Dacă
cele două grupuri interacţionează pentru o cauză comună, fără a-şi pierde fiecare
identitatea proprie, se vor reduce distorsiunile de percepţie dintre ele. Aceasta nu
este altceva decât o altă fază a ce-ar trebui să facem după ce ne cunoaştem mai
bine: să cooperăm.

Identitatea de ingroup comun: stabilirea unui scop comun şi cooperarea unor

grupuri, fără a-şi pierde fiecare identitatea proprie.
(Gaertner şi alţii, 1993)

Comportamentul agresiv
Agresivitatea poate fi definită ca un comportament intenţionat îndreptat
împotriva cuiva pentru a-i aduce prejudicii fizice, psihologice, morale sau
materiale. Acest comportament este ofensiv, şi nu defensiv, este verbal, dar şi
nonverbal.
Cele mai multe polemici teoretice au vizat dilema referitoare la caracterul
dobândit sau înnăscut al agresivităţii umane, nici una dintre explicaţii, luată
separat, neputând fi viabilă şi nici rezonabilă din perspectiva eradicării ei. Altfel
spus, dacă e dobândită, agresivitatea n-ar avea nici o circumstanţă atenuantă
(numai că mass-media produce chiar mai multe circumstanţe decât e necesar), iar
dacă e înnăscută, n-am avea nici o vină pentru ceea ce facem (pentru că nu putem
sancţiona caracterul natural al selecţiei darwiniene).
Poate că tocmai de aceea, antropologii, etologii, biologii, psihologii şi
chiar juriştii s-au ferit să fie radicali şi s-a mers, fără strângere de inimă, pe calea
de mijloc: comportamentul agresiv are, atât un caracter înnăscut, cât şi unul
dobândit, primul fiind mai degrabă conservat într-o stare latentă, al doilea
putându-se activa în anumite condiţii sociale.

Natura instinctuală a agresivităţii poate fi explicată prin:

 Influenţe neuronale: există anumite zone ale cortexului
care facilitează apariţia comportamentului agresiv;
 Influenţe hormonale: diferenţele de natură hormonală pot
explica diferenţele de agresivitate;
 Influenţe biochimice: anumite substanţe generează reacţii
biochimice ce intensifică agresivitatea.

Pare simplu, numai că Lorenz (1963) a complicat lucrurile, spunând că

natura instinctuală a agresivităţii nu-i chiar atât de latentă din moment ce, chiar
dacă societatea caută să anihileze stimulii declanşatori ai agresivităţii, organismul

~ 120 ~
îi caută neîncetat şi, dacă nu-i găseşte, se poate reorienta, redirecţionându-şi
manifestările agresive în alte direcţii.

Comportamentul de apetenţă: căutarea stimulilor de natură instinctuală, în ciuda

încercării anihilării lor de către factorii exteriori.

Să vedem, însă, ce zic şi psihosociologii. John Dollard (1937), mai întâi

singur, iar mai apoi împreună cu N. Miller, L. Doob, O. Mowrer şi R. Sears
(1939, 1941) au formulat teoria frustrare-agresivitate, conform căreia o stare
negativă constând în privarea individului de anumite drepturi sau bunuri, aspiraţii
sau dorinţe va declanşa comportamente agresive, ca răspuns la aceste frustrări.
Însă, nu întotdeauna frustrarea duce la agresivitate. De multe ori, ea poate
duce la resemnare, la renunţarea la luptă, la fatalism. Din acest motiv, Berkowitz
(1989) a reformulat teoria frustrare-agresivitate, insistând asupra unui aspect
considerat de el esenţial în apariţia agresivităţii: existenţa furiei.

Teoria frustrare-agresivitate reformulată: agresiunea devine o consecinţă a frustrării

doar atunci când persoana frustrată simte furie.
(Berkowitz, 1989)

Albert Bandura (1977) a elaborat o altă teorie, a învăţării sociale, care

spune că îndivizii observă modele comportamentale la cei din jur, le preia şi le
pune în practică. În cazul nostru, ei se comportă agresiv pentru că au fost expuşi
la modele agresive.

Experiment:
Mai mulţi subiecţi-copii au fost puşi să observe un adult care se afla într-o cameră în
care se găseau diverse jucării, mingi, cărţi de colorat şi creioane, arcuri şi pistoale, un ciocan mare
din plastic şi un clovn din acelaşi material. Adultul îl agresa pe clovn iar acesta era, fie
recompensat (cineva intra în cameră, îl lăuda sau îi dădea o ciocolată), fie pedepsit pentru
comportamentul lui. Copiii au preluat modelul iar imitarea comportamentului agresiv apărea şi
în cazul absenţei ciocolatei, fiind de ajuns doar lauda sau aprobarea.

Diferită în funcție de gen, se pare că, pe măsura înaintării în vârstă,

agresivitatea băieţilor tinde să fie mai mare decât a fetelor.

Agresivitatea fizică în rândul adolescenţilor de sex masculin

a devenit un criteriu al popularităţii şi al statutului.
(Boulton, 1994)

~ 121 ~
 De asemenea, s-a constatat că agresivitatea este mai mare în zilele
caniculare (Cohn şi Rotton, 1997), încercându-se chiar corelarea directă între
aceşti doi factori sub forma ipotezei liniare: cu cât e mai ridicată temperatura, cu
atât e mai mare agresivitatea. S-a constatat, totuşi, că nu e chiar aşa şi s-a
reformulat ipoteza, corelaţia transformându-se din liniară în curbă.

Ipoteza liniei curbe: agresivitatea atinge punctul culminant la temperaturi ridicate, dar
scade la temperaturi foarte ridicate.
(Gifford, 2002)

O perspectivă interesantă asupra agresivităţii o întâlnim şi la D. Zillmann

(1971), care a elaborat teoria transferului excitaţiei, conform căreia este mai
importantă sursa reală a provocării, decât percepţiile pe care le are individul
privitor la această provocare.

Experiment:
D. Zillmann (1971) a oferit spre vizionare, la trei grupe de subiecţi, trei filme: unul
provocator sexual, unul violent despre box şi un documentar neprovocator. Toţi subiecţii, după
film, au fost enervaţi de un individ, pus anume să facă acest lucru. În final, li s-a permis subiecţilor
să poată pedepsi, prin şocuri, persoana care i-a supărat. Rezultatul: cei care au vizionat filmul
provocator sexual au fost cei mai agresivi.

Zillmann (1981), continuându-şi neobosit cercetările în acest domeniu, a

propus modelul excitaţie-valenţă, care spune că doar filmele erotice neplăcute
(încărcate de sadomasochism) generează agresivitate, în timp ce filmele erotice
plăcute reduc comportamentul agresiv.

Comportamentul prosocial
Nu puţine sunt situaţiile când avem nevoie de ajutor. În acele momente
verificăm trăinicia prieteniilor sau descoperim cu surprindere o mână întinsă din
partea cui nu ne aşteptam. Tot atunci, însă, conştientizăm cât de des am ajutat şi
noi pe alţii în contexte similare şi, în funcţie de subiectivitatea noastră, încercăm
să stabilim un raport, care întotdeauna ne apare ca fiind inechitabil. De cele mai
multe ori, apreciem că noi suntem aceia care îi ajutăm pe alţii în măsură mult mai
mare decât aceştia ne ajută pe noi.

Norma reciprocităţii: când cineva ne ajută, avem tendinţa de a răspunde în acelaşi

fel.
(Trivers, 1971)

~ 122 ~
 Comportamentul prosocial apare mai ales atunci când conştient,
inconştient sau subconştient acţionează asupra individului norma
responsabilităţii sociale, care spune că ne simţim obligaţi să acordăm ajutor celor
care sunt dependenţi de noi (copii, părinţi, colegi, vecini sau chiar persoane
necunoscute).

Norma responsabilităţii sociale: avem tendinţa să ajutăm în special persoanele

neajutorate, dependente de noi.
(Berkowitz, 1972)

L. Berkowitz (1979) apreciază, însă, că norma responsabilităţii sociale se

aplică diferenţiat: înclinăm să acordăm ajutor în special persoanelor dependente
de noi despre care avem o părere bună şi/sau care au ajuns în această situaţie fără
vina lor.

Experiment:
I. Piliavin şi alţii (1969) au înscenat două situaţii la peronul metroului din New-York:
complicele, un bărbat care mergea împleticindu-se şi clătinându-se, s-a prăbuşit cu faţa în sus.
Într-o variantă, el avea un baston negru şi părea complet treaz, în altă variantă, mirosea puternic
a alcool şi ţinea în mână o sticlă de băutură. Rezultatul: în prima variantă a primit ajutor de la mai
mulţi trecători decât în a doua, probabil pentru că beţivii sunt consideraţi răspunzători pentru
starea în care se află.

Reciprocitatea negativă: persoanele care te-au rănit merită şi ele să fie rănite.

Aşadar, fiecare din noi are momente când ajută şi momente când nu.
Fiecare din noi are înclinaţia de a ajuta pe cineva, însă numai în anumite condiţii.
În fine, există situaţii când aproape nimeni nu este dispus să ajute.

În anumite situaţii:
 Nimeni nu te ajută
 Toţi te pot ajuta
 Unii te ajută, alţii nu
(Rushton, 1980)

În general, persoanele care trăiesc emoţii puternice manifestă o mai

accentuată tendinţă de a-i ajuta pe alţii. Fie că e vorba de emoţii pozitive
(onomastică, nuntă, avansare etc.) sau negative (deces, boală, destituire etc.),
ieşirea din starea de normalitate psihică creează premisele întoarcerii către

~ 123 ~
ceilalţi. Tot aşa, persoanele care au pe conştiinţă anumite lucruri au tendinţa de a
deveni altruiste din dorinţa de a se reabilita faţă de ele însele (Chelcea, 1996).

Au tendinţa de a-i ajuta pe alţii:

 Persoanele care trăiesc emoţii puternice
 Persoanele care se simt vinovate

O situaţie interesantă este aceea generată de motivaţia de a ajuta. Foarte

puţini dintre noi acordăm ajutor altora, fără a avea vreun interes. Chiar dacă nu
urmărim recompense de natură materială, nu pierdem nici o ocazie pentru a spune
şi altora de altruismul de care am dat dovadă. Nevoia de recunoaştere socială a
gestului făcut este atât de mare, încât bărbaţii adoptă comportamente altruiste
mult mai numeroase în prezenţa şefilor, a femeilor sau a altor persoane ce trebuie
impresionate de mărinimia şi sensibilitatea celui de lângă ei.

Bărbaţii oferă ajutor în situaţii periculoase iar femeile în situaţii emoţionale.

Nu trebuie să ignorăm nici faptul că ajutorul acordat este dependent de

costul pe care-l implică. Practic, suntem mai dispuşi să-i ajutăm pe ceilalţi dacă
nu ni se pretinde prea mult sau dacă nu trebuie să facem eforturi deosebite în
acest sens.
Ajutorul acordat este dependent de costul implicat.
(Latane şi Darley, 1970)

De asemenea, în apariţia comportamentelor prosociale, un rol important

îl joacă şi competenţa celui care acordă ajutorul: cu cât individul este mai
competent în domeniul respectiv şi poate gestiona mai bine situaţia, cu atât creşte
probabilitatea apariţiei comportamentului prosocial.
În fine, modalitatea de a solicita ajutorul reprezintă o altă problemă
interesantă, ce a născut diverse controverse teoretice. De exemplu, se consideră
că, pentru a fi ajutată, persoana trebuie să fie cât mai convingătoare în ceea ce
priveşte nevoia de a fi ajutată (Eysenck şi Eysenck, 1981). Alţi autori apreciază,
însă, că o cerere imperativă, accentuată, reduce probabilitatea de acordare a
ajutorului pentru că îngustează sentimentul libertăţii de alegere a celui care
trebuie să-l ofere. Cu alte cuvinte, moderaţia în solicitarea ajutorului este mai
eficientă decât insistenţa (Horowitz, 1968).
Imperativă sau moderată, cererea de ajutor trebuie să fie bine susţinută.
Conform unei replici celebre din filmul Filantropica regizat de Nae Caranfil:
Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic.

~ 124 ~
 Efectul de bumerang al cererii de ajutor: o cerere de ajutor imperativă va reduce
probabilitatea de acordare a ajutorului datorită sentimentului îngustării libertăţii de
alegere.

Până acum am observat în ce condiţii se manifestă comportamentul

prosocial. Există, însă, şi situaţii în care acesta rămâne blocat la nivelul intenţiilor
şi nici cele mai îngrozitoare realităţi nu-l mai pot debloca.

Caz real:
În 1964, Kitty Genovese se întorcea de la serviciu noaptea, într-un cartier din New York.
A fost atacată şi lovită de mai multe ori cu un cuţit. Timp de aproape o jumătate de oră cât s-a
luptat cu atacatorul, a strigat după ajutor dar niciuna din cele 38 de persoane care se aflau în casele
sau apartamentele vecine n-a reacţionat.

Singura explicaţie validă a fost aceea consonantă teoriei difuziunii

responsabilităţii, conform căreia cu cât sunt mai multe persoane martore la un
eveniment, cu atât creşte probabilitatea ca nici una să nu intervină, pentru că
responsabilitatea se dispersează şi fiecare se aşteaptă ca cineva deja să o fi făcut.

Efectul de spectator: cu cât creşte numărul persoanelor care se află în apropierea

unui individ care cere ajutor, cu atât scade şansa de acordare a ajutorului.
Paradoxul lui Orlson: într-un grup, fiecare se aşteaptă ca celălalt să intervină.
Consecinţa: nu intervine nimeni.

Mai mult, în situaţia de ambiguitate sau de confuzie, oamenilor le este

teamă să intervină pentru a nu fi consideraţi de alţii ca fiind vinovaţi de situaţia
în care se găseşte victima.

Confuzia responsabilităţii: teama persoanelor care ar acorda ajutor de a nu fi

considerate de alţii ca fiind la originea situaţiei în care se găseşte victima.
(Cacioppo şi alţii, 1986)

Concluzionând, există oameni care sunt predispuşi, mai mult decât alţii,
să ceară ajutor. În acelaşi timp, există persoane care sunt mai sensibile la
solicitarea ajutorului şi-l oferă cu mare generozitate. Nu ştim dacă pot fi numite
personalităţi altruiste dar, aproape sigur, cumulează mai multe caracteristici
care-i diferenţiază de ceilalţi:

~ 125 ~
  au locul controlului în interior
 au o ridicată stimă de sine
 au un nivel de autoacceptare mai ridicat
Unii sunt atât de altruişti, încât pot repeta la nesfârşit comportamente
prosociale, fără a aştepta recompense de vreun fel.

Paradoxul altruismului: repetarea unui comportament fără a primi vreo recompensă.

(Ward, 1883)

Concluzionând, există trei forme de altruism (Moscovici, 1994):

participativ, când el este de folos întregii colectivităţi, fiduciar, când este destinat
susţinerii unor relaţii interpersonale şi normativ, când este văzut ca o datorie de
a-l ajuta pe cel care are nevoie.

Responsabilitate individuală versus responsabilitate colectivă

Responsabilitatea este „obligaţia de a efectua un lucru, de a răspunde, de
a da socoteală de ceva, de a accepta şi suporta consecinţele” (DEX, 1996). Prin
urmare a desemna pe cineva ca responsabil pentru o situaţie nu echivalează cu
asumarea responsabilităţii şi nici cu acceptarea vinovăţiei.

Acarul Ion Păun a fost considerat unicul responsabil pentru o ciocnire produsă în 1923
între două trenuri în judeţul Buzău, soldată cu 66 de morţi şi 105 răniţi.
De atunci, acarul Păun este un clişeu echivalat cu ţap ispăşitor şi desemnează
persoana asupra căreia se deviază responsabilităţile altora.

Deşi responsabilitatea este considerată o trăsătură de caracter a unei persoane

(Kallen, 1942), semnificaţia conceptului s-a schimbat pe măsură ce societatea însăşi
s-a schimbat. Teoriile referitoare la responsabilitatea socială sunt, de obicei, reflexia
epocii în care au fost formulate. Rădăcinile acestui concept sunt ancorate în sfera
teologiei şi sunt strâns conexate cu cu problematica liberului arbitru.

Atitudinile reprobabile pot aparţine atât unui colectiv, cât şi unui individ.
(Cooper, 1968)

În general, faţă de problemele grave, fundamentale ale umanităţii, precum

foametea, conflictele, explozia demografică există percepţia că nu pot fi rezolvate
de către indivizi singulari. Atunci când se discută de probleme de acest tip,
oamenii nu se simt responsabili. Dar, în acelaşi mod în care lipsa de reacţie a
individului într-o situație, îl face pe acesta parţial responsabil pentru răul produs,
~ 126 ~
la fel inacţiunea colectivă a unui grup de persoane ar trebui să le facă pe
persoanele aparţinând acelui grup, responsabile pentru răul pe care ar fi trebuit şi
ar fi fost capabile să îl prevină. Responsabilizarea membrilor grupului este o
primă condiţie a formării unor structuri motivate să acţioneze colectiv.
Măsura în care se justifică asignarea responsabilităţii către un grup social
în întregul său şi nu către indivizi punctuali, atunci când daunele sunt produse de
un număr limitat dintre membrii săi, a constituit punctul de plecare a numeroase
polemici şi dezbateri.

Temă de reflecţie:
Un astfel de exemplu ar fi încercarea de a răspunde unei întrebări cruciale şi dramatice:
este poporul german vinovat şi responsabil pentru atrocităţile regimului hitlerist? K. Jaspers
(1961), R. Wasserstrom (1971) sau H. Arendt (1987) au fost doar o parte a celor care au discutat,
în acest context, problematica responsabilităţii sociale.

Se poate discuta despre responsabilitatea colectivă a unui grup,

atunci când doar o mică parte a membrilor săi au fost implicaţi în evenimente
neplăcute?
Cum se poate evita responsabilizarea întregului grup şi
cum pot fi prevenite evoluţii asemănătoare în viitor?

M. Weber (1914) a respins ideea existenţei unei responsabilităţi colective

a grupului. Astfel, în lucrarea Economie şi societate (1914), Weber insistă asupra
imposibilităţii grupului de a formula, în mod colectiv, intenţiile premergătoare
unei acţiuni. De aceea, din punctul său de vedere, responsabilitatea colectivă nu
are logică, acţiunile într-adevăr „colective” neputând fi delimitate de acţiunile
identice realizate de fiecare membru al grupului. Această idee este continuată de
H. Lewis (1948), care spune că individul este singurul purtător al
responsabilităţii morale.
Prin urmare, este nedrept să învinovăţeşti o persoană pentru un rezultat,
indiferent dacă acţionează singur sau împreună cu ceilalţi (Sverdlik, 1987).
Prin urmare, majoritatea specialiştilor (Goldman, 1970; Corlett, 2001;
Narveson, 2002) consideră că responsabilitatea colectivă poate fi asignată doar
într-un număr limitat de situaţii.

~ 127 ~
 Studiu de caz: responsabilitatea socială corporatistă
Spre deosebire de noţiunile de responsabilitate individuală şi
responsabilitate colectivă care sunt conceptualizate, mai degrabă, în termenii
răspunderii unui grup sau individ faţă de anumite activităţi, responsabilitatea
socială este descrisă în termenii obligaţiilor pe care un grup social le are faţă de
societate.
Dacă tot suntem în zona definirii conceptelor, să precizăm şi faptul că
responsabilitatea socială corporatistă presupune desfăşurarea unor activităţi
antreprenoriale pe segmentul operaţiunilor economice care realizează aşteptările
publice, respectiv alocarea şi utilizarea resurselor pentru realizarea intereselor
unei categorii sociale mai largi, nu doar pe cele ale unei persoane sau ale unei
firme (Frederick, 1960).

Responsabilitatea socială corporatistă este o strategie de acţiune prin care firmele pot
interacţiona cu comunitatea în care activează pentru a rezolva problemele cu care se
confruntă aceasta.

Responsabilitatea socială corporatistă include comportamente şi acţiuni

situate dincolo de simpla realizare a profiturilor, ce servesc la îmbunătăţirea
condiţiilor sociale şi ale indivizilor din interiorul acelei societăţi (Mahon şi
McGowan, 1991).
Activităţile de responsabilitate socială corporatistă (RSC) trebuie să fie
voluntare, credibile, transparente, focalizate pe acţiuni comunitare care aduc
plusvaloare şi echilibrează interesele firmelor cu cele ale grupurilor cointeresate.
Acţiunile de RSC ale organizaţiilor trebuie să includă:
 distribuirea informaţiilor în beneficiul responsabilităţii sociale
organizaţionale, astfel încât să fie cunoscut impactul social al
acesteia;
 schimburi frecvente de experienţă şi de bune practici între actorii
implicaţi în mediul de afaceri;
 programe de training pentru creşterea capacităţii managerilor de a
acţiona responsabil din punct de vedere social, de a construi strategii
de RSC indiferent de cuantumul resurselor avute la dispoziţie;
 dezvoltarea abilităţilor manageriale privind responsabilitatea socială
organizaţională prin programe educative şi de training specifice.

~ 128 ~
 Compania Johnson&Johnson este considerată un pionier în
implementarea RSC. Preşedintele companiei Robert Johnson (1932-1963) a
impus un document de management (Our Credo) prin care erau stipulate câteva
principii obligatorii: respectarea sănătăţii oamenilor, optimizarea interacţiunilor
cu clienţii, angajaţii, managerii şi publicul larg, abordarea descentralizată a
managementului, orientarea către oameni şi valori.
Primul Cod de Conducere Corporativă (1992) a fost redactat de Sir Adrian
Cadbury, preşedintele companiei Cadbury, care, prin cele 19 reguli de conduită
recomandate, stabilea modul în care ar trebui condusă o companie pentru a fi mai
eficientă, multe dintre acestea având amprenta responsabilităţii sociale. Aceste
reguli au fost îmbogăţite ulterior, când în contextul crizei financiare din Asia s-a
iniţiat un dialog între OECD şi Banca Mondială cu privire la modul de administrare
al corporaţiilor, în urma căruia au fost formulate premisele setului de principii ale
OECD (1999).
Strategia de la Lisabona (2000) este, însă, primul document oficial în care
este menţionat conceptul de RSC, în contextul unui apel făcut către companii să
contribuie la realizarea obiectivelor cuprinse în actul respectivul. În acelaşi an,
responsabilitatea socială a întreprinderilor a fost reglementată şi prin Agenda
Socială a Comisiei Europene, care cerea explicit firmelor să-şi consolideze
colaborarea cu sindicatele, ONG-urile, autorităţile locale ori cu prestatorii de
servicii sociale pentru ameliorarea condiţiilor sociale.
În 2001, Comisia Europeană a propus Cartea verde „Promovarea unui
cadru european pentru responsabilitatea socială a întreprinderilor”, care
solicita organizaţiilor publice să îşi exprime opinia asupra manierei în care se
poate construi un parteneriat care să favorizeze responsabilitatea socială a
întreprinderilor, ţinând cont atât de interesele lor, cât şi ale diverselor părţi
implicate.
România a organizat în 2006 prima conferinţă de RSC din Europa de Est.
Participanţii au subliniat faptul că RSC este promovată în România, deoarece
aceasta conduce la îmbunătăţirea reputaţiei, la creşterea satisfacţiei clienţilor şi
angajaţilor, la creşterii vizibilităţii şi diferenţierii pe piaţă, ceea ce, în ultimă
instanţă, va determina creşterea vânzărilor şi a profitului.
Pentru a observa în ce măsură aceste premise se şi manifestă în mod
efectiv am realizat o cercetare (Ciupercă, 2012), în scopul identificării:
 modului în care managerii din România se raportează la comunitatea în
mijlocul căreia trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea;
 gradului de conştiinţă civică pe care îl manifestă;

~ 129 ~
  măsurii în care îşi asumă responsabilitatea socială şi înţeleg să participe
la prosperitatea colectivă.
Care au fost rezultatele?
În primul rând, deşi majoritatea subiecţilor apreciază că, de rezultatul
activităţii pe care o desfăşoară beneficiază şi comunităţile din care fac parte,
foarte puţini alocă efectiv sume din profit pentru iniţiative care vizează creşterea
bunăstării comunităţii. Acest fapt ilustrează cât se poate de elocvent modelul
mental al întreprinzătorului român: prin însăşi existenţa firmei eu ajut
comunitatea, de ce aş mai aloca şi alte resurse?

Modelul mental al întreprinzătorului român:

prin însăşi existenţa firmei eu ajut comunitatea, de ce aş mai aloca şi alte resurse?
(Ciupercă, 2012)

O explicaţie tangenţială ar fi aceea a disocierii de factorul politic: atât timp

cât întreprinzătorii sunt neafiliaţi vreunui partid, ei consideră că instituţiile locale
şi persoanele ce au nevoie de capital electoral au toate motivele să aibă iniţiative
în acest domeniu, al sprijinirii activităţii şi resurselor comunităţii.
În al doilea rând, foarte puţini manageri cunosc cu adevărat problemele
afective cu care se confruntă comunităţile din care fac parte. Răspunsurile lor au
invocat dificultăţi generale ale ţării noastre, cum ar fi sărăcia, şomajul sau
fluctuaţia ridicată a locurilor de muncă slab calificate. Acest fapt trădează
dezinteresul pentru ceea ce se află dincolo de firmă, dezinteres ce poate fi explicat
prin presiunea factorului economic, prin goana după profit, prin nevoia de
acumulare şi dorinţa de a rezista într-o economie de piaţă dură şi imprevizibilă.
Mai este menţionat şi factorul politic ca având o oarecare influenţă, dar
sunt aproape ignoraţi ceilalţi factori (sociali, culturali), lucru care evidenţiază o
imaturitate a identificării unor conexiuni între factori ce pot influenţa împreună
mai mult decât o face fiecare în parte, în mod separat. Astfel, lipsa unui model de
cauzalitate între factori ce acţionează sinergic poate justifica indulgenţa
întreprinzătorilor faţă de problemele comunităţii.

Cauzele neimplicării managerului român în problemele comunităţii:

 disocierea de factorul politic;
 presiunea factorului economic;
 lipsa unui model de cauzalitate.
(Ciupercă, 2012)

~ 130 ~
 Concluzionând, se poate afirma că cei trei indicatori (disocierea de
factorul politic, presiunea factorului economic, lipsa unui model de cauzalitate)
pot explica starea pasivă a întreprinzătorului român, de neimplicare în problemele
comunităţii din care face parte.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Herbert BLUMER (1900-1987) - doctor al Universităţii Chicago (1928), profesor la
universităţile Chicago (1928-1952) şi Berkeley (1952-1975), editor al A.J.S. (1940-1952),
preşedinte al S.S.S.P. (1954-1955) şi al A.S.A. (1956), a primit Premiul George H. Mead (1978),
Premiul A.S.A. (1983). A scris The Human Side of Social Planning (1935), Symbolic Interaction:
Perspective and Method (1969).
Idei principale:
- Masa are patru trăsături fundamentale: 1) membrii ei au cele mai diverse origini sociale; 2)
personalitatea individuală se dizolvă şi prevalează anonimatul; 3) experienţa comună şi
interacţiunile dintre indivizi aproape că lipsesc; indivizii nu acţionează împreună ca în cazul
mulţimilor; 4) este neorganizată şi incapabilă de acţiune comună, ca în cazul mulţimilor.
- A identificat cinci tipuri de mulţimi: 1) întâmplătoare - adunarea temporară a unui număr mare
de indivizi, provocată pe neaşteptate de un eveniment neobişnuit (de exemplu, un accident auto);
2) convenţionale - indivizi care se adună într-un anumit loc, având un scop comun, respectând
regulile sociale (de exemplu, spectacol de teatru); 3) expresive - se formează în jurul unor
evenimente cu mare încărcătură emoţională (de exemplu, sărbătorirea Anului Nou în Piaţa
Revoluţiei); 4) active - sunt foarte emoţionale şi au un scop preponderent instrumental (de
exemplu, sancţionarea echipei favorite pentru rezultate foarte slabe); 5) protestatare - au caracter
distructiv (de exemplu, greviştii).
- A propus ipoteza reacţiei circulare: în starea de mulţime, expresia emoţiilor unei persoane
sporeşte emoţia persoanelor care observă această expresie emoţională şi astfel, la rândul lor,
persoanele care şi-au sporit starea emoţională sunt surse pentru sporirea emoţiilor primei
persoane. Aşa se explică fenomenul de contagiune în situaţia de mulţime.

John L. DOLLARD (1900-1980) – doctor al Universităţii din Chicago (1931), profesor (1952)
şi profesor emerit (1969) al Universităţii Yale. A scris Caste and Class in a Southern Town
(1937), Social Learning and Imitation (1941).
Idei principale:
- A enunţat ipoteza frustrare-agresivitate, conform căreia răspunsul uman obişnuit la frustrare îl
reprezintă agresiunea împotriva obiectului frustrant.
- A elaborat teoria ţapului ispăşitor, conform căreia dacă încărcătura agresivă nu poate fi defulată
asupra agentului frustrant, atunci apare o deplasare a agresiunii spre altă ţintă, care îndelineşte
rolul de ţap ispăşitor.

Hans J. EYSENCK (1916-1997) - doctor al Universităţii din Londra (1940), profesor (1955-
1983), şef al Departamentului de Psihologie (1950-1983) şi profesor emerit (1983-1997) al
Institute of Psychiatry, fondator al Journal of Personality and Individual Differences (1980),
membru al Galton Institute, preşedinte al I.S.S.I.D. (1983-1985), a primit Premiul William James
(1994), Premiul A.P.A. (1988, 1996). A scris Personality, Genetics and Behaviour (1982),
Suggestion and Suggestibility (1989), Smoking, Personality and Stress (1991).
Idei principale:
- Structura personalităţii presupune trei dimensiuni diferite: introversie-extraversie, nevrotism-
stabilitate şi psihotism, care pot fi evaluate prin Eysenck Personality Questionnaire.

~ 131 ~
- Factorii genetici joacă un rol important în determinarea diferenţelor psihologice dintre oameni.
Faptul că inteligenţa medie a celor de culoare este mai scăzută decât cea a albilor se datorează
factorilor genetici.
- Reţinem mai uşor şi reactualizăm mai rapid informaţiile consistente cu stereotipurile noastre.
Ori de câte ori nu ştim cum să atribuim o cauză unui comportament, apelăm la stereotipuri. Faptul
că auzim sau vedem în mod frecvent informaţii stereotipe, ne determină să ne comportăm şi să
gândim în mod stereotip.
- Cu cât un copil are mai mulţi fraţi şi surori, cu atât el este mai puţin extravertit deoarece rareori
are ocazia să-şi exercite sociabilitatea faţă de alţi copii, în exteriorul familiei.
- A dezvoltat conceptul de horă hedonistă, conform căruia evenimentele plăcute generează
pretenţii şi mai mari, astfel încât fericirea de azi n-ar fi altceva decât generatoarea nefericirii de
mâine.

Gustave LE BON (1841-1931) – doctor al Universităţii din Paris (1866), director al Revue
Scientifique, membru al I.I.S. A scris L’Homme et les Societes (1881), La Psychologie des foules
(1895).
Idei principale:
- Mulţimea este feminină: funcţionează pe bază de afecţiune, comportamentul său este contagios
şi iraţional. Conducătorii poartă o grea răspundere: ca şi în cazul procesului hipnotic, aceşti lideri
degajă o putere şi o aură capabile să supună mulţimile. În acest fel, se crează puternice legături
de sugestie.
- În mulţime, individul devine iraţional: dispare spiritul critic iar conştiinţa sa regresează spre
stadii primitive: omul absorbit de mulţime regresează până la nivelul de barbarie admis de rasa
sa. Izolat, el poate fi un individ cultivat, în mulţime este însă un instinctual. Are spontaneitatea,
violenţa, cruzimea, eroismul fiinţelor primitive. Oamenii cei mai diferiţi ca inteligenţă au în
mulţime pasiuni şi sentimente identice. Ceea ce face ca ei să semene sunt elementele iraţionale,
inconştiente. Prin contagiune mentală şi sugestibilitate, raţionalitatea individuală se converteşte
în iraţionalitate.
- A enumerat patru legi care caracterizează sufletul mulţimii: 1) prevalenţa fenomenului de
simpatie (contagiunea explică reacţiile individului în mulţime); 2) propagarea prin multiplicare a
reacţiilor individuale (atât ca arie, cât şi ca pondere); 3) diminuarea elementului intelectual în
favoarea elementului afectiv şi instinctiv (în mulţime, chiar şi un individ raţional devine credul);
4) absorţia individului în mase (prin pronunţata depersonalizare a acestuia).
- Mulţimile pot fi: 1) eterogene: a) anonime – mulţimea de pe stradă; b) neanonime – jurii,
parlamente; 2) omogene: a) secte – religioase, politice; b) caste – militare, de lucrători; c) clase
– ţărani, muncitori, proprietari.
- Nivelul atins de un popor pe scară evolutivă se măsoară prin succesele pe care le are în toate
domeniile şi prin răspândirea individualismului, antidot pentru tendinţele gregare ale mulţimilor.
Rapiditatea cu care un popor evoluează ţine de cauze accidentale imprevizibile (a căror influenţă
este tot mai mică) şi de cauze durabile principale (rasa, solul etc.) şi secundare (caracterul,
credinţele, instituţiile).
- Atât în natură, cât şi în societate, evoluţia este rezultatul unui proces de selecţie în care apare un
conflict, atât între specii, cât şi între indivizii aceleiaşi specii. În urma acestei lupte pentru
existenţă, ajung să supravieţuiască numai speciile şi indivizii cei mai puternici.
- A distins între două forme de prestigiu: 1) dobândit, care derivă din poziţia ocupată în societate,
competenţa profesională, realizările de excepţie etc.; 2) personal, care derivă din calităţile
naturale ale personalităţii, carismă, forţă de sugestie etc.
- A considerat că lupta de clasă nu este o descoperire a lui K. Marx, ci o pură banalitate, deoarece
nu este altceva decât o manifestare a luptei pentru supravieţuire, care există dintotdeauna.
Viziunea lui Marx, conform căreia în societatea socialistă dispare lupta de clasă, este o aberaţie

~ 132 ~
deoarece un regim socialist, odată ajuns la putere, nu va avea altă soluţie decât să instaureze un
regim poliţienesc ale cărui metode ar fi cele specifice oricărui regim totalitar.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Allport, F. (1924). Social Psychology. Boston: Houghton Mifflin.
Allport, G. (1954). The Nature of Prejudice. Cambridge: Addison Wesley.
Arendt, H. (1987). Collective Responsibility. În J. Bernhauer (ed.) Amor Mundi. Dordrecht: M.
Nijhoff.
Bandura, A. (1977). Social Learning Theory. New-York: Prentice-Hall.
Berkowitz, L. (1972). Social norms, feelings and other factors affecting helping behavior and
altruism. În L. Berkowitz (ed.) Advances in Experimental Social Psychology. New-York:
Academic Press.
Berkowitz, L. (1989). Frustration-aggression hypothesis: Examination and reformulation.
Psychological Bulletin. 196, 59-73.
Blake, R., Mouton, J. (1979). Intergroup problem solving in organizations: From theory to
practice. În W. G. Austin şi S. Worchel (eds.). Psychology of Intergroup Relations. Chicago:
Nelson-Hall.
Blumer, H. (1937). Collective Behavior. În R. Park (ed.) An Outline of the Principles of
Sociology. New-York: Barnes&Noble.
Boulton, M. (1994). The relationship between playful and aggressive fighting in children,
adolescents and adults. În J. Archer (ed.) Male violence. New-York: Routledge.
Brehm, J. (1966). A Theory of Psychological Reactance. New-York: Academic Press.
Cacioppo, J., Petty, R., Losch, M. (1986). Attributions of responsability for helping and doing
harm. Journal of Personality and Social Psychology. 50, 100-105.
Ciupercă, E. (2012). Expertiza de securitate şi responsabilitatea socială corporatistă. Bucureşti:
ANIMV.
Codol, J. (1975). On the so-called superior conformity of the self behavior. European Journal of
Social Psychology. 5, 437-450.
Cohn, E., Rotton, J. (1997). Assault and a function of time and temperature. Journal of
Personality and Social Psychology. 72, 1322-1334.
Corlett, J. (2001). Collective Moral Responsibility. Journal of Social Philosophy. 32, 573-584.
Delouvee, S. (2010). Locul şi rolul mulţimilor. În M.-L. Rouquette (coord.) Gândirea socială.
Iaşi: Polirom.
Dollard, J. (1937). Caste and Class in a Southern Town. New-York: Doubleday.
Dollard, J., Miller, N., Doob, L., Mowrer, O., Sears, R. (1939). Frustration and Aggression.
Yale University Press.
Eysenck, H., Eysenck, M. [1981](1999). Descifrarea comportamentului uman. Bucureşti:
Teora.
Frederick, W. (1960) The growing concern over social responsibility. California Management
Review. 2, 54-61.
Gaertner, S., Lust, M., Dovidio, J., Bachman, B., Anastasio, P. (1993). The contact
hypothesis: The rol of a common ingroup identity on reducing intergroup bias. Small Groups
Research. 25.
Gifford, R. (2002). Environmental Psychology: Principles and Practice. Colville: Optimal
Books.
Goldman, A. (1970). A Theory of Human Action. Princeton: Princeton University Press.
Iluţ, P. (2009). Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Polirom.
Jaspers, K. (1961). The Question of German Guilt. New York: Capricorn.
Kallen, H. (1942). Source Responsibility. Ethics. 52, 350-376.
Latane, B., Darley, J. (1970). The Unresponsive Bystander. New-York: Prentice Hall.

~ 133 ~
Le Bon, G. [1895] (1990). Psihologia mulţimilor. Bucureşti: Anima.
Lorenz K. (1963). Das Sogenannte Boze. Zur Naturgeschichte der Aggresion. Viena: Verlag.
Mahon, J., McGowan, R. (1991). Searching for the common good: A process-oriented
approach. Business Horizons. 34, 79-86.
Marques, J., Yzerbyt, V., Leyens, J. (1988). The Black Sheep Effect. European Journal of
Social Psychology. 18, 1-16.
Mitrofan, N. (1996). Agresivitatea. În A. Neculau (coord.). Psihologie socială. Aspecte
contemporane. Iaşi: Polirom.
Moscovici, S. [1994](1998). Formele elementare ale altruismului. În S. Moscovici (coord.)
Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Iaşi: Polirom.
Narveson, J. (2002). Collective Responsibility. Journal of Ethics. 6, 179–198.
Park, R., Burgess, E. (1921). Introduction to the Science of Sociology. Chicago: University of
Chicago Press.
Pettigrew, T. (1979). The ultimate attribution error. Personality and Social Psychology Bulletin.
5, 461-476.
Pettigrew, T. (1997). Generalized Intergroup Contact Effects on Prejudice. Personality and
Social Psychology Bulletin. 23.
Piliavin, I., Rodin, J., Piliavin, J. (1969). Good samaritanism: An underground phenomenon?
Journal of Personality and Social Psychology. 13, 289-299.
Stephan, W., Stephan, C. (1984). The rol of ignorance in intergroup relations. În N. Miller şi
M. Brewer (eds.) Groups in Contact: The Psychology of Desegregation. New-York: Academic
Press.
Summer, W. (1906). Folkways. New-York: Willey&Sons.
Sverdlik, S. (1987). Collective Responsibility. Philosophical Studies. 51, 61–76.
Tajfel, H. (1969). Cognitive aspects of prejudice. Journal of Social Issues. 25.
Tajfel, H., Flament, C., Billig, M., Bundy, R. (1971). Social categorization and intergroup
behaviour. European Journal of Social Psychology. 1.
Trivers, R. (1971). The evolution of reciprocal altruism. Quarterly Review of Biology. 46, 35-
37.
Turner, R., Killian, L. (1972). Collective Behavior. New-York: Prentice-Hall.
Wasserstrom, R. (1971). The Relevance of Nuremberg. Philosophy and Public Affairs. 1, 22-46.
Watkins, J. (1957). Methodological Individualism and Social Tendencies. British Journal for the
Philosophy of Science. 8, 104–117.
Weber, M. [1914] (1978). Economy and Society. Berkeley: University of California Press.

~ 134 ~
 VI. CONSTRUIREA REALITĂŢII SOCIALE
Credem sau ne place să credem că obiectivitatea ne ghidează existenţa,
că percepţiile noastre sunt exacte şi corecte, că realitatea este aşa cum o ştim şi
că nimic nu ne influenţează capacitatea de a discerne binele de rău, corectul de
greşit, frumosul de urât etc. Suntem oameni obişnuiţi, aşa că definim lumea în
care trăim ca „reală”, constituită din ansamblul fenomenelor care există
independent de noi şi pe care, adesea, nu avem puterea să le influenţăm.

Realitatea socială este un construct mental realizat într-un context relaţional şi

acţional.
(Cristea, 2000)

Deşi demersul de a identifica mecanismele care guvernează modul în care

noi percepem realitatea înconjurătoare poate părea, la o primă vedere, cel puţin
bizar, din punct de vedere ştiinţific este perfect explicabil. La începutul anilor '50
a fost conceptualizată sintagma de lume personală, care desemna spaţiul social
apărut la intersecţia dintre mediul social şi caracteristicile personale. Treptat, s-a
concluzionat că realităţile care ne înconjoară nu există în sine, ci reprezintă
rezultatul unor schimburi sociale, a unor relaţii stabilite între membrii unui grup
social în baza unor reguli comune de comportament.

În individ sunt reuniți indisolubil, dar în moduri diverse,

multipli şi schimbători, individualul şi socialul.
(Ledrut, 1987)

D. Cristea (2000) sintetizează o serie de principii care ne ajută să

înțelegem realitatea socială:
 Lumea în care trăim nu este percepută pur şi simplu, ci este construită
prin comunicare, în timpul interacţiunilor cu ceilalţi pe fondul unui
context cultural şi istoric specific.
 Realitatea socială reprezintă suma reprezentărilor asupra fiecărui actor,
obiect, situaţie şi fenomen psihosocial.
 Realitatea socială se construieşte în funcţie de factori psihoindividuali,
psihosociali şi socioculturali.
 Modelele cognitive, normative şi axiologice ale grupului de apartenenţă
au un impact mai important decât factorii psihoindividuali care intervin
în procesul construirii realităţii sociale.

~ 135 ~
  Interpretarea unei situaţii sociale este mai importantă din punctul de
vedere al impactului psihologic şi al consecinţelor pe care le determină,
decât din perspectiva conţinutului său obiectiv.

Noi nu reacţionăm la realitate ca atare, ci la o reprezentare pe care o avem despre

realitate.
Realitatea este, aşadar, ceea ce percepem!

Aceeaşi realitate este evaluată foarte diferit de către persoane diferite, în

special dacă acestea aparţin unor spaţii culturale diferite. Lumea este interpretată
prin prisma informaţiilor, experienţelor şi cunoştinţelor individului. Acesta
percepe hiperbolizat evenimentele care sunt conforme cu schemele proprii şi
trece sub tăcere aspectele care nu se regăsesc în ele. Un turist occidental aflat în
vizită în Cuba va interpreta realitatea specifică acestei ţări prin prisma ideologiei
anticomuniste pe care o reprezintă, pe când un comunist cubanez înfocat va avea
altă reprezentare a aceleiaşi realităţi.
De modul în care percepem şi înţelegem realitatea depinde felul în care
acţionăm. W. Thomas (1937) chiar ne învaţă faptul că definirea situaţiei este
crucială în explicarea comportamentelor noastre.

Teorema lui Thomas: dacă oamenii consideră o situaţie ca fiind reală,

ea devine reală prin consecinţele ei.
(Thomas, 1937 )

Prin urmare, orice situaţie socială este definită de actorul social şi orice
comportament depinde tocmai de această definiţie a situaţiei. Oamenii apar unii
altora, nu aşa cum sunt, ci aşa cum sunt definiţi. Dacă negrii sunt priviţi ca
neloiali, posibilităţile lor ocupaţionale vor suferi efectele acestei definiri sociale.
O definiţie enunţată sfârşeşte prin a fi adevărată! R. Merton (1957) a denumit
acest mecanism profeţie autorealizatoare.

Profeţia autorealizatoare: definire incorectă a situaţiei, care devine adevărată

deoarece oamenii acceptă această definiţie şi acţionează în sensul transformării ei în
realitate.

Predicţiile au tendinţa să se realizeze prin ele însele, nu pentru că cei care

le emit sunt profeţi, ci fiindcă o predicţie devine fapt social odată ce este emisă.
De exemplu, credinţa colectivă în insolvabilitatea băncilor determină retragerile
simultane de bani, ceea ce provoacă într-adevăr falimentul bancar.
Există mai multe tipuri de profeţii autorealizatoare:
~ 136 ~
 1. când o persoană percepe o alta într-un anumit fel, îşi creează faţă de ea
anumite aşteptări şi o tratează conform aşteptărilor. Cel vizat îşi schimbă sau îşi
ajustează comportamentul în funcţie de cum este tratat, ajungând astfel să îi
confirme celuilalt expectanţele iniţiale.
2. când se face o previziune, oamenii îşi pot schimba comportamentul
pentru a fi în concordanţă cu ipoteza lansată, fără a fi influenţaţi de alte persoane.
3. când profeţia lansată acţionează chiar asupra individului care o crează.
Odată ce ne-am format o anumită impresie despre cineva, ne vine greu să credem
că aceea persoană ar putea avea un comportament incompatibil cu reprezentarea
noastră.
4. când o persoană îşi propune în mod premeditat, prin manipulare, să
inducă o imagine falsă altei persoane, pentru a o determina să acţioneze conform
intereselor sale, prin interiorizarea acelei imagini.

Problema centrală a psihologiei sociale:

în ce fel individul poate fi, deopotrivă, şi cauză şi consecinţă a societăţii?
(Allport, 1954)

Procesele care participă la cunoaşterea realităţii sociale sunt, pe cât de

interesante, pe atât de diverse: pe de o parte simplificăm realitatea prin
conceptualizarea lumii sociale, categorizarea oamenilor şi obiectelor şi prin
construirea de scenarii sociale, iar pe de altă parte o construim completând
diferitele lacune de cunoaştere, atribuind cauzalităţi, proiectând scenarii.

Simplificarea realităţii sociale

Oamenii înţeleg realitatea socială prin constructe (categorii de percepţie).
Categorizarea socială desemnează o activitate cognitivă care constă în sortarea
obiectelor sau persoanelor de acelaşi fel şi includerea lor într-o clasă. Fiecare
individ are propriul sistem de constructe, ce poate fi mai mare sau mai mic, mai
simplu sau mai complex.

Categorizarea reprezintă organizarea şi structurarea experienţei personale în categorii.

Deoarece procesarea fiecărui stimul întâlnit în mediul social presupune

cheltuirea unei cantităţi de energie, timp şi efort considerabile, care ar depăşi, în
majoritatea situaţiilor, resursele de care dispun indivizii, era imperios necesară
existenţa unei strategii adaptative.

Temă de reflecţie:
Imaginaţi-vă cât timp şi câte resurse ar trebui să alocaţi interpretării mediului
înconjurător dacă nu aţi dispune de această „busolă socială”. Fiecare maşină, plantă, om, animal,
~ 137 ~
clădire ar trebui să fie analizată, interpretată, evaluată din punct de vedere al utilităţii (sau al
gradului de pericol) pe care îl prezintă. Cu toţii am fi, cu siguranţă, depăşiţi de stimulii pe care-i
primim din exterior.

Aşadar, indivizii evaluează stimulii înconjurători în baza unor criterii

evidente după care introduc itemii respectivi în „sertare mentale” şi dobândesc,
astfel, capacitatea de a se orienta în mediu. Categorizarea permite organizarea şi
structurarea experienţei personale în categorii, în funcţie de un criteriu unic de
repartizare, configurându-se astfel ca şi activitate cognitivă indispensabilă bunei
funcţionări a fiecăruia în societate. Organizarea datelor în clase, conform
principiului economiei de efort, uşurează şi operarea ulterioară cu informaţiile
primite din mediu.

Categorizarea accentuează asemănările dintre elementele aceleiaşi categorii

şi deosebirile dintre elementele ce fac parte din categorii diferite.
(Tajfel şi Wilkes, 1963)

Numeroşi teoreticieni consideră categorizarea un proces involuntar, care

funcţionează automat fără o implicare conştientă din partea subiectului.
Categoria activată nu are ca efect doar includerea subiectului într-o categorie sau
alta, ci readuce în atenţie întreaga sumă de cunoştinţe existente despre respectiva
categorie, sintetizate de scheme, prototipuri şi stereotipuri.

Schemele îi ajută pe oameni să simplifice realitatea

şi să proceseze informaţiile noi prin ignorarea detaliilor şi reţinerea elementelor
esenţiale.
(Fiske şi Morling, 1995)

De exemplu, simpla prezenţă a unui individ în câmpul social este

suficientă pentru a determina iniţierea procesului de categorizare şi includerea
acestuia într-o clasă. Odată realizată această operaţie, este foarte dificil mai apoi
să facem abstracţie de puterea acestei încadrări. Etichetarea ataşată cuiva poate
să urmărească persoana respectivă pe întreg parcursul vieţii. Mai mult, este
posibil ca respectivul să se comporte conform etichetei din cauza modului în care
reacţionează cei din jur faţă de el.

Rareori, lupta cu stigmatul pus de colectivitate a putut fi câştigată de indivizii

singulari.

De asemenea, divizarea spaţiului social în ingroup şi outgroup

determină activarea procesului de favorizare a ingroup-ului şi de defavorizare a

~ 138 ~
outgroup-ului. Includerea individului într-un anumit grup social determină
accentuarea diferenţelor faţă de cei din exteriorul grupului de apartenenţă prin
supraestimarea distanţelor sociale care-i separă şi îi diferenţiază, concomitent cu
accentuarea similarităţii între membrii aceleiaşi categorii.

Cu cât criteriul categorizării este mai important,

cu atât favorizarea ingroup-ului şi defavorizarea outgroup-ului este mai puternică.

Practic, utilizarea categorizării pentru a ordona diferitele grupuri sociale

din mediul social are ca rezultantă activarea stereotipurilor. Atunci când intrăm
în contact cu un individ care aparţine unei anumite categorii sociale, trăsăturile
stereotipice reprezentative pentru respectiva categorie sunt activate automat.
Esenţa gândirii stereotipice se poate rezuma la sintagme de genul: „noi suntem
buni, ei sunt răi”, „nu sunt doar diferiţi de noi, ci inferiori”.

Numărul persoanelor care supraestimează grupul din care fac parte

este de opt ori mai mare decât numărul persoanelor care îşi subestimează propriul grup.
(Caplow, 1954)

De asemenea, cunoaşterea realităţii prin intermediul unor scheme şi

categorii predeterminate implică un efort cognitiv minim care, după opinia unor
psihosociologi, poate determina apariţia unei comodităţi cognitive, a leneviei
cognitive. Altfel spus, utilizarea constantă a aceloraşi scheme cognitive poate
conduce la instalarea unor obişnuinţe care pot altera serios flexibilitatea gândirii
în perceperea realităţii sociale.

Categorizarea implică activarea spontană şi involuntară a schemelor şi

stereotipurilor.

Experiment:
Cotidianul The Guardian a prezentat o imagine a unui tânăr vagabond, ras în cap
(skinhead) care alerga spre o persoană, bine îmbrăcată, care îşi ţinea servieta în sus. Ziarul a
comunicat cititorilor că mai multe detalii referitoare la ce s-a întâmplat urmau să fie oferite a doua
zi. Nu mică a fost uimirea cititorilor care au aflat a doua zi că respectivul skinhead nu intenţiona
să-l jefuiască pe cel spre care alerga, ci să-l salveze de o grămadă de cărămizi care se prăbuşea
peste el.

E. Rosch (1973) a arătat că, nu doar între categorii diferite există

deosebiri, ci şi între elementele aceleiaşi categorii. El a evidenţiat faptul că
apartenenţa la o categorie este îndeplinită în grade diferite de membrii acesteia,
iar cei mai reprezentativi dintre ei poartă denumirea de prototipuri. Prototipul
este punctul de referinţă în judecăţile cu privire la ceilalţi membri.

~ 139 ~
 Prototipul: element dintr-o categorie care posedă gradul cel mai ridicat de tipicalitate,
comparativ cu celelalte elemente din categoria de apartenenţă.

Ce se întâmplă, însă, când introducem un obiect într-o categorie dar, în

virtutea unor informaţii noi, ar trebui să ne reconsiderăm această categorizare?
Cel mai probabil se manifestă fenomenul persistenţei categorizării iniţiale,
conform căruia tindem să rămânem la hotărârea iniţială şi să blocăm explorarea
noilor ipoteze. Acesta este un tip de eroare păgubos pentru individ pentru că poate
conduce la pierderea unor informații prețioase din mediu.

Principiile fundamentale ale categorizării:

 Categoriile nu sunt o reflectare a realităţii, ci o interpretare a ei.
 Categoriile sunt organizate, atât între ele, cât şi în interiorul lor.
 Similitudinea între membrii aceleiaşi categorii nu este un dat, ci este ceva
construit.
(Corneille şi Leyens, 1994)

Concluzionând, înţelegerea proceselor prin care fiecare dintre noi îşi

formează o imagine asupra realităţii şi cunoaşterea variabilelor care influenţează
filtrarea informaţiilor din mediu reprezintă un exerciţiu, nu doar extrem de
interesant, ci mai ales foarte util, cu efecte benefice asupra funcţionării
individului în societate, asupra raportării eficiente la ceilalţi şi la mediul
înconjurător.

Construirea realităţii sociale

Cealaltă faţetă a modului personal şi subiectiv în care percepem realitatea
socială este construirea realităţii sociale.
Indivizii îşi reprezintă realitatea completând lacunele de cunoaştere pe
care le au, chiar dacă este necesar să fabrice evenimente în acest scop. De
exemplu, construirea primei impresii se încadrează în acest tip de activitate, cu
efecte ulterioare semnificative din cauza faptului că părerile formate sub impulsul
primei impresii sunt destul de durabile.
O altă modalitate de completare a lacunelor de cunoaştere ale mediului
social constă în atribuirea de cauze pentru comportamentele proprii sau ale
celorlalţi. În diferitele momente ale vieţii, explicit sau nu, ne întrebăm de ce un
individ s-a comportat într-un anumit fel şi facem atribuiri privitoare la cauzele
care au generat un anumit tip de comportament.

~ 140 ~
 Acelaşi comportament al unei persoane permite formularea de judecăţi
foarte diferite în funcţie de cauzele care se consideră că l-au generat. Un om care
loveşte un animal este interpretat ca fiind agresiv şi rău dacă se consideră că
procedează astfel pentru propria sa plăcere, dar poate fi înţeles dacă vrea să-l
îndepărteze de un copil căruia ar putea să-i facă rău.

Exerciţiu:
Amintiţi-vă un comportament care v-a luat prin surprindere. Ce coloratură
afectivă a avut (pozitivă, negativă sau neutră)? Cum aţi făcut atriburi în situaţia respectivă?
Apreciaţi corectitudinea acestora!

Reprezentările sociale
Începând cu anul 1898, E. Durkheim (Representation individuelles et
representations collectives) a aruncat pe piaţa conceptelor o sintagmă –
reprezentare colectivă – care n-a avut impactul scontat, dar a generat apariţia
alteia care a creat o adevărată emulaţie în jurul ei – reprezentare socială.
În acord cu Durkheim, conştiinţa colectivă este suma psihismelor
indivizilor grupate într-o reprezentare comună tuturor membrilor unui grup
social. Altfel spus, reprezentările colective sunt sociale în măsura în care sunt
produse ale unor caracteristici comune unui grup de indivizi şi sunt psihologice
întrucât percepţia realităţii şi organizarea gândirii sunt operă individuală
(Neculau, 1995).

Reprezentările sociale sunt sociale, nu atât prin natura obiectului reprezentat,

ci mai degrabă prin natura raportului dintre individ şi obiectul în cauză.
(Moscovici, 1986)

S. Moscovici (1961) a reformulat acest concept, plecând de la premisa că

reprezentarea socială nu este o simplă reflectare a realităţii, ci o organizare în
funcţie de circumstanţe: reprezentarea e socială pentru că individul însufleţeşte
„realitatea obiectivă”, o integrează sistemului său de valori şi organizării sale
cognitive, contextului său social şi ideologic.
De altfel, premisa de la care pleacă teoreticienii acestui concept este aceea
că nu există realitate obiectivă, pentru că orice realitate este reprezentată, adică
însuşită de individ, reconstruită în sistemul său cognitiv şi integrată în sistemul
său de valori (Abric, 1995).

Nu există realitate obiectivă, pentru că orice realitate este reprezentată.

~ 141 ~
 O reprezentare este întotdeauna o reprezentare a cuiva despre ceva. Altfel
spus, un obiect nu există în sine, el există pentru un individ şi în raport cu acesta.
Numai că, individul, în momentul când exprimă o opinie faţă de obiect, obiectul
este reconstruit, pentru a fi consistent cu sistemul de evaluare al individului. Din
acel moment, reprezentarea „obiectivă” devină socială.

Reprezentarea socială: ansamblu organizat şi structurat de opinii

şi atitudini în legătură cu un obiect dat.

Faptul că reprezentarea are o structură, a condus către ideea că elementele

unei reprezentări pot fi ierarahizate. Dacă sunt ierahizate, înseamnă că au o
pondere diferită şi unele sunt mai importante decât altele. Aşa a apărut ipoteza
nodului central, conform căreia reprezentarea socială este organizată în jurul unui
nod central, ce constituie elementul cel mai stabil al reprezentării (Abric, 1984).

Ipoteza nodului central: reprezentarea socială este organizată în jurul unui nod central,
ce constituie elementul cel mai stabil al reprezentării.
(Abric, 1984)

Acest nod este constituit din unul sau mai multe elemente care dau
semnificaţie reprezentării. În jurul lui se grupează elementele periferice, care se
află în relaţie directă cu acesta. Elementele periferice sunt, de fapt, ierarhizate,
fiind mai aproape de nodul central (mai importante) sau mai depărtate de acesta.
Sistemul periferic este fundamental, pentru că el permite ancorarea reprezentării
în realitate şi apărarea nodului central.
Cum este apărat nodul central? C. Flament (1987) spune că, atunci când
o reprezentare este atacată, intervin patru procese:
 Reamintirea normalului;
 Desemnarea elementului străin;
 Afirmarea unei contradicţii între aceşti termeni;
 Propunerea unei raţionalizări ce ar permite tolerarea contradicţiei.

Reprezentările sociale sunt, în acelaşi timp, stabile şi rigide (determinate de nodul

central), dar şi dinamice şi suple (consecinţe ale sistemului periferic).

Reiese clar că reprezentările sociale se pot transforma, în funcţie de

maniera în care este percepută modificarea: dacă individul consideră că
schimbarea operată în mediul său este ireversibilă, procesul de transformare a

~ 142 ~
reprezentării este inevitabil. Dacă, însă, se aşteaptă la revenirea stării anterioare,
reprezentarea nu se modifică decât superficial (Flament, 1994).
J. Abric (1994) consideră că transformările sunt de trei feluri:
 rezistente, când practica nouă este administrată de sistemul
periferic.
 progresive, când practica nouă nu este total contradictorie cu
nodul central şi transformarea reprezentării se va petrece gradual,
prin construcţia unui nou nod.
 brutale, când practica nouă atacă direct nodul central,
transformarea petrecându-se direct şi complet.
Aşadar, reprezentările sociale se prezintă, întotdeauna, cu două faţete:
aceea a imaginii şi aceea a semnificaţiei asociate ei: oricare imagine are un sens
şi orice sens o imagine.

Memoria socială
În 1885, H. Ebbinghaus a descoperit curba uitării, ajungând la concluzia
că jumătate din ce învăţăm, uităm în prima oră după ce ne-am oprit din studiat.
De atunci, cercetătorii s-au concentrat asupra memoriei, asupra eficienţei acesteia
şi rolului ei în viaţa socială şi în construirea unei identităţi, fie ea locală, naţională
sau de orice alt tip.

Omul nu reţine şi nu actualizează orice.

Bineînţeles că primul pas a constat în elaborarea unor tipologii. Astfel, s-

a făcut diferenţierea între memoria explicită (achiziţionarea conştientă a
informaţiilor) şi cea implicită (achiziţionarea neintenţionată a lor), ba chiar s-au
identificat subtipuri, memoria explicită putând fi semantică (ce implică diverse
operaţii mentale) sau episodică (ce nu implică nimic... altceva decât regăsirea în
memorie a unei informaţii).
Revenind la Ebbinghaus, s-a făcut diferenţa între memoria senzorială,
memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată, R. Atkinson şi R. Shiffrin
(1968) considerând că o informaţie ar trebui să parcurgă obligatoriu cele trei
stadii.
Tot de uitare s-a preocupat şi E. Tulving (1974), care considera că
amintirea unui fapt depinde de două lucruri: urma lăsată de acel fapt în memorie
şi un aspect din prezent care ne aminteşte de ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Recuperarea semnalului: amintirea unui fapt depinde de urma lăsată de acel fapt în
memorie şi de un aspect din prezent care ne aminteşte de ceea ce s-a întâmplat în trecut.
(Tulving, 1974)

~ 143 ~
 Partea interesantă se referă la faptul că, cel mai bine ne reamintim ceva
atunci când se repetă contextul în care s-a produs acel ceva. Această ipoteză a
primit numele de memorie dependentă de stare, conform căreia cele mai eficiente
semnale ale reamintirii sunt tocmai acelea care reies din recrearea evenimentului
originar.

Memoria dependentă de stare: reamintirea are loc atunci când individul

se află într-un context similar cu acela în care a fost activată învăţarea.
(Bower, 1981)

Ce ne interesează pe noi este teoria potrivit căreia memoria indivizilor

este socială, argumentată prin faptul că semnificaţia faptelor şi situaţiilor de viaţă
pe care ni le amintim depind de grupurile sociale de apartenenţă şi de referinţă.
Mai mult, M. Halbwachs (1925) consideră că memoria socială este o memorie
colectivă, din moment ce majoritatea amintirilor le dobândim în societate.

Orice memorie, inclusiv cea individuală, este o memorie socială.

(Halbwachs, 1925)

Dar, dacă memoria personală, poate fi controlată limitat, când vine vorba
de comunităţi, grupuri sau naţiuni, fiecare îşi aminteşte ce vrea, ce e în interesul
ei. Orice grup îşi construieşte o memorie, dar ea nu este încremenită, ci
reconstruită neîncetat, după cum are nevoie grupul (Marcel, 2005).

Memoria unora nu este identică cu memoria altora,

iar această opoziţie ţine de poziţionarea identitară.
(Rateau, 2010)

Mai mult, dacă un eveniment trecut scoate în evidenţă conflicte identitare

sau ameninţă identitatea unui grup, activitatea memoriei este mai degrabă
orientată spre prezervarea şi conservarea identităţii decât spre reproducerea reală
a faptelor. Altfel spus, memoria reglează raportul dintre ceea ce trebuie păstrat
şi partea care ar fi convenabil să fie eliminată.

Reconstruim trecutul sub presiunea prezentului.

~ 144 ~
 Experiment:
În august 1893, la Aigues-Mortes (Franţa), în zona explorărilor de sare, muncitorii
sezonieri italieni au fost masacraţi de o mulţime dezlănţuită. Tot oraşul a fost implicat, presa
locală şi naţională au relatat evenimentul iar justiţia a achitat, în ciuda tuturor evidenţelor, toate
persoanele anchetate.
Un secol mai târziu (1992), M. Rouquette a efectuat o anchetă la Aigues-Mortes pentru
a observa cum a rămas acest eveniment în memoria colectivă a localnicilor. Subiecţii trebuiau să
aleagă între şase expresii, provenind din articole consacrate evenimentului pe aceea care ar
corespunde cel mai bine faptelor petrecute. Cele şase expresii au fost: 1) „Încăierarea italienilor”;
2) „Masacrarea italienilor”; 3) „Întâmplarea cu italienii”; 4) „Evenimentul de la Aigues-Mortes”;
5) „Măcelul de la Aigues-Mortes”; 6) „Întâmplarea de la Aigues-Mortes”.
Rezultatul: Subiecţii au evitat să aducă vreo critică directă oraşului: 88% dintre ei au
ales primele trei titluri (30% au reţinut titlul 1, 25% titlul 2 şi 33% titlul 3).

Evenimentele percepute ca negative pentru un grup sunt uitate,

din dorinţa de protejare a identităţii sociale proprii.

Există, însă, şi puncte de vedere conform cărora nu uităm doar

evenimentele negative, ci şi pe cele pozitive. Altfel spus, chiar şi atunci când
suntem interesaţi, nu reuşim să reţinem, iar când reuşim, din păcate, ne amintim
decât forma, nu şi semnificaţia. Este ceea ce ne învaţă teoria amneziei sociale,
elaborată de H. Stahl (1983).

Teoria amneziei sociale: transmiterea de bunuri culturale de la o generaţie la alta se

realizează agonic, pierzându-se pe parcurs sensul iniţial.
(Stahl, 1983)

De multe ori, continuitatea cu trecutul istoric este deliberat construită, şi

aproape că nu mai contează că transmiterea tradiţiilor se realizează agonic sau
nu. Este ceea ce E. Hobsbawn şi T. Ranger (1983) au numit fenomenul inventării
tradiţiilor, adică instituirea unor practici şi comportamente noi care, inculcate
prin repetiţie, să devină norme sociale cu valoare de reper în societăţile viitoare.

Cadrele sociale ale memoriei: amintirile stabile şi dominante ale unui grup, care se
transmit membrilor grupului, odată cu reperele spaţiale sau fizice care permit
rememorarea.
(Halbwachs, 1925)

M. Halbwachs (1925) a elaborat şi legile memoriei sociale, care se referă

la:
 legea concentrării, ce exprimă tendinţa de localizare în acelaşi
spaţiu a mai multor evenimente ce nu au legătură între ele;

~ 145 ~
  legea divizării, ce vizează fragmentarea unei acţiuni în mai multe
elemente, diferit localizate;
 legea dualităţii, ce plasează în două locuri diferite acelaşi
eveniment desfăşurat cu mult timp în urmă.
S. Chelcea (1996) a mai elaborat o lege, a similitudinii acţiunilor,
conform căreia se atribuie acelaşi mod de acţiune original, mai multor personaje
istorice, din epoci diferite.
Dincolo de legi, mai avem şi fenomene. Unul dintre ele, fenomenul
criptomneziei sociale (Moscovici, 1985), se referă la faptul că, sub presiunea unei
minorităţi, majoritatea acceptă ideile minorităţii dar uită geneza lor, însuşindu-şi-
le, ca şi când ar fi plecat de la ea. Altfel spus, se confundă amintirile cu gândurile
originale (Macrae şi alţii, 1999).

Criptomnezia socială: iluzia mintală conform căreia indivizii cred eronat

că au propus o idee nouă când, de fapt, îşi amintesc o idee receptată în trecut de la
altcineva.

Acest lucru se întâmplă pentru că majoritatea nu susţine o idee minoritară

decât dacă poate pretinde că ea a elaborat-o (Mugny şi Perez, 1989).

Stereotipuri, prejudecăţi, discriminare

Dacă anterior am discutat despre percepţia Eu-lui şi a celuilalt, este firesc
să ne îndreptăm acum atenţia către modul în care sunt percepute grupurile, ca şi
actori colectivi ai vieţii sociale. Pentru înţelegerea modului în care se derulează
acest proces, dar şi pentru a putea utiliza concluziile teoretice în practică, este
necesar să delimităm şi să înţelegem trei concepte teoretice fundamentale:
stereotipul, prejudecata şi discriminarea.

Stereotipul
Etimologia termenului de stereotip (în greacă stereos înseamnă solid, fix,
iar typos, caracter) sugerează înţelesul acestuia. Stereotipurile reprezintă judecăţi
simplificate şi generalizate despre membrii altor grupuri sociale (Lippman, 1922)
materializate în „credinţe despre caracteristici psihologice şi/sau
comportamentale ale unor categorii de indivizi (Gheorghe, 1994). Exemple de
stereotipuri ar putea fi consideraţii precum: „ţiganii au ureche muzicală”, „nemţii
sunt harnici” sau „moldovencele sunt bune bucătărese”. Iată o parodie a modului
în care, de cele mai multe ori, gândim:

~ 146 ~
 Paradisul este locul în care: Iadul este locul în care:
Francezii sunt bucătarii Englezii sunt bucătarii
Italienii sunt amanţii Elveţienii sunt amanţii
Englezii sunt poliţiştii Germanii sunt poliţiştii
Germanii sunt muncitorii Francezii sunt muncitorii
Şi totul este organizat de elveţieni. Şi totul este organizat de italieni.

Figura 10. Exemple de stereotipuri (Yzerbyt şi Schadron, 1996)

Cercetările moderne asupra stereotipurilor au depăşit concepţia conform

căreia acestea reprezintă erori simplificatoare ale realităţii cu un caracter
preponderent rigid, în prezent fiind considerate construcţii mentale dinamice,
bazate pe un sistem de filtrare a informaţiei primite din mediu.
Anul 1933 a marcat studiul stereotipurilor prin cercetările de pionierat ale
lui D. Katz şi K. Braly care au utilizat, pentru prima dată, „liste de atribute”
(check-list) pentru identificarea stereotipurilor asupra unor grupuri (definind
stereotipul ca ansamblul de adjective cele mai frecvent atribuite unui grup).
Subiecţilor li s-a cerut să selecteze, în ordinea preferinţelor, cinci adjective dintr-
un ansamblu de 84, pe care le consideră mai sugestive pentru diferite grupuri
etnice. A rezultat că americanii îi consideră pe englezi sportivi şi inteligenţi, pe
italieni impulsivi şi pasionali, pe negri superstiţioşi şi leneşi etc.

Majoritatea stereotipurilor sunt negative.

Experiment:
Unor subiecţi li s-au arătat 30 de fotografii tip buletin reprezentând figuri neutre din
punct de vedere etnic. Sarcina consta în a formula anumite judecăţi fiecărei fotografii, pe baza a
6 atribute: simpatie, frumuseţe, inteligenţă, forţă de caracter, ambiţie şi bună dispoziţie. Două luni
mai târziu, li s-a cerut subiecţilor acelaşi lucru, cu singura diferenţă că respectivele fotografii
aveau acum asociate un nume şi un prenume: evreiesc, irlandez, italian sau american. Rezultatul:
în cazul americanilor, judecăţile sunt stabile. În celelalte cazuri, apar diferenţe mari. De exemplu,
evreii sunt descrişi ca fiind mai inteligenţi, ambiţioşi, dar mai puţin simpatici (Razran, 1950).
Aşadar, indivizii nu reacţionează la persoana ca atare, ci la una pe care şi-o reprezintă în funcţie
de stereotipurile la care se raportează inconştient.

Analiza ulterioară a stereotipurilor a depăşit această abordare

preponderent descriptivă, atenţia specialiştilor focalizându-se asupra aspectelor
cognitive, dinamice ale procesului de stereotipizare şi asupra influenţelor, de cele
mai multe ori neconştientizate, pe care acestea le au asupra modului de generare
a prejudecăţilor. Studiile descriptive asupra stereotipurilor au arătat că oamenii
tind să atribuie in-group-urilor preponderent trăsături stereotipe peiorative. De
exemplu, categoriile de gen prezintă „în mintea noastră” caracteristici bine
~ 147 ~
definite (femeilor fiindu-le atribuite, în general, caracteristici mai puţin dezirabile
din punct de vedere social, comparativ cu bărbaţii).

Experiment:
Unor subiecţi li s-a cerut să citească o listă ce conţinea o serie de nume ale unor persoane
celebre dispuse aleator printre nume necunoscute. A doua zi, li se cerea să citească o nouă listă
ce conţinea numele din lista prezentată în prima zi, la care s-au adăugat o serie de alte nume
necunoscute. Sarcina experimentală propriu-zisă a subiecţilor era să decidă care dintre numele
prezentate în această listă erau numele unor persoane cunoscute (celebre). Rezultatul: numelor
de bărbaţi li s-a acordat o mai mare probabilitate de a fi nume celebre decât celor de femei
(Greenwald şi Banaji, 1996).

Stereotipul este în general defavorabil dacă relaţiile între cele două grupuri sunt
conflictuale
şi în general favorabil dacă relaţiile sunt amicale.
(Avigdor, 1953)

M. Brauer (2005) explică originea stereotipurilor apelând la trei abordări:

 psihanalitică, ce consideră stereotipurile drept rezultatul unui
mecanism de apărare, prin care nişte sentimente negative faţă de
sine sunt deplasate şi proiectate asupra membrilor altui grup.
Conform acestei abordări, funcţia stereotipurilor este aceea de a
rezolva nişte conflicte interne;
 socioculturală, ce vede stereotipul ca rezultatul inevitabil al
conflictului dintre grupurile sociale care se luptă pentru resurse
limitate. În acest caz, stereotipurile servesc la justificarea
inegalităţilor existente;
 sociocognitivă, ce pune accent pe rolul proceselor cognitive,
indivizii fiind constrânşi să clasifice mediul social şi să
categorizeze ceea ce există în jurul lor. Conform acestei abordări,
stereotipurile sunt reprezentări mentale ce rezultă din acest proces
de clasificare a cărui funcţie esenţială constă în a simplifica
mediul social.
Stereotipurile au diverse grade de acurateţe. Ele sunt foarte greu de
apreciat, singurele certitudini fiind acelea că stereotipurile pentru ingroupuri sunt
mai acurate decât cele pentru outgroupuri (Judd şi Park, 1993). Autorii
menţionaţi au identificat trei tipuri de inacurateţe:
 a informaţiei – tendinţa de a subestima/supraestima atributele
reale;
 a valenţei – tendinţa de a percepe mai degrabă negativ/pozitiv
decât în realitate;
 a dispersiei – tendinţa de a aprecia eterogenitatea mai mult/mai
puţin decât este în realitate.
~ 148 ~
 Acurateţea stereotipului: corespondenţa dintre caracteristicile atribuite şi cele reale.

Pentru a se forma şi persista, stereotipurile trebuie să fie acceptate social,

să fie construite în acord cu normele sociale existente la un moment dat. Dar
realitatea schimbării normelor sociale în timp ne demonstrează că şi
stereotipurile, la rândul lor, pot să îşi revizuiască conţinutul. Astfel, modificarea
percepţiei asupra grupurilor defavorizate precum femeile, negrii etc. au condus
la revizuirea stereotipurilor referitoare la aceştia.
Desigur, aceasta nu înseamnă că toate stereotipurile au această coloratură:
anumite categorii sociale se bucură de calificări mai generoase (despre preoţi se
spune că sunt instruiţi şi culţi, despre militari că sunt curajoşi etc.).
Aprecierea semnificaţiei stereotipurilor are loc într-un cadru mai larg,
reprezentat de cadrul cultural în care acestea funcţionează. J.Jost şi M.Banaji
(1994) arată că stereotipurile sunt utilizate şi pentru a justifica sistemul social în
ansamblu.

Despre cei care deţin poziţii înalte în ierarhia socială există părerea că ar fi înzestraţi cu
calităţi deosebite,
în timp ce persoanele cu un status inferior sunt prezentate într-o lumină negativă.

Impactul negativ al stereotipurilor apare mai ales atunci când se

distorsionează flagrant realitatea. De exemplu, dacă apreciem nefondat că cineva
este o persoană distantă şi rece, comportamentul nostru va fi unul de evitare. Însă,
dacă subiectul percepe că ne vom comporta distant, atunci va avea tendinţa de a
reacţiona la fel, chiar dacă în realitate nu este o astfel de persoană. Mai mult, dacă
şi alţi indivizi adoptă faţă de el aceeaşi conduită (preluată prin stereotipizare),
subiectul va tinde să transforme atributele respective în trăsături de personalitate.
Un alt exemplu îl constituie asocierea şomajului cu incompetenţa.
Datorită devalorizării sociale a poziţiei şomerului, impresiei acestuia (întărită de
atitudinile celorlalţi) că el ar fi principalul vinovat de situaţia în care se află,
eşecurilor repetate în găsirea unui alt loc de muncă, individul chiar va ajunge să
creadă că e incompetent. Această nouă autopercepţie îl va determina să adopte
atitudini apatice şi fataliste, să prefere izolarea (Demaziére, 1996), ceea ce va
întări credinţa celorlalţi că incompetenţa este cea care îl face să se comporte în
acest mod.
Situaţiile prezentate au scopul de a evidenţia faptul că fiecare individ are
diverse faţete ale personalităţii, însă, aproape întotdeauna, faţeta pe care o
prezentăm este cea care o trezesc ceilalţi în noi (Giblin, 1956).

~ 149 ~
 Ne comportăm aşa cum ne determină ceilalţi să o facem,
confirmându-le, astfel, expectanţele şi stereotipurile.
(Word şi alţii, 1974)

Stereotipurile au efecte importante asupra evoluţiei individului, dacă

avem în vedere că acesta îşi modifică sau reconstruieşte imaginea de sine, în
funcţie de felul cum este perceput de ceilalţi. De exemplu, un negru poate să-şi
modifice încrederea în propriile capacităţi atunci când este respins la selecţia
pentru un loc de muncă (selecţie realizată de albi), în loc să considere că
interviatorul îl discriminează.
Majoritatea cercetătorilor apreciază că mass-media are un rol important
în crearea, consolidarea şi generalizarea anumitor imagini, care, prin repetare şi
focalizare, ajung să devină stereotipuri.

Experiment:
A. Neculau (1996) a plecat de la premisa că, indiferent de nivelul de instrucţie şi mediul
socio-cultural în care se dezvoltă, individul încorporează informaţia cu care este bombardat din
exterior şi ajunge să împărtăşească acele opinii. El a vrut să evalueze cât de contaminaţi pot fi
studenţii (consideraţi a fi o populaţie lipsită de prejudecăţi) de atitudinea presei faţă de ţigani, în
condiţiile în care mesajul mass-media era destul de clar: “rromii reprezintă un adevărat pericol
pentru identitatea noastră naţională” (Neculau, 1996). El a cerut subiecţilor (42 de studenţi la
psihologie şi ştiinţele educaţiei) să aleagă 5 cuvinte dintr-o listă de 15 calităţi şi 15 defecte,
amestecate şi aranjate în ordine alfabetică. Această listă de calităţi şi defecte a fost obţinută în
urma consultării a 177 de studenţi cărora li s-a cerut să indice 5 cuvinte care ar caracteriza
personalitatea modală a rromului mediu. Când s-a examinat ierarhia trăsăturilor de personalitate
selecţionate din lista de 30 de atribute, s-a constatat că între primele 14 (cu scoruri semnificative)
s-au clasat doar 4 trăsături pozitive, restul de 10 fiind selecţionate dintre cele 15 negative. Primele
trei aparţin acestei ultime liste (scandalagiu, murdar, incult), în schimb ultimele clasate
(politicos, cooperant) aparţin listei pozitivelor. Concluzia autorului a fost că segmentul cel mai
tolerant al populaţiei instruite judecă, şi el, stereotipic, etichetează și recurge la generalizări
pripite.

T. Constantin (1996) consideră că principalul mijloc care poate schimba

reprezentarea actuală asupra rromilor este tot mass-media. O mediatizare a
exemplelor pozitive care contrazic stereotipurile negative, justificarea cu abilitate
a unora din comportamentele lor mai puţin dezirabile prin prezentarea în termeni
pozitivi a filosofiei lor de viaţă şi a tradiţiilor lor ar reduce intensitatea atitudinilor
negative şi ar creşte semnificaţia stereotipurilor cu conotaţii pozitive.
O relaţie consistentă şi puternică există şi între stereotipizare şi
socializare, cele două variabile fiind angrenate într-o cauzalitate circulară (Iluţ,
2000): rolul prescris social (saturat de reprezentări stereotipe) determină un
anumit conţinut socializant şi, în consecinţă, un anumit profil de personalitate.
Prin respectivul profil, rolurile de sex, acompaniate de clişeele corespunzătoare,
se reproduc. De exemplu, părinţii aparţinând societăţii tradiţionale erau convinşi
că băiatul va deveni bărbat adevărat doar imitându-şi tatăl, iar fetiţa o femeie
~ 150 ~
veritabilă, identificându-se numai cu mama. În acelaşi timp, celelalte persoane
din anturajul copilului (profesori, prieteni etc.) valorizau negativ orice încercare
a acestuia de a imita gesturi, de a adopta comportamente considerate ca
aparţinând modalităţilor de manifestare ale celuilalt sex.
Psihosociologii consideră că cele două sexe au trăit închise, secole de-a
rândul, în aceste modele culturale, modele ce au fost perpetuate prin stereotipie
şi prejudecată. Odată cu procesul de emancipare a femeii a intervenit, însă, o
accentuată tendinţă de depăşire a clişeelor tradiţionale legate de ideea de
feminitate. Tendinţa actuală de modificare a atitudinilor, comportamentelor şi,
implicit, a stereotipurilor care caracterizau femeia tradiţională are efecte deosebit
de importante asupra socializării generaţiilor actuale şi viitoare de copii.

Numărul părinţilor care pregătesc un destin diferit copiilor lor,

în funcţie de sexul acestora, este tot mai mic.
(Durning, 1995)

Însă, socializarea nediferenţiată nu va cunoaşte aceeaşi intensitate în toate

societăţile şi nici chiar în toate clasele şi categoriile sociale aparţinând aceleiaşi
societăţi.

Prejudecata
Aşa cum am arătat anterior, categorizarea este un fenomen universal,
separarea în „noi” şi „ei” având loc în toate societăţile. Erorile de percepţie a
„out-grupului” sunt la rândul lor prezente pretutindeni. În relaţiile dintre
majoritate şi minoritate, minorităţile sunt etichetate, cel mai adesea, negativ şi
suferă tratamente discriminatorii legitimate de respectiva categorisire. Sexul,
rasa, etnia, religia, orientarea sexuală constituie tot atâtea pretexte pentru ca
majoritatea să-şi aroge mai multe drepturi.

Prejudecata: atitudine culturală pozitivă sau negativă

faţă de membrii unui grup sau ai unei categorii sociale.
(Johnson, 1995)

Prejudecăţile faţă de membrii acestor grupuri se învaţă încă din copilărie

în cadrul procesului de socializare. Dacă o persoană este membră a unui anumit
grup social, iar atitudinea noastră faţă de aceasta derivă doar din faptul că ştim
de această apartenenţă, atunci respectiva atitudine reprezintă o prejudecată.
Aşadar, prejudecata este o judecată care nu are o justificare raţională şi
care, de cele mai multe ori, este eronată (Filipescu, 1994). Faptul că de cele mai
multe ori prejudecăţile sunt negative a condus la acumularea unei încărcături
peiorative a acestui concept. Teoreticienii preferă să folosească termenul de

~ 151 ~
prejudecată pentru a desemna o aversiune nejustificată pe care un individ o are
faţă de un grup sau o categorie socială, fără ca respectivele sentimente să aibă o
justificare raţională. Atitudinile faţă de drogaţi, de exemplu, nu constituie
prejudecăţi pentru că există motive întemeiate care pot justifica sentimentele
negative faţă de aceştia.

Prejudecata: predispoziţie de a adopta un comportament negativ faţă de membrii unui

grup, bazată pe o generalizare eronată şi rigidă.
(Allport, 1954)

Cele mai multe prejudecăţi au apărut în relaţiile dintre „majoritate” şi

„minoritate”, această delimitare fiind realizată în funcţie de criteriul puterii pe
care o deţine fiecare grup. Pot exista situaţii în care un grup este calificat ca
minoritar (şi tratat ca atare) în ciuda superiorităţii sale numerice. Secole de-a
rândul, femeile au suferit impactul prejudecăţilor chiar dacă numeric au fost
superioare bărbaţilor. Albii din Africa de Sud, deşi foarte puţini, au condus o
perioadă îndelungată populaţia de culoare.
Interesul pentru studierea prejudecăţilor s-a concretizat în numeroase
teorii care au încercat să explice modul în care se formează şi se perpetuează
prejudecăţile.
T. Adorno şi alţii (1950) au încercat să identifice cauzele formării unor
prejudecăţi, cum ar fi antisemitismul. Autorul a identificat un tip de personalitate
mai înclinat către îmbrăţişarea şi perpetuarea prejudecăţilor pe care l-a numit
personalitate autoritariană. Aceasta se caracterizează prin conformism,
rigiditate, intoleranţă la ambiguitate, supunere faţă de figurile autoritare. În opinia
lui Adorno, prejudecata nu este normală, ci un rezultat al tratamentelor dure
primite de respectivii indivizi în copilărie. De aceea, pentru combaterea
prejudecăţilor şi a stereotipurilor ar trebui identificate persoanele cu tendinţe
autoritare şi consiliate în sensul reducerii acestui tip de manifestări în special în
educarea generației viitoare.
Dacă teoria autoritarianismului vede cauzele prejudecăţii la nivelul
persoanei, teoria agresivitate-frustrare consideră că acestea sunt determinate din
exterior. Atunci când indivizii nu îşi pot atinge scopurile pe care şi le-au propus,
este generată frustrarea care conduce la agresivitate. Deoarece, de cele mai multe
ori, ţinta agresivităţii este prea puternică (şeful, statul), individul se află în
imposibilitatea de a o agresa. De aceea, agresivitatea acumulată este direcţionată
asupra unor ţinte mai slabe. Minorităţile, prin vizibilitate şi lipsă de putere
reprezintă ţinte perfecte pentru redirecţionarea impulsurilor agresive. Aşadar, o
soluţie de eliminare a prejudecăţilor o reprezintă eliminarea frustrării.

Persoanele care au o stimă de sine scăzută au mai multe prejudecăţi.

(Cialdini şi Richardson, 1980)

~ 152 ~
 Conform abordării sociologice, prejudecăţile sunt învăţate de către copii
de la adulţii din mediul lor, în special de la părinţi, în cadrul procesului de
socializare şi sunt întărite mai târziu de covârstnici. S-a arătat că între atitudinile
(pozitive sau negative) manifestate de părinţi şi de copii există o foarte puternică
corelaţie. Mass-media poate constitui un mijloc foarte eficient de combatere a
prejudecăţilor prin prezentarea de modele care să contrazică stereotipul (în acest
mod, rasismul a devenit o atitudine negativă condamnată de către societate).
Teoria conflictelor reale (Sherif, 1966) a furnizat o altă explicaţie
referitoare la sursele prejudecăţilor. Competiţia pentru acapararea unor resurse
limitate poate fi sursa unor etichetări negative a grupurilor rivale. De aceea,
eliminarea competiţiei intergrupale prin trasarea unor scopuri supraordonate a
căror îndeplinire să activeze cooperarea între grupuri, reprezintă o modalitate de
reducere a prejudecăţilor.

Cu cât competiţia pentru resursele limitate este mai mare,

cu atât vor fi mai intense prejudecăţile şi ostilitatea dintre grupurile în cauză.
(Jackson, 1993)

Abordarea cognitivă a formării prejudecăţilor a permis formularea unei

noi explicaţii asupra originii acestora. Din această perspectivă, categorizarea este
responsabilă pentru formarea stereotipurilor şi prejudecăţilor.
Deoarece membrii minorităţilor sunt identificaţi mai uşor,
comportamentele acestora ne atrag atenţia şi le memorăm mai uşor. Este
demonstrat că indivizii reţin cu mai multă uşurinţă comportamentele negative
decât pe cele pozitive. De aceea, cel mai bine vor fi reţinute comportamentele
negative realizate de membrii grupurilor minoritare şi, conform principiului
accesibilităţii, se va estima o probabilitate mai crescută de apariţie a
comportamentelor negative ale minorităţii.
Contactul cu grupurile stereotipizate negativ este foarte important pentru
reducerea prejudecăţilor. O altă metodă de combatere a prejudecăţilor şi
stereotipurilor este decategorizarea, respectiv desfiinţarea categoriilor create
artificial şi recategorizarea membrilor acestora (utilizarea unor categorii mai
largi, suficient de abstracte pentru a include mai multe elemente, dar suficient de
concretă pentru a surprinde amănuntele semnificative). Pe această linie ideatică,
dacă vom considera că populaţia României este formată din moldoveni, munteni,
ardeleni este foarte probabil să activăm stereotipuri mai mult sau mai puţin
pozitive. O recategorizare corectă şi mult mai eficientă din punct de vedere al
coeziunii sociale ar fi să ne autopercepem cu toţii ca români.

~ 153 ~
 Tabelul 4. Modele teoretice în explicarea prejudecăţilor şi stereotipurilor (Sanitioso şi alţii, 1999)

MODEL EXPLICAREA STEREOTIPULUI ŞI A PREJUDECĂŢII

TEORETIC
Personalitatea autoritariană – caracterizată prin rigiditate şi o înaltă
Psihodinamic trebuinţă de autoritarism, cauzată de pedepsiri repetate de către părinţi în
copilărie.
Frustrare- Frustrarea conduce la comportament agresiv, mai ales faţă de minorităţi,
agresivitate care sunt văzute ca ţinte sigure, vizibile şi care nu pot riposta.
Stereotipul şi prejudecăţile sunt învăţate de la părinţi, co-vârstnici sau alte
Învăţare socială surse sociale.
Real: atitudinile negative au originea în conflictul real de interese pe care
Teoriile îl manifestă grupurile în accesul la resurse.
conflictului Perceput: nedreptatea percepută în împărţirea resurselor între propriul
grup şi celelalte.
Teoriile Categorizarea oamenilor în grupuri pe baza caracteristicilor fizice,
cognitive vizibile. Este un proces normal şi nu conduce totdeauna la stereotipuri
negative.

Discriminarea
Discriminarea apare în situaţia transpunerii efective în plan
comportamental a stereotipurilor şi prejudecăţilor şi constă în tratarea inegală a
indivizilor sau grupurilor din cauza unor trăsături specifice ale acestora
(apartenenţa etnică, de gen, religioasă, de clasă, orientarea sexuală etc.).
Organizaţia Naţiunilor Unite consideră că discriminarea include „orice conduită
bazată pe distincţia operată în raport cu anumite categorii naturale şi sociale şi
care nu este legată de capacităţile şi meritele individuale sau de comportamentul
unei persoane” (apud Mihăilescu, 1994).

Discriminarea: comportament negativ ce are ca ţintă obiectul unei prejudecăţi, pe baza

unui stereotip.

În general, se consideră că discriminarea apare în cazul acţiunii unei

majorităţi dominante în raport cu minoritatea, care este prejudiciată prin bararea
accesului la diferite resurse (materiale, de putere, prestigiu).

Discriminarea: comportament negativ faţă de membrii unui out-group despre care avem
prejudecăţi.
(Dovidio şi Gaertner, 1986)

Conceptul de discriminare a căpătat relevanţă sporită în societatea zilelor

noastre, societate clădită în jurul ideii de egalitate. Nu încape nici o îndoială că
discriminarea, de orice natură ar fi ea (socială, rasială, sexuală etc.), este un
fenomen pe care orice societate ce se consideră civilizată trebuie să îl dezaprobe
~ 154 ~
şi să îl combată. Cu toate acestea, uneori, se încearcă cu atâta vigoare combaterea
ei, încât se ajunge la un cerc vicios: înlăturarea discriminării prin… discriminare.
S-a ajuns, astfel, la apariţia unui nou termen: discriminarea pozitivă, care indică
situaţia în care o persoană aparţinând unui sex inadecvat reprezentat este
preferată în locul alteia, aparţinând celuilalt sex, alegere datorată doar acestui
motiv. Însă, nu e nimic pozitiv în această practică, ci, dimpotrivă, ea este la fel
de periculoasă ca şi discriminarea tradiţională. A acorda drepturi mai mari
categoriei nedreptăţite decât restului populaţiei, înseamnă a favoriza apariţia
următoarelor efecte:
a) se recunoaşte inferioritatea segmentului favorizat, prin faptul că nu
poate concura de la egal la egal cu ceilalţi;
b) nu se atinge o stare de echilibru sau egalitate, ci se ajunge chiar la starea
contrară, de defavorizare a categoriei majoritare;
c) se încalcă principiile economiei de piaţă.
De aceea, în locul acestui concept, e de preferat mai degrabă termenul de
discriminare inversă, dacă tot suntem în faza în care inventăm concepte care,
oricum, sunt de evitat.
Tratamentul discriminator faţă de membrii grupurilor etnice minoritare
este, din păcate, o practică frecvent întâlnită în lume care se manifestă în domenii
foarte diverse al vieţii sociale: accesul la locurile de muncă, salarizare, prioritate
în acordarea locuinţelor etc. Uneori acelaşi stat se caracterizează prin situaţii
oarecum paradoxale, în sensul că doar anumite comunităţi beneficiază de condiţii
pentru păstrarea identităţii culturale. De exemplu, dacă în anii trecuţi în Polonia
existau probleme în privinţa învăţământului în limba maternă pentru ucraineeni,
în prezent această ţară a fost reclamată la Parlamentul European pentru
homofobie.
Dacă termeni precum discriminare sau discriminare pozitivă nu incumbă
explicaţii suplimentare, ultima perioadă impune atenţiei o nouă sintagmă:
discriminare indirectă. Aceasta caracterizează situaţiile când membrilor grupului
minoritar le sunt impuse condiţii pe care nu le pot satisface. De exemplu, în
Marea Britanie conceperea Legii Circulaţiei nu a avut în vedere caracteristicile
minorităţii sikh (care îşi acoperă în permanenţă capul cu un turban) atunci când
a pretins ca fiecare motociclist să poartă cască. Ulterior, a fost necesar ca această
lege să fie amendată prin exceptarea acestei minorităţi de la respectarea acestei
prevederi.
În Europa, etnia care suferă cel mai mult din cauza acestui fenomen
rămâne cea a ţiganilor. Nedoriţi, alungaţi şi marginalizaţi, de cele mai multe ori
ţiganii sunt prinşi în ceea ce numim „capcana sărăciei” (sunt săraci, deci nu au
bani pentru o educaţie corespunzătoare; de aceea nu au acces la slujbe bine plătite
şi rămân săraci). Drepturilor lor fundamentale sunt violate, nimeni nu este
pedepsit (pentru că victimele sunt ţigani) şi, mai mult decât atât, etnia este
stigmatizată, stereotipurile faţă de ei sunt preponderent negative, iar membrii ei

~ 155 ~
pleacă din nou în căutarea unui meleag mai bun... unde se vor situa iar la
marginea societăţii...
Discriminările apar în numeroase dintre interacţiunile umane, ca rezultate
ale atitudinilor pe care le avem faţă de anumite persoane şi categorii sociale, ale
stereotipurilor şi prejudecăţilor derivate. Cunoaşterea acestor aspecte ale realităţii
sociale ne permite o interpretare mai corectă, mai obiectivă a realităţii,
furnizându-ne instrumentele diminuării efectelor prejudecăţilor şi stereotipurilor.

Teoria atribuirii
Atribuirea cauzelor pentru diferite comportamente înseamnă a emite o
judecată, a infera ceva asupra propriei stări sau asupra stării altuia, pornind de la
un obiect, de la un gest sau acţiune întreprinsă de acesta. Are loc mai ales în
momente de incertitudine, ca expresie a necesităţii de a căuta invarianţi, de a
introduce coerenţă şi stabilitate în ambianţă.

Atribuirea: căutarea de către individ a cauzelor unui eveniment.

Multe dintre atribuirile pe care le realizăm se bazează pe comportamentul

nonverbal al persoanelor evaluate. De cele mai multe ori, judecăţile noastre sunt
cantonate la nivelul manifestările exterioare ale unei persoane, pe care le
considerăm indicii pentru cele interioare.
Modul în care facem atribuiri determină într-o bună măsură felul în care
ne raportăm în continuare la o anumită persoană. Astfel, un cerşetor beat, pe care
îl considerăm vinovat de starea în care a ajuns, este puţin probabil să primească
ajutor, în timp ce dacă aflăm că acesta a orbit în timpul serviciului în timp ce
încerca să-şi salveze un coleg de la moarte, disponibilităţile noastre de
întrajutorare vor fi cu mult mai mari.
Iniţiatorul teoriei atribuirii este Fritz Heider (1958), dar el nu a deschis
decât o poartă pe care au intrat nume ilustre ale psihologiei sociale: E. Jones şi
K. Davis cu modelul inferenţelor corespondente (1965), H. Kelley cu modelul
covarianţei (1967), Lee Ross cu eroarea fundamentală a atribuirii (1977) etc.
În esenţă, teoriile atribuirii analizează mecanismele psihologice prin care
actorul social îşi explică şi îşi localizează cauzele unor evenimente sau
comportamente, fie în interiorul persoanei, fie în afara ei. Cu alte cuvinte,
indivizii îşi pot justifica acţiunile ca fiind dependente de propriul lor
comportament (control intern) sau de factori exteriori acestuia (control extern).
Psihologia socială a evidenţiat numeroase corelaţii între locul controlului şi
anumite trăsături de personalitate.

~ 156 ~
 Cercetare:
N. Feather (1968) a arătat că nivelul încrederii în sine al subiecţilor cu control extern
poate creşte după un eşec şi se poate diminua după un succes. Dimpotrivă, nivelul celor cu control
intern va creşte după un succes şi va scădea după un eşec. Mai mult, dacă succesele sau eşecurile
se produc în lanţ iar subiectul are sau îi este indusă convingerea că ele sunt generate de
internalismul/externalismul său, destinul social al acestuia poate fi puternic marcat. D. Dwek
(1975) a demonstrat că, învăţându-i pe copii să atribuie succesul efortului pe care îl depun (cauze
interne), aceştia au muncit mult mai intens şi au obţinut rezultate mai bune faţă de cei care nu au
beneficiat de un astfel de tratament.

Evoluţia studiului fenomenului atribuirii a dus la cristaliarea câtorva teorii

explicative prin care se încearcă furnizarea unor premise de înţelegere a motivelor
pentru care oamenii procedează într-un anumit mod.
Teoria echilibrului cognitiv (Heider, 1958) porneşte de la premisa că
fiecare individ posedă un univers închegat de reprezentări. Acesta trebuie să fie
echilibrat, consistent şi, de aceea, fiecare nouă interpretare a realităţii trebuie să
se pună în acord cu cele anterioare. Astfel, indivizii asignează unor evenimente
temporare cauze permanente. Aşadar, la limită, atribuirea este procesul prin care
individul cunoaşte realitatea, poate să facă predicţii şi să o stăpânească.
Identificarea cauzelor evenimentelor dă realităţii un aspect coerent şi stabil şi
permite predicţii comportamentale.

Teoria corespondenţelor: Oamenii sunt exact aşa cum se şi comportă.

(Jones şi Davis, 1965)

Teoria covarianţei (Kelley, 1967) porneşte de la observaţia că atunci când

îi judecăm pe alţii ţinem cont de trei tipuri de informaţii care indică caracteristici
ale comportamentului: consecvenţa (repetabilitatea unui comportament într-un
anumit gen de situaţie), evidenţa (repetabilitatea comportamentului în situaţii
diferite) şi concordanţa (similaritatea comportamentului cu cel al celorlalţi într-
o situaţie dată). Precizia atribuirilor va fi mai mare dacă există o concordanţă
între aceste trei tipuri de informaţii: persoana se comportă la fel în acelaşi tip de
situaţie, se comportă similar în situaţii diferite şi comportamentul său nu seamănă
cu al celorlalţi.
Teoria socială a atribuirii (Steiner şi Field, 1960; Jaspars şi Hewstone,
1984) se referă la faptul că în afară de criteriile menţionate anterior, individul
face atribuiri având în vedere o grilă care include aşteptări fundamentate pe
specificul grupului de apartenenţă (normative sau stereotipice) şi pe informaţiile
prealabile despre apartenenţa grupală a actorului social vizat.

Dincolo de aceste teorii, să vedem ce se întâmplă în practică. De obicei,

avem tendinţa de a ne considera in centrul evenimentelor mai mult decât suntem
în realitate. În situaţii de grup, fiecare estimează propria contribuţie la o acţiune

~ 157 ~
colectivă ca fiind mai amplă decât cea a oricărui alt membru al grupului. În
paranteză fie spus, ne supraestimăm rolul în propriul grup în aceeaşi manieră în
care îi supraevaluăm pe membrii grupului nostru în comparaţie cu aceia ai altui
grup.

Etnocentrism: tendinţa individului de a-i supraevalua pe membrii propriului grup

şi de a-i subevalua pe cei aparţinând altui grup.
Egocentrism: eul este perceput în centrul evenimentelor mai mult decât se află el în
realitate.
(Greenwald, 1980)

Oamenii care au o personalitate puternică au o bună imagine de sine,

comparativ cu indivizii mai şterşi, care caută să se identifice cu un anumit grup
pentru a accede la o identitate socială pozitivă.
Indiferent de modul în care se percepe, ideea pe care individul şi-o face
despre sine însuşi depinde de ceilalţi. Pe de altă parte, oamenii au şi tendinţa de
a-şi proiecta propria imagine asupra celorlalţi, atribuind-o ca aparţinând acestora.

Ideea pe care individul şi-o face despre sine însuşi depinde de ceilalţi.

Persoanele cu o bună imagine de sine au şi o ridicată stimă de sine dar şi

un mod ciudat de a-şi justifica succesele sau insuccesele. De exemplu, acestea au
tendinţa de a se vedea pe ele însele la originea efectelor pozitive, şi nu a celor
negative. În acelaşi timp, îşi interpretează succesele în moduri diferite, apelând
la o gamă largă de atribuiri.

Beneficienţă: tendinţa individului de a se vedea pe sine

la originea efectelor pozitive şi nu a celor negative.
(Greenwald, 1980)

Dorinţa indivizilor de a fi sursa lucrurilor bune care li se întâmplă merge

atât de departe, încât ei ajung să manifeste un optimism nerealist în raport cu
evenimentele din viitor. Astfel, oamenii consideră că vor avea parte, mai degrabă
ei decât alţii, de evenimente plăcute ipotetice din viitor şi, mai degrabă alţii decât
ei de cele neplăcute.

Eroarea optimistă: tendinţa oamenilor de a crede că evenimentele negative din viitor li

se întâmplă altora şi nu lor, iar cele pozitive, mai degrabă lor şi nu celorlalţi.

~ 158 ~
 Una din cele mai mari greşeli pe care le facem în aprecierea celor de lângă
noi este tendinţa de a explica toate comportamentele acestora apelând la factorii
de personalitate şi ignorând factorii situaţionali. Cu alte cuvinte, tot ceea ce li se
întâmplă li se datorează, alte motive (mediu, conjunctură etc.) nefiind luate în
considerate. De exemplu, săracii sunt aşa pentru că nu s-au străduit destul,
insuccesele apar acolo unde nu există competenţă etc.

Eroarea fundamentală a atribuirii: tendinţa de a explica comportamentele altora

prin cauze interne, şi nu externe.
(Ross, 1977)

Paradoxal este faptul că această modalitate de a gândi se aplică, în

general, insucceselor altora. În schimb, dacă alţii au realizări, ele sunt puse mai
degrabă pe seama conjuncturii, norocului, relaţiilor etc. şi mai puţin pe seama
competenţei şi abilităţilor individuale.
Exact pe dos stă situaţia în ceea ce priveşte autoevaluarea. Succeselor
noastre le atribuim cauze interne (inteligenţă, hărnicie etc.), iar eşecurilor - cauze
externe (ghinion, nedreptate etc.).

Bias-ul de complezenţă: tendinţa individului de a-şi atribui

succesul unor cauze interne şi eşecul unor cauze externe.

Experiment:
P. Gosling (1992) i-a interogat pe profesori în legătură cu cauza reuşitei sau a eşecului
elevilor lor. Rezultatul: majoritatea şi-au atribuit reuşitele elevilor (calitatea actului de predare),
dar s-au disociat de eşecurile lor (contextul familial).

Tendinţa aceasta de a pune eşecurile noastre exclusiv pe seama factorilor

externi, poate duce, în condiţiile expunerii repetate la situaţii critice, la
resemnare, la apatie, la lipsa mobilizării individului pentru a depăşi dificultăţile,
în ultimă instanţă la depresie sau alte tulburări psihice.

Neajutorarea învăţată: starea de resemnare şi demotivaţie a individului

care atribuie propriilor eşecuri cauze exclusiv externe.
(Seligman, 1975)

O altă greşeală frecventă este aceea a diminuării rolului avut de cauza

specifică, în dauna altora mai puţin importante sau determinante în explicarea
unui succes/eşec.

~ 159 ~
 Principiul de reducere: cu cât cauzele plauzibile sunt mai numeroase,
cu atât se reduce posibilul impact al cauzei specifice.

Importanţa unei cauze este dată, de obicei, de uşurinţa cu care ne

reamintim ceea ce vrem să justificăm. De exemplu, dacă un agent comercial a
convins – datorită abilităţilor comunicaţionale - zece persoane să-i cumpere
produsul, îi va veni mai uşor să creadă că şi următoarele cinci persoane au fost
determinate să cumpere din acelaşi motiv, chiar dacă, în cazul lor, ar fi putut
interveni şi altele.

Euristica de reprezentativitate: avem tendinţa să judecăm probabilitatea în funcţie de

asemănare şi nu asemănarea în funcţie de probabilitate.
(Tversky şi Kahneman, 1974)

Atribuirea joacă un rol esenţial în evoluţia individului. S-a constatat că

persoanele care au o bună imagine de sine se mobilizează şi reuşesc mai mult
decât cele care fac tragedie dintr-un eşec şi consideră ghinionul ca fiind un
implacabil destin.

Cei care se percep ca fiind slabi eşuează în condiţii de vizibilitate socială

şi reuşesc în condiţii de anonimat.
Cei care se percep ca fiind buni sunt predispuşi la eşec în situaţia de anonimat
şi la reuşită în cea de vizibilitate.

Gândirea pozitivă (dar nu exagerată) poate determina individul să vadă

jumătatea plină a paharului, îl poate motiva să nu-şi piardă încrederea şi speranţa
în a obţine ceea ce-şi doreşte.
Lipsa gândirii pozitive îl afectează nu doar pe el, ci şi pe cei din preajma
lui, care vor prelua (conştient sau nu) modelul cel mai apropiat. Din această
perspectivă, copiii sunt cei care au cel mai mult de suferit. De exemplu, nu de
puţine ori, părinţii induc copilului o imagine falsă asupra propriilor capacităţi iar
acesta ajunge să interiorizeze imaginea eronată şi să creadă efectiv în ea. Efectele
care decurg de aici se referă, în primul rând, la subevaluarea sau supraevaluarea
competenţelor în respectivul domeniu, la imagini de sine deformate, care pot
marca destinul social al individului supus acestui proces. De exemplu, copiii
cărora li se spune în mod repetat (fără a avea o bază întemeiată) că nu pot avea
rezultate bune la matematică, ajung să creadă că nu vor fi niciodată performanţi
în acest domeniu, chiar dacă au un potenţial de inteligenţă ridicat şi aptitudini
latente ce ar putea fi valorificate.

~ 160 ~
 De multe ori, copiii îşi dezvoltă aptitudini în direcţia pe care părinţii au
crezut-o ca fiind cea mai potrivită pentru ei sau ajung să practice o meserie, nu
pentru că le-ar plăcea în mod deosebit, ci datorită influenţei părinților în a-i învăţa
ce să-şi dorească.

Oamenii au tendinţa de a deveni ceea ce îşi imaginează sau

sunt influenţaţi să îşi imagineze în copilărie că sunt.

S-a ajuns la concluzia că părinţii aparţinând claselor superioare şi mijlocii

transmit copiilor sindromul de reuşită iar cei care aparţin claselor inferioare
transmit mai degrabă un sindrom al eşecului (Forquin, 1982). Alte studii au
evidenţiat faptul că şi valorile transmise copiilor de părinţii aparţinând unor
diverse categorii socio-economice sunt diferite. Astfel, în clasele mijlocii şi
superioare sunt valorizate autonomia şi stăpânirea de sine, imaginaţia şi
creativitatea, în timp ce în clasele inferioare accentul este pus pe obedienţă,
respectabilitate, capacitate de a evita problemele (Percheron, 1981). O concluzie
interesantă a reieşit şi din studiul Organizaţiei Naţionale Părinţi-Profesori din
SUA, referitoare la faptul că, la nivelul şcolilor medii, la 18 copii cu o gândire
negativă există doar unul cu o gândire pozitivă. Studiul dezvăluie însă că, atunci
când copiii intră în clasa întâi, 80% au o părere destul de bună despre sine, dar
când ajung în clasa a VI-a, doar 10% mai au o părere bună despre ei (Ziglar,
2000).
Concluzionând, părinţii pot stimula sau frâna încrederea în sine a copiilor,
creativitatea şi dezvoltarea aptitudinilor, talentul sau pasiunile acestora.
Personalitatea viitorului adult este determinată, în mare măsură, de modul în care
aceştia înţeleg să-l educe şi să-l formeze. Din acest punct de vedere, nu pare
exagerată ideea potrivit căreia, fiecare părinte are copilul pe care şi-l merită.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Daniel KATZ (1903-1998) – profesor la Universitatea Michigan (1947-1974), preşedinte al
S.P.S.S.I. (1949-1950), a primit Premiul Kurt Lewin (1966), Premiul James A. Hamilton (1968),
Premiul S.E.S.P. (1979), Gold Medal şi Premiul A.A.P.O.R (1985). A scris Social Psychology
(1938), The Social Psychology of Organizations (1978).
Idei principale:
- A propus o schemă de clasificare a atitudinilor, considerând că acestea au patru funcţii: 1)
instrumentală; 2) de apărare a Eu-lui; 3) de exprimare a valorilor proprii individului; 4) de
cunoaştere.
- A clasificat, împreună cu L. Festinger, erorile unei anchete în două mari categorii: 1) erori de
eşantionare (care pot fi calculate cu exactitate); 2) erori independente de eşantionare (care nu
pot fi calculate exact).

~ 161 ~
Walter LIPPMAN (1889-1974) – fondator al The New Republic (1914), editor al New-York
World (1929-1931), a primit Premiul Pulitzer (1958, 1962), Presidential Medal of Freedom
(1964) şi Premiul A.A.P.O.R. (1971). A scris Public Opinion (1922), The Good Society (1937).
Idei principale:
- A elaborat prima lucrare de analiză psihosociologică a opiniei publice.
- A elaborat conceptul de stereotip, ca fiind un construct mental care ne ajută să interpretăm
realitatea socială. Stereotipurile sunt judecăţi simplificate şi generalizate despre membrii altor
grupuri sociale.
- Acolo unde toţi gândesc la fel, nimeni nu gândeşte prea mult.

Thomas PETTIGREW (1931- ) – doctor al Universităţii Harvard (1956) sub coordonarea lui
G. Allport, profesor la universităţile Harvard (1957-1960) şi Amsterdam (1966-1991), profesor
emerit al Universităţii Santa Cruz, membru al C.A.S.B.S., preşedinte al S.P.S.S.I. (1967-1968),
doctor honoris causa al Universităţii Phipps (2008), a primit Premiul Sydney Spivack (1979),
Premiul Kurt Lewin (1987), Premiul S.E.S.P. (2002), Premiul Gordon Alllport (2003) şi Premiul
I.A.I.R. (2009). A scris The Sociology of Race Relations (1980), The Future of Social Psychology
(1991)
Idei principale:
- A formulat ipoteza contactului extins, conform căruia nu trebuie să avem un contact direct cu
out-group-urile pentru a ne schimba percepţia la adresa lor, e suficient să ştim că alţii din grupul
nostru o fac.
- A teoretizat eroarea finală de atribuire, conform căreia un comportament negativ face obiectul
unei atribuiri dispoziţionale dacă este realizat de cineva din afara grupului şi al unei atribuiri
situaţionale dacă este realizat de cineva din grup.
- Atitudinile pozitive care apar în urma unor întâlniri între doi indivizi aparţinând unor grupuri
diferite se limitează doar la ei şi nu se generalizează la nivelul grupurilor din care fac parte
deoarece există tendinţa interpretării ca excepţie a acestor contacte pozitive.

Harry C. TRIANDIS (1926- ) – doctor al Universităţii Cornell (1958), profesor emerit al

Universităţii Illinois, membru al S.E.S.P. şi al S.A.A.A. (1984), preşedinte al I.A.C.C.P. (1974-
1976), al S.P.S.S.I. (1975-1976), al S.P.S.P. (1977) şi al I.A.A.P. (1990-1994), doctor honoris
causa al Universităţii din Atena (1987), a primit Premiul Klineberg (1994), Premiul A.P.A.
(1995), Premiul James M. Cattell (1996), Psychologist of the Year (2002) şi Premiul I.A.I.R.
(2004). A scris Individualism and Collectivism (1995).
Idei principale:
- A elaborat teoria cultură şi self, plecând de la culturile colectiviste şi cele individualiste. În
primele, individul simte nevoia de a face parte dintr-un număr redus de grupuri, în celelalte,
tendinţa este de a intra în cât mai multe grupuri dar de a rămâne independent faţă de fiecare dintre
ele.

Vincent YZERBYT (1961- ) – doctor (1990) şi profesor (1996-2010) al Universităţii Louvain,

editor al Social Psychological and Personality Science (2009-2010), cercetător la C.N.R.S.
(1985), membru al A.P.A. (1985), al S.P.S.P. (1994), al S.E.S.P. (1996), al S.P.S.S.I. (1999) şi al
A.P.S. (2008), secretar general al Belgian Society of Psychology (1996-1998), preşedinte al
E.A.E.S.P. (2002-2005), a primit Career Award (2007), Premiul Kurt Lewin (2008). A scris
Stereotypes and Social Cognition (1994), Connaître et juger autrui (1996).
Idei principale:
- Stereotipurile sunt un ansamblu de păreri referitoare la atributele personale împărtăşite de un
grup de oameni.

~ 162 ~
Mark P. ZANNA – doctor al Universităţii Yale (1970), profesor la Universitatea Waterloo,
editor al Advances in Experimental Social Psychology, membru al Royal Society of Canada
(1999), preşedinte al S.E.S.P. (1985) şi al S.P.S.P. (1997), a primit Premiul Donald O. Hebb
(1993), Premiul Donald T. Campbell (1997), Premiul S.P.S.P. (2007, 2010). A scris Handbook
of Attitudes (2005), On the Cultural Guises of Cognitive Dissonance (2005).
Idei principale:
- O atitudine formată prin experienţa directă a persoanei cu obiectul atitudinii produce mai multă
consistenţă atitudine-comportament decât o atitudine formată prin experienţă indirectă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Abric, J. (1984). L’organisation interne des representations sociales. În C. Guimelli (ed.)

Structures et transformations des representations sociales. Neuchatel: Delachaux&Niestle.
Abric, J. (1994). Representations sociales et pratiques. Paris: PUF.
Abric, J. 1995(1997). Reprezentările sociale: aspecte teoretice. În A. Neculau (coord.)
Reprezentările sociale. Iaşi: Polirom.
Adorno, T., Frenkel-Brunswik, E., Levinson, D., Sanford, R. (1950). The Authoritarian
Personality. New York: Harper.
Allport, G. (1954). The historical background of modern social psychology. În G. Lindzey
(coord.) Handboock of Social Psychology. Adison-Wesley.
Allport, G. (1954). The nature of prejudice. Cambridge: Addison-Wesley.
Atkinson, R., Shiffrin, R. (1968). Human Memory. În K. Spence şi J. Spence (eds.) The
Psychology of Learning and Motivation. New-York: Academic Press.
Avigdor, R. (1953). Etude experimentale de la genese des prototypes. Cahiers internationaux de
sociologie. 14, 154-168.
Barnes, J. [1994] (1998). Sociologia minciunii. Iaşi: Institutul European.
Bower, G. (1981). Mood and Memory. American Psychologist. 36, 129-148.
Brauer, M. 2005(2009). Prejudecăţi şi stereotipuri. În M. Borlandi, R. Boudon, M. Cherkaoui
şi B. Valade (coord.) Dicţionar al gândirii sociologice. Iaşi: Polirom.
Caplow, T. (1954). The Sociology of Work. Minnesota: University of Minnesota Press.
Cathala, H.-P. [1986] (1991). Epoca dezinformării. Bucureşti: Militară.
Chelcea, S. (1996). Memoria socială – organizarea şi reorganizarea ei. În A. Neculau (coord.)
Psihologie socială. Iaşi: Polirom.
Christie, R., Geis, F. (1970). Studies in Machiavellianism. New-York: Academic Press.
Cialdini, R., Vincent, J., Lewis, S., Catalan, J., Wheeler, D., Darby, B. [1975] (1996).
Procedura concesiilor reciproce pentru inducerea complezenţei: Tehnica Uşii în Faţă. În
Influenţa socială. Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”.
Constantin, T. (1996). Minoritatea romilor - de la investigaţii constatative la intervenţie socială.
În A. Neculau şi G. Ferréol (coord.). Minoritari, marginali, excluşi. Iaşi: Polirom.
Corneille, O., Leyens, J. (1994). Categories, categorisation sociale et essentialisme
psychologique. În R. Bourhis şi J. Leyens (eds.) Stereotypes, discrimination et relations
intergroupes. Bruxelles: Mardaga.
Cristea, D. (2000). Tratat de psihologie socială. Braşov: ProTransilvania.
Demaziére, D. (1996). Experienţa şomajului în Franţa: procese de excludere şi construcţia
identităţii. În A. Neculau şi G. Ferréol (coord.) Minoritari, marginali, excluşi. Iaşi: Polirom.
Dovidio, J., Gaertner, S. (1986). Prejudice, discrimination and racism. În J. Dovidio şi S.
Gaertner (eds.) Prejudice, Discrimination and Racism. New-York: Academic Press.
Durkheim, E. (1898). Representations individuelles et representations colectives. Paris.
Durning, P. (1995). Education familiale. Acteurs, processus et enjeux. Paris: PUF.
Ebbinghaus, H. (1885). Uber das Gedachtnis. Leipzig: Duncher.

~ 163 ~
Ficeac, B. (1997). Tehnici de manipulare. Bucureşti: Nemira.
Filipescu, I. (1994). Prejudecată. În C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (coord.). Dicţionar de sociologie.
Bucureşti: Babel.
Flament, C. (1987). Pratiques et representations sociales. În J. Beauvois, R. Joule şi J. Monteil
(eds.) Perspectives cognitives et conduites sociales. Fribourg: Delval.
Gheorghe, N. (1994). Stereotip. În C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (coord.). Dicţionar de sociologie.
Bucureşti: Babel.
Giblin, L. [1956](2000). Arta dezvoltării relaţiilor interumane. Bucureşti: Curtea Veche.
Greenwald, A., Banaji, M. (1996) The implicit association task reveals unconscious racial
stereotypes. Annual Meeting for the Midwestern Psychological Association. Chicago.
Halbwachs, M. (1925). Les cadres sociaux de la memoire. Paris: Presses Universitaires de
France.
Heider, F. (1958). The Psychology of Interpersonal Relations. New-York: Wiley.
Hobsbawn, E., Ranger, T. (1983). The Invention of Tradition. Cambridge: Cambridge
University Press.
Iluţ, P. (2000). Iluzia localismului şi localizarea iluziei. Iaşi: Polirom.
Jackson, J. (1993). Realistic group conflict theory. Psychological Record. 43, 395-414.
Jones, E., Davis, K. (1965). From acts to dispositions. În L. Berkowitz (coord.) Advances in
Experimental Social Psychology. New-York: Academic Press.
Jost, J., Banaji, M. (1994). The role of stereotyping in system-justification and the production
of false consciousness. British Journal of Social Psychology. 33, 1-27.
Joule, R., Beauvois, J. (1987). Petit traite de manipulation a l'usage des honnetes gens.
Grenoble: Presses Universitaires de Grenoble.
Katz, D., Braly, K. (1933). Racial Stereotypes of One Hundred College Students. Journal of
Abnormal and Social Psychology. 28, 280-290.
Kelley, H. (1967). Attribution Theory in Social Psychology. În D. Levine (ed.). Nebraska
Symposium on Motivation. Lincoln: University of Nebraska Press.
Ledrut, R. (1987). L’espace et la dialectique de l’action. Espaces et societes. 48-49, 131-150.
Lipmann, W. (1922). Public Opinion. New York: Harcourt Brace.
Macrae, C., Bodenhausen, G., Calvini, G. (1999). Contexts of cryptomnesia. Journal of
Experimental Social Psychology. 17, 273-297.
Marcel, J. 2005(2009). Memorie colectivă. În M. Borlandi, R. Boudon, M. Cherkaoui şi B.
Valade (coord.) Dicţionar al gândirii sociologice. Iaşi: Polirom.
Merton, R. (1957). The Self-Fulfilling Prophecy. Social Structure and Social Theory. New-York:
Free Press.
Moscovici, S. (1961). La psychanalyse, son image et son public. Paris: PUF.
Moscovici, S. (1985). Innovation and minority influence. În S. Moscovici, G. Mugny şi E. Van
Avermaet (eds.) Perspectives on minority influence. Cambridge: Cambridge University Press.
Moscovici, S. (1986). L’ere des representations sociales. În W. Doise şi A. Palmonari (eds.)
L’etude des representations sociales. Paris: Delachaux.
Mugny, G., Perez, J. (1989). L’effet de criptomnesie sociale. Bulletin Suisse des Psychologues.
7, 3-5.
Neculau, A. (1996). Ţiganii: personalitatea modală şi caracteristicile grupului. În A. Neculau şi
G. Ferréol (coord.). Minoritari, marginali, excluşi. Iaşi: Polirom.
Neculau, A. 1995(1997). Prefaţă. În A. Neculau (coord.) Reprezentările sociale. Iaşi: Polirom.
Rateau, P. (2010). Memorie, uitare şi identitate socială. În M. Rouquette (coord.) Gândirea
socială. Iaşi: Polirom.
Ross, L. (1977). The intuitive psychologist and his shortcomings. În L. Berkowitz (coord.)
Advances in Experimental Social Psychology. New-York: Academic Press.
Rouquette, M. (1997). La chasse a l’immigre: Violence, memoire et representations. Sprimont:
Mardaga.

~ 164 ~
Sanitioso, R., Brown, M., Lungu, O. (1999). Cogniţie socială. Iaşi: Editura Universităţii Al. I.
Cuza Iaşi.
Seligman, M. (1975). Helplessness: On Depresion, Development and Death. San Francisco:
Freeman.
Sherif, M. (1966). Group conflict and cooperation. London: Routledge&Kegan Paul.
Stahl, H. (1983). Eseuri critice. Bucureşti: Minerva.
Steiner, I., Field, W. (1960). Role Assignement and Interpersonal Influence. Journal of
Abnormal and Social Psychology. 61, 239-246.
Tajfel, H., Wilkes, A. (1963). Classification and quantitative judgment. British Journal of
Psychology. 54, 101-114.
Taylor, S., Crocker, J. (1981). Schematic bases of social information processing. În E. Higgins,
C. Herman şi M. Zanna (eds.). Social cognition: The Ontario symposium, Hillsdale: Erlbaum.
Thomas, W. (1937). Primitive Behavior. New-York: McGraw-Hill.
Tulving, E. (1974). Cue-dependent forgetting. American Scientist. 62, 74-82.
Tversky, A., Kahneman, D. (1974). Judgement under uncertainty. Heuristics and Biases.
Science. 185, 1124-1131.
Word, C., Zanna, M., Cooper, J. (1974). The non-verbal mediation of self-fulfilling prophecies
in interracial interactions. Journal of Experimental Social Psychology. 10, 109-120.
Yzerbyit, V., Schadron, G. 1996(2002). Cunoaşterea şi judecarea celuilalt. Iaşi: Polirom.

~ 165 ~
 VII. INFLUENȚA SOCIALĂ
Fiecare dintre noi se confruntă cu situaţii speciale, mai dificile sau mai
plăcute, fiecare traversăm în viaţă crize personale sau perioade fericite, luăm
decizii corecte sau dezastruoase... de multe ori în urma influenţei unor prieteni
buni, a părinţilor sau a partenerilor de viaţă, dar şi a unor persoane aparent
neînsemnate cu care intrăm în contact.

Teoria intereselor sociale: nici un individ nu se poate sustrage influenţelor sociale,

fiind obligat să coopereze cu ceilalţi.
Cei care nu au interese sociale dezvoltate devin nevrotici, criminali sau despoţi.
(Adler, 1933)

Impactul influenţei sociale asupra oamenilor a fost îndelung studiat.

Cercetătorii au fost interesaţi să descopere legile care o guvernează, formele de
manifestare, factorii care o amplifică sau inhibă, să ofere explicaţii, chiar
paradigme, cât mai exhaustive asupra dinamicii proceselor implicate. Fenomenul
influenţei sociale se poate manifesta în mod continuu sau intermitent, spontan
sau intenţionat, direct sau mediat, cu rezultate evidente, previzibile sau, cel mai
adesea, greu de imaginat şi delimitat în conduita indivizilor.

Influenţa socială studiază modalităţile în care indivizii şi grupurile îşi produc, menţin,
răspândesc şi schimbă modurile de a gândi şi de a acţiona de-a lungul interacţiunilor.
(Doise şi alţii, 1978)

Se poate afirma, fără teama de a greşi, că influenţa socială este tema

fundamentală a psihologiei sociale, pentru că, efectele ei pot fi regăsite la nivel
individual, grupal, macrosocial, unde, în fapt, dau măsura acţiunii sociale, a
inovării şi schimbării. Sunt posibile transformări ale unei forme de influenţă în
alta, iar ele se întâlnesc în absolut toate segmentele vieţii sociale: în sfera publică,
în mass-media, în activităţile de conducere, în lumea sportului, în ştiinţă, artă,
cultură etc.

Influenţa socială este tema fundamentală a psihologiei sociale.

(Boncu, 2002)

Orice proces de influenţă socială apare în condiţiile interacţiunii dintre

doi subiecţi (un emiţător şi un receptor al influenţei) şi un obiect faţă de care
aceştia reacţionează (un mesaj, o atitudine, un comportament etc.).
~ 166 ~
 Influenţa socială reprezintă o acţiune asimetrică exercitată între două entităţi sociale
(indivizi, grupuri) care interacţionează, în scopul modificării atitudinilor şi
comportamentelor uneia dintre părţi, fie că aceasta este conştientă sau nu.

Interacţiunea actorilor sociali reprezintă piatra unghiulară în etichetarea

unui proces social ca fiind circumscris sau nu influenţei sociale. Aceste
interacţiuni determină emergenţa normelor (normalizarea reprezentând procesul
prin care oamenii îşi jalonează activitatea socială), conformarea faţă de acestea
sau obedienţa în faţa autorităţii (sau influenţa pe care o majoritate cantitativă sau
calitativă o are asupra individului), inovarea socială (indusă de grupuri sociale
specifice: minorităţile active), facilitarea sau frânarea socială, polarizarea de
grup, deindividualizarea etc.

Normele sociale
Parte importantă a culturii unui grup, normele sociale sunt, totodată, un
concept de bază în ştiinţele sociale. Studiul normelor vizează descoperirea
legităţilor latente existente în spatele diversităţii uluitoare a comportamentelor
individuale, degajarea ordinii din aparenta anomie. Standardele relevate permit
reducerea confuziei la nivelul vieţii sociale şi reprezintă o bază pentru anticiparea
conduitelor celorlalţi. Normele sociale contribuie la structurarea sinelui,
influenţează în mod hotărâtor identitatea individuală, concepţiile oamenilor
despre viaţă, felul în care se autopercep, proiectele pe care le iniţiază, într-un
cuvânt tipul de persoană spre care tind (Schlesinger-Jr, 1992).

Normele: reprezentări cognitive pentru ce este mediu,

tipic sau potrivit într-o situaţie.

Normele sociale reglează comportamentul social al oamenilor, prescriu

modele comune de percepere, gândire, simţire, acţiune şi imprimă regularitate
conduitelor sociale (Bogatu, 2002). Prin normă, grupul exercită controlul asupra
conduitelor membrilor şi le impune o anumită uniformitate şi convergenţă.
Normele sociale contribuie la structurarea sinelui, influenţează în mod hotărâtor
identitatea individuală, concepţiile oamenilor despre viaţă, felul în care se
autopercep, proiectele pe care le iniţiază, într-un cuvânt tipul de persoană spre
care tind (Schlesinger-Jr, 1992).
De obicei, norma socială se suprapune comportamentelor celor mai
frecvent întâlnite într-un grup social. Există situaţii când normele reprezintă
standarde de referinţă în raport cu care este judecat, aprobat sau dezaprobat
comportamentul indivizilor în societate. În această accepţiune, normele nu sunt

~ 167 ~
echivalate cu o medie statistică a comportamentelor, ci cu o definire cultural
acceptată a comportamentului dezirabil.

Din punct de vedere statistic, norma corespunde

nivelului mediu de apariţie a unui fenomen măsurabil.
(Maisonneuve, 1993)

Conform lui R. Williams Jr. şi J. Gibbs (1968) principalele caracteristici

ale normei sunt:
 ghidarea comportamentului indivizilor în viaţa de zi cu zi;
 diminuarea sau amputarea tendinţelor deviante în societate;
 interiorizarea în urma procesului de socializare;
 gradul ridicat de obligativitate (mai mare decât al valorilor şi
idealurilor);
 generalitatea;
 prezenţa în toate domeniile vieţii cotidiene;
 respectarea lor din teamă sau convingere etc.

Caracteristicile normelor:
 polaritatea (dacă norma este prescriptivă - „este bine să”,
prospectivă „nu este bine să” sau dacă este bipolară);
 condiţionalitatea (influenţată de circumstanţe sau nu);
 intensitatea (gradul în care individul subscrie la ea);
 consensul (gradul în care este acceptată de societate).
(Opp, 1997)

A. Etzioni (2001) a diferenţiat normele în funcţie de gradul de

raţionalitate pe care acestea îl presupun. Autorul arată că nu toate normele care
există la un moment dat în societate pot fi explicate raţional. Astfel, a juca la
loterie cu bani împrumutaţi sau a face depozite în bănci la finele anului sunt
exemple de norme iraţionale, după cum credinţa în Dumnezeu sau în progresul
ştiinţei sunt norme nonraţionale.
De asemenea, cu greu poate fi explicată raţional menţinerea unei norme
ineficiente pentru individ sau grup. J. Elster (1989) a evidenţiat faptul că nu toate
normele sociale existente determină creşterea eficacităţii. Există unele care,
dimpotrivă, întreţin ineficacitatea şi costurile pentru grupul avut în vedere.

Normele sociale se dezvoltă şi se menţin

pe măsură ce conţinutul lor permite creşterea bunăstării unei colectivităţi.
(Ullman-Margalit, 1977)

~ 168 ~
 În practica ştiinţifică, cea mai frecvent folosită metodă de identificare a
normelor sociale constă în administrarea de chestionare membrilor grupului.
Răspunsurile obţinute sunt cuantificate şi se calculează anumiţi indici statistici
care pun în evidenţă existenţa sau inexistenţa unei norme.

Exerciţiu:
Gândiţi-vă la grupul in care vă petreceţi cea mai mare parte a timpului (colegi de grupă,
de serviciu etc.). Identificaţi normele şi regulile sociale existente la nivelul respectivului grup
social.

Pentru a identifica normele sociale existente într-un grup social, J.

Thibaut şi H. Kelley (1959) propun urmărirea:
 regularităţilor de comportament afişate de membrii grupului;
 încercărilor de restaurare a regulii, atunci când se înregistrează
perturbări ale acesteia;
 resimţirii obligaţiei de a adera la consens în cazul când individul
deviază.

Societatea postmodernă în care trăim a facilitat manifestarea unor

interacţiuni atât de variate şi de globale încât consistenţa comportamentelor
individuale poate fi serios periclitată. Sunt numeroase situaţiile în care contextul
„dictează” activităţi contrare intereselor sau valorilor specifice celor care le
realizează, modificări conceptuale foarte rapide etc. În plan psihologic, toate
acestea determină stres ridicat, disconfort, labilitate, iar din punct de vedere
sociologic comunităţile se pot confrunta cu dezordine morală, anomie şi
incertitudine.
Şi totuşi, toate societăţile sunt interesate să menţină ordinea socială, ca şi
garant al stabilităţii şi prosperităţii. A. Giddens (1991) arăta că relativa
previzibilitate a obiceiurilor şi rutina cotidiană îi ajută pe oameni să se simtă mai
în siguranţă pe plan emoţional.

Normalizarea sau emergenţa normelor sociale

Înţelegerea modului în care se formează normele sociale s-a dovedit a fi
un proces dificil, cu ascensiuni şi stagnări. Cercetătorii au fost interesaţi de modul
în care reacţionează indivizii şi grupurile în situaţii cu grade diferite de
structurare, de condiţiile când este adoptată o normă colectivă sau una individuală
şi, mai ales, au încercat să înţeleagă de ce oamenii reacţionează într-un mod sau
în altul.

Normalizarea descrie modul în care se formează normele

în situaţii în care acestea lipsesc parţial sau total.
(Drozda-Senkowska, 1999)

~ 169 ~
 În demersul de înţelegere a proceselor şi mecanismelor implicate un prim
pas a fost făcut de către F. Allport (1962) care a pus în evidenţă fenomenul
moderării judecăţilor individuale în condiţiile coprezenţei.

Experiment:
Subiecţii au primit zece sticluţe cu substanţe care miroseau foarte neplăcut şi foarte
plăcut şi au evaluat aceste substanţe aflându-se în situaţie de grup sau singuri. Intensitatea
aprecierilor a fost redată prin trasarea unor linii.
Într-un design experimental similar, subiecţilor li s-a cerut să evalueze greutăţi diferite,
fie individual, fie în prezenţa altor persoane. În ambele experimente, autorul a sesizat că subiecţii
tind să dea răspunsuri moderate când se găsesc în situaţia de grup şi să ofere evaluări mai
accentuate în condiţia individuală.

În situaţia de grup, indivizii se angajează într-un joc al concesiilor reciproce

şi îşi temperează opiniile pentru a nu fi foarte diferiţi de ceilalţi.
(Allport, 1962)

Termenul de normalizare a fost propus de către psihosociologul francez

Serge Moscovici (1976). Din punctul său de vedere, principalul factor care
intervine în procesul de constituire şi reglare a normelor sociale este conflictul şi,
mai ales, negocierea acestuia. Autorul francez subliniază specificul fiecărui
proces arătând că normalizarea se referă la presiunile pe care fiecare membru le
exercită asupra celorlalţi în demersul de construire a consensului. Dacă membrii
unui grup social deţin statusuri sociale egale, consensul apare într-un punct
corespunzător valorii medii a judecăţilor individuale, prin intermediul
mecanismului concesiilor reciproce. În urma negocierii conflictului pot apărea
noi norme sociale, sunt inovate cele deja existente sau se produce conformarea la
cele vechi.

Efectul de normalizare: media opiniilor fiecăruia devine norma tuturor.

Apariţia răspunsurilor convergente este determinată în mai mare măsură

de evitarea dezacordului cu ceilalţi şi mai puţin de nevoia de a face estimări
corecte. Concesiile reciproce nu au scopul de a consolida sau stabili consensul,
ci de a evita anxietatea provocată de conflictualitate (Moscovici şi Faucheux,
1972).

Nevoia de a evita conflictul este principala sursă a normalizării.

(de Montmollin, 1977)

~ 170 ~
 G. de Montmollin (1977) a preluat şi îmbogăţit abordarea conform căreia
nevoia de a evita conflictul este principala sursă a normalizării. Pus în faţa unei
situaţii nestructurate, subiectul devine atent la modul în care se distribuie
punctele de vedere ale celorlalţi şi încearcă să determine tendinţa centrală astfel
încât să ofere la rândul său variante fie cât mai veridice, fie aflate cât mai aproape
de zona de consens a grupului asupra subiectului discutat.
În completarea explicaţiei iniţiale, cercetătoarea a introdus, un an mai
târziu, conceptul de marjă de veridicitate care semnifică un interval de variaţie
acceptabil în raport cu evaluarea proprie, dincolo de care influenţa celorlalţi nu
se mai înregistrează. Aşadar, subiecţii nu iau în considerare orice tip de
răspunsuri, ci le compară pe cele considerate veridice, apreciază care este media
acestora şi o învestesc cu un coeficient de încredere înalt.

Conformismul reprezintă rezolvarea conflictului în favoarea majorităţii,

iar inovarea în favoarea minorităţii.

În dorinţa de a pune în evidenţă mecanismele care contribuie la

constituirea normelor sociale, M. Sherif (1935) a pornit de la premisa că situaţiile
incerte, ambigue, lipsite de un cadru de referinţă coerent ar putea arunca o lumină
asupra procesului de normalizare. Astfel s-a născut ideea unuia dintre cele mai
spectaculoase experimente ale psihologiei sociale. Sherif a imaginat o situaţie
experimentală foarte ingenioasă, în care a folosit efectul autocinetic (o iluzie
optică care constă în perceperea mişcării unui stimul vizual în realitate nemişcat,
din cauza lipsei reperelor).
Experiment:
Pentru realizarea experimentului au fost proiectate două condiţii experimentale, în
fiecare dintre acestea subiecţii având sarcina de a estima amplitudinea mişcării punctului luminos
individual sau împreună cu alţi membri ai unui grup.
I. S-a constat că atunci când face aprecieri singur, fiecare individ îşi stabileşte un interval
de variaţie şi un punct de referinţă propriu. Dacă, ulterior, este inclus în grup împreună cu alţi
indivizi care participă cu propriile lor marje de variaţie şi puncte de referinţă, intervalele de
variaţie şi punctele de referinţă iniţiale tind să devină convergente. Treptat, subiecţii renunţă la
normele proprii şi tind să evalueze mişcarea punctului luminos asemănător cu ceilalţi. În această
situaţie, procesul este mai evident decât când normele sunt elaborate în grup.
II. În a doua condiţie experimentală, Sherif a constituit mai multe grupuri de subiecţi.
Membrii a jumătate dintre acestea aveau sarcina să evalueze individual mişcarea punctului
luminos, ulterior constituindu-se într-un grup. Cealaltă jumătate era pusă iniţial în situaţia de
grup, ulterior fiind separaţi în vederea studierii comportamentelor individuale.
S-a observat că atunci când indivizii sunt confruntaţi cu o situaţie necunoscută şi
nestructurată în calitate de membri ai unui grup, ei vor stabili un interval de variaţie şi un punct
de referinţă comun, adică vor elabora o normă comună de grup. Consensul se va instaura în urma
concesiilor reciproce ale membrilor grupului, iar norma adoptată se va menține la estimările
ulterioare individuale.

~ 171 ~
 Influenţa apare indiferent dacă membrii grupului îi recunosc şi acceptă
efectele. Deşi rapoartele introspective ale subiecţilor evidenţiază cazuri de
persoane care admit existenţa unei oarecare presiuni exercitate de ceilalţi membri
ai grupului, majoritatea nu conştientizează respectivul impact. Dacă este
conştientizată, influenţa produce complezenţă publică în locul acceptării noii
norme create şi a angajamentului faţă de aceasta.
În experimentul imaginat de M. Sherif (1935), formarea unor norme
comune apare fără ca indivizii să se fi cunoscut anterior şi fără să existe vreo
constrângere. Însuşi autorul a admis posibilitatea completării rezultatelor
obţinute de el cu cele ale altor experimente în care s-ar evidenţia impactul altor
variabile asupra construirii normelor. Pentru a identifica efectul unor asemenea
factori, au fost proiectate o serie de experimente subsecvente ce au evidenţiat
faptul că:
 o simplă remarcă a experimentatorului prin care acesta îşi avertizează
subiecţii că răspund incorect are un impact foarte important asupra
stabilirii normei individuale.
 atunci când la experiment participă o persoană al cărei prestigiu era
recunoscut, aceasta are o influenţă puternică asupra formării normei.
 cu cât situaţia este mai puţin structurată, mai ambiguă, cu atât norma care
se forma indica o
marjă de toleranţă mai ridicată.
 stabilirea normei colective poate fi afectată dacă răspunsurile individuale
sunt întărite pozitiv sau negativ. Subiecţii care avuseseră anterior succes
şi-au menţinut răspunsurile individuale, în timp ce restul erau mai dispuşi
să negocieze consensul.

Experiment:
E. Hoffman şi alţii (1953) au reluat designul de tip autocinetic, dar înainte de începerea
experimentului au antrenat participanţii într-o şedinţă în care evaluau nişte mişcări reale jalonate
de anumite repere. Norma formată ulterior, în situaţia autocinetică, era asemănătoare estimărilor
din şedinţa de antrenament, autorii transformând, astfel, situaţia experimentală ambiguă în una
structurată. Astfel a fost evidenţiat rolul experienţei de viaţă a actorilor sociali în formarea
normelor.

Când individul devine sigur pe propriile păreri,

nu mai participă în aceeşi măsură la formarea normei de grup.
(Mausner, 1954)

~ 172 ~
 Deşi identificarea factorilor care intervin în modelarea normelor sociale
a reprezentat un uriaş pas înainte, preocupările comunităţii ştiinţifice nu s-au
redus la atât. Cercetătorii au fost interesaţi şi de efectele interiorizării normelor
respective.
Pentru R. Jacobs şi D. Campbel (1961) un interes deosebit a prezentat
puterea oamenilor de a perpetua idei false, induse de mediu. Printr-o procedură
de laborator extrem de ingenioasă, autorii au reuşit să simuleze succesiunea
generaţiilor şi au studiat în mod ştiinţific transmisia culturală.

Experiment:
Jacobs şi Campbel (1961) au preluat procedura imaginată anterior de Sherif (1935) şi au
cerut subiecţilor într-o aplicare colectivă să estimeze deplasarea sursei de lumină, dar au
influenţat formarea normelor în sensul stabilirii unei norme extreme. Complicii lor făceau
presiuni în scopul de a evalua lungimea unui item cu 40 cm, în timp ce în condiţii de control
aceasta era de 8-10 cm. Din totalul de patru participanţi, doar unul era subiect naiv, în timp ce
restul erau complici ai experimentatorilor şi dădeau, în mod constant, estimări exagerate ale
variaţiei sursei de lumină. După aproximativ 20 de aplicări, aşa cum era de aşteptat, norma
colectivă a fost stabilită exagerat. În a doua şedinţă experimentală, unul dintre complici era
înlocuit cu un alt subiect naiv, în a treia părăsea experimentul al doilea complice şi în a patra
ultimul. Deci a patra generaţie era alcătuită, în totalitate, din subiecţi naivi. Deşi, de la o şedinţă
experimentală la alta, norma a devenit tot mai moderată, ea a persistat încă trei generaţii în ciuda
caracterului său profund eronat.

Paradigma transmisiei culturale poate fi utilizată în explicarea perpetuării

unor vechi credinţe, evident depăşite, a unor obiceiuri anacronice şi, în general,
pentru a explica dificultatea schimbării mentalităţilor în orice segment al vieţii
sociale.

Exerciţiu:
Identificaţi trei norme sociale care au devenit desuete în ultima sută de ani şi care nu au
fost încă eliminate din practica socială. Analizaţi motivele pentru care acestea funcţionează încă.

R. Montogomery şi alţii (1976) au completat rezultatele anterioare

arătând că societăţile autoritariste menţin normele mai multe generaţii decât cele
nonautoritariste. Dogmatismul şi rigiditatea oamenilor, obişnuinţa de a se supune
preoţimii sau nobililor sunt explicabile prin apelul la specificul societăţilor
respective, care, autoritare fiind, erau dispuse să perpetueze prin forţă astfel de
obiceiuri anacronice.
Studiind condiţiile în care normele pot fi modificate, Weick şi Gilfillan
(1971) au constatat că o normă care prezintă un grad de dificultate mare, chiar
dacă este corectă, este abandonată mai rapid decât una simplă. Oferind subiecţilor
o serie de strategii din care aceştia aveau posibilitatea de a alege, autorii au
constatat că sunt preferate strategiile simple în detrimentul celor greu de aplicat,
chiar dacă performanţele atinse cu ajutorul ultimelor erau superioare.

~ 173 ~
 O normă care prezintă un grad de dificultate mare,
chiar dacă este corectă, este abandonată mai rapid decât una simplă.
(Weick şi Gilfillan, 1971)

Înnoirea normelor sociale dobândeşte, în acest context, o nouă

dimensiune. Se pare că tradiţiile se modifică, în primul rând, prin renunţarea la
normele care devin prea complicate prin raport cu contextul.

Conformarea
A fi membru al unui grup social presupune o serie de compromisuri şi
acceptarea unor influenţe în mod mai mult sau mai puţin conştient. Integrarea
într-un grup de lucru sau de prieteni implică adoptarea unor norme de conduită
comune ce reglează interacţiunile reciproce dintre membri. În unele grupuri
sociale, precum familia, deşi există, presiunea spre uniformizare nu este atât de
evidentă. La extremitatea opusă pot fi identificate grupuri sociale precum sectele
religioase, grupurile de yogini, structurile militare, care solicită în mod expres
adoptarea unor reguli specifice. Cel mai adesea, grupul nu-i informează pe
membrii săi asupra expectanţelor pe care le are. Este suficient ca aceştia să
presupună care sunt regulile agreate de grup şi se vor comporta în conformitate
cu ele.

Conformarea: o acceptare nesolicitată a influenţei din partea grupului.

(Cohen, 1964)

Efectele presiunii implicite exercitate de grup a suscitat interesul

psihosociologilor, dar în ciuda eforturilor depuse nu există o opinie comună
asupra înţelesului termenului de conformare. În general, se consideră că acest
fenomen apare în situaţia în care din interacţiunea unui individ cu un grup rezultă
presiuni implicite, reale sau imaginate, care se exercită asupra individului în
scopul de a-l determina să judece şi să acţioneze similar cu grupul.

Conformarea este o schimbare comportamentală ori atitudinală

ce apare ca rezultat al unei presiuni de grup reale sau imaginare.
(Kiesler, 1969)

Există o serie de termeni apropiaţi ca înţeles de conceptul de conformare:

uniformitatea şi convenţionalitatea. Uniformitatea reprezintă similaritatea
comportamentală a membrilor unei societăţi cu privire la anumite aspecte ale

~ 174 ~
vieţii: toată lumea consumă mai multe fructe şi legume în timpul verii şi poartă
haine groase iarna, dar nu pentru că această practică este impusă de grup, ci
fiindcă acest mod de viaţă este practic sau mai sănătos.

Uniformitatea este influenţa acceptată de individ din dorinţa de a fi asemănător cu

ceilalţi.

Convenţionalitatea se referă la anumite comportamente adoptate de

societate în acord cu tradiţiile şi obiceiurile respectivei comunităţi. Convenţional
este să spui "Bună ziua!" unui cunoscut sau să cedezi locul celor mai în vârstă în
mijloacele de transport în comun.

Dovada socială: tendinţa de a considera o acţiune ca fiind mai adecvată

atunci când şi alţii recurg la ea.
(Cialdini, 1993)

A. Neculau (1977) consideră conformismul o „supunere arivistă”, în

sensul că, adesea, individul acceptă comandamentele celorlalţi în speranţa că va
obţine anumite recompense în schimbul comportamentului adoptat. Mai mult,
conform teoriei creditului idiosincrasic, conformându-se la normele grupului,
individul acumulează credite ce pot fi folosite ulterior pentru a-şi creşte influenţa
în grup.

Creditul idiosincrasic: totalitatea impresiilor pozitive

pe care membrii grupului le au despre o persoană.
(Hollander, 1958)

S. Moscovici (1980) identifică trei condiţii care conduc la apariţia

conformării:
1. există un singur răspuns corect,
2. grupul dispune de o normă bine definită pe care doreşte s-o impună,
3. individul nu are o normă personală, clară, pe care să dorească să o
menţină.
Conform cu L. Kurtz şi J. Turpin (1999), conformarea este statică când
comportamentul individual este similar cu al grupului şi dinamică când sunt
necesare schimbări comportamentale care să apropie poziţia individuală de cea a
grupului. Aceste delimitări sunt similare celor identificate de Ş. Boncu (2000) în
literatura de specialitate occidentală sub denumirile de conformism de
congruenţă, respectiv conformism de mişcare. Conformismul de congruenţă
apare în situaţia suprapunerii dintre poziţia individului şi a majorităţii, iar

~ 175 ~
conformismul de mişcare (sau de convergenţă) desemnează mişcarea sau
schimbarea individului de la poziţia proprie spre poziţia sursei de influenţă.
Nici situaţiile în care nu se înregistrează conformism nu sunt uniforme.
R. Willis (1965) delimitează conceptual două tipuri distincte de nonconformism:
 anticonformismul: individul se opune permanent normelor
grupului, indiferent de natura acestora;
 independenţa: independentul respinge norma de grup în urma
examinării critice a acesteia şi îşi asumă toate consecinţele.
Efectele determinate de presiunea grupului au preocupat generaţii întregi
de cercetători care şi-au propus să surprindă condiţiile care determină apariţia
conformismului, în special în situaţia când contextul părea a genera un
comportament opus.

Complezenţa publică: situaţia în care indivizii preiau doar în aparenţă norma grupului,
păstrându-şi vechile atitudini neschimbate.
(Festinger, 1953)

C. Kiesler (1969) a identificat trei sensuri care jalonează întrebuinţarea

acestui concept de către comunitatea specialiştilor:
 conformarea ca trăsătură de personalitate
Cercetările au concluzionat faptul că anumite trăsături de
personalitate determină o predispoziţie spre conformism. De exemplu,
persoanele cu o scăzută încredere în sine, care au nevoie de aprobare şi
recunoaştere socială sau cele care nu îşi asumă responsabilităţi sunt mai
conformiste.
 conformarea ca schimbare cognitivă sau atitudinală
 conformarea ca respectare a normelor de grup
Presiunea grupului reprezintă principalul factor care determină
apariţia conformismului.

Presiunea grupului este o forţă care acționează la nivel psihologic, nu una obiectivă.

Paradigme explicative ale conformării

Deşi experimentul emblematic în domeniu îi aparţine lui S. Asch (1951),
demersul său nu a fost şi cel dintâi. De fapt, interesul său faţă de conformare a
fost determinat de dorinţa de a rafina un experiment mai vechi, proiectat de I.
Lorge în 1936, în care se studia efectul prestigiului sursei asupra gradului în care
o anumită idee este acceptată de public.

~ 176 ~
 Experiment:
I. Lorge (1936) a utilizat un discurs celebru al lui Thomas Jefferson în care era susţinută
ideea că o rebeliune de mici dimensiuni în lumea politică este binevenită şi necesară. Subiecţii au
fost aleator împărţiţi în două grupuri. Unora li s-a spus că discursul îi aparţine lui Jefferson, în
timp ce ceilalţi erau înştiinţaţi că autorul său este Lenin. Fiecare participant urma să declare în ce
măsură era de acord cu ideile prezentate. S-a dovedit că majoritatea celor care credeau că
afirmaţiile îi aparţin lui Jefferson erau de acord cu acestea, în timp ce majoritatea celorlalţi le-au
dezaprobat. Aşadar, efectele prestigiului păreau a fi evidente în condiţiile în care participanţii la
experiment, americani cu toţii, aveau un mare respect pentru preşedintele american şi puţină
consideraţie faţă de conducătorul bolşevic.

Solomon Asch a respins, însă, această interpretare a rezultatelor. El a

propus, ca şi explicaţie alternativă, reorganizarea cognitivă a mesajului în funcţie
de informaţia cunoscută despre autorul său. Pentru a-şi demonstra punctul de
vedere, Asch a reluat experimentul de mai sus, dar a introdus o variabilă în plus:
subiecţii aveau sarcina de a realiza un scurt eseu asupra textului prezentat.
Rezultatele au demonstrat că nu doar gradul de acceptare este modificat
în funcţie de sursa percepută a citatului, ci şi interpretarea conferită discursului
de către subiecţi. Astfel, în situaţia când citatul îi este atribuit lui Lenin, termenul
„rebeliune” era perceput deformat fiind echivalat cu revoluţie, haos.
Ulterior, S. Asch (1951) a reorganizat interesul cercetătorilor faţă de
această problematică, proiectând un experiment prin care demonstra fără drept
de apel omnipotenţa şi omniprezenţa conformării, chiar şi în situaţii foarte clare,
lipsite de orice ambiguitate.
În acest scop, a proiectat o situaţie experimentală prin care îi confrunta pe
subiecţi cu un stimul bine structurat, pe care trebuiau să-l evalueze. Subiecţii se
aflau în opoziţie cu opinia majoritară a grupului din care făceau parte, astfel încât
conflictul între experienţa de viaţă a acestora (concretizată în estimarea proprie)
şi cei din jur (care ofereau estimări, în mod evident greşite) nu a întârziat să apară.
Orice comunicare cu ceilalţi era interzisă, iar subiectul era obligat să formuleze
o opinie personală, după ce a audiat-o pe cea a grupului, şi să se poziţioneze în
raport cu acesta.

Experiment:
La experiment au participat un grup de opt indivizi, şapte complici ai experimentatorului
şi un subiect naiv, cu toţii studenţi. Sub pretextul testării acuităţii lor vizuale, aceştia au fost rugaţi
să compare trei linii diferite care erau în mod evident inegale, cu o linie etalon. Deşi evaluarea
stimulilor nu era e sarcină dificilă, complicii experimentatorului infirmau constant aprecierile
subiecţilor.
Rezultatele obţinute au fost extrem de frapante. În ciuda faptului că norma impusă de
majoritate era evident greşită, aproximativ o treime dintre participanţi s-au conformat (32%), în
timp ce doar circa o cincime au răspuns independent, indiferent de norma majoritară.
Subiecţii au reacţionat în moduri foarte diferite: o categorie rămâneau siguri pe ei
indiferent de poziţiile adoptate de ceilalţi, în timp ce alţi participanţi resimţeau acut nevoia de a
fi apăraţi de poziţia majoritară şi de a nu se situa în opoziţie cu aceasta, chiar şi cu preţul acceptării
unei poziţii, în mod evident, incorectă.

~ 177 ~
 Efectul Asch: chiar şi într-o situaţie complet non-ambiguă,
o majoritate reuşeşte să-şi impună opinia,
fără a face în mod explicit presiuni asupra individului.

S. Asch a dorit să cunoască şi motivaţia care a stat în spatele formulării

unui răspuns sau a altuia. În acest scop, la terminarea experimentului, subiecţii
au răspuns unui interviu postexperimental. Analiza răspunsurilor a evidenţiat în
multe cazuri o distanţare a opiniei personale a subiectului de afirmaţiile făcute în
laborator, dar s-au înregistrat şi situaţii în care opinia personală s-a identificat cu
cea a grupului, subiecţii preluând în mod aberant şi necritic părerea majorităţii.

Temă de reflecţie:
Privind spre trecut, vi s-a întâmplat vreodată să vă mire acţiunile pe care le-aţi realizat?
În câte dintre situaţiile respective, maniera dumneavoastră de comportament s-a datorat dorinţei
de a nu fi în dezacord cu grupul?

Pentru a înţelege mai bine răspunsurile oferite de participanţii la

experiment este necesar să ne raportăm la distincţia pe care a propus-o H. Kelman
(1958) între trei procese fundamentale specifice influenţei sociale, adesea
identificate cu conformismul:
 Complezenţa este echivalentă cu furnizarea răspunsului dezirabil într-o
anumită situaţie fără a crede în conţinutul acestui răspuns. Acest comportament
se manifestă doar când subiectul poate fi observat de către sursa influenţei,
ordonatoare de pedepse sau recompense.
 Identificarea apare ca rezultantă a procesului de autodefinire a persoanei.
De această dată, individul, deși nu crede în răspunsurile pe care le furnizează, îşi
modelează rolul propriu în acord cu cel al persoanei atractive. Deşi este mai
profundă decât complezenţa (care se manifestă doar pentru a evita reacţii
negative sau pentru a obţine recompense din partea celorlalţi), identificarea nu
reuşeşte să transforme opiniile expuse de individ în acceptare privată şi rămâne
un răspuns condiţionat de prezenţa grupului implicat.
 Interiorizarea este singura formă de conformare la grup care presupune
şi acceptarea privată. Comportamentul propus de grup poate fi consistent cu
opţiunile individului sau poate fi determinat de calificarea unei informaţii primite
din mediu ca validă. Pentru apariţia internalizării este foarte importantă
credibilitatea agentului de influenţare. Indivizii se vor comporta identic şi în
absenţa sursei de influenţare şi, la nevoie, pot chiar să înfrunte posibile presiuni
ale situaţiei pentru a-şi menţine punctul de vedere.

~ 178 ~
 Schimbarea provocată de interiorizare este mult mai durabilă
şi mult mai profundă decât cele induse de complezenţă şi identificare.

Experiment:
Pentru a evidenţia diferenţele dintre diferitele forme de influenţă, H. Kelman (1958) a
proiectat un experiment în care subiecţii erau studenţi ai unui colegiu de negri din Statele Unite.
În perioada respectivă urma să se legifereze desegregarea în şcolile publice americane, opinia
majoritară a populaţiei americane fiind favorabilă promulgării acestei legi. În acest context, sursa
de influenţă susţinea, în cadrul unei emisiuni radiofonice, menţinerea câtorva institute cu elevi
exclusiv negri pentru a proteja tradiţia acestora.
Pentru a provoca formele de influenţă menţionate anterior, sursele de influenţă erau
1.preşedintele „Fundaţiei naţionale pentru colegiile de negri” care anunţa că, în cazul că va
întâmpina vreo opoziţie din partea studenţilor, va suprima fondurile alocate acestora, 2.un
profesor recunoscut de istorie care oferea argumente ştiinţifice şi 3.un negru charismatic,
preşedinte al unei organizaţii implicate în luarea deciziei de promulgare a legii menţionate.
Rezultatele au arătat că atunci când se apelează la argumentul forţei subiecţii adoptă
poziţia cerută atât timp cât există posibilitatea controlului. În condiţiile influenţei prin apelul la
atractivitatea sursei, conformarea apare dacă sursa este prezentă cel puţin simbolic, în timp ce a
treia sursă de influenţă, cea credibilă, a avut capacitatea de a determina interiorizarea
argumentelor propuse

Revenind la Asch, cercetătorul s-a întrebat care sunt condiţiile de apariţie

sau de dispariţie ale conformării, când individul se confruntă cu o majoritate
neunanimă. Manipularea numărului de complici de la 1 la 15 i-a permis lui Asch
(1956) să constate că dimensiunea majorităţii este importantă pentru producerea
conformării doar până când ajunge la un număr de 3 sau 4 complici, după care
influența produsă se stabilizează.
Studiul său a fost reluat de D. Wilder (1977), care a introdus o variabilă
suplimentară. Acesta a concluzionat că nu este important numărul de persoane
care compun majoritatea, ci numărul de persoane care sunt percepute a fi diferite
una de cealaltă.

Teoria impactului social: conformismul creşte odată cu mărimea grupului,

dar fiecare membru adăugat majorităţii are o contribuţie tot mai redusă la creşterea
influenţei.
(Latane şi Wolf, 1981)

Pornind de la caracteristicile situaţiei de laborator, L. Mann (1969)

apreciază că, în viaţa reală, conformismul oamenilor are o amplitudine mai
redusă. În laborator, participanţii la experiment nu pot negocia, nu au alternative
de răspuns, nu pot consulta un expert, nu se poate comunica cu ceilalţi sau amâna
răspunsul etc. În plus, spre deosebire de situaţia experimentală, unde un răspuns
~ 179 ~
contranormativ ar fi suscitat dezaprobarea grupului, în viaţa cotidiană, individul
nu este sancţionat pentru fiecare normă încălcată, mai ales dacă se situează în
marja de toleranţă a grupului.
Şi L. Ross şi alţii (1977), în încercarea de a furniza o explicaţie credibilă
pentru procentul ridicat de conformism evidențiat în experimentul lui Asch, au
pus în evidenţă artificialitatea laboratorului: nonconformismului subiecţilor nu i
se pot atribui cauze independente de stimulii expuşi şi de aceea indivizii preferă
să accepte norma de grup. În viaţa cotidiană, situaţia este schimbată: dacă
individul nu vrea să accepte norma grupului de referinţă o va atribui unor interese
particulare ale membrilor şi, la adăpostul argumentului că el însuşi urmăreşte
anumite interese, va rămâne deviant.
Experimentul lui S. Asch a mai fost criticat şi pentru că sarcina
experimentală nu prezenta nici o importanţă pentru indivizi. Prin urmare, a fost
studiată reacţia oamenilor şi în situaţii când miza acceptării sau respingerii părerii
grupului este ridicată.

Experiment:
R. Baron şi alţii (1996) au imaginat un experiment în care participanţilor li se spunea că
se urmăreşte acurateţea agerimii vizuale, fie în cadrul unui studiu pilot, reper al unor viitoare
cercetări (importanţă scăzută), fie pentru a stabili anumiţi indicatori în baza cărora urmau să se
modifice anumite reglementări de circulaţie utilizate de poliţie (importanţă ridicată). Răspunsurile
erau furnizate în urma rezolvării unor sarcini cu dificultate mică sau ridicată.
Când sarcina era simplă se înregistra mai puţină conformitate dacă miza era ridicată.
Dimpotrivă, sarcinile dificile cu miză ridicată au dus la înregistrarea unui nivel de conformitate
mai ridicat. Aşadar, în special când participanţii nu au suficientă încredere în convingerile sau
capacităţile proprii, ei tind să se bazeze pe grup pentru a oferi răspunsuri presupuse a fi corecte
pentru a soluţiona sarcini cu importanţă mare.

Mecanisme ale conformării

Una dintre pietrele de temelie necesare înţelegerii mecanismelor
conformării o reprezintă distincţia clasică a tipurilor de influenţă care se produce
în grup, introdusă de M. Deutsch şi H. Gerard (1955). Analizând concluziile lui
Asch, autorii au observat că există două tipuri de situaţii care conduc la
modificarea poziţiei îmbrăţişate de un membru al grupului:
 influenţa normativă: când între individul şi grup există o
diferenţă de opinii semnificativă;
 influenţa informaţională: când între subiect şi a grup există o
diferenţă mică, discrepanţa fiind pusă pe seama de lacunelor de
cunoaştere proprii, iar schimbarea atitudinală producându-se
datorită influenţei informaţionale (Campbell, Tesser şi Fairey,
1986).
În cazul influenţei informaţionale mărimea grupului nu are importanţă, în
timp ce aceasta devine un factor important pentru producerea influenţei de tip
normativ.

~ 180 ~
 Influenţa informaţională nu este dependentă de mărimea grupului.
În schimb, influenţa normativă este direct proporţională cu mărimea acestuia.

O paradigmă alternativă de explicare a conformismului şi-a avut originea

în teoria comparării sociale (Festinger, 1954): oamenii simt nevoia de a-şi
controla mediul înconjurător şi, pentru aceasta, se raportează permanent la ideile
celorlalţi. Ei încearcă să îşi confirme propriile opinii referitoare la mediul fizic
şi social, iar dacă acestea diferă de ale grupului, tind să considere valide
informaţiile grupului şi să se ralieze părerii acestuia.
Dar procesul comparaţiei sociale nu se manifestă în toate situaţiile:
oamenii tind să ia în consideraţie doar opiniile indivizilor similari cu ei, pentru
că, din punctul lor de vedere, doar opiniile acestora prezintă relevanţă. G.
Goethals şi R. Nelson (1973) au rafinat această observaţie şi au demonstrat că,
atunci când se evaluează itemi obiectivi, oamenii valorizează la fel de mult
opiniile celor similari şi disimilari (uneori chiar le acordă un credit mai mare celor
din urmă). Dimpotrivă, în sarcinile subiective, părerile emise de disimilari nu
prezintă importanţă pentru subiecţi.

În funcţie de tipul sarcinii, oamenii aleg în mod diferit persoanele cu care se compară:
pentru sarcini obiective preferă să se compare cu persoane diferite, iar pentru judecăţi de
valoare consultă indivizi similari.

Hogg şi Turner (1987) consideră că adoptarea normelor grupului se

realizează în trei etape:
1. indivizii conştientizează apartenenţa la o categorie socială;
2. dacă această apartenenţă este evaluată pozitiv, sunt identificate
normelor sociale specifice acesteia;
3. normele respective sunt adoptate.
Argumentul lor este că din momentul în care grupul este valorizat
pozitiv, indivizii se vor comporta în asentiment cu aşteptările grupului, pentru a
dobândi sau a-şi menţine statutul de membru şi nu de teama pedepselor sau pentru
evitarea sancţiunilor.

Cu cât grupul este mai atractiv pentru individ,

cu atât normele acestuia sunt interiorizate mai rapid.

~ 181 ~
 O abordare novatoare a influenţei sociale îi aparţine lui John Turner
(1981), care susţine că acceptarea normelor impuse de majoritate este o
consecinţă a autocategorizării. Demersul său cognitiv are ca punct de plecare
teoria identităţii sociale, detaliată anterior. Turner consideră că printre cei mai
importanţi factori generatori de conformare se află conştiinţa individului că
aparţine anumitor grupuri sociale, această conștiință a apartenenței făcând
posibilă influența exercitată de grup.

Obedienţa
Obedienţa reprezintă o formă a influenţei sociale care constă în
modificarea comportamentului indivizilor ca urmare a presiunii explicite
exercitate de o autoritate considerată legitimă.

Obedienţa constă într-un comportament de supunere în faţa autorităţii perepute ca

legitimă.

Nu are importanţă dacă legitimitatea acesteia este reală sau doar

percepută astfel (insistăm asupra faptului că importantă pentru producerea
obedienţei este percepţia pe care o are individul asupra autorităţii, nu puterea
reală deţinută de către aceasta) sau dacă individul consideră ordinul dat de
autoritate ca fiind corect sau nu. În ambele situaţii, comportamentul submisiv este
etichetat ca şi obedienţă. Acest fenomen caracterizează, în diferite grade, orice
individ şi, adesea, puterea autorităţii depăşeşte obiecţiile de conştiinţă,
capacitatea empatică sau virtuţile morale.
În literatura de specialitate există păreri conform cărora obedienţa
reprezintă o formă particulară de conformare, deoarece comportamentul apare în
prima situaţie în urma presiunii unei majorităţi calitative, iar în al doilea caz este
rezultatul acţiunii majorităţii cantitative.
O opinie diferită îi aparţine lui S. Milgram (1974). Acesta a identificat
anumite particularităţi care diferenţiază categoric cele două procese, oferind
patru argumente în acest sens:
 conformarea reglează relaţiile între indivizi cu status egal în grup, în timp
ce apariţia obedienţei presupune interacţiunea între indivizi aflaţi pe
poziţii ierarhice diferite;
 conformarea implică imitaţia, iar obedienţa nu;
 gradul de explicitare al ordinelor este diferit: conformarea apare ca
răspuns la unele cerinţe tacite, subînţelese pentru membrii grupului, în
timp ce obedienţa necesită comenzi clare şi explicite;
 cei care se conformează nu consideră comportamentul lor un act impus,
în timp ce obedienţii îşi explică conduita prin referinţe explicite la
autoritate şi lipsa posibilităţii de alegere. Obedienţii transferă

~ 182 ~
 responsabilitatea către autoritate şi se evaluează ca fiind, în totalitate,
controlaţi de aceasta, în timp ce conformiştii, deşi răspund presiunii
grupului, se consideră responsabili pentru actele sale.

Ierarhia credibilităţii: persoanele poziţionate în vârful unei organizaţii

sunt considerate mai credibile decât cele aflate la baza ei.
(Becker, 1967)

Încercând să înțeleagă mărturiile naziștilor care declarau că au ucis atât

de mulți oameni pentru că așa li se ordonase, fără a se considera responsabili
pentru acele crime, Stanley Milgram a desfăşurat la Universitatea Yale o serie de
experimente, probabil cele mai răsunătoare şi mai frapante din psihologia socială.
Scopul acestora a fost de a stabili limitele până la care individul este dispus să se
supună autorităţii şi de a identifica condiţiile de apariţie ale acestui fenomen.

Experiment:
Subiecţii, eterogeni din punct de vedere al apartenenţei socio-profesionale, erau recrutaţi
printr-un anunţ în presa locală şi anunţaţi că urmau să participe la un studiu prin care se investiga
efectul pedepselor asupra bunei funcţionări a memoriei. Cele două roluri, de monitor şi de elev,
urmau să fie stabilite prin tragere la sorţi. În realitate, aceasta era trucată astfel încât complicele
experimentatorului era, de fiecare dată, desemnat ca elev, iar subiectul naiv ca profesor.
Sarcina experimentală consta într-un test clasic de recunoaştere: subiectul naiv citeşte o
listă de asociaţii de cuvinte pe care elevul trebuie să le reţină (precum „cer albastru”, „raţă
sălbatică”), ulterior fiind prezentat doar primul termen urmat de patru variante de răspuns.
Deoarece volumul de asociaţii este supradimensionat comparativ cu capacitatea de memorare a
unui om normal, greşelile elevului erau inerente. Dar, la fiecare greşeală, monitorul are sarcina
de a-i aplica elevului o pedeapsă care consta în administrarea unui şoc electric prin intermediul
unui dispozitiv special care putea grada şocurile administrate progresiv de la 15 volţi până la
valoarea de 450 volţi. Pe fiecare manetă pe care urma să o acţioneze profesorul erau precizate
atât intensitatea şocului care urmează a fi aplicat, cât şi atenţionări speciale de tipul „şoc uşor”,
„şoc puternic”, „atenţie, şoc periculos”, iar în dreptul manetei cu 450 de volţi era desenat un
craniu. Pentru a avea un reper în aprecierea sancţiunilor aplicate, monitorul primeşte un şoc de
45 de volţi (destul de puternic, dar nepericulos), înainte de a începe experimentul.
Deşi racordarea elevului la respectivul aparat este falsă şi, în realitate, nu primea niciun
şoc electric, acesta este instruit să dea răspunsuri incorecte în 30 de situaţii şi să se comporte
conform cu intensitatea şocurilor administrate. Astfel între 75 şi 105 volţi geme uşor, între 120 -
150 de volţi începe să strige că şocurile sunt dureroase, de la 150 de volţi cere să fie scos de acolo,
de la 180 strigătele se amplifică până la agonie, de la 270 imploră să fie scos din experiment, la
300 de volţi ţipă şi refuză să mai răspundă, iar dincolo de 330 de volţi nu mai reacţionează.
Dacă subiectul naiv îşi manifestă dorinţa de a părăsi experimentul, intervine autoritatea
(experimentatorul) care exercită presiune explicită prin comenzile:
 „ Continuaţi, vă rog continuaţi!”,
 „ Experimentul cere să continuaţi!”,
 „ Este absolut necesar să nu întrerupeţi!”,
 „ Nu aveţi de ales, lucraţi mai departe, vă rog”, în această ordine.
Dacă subiectul refuză să se supună ultimei comenzi experimentul este întrerupt.

~ 183 ~
 Pentru acest experiment obedienţa a fost definită ca fiind administrarea tuturor şocurilor
cerute. Aşadar, întreruperea administrării şocurilor înainte de a atinge valoarea lor maximă era
considerată neobedienţă.

Pentru participarea la experiment au fost aleși doar indivizi perfect

normali. Anterior demarării experimentului, cu toţii au fost testaţi psihologic,
fiind eliminate cei care prezentau tendinţe agresive sau sadice. Tot anterior
realizării experimentului, Milgram a chestionat un număr de 40 de psihiatri şi
psihologi, care, în calitate de buni cunoscători ai caracteristicilor oamenilor şi ai
limitelor acestora, au oferit prognoze privitoare la rezultatele finale. Cu toţii au
fost de acord că, fiind vorba despre subiecţi normali, nimeni nu va merge până la
ultimul nivel de şoc electric şi au apreciat că nivelul mediu administrat va fi de
130 volţi.
Rezultatele au fost şocante: şocul mediu administrat de subiecţi a fost de
360 volţi, iar procentul de obedienţă (adică oamenii care au administrat şocul
maxim, de 450 de volţi) a fost de 62,5%.
Autorul a reluat experimentul în alte variante: a întărit puterea de
impresionare a strigătelor victimei, a lăsat să se înţeleagă că elevul prezintă unele
probleme de sănătate, în special cardiace, sau că şocurile sunt dureroase şi foarte
greu de suportat. Aceste variaţii nu au schimbat cu nimic rezultatele anterioare.
Experimentul imaginat de Milgram, dar mai ales rezultatele extreme şi
neaşteptate pe care le-a obţinut, a deschis direcţii noi pentru cercetarea
psihosociologică. O direcţie fundamentală a fost identificarea factorilor care
inhibă sau facilitează apariţia obedienţei.
S-a demonstrat experimental că obedienţa este mai scăzută:
 când există contact vizual între participanţii la experiment (40% dintre
subiecţi sunt obedienţi).
 când autoritatea nu este prezentă (ordinele fiind date la telefon) procentul
de obedienţa scade, monitorul având tendinţa de a administra şocuri cu o
intensitate mai mică decât cea prevăzută. În absenţa autorităţii, multe
persoane anchetate au minţit că au respectat ordinele, ceea ce
demonstrează că aceştia se comportau în contradicţie cu propriile
convingeri;
 dacă experimentatorul ieşea din încăpere sub pretextul că era chemat la
telefon şi era înlocuit de un asistent, doar 20% dintre subiecţi se
conformau;
 când asigurările experimentatorului că elevii nu vor fi afectaţi sunt
neconvingătoare, când acesta este agitat, într-un cuvânt când competenţa
autorităţii poate fi pusă la îndoială, subiecţii îşi asumă responsabilitatea
pentru actele proprii şi devin mai puţin complezenţi;
 dacă la experiment participă doi reprezentanţi ai autorităţii, care la un
moment dat se află în dezacord, obedienţa scade semnificativ. Milgram
(1974) demonstrează prin introducerea aliatului social că solidaritatea
~ 184 ~
 rămâne protecţia cea mai eficace împotriva exceselor din partea
autorităţii. De altfel, atunci când existau doi cercetători, dintre care unul
recomanda întreruperea administrării şocurilor, nimeni nu mai continua
experimentul.

În strânsă legătură cu cercetările asupra obedienţei se află şi aşa-numitul

experiment Standford (după numele universităţii unde s-a desfăşurat) realizat de
Philip Zimbardo (1971). Obiectivul acestuia a fost de a studia puterea socială
derivată din deţinerea diferitelor roluri sociale, chiar şi atunci când acestea sunt
obţinute în mod aleator şi a pus în evidenţă faptul că situaţiile extreme sunt cele
care se află la originea disfuncţiilor sociale, nu personalitatea deviantă.

Experiment:
Un grup de studenţi a fost aleator împărţit în două grupe, membrii uneia dintre acestea
urmând să deţină rolul de gardian, iar ceilalţi de deţinut pe o perioadă de două săptămâni. Selecţia
participanţilor s-a bazat pe interviuri clinice şi teste de personalitate, astfel încât au fost selectaţi
doar indivizii perfect normali. Cu acordul participanţilor, experimentul a avut o aură de
veridicitate foarte pronunţată. Viitorii deţinuţi au fost ridicaţi de la domiciliu de un echipaj de
poliţie, transportaţi la secţia de poliţie unde li s-au luat amprentele şi li s-a întocmit cazier şi fişe
personale. Toţi participanţii trebuiau să îmbrace uniforme specifice şi să respecte o serie de reguli
conforme cu rolul social pe care îl jucau.
Rezultatele au fost extrem de spectaculoase. În primul rând, iluzia închisorii a fost
curând transformată în realitate. Deşi ar fi putut avea relaţii amicale care să amintească că totul
este un joc ce se va sfârşi curând, participanţii au traversat o incredibilă metamorfoză. După
numai 24 de ore ostilitatea dintre grupuri a înregistrat cote foarte înalte. Din cauza diferenţei de
status, doar gardienii erau în poziţia de a exprima acest lucru: ordonau, ameninţau, insultau şi
uneori foloseau chiar şi agresivitatea fizică (în ciuda interdicţiilor explicite în acest sens şi a
situaţiei artificiale în care ştiau că se află).
Dimpotrivă, deţinuţii erau mai abătuţi, mai deprimaţi şi mai resemnaţi cu fiecare zi. S-
au observat şi numeroase indicii de dezintegrare socială, relaţiile stabilite între deţinuţi fiind
caracterizate de ostilitate şi neîncredere şi, rareori, de altruism şi cooperare. Obediența înregistrată
a fost rezultatul acceptării contractului negociat în prealabil. Din cauza reacţiilor manifestate de
subiecţi, experimentul s-a încheiat după o singură săptămână (din cele două programate).

Acest experiment a evidenţiat faptul că anumite situaţii pot avea asupra

indivizilor un impact care poate fi cu greu anticipat. În situaţia descrisă, nişte
tineri studenţi, echilibraţi psihic, educaţi şi inteligenţi au fost subjugaţi de
prescripţiile rolului pe care îl jucau, chiar şi atunci când erau conştienţi că totul
reprezenta un joc.

Explicaţii ale instalării şi menţinerii obedienţei

În demersul de explicare a apariţiei obedienţei în viaţa socială, Milgram
a identificat câteva dinamici importante.
Autorul arată că, încă de la vârste foarte fragede, prin socializare, oamenii
învaţă să fie obedienţi faţă de părinţi, profesori, doctori, poliţişti. Anumite clase
sociale accentuează chiar importanţa comportamentului obedient în relaţionarea

~ 185 ~
cu ceilalţi. De exemplu, părinţii cu status socio-economic mai redus prezintă
această tendinţă şi transmit urmaşilor un model pe care ei înşişi îl aplică în viaţa
de zi cu zi.
În experimentul proiectat de autor maniera austeră de desfăşurare,
voluntariatul, acceptarea pedepsei de către subiect erau tot atâtea motive pentru
apariţia obedienţei. Dar Milgram a invocat şi norma politeţii pentru explicarea
obedienţei: unii indivizi pot considera jenant şi nepoliticos să conteste autoritatea.
O altă explicaţie are ca punct de plecare raţionalizarea
comportamentelor, ce se referă la tendinţa subiectului de a se dezice de
responsabilitate şi de a o considera exclusiv apanajul autorităţii. Probabil că
aceasta este explicaţia cel mai frecvent furnizată ca şi scuză de cei care au săvârşit
o faptă reprobabilă la îndemnul unei autorităţi. Pentru a exemplifica, este
suficient să ne reamintim modul în care s-au apărat ofiţerii nazişti care au
participat la Holocaust.
Individul aflat într-o astfel de situaţie intră într-o stare agentică (Milgram,
1974), caracterizată prin pierderea autonomiei şi a responsabilităţii individuale
pentru actele întreprinse. El acceptă controlul total al unei instanţe superioare pe
care nu-şi permite să o conteste şi se consideră agentul executiv al acesteia.

Când primeşte un ordin de la o autoritate considerată legitimă, individul acţionează

fără a lua în considerare natura actului prescris şi fără a fi oprit de propria conştiinţă.

Intrarea în starea agentică reprezintă, în concepţia lui Milgram, cheia de

boltă a explicaţiilor referitoare la obedienţă. În anumite situaţii, autorul observă
că subiecţii disociază nivelul verbal de cel acţional: în ciuda faptului că
protestează faţă de ordinele pe care le primesc, cel mai adesea aceştia nu sunt
capabili să întrerupă administrarea de şocuri electrice.
Faptul că acceptă instalarea obedienţei a fost, parţial, explicat. Dar, ce-l
determină pe individ să menţină obedienţa? Cei mai importanţi factori care
explică menţinerea obedienţei sunt:
 continuitatea acţiunii: pe măsură ce creşte intensitatea şocurilor
administrate, subiecţii trebuie să-şi justifice comportamentul în faţa lor
înşile, iar cea mai bună modalitate de a arăta că ceea ce au făcut până
acum este corect o reprezintă continuarea administrării acestora;
 fiecare situaţie socială presupune negocierea consensului de către
participanţi. Odată ce acesta a fost stabilit, respectiva definire a situaţiei
nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării. De aceea, dacă ar opri
administrarea şocurilor electrice, subiectul ar încălca regula de
interacţiune nescrisă, dar decisă de comun acord;

~ 186 ~
  anxietatea subiectului concretizată în nelinişte şi frică de necunoscut îl
împiedică pe subiect să înfrunte autoritatea. De fiecare dată când o
entitate capabilă să producă ierarhie şi autoritate este introdusă într-un
câmp social apare o activare emoțională, care este un indicator al
probabilităţii de apariţie a stării agentice.

Obişnuinţa de a te supune autorităţii în viaţa de zi cu zi, respectiv

formarea obişnuinţei de a fi obedient, conduce la diminuarea spiritului critic şi la
diminuarea mustrărilor de conştiinţă determinate de repetarea faptei reprobabile.
Mai mult, mustrările de conştiinţă pot fi chiar eliminate dacă fapta indezirabilă,
din cauza fragmentării ei în sarcini mai simple, nu mai prezintă niciun fel de
încărcătură emoţională.
Deşi nu şi-a propus să identifice factorii de personalitate care modelează
amplitudinea obedienţei, datorită bazei de date aflate la dispoziţia sa, Milgram a
făcut o serie de observaţii în acest domeniu.

Cercetare:
Un procent mai mare de obedienţă apare în rândul credincioşilor catolici, comparativ cu
cei care proveneau de la alte grupuri religioase. Cei cu profesii axate pe relaţia cu semenii (medici
profesori, judecători) sunt mai independenţi, la fel cum bărbaţii cu un serviciu militar îndelungat
se dovedesc a fi mai obedienţi.

Pornind de la observaţia că nu toţi indivizii sunt obedienţi aşa cum nu

toţi sunt independenţi, este uşor de formulat inferenţa că trăsăturile de
personalitate au un cuvânt de spus în modul în care acţionează individul atunci
când situaţia impune un anumit tip de comportament. Cu toate acestea cercetările,
puţine la număr din cauza restricţiilor etice ale domeniului, asupra profilului
obedientului sunt încă nesatisfăcătoare.

Cercetare:
Sexul şi vârsta participanţilor s-a dovedit că nu influenţează obedienţa faţă de autoritate
(Shanab şi Yahya, 1977). În schimb, obedienţa este dependentă de contextul social în care aceasta
urmează să apară. Studierea obedienţei în culturi diferite a demonstrat că procentul în care aceasta
apare este variabil (40% în Australia, 90% în Danemarca etc.). De asemenea, s-a evidenţiat
impactul practicilor de socializare asupra tendinţei spre obedienţă: numeroase culturi
recompensează comportamentul obedient la copii, în special la fete.

Experimentul realizat de Milgram a stârnit numeroase polemici şi a

suscitat rezistenţe, principala critică vizând deontologia acestuia. Deşi valoarea
rezultatelor obţinute a fost unanim recunoscută, modalitatea de obţinere a lor nu
a fost acceptată (s-a considerat că subiecţii implicaţi erau supuşi unei tensiuni
psihice de neîndurat).

~ 187 ~
 Temă de reflecţie:
Imaginaţi diferite metode prin care să fie posibilă reducerea amplitudinii obedienţei în
favoarea creşterii rolului liberei iniţiative şi a creativităţii, atunci când este necesar.

Influenţa minoritară
Influenţa minoritară reprezintă o abordare novatoare a domeniului
influenţei sociale, în sensul că se acceptă faptul că şi grupurile minoritare sunt
capabile să producă influenţă. O bună perioadă de timp s-a considerat că sursa
influenţei era echivalată exclusiv cu majoritatea cantitativă (care determina
conformarea) sau calitativă (care determina obedienţa), minorităţile sociale fiind
considerate a fi grupuri amorfe, simple receptoare ale influenţei exercitate de
ceilalţi şi lipsite de capacitatea de reacţie.

Nu întotdeauna majoritatea are dreptate!

De altfel, realitatea imediată favoriza o astfel de opinie, pentru că, de cele

mai multe ori, tentativele minorităţii de a nu respecta status-quo-ul sunt aspru
sancţionate. De obicei, majoritatea deţine controlul fiind superioară datorită
prestigiului, competenţei, numărului, resurselor materiale, iar devianţii au extrem
de puţine şanse să se impună şi să determine încetăţenirea unui tipar de
comportament alternativ celui impus de majoritate.

O societate fără minorităţi este o societate paralizată.

(Pérez şi Dasi, 1996)

Cel care a integrat problematica efectelor produse de minorităţile sociale

în tematica influenţei sociale şi a propus această nouă paradigmă de interpretare
este psihosociologul francez de origine română S. Moscovici (1976). Abordarea
sa a schimbat fundamental modalitatea de a privi individul: acesta s-a transformat
din ţintă a influenţei în potenţială sursă de influenţă. Indiferent de poziţia socială
pe care se află, el nu este obligat să se adapteze unei realităţi sociale date, să facă
parte dintr-o majoritate, ci poate să devină factor inovator, agent al schimbării
sociale.
Autorul a sprijinit această ipoteză cu numeroase exemple din istoria
umanităţii şi a arătat că, în anumite condiţii, minorităţile pot promova noi norme
sociale. Este suficient să ne amintim ce au reprezentat, în prima etapă,
creştinismul, mişcarea de emancipare a femeilor sau lupta împotriva
apartheidului.
Abia după ce a fost acceptată capacitatea oricărui individ, indiferent de
resursele de putere de care dispune, de a exercita influenţă, definiţia influenţei

~ 188 ~
sociale (o interacţiune biunivocă între sursa influenţei şi ţintă), a devenit, cu
adevărat, operaţională.

Ce sunt minorităţile active?

Minoritatea activă este reprezentată de totalitatea indivizilor care, fără a
dispune de forţă numerică, putere sau prestigiu recunoscut, se opun normei
acceptate de majoritatea membrilor grupului şi pot determina schimbarea socială.
Aceștia pot să militeze fie pentru reîntoarcerea către norme uitate sau ignorate,
fie să propună alternative complet noi.
Minorităţile active pot fi nomice sau anomice (Moscovici, 1976), în
funcţie de tipul răspunsului nonconformist adoptat, de soluţiile de schimbare de
care dispun şi de modul în care argumentează dezacordul lor cu ordinea socială
instituită:
 minorităţile anomice se definesc prin raportarea nihilistă la norma
dominantă sau la răspunsul majoritar pe care le refuză din diferite motive, dar
fără a propune norme sau răspunsuri proprii;
 minorităţile nomice refuză opinia majoritară deoarece au o poziţie
distinctă şi bine conturată, pe care o propun majorităţii. Minorităţile nomice pot
fi ortodoxe (pro-normative) când adoptă o poziţie concordantă cu cea majoritară,
dar exagerată foarte mult şi heterodoxe (contra-normative) când se caracterizează
printr-o poziţie contrară faţă de majoritate.

Temă de reflecţie:
Aveţi o idee foarte bună despre care ştiţi că va optimiza performanţa organizaţiei în care
activaţi. De asemenea, presupuneţi că propunerea dumneavoastră va întâmpina rezistenţă din
partea celorlalţi. Cum vă propuneţi să acţionaţi pentru a vă impune punctul de vedere?

În funcţie de gradul în care se diferenţiază de celelalte grupuri din

societate, A. Maass şi alţii (1982) au introdus diferenţierea între:
 minorităţile active duble, diferite de majoritate din două puncte de
vedere: după opinia susţinută şi categoria socială de apartenenţă (aşa
cum sunt femeile de culoare, negrii homosexuali);
 minorităţile active simple, diferenţiate de grup doar prin prisma
opiniilor la care aderă (de exemplu, oamenii de culoare care luptă
împotriva rasismului).
R. Martin (1988) a diferențiat între:
 grupuri egoiste de interese: militează pentru inovaţii care aduc
beneficii doar membrilor grupului propriu (de exemplu, feminismul);
 grupuri altruiste de interese: argumentează poziţii care sunt în
interesul mai multor grupuri sociale (de exemplu, ecologiştii).

~ 189 ~
 Completând tipologia de mai sus, propunem o clasificare alternativă a
minorităţilor active după criteriul concordanţei alternativelor novatoare induse cu
spiritul timpului. Astfel putem diferenţia:
 minorităţile active radicale care, prin diseminarea ideilor originale pe
care le au, reuşesc să modifice traiectoria evolutivă a societăţii (aşa
cum au fost promotorii creştinismului);
 minorităţi active catalizatoare care conştientizează mai rapid
importanţa implementării anumitor tipuri de activităţi şi determină
societatea să le accepte într-un ritm mai alert decât cel în care
majoritatea membrilor ar fi adoptat respectivele acte (grupurile
ecologiste, feministe etc.).

Spiritul timpului reprezintă un factor facilitator al influenţei,

minoritarii fiind catalizatorii unor evenimente ce ar fi avut loc oricum, dar mult mai
târziu.

Procese implicate în producerea influenţei minoritare

Deşi, iniţial, existenţa unei păreri opuse celei majoritare stârneşte
nemulţumiri şi rezistenţe, pe măsură ce aceasta se afirmă şi rămâne neschimbată
în timp, indivizii se obişnuiesc să o considere o soluţie alternativă şi să o trateze
ca atare. Modul în care indivizii reuşesc să modifice, în timp, opinia majorităţii a
fost numită de Serge Moscovici (1980) conversiune. Autorul menţionat a
identificat câteva etape prin care se realizează procesul conversiunii:
1. revelaţia: minoritarii observă că un anumit eveniment poate fi
interpretat şi altfel, dar părerea lor nu este împărtăşită de majoritate;
2. prin repetarea sistematică şi consistentă a mesajului, se produce
incubaţia respectivei idei. Acum ideea novatoare începe să se
răspândească în ciuda faptului că întâmpină rezistenţă;
3. conversiunea la ideile minoritare reprezintă faza cea mai importantă a
procesului. Deşi tezele propuse nu sunt acceptate manifest, majoritatea
resimte un sentiment de culpabilitate generat de respingerea
minoritarilor, cel mai adesea urmat de o schimbare atitudinală
întârziată;
4. o parte a celor influenţaţi traversează încă o etapă - cea de consolidare
a ideilor anterior negate pe care vor ajunge să le susţină în mod explicit,
ulterior.
Pentru a obţine influenţă, minorităţile active trebuie să fie consistente,
atât sincronic (când toţi membrii dau răspunsuri similare, consensuale), cât şi
diacronic (când poziţiile contranormative exprimate sunt menţinute în timp).

~ 190 ~
 Experiment:
Importanţa stilului de comportament consistent a fost testată de S. Moscovici şi alţii
(1969) într-un experiment care evidenţiază, în mod explicit, apartenenţa minoritară a
subiecţilor. Înainte de începerea acestuia, a fost testată vederea tuturor participanţilor pentru
a fi aleşi doar subiecţi normali. Testarea s-a realizat colectiv astfel încât fiecare se putea
convinge că ceilalţi participanţi au o acuitate vizuală normală. Sarcina experimentală consta
în aprecierea culorii a 36 de diapozitive şi estimarea luminozităţii acestora pe o scală de şase
gradaţii. Diapozitivele prezentate erau de culoare albastră, dar complicii afirmau, în mod
repetat şi în ciuda evidenţei, că acestea sunt de culoare verde. Procedura experimentală
includea două condiţii:
I. Doi membri ai grupului din totalul de şase erau complici ai experimentatorului şi
manifestau un stil de comportament consistent, menţinându-şi poziţia pe toată durata
experimentului.
II. În a doua condiţie, complicii răspundeau constant verde doar la doi itemi din trei,
al treilea răspuns fiind similar cu cel furnizat de subiecţii naivi.
Grupul de control a fost constituit doar din subiecţi naivi. Rezultatele au confirmat
aşteptările cercetătorilor: în prima condiţie s-au înregistrat un număr mai mare de răspunsuri
„verde” (8,42%) furnizată de subiecţii naivi, faţă de condiţia martor. În a doua condiţie
experimentală, când subiecţii nu afişau o poziţie consistentă, amploarea schimbării s-a dovedit
a fi mult mai nesemnificativă: doar 1,25%. Deci, o consistenţă ridicată conduce la un impact
mai puternic asupra majorităţii.
Interviul post-experimental a scos în evidenţă implicarea cognitivă a participanţilor
în scopul realizării sarcinii trasate: cei care răspunseseră cu „verde” au crezut, în mod sincer,
că disting mai multe nuanţe ale respectivei culori, cu alte cuvinte îşi schimbaseră propria
percepţie.

Aşadar, oamenii sunt mai dispuşi să îmbrăţişeze opinia minoritară dacă şi

alţi membri ai majorităţii au făcut acest lucru. Deci, numărul trădărilor
majoritare adică a persoanelor aparţinând majorităţii care îmbrăţişează poziţia
minoritară are o influenţă considerabilă asupra celorlalţi. De asemenea,
minoritatea obţine mai multă influenţă atunci când oferă argumente, decât dacă
respinge poziţia celorlalţi fără să explice de ce procedează astfel. Cu cât numărul
argumentelor este mai mare, cu atât influenţa obţinută creşte (Clark, 1990).
Invers, cu cât coeziunea în interiorul majorităţii este mai mare, cu atât
membrii acesteia vor rezista mai uşor influenţei. De aceea, într-un grup puternic
coeziv, minoritatea in-group va avea dificultăţi în obţinerea unei influenţe
manifeste pentru că subiecţii nu pot face abstracţie de presiunea uniformizatoare
a grupului.
Dacă grupul este mai puţin unit, atunci sursa de influenţă va fi considerată
mai originală şi mai puţin deviantă. În aceste condiţii, o sursă in-group induce un
conflict sociocognitiv care facilitează validarea şi conversiunea.

Experiment:
T. Kozakaï şi alţii (1994) au realizat un experiment în care au combinat procesul de
categorizare socială cu cel de coeziune. Ipoteza lor a fost că în condiţii de coeziune crescută se
va obţine influenţă manifestă de către out-group, iar în condiţii de coeziune slabă o influenţă
latentă va fi determinată de sursa in-group. Subiecţii aveau sarcina de a evalua culoarea unui
diapozitiv albastru şi a imaginii sale consecutive, respectiv culoarea sa complementară, generată

~ 191 ~
printr-o iluzie optică produsă prin stoparea proiecţiei. Rezultatul era notat pe o hârtie şi apoi
repetat cu voce tare. În experiment erau introduşi doi complici care reprezentau minoritatea in-
grup (o colegă de grupă) sau pe cea out-grup (o studentă la o altă universitate). Perceperea unei
coeziuni înalte sau scăzute era manipulată comunicându-li-se subiecţilor că la un test de percepere
a figurilor complicii avuseseră rezultate similare sau nu. Complicele răspundea în mod constant
că respectivul diapozitiv este de culoare verde, după care părăsea sala pentru un motiv plauzibil
şi experimentul era repetat în lipsa acestuia.
Rezultatele demonstrează că apartenenţa categorială nu are aceleaşi rezultate când
coeziunea grupului respectiv este slabă sau crescută. Dacă influenţa este exercitată de o sursă in-
grup în condiţia de coezivitate slabă, subiecţii sunt influenţaţi inconştient după plecarea acesteia
şi percep culoarea complementară verdelui, respectiv roşu, în locul oranjului complementar
culorii albastre. Sursa out-grup exercită influenţă într-un grup coeziv mai ales la nivel public.

R. Martin (1988) a propus o diferenţiere între influenţa produsă de

minorităţile in-grup şi minorităţile out-grup, considerând că:
1) minorităţile in-group ar trebui să aibă o influenţă mai accentuată decât
cele out-group, pentru că ele determină modificări mai puţin importante
din punctul de vedere al identităţii sociale;
2) influenţa ar trebui să fie mai crescută dacă este măsurată la nivel privat
decât la nivel public, deoarece indivizii se tem să fie de acord cu
minorităţile pentru a nu afişa o devianţă prea evidentă;
3) deoarece minorităţile out-group sunt mai saliente, îi motivează pe
indivizi să se angajeze mai profund în procesul de înţelegere şi validare a
punctelor de vedere expuse.

Saliența este atributul indivizilor sau a grupurilor care ies în evidență.

Rezistenţa la influenţa socială: reactanţă, anomie, devianţă

Reactanţa psihologică
Reactanţa reprezintă o forţă motivaţională activată inconştient în scopul
păstrării sau restaurării unor credinţe sau a comportamentelor individuale
ameninţate.

Teoria reactanţei psihice: dacă o persoană percepe o limitare a libertăţii sale de alegere,
va reacţiona în sensul redobândirii propriei libertăţi.
(Brehm, 1966)

Teoria reactanţei a fost propusă de J. Brehm (1966) care, pornind de la

constatarea că oamenii doresc să fie liberi să creadă şi să se comporte aşa cum îşi
doresc, a studiat caracteristicile situaţiilor când aceştia sunt nevoiţi să renunţe la

~ 192 ~
atitudinile şi comportamentele proprii. Când libertatea personală este în pericol,
disconfortul psihologic resimţit va determina apariţia unei tendinţe de menţinere
şi apărare a libertăţii periclitate.

Exerciţiu:
Este cunoscută reacţia copiilor cărora li se interzice să mănânce o prăjitură: o vor dori
mai mult decât oricând. Dar care este reacţia dvs. când vă decideţi să cumpăraţi un produs de la
reduceri şi aflaţi că nu mai este pe stoc? Pentru că ajungeţi să vi-l doriţi foarte mult, este foarte
probabil să plătiţi preţul întreg la un alt magazin.
Identificaţi 3 situaţii cotidiene asemănătoare.

Intensitatea reactanţei este direct proporţională cu:

 importanţa actelor în pericol de a fi eliminate
 numărul acestora
 forţa ameninţării
 prestigiul celui care exercită presiuni
 competenţa subiectului

Dintre factorii care limitează efectele reactanţei menţionăm prezenţa unei

persoane-alibi, care duce la îndeplinire o activitate similară celei puse în pericol
sau ameninţarea cu represalii din partea unei autorităţi. Restaurarea parţială sau
totală a libertăţii iniţiale se poate realiza direct, când sugestiile comunicatorului
sunt ignorate, sau indirect, prin valorizarea superioară a actului ameninţat (ceea
ce conduce la apariţia unui efect de bumerang: activitatea respectivă nu ar fi fost
preţuită în aceeaşi măsură, dacă nu ar fi existat pericolul la adresa acesteia).

Experimente:
S. Brehm şi M. Weintraub (1977) au arătat că atunci când copiilor de doi ani le este barat
accesul la o jucărie, devin mai interesaţi, în ciuda faptului că anterior nu manifestaseră vreo
preferinţă faţă de aceasta (teoria fructului oprit).
R. Driscoll şi alţii (1972) au demonstrat că obstrucţionarea relaţiilor romantice ale
adolescenţilor de către părinţi este direct proporţională cu atracţia dintre parteneri în cuplurile
respective. Când implicarea parentală devine mai puţin activă, slăbeşte şi atracţia reciprocă dintre
adolescenţi (efectul Romeo şi Julieta);
Carreta şi Moreland (1983) au demonstrat că, în sala de judecată, recomandarea instanţei
de a nu se ţine cont de o anumită probă are exact efectul contrar.

Caz real:
Rezistenţa faţă de ameninţarea libertăţii individuale poate apărea sub diferite forme,
inclusiv în plan familial. Un exemplu interesant este oferit de biografia fostului guvernator al
Californiei, actorul Arnold Schwartzeneger. În copilărie, el a suferit din cauza unei educaţii
extrem de rigide, impuse de tatăl său, şef al poliţiei locale şi adept al nazismului. Ulterior, în
numeroase apariţii publice, Arnold a condamnat vehement ideile naziste. De altfel, nu a participat
nici măcar la înmormântarea tatălui său, motivând că trebuie să se antreneze pentru un concurs
de culturism.

~ 193 ~
 Anomia
Anomia (a - fără, nomos - lege) reprezintă starea de dereglare a
funcţionalităţii unui sistem social, din cauza dezintegrării normelor ce
reglementează ordinea socială sau a conflictului dintre diferitele seturi de norme
care coexistă în societate.

Anomia: stare socială caracterizată prin lipsa coeziunii şi ordinii

în privinţa normelor şi valorilor.
(Johnson, 1995)

Conceptul a fost impus de E. Durkheim (1893, 1897) care consideră că

orice comportament normal devine anomic de îndată ce se observă o
creştere/diminuare anormală a incidenţei sale medii. Cazurile analizate de
sociologul francez sunt anomia economică (ce generează crizele economice) şi
anomia conjugală (ce are ca efect divorţialitatea).

Factorii sociali sunt singurii în măsură să explice frecvenţa şi variaţiile sinuciderilor.

(Durkheim, 1893)
Variaţiile vieţii economice corelează direct cu frecvenţa sinuciderilor.
(Durkheim, 1897)

Indiferent de formă, anomia este văzută ca efect al absenţei sau

inadecvării reglementărilor morale, ce nu mai pot asigura dependenţa
indivizilor, coeziunea şi solidaritatea lor şi, în special, limitarea libertăţii lor
absolute.

Anomia poate fi:

socială (dezintegrarea normelor ce reglementează viaţa socială)
psihică (lipsa de limite a aspiraţiilor individului din cauza slăbirii controlului social)

După Durkheim, conceptul a căzut în anonimat, nefiind reluat de nici unul

dintre discipolii săi, doar prestigiul lui Robert Merton (1938) revitalizându-l într-
o oarecare măsură. Nu-i mai puţin adevărat că Şcoala de la Harvard (din care
făcea parte şi Merton) a adoptat conceptul de anomie pentru a se diferenţia de
Şcoala de la Chicago care prefera sintagma dezorganizare socială, sintagmă care
devenise celebră în epocă. Numai că anomia lui Merton era diferită de anomia
lui Durkheim. Prima viza limitarea mijloacelor, a doua limitarea scopurilor.

~ 194 ~
 Anomia creează tendinţe puternice de devianţă din partea acelor indivizi care îşi ating
scopurile prin utilizarea mijloacelor ilicite.
(Merton, 1968)

După 1940, anomia a început să primească sensuri psihologice,

desemnând sentimentul individual de anxietate şi nesiguranţă, elaborându-se şi
instrumente de măsurare a ei (scara lui Srole, 1956, evalua sentimentul lipsei de
control asupra propriului destin).

Anomia este o stare subiectivă care reproduce caracterele anomice ale mediului social.
(Srole, 1956)

Astfel, anomia a devenit sinonimă cu fatalismul, sensul iniţial fiind

radical modificat.

Devianţa
Devianţa reprezintă o formă de comportament care nu respectă normele
şi valorile scrise sau nescrise, recunoscute de societatea dintr-un anumit spaţiu la
un anumit moment.
Deşi sunt omniprezente în viaţa socială, normele nu sunt definitive,
uniforme sau universale. În timp ce unele se bucură de legitimitate şi
recunoaştere, altele sunt sistematic încălcate. Membrii societăţii le aplică
diferenţiat în funcţie de un sistem ierarhic construit la intersecţia socialului cu
individualul.
Devianţa, manifestată prin încălcarea normelor sociale, este evaluată şi
sancţionată în funcţie de amplitudinea devierii în afara sferei de comportament
considerat normal, de importanţa normelor încălcate, de statutul social al
deviantului, de circumstanţele în care se produce actul, de efectele reale sau
imaginate ale actului deviant etc.

Pentru a fii deviant, trebuie să fii diferit de majoritate

şi să fii devalorizat pentru această diferenţă.
(Becker, 1966)

Conform cu B. Orfali (1993), devianţa este o stare, fie aleasă, fie impusă.
În primul caz, individul caută să apară diferit, original. În cel de-al doilea,
societatea îşi arogă dreptul de a decreta deviant pe oricine îi încalcă, mai mult sau
mai puţin, normele. Totuşi, dacă un individ este exclus dintr-un grup social
majoritar pentru că este perceput ca fiind deviant, el va căuta să-şi întărească
poziţia minoritară în subgrupuri de afiliere, cu o coeziune puternică.

~ 195 ~
 O conduită nu este deviantă în sine,
ci semnificaţia care i se dă îi conferă acest caracter.
(Sellose, 1991)

Dincolo de violarea unor norme sau negarea unor valori, devianţa apare ca
o activitate ce dezamăgeşte o aşteptare. Însă, majoritatea aşteptărilor sunt
implicite şi schimbătoare. Mai mult, grupul de referinţă este adesea dificil de
circumscris într-o lume în care cei mai mulţi indivizi aparţin simultan mai multor
unităţi sociale, ce au norme şi aşteptări foarte diferite. De aceea, graniţa dintre
devianţă şi nondevianţă este dificil de stabilit şi periculos de trasat.

Graniţa dintre devianţă şi nondevianţă este dificil de stabilit şi periculos de trasat.

Relativitatea devianţei vizează mai multe aspecte, cele mai importante fiind
următoarele (Cusson, 1992):
1) situaţia în care apare: a face dragoste este o activitate perfect normală
dacă se desfăşoară într-un dormitor, dar va fi judecată ca indecentă dacă are loc
în plină zi, într-un parc public;
2) statusul sau rolul autorului: într-o societate în care sinuciderea este
dezaprobată, un căpitan care a acceptat să piară în timpul naufragiului vasului său
poate să fie decorat postum;
3) contextul normativ: altădată, Biserica Catolică refuza înmormântarea
creştinească a sinucigaşilor iar autorităţile civile le confiscau bunurile. Odată cu
creşterea duratei medii de viaţă, se instalează o toleranţă din ce în ce mai mare
faţă de sinucidere, mai ales dacă este vorba de bătrâni.

Un act este sau nu deviant în funcţie de:

 situaţie
 statusul autorului
 contextul în care apare

Cea mai spectaculoasă, dar nu şi credibilă, modalitate de explicare a

devianţei a fost susţinută de C. Lombroso (1876), care susţinea că devianţii au
trăsături fizice distincte, idee împărtăşită şi de W. Sheldon (1949), care a descris
criminalul ca fiind mai degrabă un mezomorf (musculos şi atletic) decât un
ectomorf (înalt şi slab) sau endomorf (scund şi gras). Ipoteza lui Lombroso a fost
demontată de C. Goring (1913) care a demonstrat că nu există diferenţe fizice
între criminali şi necriminali.
Perspectivele sociologice din care poate fi interpretată devianţa, aşa cum
au fost sintetizate de C. Schifirneţ (1999), sunt următoarele:
~ 196 ~
 1) Paradigma patologiei sociale, conform căreia organismul social este
analizat la fel ca şi organismul biologic, în linia deschisă de H. Spencer (1860).
Societatea este concepută ca un organism viu, în evoluţia ei putând cunoaşte
momente de îmbolnăvire, caracterizate prin dificultăţi de funcţionare a societăţii.
Identificarea organismului social cu cel biologic a condus astfel Ia conceperea
devianţei ca boală socială.
2) Paradigma dezorganizării sociale (Thomas şi Znaniecki, 1920, Faris şi
Dunham, 1939) pleacă de la premisa că devianţa apare ca produs al
dezorganizării sociale, provocate de industrializare, urbanizare, migraţie socială
şi spaţială. Amestecul de norme şi valori asociat cu neputinţa indivizilor de a se
integra în societate determină fenomenul de devianţa.
3) Paradigma controlului social (Durkheim, 1897, Homans, 1950, Lemert,
1951) defineşte devianţa ca efect al eşecului integrării sociale, eşec care îl
eliberează pe individ de influenţa socializantă a anturajului său, slăbindu-i astfel
motivaţia de a depune efortul necesar pentru respectarea normelor sociale.
Devianţa apare, aşadar, ca urmare a conflictului dintre sistemul social şi sistemul
personalităţii, pe fondul lipsei controlului social asupra modului cum indivizii ţin
seama în conduitele lor de cerinţele ordinii sociale.

Teoria controlului: devianţa apare din lipsa controlului intern, efectuat de individ, şi a
controlului extern, efectuat de societate.
(Reckless şi alţii, 1956)

4) Paradigma conflictului (Zanden, 1970) consideră devianţa ca fiind o

consecinţă a competiţiei şi inegalităţii sociale. Conform acestei abordări, legea îi
favorizează pe cei puternici şi se manifestă împotriva celor defavorizaţi, aceştia
din urmă fiind "nevoiţi" să adopte mijloace deviante.
5) Paradigma etichetării (Goffman, 1959, Becker, 1963) accentuează ideea
că devianţa nu e un fapt real, ci o etichetă aplicată unor indivizi de către alţi
indivizi sau de către societate. Indivizii etichetaţi ca devianţi ajung să creadă ei
înşişi în această calificare a conduitei lor şi se comportă ca atare.
6) Paradigma acţionistă (Cusson, 1992) continuă direcţia unor clasici cum
ar fi C. Beccaria (1764), J. Bentham (1811) sau chiar G. Tarde (1886) și porneşte
de la ideea că actul deviant este rezultatul unei decizii în cursul căreia autorul s-
a gândit, mai mult sau mai puţin, la avantajele şi inconvenientele opţiunilor ce i
se prezintă. Orice act deviant nu ar fi altceva decât o tentativă de îmbunătăţire a
situaţiei autorului său, care se străduieşte să înlocuiască o stare de lucruri ce îl
satisface mai puţin, cu o stare ce ar trebui să îl satisfacă mai mult.

Frecvenţa unui act deviant va fi afectată de orice schimbare socială

ce va modifica balanţa dintre avantajele şi inconvenientele sale.
(Cusson, 1992)

~ 197 ~
 Dincolo de aceste paradigme, mai pot fi invocate încă două, cu mare răsunet
la vremea apariţiei lor. Una dintre ele, teoria asocierilor diferenţiale (Sutherland,
1939), afirmă că un comportament deviant se învaţă prin schimburi
interpersonale care facilitează însuşirea acestuia. Un individ devine deviant
atunci când este expus mai des şi mai intens unor contexte şi interpretări
defavorabile referitoare la lege, şi mai rar şi mai nesemnificativ unor contexte şi
interpretări favorabile.

Teoria asocierilor diferenţiale: devianţa este dependentă de oportunităţile de întâlnire -

apare atunci când sunt frecventaţi indivizi devianţi şi sunt evitaţi cei opuşi acestora.
(Sutherland, 1939)

A doua este paradigma mertoniană (1968), conform căreia nicio societate

nu facilitează accesul egal la resurse pentru membrii săi şi, în funcţie de
potenţialul de care dispune (status, venit, apartenenţă rasială sau sexuală, abilităţi
şi aptitudini personale etc.), individul va alege mijloace legitime sau ilegitime
pentru a-şi îndeplini scopurile.
Astfel, Merton a identificat cinci reacţii posibile ale persoanei confruntate
cu diferite seturi de norme, din care decurg câteva tipuri de conduită adoptate de
către indivizi ca urmare a conflictului dintre scopuri şi mijloace:
1) conformitatea, atât cu scopurile (+), cât şi cu mijloacele (+), face posibilă
ordinea socială;
2) inovaţia, se caracterizează prin atingerea scopurilor (+), dar prin
incapacitatea de a utiliza mijloacele instituţionalizate (-). Între aceste conduite se
pot numără chiar și conduite aflate la limita legii, dar care au ca scop atingerea
obiectivelor acceptate și promovate de societate;
3) ritualismul, caracterizează acele conduite care, dat fiind eşecul scontat
al scopurilor (-), le abandonează, pentru a se concentra asupra mijloacelor (+). El
caracterizează straturile sociale mijlocii, care respectă mijloacele din
conformism, fără a se bucura de oportunităţile celor din clasele superioare în ceea
ce priveşte ascensiunea pe scara ierarhiei sociale;
4) evaziunea, se referă la acele conduite care resping atât scopurile (-), cât
şi mijloacele (-) şi are în vedere conduitele psihoticilor, alcoolicilor, drogaţilor,
sinucigaşilor etc.;
5) răzvrătirea, se caracterizează prin nonconformitate, manifestându-se
prin respingerea scopurilor (-) şi a mijloacelor (-), dar şi prin tendinţa de a
modifica vechea structură şi a inova alta nouă, definită de noi scopuri (+) şi noi
mijloace (+). De exemplu, revoluţionarii sau radicalii care îşi propun să schimbe
ordinea socială.
În concepţia mertoniană, cu excepţia conformării, toate situaţiile prezentate
sunt, în grade diferite, deviante.

~ 198 ~
 Devianţii de ieri pot fi inovatorii de mâine, deşi majoritatea lor sunt infractorii de azi.

E. Lemert (1951) face distincţia între devianţa primară şi cea secundară,

plecând de la premisa că oricare dintre noi încalcă la un moment dat anumite
norme sociale. Însă, în anumite condiţii (actului deviant nu i s-a acordat
importanţă, nu a durat mult sau a trecut neobservat), comportamentul în sine este,
așa cum afirmă Ş. Boncu (2000), tolerat. Aceasta este devianţa primară, care se
transformă în secundară când se modifică semnificativ cele trei condiţii (actului
deviant i se acordă importanţă, devine repetitiv, nu mai trece neobservat).
Indiferent de formă, devianţa este o trăsătură necesară a oricărei societăţi
(Durkheim, 1895), pentru că, paradoxal, îndeplineşte câteva funcţii pozitive, cea
mai importantă dintre acestea fiind aceea că facilitează schimbarea socială.

O societate fără devianţi este o societate încremenită.

Devianţii de ieri pot fi inovatorii de mâine, deşi majoritatea lor sunt

infractorii de azi. În funcţie de zona în care se manifestă, devianţa este o forţă
constructivă a unei minorităţi sau un efect al creşterii solidarităţii sociale a unei
majorităţi.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Ştefan BONCU – doctor şi profesor al Universităţii A.I. Cuza, a primit Premiul Constantin
Rădulescu Motru (2004). A scris Psihologia influenţei sociale (2002), Devianţa tolerată (2000),
Negocierea şi medierea: perspective psihologice (2006).

Idei principale:
- A dezvoltat conceptul de devianţă tolerată, ce se referă la acte de devianţă foarte frecvente,
vizibile şi sancţionate foarte îngăduitor de autorităţi.
Iluzia de invulnerabilitate: crează un optimism excesiv şi încurajează luarea deciziilor riscante
Jack W. BREHM (1928-2009) – doctor al Universităţii Minnesota (1955), profesor la
universităţile Yale (1955-1958) şi Duke (1958-1975), profesor emerit al Universităţii Kansas
(1976), membru al S.E.S.P., a primit Premiul S.E.S.P. (1998). A scris A Theory of Psychological
Reactance (1966).
Idei principale:
- A elaborat teoria reactanţei psihologice, conform căreia ameninţarea restrângerii unui
comportament dorit generează o stare emoţională orientată spre redobândirea libertăţii.
Intensitatea reactanţei psihologice variază în funcţie de: 1) importanţa pentru individ a
comportamentului ameninţat; 2) intensitatea ameninţării; 3) proporţia comportamentelor
ameninţate în raport cu totalul comportamentelor dorite.

Emile DURKHEIM (1858-1917) – doctor al Universităţii din Sorbona (1893), profesor la

Universitatea din Bordeaux (1887-1902), fondator al L’Annee sociologique (1895). A scris De la

~ 199 ~
division du travail social (1893), Les Regles de la methode sociologique (1895), Le suicide
(1897), Les formes elementaires de la vie religieuse (1912).
Idei principale:
- A enumerat principiile pe care trebuie să le urmeze sociologul: 1) trebuie ca faptele sociale să
fie considerate lucruri. Aceasta nu înseamnă că faptele sociale sunt reductibile la fapte naturale,
ci, pur şi simplu că, aşa cum biologul observă din exterior obiectul său de studiu, sociologul
trebuie să ia distanţă faţă de faptele pe care le observă. Se numeşte lucru tot ceea ce este dat, tot
ceea ce se impune spre observaţie. O astfel de atitudine metodologică este dificil de adoptat,
pentru că noi credem că înţelegem realitatea socială, dar trebuie să ne ferim de ideile înnăscute
sau de prejudecăţile pe care le avem. 2) pentru a-şi construi obiectul de studiu, sociologul trebuie
să izoleze şi să definească aceea categorie de fapte pe care îşi propune să o studieze. 3) sociologul
trebuie să explice socialul prin social. Faptele sociale nu au alte cauze decât fapte sociale
anterioare.
- A realizat distincţia între normal şi patologic. Normalul corespunde mediei: trebuie ca
generalitatea fenomenelor să fie luată drept criteriu al normalităţii lor. Altfel spus, frecvenţa
producerii unui fenomen indică normalitatea sa. Conform definiţiei, crima este un fapt social
normal. Nu există societate din care să lipsească crima.
- A definit norma drept cerinţa imperativă impusă fiecărui membru al unei societăţi sau al unui
grup social de a adopta un anumit tip de comportament, de a respecta anumite reguli de conduită,
de a alege numai soluţii compatibile cu standardele culturale socialmente admise şi dezirabile.
- A modificat polaritatea comunitate-societate a lui F. Tonnies. Societatea nu ar mai fi punctul
terminus al evoluţiei, ci starea intermediară sau de tranziţie spre alt tip de ordine, care este
solidaristă şi nu individualistă. Deci, polaritatea se schimbă în spirala: comunitate (de tip
tradiţional) – societate (de tip contractual) – comunitate (de tip corporatist). Dacă solidaritatea în
cadrul comunităţii tradiţionale este una prin asemănare sau de tip omogen, cea corporatistă este
una prin deosebire sau de tip diferenţiat. Deci, solidaritatea mecanică presupune asemănarea
membrilor între ei iar solidaritatea organică presupune diferenţierea membrilor societăţii. Starea
intermediară presupune apariţia manifestărilor anomice.
- Totalitatea legăturilor sociale dintre membrii unei societăţi reprezintă măsura integrării sale
sociale. Studiul societăţii începe, aşadar, cu studiul legăturilor sociale, deci cu studiul solidarităţii.
Există specii diferite de solidaritate socială. Solidaritatea socială derivă din diviziunea muncii.
- Studiul solidarităţii sociale începe prin studiul sancţiunilor aplicate pentru a pedepsi încălcarea
regulilor. Există două tipuri de sancţiuni: represive şi restitutive. Dreptul represiv formulează
pedeapsa socotind regula implicit cunoscută, pe când dreptul restitutiv formulează în primul rând
şi în mod pozitiv regula. Dreptul restitutiv enunţă obligaţiile într-o manieră pozitivă, dar nu spune
întotdeauna ce se întâmplă când ele sunt violate.
- Solidaritatea mecanică se bazează pe asemănarea membrilor şi îi corespunde dreptul represiv.
Solidaritatea organică se bazează pe diferenţierea membrilor şi îi corespunde dreptul restitutiv.
Solidaritatea mecanică şi dreptul represiv sunt cadrele de manifestare ale conştiinţei comune
(ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune mediei membrilor aceleiaşi societăţi). Altfel
spus, solidaritatea mecanică leagă individul direct de societate, fără a se distinge de ea. În cazul
solidarităţii organice, societatea intervine indirect, prin dreptul restitutiv, iar intervenţia nu se
realizează mecanic, ci prin solicitarea celor interesaţi.
- În societăţile inferioare, dreptul este represiv iar forţa tradiţiei este foarte mare şi orice încălcare
este pedepsită. În societăţile superioare, dreptul este restitutiv. Durkheim consideră că pe măsură
ce coborâm pe scara istoriei, se accentuează omogenitatea membrilor societăţii. Conform legii lui
G. Tarde, omogenitatea creşte de jos în sus. Această lege, consideră Durkheim, se referă la
societăţi, şi nu la indivizii care le compun. Diferenţele între societăţi se diminuează, dar
diferenţele între indivizi se accentuează. Prin urmare, legea apropierii societăţilor între ele (în
privinţa dreptului, moralei, obiceiurilor), acţionează concomitent cu legea diferenţierii
indivizilor.

~ 200 ~
- Funcţia principală a diviziunii muncii este să producă solidaritatea socială. Progresul economic
pe care-l poate oferi diviziunea muncii înseamnă prea puţin în comparaţie cu efectul moral pe
care ea îl produce. Diviziunea muncii determină integrarea corpului social, este un factor esenţial
de unitate şi solidaritate socială.
- Individul în solidaritatea mecanică este omul comun mediocru şi numai conştiinţa colectivă face
din el o personalitate. În solidaritatea organică, individul este specialistul mediocru. Ceea ce face
din el o personalitate este aceea conştiinţă a diferenţelor. A acumula ceea ce te poate apropia la
maxim de ceilalţi este imperativul solidarităţii mecanice. A acumula ceea ce te poate deosebi la
maxim de ceilalţi este imperativul solidarităţii organice. Personalitatea socială culminantă a
solidarităţii mecanice este omul religios iar a solidarităţii organice este omul de ştiinţă.
- Pe măsură ce societatea creşte şi se concentrează, scade puterea ei de supraveghere. Pe măsură
ce societatea creşte şi se concentrează, apare primejdia anomiei. Durkheim a făcut distincţie între
cele două tipuri de legături sociale: legăturile personale şi legăturile funcţionale. În societăţile
de mare volum şi densitate, scade numărul legăturilor personale dar se intensifică numărul
legăturilor funcţionale, adică cele cerute de diviziunea muncii sociale.
- Societatea este compusă din două elemente: populaţia şi legăturile sociale între membrii
populaţiei. Reducerea numărului şi intensităţii legăturilor sociale în cadrul unei populaţii
reprezintă anomia sau dezintegrarea socială. Anomia măsoară gradul dezintegrării sociale a
grupurilor. Nici o societate nu este complet integrată. Anomia înseamnă orice perturbare a ordinii
colective datorată diminuării puterii morale sau crizei unei autorităţi capabile să impună limite pe
care indivizii să le respecte în mod spontan.

Herbert C. KELMAN (1927- ) – doctor al Universităţii Yale (1951), profesor la Universitatea

Michigan (1962) profesor emerit al Universităţii Harvard (2004), membru al S.E.S.P., preşedinte
al S.P.S.S.I. (1964-1965), a primit Premiul S.A.A.A. (1956), Premiul Kurt Lewin (1973), Premiul
A.P.A. (1997), Premiul I.A.C.M. (1998) şi Premiul James M. Cattel (2000). A scris Compliance,
Identification and Internalization. Three Processes of Attitude Change (1958).
Idei principale:
- A analizat schimbarea atitudinală prin prisma celor trei procese componente ale acesteia: 1)
complezenţa, când individul se conformează pentru a obţine aprobarea celorlalţi şi a evita
situaţiile dezagrabile; 2) identificarea, când individul crede cu adevărat în ceea ce afirmă, dar este
conştient de controlul grupului şi de vizibilitatea acestuia; 3) interiorizarea, când răspunsul
conformist nu provine, nici din controlul social, nici din vizibilitatea grupului, ci numai din
invocarea conţinutului.

Robert K. MERTON (1910-2003) - elev al lui P. Sorokin, doctor al Universităţii Harvard

(1935) sub coordonarea lui T. Parsons, profesor la universităţile Columbia (1941-1979) şi Gand
(1986-2003), director al Bureau of Applied Social Research (1942-1971), preşedinte al A.S.A.
(1957) şi al E.S.S. (1968-1969), a primit Premiul E.S.S. (1978), Premiul Common Wealth (1979),
Premiul Talcott Parsons (1979), Premiul A.S.A. (1980), National Medal of Science (1994),
Premiul Edwin H. Sutherland (1996), Premiul Helen Dinerman (2000). A scris On Theoretical
Sociology (1967), Social Theory and Social Structure (1968).
Idei principale:
- Orice societate solicită membrilor săi două cerinţe morale: 1) să aleagă numai acele scopuri
aprobate de întreaga societate; 2) să selecteze numai mijloacele instituţionalizate de realizare a
scopurilor. Cazul ideal este când indivizii aleg, atât scopuri dezirabile, cât şi mijloace legitime.
În mod real, indivizii adoptă mijloacele cele mai eficace şi nu pe cele legitime. Iar cele eficace
contravin normelor, aşa că societatea înregistrează un conflict profund între scopuri şi mijloace,
care dă naştere unei stări de anomie, care creează tendinţe puternice de devianţă.
- Există cinci moduri de adaptare individuală la situaţiile sociale: 1) conformitatea, atât cu
scopurile (+), cât şi cu mijloacele (+), face posibilă ordinea socială; 2) inovaţia, se caracterizează

~ 201 ~
prin atingerea scopurilor (+), dar prin incapacitatea de a utiliza mijloacele instituţionalizate (-).
Între aceste conduite se numără cele infracţionale, deşi nu toate conduitele inovatoare sunt
delincvente, întrucât adeseori normele pot fi greşite; 3) ritualismul, caracterizează acele conduite
care, dat fiind eşecul scontat al scopurilor (-), le abandonează, pentru a se concentra asupra
mijloacelor (+). El caracterizează straturile sociale mijlocii, care respectă mijloacele din
conformism, fără a se bucura de oportunităţile celor din clasele superioare în ceea ce priveşte
ascensiunea pe scara ierarhiei sociale; 4) evaziunea, se referă la acele conduite care resping atât
scopurile (-), cât şi mijloacele (-) şi are în vedere conduitele psihoticilor, alcoolicilor, drogaţilor,
sinucigaşilor etc.; 5) răzvrătirea, se caracterizează prin nonconformitate, manifestându-se prin
respingerea scopurilor (-) şi a mijloacelor (-), dar şi prin tendinţa de a modifica vechea structură
şi a inova alta nouă, definită de noi scopuri (+) şi noi mijloace (+). De exemplu, revoluţionarii
sau radicalii care îşi propun să schimbe ordinea socială.
- O organizaţie poate avea funcţii evidente (cu efecte cunoscute sau aşteptate), dar şi latente (cu
efecte neintenţionate sau neaşteptate). De asemenea, structurile pot avea disfuncţii (consecinţe
negative) şi eufuncţii (consecinţe pozitive). O structură poate fi eufuncţională pentru o parte a
societăţii şi disfuncţională pentru o altă parte.
- A teoretizat conceptul de profeţie autorealizatoare. Predicţiile au tendinţa să se realizeze prin
ele însele, nu pentru că cei care le emit sunt profeţi, ci fiindcă o predicţie devine fapt social odată
ce este emisă. De exemplu, credinţa colectivă în insolvabilitatea băncilor determină retragerile
simultane de bani, ceea ce provoacă într-adevăr falimentul bancar.

Stanley MILGRAM (1933-1984) – doctor al Universităţii Harvard (1960) sub coordonarea lui
G. Allport, profesor la universităţile Yale (1962) şi City (1967-1984), cercetător la Institute for
Advanced Study, membru al S.A.A.A. (1983), a fost nominalizat la National Book Award (1975),
a primit Premiul S.A.A.A. (1974). A scris Obedience to Authority (1974), The Individual in a
Social World (1977).
Idei principale:
- A studiat experimental fenomenul supunerii faţă de autoritate, concluzionând că oamenii se
nasc cu un potenţial de obedienţă care, în interacţiune cu influenţa societăţii, este activat. Mai
mult, oamenii se supun autorităţii, chiar şi atunci când cred că ceea ce li se cere să facă este greşit
sau imoral.
- A elaborat ipoteza stării agentice, conform căreia un individ se află în aceea ipostază atunci
când, într-o situaţie dată, acceptă controlul total al unei persoane cu un statut superior, fără a se
mai considera responsabil pentru actele sale.
- A demonstrat că mecanismele obedienţei sunt diferite de cele ale conformării deoarece: 1)
conformarea reglează relaţiile între indivizii cu status egal în grup iar obedienţa între cei cu status
diferenţiat; 2) conformarea implică imitaţia iar obedianţa nu; 3) conformarea apare ca răspuns la
unele cerinţe tacite în timp ce obedienţa necesită comenzi explicite.
- A elaborat conceptul de stimul supraîncărcat, evidenţiind multitudinea stimulilor (vizuali,
acustici, olfactivi etc.) care acţionează asupra individului în localităţile urbane.

Serge MOSCOVICI (1925- ) – doctor al Universităţii Sorbona (1961), profesor la Rousseau

Institute, la E.P.H.E. şi la universităţile Stanford, Yale şi Cambridge, membru al E.A.S. şi al
Russian Academy of Sciences, preşedinte al E.A.S.P. (1966-1969), doctor honoris causa al
Universităţii din Roma (1999), a primit Legion d’Honneur, Premiul Amalfi (1988), Premiul Henri
Tajfel (1990), Premiul Balzan (2003). A scris Social Influence and Social Change (1976),
Psychologie sociale (1984).
Idei principale:
- Psihologia socială este ştiinţa conflictului dintre individ şi societate.
- A reconsiderat conceptul de reprezentare socială, considerând că aceasta face lumea să fie ceea
ce credem noi că este sau că trebuie să fie.

~ 202 ~
- A introdus o nouă paradigmă în psihosociologie: influenţa minorităţii asupra majorităţii.
Minoritatea poate influenţa majoritatea dacă este consecventă, flexibilă, corespunde spiritului
timpului şi nu are status social dublu.
- A elaborat, alături de G. Mugny şi J. Perez, fenomenul de criptomnezie socială, potrivit căruia
punctele de vedere minoritare obţin un impact social neîndoielnic, dar de natură latentă şi fără ca
majoritatea să pună schimbarea pe seama minorităţii.
- Altruismul este problema unei culturi a cărei regulă este egoismul. A distins între trei forme de
altruism: participativ, fiducitar şi normativ. În societatea bazată pe concurenţă, egoismul este
considerat normal iar altruismul un comportament deviant.
- A demonstrat fenomenul polarizării de grup, conform căruia părerile unui individ se intensifică
în urma confruntării lor cu cele ale membrilor grupului din care face parte: cele moderat pozitive
devin pozitive, cele moderat negative devin negative.

Muzafer SHERIF (1906-1988) – doctor al Universităţii Columbia (1935), profesor la

universităţile Oklahoma (1949-1965) şi Pennsylvania (1966-1972), profesor emerit al
Universităţii Pennsylvania (1972), director al Institute of Group Relations (1955), membru al
A.P.A. şi al S.P.S.S.I., a primit Premiul Kurt Lewin (1967), Premiul A.P.A. (1969), Premiul
S.E.S.P. (1978) şi Premiul Cooley-Mead (1979). A scris The Psychology of Social Norms (1936),
Groups in Harmony and Tension (1953).
Idei principale:
- A utilizat experimental efectul autocinetic pentru a evidenția formarea normelor și a demonstrat
că, în afara unui cadru extern de referinţă, indivizii tind să se conformeze normei de grup.
Concepţia sa se bazează pe ideea inter-influenţei: toţi membrii grupului contribuie la formarea
normei, care reprezintă un compromis agreat mai mult sau mai puţin, căci fiecare renunţă la
norma personală.
- Norma colectivă creată într-o situaţie nestructurată, nedefinită şi nouă pentru indivizi este
păstrată şi atunci când individul iese din situaţia de grup.
- A elaborat teoria conflictelor reale, care explică relaţiile intergrupuri pornind de la ideea că
indivizii sunt raţionali şi raporturile dintre grupuri sunt funcţionale.
- Stereotipul este în general defavorabil dacă relaţiile dintre două grupuri sunt conflictuale şi în
general favorabil dacă relaţiile sunt amicale sau au un caracter cooperant. Dacă oamenii trebuie
să se unească şi să facă un efort în faţa unui duşman comun, atunci prejudecăţile se diminuează.

William I. THOMAS (1863-1947) – doctor (1896) sub coordonarea lui A. Small şi profesor
(1910-1918) la Universitatea din Chicago, preşedinte al A.S.A. (1926). Cariera sa a fost distrusă
când a fost arestat sub incidenţa Actului Mann, prin care era interzis transportul unei femei în
scopuri imorale. Atunci se afla în maşină cu soţia unui ofiţer american plecat în Franţa. S-a
acreditat ideea că această arestare a fost o combinaţie a FBI care, în acel moment, o urmărea pe
soţia ofiţerului, implicată în activităţi pacifiste. Universitatea l-a concediat imediat iar contractul
pentru publicarea The Polish Peasant in Europe and America (1918-1920, 5 vol.) a fost retras,
astfel încât ultimele două volume au apărut la o editură necunoscută. În 1937 a fost invitat de P.
Sorokin să conferenţieze la Universitatea Harvard. A scris Sex and Society: Studies in the Social
Psychology of Sex (1907), Source Book for Social Origins (1909).
Idei principale:
- A elaborat teorema lui Thomas, conform căreia dacă oamenii consideră o situaţie ca fiind reală,
ea devine reală prin consecinţele ei. Prin urmare, orice situaţie socială este una deja definită şi
orice comportament depinde tocmai de această definiţie a situaţiei. Oamenii apar unii altora, nu
aşa cum sunt, ci aşa cum sunt definiţi. Dacă negrii sunt priviţi ca neloiali, posibilităţile lor
ocupaţionale vor suferi efectele acestei definiri sociale. O definiţie enunţată sfârşeşte prin a fi
adevărată. R. Merton a denumit acest mecanism profeţie autorealizatoare.

~ 203 ~
- A fost printre primii sociologi care a inaugurat sociologia dezorganizării sociale. El a identificat
trei surse ale dezordinii: 1) dezorganizarea vieţii individuale; 2) dezorganizarea socială; 3)
dezorganizarea apartenenţei. Hedonismul şi consumerismul au dezorganizat viaţa individuală,
inovaţiile au dezorganizat viaţa socială iar presiunea ideologiilor a dezorganizat apartenenţa,
religioasă şi naţională în primul rând.
- Intervalul necesar reorganizării vieţii individuale şi colective este întotdeauna şi în mod fatal
mult mai mare decât intervalul de dezorganizare socială. Dezorganizarea socială poate fi
agravată nu atât prin extindere, cât prin ritm.
- Împreună cu F. Znaniecki, a tratat tema marginalizării sociale. Emigranţii care se stabilesc în
altă societate decât cea de origine trebuie să facă faţă unor situaţii sociale inedite, pentru care nu
există definiţii sau puncte de referinţă. Plasat într-un mediu social caracterizat prin norme şi valori
diferite de cele ale mediului de apartenenţă, individul se confruntă cu dificultatea asimilării
adecvate a acestora, ceea ce are drept consecinţă absenţa integrării pozitive în societate şi
manifestarea unor conduite deviante. Între aceste conduite deviante, se disting: 1) a filistinului,
caracterizată prin incapacitatea asimilării normelor noi; 2) a boemului, caracterizată de o
personalitate dinamică, care se modelează sub influenţele mediului; 3) a creatorului, care are
capacitatea de a inova noi valori sau norme de acţiune.

Philip G. ZIMBARDO (1933- ) – doctor al Universităţii Yale (1959), profesor la universităţile

Yale (1959-1960), New-York (1960-1967) şi Columbia (1967-1968), profesor emerit al
Universităţii Stanford, membru Psi Chi (2004), al W.P.A. şi al S.E.S.P., preşedinte al A.P.A.
(2002), a primit Premiul Carl Sagan (2002), Premiul Ig Nobel (2003), Premiul Richard Lyman
(2008), Premiul William James (2008), Premiul A.P.A. (2008) şi Premiul S.P.S.P. (2010). A scris
The Human Choice: Individuation, Reason and Order versus Deindividuation, Impulse and
Chaos (1969), The Lucifer Effect (2007), The Time Paradox (2008).
Idei principale:
- A analizat experimental rolul deindividualizării în comportamentele social nedezirabile.
- A dezvoltat experimental și teoretic experimentul Stanford și a elaborat efectul Lucifer, conform
căruia oamenii buni, sub impactul situaţiilor sociale în care se află, se transformă în oameni răi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Adler, A. (1933). Der Sinn des Lebens. Viena: Passer.
Allport, F. (1962). A Structuronomic Conception of Behaviour Individual and Collective.
Journal of Abnormal and Social Psychology. 64, 3-30.
Asch, S. (1951). Effects of group pressure upon the modification and distorsion of judgement. În
H. Guetzkow (ed.). Group, Leadership and Men. Pitsburg: Carnegie Press.
Asch, S. (1956). Studies of independence and conformity: A minority of one against an
unanimous majority. Psychological Monographs. 70, 416.
Becker, H. (1967). Whose Side Are We On? Social Problems. 14, 239-247.
Bem, D. (1972). Self-Perception Theory. În L.Berkowitz (ed.) Advances in Experimental Social
Psychology. New York: Academic Press.
Boncu, Ş. (2000). Devianţa tolerată. Iaşi: Editura Universităţii "Al.I.Cuza".
Boncu, Ş. (2002). Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Polirom.
Brehm, J. (1966). A Theory of Psychological Reactance. New York: Academic Press.
Cialdini, R. (1993). Influence: The Psychology of Persuasion. New-York: Morrow.
Clark, R. (1990). Minority influence: The role of argument refutation of the majority position
and social support for the minority position. European Journal of Social Psychology. 20, 489-
497.
Cohen, A. (1964). Attitude Change and Social Influence. New York: Basic Books.

~ 204 ~
Deutsch, M., Gerard, H. (1955). A study of normative and informational influence upon
individual judgement. Journal of Abnormal and Social Psychology. 51, 629-636.
Doise, W., Deschamps, J., Mugny, G. (1978). Psychologie sociale experimentale. Paris: Colin.
Drozda-Senkowska, E. (1999). Psihologie socială experimentală. Iaşi: Eurocart.
Durkheim, E. (1893). De la division du travail social. Paris: Alcan.
Durkheim, E. (1897). Le suicide. Etude de sociologie. Paris: Alcan.
Elster, J. (1989). The Cement of Society. Cambridge: Cambridge University Press.
Festinger, L. (1953). An analysis of compliant behavior. În M. Sherif şi M. Wilson (eds.) Group
Relations at the Crossroads. New-York: Harper&Row.
Festinger, L. (1954). A Theory of Social Comparison Processes. Human Relations. 7, 117-140.
Goring, C. (1913). The English Convict. London: His Majesty’s Stationery Office.
Hogg, M., Turner, J. (1987). Social identity and conformity: A theory of referent informational
influence. În W. Doise şi S. Moscovici (eds.). Current issues in european social psychology.
Cambridge: Cambridge University Press.
Hollander, E. (1958). Conformity, status and idiosyncrasy credit. Psychological Review. 65,
117-127.
Jacobs, R., Campbell, D. (1961) The perpetuation of an arbitrary tradition through several
generations of a laboratory microculture. Journal of Abnormal and Social Psychology. 62, 649-
658.
Jasso, G., Opp, K. (1997). Probing the character of norms: A factorial survey analysis of the
norms of political action. American Sociological Review. 62(6), 947-964.
Johnson, A. [1995] (2007). Dicţionarul Blackwell de sociologie. Bucureşti: Humanitas.
Kelman, H. (1958). Compliance, identification and internaliyation, three processes of attitude
change. Journal of Conflict Resolution. 2, 51-60.
Kiesler, C. (1969). The nature of conformity and group pressure. În J. Mills (ed.). Experimental
Social Psychology. Londra: Macmillan.
Latane, B., Wolf, S. (1981). The social impact of majorities and minorities. Psychological
Review. 88, 438-453.
Lorge, I. (1936). Prestige, Suggestion and Attitudes. Journal of Social Psychology. 7, 386-402.
Maass, A., Clark, R., Haberkorn, G. (1982). The effects of differential ascribed category
membership on minority influence. European Journal of Social Psychology. 12, 89-104.
Mann, L. (1969). Social Psychology. Sydney: John Wiley&Sons.
Martin, R. (1988). Ingroup and outgroup minorities. European Journal of Social Psychology.
18, 39-52.
Merton, R. (1938). Social structure and anomie. American Sociological Review. 3, 672-682.
Merton, R. (1968). Social Theory and Social Structure. New-York: Free Press.
Milgram, S. (1961). Nationality and conformity. Scientific American. 205, 45-51.
Milgram, S. (1963). Behavioral study of obedience. Journal of Abnormal and Social Psychology.
67, 371-378.
Milgram, S. (1974). Obedience to Authority: An Experimental View. New-York: Harper&Row.
de Montmollin, G. (1977). L'influence sociale. Phenomeness, facteurs et theories. Paris: P.U.F.
Moscovici, S., Lage, E., Naffrechoux, M. (1969). Influence of a consistent minority on the
responses of a majority in a colour perception task. Sociometry. 32, 365-380.
Moscovici, S. (1976). Social Influence and Social Change. Londra: Academic Press.
Moscovici, S. (1980). Toward a theory of conversion behaviour. În L. Berkowitz (ed.). Advances
in experimental social psychology. New York: Academic Press.
Moscovici, S. (coord.). (1984). Psychologie sociale. Paris: Presses Universitaires de France.
Neculau, A. (1977). Liderii în dinamica grupului. Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Nisbett, R., Wilson, T. (1977). Telling more than you can know:Verbal reports on mental
processes. Psychological Review. 84, 231-257.
Pérez, J., Boncu, Ş. (1996). Influenţa socială. Texte alese. Iaşi: Editura Universităţii „Al.I.Cuza”.

~ 205 ~
Pérez, J., Dasi, F. (1996). Reprezentările sociale ale grupurilor minoritare. În A. Neculau
(coord.) Psihologie socială. Iaşi: Polirom.
Reckless, W., Dinitz, S., Murray, E. (1956). Self Concept as an Insulator Against Delinquency.
American Sociological Review. 21, 744-746.
Ross, L., Bierbrauer, G., Hoffman, S. (1977). The role of attribution process in conformity and
dissent. American Psychologist. 31, 148-157.
Schifirneţ, C. (1999). Sociologie. Bucureşti: Economică.
Shanab, M., Yahya, K. (1977). A behavioural study of obedience in children. Journal of
Personality and Social Psychology. 35, 530-536.
Sherif, M. (1935). A study of some social factors in perception. Archives de Psychology. 27, 1-
60.
Srole, L. (1956). Social Integration and Certain Corollaries. American Sociological Review. 21,
709-716.
Thibaut, J., Kelley, H. (1959). The Social Psychology of Groups. New-York: Wiley.
Turner, J. (1981). Towards a cognitive redefinition of the social group. Cahiers de Psychologie
Cognitive. 1, 93-118.
Ullmann-Margalit, E. (1977). The Emergence of Norms. Oxford: Clarendon.
Wilder, D. (1977). Perceptions of groups, size of opposition, and social influence. Journal of
Experimental Social Psychology. 13, 253-268.
Williams Jr., R., Gibbs, J. (1968). Norms. În D. Sills (coord.). International Encyclopedia of the
Social Sciences. New-York: Macmillan.
Willis, R. (1965). The basic response modes of conformity, independence and anticonformity.
Human Relations. 18, 373-388.
Zimbardo, P. (1971). The power and pathology of imprisonment. Congressional Record. 15, 10-
25.

~ 206 ~
 VIII. GRUPUL SOCIAL
Pornind de la premisa că activitatea fiinţei umane nu se cantonează la
nivelul psihismului, ci că există o serie întreagă de factori care condiţionează
modul în care persoanele se manifestă în câmpul social, o temă importantă a
psihologiei sociale are în vedere studiul proceselor care intervin atunci când
individul se află în mijlocul semenilor săi.

Grupul social:
 constituie cel mai importanr mijloc de socializare şi integrare socială;
 contribuie decisiv la transmiterea valorilor societăţii;
 răspunde nevoilor de apartenenţă şi de securitate ale fiinţei umane;
 contribuie la dezvoltarea conştiinţei de sine a membrilor săi.
(Neculau, 2003)

Procesele de grup, interacţiunea indivizilor, regulile după care se petrece

aceasta, efectele pe care le produce (sub forma facilitării sociale, frânării sau lenei
sociale, a difuziei responsabilităţii, a deciziei de grup) sunt doar câteva dintre
temele care au reţinut atenţia specialiştilor.
În literatura de specialitate, grupul social este considerat un ansamblu de
persoane caracterizate de o anumită structură şi cu o cultură proprie rezultată din
relaţiile şi procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său.
Grupurile pot fi mici (primare), mijlocii şi mari (secundare), de
apartenenţă (din care individul provine) şi de referinţă (în care vrea să intre),
formale (ce are reguli scrise) şi informale (ce n-are).
Deşi C. Cooley (1909) a utilizat prima dată sintagmele grup primar/grup
secundar, F. Moghaddam (1998) a evidenţiat cel mai bine caracteristicile
fiecăruia:

Tabelul 5. Caracteristicile grupului primar/secundar

GRUP PRIMAR
Interacţiuni dese face-to-face
Identificare puternică cu grupul
Relaţii afective puternice între membrii
grupului
Relaţii complexe între membrii grupului
Existenţă îndelungată a grupului
GRUP SECUNDAR
Intaracţiuni rare face-to-face
Identificare slabă cu grupul
Relaţii afective diluate între membrii
grupului
Relaţii limitate între membrii grupului
Existenţă de scurtă durată a grupului

Dinamica grupului
K. Lewin (1948) a fost cel care a iniţiat studiul evoluţiei şi a modului de
funcţionare al grupului şi tot el a reunit această tematică vastă sub denumirea de
~ 207 ~
dinamica grupului, respectiv aceea caracteristică a grupului care rezultă atât din
procesele interne, cât şi din interferenţa cu mediul social mai larg. Dinamica
grupului îşi are originea în teoria câmpului, conform căreia comportamentul unui
individ aflat într-un grup trebuie interpretat pornind de la grup, şi nu de la individ,
pentru că individul este influenţat de tot ce se întâmplă în cadrul grupului.

Dinamica grupului: ansamblul proceselor psihosociale şi schimbărilor structurale care au

loc în viaţa grupului.

Pentru a teoretiza faptul că grupurile sociale nu sunt imuabile, ci se

modifică în timp pe măsură ce anumiţi indivizi se alătură grupului şi alţii îl
părăsesc, Tuckman (1965) a propus un model format din cinci faze succesive al
evoluţiei grupurilor:
1. etapa de formare, în care membrii grupului se cunosc unii pe alţii;
2. conflictualitatea în care se afirmă o serie de diferende;
3. normarea, când se negociază şi se constituie normele grupului şi
apare coeziunea;
4. performanţa, care implică activitatea eficientă şi fără stres;
5. neînţelegerile, care premerg destrămarea grupului.

În 1982, Moreland şi Levine au propus o abordare complementară,

ulterior foarte influentă: nu doar indivizii suferă influenţa procesului de
socializare, ci şi grupul traversează un proces asemănător.

Socializarea de grup reprezintă un proces dinamic în cadrul căruia se exercită influenţe

reciproce între grup şi membrii grupului.

Aceşti autori au identificat cinci faze ale acestui proces:

1. faza de investigare, când un individ prospectează dacă i-ar plăcea să
se alăture unui anumit grup sau nu şi când grupul decide dacă îl
acceptă;
2. faza de socializare: grupul îşi informează noii membri asupra normelor
şi scopurilor existente, iar noii membri încearcă să schimbe grupul
astfel încât acesta să li se potrivească;
3. faza de mentenanţă: membrii se angajează în negocierea rolurilor, dar
cu condiţia menţinerii echilibrului. Cei nemulţumiţi de rolurile proprii
se pot rupe parţial de grup, această tranziţie de rol fiind considerată o
divergenţă;

~ 208 ~
 4. faza de resocializare: divergenţa este urmată uneori de încercarea de a
reînregimenta individul în grup. Dacă aceasta eşuează următoarea
etapă este excluderea din grup;
5. faza de rememorare: după plecarea respectivului membru pot exista
momente în care sunt readuse din memorie amintiri plăcute legate de
acesta.

Experiment:
R. Moreland (1985) a utilizat un grup din cinci persoane care nu se cunoşteau între ele
anterior. Cercetătorii i-au informat pe doi dintre subiecţi că ceilalţi trei se mai întâlniseră cu o altă
ocazie. S-a constatat că aceştia doi erau, iniţial, mai anxioşi, dar şi că vorbeau mai mult unul cu
celălalt. Totodată, îşi exprimau cu mai multă uşurinţă acordul cu părerile celuilalt comparativ cu
cei percepuţi a fi membri mai vechi.
Experimentul s-a derulat pe o perioadă de trei săptămâni. În fiecare săptămână membrii
grupului se întâlneau pentru a discuta diverse probleme. Cu fiecare săptămână s-a constatat că
membrii grupului experimental deveneau tot mai conştienţi de statutul de membri cu drepturi
depline ai grupului, discutau mai mult cu ceilalţi colegi şi dobândeau atitudini mai pozitive faţă
de aceştia. În cele din urmă, s-a instalat acomodarea membrilor unul cu celălalt şi au dispărut
discriminările între membri indiferent de informaţiile primite iniţial.

Importanța înțelegerii grupurilor ca ansambluri umane rezultă și din faptul

că, odată incluși în grupuri, comportamentul oamenilor se modifică substanțial.
Ce se întâmplă cu individul când intră într-un grup?
În primul rând, tinde să muncească mai puţin. Dacă aceeaşi sarcină ar fi
efectuat-o singur, atunci s-ar fi implicat mai mult şi ar fi realizat-o mai bine.
De ce procedează aşa? Pentru că responsabilitatea sarcinii nu-i mai
aparţine doar lui, ci e împărţită la membrii grupului.

Tendinţa spre economia de efort: în grup, oamenii sunt dispuşi la un efort

mai mic faţă de situaţia când lucrează singuri pentru realizarea unui obiectiv.

În al doilea rând, îşi supraestimează responsabilitatea în caz de reuşită şi

o minimalizează în caz de eşec. O situaţie interesantă apare în cazul liderului. În
caz de reuşită, influenţa lui asupra grupului continuă să crească iar în caz de eşec
apare o puternică tendinţă ca acesta să fie schimbat, chiar dacă nu are nici o vină
pentru materializarea respectivului insucces.

În grup, apare tendinţa ca indivizii să-şi supraestimeze contribuţia

în caz de reuşită şi s-o minimalizeze în caz de eşec.

În al treilea rând, tinde să-şi schimbe opţiunile anterioare. Se consideră

că individul se conformează opiniei majoritare din două motive:
1) pentru că nu mai este sigur că opţiunea lui este cea corectă;

~ 209 ~
 2) pentru că nu doreşte să contrasteze cu opinia celorlalţi.
Aşadar, în privinţa altora, opiniile subiecţilor se schimbă faţă de condiţia
individuală: ele devin mai moderate.

Efectul de conformism: individul aflat într-o poziţie divergentă faţă de opinia

majoritară elimină această divergenţă, adoptând norma colectivă.

În fine, este tentat să acţioneze în interes personal, în detrimentul nevoilor

generale ale grupului. El nu conştientizează că, dacă acţionează individualist, are
un profit mai mare dar pe termen scurt, în timp ce dacă ar coopera cu ceilalţi, ar
avea un profit mai mic, dar pe termen lung. Atitudinea lui îşi găseşte explicaţia
în faptul că îi este teamă că ar fi singurul care ar pune interesele grupului deasupra
celor individuale. Studii recente insistă pe ideea că indivizii acţionează colectivist
când costurile pe care le suportă sunt foarte reduse ori beneficiile care se întrevăd
sunt foarte mari. În acelaşi timp se evidenţiază faptul că varianta individualistă
este riscantă pentru că ceilalţi membri ai grupului o pot conştientiza şi îl pot
marginaliza sau elimina pe autor din grup.

Coeziunea grupului
Coeziunea grupului reprezintă măsura în care membrii acestuia se plac
reciproc sau intensitatea atracţiei interpersonale care există între membrii
grupului. O astfel de definiţie exclude, însă, posibilitatea de a estima coezivitatea
grupului în situaţii de mulţime (de exemplu, în situaţia vizionării unui meci de
fotbal). De aceea, este de preferat să înţelegem coeziunea grupului ca „gradul în
care se simt atraşi membrii grupului de ideea de grup, de imaginea sa
prototipică, consensual acceptată şi modul în care se reflectă aceasta în
caracteristicile şi comportamentul membrilor săi tipici” (Brown, 2000).

Coeziunea grupului: totalitatea forţelor care determină indivizii să rămână în grup.

(Festinger, 1950)

Coeziunea grupului este influenţată de:

 mărimea grupului – este invers proporţională cu gradul de
coeziune;
 ameninţările externe – cu cât sunt mai puternice, cu atât creşte
coeziunea;
 prestigiul grupului – cu cât e mai ridicat, cu atât coeziunea este
mai mare;
 repartiţia rolurilor – cu cât e mai clară, cu atât creşte coeziunea.

~ 210 ~
 Principalul efect al coezivităţii grupului se reflectă în performanţele
obţinute de acesta, în sensul că o coezivitate de grup înaltă conduce la
performanţe ridicate, iar una scăzută împiedică obţinerea acestora. Coezivitatea
bazată pe relaţiile de atracţie interpersonală este mai puţin legată de performanţă,
comparativ cu cea derivată din ataşamentul faţă de sarcinile grupului. De altfel,
nu este foarte evident care dintre cele două procese îl determină pe celălalt, mai
ales că au fost identificate mai multe situaţii în care performanţa înaltă conduce
la cimentarea coeziunii în grup.

Încă nu se ştie cu exactitate dacă performanţa obţinută generează coeziunea

grupului sau invers.

Performanţa obţinută este dependentă şi de tipul sarcinii efectuate. Astfel,

putem avea (Taylor şi alţii, 1994): 1) sarcină aditivă, în care productivitatea
grupului este suma eforturilor fiecărui membru în parte; 2) sarcină conjunctivă,
în care productivitatea grupului depinde de performanţa celui mai slab din grup;
3) sarcină disjunctivă, în care performanţa grupului depinde de performanţa celui
mai bun din grup.

Grupurile coezive sunt mai productive, însă doar în condiţia în care acceptă sarcina.
(Boncu, 2000)

De obicei, cele mai multe probleme le ridică sarcinile de tip

conjunctiv şi disjunctiv, pentru că membrii grupului ajung să-l blameze, fie
pe cel mai slab (considerând că-i trage în jos), fie pe cel mai bun
(considerând că atrage pericolul creşterii normei). Din această perspectivă,
două fenomene au fost îndelung teoretizate: facilitarea socială şi frânarea
socială.

Facilitarea socială
Studierea facilitării sociale s-a impus ca şi domeniu de studiu în urma
observaţiilor care semnalau un efect de mărire a productivităţii muncii în
condiţiile simplei prezenţe a celorlalţi. Mai mult, cei care asistă la derularea
unei sarcini nu trebuie să formeze un grup: simpla prezenţă a mai multor indivizi
determină apariţia facilitării sociale.
Efectul de facilitare socială poate fi întâlnit şi în regnul animal, la
numeroase specii. De exemplu, în prezenţa altor indivizi, peştii şi puii de găină
mănâncă mai mult, iar perechile de şobolani se reproduc mai mult (Eysenck,
2004).

~ 211 ~
 Facilitarea socială: creşterea performanţei individuale
datorită realizării unei activităţi în prezenţa altor persoane.

Interesul cercetătorilor s-a concretizat în două direcţii importante de

cercetare (apud Boncu, 1999):
 paradigma publicului pasiv focalizată asupra motivaţiilor pe care
publicul le induce celor implicaţi în diferite activităţi ;
 paradigma co-acţiunii care s-a ocupat, cu precădere, de efectele
produse de cei care efectuează simultan şi independent aceeaşi sarcină
ca şi subiectul.
Facilitarea socială necesită încă o serie de clarificări, deși au fost avansate
o serie de teorii cu putere predictivă ridicată:
 teoria răspunsului dominant (Zajonc, 1965) are ca premisă faptul
că prezenţa altor persoane (fie acestea observatori pasivi sau coparticipanţi la
acţiunea respectivă) conduce la creşterea excitaţiei neurale, ceea ce îi permite
persoanei să ofere, cu o probabilitate mai mare, răspunsul cel mai des utilizat
anterior pentru situaţii similare cu situaţia dată (dominant).
În funcţie de tipul sarcinii realizate, facilitarea socială poate să apară sau
nu, în sensul că în sarcinile simple răspunsul dominant este cel corect, în timp ce
în cazul sarcinilor contraintuitive sau dificile, răspunsurile dominante sunt, cel
mai adesea, greşite. Pentru sarcinile complexe este preferabilă absenţa celorlalţi,
pentru ca individul să aibă posibilitatea să cerceteze variantele posibile şi să
aleagă corect soluţia.
 teoria impactului social (Jackson şi William, 1985) sugerează că
tendinţa de a performa este indusă de alţii doar când aceştia sunt observatori, şi
nu participanţi.
 teama de evaluare (Cottrell, 1972) contestă rolul simplei prezenţe
în producerea excitaţiei neurale, accentuând asupra faptului că, prin condiţionare,
indivizii învaţă să îi asocieze pe unii indivizi cu experienţe plăcute şi pe alţii cu
unele neplăcute. Atunci când actorul social apreciază că publicul are capacitatea
de a-l evalua, impulsul se activează şi facilitarea socială poate să apară.
 teoria distragere-conflict (Baron, 1986) porneşte de la premisa că
prezenţa altora în calitate de public pasiv sau de co-actori distrage atenţia de la
sarcină, îndreptând-o către public. Perturbarea atenţiei este urmată de un conflict
atenţional (apărut între stimul şi cei din jur) care conduce la o activare care
determină apariţia facilitării în sarcinile simple şi a inhibării în cele complexe.
Teoria distragere-conflict pune în evidenţă, totodată, importanţa comparării
sociale în facilitare: individul este atent la ceilalţi şi se compară cu aceştia pentru
că ei oferă reperele sociale necesare orientării în câmpul social.
 teoria monitorizării sociale (Guerin, 1983) porneşte de la
constatarea că oamenii îi consideră pe ceilalţi imprevizibili. De aceea, prima

~ 212 ~
reacţie a individului este monitorizarea comportamentului celor din jur pentru a
aprecia gradul lor de familiaritate, ameninţările posibile şi pentru a evita
interacţiunile cu urmări negative. Persoanele familiare sunt singurele care nu
necesită monitorizare atentă şi, de aceea, acestea nu conduc la activarea
impulsului şi la facilitare socială.
 teoria conştiinţei de sine obiective (Duval şi Wicklund, 1972)
pleacă de la premisa că prezenţa celorlalţi determină apariţia unei stări de
conştiinţă obiectivă, în sensul că individul începe să se focalizeze asupra propriei
sale persoane. De aceea, performanţa este mai mare în sarcinile simple, pe când,
în cele complexe, supraconcentrarea asupra propriului Eu interferează cu
performanţa.
 teoria autoreglării (Carver şi Scheier, 1981) consideră că
focalizarea atenţiei asupra Eu-lui are funcţii de control şi de reglare, pentru că
fiecare persoană îşi compară performanţele proprii cu standardele general
acceptate. De aceea, sarcinile simple sunt realizate mai uşor, în timp ce în cazul
celor complexe raportările repetate la standard duc la demobilizare şi, implicit, la
scăderea performanţei.
 teoria auto-prezentării (Bond, 1982) evidenţiază faptul că, în
contextele publice, individul încearcă să facă o impresie bună şi să dea impresia
de competenţă. În astfel de situaţii, el face eforturi sporite de a da răspunsuri
corecte, în special în cazul sarcinilor simple. În cazul celor noi, este posibil să
survină erori şi individul să se confrunte cu scăderea stimei de sine. Obţinerea
unui feed-back negativ în astfel de situaţii poate să deruteze individul şi să
deterioreze performanţa.
Numărul mare de teorii care şi-au propus să explice fenomenul facilitării
sociale dau măsura interesului pe care l-a suscitat în mediile de specialitate, în
special datorită aplicaţiilor practice care pot fi derivate din înţelegerea acestuia.

Frânarea socială
Frânarea socială constă în scăderea performanţelor individuale în grup
din cauza tendinţei subiecţilor de a se sustrage efortului colectiv în cazul
sarcinilor comune, cu precădere când contribuţia individuală este greu de evaluat.
Fiecare participant are tendinţa să-i lase pe ceilalţi să realizeze sarcina
considerând că aceasta va fi dusă la îndeplinire indiferent de aportul personal.
Practic, imposibilitatea cuantificării contribuţiei personale şi anonimatul în care
fiecare îşi desfăşoară munca creşte tentaţia actorului implicat spre “chiul social”.
O asemenea abordare conduce la obţinerea unor performanţe scăzute la nivelul
întregului grup.

Efectul Ringelman: relaţia invers proporţională între efortul depus

şi numărul de persoane care participă la o activitate.

~ 213 ~
 Frânarea socială (denumită şi lene socială sau trândăvie socială) a fost
pusă în evidenţă de agronomul francez M. Ringelman (1913) printr-un
experiment care a constituit punctul de plecare al cercetărilor asupra acestei
probleme.

Experiment:
Max Ringelmann, utilizând un dinamometru, a măsurat forţa cu care fiecare individ trage
de o sfoară atunci când este singur sau împreună cu alţii. Rezultatele au arătat că în condiţie
individuală forţa medie este de 85,3 kg, în grupuri de 7 persoane de 65 kg, iar în grupuri de 14 de
61,4 kg. Astfel, dacă de frânghie trăgeau 2 persoane, fiecare depunea 93% din efortul unei singure
persoane angajate individual în sarcină, dacă trăgeau 4 persoane -77%, iar dacă trăgeau 8 - 49%.
La fel, când subiecţii aveau sarcina să strige, ei făceau cu 29% mai puţin zgomot în
grupuri de două persoane şi cu 60% mai puţin în grupuri de 6 persoane.

Explicaţiile referitoare la frânarea socială se cantonează pe mai multe

paliere. Dintre cele mai consistente şi cu putere explicativă mai mare amintim:
 lipsa de sincronizare a eforturilor depuse de membrii grupului;
 reducerea motivaţiei indivizilor de a realiza sarcinile colective ale
grupului;
 sentimentul anonimatului şi, implicit, dispersarea responsabilităţii;
 imposibilitatea de a măsura efortul individual;
 justiţia socială, adică sentimentul că orice efort suplimentar ar fi
inechitabil. Deoarece indivizii se aşteaptă ca ceilalţi să îşi reducă efortul
atunci când contribuţiile lor nu pot fi cuantificate, simt nevoia de a
proceda asemănător.

Individul poate lenevi din spirit de echitate!

I. Steiner (1972) a propus o ipoteză care se bazează pe relaţia între

performanţa grupului, tipul de sarcină şi resursele umane implicate de aceasta.
Analiza diferitelor tipuri de sarcini l-au condus către concluzia că frânarea socială
este cel mai probabil să apară în cazul sarcinilor unitare (care nu pot fi împărţite
în fragmente), maximizante (accent pus pe cantitate), aditive (performanţa
grupului echivalează cu suma contribuţiilor individuale) şi cooperative (membrii
echipei sunt în relaţii de colaborare pentru realizarea sarcinii).
Dorinţa de a înţelege modul în care apare fenomenul lenei sociale avea ca
şi premisă dorinţa de a furniza soluţii ştiințifice pentru combaterea acestuia. Din
perspectiva abordării anterioare, frânarea socială poate fi redusă dacă (Boncu,
1999) :
 grupul primeşte o sarcină care stârneşte interesul tuturor membrilor
grupului în mod egal. De exemplu, în sarcinile creative este mai puţin
probabil să apară lenea socială;
 membrii sunt recompensaţi pentru succesul grupului;
~ 214 ~
  membrii sunt motivaţi să atingă scopul propus;
 există legături puternice între membrii grupului;
 există posibilitatea de a identifica contribuţia fiecăruia la realizarea
sarcinii;
 există posibilitatea auto-evaluării: furnizarea unui standard obţinut
anterior de alţi indivizi îi motivează pe indivizi să se angajeze în
obţinerea unui rezultat mai bun (pentru a se autovalida şi a se
autocunoaşte);
 grupul este angajat într-o competiţie cu altele;
 fiecare membru al grupului realizează o sarcină diferită;
 grupul, în ansamblul său, are de îndeplinit o sarcină complexă.
Sarcinile dificile duc, în general, la mobilizarea membrilor grupului
pentru că fiecare este convins că doar cu aportul său se va putea atinge
obiectivul propus;
 beneficiile indivizilor depind de gradul de îndeplinire a sarcinilor.

Efectul răsplăţii fără muncă: dorinţa oamenilor de a beneficia de munca celorlalţi.

Efectul fraierului: impresia oamenilor că ceilalţi vor profita de munca lui.
(Locke şi alţii, 2001)

Paradoxal este şi faptul că, dacă un membru al grupului munceşte prea

mult, el nu este lăsat să lucreze în acest ritm de ceilalţi, pentru că atrage pericolul
creşterii normei stabilite de organizaţie (Chirică, 1996).

Normele valorii preferate: normele de productivitate impuse de grup membrilor săi.

Experiment:
E. Mayo, în celebrele experimente de la Hawthorne (1924-1932), a mărit remuneraţiile
legându-le direct de productivitate. A constatat, însă, că muncitorii nu au preluat noile norme
propuse, chiar dacă ar fi câştigat mai mult, ci au continuat să se supună normei de grup cu privire
la productivitate.

Amploarea fenomenului lenei sociale poate să difere în funcţie de

grupurile sociale implicate. Cercetările efectuate arată că fenomenul trândăviei
sociale nu este tipic pentru grupurile înalt coezive sau cele valorizate de către
membrii proprii. Altfel spus, cu cât oamenii se identifică mai mult cu grupul din
care fac parte, cu atât sunt mai puţin dispuşi să lenevească (Barreto şi Ellemers,
2000).

~ 215 ~
 Dacă identificarea nu e puternică, soluţia ar fi să-i responsabilizăm. După
Gagne şi Zuckerman (1999), dacă membrii grupului cred că randamentul le va fi
evaluat de către grup, ar putea munci chiar mai mult decât dacă ar fi singuri.
Nu în ultimul rând, lenea este influenţată şi de competenţa percepută a
individului (Huguet şi alţii, 1999). Cei care se consideră superiori se implică mai
greu când este vorba de o sarcină simplă (pe care o pot face şi ceilalţi), dar sunt
mai bine motivaţi să muncească când sarcina este complexă (pentru că ceilalţi nu
se pricep).

Exerciţiu:
Ce fenomen social consideraţi că poate influenţa performanţa individului în următoarele
situaţii:
 într-o cursă de Formula 1;
 într-o luptă, în rândul soldaţilor implicaţi;
 într-o echipă de constructori ai unei şosele;
 în timpul unui meci de şah urmărit de un public numeros.
Argumentaţi fiecare răspuns.

Polarizarea opiniilor în grup

În general, decizia de grup nu reflectă efortul întregului grup. Ea
reprezintă, adesea, rezultatul activităţii argumentative intense a câtorva membri,
în lipsa participării celorlaţi (Hoffman şi Maier, 1964). Mai mult, există şi
varianta des întâlnită în care un lider carismatic îşi anunţă preferinţa pentru o
anumită alternativă, iar membrii grupului o acceptă, ca şi cum ar fi echivalentă
cu norma de grup (Janis şi Mann, 1977).
Această variantă apare, de obicei, în situaţia în care liderul are un nivel de
instruire mai ridicat comparativ cu ceilalţi membri ai grupului. Altfel spus, când
nu există normă, ea se formează mai degrabă în funcţie de opinia persoanei cu
statut ridicat, decât a celor cu statul social mai scăzut.
De ce se întâmplă aşa? Sociologii spun că persoanele mai puţin instruite
sunt înclinate spre obedienţă, ceea ce supradimensionează arficial imaginea de
sine a liderului şi îl predispune la încredere nemărginită în ideile proprii şi la
consolidarea iluziei de invulnerabilitate.

Impactul statusului: persoanele cu status înalt

sunt mai încrezătoare în judecăţile lor decât cele cu status inferior.

În mod tradiţional, oamenii sunt înclinaţi să considere decizia de grup ca

fiind mai corectă decât cea individuală. Decizia luată „cu mai multe capete” pare
a fi mai întemeiată, mai corectă şi mai puţin partinică. Acestea sunt argumentele
folosite ca justificare pentru faptul că, adesea, judecata grupului este favorizată
în organizaţii, în echipe sau comisii.

~ 216 ~
 Comunitatea specialiştilor pare a fi însă de o altă părere astăzi. Adesea,
procesul de luare a deciziei într-un grup, respectiv alegerea între mai multe
alternative disponibile (atragem atenţia că acest proces este diferit de procesul de
rezolvare de probleme în grup care presupune generarea de soluţii alternative),
pare să fie influenţat de o serie de variabile care conduc la apariţia unor erori în
luarea deciziei. De exemplu, aspectele structurale ale grupului (mărimea,
omogenitatea), procesele de grup (patternurile de comunicare, raporturile de
putere, cooperarea), resursele disponibile (de personal, materiale, de timp) etc.
reprezintă doar câteva exemple de factori care pot afecta corectitudinea şi
obiectivitatea rezultatului.
Gigone şi Hastie (1997) au reanalizat diferite studii în care indivizii aveau
sarcina să îndeplinească activităţi cu răspunsuri exacte (precum a estima diferite
date istorice, preţurile unor maşini, ordinea participanţilor la cursele de cai) şi au
comparat evaluările furnizate de grup cu cele ale indivizilor. În general, judecăţile
de grup au fost cu aproximativ 20% mai inexacte. Explicaţia autorilor era că
dezavantajul grupului constă în tendinţa de a face mai multe judecăţi diferite,
astfel încât este mai greu de identificat varianta corectă.
Această ipoteză a fost completată de alte explicaţii. Una dintre cele mai
credibile se referă la faptul că informaţiile deţinute de anumiţi membri ai grupului
nu vin în completarea lacunelor de cunoaştere generale. Informaţia unică
(cunoscută de un singur membru) şi cea neîmpărtăşită (cunoscută de doar câţiva
membri) au un impact aproape neglijabil asupra procesului de luare a deciziei
pentru că deţinătorii acestor informaţii preferă să nu se autositueze într-o postură
minoritară prin asumarea unui punct de vedere diferit de cel majoritar (fie acesta
şi susţinut de informaţii credibile).
În discuţiile pe care le poartă, membrii grupului tind să favorizeze şi să
accentueze poziţiile pe care le aveau anterior şi să confirme informaţia deja
cunoscută. Acest fenomen a fost denumit în literatura de specialitate polarizarea
opiniilor individului, adică aprofundarea părerilor iniţiale ale unei persoane în
urma interacţiunii cu diferiţi membri ai grupului. Situaţia este similară la nivel
colectiv, când „poziţia iniţială a grupului devine mai extremă în urma
interacţiunii membrilor grupului" (Smith şi Mackie, 2000).

Experiment:
S. Moscovici şi M. Zavalloni (1969) au observat că, discutând despre premierul de atunci
al Franţei, studenţii francezi şi-au modificat părerea, în sensul că părerile moderat pozitive au
devenit puternic pozitive, iar cele moderat negative au devenit puternic negative oglindind
fenomenul de polarizare de grup.
Autorii au arătat că la baza acestui fenomen stă faptul că în timpul discuţiilor apar noi
argumente, iar exprimarea publică a părerilor iniţiale întăreşte opinia personală. De asemenea, în
timpul întâlnirii, participanţii sunt selectivi, în sensul că se expun doar argumentelor care seamănă
cu cele proprii şi devin neatenţi la cele contrare, conform tendinţei de confirmare inflaţionistă.

~ 217 ~
 Cele expuse anterior se verifică în viaţa de zi cu zi: în general, oamenii
preferă persoanele care prezintă păreri similare cu cele proprii. Pe acestea le
discută, le confirmă şi, astfel, îşi întăresc şi mai mult opiniile iniţiale. Desigur că
există modalităţi de eludare ale acestui inconvenient: o situaţie poate fi, de la
început, etichetată ca şi conflictuală, iar intensificarea consecventă a schimburilor
de informaţii poate salva decizia.

Polarizarea opiniilor în grup: tendinţa de intensificare a părerilor deţinute în prealabil

de individ, ca urmare a discuţiilor cu membrii grupului din care face parte.

Deoarece oamenii vor să fie evaluaţi pozitiv şi, prin opiniile expuse, să se
prezinte într-o lumină favorabilă, polarizarea socială apare, mai ales, când se face
explicit apel la o valoare socială specifică pentru un anumit context. Această
observaţie a fost probată experimental de Isenberg (1986) care a realizat o
metaanaliză a 33 de studii consacrate acestei teme şi a observat că fenomenul
apare mai ales în situaţiile caracterizate prin itemi axiologici sau afectivi şi mai
puţin în cazul celor conţinând date factuale.
Fenomenul polarizării sociale oferă majorităţii un avantaj clar, chiar într-
un regim democratic, deoarece oamenii nu sunt foarte dornici să discute
informaţiile necunoscute de ceilalţi. Dimpotrivă, informaţia are mai multe şanse
de a fi luată în consideraţie dacă e împărtăşită de mai mulţi membri ai grupului
sau dacă favorizează preferinţele şi experienţele prealabile ale membrilor.

Temă de reflecţie:
Analizaţi modul în care opiniile dumneavoastră s-au modificat, într-un sens sau altul, în
timpul campaniei de presă în favoarea vaccinării fetiţelor împotriva cancerului de col.

Gândirea de grup
Termenul groupthink a fost utilizat prima oară de Irving Janis (1972)
pentru a desemna situaţia în care menţinerea unităţii şi stabilităţii grupului este
mai importantă decât motivaţia de a identifica şi implementa cea mai bună
decizie.

Gândirea de grup: pierderea capacităţii grupului de a lua decizii raţionale şi eficiente

din teama de a nu-şi periclita unitatea şi coeziunea.

Ulterior, Janis (1977) a identificat încă o cauză, alături de coeziunea

grupului, generatoare a apariţiei gândirii de grup, şi anume stilul de conducere.
Sociologul american consideră că membrii grupului au tendinţa de a prelua ideile
liderului, fără a le examina critic sau a propune altele, mai eficiente.

~ 218 ~
 Caz real:
La 28 ianuarie 1986, racheta spaţială Challenger a explodat în spaţiu la doar 73 de
secunde de la lansare. Deşi câţiva ingineri au avertizat că trimiterea rachetei în spațiu într-o
atmosferă cu temperaturi scăzute poate fi periculoasă, decizia (caracterizată de gândire de grup)
managerilor a fost de a permite lansarea rachetei în condiţiile unei temperaturi de sub 0° Celsius.
În explozia care a urmat au murit toţi cei 7 oameni de la bord.
Kramer (1998) a arătat că erorile puse pe seama gândirii de grup au survenit, atât din
cauza managementului defectuos al grupului, cât şi din cauza interferenţei factorului politic. De
exemplu, dacă NASA nu ar fi lansat racheta ar fi fost acuzată de ineficienţă şi incompetenţă. Din
această perspectivă, se poate conchide că presiunea politică, nu decizia incorectă, ar fi fost
motivul principal al lansării.

Câţiva ani mai târziu, Janis (1982) a mai identificat şi alte trăsături tipice
prezente când apare gândirea de grup:
1. grupul ia în considerare doar câteva alternative de decizie;
2. grupul este izolat de informaţiile ce pot parveni din afara grupului;
3. există un mare stres din cauza necesităţii de a lua o decizie într-un
timp limită.
Aceşti factori, dar şi alţii, pot crea membrilor grupului de decizie o foarte
periculoasă iluzie de invulnerabilitate. Cei care au păreri contrare îşi
autocenzurează ideile, iar majoritatea se comportă ca un adevărat „paznic al
minţii” pentru a preveni intervenţia cuiva cu păreri diferite. De exemplu, unui
inginer care se opunea lansării rachetei Challenger i s-a spus „să-şi scoată pălăria
de inginer şi să şi-o pună pe cea de manager” (Eysenck, 2004).

Iluzia de invulnerabilitate: crează un optimism excesiv şi încurajează luarea deciziilor

riscante.

Apropo de optimism excesiv: J. Stoner (1961) a constatat că, în grup, este

mai mare probabilitatea ca decizia luată să fie una riscantă, decât dacă ea ar fi
fost propusă individual. Probabil, acesta este efectul difuziunii responsabilităţii
şi explicaţia faptului că individul este de acord cu decizii riscante, pentru că nu
poate fi făcut răspunzător dacă hotărârea se dovedeşte a fi greşită.

Probabilitatea ca decizia luată să fie una riscantă este mai mare în grup,
decât dacă ea ar fi fost propusă individual.
(Stoner, 1961)

Aşadar, decizia de grup nu reflectă efortul întregului grup (Hoffman şi

Maier, 1964). Ea reprezintă, de cele mai multe ori, rezultatul activităţii
argumentative a câtorva membri, care-şi vor menţine punctul de vedere chiar
dacă grupul va mai examina şi alte propuneri, superioare calitativ.

~ 219 ~
 Decizia de grup nu reflectă efortul întregului grup.
(Hoffman şi Maier, 1964)

Au fost identificate o serie de strategii care pot determina reducerea

amplitudinii gândirii de grup:
 asumarea responsabilităţii de a analiza atent diverselor puncte de
vedere de către lider;
 prevenirea izolării grupului (eventual prin invitarea de experţi
independenţi);
 aranjarea unor şedinţe de stimulare a creativităţii individuale şi de
grup;
 crearea posibilităţilor de schimb de opinii fără participarea şefului;
 numirea unui „avocat al diavolului”;
 amânarea deciziei finale;
 grija ca aceasta să nu aibă la bază aspecte emoţionale (ură, răzbunare
etc.).
Ca regulă generală, un grup coeziv, care valorizează normele de
independenţă şi analiză critică, reuşeşte să inhibe producerea fenomenului
gândirii de grup şi ia decizii mai bune decât un grup în interiorul căruia sunt
valorizate normele de consens şi numitor comun al deciziilor.
O modalitate importantă de reducere a apariţiei fenomenului o constituie
responsabilizarea oamenilor pentru deciziile luate. Atunci când ştiu că vor
suporta consecinţe, indivizii sunt mai dispuşi să îşi susţină propriile păreri.

Leadership-ul
Deşi decenii de-a rândul, studierea actului de conducere a fost neglijat, în
cele din urmă, specialiştii au remarcat extraordinarul impact pe care liderii îl pot
exercita asupra grupurilor şi organizaţiilor pe care le conduc. Aceştia pot canaliza
energiile membrilor în direcţii creatoare sau distructive, îşi pot motiva sau
descuraja subordonaţii, pot călăuzi grupul către obţinerea unor performanţe
deosebite sau îl pot arunca în haos şi agonie.

Leadership-ul: procesul de influenţă socială prin care o persoană

conduce un grup spre atingerea unui anumit obiectiv.
(Băncilă, 2003)

Din cauza diversităţii aspectelor implicate (caracteristicile de

personalitate, tipurile de comportament ale celor cu funcţii de conducere,
procesele de grup determinate de aceştia, diversele modele de relaţionare
~ 220 ~
specifice grupurilor etc.), demersul specialiştilor de a defini conceptul de
leadership s-a dovedit a fi relativ dificil. R. Brown (2000) consideră că „ceea ce
este caracteristic liderilor este faptul că aceştia îi pot influenţa pe alţii mai mult
decât sunt la rândul lor influenţaţi”. Conform altor opinii, conducerea semnifică
procesul de influenţare a membrilor grupului prin motivarea acestora să realizeze
activităţi în favoarea scopurilor grupului şi să coordoneze aceste activităţi
(Wosinska, 2005), accentul fiind pus, în această situaţie, asupra utilităţii actului
de conducere.
Este adevărat că nu toate grupurile au nevoie de prezenţa liderului în
aceeaşi măsură. De exemplu, într-o echipă de cercetători competenţi redusă
numeric statusul egalitar nu împietează performanţa, dar lărgirea grupului sau
apariţia unei situaţii foarte dificile ar putea reclama prezenţa unui coordonator.
Pe de altă parte, grupurile care sunt formate din membri mai puţin capabili să îşi
realizeze sarcinile, grupurile numeroase sau grupurile obişnuite să fie conduse şi
părăsite de lider reprezintă situaţii în care actul de conducere este indispensabil.

Teorii explicative în domeniul leadership-ului

Rezultatele obţinute de cercetători în urma studiilor referitoare la
modalităţile de conducere, s-au înscris în două paradigme importante de
cercetare: universalistă şi situaţională (Poole şi Warner, 1998). Prima cuprinde
teorii precum teoria individului valoros, teorii ale personalităţii, teorii
psihanalitice, teoria transformaţională şi tranzacţională, teoria matriceală şi teorii
descriptive empirice. Abordarea situaţională este de dată mai recentă şi porneşte
de la premisa că diferitele tipuri de comportament, inclusiv leadership-ul sunt,
fiecare în parte, potrivite diferitelor situaţii de viaţă.
Abordarea universalistă:
 teoria individului valoros enunţă ipoteza că liderii au anumite trăsături
de personalitate care îi disting de ceilalţi şi îi recomandă pentru o astfel de poziţie.
Inteligenţa şi dominanţa sunt adesea date ca exemple de însuşiri care permit
accesul în poziţii sociale importante. Şi totuşi există foarte multe diferenţe între
liderii cu notorietate pentru a credita existenţa unui tip ideal al conducătorilor:
este suficient să îi comparăm pe Bush cu Mandela, pe Hitler cu Ghandi etc.

Prezenţa unui individ într-o funcţie formală de lider nu garantează existenţa

leadership-ului.

Deşi nu există o matrice de caracteristici valabile pentru toţi liderii, este

subliniată importanţa anumitor trăsături în raport cu altele. Astfel s-a observat
recurenţa unor caracteristici fizice ale liderului precum chipul care exprimă
maturitatea, cu ochi apropiaţi, maxilar solid, chip ascuţit, statură înaltă
(Simonton, 1994). Statura înaltă sau scundă este, de asemenea, frecventă în
rândul liderilor. Dacă înălţimea reprezintă un avantaj care poate contribui la
accesul într-o poziţie fruntaşă, cei cu statură scundă compensează acest defect
~ 221 ~
prin implicare în activităţi deosebite care îi propulsează în poziţii cheie ale
societăţii.
Analiza studiilor referitoare la lideri (Mann, 1959) a evidenţiat că peste
70% dintre acestea subliniau legătura dintre statusul de lider şi inteligenţă,
extraversie, capacitate de acomodare, dominare, masculinitate şi conservatorism,
deşi diferenţele faţă de cei conduşi nu erau semnficative. De asemenea, o pondere
semnificativă în ansamblul trăsăturilor specifice liderilor o ocupă inteligenţa
emoţională (Muchinsky, 2000).
Deşi există o corelaţie importantă între a fi lider şi inteligenţă, extraversie
şi capacitatea de acomodare, în literatura de specialitate, teoria marelui om este
în general trecută în derizoriu.
 teoriile psihanalitice ale conducerii încearcă să aplice conceptele
clasice ale psihanalismului în acest domeniu, insistând asupra vieţii liderilor şi
asupra momentelor care le-au marcat devenirea. De exemplu, Freud a studiat
viaţa lui Leonardo da Vinci şi a explicat varietatea producţiilor artistice şi
înclinaţia spre inginerie şi biologie prin prisma implusurilor sale sexuale.
 teoria matriceală a fost formulată pentru a suplini limitele
modelelor care aveau ca premisă ideea că diferitele trăsături şi abilităţi ale
liderilor sunt potrivite doar în anumite situaţii. Eficienţa acestor conducători ar fi
putut fi afectată de o schimbare a factorilor de mediu, de accentuarea competiţiei,
de schimbările tehnologice etc. R. Blake şi J. Mouton (1964) au propus o matrice
bidimensională care să creioneze un portret al liderului potrivit în majoritatea
situaţiilor: concentrarea asupra performanţei şi concentrarea asupra sarcinilor.

Abordarea situaţională:
Conform abordării situaţionale, calitatea de bun conducător nu este
dependentă doar de caracteristicile individuale, ci, mai ales, de particularităţile
situaţiei. Astfel, eficienţa demonstrată sau nu de un lider se află în strânsă legătură
(este contingentă) cu situaţia în care se află grupul.

În situaţii critice, dacă beneficiază de încrederea membrilor grupului,

orice individ, oricât de obişnuit, poate fi un lider.
(Humphrey, 1985)

 Modelul contingenţei (Fiedler, 1967)

Modelul contingenţei este cel mai influent exponent al abordării
situaţionale şi cuprinde patru componente de bază: una se referă la stilul de
conducere al liderului şi celelalte trei la caracteristicile situaţiei în care acesta se
manifestă.
Pentru a determina stilul de conducere al liderului se aplică Scala
preferinţei pentru cel mai puţin acceptat membru al echipei. Dacă evaluarea

~ 222 ~
acestei persoane este relativ pozitivă se concluzionează că respectivul lider este
orientat spre oameni, iar dacă aprecierea faţă de acesta este negativă, se consideră
că liderul este orientat spre sarcină.
Situaţia este, la rândul său, evaluată în funcţie de:
1. relaţiile între lider şi membri;
2. structura sarcinii;
3. puterea deţinută de lider.
Pentru Fiedler (1967) cel mai important factor este relaţia dintre lider şi
subordonaţi, iar cel mai puţin important - poziţia de putere a conducătorului în
interiorul organizaţiei.

Liderii orientaţi spre sarcină sunt mai eficienţi atunci când circumstanţele le sunt, fie
foarte favorabile, fie foarte nefavorabile, pe când cei orientaţi spre oameni îşi
dovedesc superioritatea în situaţiile intermediare.

Circumstanţele foarte favorabile/nefavorabile presupun existenţa unor

performanţe foarte bune/proaste, iar în astfel de situaţii este permisă lipsa
concentrării asupra oamenilor. În celelalte situaţii, un lider orientat spre oameni
poate îmbunătăţi climatul psihosocial al grupului chiar dacă sarcina nu este
suficient de clară şi liderul nu are o putere semnificativă.
Fiedler (1981) consideră că şi gradul de control este o variabilă de o
foarte mare importanţă. Din acest punct de vedere, liderul orientat spre sarcină
este eficient, atât în situaţiile de control scăzut, cât şi în cele de control ridicat,
iar cel orientat spre oameni este eficient când controlul este moderat.
Este necesar aşadar ca fiecare lider să ştie cărui tip aparţine şi să cunoască
bine situaţia în care se desfăşoară, astfel încât să acţioneze în sensul optimizării
dimensiunii manageriale deficitare.

 Modelul celor trei stiluri de conducere (Lewin, Lippitt şi White,

1939)
Cea mai larg acceptată delimitare a stilurilor de conducere a fost propusă
de K. Lewin şi colaboratorii săi (1939) care, în urma unor cercetări desfăşurate
la Universitatea Iowa, au diferenţiat următoarele stiluri de conducere:
liderul autocrat nu este interesat de părerea subalternilor şi adoptă
deciziile de unul singur, împarte sarcinile în mod arbitrar, controlează
strict realizarea lor şi cere obedienţă totală. Iniţial performanţa este
ridicată, dar numai în prezenţa sau sub controlul şefului. În timp, apare
tensiune între membrii grupului şi ostilitate faţă de conducător;
liderul democrat permite membrilor să aibă iniţiative, să fie originali
şi îi consultă în procesul decizional. Sarcinile sunt repartizate în funcţie
de talentele şi de preferinţele subordonaţilor. Ostilitatea interpersonală
~ 223 ~
 este inexistentă sau minimală, iar abordarea grupului este creativă şi
eficientă chiar şi în absenţa liderului;
liderul laissez-faire nu explică membrilor grupului viziunea
managerială şi intervine arareori în desfăşurarea activităţii, aportul său
fiind sesizat în special când sunt necesare informaţii tehnice. Acest stil
de conducere favorizează, în timp, conflictele şi haosul.

Fiecare tip de leadership produce un anumit climat social şi un anumit tip de

performanţă.
(Lippit şi White, 1947)

Observaţiile cercetătorilor indică faptul că, din punct de vedere al

cantităţii performanţelor, stilul autocrat este cel mai eficient, fiind urmat de cel
democrat şi de laissez-faire. Pe de altă parte, stilul democrat deţine supremaţia în
privinţa satisfacţiei obţinute la locul de muncă, a moralului subordonaţilor şi a
relaţiilor care se stabilesc între superiori şi angajaţi. Acest tip de conducere are
un impact pozitiv asupra creativităţii şi independenţei manifestate de subordonaţi
la locul de muncă.

Eficienţa stilului de conducere depinde de caracteristicile grupului şi de natura

sarcinii.

 Modelul lui Bass (1985)

Pentru a diferenţia stilurile de conducere, alţi autori accentuează eficienţa
liderilor carismatici, imaginativi şi transformatori. Din această categorie probabil
că cea mai influentă teorie îi aparţine lui B. Bass (1985), care distinge între:
1) liderul tranzacţional caracterizat prin interacţiuni numeroase cu
subordonaţii, cărora le trasează sarcini;
2) liderul transformator care se rezumă să ofere idei celorlalţi şi să-i
persuadeze să-şi depăşească interesele proprii, pentru a duce la îndeplinire
viziunea organizaţională.
Deşi se consideră că stilul transformator este, în general, mai performant,
ambele stiluri de conducere sunt eficiente. Totuşi, dacă anumiţi lideri
transformatori se bucură de capacităţi persuasive ieşite din comun sau de o aură
carismatică ce trezeşte admiraţie şi dedicaţie (Bass şi alţii, 1993), ei pot deveni
foarte periculoşi.
Caz real:
Un exemplu pentru modul în care liderii transformatori pot orienta în mod negativ
activitatea grupului este sinuciderea colectivă care a avut loc pe data de 27 martie 1997, în
localitatea Rancho Santa Fe, California, când 39 de persoane, membre ale unui cult denumit
„Poarta Raiului”, au ales să se otrăvească (apud Eysenck, 2004). Cultul se înfiinţase în anii '70 şi
era condus de Marshall Applewhite şi Bonnie Nettles, care se autointitulau „păstorii erei spaţiale”

~ 224 ~
şi care îşi propuseseră să conducă o turmă de fiinţe umane către un nivel superior al existenţei.
Aceşti lideri transformatori, înzestraţi cu carismă, se revendicau a fi reprezentanţii unui nivel
superior, extraterestru, denumit „Regatul Superior Omenirii”. Acoliţii au fost convinşi că
trupurile lor sunt doar nişte recipiente ale unui suflet care, prin renunţarea la sex, droguri, băutură,
nume de botez şi relaţii cu familia, va accede în spaţiu şi va renunţa la „containerele vremelnice”
numite trupuri. Cometa Hale Bopp a fost prezentată ca fiind vehiculul care îi va transporta spre
un tărâm pe care să trăiască o existenţă pură.
Investigaţiile au scos în evidenţă că sinuciderea colectivă a urmat un anumit ritual. O
parte dintre membrii sectei i-au asistat pe ceilalţi, după care şi-au luat propria doză de otravă.
Fiecare membru al grupului avea asupra sa o înregistrare video făcută înaintea morţii. Numitorul
comun al acestora era credinţa că se îndreaptă spre o lume mai bună.
Acest tip de secte au în comun credinţa că toţi cei care se situează în afara grupului sunt
răi şi că singura cale de salvare este prin interiorizarea învăţăturilor liderului. Pentru a atinge acest
obiectiv liderul trebuie să fie extrem de atractiv pentru cei care sunt convertiţi, trebuie să prezinte
încredere, astfel încât să-i facă pe adepţi să depindă şi să creadă în el în totalitate. Devotamentul
necondiţionat i-a făcut pe cei 38 de membri ai „Porţii Raiului” să-şi urmeze conducătorul în
moarte.

Temă de reflecţie:
Care este tipul de lider potrivit pentru organizaţia în care activaţi? Din punctul
dumneavoastră de vedere ce calităţi ar trebui să deţină acesta?

Factori determinanţi ai actului de conducere:

Carisma şi imaginaţia: liderii trasează scopuri precise şi îi conving pe
subordonaţi să le urmărească;
Stimularea intelectuală: liderii încurajează originalitatea metodelor prin
care se ating obiectivele;
Aprecierea individualităţilor: iau în considerare nevoile angajaţilor şi
încearcă să le dezvolte potenţialul;
Recompensele: îşi precizează clar obiectivele şi modalităţile prin care este
recompensată realizarea acestora;
Management activ: monitorizează activitatea celorlalţi şi corectează
greşelile survenite;
Leadership pasiv-evitant: se implică doar atunci când problemele devin
serioase.
(Bass şi Jung, 1999)

Cercetare:
A. Eagly şi B. Johnson (1990) au studiat 370 de comparaţii femei-bărbaţi din care a
rezultat că femeile adoptă un stil de conducere preponderent democratic şi participativ, iar
bărbaţii unul autocratic şi directiv. Bărbaţii manageri sunt mai orientaţi spre sarcini şi sunt mai
capabili să organizeze activităţile, iar managerii femei sunt mai orientaţi spre relaţiile
interpersonale, spre morală şi spre bunăstarea oamenilor. Femeile sunt mai dispuse să-şi implice
subordonaţii în luarea deciziilor şi sunt mai puţin înclinate spre autocraţie şi dominaţie.

~ 225 ~
 Aşadar, în decursul vieţii, individul se poate afla într-una din următoarele
trei ipostaze: să fie şef, să fie subordonat sau să fie şi şef şi subordonat. Ce se
întâmplă în fiecare caz?

Individul este şef

Majoritatea oamenilor îşi doresc să ajungă într-o funcţie de conducere. Îşi
doresc atât de mult încât, când ajung acolo nu mai ştiu cum să reacţioneze. Mulţi
dintre ei devin brusc autoritari, considerând că doar aşa îşi pot ţine în frâu
subordonaţii. Numai că autoritatea asociată cu nedreptatea sau subiectivitatea
generează nemulţumire, care la rândul ei determină ostilitate şi neimplicare din
partea subordonaţilor, fapt care creşte rigiditatea şi punitivitatea şefului,
închizând un cerc mai mult decât vicios.

Dacă vrei să cunoşti caracterul unui om, pune-l şef!

Tendinţa de a adopta un stil de conducere autoritar pleacă şi din

incompetenţa şefului, din dorinţa de a-şi ţine cât mai departe subordonaţii, de a
nu dialoga prea mult cu ei, pentru ca aceştia să nu conştientizeze ignoranţa celui
care-i conduce.
În fine, autoritarismul îşi poate găsi explicaţia şi în lipsa de experienţă şi
capacitatea redusă de relaţionare a şefului cu oamenii de lângă el. O fire
interiorizată, mereu nemulţumită, cu reduse abilităţi de comunicare nu poate
adopta, chiar dacă vrea, un stil de conducere participativ. Din această perspectivă,
este de reţinut ideea conform căreia, în lipsa unor capacităţi, nu sunt de ajuns
competenţa sau profesionalismul pentru ca un individ să facă faţă unui post de
conducere.

Omul cel mai potrivit pentru un anumit post

nu este întotdeauna şi cel mai competent.

În opinia lui A. Neculau (1977) un bun conducător trebuie să aibă

următoarele calităţi: inteligenţă, extraversiune, încredere în sine, empatie,
operativitate. Dintr-un alt studiu, realizat de C.Jurgensen, a reieşit că liderul
eficient este acela care posedă următoarele atribute: hotărât, agresiv, informat,
activ, inteligent, responsabil.
Dincolo de calităţile şefului, putem menţiona că nivelul de autoritarism
scade acolo unde predomină succesele şi creşte acolo unde abundă nerealizările.

Succesul scade şi eşecul creşte nivelul de autoritarism.

~ 226 ~
 Există, însă şi opinia potrivit căreia stilul autoritar şi abuzul de putere se
manifestă în special datorită mentalităţii contemporane care, sintetizată, ar fi
următoarea: subordonaţii îşi ascultă întotdeauna şefii, indiferent care sunt
ordinele primite de la ei. Această ascultare necondiţionată le creează liderilor
impresia că au mereu dreptate, că ceilalţi nu mai trebuie consultaţi şi, prin urmare,
nici nu îi mai consultă.

Individul este subordonatul altora

În general, când eşti subordonat, treburile sunt foarte simple: faci ce ţi se
spune. Numai că şi aici intervin o serie de complicaţii. De exemplu,
comportamentul oamenilor variază în mare măsură în funcţie de faptul în care ei
se simt implicaţi personal în ceea ce fac sau nu. Dacă individul efectuează o
sarcină doar pentru că trebuie, fără a fi motivat să vrea şi el, atunci îndeplinirea
activităţii poate dura mai mult decât de obicei şi calitatea muncii poate fi mai
slabă decât s-ar fi putut.
Din această perspectivă, şeful nu trebuie să uite că angajaţii secolului
nostru vor să fie motivaţi corespunzător pentru a se obţine de la ei eficienţa
maximă. Munca dezinteresată a căzut în desuetudine iar motivaţia intrinsecă,
poate să apară, dar nu este suficientă. Tot mai mulți oameni sunt de acord cu
scriitorul spaniol Carl Ruiz Zafon (2013): „Orice recompensă care nu e tipărită
pe spatele unui cec, folosește doar celui care o acordă!”

Teoria X: omul are o atitudine predominant negativă faţă de muncă iar

performanţa poate fi realizată doar prin motivare extrinsecă şi control.

Teoria Y: omul are o atitudine predominant pozitivă faţă de muncă iar

performanţa poate fi realizată doar prin motivare intrinsecă şi autocontrol.

Indiferent dacă-i place sau nu ceea ce face, dacă trage de timp sau nu până
finalizează sarcina, individul are tendinţa de a termina ceea ce începe, în caz
contrar, obsedându-l ideea că a lăsat ceva neterminat.

Tendinţa spre închidere: tendinţa omului de a termina o sarcină începută.

Efectul Zeigarnik: memoria sarcinilor neterminate este mai bună decât cea a sarcinilor
terminate.

Diverse studii arată că persoanele care îşi rezolvă sarcinile în termenele

prevăzute sunt mai responsabile, posedă un autocontrol mai mare şi sunt
preocupate mai mult să facă o impresie bună (Albu şi alţii, 1995).

~ 227 ~
 De asemenea, cercetările în domeniu au arătat că angajaţii conştiincioşi
preferă câştigurile mici dar sigure, decât câştigurile mari dar riscante. Pentru ei,
este mai importantă stabilitatea decât riscul.

Teoria utilităţii cardinale: oamenii preferă câştigurile mici dar sigure,

decât câştigurile mari dar riscante.

Paradoxal, însă, angajaţii mai leneşi riscă mai mult dacă au de ales între
un loc de muncă sigur dar plătit mai prost şi unul nesigur dar plătit mai bine. Ei
au un pragmatism accentuat şi o strategie a valorificării prezentului, ignorând, în
acelaşi timp, incertitudinile viitorului. Lor li se potriveşte cel mai bine aserţiunea
lui Bird, conform căreia, dacă au de ales între o sarcină clară care cere mult timp
şi una neclară care cere puţin timp, ei vor alege a doua variantă pentru a termina
mai repede ceea ce au de făcut.

Aserţiunea lui Bird: dacă un act sigur ia mai mult timp decât unul nesigur, oamenii vor
alege actul nesigur pentru a câştiga timp.

Concluzionând, atunci când trebuie să-şi mărească câştigurile, indivizii

evită riscul, pe când atunci când trebuie să-şi diminueze pierderile îl acceptă.

Individul este şi şef şi subordonat

Cea mai interesantă situaţie este aceea când individul este subordonatul
cuiva şi are, în acelaşi timp, subordonaţii săi. De obicei, el preia inconştient mare
parte din manifestările sau atitudinile şefului, le interiorizează şi le transferă
asupra celor din subordinea sa. Aşa se face că, acolo unde ierarhia se menţine
mai mult timp, şefii mai mici ajung să se manifeste după chipul şi asemănarea
şefului cel mare. În caz contrar ei sunt, fie eliminaţi de cei de sus, fie săpaţi de
cei de jos, dovedindu-şi inadaptabilitatea şi rigiditatea cognitivă.

Rigiditatea cognitivă: incapacitatea oamenilor de a-şi schimba atitudinile când condiţiile

obiective o cer.

La fel de adevărat este şi faptul că, dacă şeful cel mare nu are o
personalitate puternică şi/sau nu se implică activ în activitatea eşaloanelor
inferioare, şefii mai mici pot adopta stiluri de conducere diferite, în funcţie de
manifestările celor din subordinea fiecăruia.

Incapacitatea de acomodare: imposibilitatea individului de a respecta constrângerile

dintr-o instituţie.

~ 228 ~
 Indiferent de status, cercetările au arătat că oamenii sunt mai degrabă
interesaţi de evitarea greşelilor decât de obţinerea performanţelor. Poate tocmai
de aceea, ei refuză - în condiţii de incertitudine - să caute cea mai bună soluţie,
adoptând-o pe prima identificată ca fiind satisfăcătoare.

Teoria motivaţiei de securitate: indivizii sunt mai degrabă motivaţi

de evitarea eşecului decât de obţinerea succesului.

Strategia satisfăcătorului: tendinţa de a adopta prima soluţie

satisfăcătoare şi nu neapărat pe cea mai bună.

De asemenea, oamenii refuză să accepte ideea că simt nevoia - conştient

sau nu - fie să-şi exercite autoritatea asupra celorlalţi, fie să se lase dirijaţi de alţii.
Şi pentru că, atunci când îşi propun cu îndârjire ceva reuşesc să obţină ceea ce şi-
au dorit, majoritatea persoanelor îşi materializează speranţele interioare,
devenind, fie lideri, fie membri nesemnificativi ai maselor.
Concluzionând, calitatea relaţionării dintre şef-subordonat are o mare
importanţă în implicarea efectivă a fiecăruia în ceea ce face şi în obţinerea unor
rezultate pe măsură.

Conflictul
În literatura psihosociologică, conflictul este văzut ca o opoziţie mutuală
sau o agresiune raportată la un scop (Deutsch, 1973). Motivele care determină
conflicte pot fi derivate din competiţie, rivalitate, invidie, diferenţe de vârstă,
generaţie, cultură, concepţii referitoare la diversele aspectele ale vieţii sociale etc.

Conflictul social apare atunci când cel puţin două părţi aflate în interdependenţă
sunt/se percep că sunt diferite/incompatibile la nivelul trebuinţelor, scopurilor,
valorilor sau al unor trăsături de personalitate.
(Stoica-Constantin, 2004)

Relaţiile conflictuale studiate în psihologia socială pot fi interpersonale,

intergrupale şi intragrupale.
 Conflictul interpersonal
Acesta apare, de obicei, atunci când între indivizi se manifestă
divergenţe, contradicţii, diferenţe de opinie. Conflictul mai poate apărea din
nevoia de apărare a sentimentului propriei valori. De exemplu, dacă
identitatea personală este evaluată negativ de celălalt, tindem să reacţionăm.
Mai mult, dacă vom considera că percepţia celuilalt este ghidată de rea-
~ 229 ~
 voinţă, ne vom comporta în mod similar, ceea ce va favoriza apariţia
conflictului.

Perceperea reflexiei în oglindă: tendinţa indivizilor

implicaţi într-un conflict de a se recepta reciproc identic.

 Conflictul intergrupal
De obicei, între grupuri cu identificare socială diferită, apar foarte
uşor conflicte. E. Bonacich (1972) a adaptat la grupuri teoria lui Sherif,
considerând că rivalitatea între două entităţi duce la ostilitate care, ulterior, se
transformă în conflict.

Teoria conflictului real dintre grupuri: rivalitatea între grupuri

trezeşte ostilitatea, care se transformă în conflict.
(Bonacich, 1972)

Experimentele derulate de către cercetători au reliefat foarte clar că,

atunci când concurează pentru resurse limitate, indivizii au tendinţa de a dispreţui
grupul concurent. De cele mai multe ori, persoanele implicate se consideră a lua
parte la o schemă de joc cu miză zero, în sensul că pierderea unei părţi (-1)
adunată cu beneficiul celeilalte (+1) au rezultatul zero: rezultatul nu poate fi
formulat decât în termenii „învingător” sau „înfrânt”.

Dilemele sociale
Dilemele sociale apar în situaţiile când individul obţine avantaje din
motive egoiste, dar pierderile înregistrate de grup sunt atât de mari, încât fiecare
membru trebuie să le suporte, inclusiv cel în cauză. Astfel apare dilema: individul
va alege binele individual sau cel comunitar?

Dilemele sociale apar atunci când interesele personale se opun celor colective.
(Orbell şi Dawes, 1981)

Termenul a fost propus de psihologul Robin Dawes (1980), care a trasat

şi dimensiunile fundamentale care îl definesc: dilema socială apare când
individul are mai mult de câştigat dacă face o alegere noncooperativă decât una
cooperativă (de exemplu, dacă nu se deranjează să cureţe gunoiul lăsat la locul
unui grătar) şi indivizii au mai mult de câştigat dacă aleg cu toţii să coopereze
decât să se comporte noncooperativ (dacă fiecare îşi curăţă gunoiul şi se
angajează să depună un efort personal relativ redus, rezultatul final va fi în

~ 230 ~
beneficiul tuturor. În caz contrar, este foarte probabil ca respectivul loc de
recreere să devină inutilizabil).

Cu cât individul se identifică mai mult cu grupul,

cu atât diferenţa între interesul personal şi cel de grup este mai mică.

Un termen sinonim cu care sunt denumite acest tip de situaţii sunt

capcanele sociale (Platt, 1973), respectiv acele contexte de interdependenţă când
un comportament cu consecinţe pozitive imediate se soldează cu pierderi pe
termen lung. Aşa cum arată Platt, aceste capcane pot fi întâlnite atât la nivel
colectiv (folosirea aparatelor de răcire găureşte stratul de ozon), cât şi la nivel
individual - capcane personale (alimentaţia excesivă duce la obezitate, fumatul
duce la cancer la plămâni). Desigur că şi pentru comportamentul iraţional al
individului plăteşte comunitatea în ansamblu: şi cei care nu fumează au de suferit
etc.
Cele mai cunoscute dileme studiate de psihosociologie sunt:

Dilema prizonierului
Dilema prizonierului se bazează pe o situaţie oarecum hazlie, dar îşi
are originea într-o situaţie reală.

Dilema prizonierului:
Doi suspecţi pentru o infracţiune sunt anchetaţi separat de un comisar. Deoarece dovezile
sunt insuficiente este necesar ca fiecare să recunoască faptele. De aceea, fiecăruia i se promite că,
în cazul în care îşi va recunoaşte delictul, va beneficia de o reducere substanţială a pedepsei.
Variantele între care pot alege sunt următoarele, dar alegerea se va face fără a şti răspunsul
furnizat de complice:
 Dacă A mărturiseşte şi B nu, A va primi o sentinţă cu suspendare, iar B - 10 ani.
 Dacă B mărturiseşte şi A nu, B va primi o sentinţă cu suspendare, iar A - 10 ani.
 Dacă ambii îşi recunosc vina, vor primi câte 5 ani, pentru că au uşurat munca
poliţiei.
 Dacă nici unul nu recunoaşte, vor face câte un an de închisoare pentru că nu există
dovezi suficient de puternice.
Astfel, recunoaşterea infracţiunii reprezintă rivalitatea, nerecunoaşterea ei semnifică
colaborarea. Dacă s-ar baza pe încrederea în celălalt, nici unul nu şi-ar recunoaşte vina şi ar obţine
pedeapasa cea mai avantajoasă pentru ambii.

În viaţa cotidiană ne confruntăm foarte des cu situaţii de acest tip. De

multe ori rivalitatea ne îndeamnă să alegem soluţii egoiste, mai puţin benefice
pentru noi, decât dacă am fi ales variante bazate pe colaborare.
Cercetătorii au încercat să identifice factorii care îi fac pe oameni mai
cooperanţi şi mai puţin centraţi asupra rivalităţii. Astfel, s-a constatat că
socializarea indivizilor în spiritul cooperării şi recompenarea lor pentru astfel de

~ 231 ~
acte creşte disponibilitatea de cooperare a subiecţilor. De asemenea, observarea
unei disponibilităţi de cooperare la cei din jur. Desigur este foarte important ca
mediul social să permită implementarea efectivă a unei soluţii cooperatiste.

Dilema bunurilor comune

Ecologul Garrett Hardin (1968) a prezentat un scenariu în stil biblic care
ne permite să înţelegem consecinţele tragice ale modului în care gândesc şi
acţionează membrii unei comunităţi care împart şi beneficiază deopotrivă de
resursele de care dispune grupul în ansamblul său.
Dilema bunurilor comune:
Un sat are o păşune mică, aflată la dispoziţia tuturor şi fiecare păstor poate trimite o
singură vită să pască pe aceea păşune. Unul dintre ei se gândeşte să mai cumpere una, fără ştirea
celorlalţi. Dar dacă toţi păstorii ar proceda la fel, animalele, înmulţite excesiv, vor ajunge să sufere
de foame, se vor îmbolnăvi şi vor muri.
Iată cum urmărirea interesul personal se dovedeşte a fi o strategie dezastruoasă, care-i
afectează pe toţi.

Tendinţa de a valorifica resursele comunităţii în favoarea interesului

personal al individului, poate duce la exploatarea extremă a resurselor. Astfel se
explică poluarea fără precedent a Pământului, exploatarea abuzivă a resurselor
naturale, cazuri precum Roşia Montană, dispariţia a numeroase specii de păsări,
peşti şi animale, tăierea pădurilor, găurile din stratul de ozon determinate de
cantităţi prea mari de freon etc.

Deşi indivizii sunt interesaţi în mod egal de binele colectiv,

toţi au un interes aparte în a contribui cât mai puţin posibil la obţinerea lui.
(Olson, 1965)

Printre factorii care influenţează modul în care sunt exploatate resursele

într-o comunitate se regăsesc (Wosinska, 2005):
 mărimea grupului: cu cât comunitatea este mai mare, cu atât tendinţa de
a exploata mai agresiv creşte, deoarece paguba produsă de un individ este
mai greu de observat de către ceilalţi, şi chiar de conştientizat de către
individul însuşi;
 comportamentul celorlalţi: dacă individul observă faptului că alţii
acumulează resurse, atunci el va imita acest comportament;
 coeziunea grupului: cu cât coeziunea în grup este mai mare, cu atât scade
tendinţa de exploatare în interes propriu;
 comunicarea între membrii grupului: cu cât comunicarea este mai bună,
cu atât este mai scăzută satisfacerea propriului interes;

~ 232 ~
 În completarea dilemelor sociale expuse anterior pot fi identificate
numeroase alte astfel de situaţii, cu consecinţe la fel de grave asupra existenţei
noastre. Spre exemplificare menţionăm (Baron şi alţii, 1992):
 dilema controlului populaţiei: deşi familiiile mari sunt cele care
aduc satisfacţie mai mare individului, creşterea populaţiei pare a
fi una dintre problemele de fond ale omenirii, aşa că un
comportament cooperativ ar fi reducerea numărului de copii;
 dilema soldatului: în luptă, pentru soldat cel mai bine ar fi să se
ascundă, dar dacă toţi s-ar comporta astfel, ar fi capturaţi de
inamic;
 dilema pieţei închise: o ţară are de câştigat dacă nu permite
intrarea importurilor, dar dacă toate ţările vor proceda astfel,
economia mondială şi cea naţională vor regresa;
 dilema bugetului: este de preferat pentru individ să nu îşi
plătească impozitele, dar dacă toţi se comportă astfel, statul nu are
posibilitatea să asigure serviciile sociale;
 dilema sindicalistului: dacă nu plăteşti cotizaţia către sindicat ai
de câştigat, dar dacă toţi vor proceda astfel, sindicatul va înceta să
existe.

Legea lui Olson: La ce bun să rişti, când alţii o vor face în locul tău
şi tu vei beneficia de rezultatele acţiunii lor?
(Olson, 1978)

Există, totuşi, diverse mijloace prin care se pot preveni sau elimina
dilemele sociale (Wosinska, 2005):
 pedepsirea comportamentelor egoiste: prezervarea resurselor
poate fi realizată cu ajutorul sancţiunilor convenite de către toţi membrii
comunităţii. Pentru a fi posibilă o monitorizare atât de atentă, ar fi necesare foarte
multe resurse alocate controlului.
 recompensarea comportamentelor dezirabile: este important de
precizat că atunci când răsplata este prea generoasă, s-ar putea să fie prea
costisitoare şi atunci apare un conflict de interese cu cei care nu au reuşit să obţină
respectivele recompense. O altă problemă este faptul că oamenii se obişnuiesc cu
recompensele şi încep să ceară tot mai mult.
 reglarea comportamentelor indezirabile: în loc să consumăm
energie electrică şi să aşteptăm factura, ne putem instala un contor care să indice
concomitent şi suma în lei pe care o vom avea de plată. De exemplu, în unele
case din Marea Britanie boilerul cu apă din baie se declanşează doar după ce apa
a fost plătită, ceea ce are un rol important în reglarea comportamentului.

~ 233 ~
  îmbunătăţirea comunicării între membrii comunităţii: duce la
găsirea unei soluţii de conservare a resurselor. Însăşi discutarea problemei duce
la conştientizare şi la creşterea autocontrolului. Dar, de obicei, cei care sunt
interesaţi de comunicare sunt aceeaşi cu cei care aleg varianta cooperatistă: la fel
cum la şedinţele cu părinţii în şcoală participă părinţii copiilor buni, nu ai celor
cu probleme.
 divizarea comunităţii în grupuri mai mici: ajută la exercitarea mai
facilă a controlului.
 popularizarea normelor sociale: a cunoaşte problemele implicate
de epuizarea resurselor îndeamnă la reflecţie, iar popularizarea lor poate
determina schimbarea atitudinilor. Desigur că acest lucru nu echivalează cu
schimbarea comportamentelor, dar e un prim pas important. Faptul că alţii
respectă anumite norme îi îndeamnă pe indivizi să facă la fel.
 angajarea socială: curăţarea unei mici zone de deşeuri poate duce
la schimbarea comportamentului prin interiorizarea atitudinii. După declanşarea
acelui prim act de angajare socială, oamenii sunt consecvenţi în a se dedica
binelui social.

Deindividualizarea
Opus procesului de individualizare (Jung, 1946), respectiv procesului de
diferenţiere care are ca scop dezvoltarea personalităţii proprii, deindividualizarea
reprezintă un proces de pierdere a conştiinţei propriului Eu, a distinctivităţii
personale şi a standardelor morale.
Efectele deindividualizării pot fi dintre cele mai diverse: în primul rând
apare fenomenul de dispersie a responsabilităţii, dar pot fi amintite şi creşterea
procentajului de lene socială, intensificarea disponibilităţii pentru săvârşirea unor
acte agresive etc.

Deindividualizare: condiţie psihică a indivizilor care consideră că,

datorită unor factori de natură fizică sau socială, nu mai pot fi identificaţi.
(Chelcea, 1998)

Deşi punctul de plecare l-a constituit opera lui G. Le Bon care, în

Psihologia mulţimilor (1895), explica comportamentul colectiv prin regresia
indivizilor la un stadiu de evoluţie inferior în condiţii de mulţime, conceptul în
sine a fost introdus de Festinger, Pepitone şi Newcomb (1952).
Un reper în construcţia teoretică a acestui concept a fost propus de P.
Zimbardo (1969) care considera că deindividualizarea echivalează cu procesul
de declanşare a instinctelor negative într-o mulţime. În general, situaţiile de

~ 234 ~
mulţime sunt caracterizate de un nivel înalt de anonimat, considerat responsabil
pentru transformarea indivizilor în sens negativ.

Cu cât este mulţimea mai mare, cu atât individul se deindividualizează mai uşor.

Autorul a identificat şi alte caracteristici care conduc la apariţia

deindividualizării: scăderea responsabilităţii, excitare fiziologică ridicată, accent
asupra prezentului, activitate specifică de grup, implicare fizică în act, stimul
senzorial supradimensionat, stări modificate de conştiinţă, mărime a grupului.

Experiment:
E. Diener şi alţii (1976) au oferit unui număr de 1352 de copii costumaţi în noaptea de
Halloween, oportunitatea de a fura bomboane când vizitau 27 de locuinţe. Când au intrat în casă,
experimentatorul le-a spus că pot lua câte o bomboană din vasul de lângă uşă şi a plecat în altă
încăpere. Dacă copiii veneau singuri, doar 7,5% au luat mai multe bomboane; dacă veneau în
grup, procentul creştea la 20,8%. Analog, când experimentatorul îi întreba cum îi cheamă furau
mai puţine, decât în situaţia când rămâneau anonimi.

O perioadă relativ îndelungată, în literatura de specialitate s-a făcut

confuzie între deindividualizare şi identificabilitate. În realitate, din studii a
reieşit că reducerea identificabilităţii (sau anonimatul) contribuie doar la
reducerea fricii de pedeapsă. Pentru apariţia deindividuării este necesar ca
procesele de cogniţie să fie diminuate. Altfel, individul va evalua, în mod
conştient, beneficiile actelor în care s-a implicat şi consecinţele acestora, ceea ce
va exclude instalarea deindividuării.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Hans J. EYSENCK (1916-1997) - doctor al Universităţii din Londra (1940), profesor (1955-
1983), şef al Departamentului de Psihologie (1950-1983) şi profesor emerit (1983-1997) al
Institute of Psychiatry, fondator al Journal of Personality and Individual Differences (1980),
membru al Galton Institute, preşedinte al I.S.S.I.D. (1983-1985), a primit Premiul William James
(1994), Premiul A.P.A. (1988, 1996). A scris Personality, Genetics and Behaviour (1982),
Suggestion and Suggestibility (1989), Smoking, Personality and Stress (1991).
Idei principale:
- Structura personalităţii presupune trei dimensiuni diferite: introversie-extraversie, nevrotism-
stabilitate şi psihotism, care pot fi evaluate prin Eysenck Personality Questionnaire.
- Factorii genetici joacă un rol important în determinarea diferenţelor psihologice dintre oameni.
Faptul că inteligenţa medie a celor de culoare este mai scăzută decât cea a albilor se datorează
factorilor genetici.
- Reţinem mai uşor şi reactualizăm mai rapid informaţiile consistente cu stereotipurile noastre.
Ori de câte ori nu ştim cum să atribuim o cauză unui comportament, apelăm la stereotipuri. Faptul
că auzim sau vedem în mod frecvent informaţii stereotipe, ne determină să ne comportăm şi să
gândim în mod stereotip.
- Cu cât un copil are mai mulţi fraţi şi surori, cu atât el este mai puţin extravertit deoarece rareori
are ocazia să-şi exercite sociabilitatea faţă de alţi copii, în exteriorul familiei.

~ 235 ~
- A dezvoltat conceptul de horă hedonistă, conform căruia evenimentele plăcute generează
pretenţii şi mai mari, astfel încât fericirea de azi n-ar fi altceva decât generatoarea nefericirii de
mâine.

Irving L. JANIS (1918-1990) – doctor al Universităţii Columbia (1947), profesor la

Universitatea Yale (1985), profesor emerit al Universităţii Berkeley (1986), a primit Premiul
S.A.A.A. (1967), Premiul William James, Premiul A.P.A. (1982), Premiul Kurt Lewin (1985),
Premiul Nevitt Sanford (1990) şi Premiul S.E.S.P. (1991). A scris Victims of Groupthink (1972).
Idei principale:
- A elaborat teoria gândirii de grup, identificând factorii care conduc la decizii iraţionale prin
instalarea gândirii de grup: iluzia invulnerabilităţii, minimalizarea adversarului, tendinţa
exagerată de asumare a riscului etc.
- A teoretizat, împreună cu L. Mann, conceptul de eludare defensivă, conform căruia stresul
generat de luarea unei decizii importante într-un grup provoacă amânarea şi încredinţarea deciziei
altor persoane, favorizându-se gândirea de grup.
- A studiat relaţia dintre apelul la frică şi comportament: un mesaj înfricoşător are eficienţă mai
mică decât unul moderat.

Bibb LATANE (1937- ) – doctor al Universităţii Michigan (1963), profesor la universităţile

Columbia, Ohio şi Florida, director al Institute for Research in Social Science (1980), fondator al
Center for Human Science, membru al S.E.S.P., preşedinte al S.P.S.P. (1978), a primit Premiul
S.A.A.A. (1968, 1980), Premiul Donald T. Campbell (1986), Premiul S.P.S.P. (1997, 2003). A
scris The Unresponsive Bystander (1970), The Social Impact of Majorities and Minorities (1981).
Idei principale:
- Împreună cu J. Darley, a teoretizat fenomenul difuziunii responsabilităţii, conform căruia, cu
cât sunt mai numeroşi cei care asistă la producerea unui accident, cu atât sunt mai reduse şansele
ca cineva să intervină.
- A lansat, împreună cu S. Wolf, teoria impactului social, conform căreia conformismul creşte
odată cu mărimea grupului dar fiecare membru adăugat majorităţii are o contribuţie tot mai redusă
la creşterea influenţei.
- A explicat influenţa socială prin trei factori: forţa surselor de influenţă, apropierea fizică de
persoana-ţintă şi numărul surselor de influenţare.
- A elaborat efectul trândăviei sociale, conform căruia individul are tendinţa, în situaţie de grup,
să depună un efort mai mic în vederea îndeplinirii sarcinilor, având sentimentul anonimatului.

Kurt Z. LEWIN (1890-1947) – doctor al Universităţii din Berlin (1914), profesor la

universităţile din Berlin (1921-19339, Stanford (1933-1935), Harvard (1939-1940) şi Iowa
(1935-1938, 1940-1945), fondator al Research Center for Group Dynamics (1942), preşedinte al
S.P.S.S.I. (1941-1942). A scris Dynamic Theory of Personality (1935), Action Research and
Minority Problems (1946).
Idei principale:
- A elaborat teoria câmpului psihologic, conform căreia indivizii tind să se apropie de obiectele
care le satisfac anumite trebuinţe şi să se îndepărteze de acelea care sunt ameninţătoare.
- A elaborat teoria dinamicii grupului, conform căreia comportamentul unui individ aparţinând
unui grup trebuie interpretat pornind de la grup şi nu de la el, deoarece acesta este influenţat
inevitabil de procesele care au loc în interiorul grupului.
- A caracterizat persoanele marginale ca fiind sensibile, instabile emoţional, critice faţă de
membrii propriului grup şi dornice de a intra în grupurile de prestigiu.
- A propus o tipologie a stilurilor de conducere: 1) autocrat, în care liderul ia singur deciziile,
fără a fi interesat de părerea subalternilor; 2) democrat, în care liderul discută cu membrii grupului

~ 236 ~
atât scopurile, cât şi conţinutul sarcinilor; 3) laissez-faire, în care liderul intervine rareori în
desfăşurarea activităţilor, fără a explica scopurile şi fără a lua decizii.
- În grupurile de copii, climatul şi reacţiile de agresivitate nu depind de variabile de personalitate,
ci de tipul de leadership. Un lider democratic şi tolerant generează mai puţină agresivitate şi relaţii
mai calde între ceilalţi copii.
- A propus o tipologie a conflictelor intrapsihice: 1) conflictul abordare-abordare, când individul
este motivat să atingă două scopuri, ambele pozitive, dar nu poate atinge decât unul; 2) conflictul
evitare-evitare, când individul trebuie să aleagă între două scopuri, ambele negative; 3) conflictul
abordare-evitare, când individul are de atins un singur scop, bivalent, ceea ce-l face dezirabil şi
indezirabil totodată.

Fathali M. MOGHADDAM – doctor al Universităţii Surrey, profesor la Universitatea

Georgetown (1990-2010), a primit Premiul A.P.A. (2007). A scris From the Terrorists’ Point of
View (2006), Multiculturalism and Intergroup Relations: Psychological Implications for
Democracy in Global Context (2008).
Idei principale:
- Psihologia socială este studiul ştiinţific al indivizilor în context social, ea urmând să descopere
ceea ce este universal în comportamentul oamenilor şi specific diferitelor grupuri umane.
- A identificat trei norme sociale universale: încrederea interpersonală, adevărul şi schimbarea
rolurilor în timpul dialogului.
- Există un self vestic diferit de selful estic şi diferenţe între societăţi în ceea ce priveşte tendinţa
spre conformism.
- Provocarea de a gestiona cât mai bine diversitatea etnică şi culturală pătrunde în orice domeniu
decizional.

Robert B. ZAJONC (1923-2008) – doctor (1955) şi profesor (1955-1994) al Universităţii

Michigan, profesor emerit al Universităţii Stanford, director al Institute for Social Research şi al
Research Center for Group Dynamics, membru al S.E.S.P., doctor honoris causa al Universităţii
Louvain, a primit Premiul William James, Premiul S.A.A.A. (1975), Premiul A.P.A. (1979) şi
Premiul S.E.S.P. (1986), a fost soţul lui H. Marcus. A scris Social Facilitation (1965), Attitudinal
Effects of Mere Exposure (1968), Social psychology (1980), Emotions, Cognition and Behavior
(1984).
Idei principale:
- A teoretizat efectul simplei expuneri, conform căruia, cu cât este mai familiar obiectul atitudinii,
cu atât atitudinea este mai pozitivă.
- A dezvoltat teoria facilitării sociale.
- A considerat, împreună cu G. Marcus, că familiile în care există un număr mai mare de adulţi
favorizează dezvoltarea cognitivă a copilului într-o măsură mai mare decât cele în care talia
fratriei este mare iar distanţa între naşterile succesive mică.

Marisa ZAVALLONI - profesor la Universitatea Montreal (1975-2005), cercetător la Research

Institute for the Study of Man şi la International Center for Intergroup Relations, fondator al Ego-
Ecologie (1973). A scris Youth and the Future (1960), Attitudes Toward Mental Illness: A Cross-
Cultural Study (1963).
Idei principale:
- A elaborat conceptul de memorie emoţională, pentru a demonstra influenţa emoţiei asupra
memoriei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Baron, R. (1986). Distraction-conflict theory: progress and problems. În L. Berkowitz (ed.)
Advances in Experimental Social Psychology. New York: Academic Press.

~ 237 ~
Baron, R., Kerr, N., Miller, N. (1992). Group process, group decision, group action.
Buckingham: Open University Press.
Barreto, M., Ellemers, N. (2000). You can’t always do what you want. Personality and Social
Psychology Bulletin. 26, 891-906.
Bass, B. (1985). Leadership and performance beyond expectations. New York: Free Press.
Blake, R., Mouton, J. (1964). The Managerial GRID. Houston: Gulf Publishing Company.
Bonacich, E. (1972). A theory of ethnic antagonism. American Sociological Review. 37, 547-
559.
Boncu, Ş. (1999). Psihologie şi societate. Iaşi: Erota.
Bond, C. (1982). Social facilitation: A self-presentational view. Journal of Personality and Social
Psychology. 42, 1042-1050.
Brown, R. (2000). Group processes: Dynamics within and between groups. ed. a II-a. Oxford:
Blackwell.
Carver, C., Scheier, M. (1981). The self-attention-induced feedback loop and social facilitation.
Journal of Experimental Social Psychology. 17, 545-568.
Chelcea, S. (1998). Deindividualizare. În S. Chelcea (ed.) Dicţionar de psihosociologie.
Bucureşti: INI.
Chirică, S. (1996). Psihologie organizaţională. Modele de diagnoză şi intervenţie. Cluj-Napoca:
Casa de Editură şi Consultanţă “Studiul Organizării”.
Cooley, C. (1909). Social Organization. New-York: Scribner’s.
Cottrell, N. (1972). Social facilitation. În C. G. McClintock (ed.) Experimental Social
Psychology. New York: Holt.
Dawes, R. (1980). Social dilemmas. Annual Review of Psychology. 31169-31193.
Deutsch, M., Gerard, H. (1955). A study of normative and informational influence upon
individual judgment. Journal of Abnormal and Social Psychology. 51, 629-636.
Deutsch, M. (1973). Conflict: productive and destructive. În F. Jandt (ed.), Conflict Resolution
through Communication. New York: Harper&Row.
Diener, E., Fraser, S., Beaman, A., Kelem, R. (1976). Effects of deindividuation variables on
stealing among Halloween trick-or-treaters. Journal of Personality and Social Psychology. 33,
178-183.
Duval, S., Wicklund, R. (1972). A theory of objective self-awareness. New York: Academic
Press.
Eagly, A., Johnson, B. (1990). Gender and leadership style: A meta-analysis. Psychological
Bulletin. 108, 233-256.
Eysenck, M. (2004). Psychology. An International Perspective. Psychology Press.
Festinger, L. (1950). Informal social communication. Psychological Review. 57, 271-282.
Festinger, L., Pepitone, A., Newcomb, T. (1952). Some consequences of deindividuation in a
group. Journal of Abnormal Social Psychology. 47, 382-389.
Fiedler, F. (1967). A theory of leader effectiveness. New York: McGraw-Hill.
Fiedler, F. (1978). The contigency model and the dynamics of the leadership process. În L.
Berkowitz (ed.). Advances in Experimental Social Psychology. New York: Academic Press.
Fiedler, F. (1981). Leadership Effectiveness. American Behavioral Scientist. 24.
Gagne, M., Zuckerman, M. (1999). Performance and learning goal orientations as moderators
of social loafing and social facilitation. Small Group Research. 30, 524-544.
Gigone, D., Hastie, R. (1997). The impact of information on small group choice. Journal of
Personality and Social Psychology. 72, 132-140.
Goethals, G., Nelson, R. (1973). Similarity in the influence process. Journal of Personality and
Social Psychology. 25, 117-122.
Guerin, B. (1983). Social facilitation and social monitoring: A test of three models. British
Journal of Social Psychology. 22, 38-77.
Hardin, G. (1968). The tragedy of the commons. Science. 162, 1243-1248.

~ 238 ~
Hoffman, L., Maier, R. (1964). Valence in the adoption of solutions by problem-solving groups.
Journal of Abnormal and Social Psychology. 69, 264-271.
Huguet, R., Charbonnier, E., Monteil J. (1999). Productivity loss in performance groups.
Group Dynamics: Theory, Research, and Practice. 5, 118-131.
Humphrey, R. (1985). How work roles influence perception: Structural – cognitive processes
and organizational behaviour. American Sociological Review. 50, 242-252.
Isenberg, D. (1986). Group Polarization: A Critical Review and Meta-analysis. Journal of
Personality and Social Psychology. 50, 1141-1511.
Janis, I. (1972). Victims of groupthink. Boston: Houghton Mifflin Company.
Janis, I. (1982). Groupthink: Psychological studies of policy decisions and fiascoes. Boston:
Houghton Mifflin.
Janis, I., Mann, L. (1977). Decision Making. New-York: Free Press.
Jung, C. (1946). Psychological types, or the psychology of individuation. New York: Harcourt,
Brace.
Kelman, H. (1958). Compliance, identification and internalization. Journal of Conflict
Resolution. 2, 51-60.
Kiesler, C. (1969). The nature of conformity and group pressure. În J. Mills (ed.) Experimental
Social Psychology. Londra: Macmillan.
Latane, B., Wolf, S. (1981). The social impact of majorities and minorities. Psychological
Review. 88, 438-453.
Lewin, K. (1948). Resolving Social Conflicts. New-York: Springer Verlag.
Lewin, K. (1951) Field theory in social science; selected theoretical papers. New York:
Harper&Row.
Lewin, K., Lippitt, R., White, R. (1939). Patterns of aggressive behaviour in experimentally
created “social climates”. Journal of Social Psychology. 10, 271-299.
Locke, E., Tirnauer, D., Roberson, Q., Goldman, B., Latham, M., Weldon, E. (2001). The
importance of the individual in an age of groupism. În M. Turner (ed.) Groups at Work: Theory
and Research. Hillsdale: Erlbaum.
Mann, R. (1959). A review of the relationships between personality and performance in small
groups. Psychological Bulletin. 56, 241-270.
Moreland, R. (1985). Social categorization and the assimilation of "new" group members.
Journal of Personality and Social Psychology. 48, 1173-1190.
Moreland, R., Levine, J. (1982). Socialisation in small groups: Temporal changes in individual-
group relations. În L. Berkowitz (ed), Advances in Experimental Social Psychology. New York:
Academic Press.
Moscovici, S., Zavalloni, M. (1969). The group as a polarizer of attitudes. Journal of Personality
and Social Psychology. 12, 125-135.
Muchinsky, P. (2000). Psychology Applied to Work. Belmont: Thompson Learning.
Neculau, A. (1977). Liderii în dinamica grupului. Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Neculau, A. (2003). Grupul în psihologia socială. În A. Neculau (coord.) Manual de psihologie
socială. Iaşi: Polirom.
Olson, M. [1965](1978). Logique de taction collective. Paris: PUF.
Platt, J. (1973). Social Traps. American Psychologist. 641-651.
Smith, E., Mackie, D. (2000). Social Psychology. Philadephia: Taylor&Francis, Inc.
Steiner, I. (1972). Group Process and Productivity. New York: Academic Press.
Stoica-Constantin, A. (2004). Conflictul interpersonal. Iaşi: Polirom.
Stoner, J. (1961). Comparison of Individual and Group Decisions Involving Risk. Unpublished
Master’s Thesis. Massachusetts Institute of Technology.
Tuckman, B. (1965). Developmental sequence in small groups. Psychological Bulletin. 63, 384-
399.

~ 239 ~
Wilder, D. (1977). Perception of groups, size of opposition and social influence. Journal of
Experimental Social Psychology. 13, 253-268.
Willis, R. (1965). Conformity, independence and anticonformity. Human Relations. 18, 373-388.
Wosinska, W. (2005). Psihologia vieţii sociale. Bucureşti: Renaissance.
Zajonc, R. (1965). Social facilitation. Science., 49, 269-274.
Zimbardo, P. (1969). The human choice: Individuation, reason, and order versus
deindividuation, impulse, and chaos. În W. Arnold şi D. Levine (eds.), Nebraska Symposium on
Motivation. Lincoln: University of Nebraska Press.

~ 240 ~
 IX. ATRACŢIE, IUBIRE, CĂSĂTORIE

Alegerea partenerului - teorii explicative

Din punct de vedere istoric, se cunoaşte faptul că de la societăţile
tradiţionale la cele moderne, alegerea partenerului conjugal a parcurs drumul
unor lungi metamorfoze. Criteriile opţiunii maritale s-au schimbat de la cele de
tip raţional-instituţional (aproape exclusiv socio-economice şi normativ-
integrative) la cele de tip socio-afectiv, sexual-afectiv, de comunicare şi de
autorealizare prin intimitate.
În societăţile tradiţionale, normele instituţionale prescriau cine se poate
căsători şi cu cine iar părinţii aveau sarcina alegerii celor mai potriviţi soţi pentru
copiii lor, care să corespundă posibilităţii de a spori averea şi de a asigura
supravieţuirea liniei familiale. Se considera că sarcina deciziei pentru căsătorie
era prea dificilă pentru a şi-o asuma în exclusivitate tinerii, aşa încât părinţii şi
familia de apartenenţă făceau alegerea pentru ei, aranjarea căsătoriei
corespunzând calculului economic.
Astăzi, nu numai că nimeni nu mai consimte să-şi lase părinţii să facă
alegerea viitorului soţ, dar orice calcul în această problemă este considerat
blamabil şi ruşinos. Totuşi, criteriile raţionale nu au dispărut, calculul economic
a rămas, dar nu atât ca fundament al constituirii unui cuplu, ci mai mult ca
interogaţie privind necesitatea formării unei familii.

În ziua de azi, mai mult ca oricând, revine obsedant întrebarea:

Mai este rentabil să investeşti în familie?

Dacă privim familia ca pe o investiţie, putem porni de la ipotezele lansate

de G. Becker (1978), conform căruia persoanele care se căsătoresc se aşteaptă să
le crească nivelul utilităţii deasupra celui când ar rămâne singure.

Paradigma schimbului: indivizii intră într-o relaţie în scopul creşterii nivelului

utilităţii deasupra celui pentru cazul când ar rămâne singure şi rămân în relaţie atâta
timp cât percep că raportul costuri/beneficii este satisfăcător.
(Becker, 1978)

Mergând mai departe, de vreme ce pentru găsirea unui partener concurează

mulţi bărbaţi şi multe femei, se poate presupune că există o piaţă a căsătoriei.
Fiecare persoană încearcă să găsească cel mai bun partener, în funcţie de
restricţiile impuse de condiţiile de piaţă.

~ 241 ~
 Vârsta participării pe piaţa căsătoriei va fi cu atât mai scăzută:
 cu cât numărul de copii doriţi este mai mare;
 cu cât este mai mare venitul anticipat;
 cu cât este mai scăzut nivelul de educaţie.
(Becker, 1978)

Această piaţă a căsătoriei nu are, practic, alt rol decât acela al stabilirii unor
tranzacţii, ce vor să fie cât mai echitabile. Jocul cererii şi ofertei acţionează firesc,
chiar dacă, de cele mai multe ori, nu este conştientizat. Se oferă statut social şi se
pretinde dragoste, se oferă bunăstare materială şi se pretinde loialitate şi
supunere.
S-a mers chiar mai departe cu această teorie utilitaristă, ignorându-se
echivalenţa raportului dintre cât mi-ai dat tu, atât îţi dau şi eu şi accentuându-se
echivalenţa raportului dintre cât dau, cât primesc şi cât dai, cât primeşti (Iluţ,
1995).

Odată cu înaintarea în vârstă, valoarea bărbatului creşte,

în vreme ce a femeii scade.
(Iluţ, 2008)

Cercetări recente au demonstrat faptul că femeile puternice se află într-o

poziţie defavorabilă pe piaţa căsătoriei deoarece bărbaţii preferă să se însoare cu
femei mai puţin realizate în plan profesional. Analog, şi QI-ul poate fi un
handicap în calea căsătoriei: în vreme ce un QI ridicat este un atu pentru un bărbat
care doreşte să se căsătorească, în cazul femeilor este exact invers (Taylor şi alţii,
2005).
Admiţând că Becker nu are dreptate şi că nu teoria utilitaristă stă la baza
căsătoriei, să vedem cine mai poate justifica crearea cuplului conjugal.
Psihosociologia ne oferă o perspectivă de interpretare, prin apelul la teoriile
similarităţii/complementarităţii.
Conform primei teorii, doi indivizi alcătuiesc un cuplu datorită, în primul
rând, unei depline compatibilităţi între componentele lor de ordin psihologic: cei
care manifestă aceleaşi atitudini, au aceleaşi convingeri, aspiraţii şi interese se
apropie mai uşor de un punct de vedere comun.

Cercetări:
Stabilirea relaţiilor interpersonale este favorizată de apropierea spaţială şi de similaritatea
caracteristicilor psihice şi sociale (sex, vârstă, profesie, poziţie socială etc). B. Pearson (1902)
remarcă similarităţile psihomorfologice ca un factor de alegere maritală. Astfel, persoanele cu
talie ridicată sau scăzută tind să se căsătorească între ele. M. Smith (1946) observă frecvenţa
asemănărilor între soţi în privinţa formei mâinilor, lungimii antebraţului, a degetelor, culorii

~ 242 ~
ochilor, părului şi pigmentaţiei pielii. S-a observat, de asemenea, că persoanele cu deficienţe
asemănătoare (de exemplu, surdomuţii, orbii) se căsătoresc între ele. Alţi autori au găsit o
corelaţie semnificativă între nivelul intelectual al soţilor.
Statistic, se poate conchide că similarităţile de ordin intelectual şi fizic constituie principiul
alegerii partenerului.

Distanţa spaţială, ca şi distanţa socială, limitează şansele menţinerii umei relaţii.

Altfel spus, conform teoriei similarităţii, o persoană îşi alege partenerul

dintre aceia care au un echipament psihologic şi psihosocial asemănător cu al său,
deoarece simte nevoia de a-şi verifica şi susţine prin alţii o serie de elemente
psihologice proprii: idei, convingeri, atitudini etc.

Dacă e adevărat că oamenii care se aseamănă se adună,

atunci la fel de adevărat este că, odată adunaţi, ei seamănă tot mai mult între ei.
(Iluţ, 2009)

Dimpotrivă, teoria complementarităţii susţine existenţa trebuinţei de a alege

o persoană cu caracteristici psihologice complementare în raport cu sine. O
structură dominatoare preferă una supusă, o structură labilă şi anxioasă preferă
un partener cu o mare stabilitate emoţională, un individ mai puţin activ preferă
un partener descurcăreţ, flexibil şi mobil etc.
Deşi interesante, nici una dintre cele două teorii nu satisface integral, pentru
că satisfacţia/insatisfacţia conjugală se regăsesc, deopotrivă, în ambele situaţii.
Astfel, sunt cazuri in care partenerii nu prezintă deloc structuri psihologice
similare, dar sunt stabile. Tot aşa, sunt structuri complementare a căror viaţă
conjugală este încărcată de tensiune şi conflictualitate.
Prin urmare, au apărut puncte de vedere conform cărora este posibilă şi
necesară o integrare a similarităţii şi complementarităţii, pentru a avea o şansă
de a fi fericit. A. Kerckoff (1974) consideră că mai întâi trebuie să acţioneze ca
un filtru similaritatea de valori şi atitudini dar, mai apoi, devine mai importantă
complementaritatea nevoilor.

Mai întâi trebuie să acţioneze, ca un filtru, similaritatea de valori şi atitudini

dar, mai apoi, devine mai importantă complementaritatea nevoilor.

Concluzionând, alegerea partenerului este o decizie importantă, rezultat al

unui proces complex, nu întotdeauna înţeles şi obiectivabil, bazat mai ales pe
conştientizarea propriilor sentimente, dar influenţat esenţial de părinţi, prieteni,
conjunctură, societate. Decizia maritală este pregătită iniţial prin perioada de
~ 243 ~
prietenie erotică, pe parcursul căreia, fiecare individ îşi dezvoltă şi clarifică
atracţia iniţială, îşi exersează aptitudinile de relaţionare cu celălalt, ca şi
capacitatea de a comunica mai liber despre interese, opţiuni, valori şi filosofii de
viaţă. Fiecare pătrunde în spaţiul personal al celuilalt şi învaţă să conştientizeze
compatibilitatea, recunoscând reacţiile emoţionale şi cele fizice ale celuilalt şi
comparându-le cu cele proprii.
Însă, de multe ori, indivizii se aleg prin hazard, ceea ce face şi mai dificil
procesul de acomodare interpersonală. B. Pawlowski şi S. Koziel (2002) au
realizat o analiză a răspunsurilor primite la anunţurile matrimoniale dintr-un ziar
local, constatând că selecţia se face în baza unor intuiţii logice dar şi a unor
prejudecăţi. Astfel, răspunsurile la anunţuri sunt influenţate de:
Tabelul 6. Analiza răspunsurilor primite la anunţurile matrimoniale (Pawlowski şi Koziel, 2002)

CRITERIU La BĂRBAŢI La FEMEI

Situaţia matrimonială Este un avantaj dacă
a mai fost însurat.
Nivelul de educaţie Cei cu studii superioare
primesc mai multe răspunsuri.
Vârsta Este un avantaj
dacă sunt mai în vârstă.
Înălţimea Cei înalţi primesc
mai multe răspunsuri.
Este un avantaj dacă
nu a mai fost măritată.
Cele cu studii superioare
primesc mai puţine răspunsuri.
Este un dezavantaj
dacă sunt mai în vârstă.
Cele scunde primesc
mai multe răspunsuri.

Diverşi cercetători au elaborat o serie de studii privind modelul general al

alegerii partenerului. Teoria stimul-valoare-rol (Murstein, 1976) distinge trei
stadii succesive în procesul adoptării deciziei maritale:
1) stadiul stimulilor, ce precizează modalităţile în care oamenii se simt
atraşi unii faţă de ceilalţi. Murstein atrage atenţia asupra puterii primei impresii,
bazată pe atracţia fizică, care se dovedeşte foarte importantă în evoluţia relaţiei.
Un factor care influenţează decizia poate fi legat de posibilitatea de a fi respins
versus posibilitatea de a fi acceptat.
2) stadiul valorilor, în care persoanele implicate descoperă dacă atitudinile
şi credinţele lor sunt compatibile. Multe valori sunt în mare măsură personale şi
sunt atât de strâns legate de concepţia despre sine, încât respingerea acestor valori
este trăită ca o rejecţie a persoanei.
2) stadiul rolurilor, ce indică perioada de testare a compatibilităţii rolurilor,
stabilind cât de bine se potrivesc cei doi parteneri.
Studii psihosociologice au încercat să etapizeze modul în care se creează
şi se dezvoltă o relaţie intimă. I. Altman şi D. Taylor (1973) au elaborat teoria
penetrării sociale, conform căreia există un adevărat ritual de apropiere a
indivizilor, ritual care cuprinde patru etape:
1) Orientarea - oamenii se observă între ei, căutând să atragă atenţia şi
să adune impresii, păreri şi opinii pentru a contura un portret cât mai complet al
celuilalt. Sunt analizate modalităţile şi oportunităţile de abordare.
~ 244 ~
 2) Schimbul primar - se încheie selecţia partenerului, individul
concentrându-se asupra celui ales. Se creează o atmosferă mai destinsă, mai
relaxată, chiar dacă schimbul afectiv rămâne inhibat de mulţimea de necunoscute
pe care le încorporează celălalt.
3) Schimbul secundar - se renunţă la formalităţi şi se instituie relaţia
afectivă propriu-zisă, fenomenul destăinuirii făcându-şi simţită prezenţa într-o
măsură mult mai mare. Acest lucru consolidează relaţia, fiind înlăturate
inhibiţiile legate de incompatibilitate.
4) Schimbul terţiar - transferurile efectuate la nivelul afectivităţii ating
praguri absolute. Creşte siguranţa şi încrederea în celălalt, comunicarea are un
caracter stabil şi permanent, asigurând puntea de legătură între parteneri.

Teoria penetrării sociale: tendinţa relaţiilor interpersonale

de a evolua de la schimburi superficiale la schimburi intime.
(Altman şi D. Taylor, 1973)

Nu-i mai puţin adevărat că în fiecare din cele patru etape pot interveni
diferenţe între aşteptările celor doi parteneri. De exemplu, bărbaţii tind să atribuie
schimbului primar profunde conotaţii sexuale, în timp ce femeile îi conferă mai
degrabă caracterul unei amiciţii. Mai mult, un simplu gest poate stârni în mintea
bărbaţilor fantezii neacoperite de realitate. Astfel, bărbaţii interpretează
comportamentele amicale ale femeilor (un zâmbet, o atingere etc.) drept tentative
de seducţie, în timp ce femeile văd în acestea doar un semn de prietenie (Abbey,
1987).
Însă, şi reciproca este adevărată, din moment ce şi femeia acordă foarte
multe semnificaţii gesturilor unui bărbat şi încearcă să complice lucruri cărora
bărbatul nu le acordă nici o importanţă.

Experiment:
D. Schwartz (1999) a întrebat două grupuri de subiecţi la ce s-au gândit înaintea primei
întâlniri. Majoritatea femeilor au răspuns că ele proiectaseră scenarii ulterioare primei întâlniri,
în timp ce bărbaţii au declarat că ei nu se gândiseră la nimic.

Indiferent de sex, teama de a fi respins este cel mai frecvent motiv pentru
care persoanele evită să propună o relaţie. Dacă am compara câte persoane de sex
opus abordăm cu acelea pe care am fi vrut să le abordăm, am observa că numărul
primelor este uimitor de mic (Pizzo şi alţii, 1998). Poate tocmai de aceea, sunt
dese situaţiile când cei care îşi fac curaj apelează la minciuni pentru a fi siguri că
au o minimă şansă de succes. W. Rowat şi alţii (1996) au demonstrat că
persoanele atrăgătoare sunt minţite mai degrabă decât cele mai puţin atractive,
36% dintre bărbaţi şi femei apelând la această tehnică pentru a obţine o întâlnire

~ 245 ~
cu o persoană atrăgătoare de sex opus. Totuşi, tipurile de minciună diferă:
bărbaţii mint referitor la resurse sau angajament, pe când femeile deformează
strategiile care ţin de aparenţă.

Teama de a fi respins este cel mai frecvent motiv pentru care persoanele evită să
propună o relaţie.

În ceea ce priveşte iniţierea unei relaţii, s-a constatat că distribuţia non-

egalitară a rolurilor seductive nu mai funcţionează. Din ce în ce mai mult se
afirmă rolul activ al femeii în faza de debut a relaţiilor intime (Lipovetsky, 1997).
Autorul citat consideră că epoca noastră a pus capăt arsenalului masculin
cu ajutorul căruia femeile erau seduse: declaraţia de dragoste-promisiunea de
căsătorie. Azi, complimentele superlative mai curând îl ridiculizează pe
pretendent decât s-o flateze pe domnişoară. Promisiunea de căsătorie nu mai are
efect, atâta timp cât femeile dispun de libertate financiară şi sexuală. Trăim epoca
în care seducţia trebuie făcută fără emfază, decontractat, fără vreo promisiune sau
ritual convenţional.

Distribuţia non-egalitară a rolurilor seductive nu mai funcţionează.

(Lipovetsky, 1997)

De asemenea, D. de Rougemont (1972) ne atrage atenţia că trebuie

depăşită prejudecata conform căreia reuşita unei căsătorii depinde de durata
perioadei de reflecţie în ceea ce priveşte compatibilitatea cu celălalt. Această
prejudecată pleacă de la premisa că alegerea partenerului are la bază o serie de
aşteptări ce nu vor suporta modificări în timp. Însă, niciodată nu putem prevedea
evoluţia noastră viitoare, cu atât mai puţin cea a partenerului sau a cuplului
format. Mai mult, este o greşeală imensă să considerăm că timpul trecut peste
relaţie nu afectează cu nimic atitudinile şi comportamentele fiecăruia dintre
membrii ei. Aşa se face că ne trezim în situaţia de a nu înţelege cum trăim lângă
partener o viaţă, fără a-l cunoaşte cu adevărat.
O situaţie interesantă o reprezintă alegerea partenerului pe Internet,
ultima modă în formarea cuplurilor, cea mai nouă revoluţie în materie de întâlniri.
Însă, ca orice modă lansată unor mentalităţi nepregătite, prejudecăţile care o
însoţesc nu sunt puţine şi sunt destul de puternice. Aşa cum apariţia agenţiilor
matrimoniale a bulversat opinia publică, care eticheta drept disperaţi şi incapabili
pe indivizii care nu-şi puteau găsi jumătatea prin metode acceptate social (prin
intermediul prietenilor, la serviciu etc.), tot aşa, utilizarea Internetului pentru
alegerea partenerului este văzută ca un gest al unei persoane ciudate sau obsedate
care, fie este nedorită de toţi cei care o cunosc, fie este atât de indezirabilă încât
prietenii ezită s-o prezinte altor persoane singure.
~ 246 ~
 Alegerea partenerului pe Internet reprezintă ultima modă în formarea cuplurilor,
cea mai nouă revoluţie în materie de întâlniri.
(Berry, 2005)

D. Berry (2005) a consacrat o întreagă lucrare problemelor generate de

relaţionarea on-line, constatând că indivizii sunt forţaţi să-şi caute iubirea pe
Internet din mai multe motive:
1. Oamenii nu-şi mai petrec întreaga viaţă în aceiaşi casă, în acelaşi oraş
sau în aceeaşi ţară. Au devenit mult mai mobili iar dificultatea întâlnirii unor noi
parteneri e din ce în ce mai ridicată.
2. Timpul alocat serviciului este din ce în ce mai mare, ceea ce
favorizează izolarea şi singurătatea, reducerea oportunităţilor de a cunoaşte
persoane noi.
3. Nuclearitatea a diminuat posibilităţile familiei lărgite de a favoriza
întâlniri cu potenţiali parteneri de viaţă iar prietenii sunt peţitori ezitanţi sau slabi,
care aleg persoane complet nepotrivite şi incompatibile.
4. Divorţialitatea a devenit un fapt obişnuit iar speranţa de viaţă a crescut
şi puţini sunt dispuşi să rămână celibatari pentru restul vieţii.
Autoarea citată aduce în discuţie implicaţiile generate de utilizarea site-
urilor, de modul în care îţi construieşti profilul şi în ce măsură te (dez)avantajează
dacă postezi fotografii, îţi declari vârsta, numele sau pasiunile reale. De
asemenea, sunt prezentate modalităţi de adresare, de întâlnire sau de abandonare,
sunt prezenate riscuri şi semnale de alarmă vis-a-vis de seriozitatea celui cu care
comunici.
Chiar dacă domeniul amintit este încă la început, au apărut deja cercetări
care evidenţiază avantajele sau dezavantajele utilizării Internetului în relaţionarea
interpersonală.
Experiment:
N. Guéguen (2007) a cerut unor bărbaţi, toţi internauţi, să examineze anunţuri
matrimoniale scrise de femei şi să estimeze probabilitatea de a le răspunde. Rezultatele au arătat
că probabilitatea de răspuns era dependentă de modul în care a fost realizată fotografia: dacă
privirea era îndreptată către privitor şansele unei relaţionări creşteau.
Alte studii au mers până într-acolo încât au semnalat faptul că femeile
apreciază în mod diferit bărbaţii în funcţie de vocea acestora. De exemplu, cu cât
un bărbat are vocea mai gravă, cu atât este considerat mai atrăgător din punct de
vedere fizic, mai masiv, mai în vârstă şi cu o pilozitate mai pronunţată (Collins,
2000).

Alegerea partenerului are la bază o combinaţie între nevoia de stabilitate afectivă şi

materială, îmbunătăţirea statutului social şi dorinţa de împlinire pe plan sexual.
(Pascal, 2001)

~ 247 ~
 Concluzionând, alegerea partenerului are la bază, în general, o combinaţie
între nevoia de stabilitate afectivă şi materială, îmbunătăţirea statutului social şi
dorinţa de împlinire pe plan sexual (Pascal, 2001). Majoritatea cuplurilor formate
sunt, la început, fuzionale (partenerii trăind unul prin intermediul celuilalt). Unele
rămân aşa, altele devin fisionale (partenerii nu mai doresc să se dizolve în cuplu,
ci vor să îşi păstreze individualitatea şi autonomia). O parte din cele care nu se
destramă, ajung să redevină fuzionale, o dată cu apropierea vârstei a treia.

Importanţa atractivităţii fizice în alegerea celuilalt

De cele mai multe ori, ne trezim că întoarcem capul pe stradă după
picioarele unei femei sau structura atletică a unui bărbat, indiferent dacă suntem
căsătoriţi sau nu, singuri sau însoţiţi de partener. Suntem atraşi de fizicul unei
persoane în aşa măsură încât manifestările noastre ne scapă uneori de sub control,
activându-se instinctele primordiale şi impulsurile admirativ-agresive. Mai grav
este faptul că, dincolo de adoraţia pentru frumos, avem momente când ne
întrebăm de ce n-am avut şansa ca partenerul nostru să arate ca cei după care încă
întoarcem capul. Şi mai gravă este tendinţa de a încerca să remediem această
neşansă, în contextul unor relaţii paralele, adulterine, în care să ne proiectăm
fericirea temporară pe nefericirea profundă a celui înşelat.

Atractivitatea fizică fără puţină inteligenţă ne aduce doar dezavantaje,

fără puţin nonconformism nu ne aduce nimic.

Frumuseţea feminină şi cea masculină au fost percepute şi valorizate în

mod diferit, în funcţie de epocile istorice care s-au succedat. Astfel, arta
paleoliticului superior şi a neoliticului ne oferă reprezentări ale unei femei
(statuete în care apare cu sâni hipertrofiaţi şi căzuţi, cu pântecele şi bazinul
enorme) privită mai mult ca simbol al fecundităţii decât al frumuseţii. Societăţile
africane sălbatice fac din bărbat ţinta esteticii corporale (de Garine, 1987), acesta
preocupându-se în mai mare măsură decât femeia de înfăţişarea lui exterioară. O
dată cu apariţia statului şi a claselor sociale intervine şi recunoaşterea socială a
frumuseţii feminine. Totuşi, reprezentările feminine sunt încă profund marcate
de modelul corpului masculin: ele sunt musculoase, cu umerii largi şi cu pieptul
viril (Lissarraque, 1991). Mai mult, civilizaţia antică şi cea medievală încarcă
frumuseţea feminină cu rezonanţe negative. Ele o asociază cu păcatul, cu
decăderea şi cu diavolul. Renaşterea modifică radical această percepţie,
prezentând femeia ca personificare supremă a frumuseţii. Interesul acordat
aspectului fizic al bărbatului cade într-un con de umbră până în jurul anilor '60,
care au marcat punctul de plecare pentru o nouă promovare socială a frumuseţii
masculine.

~ 248 ~
 Există o relaţie pozitivă între atractivitatea bărbatului şi durata de viaţă.
La femei, legătura dintre frumuseţe şi longevitate nu a fost demonstrată.
(Henderson şi Anglin, 2003)

Totuşi, supremaţia estetică a femininului n-a mai putut fi destabilizată,

ajungându-se azi să se considere că frumuseţea este o calitate proiectată de la
naştere asupra fetelor (Lipovetsky, 1997). Aceasta nu este decât o afirmaţie cu iz
de prejudecată, atâta timp cât frumuseţea se poate modela şi întreţine indiferent
de sex. Practic, depinde de fiecare cum îşi armonizează trăsăturile corpului astfel
încât să poată fi etichetat ca fiind frumos.

Experiment:
Z. Luria (1978) a evidenţiat printr-un experiment greşeala celor care credeau că
frumuseţea este structural inegalitară. Astfel, el a îmbrăcat un bebeluş în bleu iar acesta a fost
descris ca fiind puternic şi activ. Dimpotrivă, când a fost îmbrăcat în roz, a fost apreciat ca fiind
fin şi delicat.

Că femeile au fost şi sunt mult mai preocupate de acest lucru se datorează

şi faptului că frumuseţea şi farmecul înfăţişării nu au aceiaşi valoare pentru cele
două sexe: la femeie ele sunt strategice, la bărbat sunt doar facultative. Studii
efectuate în anii '60, reactualizate în '90 (Mermet, 1994) arată că femeile admiră
mai curând umorul decât fizicul bărbatului, în timp ce acesta apreciază mai
degrabă calităţile fizice ale femeii decât însuşirile ei intelectuale.

Experiment:
Când li s-a cerut femeilor să alcătuiască un clasament cu calităţile pe care le consideră
prioritare la un bărbat, frumuseţea a apărut doar pe locul cinci. Ierarhia preferinţelor masculine
nu a fost, însă, aceiaşi: bărbaţii speră mai mult decât femeile să întâlnească frumuseţea la celălalt
sex (Hagége, 1993).
Şi alte cercetări (Shackelford şi alţii, 2005), pe indivizi provenind din 37 de culturi
diferite, cu vârste între 17-30 de ani, demonstrează că bărbaţii acordă o importanţă mai mare
frumuseţii şi sănătăţii femeilor, în timp ce acestea acordă mai multă importanţă statutului, reuşitei
sociale şi profesionale.

Locul diferit acordat frumuseţii explică şi faptul că femeile sunt mult mai
nemulţumite de corpul lor decât bărbaţii: doar un bărbat din zece se declară
nesatisfăcut de trupul lui, la femei proporţia fiind de 1 la 3 (G. Lipovetsky, 1997).
O franţuzoaică din două şi opt femei americane din zece au încercat, cel puţin o
dată, o cură de slăbire; 63% dintre studentele din S.U.A. ţin regim şi 80% dintre
fetele având vârsta între 10-13 ani declară că au încercat să slăbească
(Apfeldorfer, 1993).
Atenţia acordată corpului a crescut semnificativ, diverse studii
evidenţiind acest lucru. Astfel, dacă în 1952, 39% dintre femei îşi spălau tot
corpul o dată pe lună, contemporanele noastre petrec între 8-9 ore pe săptămână

~ 249 ~
pentru a-şi desăvârşi toaleta. Peste 70% dintre femeile franceze recunosc faptul
că este o plăcere să se ocupe de îngrijirea şi întreţinerea propriului corp (Prost,
1985).
Nu-i mai puţin adevărat că femeile frumoase beneficiază de avantaje doar
în virtutea faptului că sunt frumoase. Este nedrept, este discriminatoriu, dar este
cât se poate de real.

Femeile frumoase beneficiază de avantaje doar în virtutea faptului că sunt frumoase.

Experiment:
Cei care au un grad de frumuseţe fizică ridicat sunt mai bine recompensaţi pentru
randamentul şi rezultatele lor (Berscheid şi Walster, 1969), sunt trataţi cu mai mare indulgenţă,
au o şansă în plus la angajarea în muncă. S-a constatat chiar că juraţii sunt mai îngăduitori cu
acuzaţii atrăgători decât cu cei urâţi, dar mai severi când victima delictului este plină de farmec
(Eysenck şi Eysenck, 1998). Pe de altă parte, unei persoane atrăgătoare i se atribuie şi alte calităţi
(pe care, nu neapărat, le are), cum ar fi: inteligenţă, sociabilitate, încredere în sine, altruism etc.
(Adams, 1980).

Femeile sunt apreciate după aspectul lor iar bărbaţii după succesul lor.
(Freedman, 1986)

Există însă specialişti care susţin că, departe de a fi o putere reală,

frumuseţea feminină exercită o tiranie implacabilă asupra condiţiei femeilor. Din
această perspectivă, G. Lipovetsky (1997) consideră că, impunându-şi restricţii
alimentare, femeile îşi deteriorează sănătatea fizică şi psihică. Mai mult, eşecul
frecvent al metodelor de slăbire este însoţit de demoralizare, de un sentiment de
vină, de ruşine, de depreciere şi dezgust faţă de propria persoană.

Cu cât mass-media difuzează mai multe imagini estetice,

cu atât femeile îşi trăiesc mai greu propriul aspect exterior.
(Lipovetsky, 1997)

Pe de altă parte, femeile care reuşesc să rămână atrăgătoare o perioadă

îndelungată de timp se lovesc de alte probleme. Ele sunt văzute de cei din jur mai
curând prin aspectul exterior decât prin realizările lor sociale. Nu sunt considerate
a fi bune mame, sunt etichetate ca adulterine, dornice de parvenire socială
(Eysenck şi Eysenck, 1998). De asemenea, se consideră că acestea sunt instabile,
pretenţioase, adulterine, comode, cheltuitoare etc., atribute care le dezavantajează
pe piaţa căsătoriei.
Indiferent de prejudecăţile asociate, atractivitatea fizică a rămas o condiţie
esenţială în alegerea partenerului. Ne dorim ca el să fie inteligent, sociabil,
~ 250 ~
înstărit, civilizat doar dacă sau abia după ce este şi atrăgător. Ne dorim lângă noi,
nu doar ce este mai bun, dar şi ce este mai frumos. Cei care nu recunosc acest
lucru o fac, fie din ipocrizie, fie din incapacitatea subiectivă sau obiectivă de a
interacţiona cu astfel de persoane.

Ne dorim ca partenerul nostru să fie inteligent, sociabil, înstărit, civilizat

doar dacă sau abia după ce este şi atrăgător.

Câţi bărbaţi ar accepta ca parteneră, o femeie titrată şi fidelă, dar urâtă şi

respingătoare din punct de vedere fizic? Aproape niciunul din moment ce
criteriile pe baza cărora aceştia apreciază calităţile fizice ale femeii sunt fondate
aproape în exclusivitate pe atribute sexuale. O cercetare efectuată de R. Wildman
şi R. Wildman (1976) arată că, în ierarhia criteriilor aprecierii atractivităţii unei
femei, primele locuri sunt ocupate de sâni (38%), fese (24%) şi vagin (21%).

Cu cât sânii unei femei sunt mai simetrici,

cu atât creşte probabilitatea ca ea să fie măritată şi să aibă copii.
(Manning şi alţii, 1997)

Totuşi, dorinţele bărbaţilor nu sunt corect apreciate de femei. Autorii

citaţi au demonstrat că femeile exagerează mult mărimea bustului pe care
presupun că o preferă bărbaţii. Mai mult, se pare că femeile cu sânii mari sunt
percepute ca fiind incompetente, leneşe, imorale sau lipsite de modestie, spre
deosebire de cele cu sânii mici apreciate ca fiind mai competente, mai ambiţioase,
mai morale şi mai modeste decât acestea (Guéguen, 2007).
Oricum ar arăta, se pare că majoritatea bărbaţilor ţin cont de propria şansă
atunci când îşi pun problema de a relaţiona intim cu cineva.

Experiment:
Unui grup de bărbaţi le-a fost prezentate şase fotografii cu femei. Două din ele indicau
femei cu un înalt grad de atractivitate, două mediu şi două scăzut. Într-o primă fază, bărbaţii au
fost asiguraţi că se pot întâlni cu femeia aleasă de fiecare. În această condiţie, toţi bărbaţii au ales
cele mai atractive femei. În a doua fază, subiecţilor li s-a spus că femeile pe care le selectează vor
privi fotografiile celor care le-au ales şi ele vor decide dacă acceptă întâlnirea sau nu. În această
condiţie, procentul celor care au selectat femei cu înalt grad de atractivitate a fost mult mai mic
şi el a fost legat de nivelul de atractivitate al bărbaţilor înşişi (Huston, 1973).

Pe de altă parte, indivizii par să nu fie atraşi de parteneri despre care ştiu
că sunt greu de cucerit. S-a constatat că femeile frumoase care par inabordabile
sunt evitate de bărbaţi din teama că ar putea fi refuzaţi sau ridiculizaţi.

~ 251 ~
 Experiment:
Un experiment întreprins pe câteva sute de studenţi (McGinnis, 1979) a evidenţiat faptul
că bărbaţii care s-au întâlnit cu femei sociabile şi tolerante au cerut o a doua întâlnire în mai mare
măsură decât au făcut-o bărbaţii ce contactaseră iniţial femei distante şi evazive.

Femeile frumoase care par inabordabile sunt evitate de bărbaţi

din teama că ar putea fi refuzaţi sau ridiculizaţi.

Aşadar, importanţa factorului atractivitate fizică este ponderată de cel

puţin patru variabile: accesibilitatea virtualului partener, încrederea în sine a celui
care alege, compatibilitatea percepută şi contextul social în care se produce
alegerea (Forsé, 1991). De regulă, un cuplu se constituie din persoane care au
acelaşi grad de atractivitate. În caz contrar, persoana mai puţin atractivă are
calităţi compensatorii.

Cercetări:
S-a constatat că femeile frumoase tinere se căsătoresc cu bărbaţi cu statut social mai
ridicat decât al lor (Elder, 1969). Însă, frumuseţea nu garantează un viitor mai bun sau o viaţă
mai fericită. Cercetătorii au arătat că femeile care au fost considerate atrăgătoare în timpul
facultăţii erau, după 20 de ani, mai puţin fericite decât cele considerate atunci neatrăgătoare
(Golu, 2000).

De regulă, un cuplu se constituie din persoane care au acelaşi grad de atractivitate.

În caz contrar, persoana mai puţin atractivă are calităţi compensatorii.

Dintr-o altă perspectivă, disconfortul psihic generat de lipsa de

atractivitate a partenerului nostru poate fi la fel de mare ca acela determinat de
atractivitatea sporită a acestuia. Dacă persoana de lângă noi este foarte
atrăgătoare, mândria de a o avea alături este întunecată de teama continuă de a nu
o pierde. Femeile frumoase au, de obicei, bărbaţi posesivi şi geloşi, pentru că
foarte rar aceştia au capacitatea de a înţelege că femeie părăseşte o relaţie nu
neapărat datorită trăsăturilor avute, ci în special datorită nemulţumirilor legate de
atitudinile şi comportamentul partenerului de lângă ea. Posesivitatea şi gelozia
cauzează conflicte majore, în aşa măsură încât cuplurile în care cel puţin un
membru este foarte atractiv par a fi mai nefericite decât celelalte. Cu alte cuvinte,
frumuseţea este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru a menţine o relaţie
pentru că mintea este întunecată la gândul că poţi pierde ceea ce nici tu n-ai crezut
vreodată că poţi avea. Un bărbat care are încredere în capacităţile sale, cu o
imagine de sine pozitivă, necomplexat şi cu un tonus optimist nu va avea
niciodată teamă că ar putea fi părăsit şi foarte probabil că nici nu va fi, atâta timp
cât induce partenerei un aer de siguranţă şi de masculinitate.

~ 252 ~
 Cuplurile în care cel puţin un membru este foarte atractiv
par a fi mai nefericite decât celelalte.

Deşi psihologia socială evidenţiază faptul că alegerea partenerului se face

respectându-se gradul de atractivitate dintre cele două sexe, excepţia de la regulă
pare a fi cuplul în care intră femeia înalt atractivă. Aceasta rămâne fără un
partener pe măsură, găsindu-şi foarte greu un altul, atâta timp cât bărbaţii
neatrăgători nu au curajul să creadă într-o relaţie cu ea, iar atunci când cred,
intervine posesivitatea şi gelozia de care vorbeam.
După cum se vede, atractivitatea poate fi uneori o povară, dacă nu ai lângă
tine un partener care să te înţeleagă. Regretele pot fi comparabile cu cele ale unei
persoane lipsite de atractivitate, care nici nu poate întreprinde ceva pentru a
schimba această stare de lucruri. În cazul persoanelor puţin atractive, cea mai
simplă dar şi cea mai eficientă modalitate de a intra într-o relaţie viabilă este
aceea a adoptării unei gândiri pozitive. De altfel, frumuseţea stă în ochii
privitorului şi nu în imaginaţia ta, şi este imposibil să nu existe cineva care să
aprecieze chiar şi trăsăturile pe care tu le crezi neimportante. Încearcă doar să
scoţi în evidenţă tonusul optimist, comunicativitatea, generozitatea şi vei constata
că şi celelalte calităţi vor fi apreciate. Ajută-le doar să iasă la iveală!
Una dintre cele mai interesante probleme pe care le ridică atractivitatea
se referă la punerea ei în evidenţă. Trăim în secolul corpului liber de haine, dar
şi de prejudecăţi. Mass-media, moda, mentalităţile şi orientările actuale ne
provoacă continuu şi conferă un nou sens conceptului de altruism. Conform
acestuia, nu mai este de ajuns să fim atrăgători pentru noi sau pentru partenerul
nostru, acum simţim nevoia să împărtăşim şi altora, cel puţin pe cale vizuală,
feminitatea sau masculinitatea corpului pe care-l avem. Am ajuns în stadiul în
care femeile doresc să fie admirate, chiar cu riscul unor minime hărţuiri sexuale.
A devenit o obişnuinţă pentru ele purtarea rochiilor transparente şi lipsa lenjeriei
intime, scoaterea în evidenţă a sânilor şi a feselor. Tunsorile moderne, apelul la
silicon sau combaterea necontenită a celulitei au creat premisele dezvoltării
extraordinare a unei întregi industrii de înfrumuseţare. Saloanele de cosmetică,
sălile de aerobic, fitness, masaj, centrele de chirurgie plastică etc., au ajuns o
necesitate în această nebunie a întreţinerii corpului, în această epocă în care
dorinţa de a deveni fotomodel sau manechin a cunoscut o expansiune de
neimaginat.

Normalitatea nudului n-a făcut altceva decât să plafoneze atracţia dintre indivizi.

~ 253 ~
 La fel de prolifică a devenit şi dorinţa indivizilor de a încălca vechile
bariere ale pudorii şi de a ridica semi-nuditatea la rang de banalitate. Am ajuns
să ne obişnuim atât de mult cu goliciunea trupului, încât devenim indiferenţi chiar
şi la neînţelesele porniri ale dorinţei. Normalitatea nudului n-a făcut altceva decât
să plafoneze atracţia dintre indivizi. Acesta este, poate, efectul pervers al
simplificării drumului ce trebuie parcurs de un individ către intimitatea fizică a
celuilalt. A dispărut misterul a ceea ce se afla dincolo de haine, pentru că le dăm
prea repede jos şi uităm prea uşor să le mai punem înapoi. Partenerii ajung prea
repede în pat dar şi mai repede îşi explorează corpurile într-un nonconformism
care, dincolo de a aprinde dorinţa, riscă să ajute la stingerea ei.

A dispărut misterul a ceea ce se afla dincolo de haine,

pentru că le dăm prea repede jos şi uităm prea uşor să le mai punem înapoi.

Expunerea obsesivă a nudului, lipsa de imaginaţie în crearea unei

ambianţe provocatoare poate ajuta la apariţia unei pasiuni puternice, dar numai
temporare, poate înflăcăra partenerul, dar numai atât. Goliciunea brută combinată
cu lipsa de creativitate fac din femeia cea mai atrăgătoare o monotonă partidă de
sex, de care bărbaţii, mai devreme sau mai târziu, se vor dispensa fără regrete.
De altfel, greşeala cea mai mare pe care o fac femeile frumoase este aceea că ele
cred că atractivitatea lor este suficientă pentru a cuceri un bărbat. Nimic mai
adevărat, numai că nu trebuie să confundăm cucerirea unui bărbat cu păstrarea
lui.

Femeia îşi doreşte atât de mult să fie frumoasă, încât nici nu concepe că n-ar putea fi.

Experiment:
Rezultatele unui experiment pe un lot de femei arată că, în condiţiile în care sunt rugate
să aleagă din 6 cuvinte (pe o scală ce are la cele două extreme frumoasă şi urâtă), nici una nu se
apreciază ca fiind urâtă (Lakoff şi Scherr, 1984).

Totuşi, de multe ori, frumuseţea care atrage coincide rareori cu frumuseţea

care provoacă îndrăgostirea. Indiferentul găseşte frumuseţea în conturul feţei,
forma sânilor, linia şoldurilor, în timp ce îndrăgostitul va da numele de frumuseţe
unor mici trăsături, izolate, departe unele de altele: timbrul vocii, culoarea pupilei
etc. (y Gasset, 1939).
Psihosociologii au arătat că frumuseţea feminină sporeşte, nu doar
imaginea de sine a femeii, ci şi valoarea şi statutul bărbatului. Astfel, un bărbat
văzut în compania unei femei frumoase este apreciat ca fiind mai inteligent şi mai
competent decât atunci când apare alături de o femeie nu prea drăguţă. În schimb,
frumuseţea unui bărbat nu îmbunătăţeşte imaginea femeii care-l însoţeşte.

~ 254 ~
 Frumuseţea feminină sporeşte valoarea şi statutul bărbatului.
În schimb, frumuseţea unui bărbat nu îmbunătăţeşte imaginea femeii care-l însoţeşte.
(Sigall şi Landy, 1973)

Sexualitatea
Civilizaţiile evoluează, mentalităţile se schimbă iar spiritualitatea pare să
domine, din ce în ce mai mult, omenescul din noi. Ne-am rafinat gesturile şi
gustul pentru frumos, ne-am elevat limbajul şi comportamentul, ne-am întors
către erudiţie şi credinţă. Un singur lucru a rămas la fel: instinctul sexual.
Secole de progres n-au putut schimba primitivismul dorinţei carnale,
obsesia continuă faţă de sexul celuilalt căpătând accente iraţionale. Din această
perspectivă, am dobândit libertatea de a ne satisface oricum, fără teama unor
etichetări sau marginalizări. Am conferit normalitate sexului oral, considerându-
l, nu atât o perversiune, cât un mijloc de construire sau revitalizare a intimităţii
dintre parteneri. Ne-am dezvoltat abilităţile de a ne controla ejacularea pentru a
creşte satisfacţia celuilalt şi a ne dovedi capacităţile sexuale conducătoare la
orgasm. Am ridicat la rang de artă preludiul sau petting-ul, din respect faţă de
corp şi duplicitate faţă de act. Am diversificat poziţiile din nevoia de evitare a
rutinităţii sau de amăgire a adulterului.

Studiul tehnicilor şi poziţiilor plăcerii a devenit

o temă obligatorie pentru orice cuplu serios.
(Kaufmann, 2006)

Nu numai aspectul calitativ, dar şi cel cantitativ ne preocupă din ce în ce

mai mult. Numărul mediu al partenerilor de pat, de-a lungul unei vieţi, este în
continuă creştere, ca şi numărul contactelor sexuale avute pe o perioadă strict
determinată. Riscăm o prematură oboseală sau epuizare sexuală, dar cum mai
putem opri ceea ce tinde să devină o falsă necesitate? De ce să refuzăm ceea ce
ni se oferă cu atâta uşurinţă, dar şi cu atâta pasiune? Aproape că nu ne mai
interesează să avem o viaţă sexuală longevivă, pentru că asta cere echilibru şi
cumpătare, atribute ridiculizate de postmodernitatea lumii în care trăim. Am
rămas, în privinţa sexului, fiinţe limitate, care aşează sintagma aici şi acum la
baza oricărei relaţii mai mult sau mai puţin spontane.

Am acumulat datorii mari faţă de Eros,

transformând viaţa sexuală din pasiune în viciu.

~ 255 ~
 Aşadar, sexualitatea contemporană exprimă în mod convingător limitele
noastre şi ne aminteşte că omul nu este perfect stăpân pe el însuşi (Băciulescu,
1994). Întrebarea care se pune apare cu necesitate: suntem înclinaţi spre
diversitate datorită naturii noastre primordiale sau societatea actuală ne-a
determinat să exteriorizăm vechi impulsuri latente? Răspunsul, ca şi adevărul, se
află undeva la mijloc, ascuns în neputinţa responsabilităţii noastre de a afirma cu
fermitate că am rămas aceleaşi maimuţe goale, în ciuda veşmintelor, şi ele mai
transparente ca oricând.

Sexualitatea este ca foamea: cu cât este mai mare,

cu atât este mai puţin pretenţioasă cu ceea ce o poate sătura.
(de Rougemont, 1972)

Căutăm împreunarea cu aceiaşi cerbicie ca în trecut, ne eliminăm rivalii

fără procese de conştiinţă şi considerăm în continuare puterea ca fiind garantul
relaţiei în care dorim să intrăm. Singurul lucru care s-a modificat cu adevărat este
capacitatea femeii de a refuza sau abandona oricând o relaţie, ambiţia ei de a-şi
transforma pasivitatea şi dependenţa sexuală în activism şi autonomie. Ea a
depăşit stadiul în care aştepta ca bărbatul să facă primul pas în iniţierea
raporturilor sexuale, luându-şi libertatea de a cere sexului masculin să-şi arate
disponibilitatea faţă de dorinţele ei, fie ele nestăvilite sau nu.

În viaţa de cuplu, singurul lucru care s-a modificat cu adevărat este

capacitatea femeii de a refuza sau abandona oricând o relaţie,
ambiţia ei de a-şi transforma pasivitatea şi dependenţa sexuală în activism şi autonomie.

Această transformare a redefinit raporturile dintre sexe, a conferit

potenţialitate dorinţei femeii de a fi satisfăcută. Pe de altă parte, modificarea
poziţiei femeii faţă de propria ei viaţă sexuală a avut asupra bărbatului un impact
deosebit. Astfel, dacă în trecut acestuia nu-i păsa câtuşi de puţin de satisfacţia
partenerei de pat, astăzi bărbatul a ajuns să fie părăsit de iubita pe care nu o poate
conduce la orgasm. Iar satisfacerea femeii nu-i un lucru atât de uşor, dacă ar fi să
plecăm de la concluzia unei cercetări pe 1000 de americani, între 13-48 ani: E
imposibil să mai satisfaci o femeie în ziua de azi (Rubin, 1990).
Toate celelalte modificări înregistrate de-a lungul secolelor de sexualitatea
noastră sunt neesenţiale şi conjuncturale. Ele vizează forma, nu şi fondul,
îmbrăcând erotismul în nuanţe comerciale, uneori spirituale, alteori groteşti. Am
învăţat să ne mascăm obsesiile şi pulsiunile interioare, pentru că se revarsă mai
năvalnic ca niciodată. Am împins societatea, mai degrabă decât ea pe noi, într-o
dezordine amoroasă din care nu ne place să ieşim.

~ 256 ~
 Anomia sexuală este, poate, singura formă de dezechilibru dorită,
pe care o justificăm cu inconştienţa nevoii hedoniste de a fi satisfăcut.

Toleranţa sexuală, cu conotaţii mai apropiate de haos decât de echilibru,

este expresia indiferenţei celorlalţi faţă de identitatea, orientarea sau preferinţa
noastră sexuală. Indivizii au împins societatea într-un erotism prost definit iar
aceasta n-a găsit încă cele mai potrivite reacţii de răspuns. Nu că n-ar putea, dar
îngrădirile totalitare trecute fac preferabilă democraţia sexuală în care trăim. E
mai uşor să dăm vina pe societate decât să recunoaştem nimicnicia impulsurilor
noastre către tot ce înseamnă organ genital.

Indivizii au împins societatea într-un erotism prost definit

iar aceasta n-a găsit încă cele mai potrivite reacţii de răspuns.

Prin 1985, G. Vincent făcea o remarcă ce părea, cel puţin la prima vedere,
destul de hilară: Soţia fidelă/soţul adulter - iată un cuplu ce aparţine de acum
trecutului! Să fi vrut autorul să spună că soţul va deveni fidel într-un nou tip de
uniune, fie ea conjugală sau nu? Este şi aceasta o variantă, mai ales că - în
condiţiile proliferării alternativelor la căsătorie - fidelitatea reciprocă ar putea ţine
cuplul indestructibil şi funcţional. Noi credem, însă, că sociologul francez s-a
referit la faptul că, emancipată din punct de vedere sexual, femeia nu mai poate
să se mulţumească toată viaţa cu acelaşi bărbat. Nesatisfăcută sau obosită,
dezgustată sau curioasă, femeia va fi tentată să caute şi în alte părţi împlinirea şi
desăvârşirea potenţialităţilor ei sexuale.
Dacă a crescut numărul partenerilor sexuali până la căsătorie şi nimănui nu
i-a păsat de acest lucru, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul multiplicării
partenerilor sexuali după legalizarea ei. Pot interveni aici două situaţii. Prima se
referă la faptul că ambii parteneri întreţin relaţii extraconjugale, cu acordul
explicit (grupul comunitar sexual, swingers) sau tacit (pseudo-căsnicia,
căsătoria deschisă) al celuilalt. A doua situaţie vizează cazul în care doar un
membru al cuplului întreţine relaţii extraconjugale.
În cazul bărbatului, acest comportament pare vechi de când lumea şi
aproape că nu mai trebuie explicat. În cazul femeii, comportamentul
extraconjugal este mult mai recent, ceea ce ridică noi probleme pentru bărbat.
Dacă în lumina raportului Kinsey (1953), numai 25% din americancele măritate
până la 40 de ani îndrăzniseră după căsătorie să se arunce în aventuri
extraconjugale, conform raportului Hite (1988), numărul americancelor măritate,
cu astfel de experienţe, era deja de 70%, dintre care 76% nici nu erau încercate
de vreo mustrare de conştiinţă.

~ 257 ~
 Cauzele adulterului feminin:
 insatisfacţia faţă de viaţa sexuală din cadrul familiei;
 satisfacerea curiozităţii;
 găsirea unor noi surse sau forme de excitare;
 depăşirea plictiselii conjugale;
 formă de pedepsire a partenerului.

Practic, ce înseamnă această creştere a numărului partenerilor sexuali?

Înseamnă o reconsiderare a ideii că fiinţele omeneşti nu sunt monogame prin
natura lor. Această monogamie şi-au impus-o sau le-a fost impusă, ceea ce a făcut
ca dorinţa sexuală să fie influenţată puternic de inhibiţiile şi sancţiunile culturale,
religioase, personale etc. Deseori, oamenii şi-au blocat dorinţa, călăuzind-o spre
alte activităţi sau şi-au îngăduit doar aceea activitate socialmente acceptată, care
să nu inducă repercusiuni drastice ori nefericite (Macnab, 1982).
Diferenţiat pe sexe, s-a constatat că bărbaţii au mai multe partenere sexuale
decât femeile, plătesc mai des pentru sex şi au nevoie de mai puţin timp pentru a
consimţi la o relaţie sexuală.

Cercetare:
Chiar şi la modul ipotetic, situaţia nu diferă. Într-o cercetare efectuată pe 16.000 de
persoane din 52 de ţări de pe şase continente, D. Schmitt (2003) a întrebat: La modul ideal, câţi
parteneri sexuali v-ar fi plăcut să aveţi? În ultima lună, bărbaţii ar fi vrut să aibă două partenere
iar femeile 0,8 parteneri, însă în ultimii 30 de ani, bărbaţii ar fi vrut 6,6 partenere iar femeile 2,5.

Multiplicarea numărului partenerilor este favorizată de obsesia obţinerii

orgasmului. S-a demonstrat chiar că un procent mai mic de 20% de orgasme
feminine din totalul copulărilor generează instabilitatea cuplului. Însă, riscul de
divorţ este sporit şi în condiţiile unei frecvenţe prea mari a actului sexual în
primul an de căsnicie. Acest lucru se întâmplă, fie datorită insatisfacţiei, fie
datorită scăderii continue a numărului contactelor sexuale după primul an de
mariaj.

Un procent mai mic de 20% de orgasme feminine din totalul copulărilor

generează instabilitatea cuplului.
(Hamilton, 1948)

Cercetare:
Femeile de origine hispanică fac dragoste mai des decât cele de culoare sau decât cele
albe. De asemenea, femeile de culoare au şanse cu 50% mai mari decât femeile albe să atingă
orgasmul de fiecare dată când fac sex (Pease şi Pease, 1999).

~ 258 ~
 Dintr-o altă perspectivă, a fost răsturnată concepţia potrivit căreia, în actul
sexual, femeia este elementul pasiv şi bărbatul cel activ. De altfel, aşa cum susţine
J. Evola (1969), activitatea la bărbat şi pasivitatea la femeie nu privesc decât
planul exterior, pentru că, în intimitate, femeia este cea care posedă şi bărbatul
este cel posedat. Totuşi, ideea de posesiune este destul de relativă, dacă acceptăm
ipoteza că femeia nu poate să posede decât devenind pasivă: dacă ea se oferă cu
prea multă îndrăzneală, bărbatul dă înapoi, pentru că ţine să fie el cuceritorul.
Însă, şi bărbatul are impresia că posedă, deoarece el domină pentru că i se creează
această iluzie.
Prin urmare putem afirma cu certitudine că, prin conştientizarea de către
femeie a puterii ei de atracţie, pretenţia bărbatului de a poseda s-a diminuat
considerabil, însă nu putem fi siguri dacă această pretenţie s-a mutat în dreptul
femeii. Mai degrabă tindem să fim de acord cu ipoteza S. de Beauvoir (1949)
care afirmă că, exceptând cazurile de viol, nimeni nu posedă pe nimeni.

Cele mai active sexual sunt cuplurile care locuiesc împreună dar nu sunt căsătorite.
(Cox, 1998)

Pe de altă parte, femeia şi bărbatul societăţii actuale au început să

conştientizeze un lucru aparent fără importanţă: principalul organ sexual este
creierul. Sau, cum spunea J. Evola (1969), la om nu există niciodată o dorinţă
sexuală fizică. În substanţa sa, dorinţa omului este totdeauna psihică, dorinţa
fizică nefiind decât o traducţie şi o transpunere a unei dorinţe psihice. Numai la
indivizii cei mai primitivi circuitul se închide atât de rapid, încât în conştiinţa lor
este prezent, în exclusivitate, actul final al procesului.

Frecvenţa raporturilor sexuale scade o dată cu creşterea

coeficientului de inteligenţă al celor doi parteneri.
(Pease şi Pease, 1999)

Concluzionând, creşterea numărului de relaţii extraconjugale, acomodarea

indivizilor cu ideea de a fi înşelaţi, uşurinţa cu care se obţine iertarea în caz de
adulter sunt indicatori ai autonomiei şi individualismului contemporan, motive
care ne fac să credem că satisfacţia sexuală a devenit un scop urmărit cu
consecvenţă şi neconvenţionalitate. Preferăm să părăsim o persoană lângă care
nu ne simţim bine, până a încerca să identificăm cauzele care o fac incompatibilă
cu starea de confort. Uităm, însă, că orgasmul este întreţinut şi de anumite dorinţe
psihice, dincolo de cele fizice, şi că diminuarea sentimentelor favorizează
instalarea rutinei, fie ea sexuală sau nu. Nu putem fi satisfăcuţi la nesfârşit, fără
a ne minţi pe noi înşine sau pe partener. De aceea, oricât am căuta în altă parte,

~ 259 ~
stadiul rutinei ne ajunge din urmă, ca un coşmar care înnegurează cele mai
romantice fantezii.
Ar trebui un efort continuu, al ambilor membri ai cuplului, o creativitate
agresivă şi o fineţe romantică pentru a menţine actul sexual la cele mai înalte cote
ale satisfacţiei. Câţi dintre noi, însă, suntem capabili de aşa ceva?

Îndrăgostirea
Există o perioadă, de obicei la începutul unei relaţii de parteneriat, când
simţim mai intens ca niciodată că lumea se învârte în jurul unei singure persoane.
Devenim atât de obsedaţi de aceea persoană încât nu ne mai interesează decât
prezenţa ei. Suntem capabili să trecem peste orice obstacole care ar sta în calea
fericirii noastre, indiferent că e vorba de părinţi, prejudecăţi, distanţe temporale
sau spaţiale.

Îndrăgostiţii sunt capabili să treacă peste orice obstacole care ar sta în calea fericirii
lor,
indiferent că e vorba de părinţi, prejudecăţi, distanţe temporale sau spaţiale.

Psihologii, filosofii şi poeţii au denumit-o îndrăgostire şi au considerat că

ea reflectă slăbiciunile firii omeneşti. Cele mai delicate sau insesizabile
vulnerabilităţi ies atunci la iveală, cu o forţă şi cu o intensitate de neimaginat. În
aceea perioadă adoptăm comportamente pe care, mai târziu, cu greu le putem
explica. Ne periclităm reţeaua de relaţii interpersonale şi chiar cariera
profesională datorită indiferenţei, neimplicării sau ignorării unor persoane sau
probleme, tratate altfel până atunci. Riscăm, uneori, să pierdem totul pentru a
câştiga, deseori, doar o dezamăgire.
Există şi opinii conform cărora îndrăgostiţii au nevoie unul de celălalt
pentru a arde, dar nu unul de celălalt ca atare. Mai mult, nu are fiecare nevoie de
prezenţa celuilalt, ci mai degrabă de absenţa lui (de Rougemont, 1972). Practic,
îndrăgostirea solicită prezenţa obstacolelor (morale, temporale, spaţiale etc.) iar
când acestea nu există, ele sunt căutate şi construite chiar de cei doi.
Cum explică psihosociologii starea de îndrăgostit? În linii mari, ei
consideră că:
 Singurătatea ne face mai vulnerabili şi favorizează dorinţă noastră de
a intra în contact cu diverse persoane care se apropie de imaginea pe
care o avem despre o posibilă iubire. Dacă intervine reciprocitatea,
brusc ne îndrăgostim (Glasser, 1998).
 Avem nevoie să găsim explicaţii pentru schimbările fiziologice pe
care le trăim. Îndrăgostirea este doar eticheta ataşată sentimentelor
asociate acestor schimbări (Schachter şi Singer, 1962).

~ 260 ~
  În situaţia de excitabilitate, dacă avem în preajmă persoane atractive,
avem tendinţa de a interpreta această stare ca efect al căderii în
dragoste (Iluţ, 2000).
 Cu cât ne gândim mai mult la dragoste, cu atât este mai posibil să ne
îndrăgostim (Tesser şi Paulhus, 1976).

Dorinţa de a fi îndrăgostit începe să domine inconştientul fiecăruia într-o

măsură din ce în ce mai mare.

Cercetare:
J. Simpson şi alţii (1986) au reluat în 1984 o întrebare pusă în 1967 unui lot reprezentativ
de subiecţi: Dacă o femeie∕un bărbat are toate calităţile pe care le doriţi, v-aţi căsători cu aceea
persoană, chiar dacă nu aţi fi îndrăgostit de aceasta? Diferenţele sunt evidente: 80% dintre femei
şi 40% dintre bărbaţi s-ar fi căsătorit fără a fi îndrăgostiţi în 1967; doar 20% dintre femei şi 20%
dintre bărbaţi ar mai fi făcut acest lucru în 1984.

Analizând răspunsurile a sute de tineri la întrebarea: Când v-aţi dat seama

că sunteţi îndrăgostit?, A. Kanin şi alţii (1970) au constatat că bărbaţii se
îndrăgostesc mai repede decât femeile dar, în timp, li se atenuează mai rapid decât
partenerele de cuplu starea de îndrăgostit.
Însă, nici unii, nici alţii nu conştientizează că sufletul unui îndrăgostit
miroase a cameră de bolnav neaerisită, a atmosferă închisă, alimentată chiar de
plămânii ce o vor şi respira. De asemenea, puţini realizează că îndrăgostirea
implică o atenţie anormal fixată asupra persoanei iubite, celelalte fiinţe şi lucruri
fiind treptat dizlocate din conştiinţă. Mai mult, exclusivismul atenţiei înzestrează
persoana favorizată şi cu alte calităţi, unele inexistente, altele supradimensionate,
lucru care poate avea efecte negative mai târziu.

Sufletul unui îndrăgostit miroase a cameră de bolnav neaerisită.

(y Gasset, 1939)

S-a calculat şi durata medie a unei obsesii romantice, ca fiind în jurul a

doi ani (Chapman, 1992), s-a generalizat ideea că este normal ca oamenii să se
îndrăgostească de mai multe ori în viaţă, s-a perpetuat prejudecata conform căreia
bărbatul se îndrăgosteşte cu ochii iar femeia cu urechile şi, mai important decât
atât, se consideră că îndrăgostirea induce, la finalul ei, mai multă nefericire decât
am putea anticipa.
De ce se ajunge aici? În mare măsură, datorită incapacităţii noastre de a
rămâne cu picioarele pe pământ. Dorinţa de a fi fericit este atât de mare şi
asocierea fericirii cu senzaţia de a fi îndrăgostit este atât de profundă, încât
devenim prizonierii erorilor noastre. Astfel, ne deschidem sufletul în faţa
persoanei iubite cu prea mare uşurinţă, lucru care diminuează aria incognoscibilă

~ 261 ~
şi misterul relaţiei, ducând la creşterea siguranţei asupra celuilalt. Însă, pe măsură
ce devenim mai siguri de partener, scade intensitatea îndrăgostirii, luciditatea
luând locul pasiunii.
Apoi, posesivitatea şi gelozia pot contribui şi ele la reducerea iluziei de
veşnic îndrăgostit, ca şi tentaţia cuantificării sentimentelor, apărută în momentul
în care începi să crezi că dai mai mult decât primeşti. Abia atunci realizezi că
partenerul idealizat are destule defecte, că marginalizarea auto-impusă a
reprezentat, de fapt, un pas înapoi în faţa celorlalţi semnificativi.

De obicei, ieşirea din starea de îndrăgostit este unilaterală, şi nu reciprocă.

Mai devreme decât celălalt, unul dintre parteneri începe să se detaşeze, să

nu se mai implice emoţional la fel ca până atunci. Motivele pentru care a ajuns în
acest stadiu sunt diverse, putând acţiona, fie individual, fie intercorelat.
Contradicţiile cu părinţii, contextul în care se manifestă relaţia sau îndoiala care
intervine în momentele în care partenerul începe să adopte atitudini contrare,
determină apariţia primelor interogaţii şi, implicit, apariţia primelor semne de
maturizare relaţională. Când celălalt conştientizează neimplicarea, intervine
stadiul tensiunii psihologice a cuplului ieşit din vrajă. Atunci, partenerii au de
ales între două soluţii:
 se despart, mai mult sub impactul şocului produs de constatarea
perisabilităţii fericirii. Speranţele mari iniţiale, transformate în
deziluzii şi reproşuri, determină partenerii să aleagă ruptura în locul
rutinei, disoluţia în locul lipsei de pasiune.
 rămân împreună, punând alte valori la baza relaţiei lor. Acceptă o
dragoste maturizată, bazată mai mult pe înţelegere, echilibru,
comunicare şi mai puţin pe pasiune, ardere, visare.
În societatea hedonistă în care trăim, şansele unui cuplu de a alege prima
variantă sunt mult mai mari, indivizii preferând - cel puţin până la o anumită
vârstă - firimituri de fericire în locul unei existenţe liniştite dar anorgasmice,
echilibrate dar nepasionale.
Dincolo de iraţionalitatea ei, îndrăgostirea rămâne speranţa oricărui
nefericit şi iluzia fiecărui celibatar. Ea ne determină să o căutăm chiar şi când
există, ca să fim siguri că n-am pierdut-o pe undeva. Ai să mă iubeşti toată viaţa?
- nu este decât o interogaţie ce pleacă din teama că am putea pierde starea de
beatitudine în care încă ne aflăm. Suntem conştienţi că nu s-a inventat veşnicia
îndrăgostirii şi nici n-avem curajul să credem că noi o putem descoperi. Avem
tendinţa, când simţim că o pierdem printre degete, să o căutăm în altă parte, mai
degrabă decât am încerca să o revitalizăm. De multe ori chiar ajungem să ne
mirăm cum ne putem îndrăgosti succesiv atât de repede, de persoane atât de
diferite. Nu avem însă luciditatea de a constata că - de fapt - ne place starea de

~ 262 ~
îndrăgostit, şi nu neapărat persoana, de care ne despărţim foarte uşor când vraja
ce ne-a înceţoşat raţiunea se diminuează.

Căutăm starea de îndrăgostit chiar şi când există,

ca să fim siguri că n-am pierdut-o pe undeva.

De altfel, există opinii conform cărora starea de îndrăgostit nu are cum să

dureze, ipoteză susţinută de S. Peck (apud G. Chapman, 1992) cu ajutorul a trei
argumente:
 Îndrăgostirea nu este o alegere conştientă. Cel mai adesea ne
îndrăgostim într-un moment nepotrivit şi de cine nu trebuie.
 Îndrăgostirea nu presupune efort.
 Cel care este îndrăgostit nu este cu adevărat interesat de progresul
personal al celuilalt. Unica lui dorinţă este ca lucrurile să rămână aşa.
Dincolo de aceste consideraţii, adorăm să fim îndrăgostiţi şi poate că nu-i
nimic rău în asta. Cu excepţia nefericirii care rămâne după disoluţie, a
dezamăgirilor care ne macină când transformăm pasiunea în prietenie, a
descoperirilor progresive că nu am avut maturitatea de a cunoaşte mai bine
persoana în braţele căreia ne-am aruncat, îndrăgostirea este o experienţă necesară
pentru a ne împlini ca indivizi în existenţa noastră limitată.
Intensitatea efectelor negative ale primei implicări sentimentale ne poate
marca, însă, decisiv. Eşecul unei îndrăgostiri ne poate determina să renunţăm la
implicări viitoare sau să devenim prefăcuţi în ale sentimentului amoros. Ultima
variantă este cea mai nepotrivită opţiune deoarece viitorul partener nu este cu
nimic vinovat de nefericirile noastre trecute şi nu trebuie să proiectăm asupra lui
suspiciunile personale privind eventualele consecinţe ale senzaţiei de a fi
îndrăgostit.
Totuşi, deşi răzbunarea este o idee care vizitează inconştientul majorităţii
celor dezamăgiţi de perversitatea sau duplicitatea pasiunii de nestăpânit, dorinţa
de a retrăi clipele dulci ale amorului spontan este mult mai intensă. Ne înflăcărăm
imaginaţia cu fiecare relaţie pe care o lăsăm în urmă şi cu fiecare combinaţie
ipotetică în care am putea intra.

Ne îndrăgostim la prima vedere

cu o nonşalanţă incredibilă şi cu o ritmicitate de necontrolat.

A ajuns o modă să te arunci în pasiuni de-o vară, în care regretele să nu

aibă loc iar experienţa sexuală să reprezinte un scop în sine. Nebunia aventurii
trecătoare întreţine, deci, iluzia îndrăgostirii şi, deseori, chiar o materializează.
Atunci devenim mai buni, mai altruişti, mai sensibili, mai umani. Atunci trăim,
poate, singura noastră perioadă când suntem capabili să satisfacem necondiţionat

~ 263 ~
orice cerinţă a partenerului. Măcar pentru aceasta, merită să fim îndrăgostiţi şi să
avem alături o persoană care să ne împărtăşească în aceeaşi măsură sentimentele.

Iubirea
Dacă ar fi să ierarhizăm noţiunile cel mai greu cuantificabile, pe primul
loc s-ar afla, neîndoielnic, iubirea. Cu greu poate fi măsurată, mai ales că până
azi n-am aflat cu siguranţă ce este. R. Băciulescu (1994) a întrebat 600 de femei
ce înţeleg prin iubire şi a constatat că ele nu pot exprima în cuvinte sentimentul
pe care l-au pus la baza relaţiilor lor maritale. S-a constatat chiar că, unele
popoare nu au în limba lor nici un cuvânt care să desemneze starea de iubire.
De cele mai multe ori, subiectivitatea fiecăruia tinde să asocieze iubirea cu
anumite sentimente sau stări, dar ele sunt din ce în ce mai diferite, în funcţie de
societăţi, culturi sau epoci istorice. Chiar şi în cadrul aceleiaşi comunităţi, uneori
chiar şi în interiorul aceleiaşi celule familiale, percepţia asupra iubirii poate fi
diferită, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra rolului ei în
continuitatea unei căsnicii.

Cercetare:
Puţinele constante ale iubirii, reciproc împărtăşite de parteneri, par a fi sentimentul de
confort şi bună dispoziţie (79%) şi dificultatea de a te concentra (37%), după cum reiese dintr-o
cercetare efectuată pe 600 de studenţi, rugaţi să ierarhizeze stările emoţionale pe care le-au trăit
în dragostea actuală sau recentă (Kanin şi alţii, 1970).

Încă ne place să credem că dragostea menţine cuplul, deşi ajungem să

conştientizăm că alte valori susţin constant şi în mai mare măsură relaţia de
parteneriat. Chiar şi acolo unde există şi unde este reciproc împărtăşită, vine un
moment când rutina o îndepărtează şi obişnuinţa o elimină.

Deşi iubirea învinge multe obstacole,

există unul în faţa căruia ea este aproape neputincioasă: durata.
(de Rougemont, 1972)

Abia atunci când iubirea se diminuează, devin sesizabile cu adevărat

motivele care ne (mai) ţin alături de partener. Ele sunt atât de importante, încât
preferăm continuitatea în locul disoluţiei, stabilitatea în locul pasiunii. Abia
atunci conştientizăm că înţelegerea, comunicarea, încrederea, respectul,
fidelitatea sau ataşamentul reprezintă valori care au influenţat decisiv apariţia,
dezvoltarea şi maturizarea diadei în care ne aflăm. Unele dintre ele au fost
sesizate încă de la debutul relaţiei dar, rareori, le-am considerat ca fiind predictori
puternici ai trăiniciei convieţuirii. În schimb, la începuturile ei, iubirea este
deseori văzută ca un garant al continuităţii, ca un liant ce va ţine nedespărţite cele
două fiinţe subjugate de neînţelesele cărări ale amorului.

~ 264 ~
 Au apărut puncte de vedere conform cărora iubirea a fost şi rămâne o parte
componentă a identităţii feminine. G. Lipovetsky (1997) apreciază că problemele
sentimentale sunt abordate cu reticenţă de către bărbaţi şi cu predilecţie de către
femei. Trăirile intime sunt analizate, interpretate, disecate în mai mare măsură de
sexul feminin decât de cel masculin. Prin urmare, se consideră că femeia
păstrează o legătură privilegiată cu dragostea.
De asemenea, există opinii potrivit cărora oamenii folosesc mai multe
limbaje ale iubirii. De aceea, este necesar să învăţăm principalul limbaj al
partenerului, dacă dorim să comunicăm eficient cu acesta pe linie sentimentală.
G. Chapman (1992) consideră că relaţionarea intimă presupune cinci tipuri de
limbaje. Acestea sunt:
1) cuvintele de încurajare - fiecare din noi are zone în care se simte
nesigur. Potenţialul latent din zonele de nesiguranţă aşteaptă vorbele de
încurajare ale partenerului. Dacă acestea vor veni, vom aprecia cât de
importante sunt preocupările acestuia, cât de mult îl interesează să fim
fericiţi şi, implicit, cât de mult ne iubeşte.
2) timpul acordat - unii soţi cred că petrec mult timp împreună, pe când,
în realitate, doar trăiesc unul în preajma celuilalt. Puţini dintre noi îşi
ascultă partenerul cu adevărat sau caută să-i înţeleagă gândurile şi
sentimentele. Prin timp acordat se înţelege canalizarea întregii atenţii
asupra persoanei de lângă tine. Este şi acesta un semn că-l iubeşti.
3) primirea de daruri - darurile sunt simboluri vizuale ale iubirii. Ele
certifică, în general, sentimentele pe care le avem faţă de partener,
preocupările noastre faţă de dorinţele acestuia.
4) serviciile - acestea nu reprezintă nimic altceva decât lucrurile pe care ar
vrea partenerul să le faci. Implicarea ta în realizarea serviciilor
generează confort psihic şi aprecierea celui de lângă tine.
5) mângâierile fizice - atingerile, sărutările, îmbrăţişările etc. sunt, toate,
modalităţi de a-i comunica partenerului emoţia iubirii.

Bărbaţii care îşi sărută zilnic nevasta la plecare

trăiesc, în medie, între cinci luni şi un an şi jumătate mai mult
decât cei care pleacă de acasă indiferenţi.
(Ziglar, 1990)

G. Chapman consideră că, dacă limbajele de iubire ale partenerilor sunt

diferite, divergenţele pot fi amplificate în ciuda existenţei unui veritabil sentiment
între cei doi. De aceea, fiecare trebuie să identifice care este limbajul principal al
celuilalt şi să-i ofere mai mult exact acolo unde acesta se aşteaptă. Autorul citat
apreciază că există trei căi prin care poţi descoperi limbajul celuilalt:

~ 265 ~
 1) Ce v-a cerut partenerul cel mai des în ultima vreme? Lucrul pe care vi
l-a cerut se poate să fie exact acela care l-ar putea face să se simtă iubit.
2) Ce face sau ce spune partenerul pentru a-şi exprima iubirea faţă de
tine? Felul în care îşi exprimă iubirea poate indica ceea ce şi-ar dori de
la tine.
3) Ce îi provoacă cea mai mare suferinţă din ceea ce faci/nu faci? Opusul
a ceea ce îi provoacă suferinţa este, probabil, limbajul iubirii.
Indiferent de limbaj, o foarte mare importanţă o are egalitatea în relaţiile de
dăruire şi primire emoţională. Este ceea ce A. Giddens (1992) a denumit dragoste
confluentă, adică aceea dragoste care se dezvoltă numai în măsura în care fiecare
partener este pregătit să-i dezvăluie celuilalt propriile sale îngrijorări şi necesităţi,
pentru a-i proteja vulnerabilităţile şi slăbiciunile.
Cum apare, însă, dragostea şi, mai ales, ce este ea? Psihosociologii
consideră că dragostea reprezintă o formă a atracţiei interpersonale, care implică
o mai mare profunzime a sentimentelor. Profunzimea maximă este atinsă în
perioada îndrăgostirii, perioadă când are loc o reducere a vieţii noastre mentale,
o îngustare a conştiinţei, care cuprinde doar o singură persoană, celelalte fiinţe şi
lucruri fiind treptat dizlocate şi eliminate. Cu alte cuvinte, îndrăgostirea nu e
nimic mai mult decât o atenţie anormal fixată asupra altei persoane (y Gasset,
1939), o stare inferioară spiritului, când se suferă mai mult decât se cugetă, se
visează mai mult decât se trăieşte (Ducici, 1994). Îndrăgostiţii sunt utopişti de
neegalat, o dovadă în acest sens fiind aceea că, cel mai puţin se cunosc două
persoane care se iubesc cel mai mult. În acelaşi timp, exclusivismul atenţiei
înzestrează persoana iubită cu calităţi ireale, pierzându-se din vedere chiar şi
defectele reale. Când euforia trece, deziluziile ce apar sunt, uneori, foarte mari.
Partenerii încep să realizeze că fiecare se confruntă, de fapt, cu imperfecţiunile şi
cu neputinţele celuilalt, cu limitele şi cu defectele neconştientizate anterior.

Îndrăgostirea nu e nimic mai mult decât o atenţie anormal fixată asupra altei persoane.
( y Gasset, 1939)

Din această perspectivă, la un moment dat, dragostea pare să inducă mai

multă dezamăgire decât relaţia bazată pe absenţa sentimentului amoros. Suferinţa
din dragoste şi, mai ales, cea provocată de oferirea iubirii persoanei care nu
merită, este una dintre cele mai chinuitoare, ce poate modifica structural
comportamentul şi atitudinea ulterioară faţă de sexul opus. Numărul mare al
cuplurilor dezmembrate, anterior născute din iubire, a ridicat un mare semn de
întrebare asupra necesităţii acestui sentiment în relaţia de parteneriat
contemporană.

~ 266 ~
 Cercetare:
A. Girard şi J. Stoetzel (1983) au ajuns la concluzia că o relaţie echilibrată este mult mai
indicată decât o dragoste pasională, succesul unei căsătorii fiind garantat de buna înţelegere
sexuală (70%), toleranţa reciprocă (73%), respectul datorat celuilalt (86%).

Ca atare, putem afirma că dragostea, ca sentiment, a fost experimentată fără

prea mult succes în ultimii 50 de ani şi s-ar putea să rămână doar o condiţie
minimă a realizării unui cuplu legal constituit, chiar dacă tuturor ne place să
credem că iubirea leagă două persoane şi că, fără ea, relaţia de parteneriat nu ar
avea sens. În anumite condiţii, dragostea poate constitui liantul dintre două
persoane. În lipsa acestora, însă, asistăm la ceea ce P. Bruckner şi A. Finkielkraut
(1977) numesc a fi o nouă dezordine amoroasă. Nu atât nouă, spun autorii, cât
dezordonată, căci distruge o stare existentă, instalează o criză, seamănă
debandadă. Această dezordine se naşte într-o lume care nu mai este îndrăgostită
şi este influenţată de o alta, care îi este anterioară şi străină (revolta femeilor), ale
cărei capacităţi de perturbare sunt semnificative şi imprevizibile.
Prin urmare, cuplurile contemporane care au pretenţia că s-au format din
dragoste, ajung foarte uşor la disoluţie, deşi, paradoxal, tocmai acum au fost
ridicate toate obstacolele din calea realizării contractului amoros şi pasiunea, din
principiu de turbulenţă, a devenit principiu de asociere.

Niciodată până acum nu au existat atâtea separări şi căsnicii destrămate,

ca tocmai în secolul căsătoriei din dragoste.
(Dorrzapf, 1999).

Care sunt explicaţiile? De ce indivizii societăţii contemporane, care se aleg

liber, ca soţ şi soţie, pe temeiul dragostei adevărate, ajung să divorţeze în
asemenea proporţie? Majoritatea cercetătorilor conchid că, spre deosebire de
cuplurile din generaţiile precedente, cuplurile care se căsătoresc astăzi aşteaptă
să obţină, prin căsătorie, fericire personală, iar speranţele ridicate cu privire la
împlinirea maritală se transformă mult mai repede în reproşuri şi deziluzii. Altfel
spus, sistemul marital întemeiat dominant pe nevoi expresive (suport emoţional,
afecţiune, confort psihologic etc.) şi mai puţin pe nevoi instrumentale (creşterea
copiilor, presiunile familiei extinse etc), conduce la o mai mare libertate de
dizolvare oficială a cuplurilor carenţate (Iluţ, 1995).
O posibilă modalitate de a (re)valoriza dragostea între parteneri o reprezintă
uniunea liberă şi forma oficială a acesteia, căsătoria deschisă. Opţiunea pentru
uniunea liberă încearcă să îmbine nevoia de dependenţă şi identificare cu cea de
autonomie, angajând implicarea afectivă plenară dar negând aspectul contractual
al relaţiei (Mitrofan şi Mitrofan, 1994). Putem intui, dincolo de aparenţa opţiunii
pentru această nouă soluţie, un serios semnal în privinţa raporturilor
disfuncţionale, poate bolnave, dintre individ şi societatea contemporană. Se pare

~ 267 ~
că normele şi valorile sistemului social actual au alterat în aşa măsură raporturile
dintre sexe, încât, între căsătorie şi uniune liberă, indivizii aspiră şi se decid, cu
tot mai mult curaj, pentru ultima.
Mai mult, coabitanţii nu (mai) au nimic de câştigat, căsătorindu-se. În
schimb, au deseori sentimentul unei pierderi. Majoritatea au impresia că absenţa
unui angajament este însuşi garantul calităţii relaţiei lor (de Singly, 1981) iar a
crede că separarea e mai uşoară pentru concubini decât pentru soţi, este o iluzie
(Vincent, 1985).
A. Béjin (1980) analizează nouă criterii ce diferenţiază dragostea în
căsătorie de dragostea în afara căsătoriei, şi ajunge la concluzia că ultima este
superioară calitativ. Conform aceluiaşi autor, coabitarea n-ar fi altceva decât o
simbioză între legătura tradiţională (a cărei triplă finalitate era durata,
fecunditatea, transmiterea patrimoniului) şi amorurile extra-conjugale, în cadrul
cărora se exprimă pasiunea ambiguă a diversităţii şi precauţiile luate pentru a
evita fecundarea.

Tabelul 7. Tipuri de dragoste şi criterii care le diferenţiază (Béjin, 1980)

Criteriu
Durata potenţială a vieţii
în comun
Consacrarea socială a
legăturii
Finalităţile esenţiale ale
legăturii
Diferenţierea funcţiilor
Fidelitatea este înţeleasă ca fiind o
Grad de fidelitate cerut
Mod de exprimare a
sentimentelor
Fundamentul normativ
al
raportului sexual
Atitudinea faţă de
fecunditate
Aria afectivă
Dragostea în căsătorie
Efemeră
Supusă ritualizării
Întărirea sistemului de alianţe,
raţiuni economice
Complementaritate
datorie a fiecăruia
Dragoste pudică, nepasională
Ideea de datorie conjugală
Dorită
Cuplul este centrul de greutate
al ariei afective
Dragostea în afara
căsătoriei
Se renegociază mereu
Se bucură de semi-
consacrare oficială
Căutarea plăcerii, atingerea
fericirii
Negociere continuă a
diviziunii atribuţiilor
Nu există normă dar nici
anomie,
din teama ruperii relaţiei
Dragoste pasională, dorinţă,
fantezie
Libertate sexuală şi
plăcere a actului în sine
Amânată, fără a fi refuzată
Nemărginită la cuplu,
întinsă şi deschisă

Cum a fost înţeleasă iubirea până la modernism? Aproape că nu se ştie.

Însă, deşi membrii cuplului tradiţional tânjeau după dragoste (dar fiecare în altă
parte), partenerii sfârşitului de secol XX, chiar dacă o au, sunt mereu în căutarea
ei.
Până la 1950, profesia şi situaţia materială păreau mai importante decât
calităţile estetice sau dispoziţiile psihologice pentru a se perfecta o uniune
(Martin, 1980). Norma socială nu considera dragostea ca o condiţie pentru
contractarea unei căsătorii şi nici un criteriu pentru reuşita acesteia.

~ 268 ~
 Mai apoi, P. Ariés (1953) semnalează, ca o noutate, valorizarea dragostei,
acesta văzând în faptul că 12% din studenţii anului 1948 erau deja căsătoriţi,
semnul unei schimbări importante, căci a te căsători înainte de a avea o situaţie
materială, indica apariţia dragostei între parteneri. Valorizarea iubirii devenea
firească, din moment ce mariajul nu se mai bizuia pe exploatarea a două
patrimonii puse laolaltă şi nici pe o activitate profesională comună (Vincent,
1985). O interpretare interesantă şi, de ce nu, credibilă ne-o oferă R. Dorrzapf
(1999), care consideră că regula căsătoriei din dragoste s-a impus abia cu
industrializarea deoarece numeroşii copii de ţărani au mers la oraş să muncească
în fabrici şi au putut să îşi găsească un partener cu care să se căsătorească, nu din
raţiune, ci din sentiment şi patimă.

Înainte de 1900, majoritatea femeilor făceau dragoste prima oară,

fără să se fi sărutat înainte cu partenerul.
(Lagrange, 1998)

Aşadar, există punctul de vedere potrivit căruia căsătoria din dragoste este
o cucerire relativ recentă: numai de puţină vreme partenerii se aleg în mod liber
şi, făcând abstracţie de orice alt considerent în afara sentimentului, se căsătoresc
pornind de la te iubesc (Bruckner şi Finkielkraut, 1977).

Cercetare:
Un studiu asupra a 28.000 de persoane arată faptul că cea mai importantă calitate a femeii
ideale, dar şi a bărbatului ideal, ar fi aceea a capacităţii de a oferi iubire celuilalt (Tavis, 1978).
De altfel, 9 din 10 tineri din America de Nord consideră că iubirea este esenţială într-un mariaj
(Simpson şi alţii, 1986).

Însă, aceiaşi autori apreciază că formula te iubesc induce în prezent o

presiune totalitară, deoarece îl obligă pe celălalt să suplinească tot ceea ce se
pierde prin alegerea făcută: diversitatea la care se renunţă, aventurile sacrificate,
fantasmele şi visele neîmplinite.
Câţi dintre noi reuşesc, însă, acest lucru? Ratele divorţialităţii şi frecvenţa
relaţiilor sexuale extraconjugale ne spun că foarte puţini. Opinia potrivit căreia
cine iubeşte cu adevărat, iubeşte doar o singură persoană a căzut în desuetudine,
mult mai aproape de realitate fiind următoarea: pentru ca bărbatul să iubească
în mod constant o singură femeie, e nevoie de o fantezie care merge până la iluzie
şi trece în nebunie (Ducici, 1994).

Dragostea bărbatului scade din momentul în care este satisfăcut sexual.

R. Sternberg (1988), în dorinţa de a valoriza rolul sentimentului, a elaborat

modelul triunghiular al dragostei, ce pleacă de la trei dimensiuni (intimitate,
~ 269 ~
pasiune, implicare) şi ajunge la următoarea tipologie: 1) iubirea deplină
(intimitate+pasiune+implicare); 2) iubirea iluzorie (pasiune+implicare); 3)
iubirea romantică (pasiune+intimitate); 4) iubirea camaraderie
(intimitate+implicare); 5) iubirea loială (implicare); 6) iubirea nebună (pasiune);
7) iubirea intimă (intimitate). Sternberg crede că iubirea deplină este singura
configuraţie stabilă, dar câte cupluri valorizează în mod echilibrat cele trei
dimensiuni?

Structura socială a civilizaţiei occidentale a mileniului al treilea

şi spiritul ce rezultă din această structură nu favorizează dezvoltarea iubirii.
(Fromm, 1956)

Noi credem că puţine, dar chiar aşa să fie? Viaţa, dar mai ales fiecare din
noi, poate confirma sau nu această ipoteză. Depinde ce vrem de la ceilalţi, dar
mai ales de la noi.

Căsătoria
De la o vreme, am ajuns în situaţia de a nu mai putea identifica avantajele
căsătoriei pentru fiecare dintre membrii cuplului. Nu că le-am fi ştiut cu
certitudine vreodată, însă mentalitatea secolelor trecute cel puţin ne întărea iluzia
că legalizarea unei relaţii reprezintă o realitate implacabilă a destinului nostru
social. Dobândisem, prin socializare, sentimentul că împlinirea noastră ca
indivizi este legată de întemeierea unei familii şi de naşterea unor copii.
Învăţasem că, alături de naştere şi moarte, căsătoria reprezintă unul din cele trei
momente cruciale ale vieţii şi singurul pe care îl putem avea sub control.
Realitatea de lângă noi ne arăta cât de mult preţuia comunitatea statutul de
căsătorit şi cât de puternic dezaproba celibatul sau disoluţia. Nu în ultimul rând,
asocierea unor proprietăţi sau averi creea sentimentul unui confort material, într-
o lume sărăcită de satisfacţii sau motive care să te facă fericit.

Alături de naştere şi moarte, căsătoria reprezintă unul din cele trei momente cruciale ale
vieţii şi singurul pe care îl putem avea sub control.

Evoluţia societăţii a schimbat multe din aceste premise. Schimbarea lor a

făcut posibilă apariţia interogaţiei privind necesitatea căsătoriei, răspunsul
concretizându-se în fenomene sociale de genul: creşterea accentuată a
divorţialităţii, proliferarea uniunilor libere, răspândirea celibatului, creşterea
continuă a mediei de vârstă la prima căsătorie. Acţiunea conjugată a efectelor

~ 270 ~
menţionate pune sub semnul întrebării, dacă nu instituţia căsătoriei, cel puţin
percepţia indivizilor asupra rolului ei în parteneriatul secolului abia început.
Cert e că trebuie modificat ceva, trebuie început de undeva pentru a nu se
pierde definitiv încrederea indivizilor în ceea ce altădată era considerată a fi
temelia relaţiilor dintre sexe. Astăzi, asociem legalizarea cu constrângerea,
amânăm căsătoria din raţiuni care altora le scapă, dar nouă ne sunt mai mult decât
suficiente. De exemplu, generaţia bunicilor noştri nu înţelege dezordinea
amoroasă în care trăim pentru că ea n-a pus, aproape niciodată, amorul la baza
căsătoriei. Nu înţelege nici concubinajul, chiar dacă a simţit pe propria piele
necesitatea unei perioade de acomodare şi de constatare a eventualelor
(in)compatibilităţi. Numai că, spre deosebire de noi (care mai putem renunţa la
partener în cazul unor disfuncţionalităţi relaţionale), bunicii noştrii erau
constrânşi să continue o căsnicie, monotonizată prematur de însăşi
nefuncţionalitatea ei.

Generaţia bunicilor noştri nu înţelege dezordinea amoroasă în care trăim

pentru că ea n-a pus, aproape niciodată, amorul la baza căsătoriei.

Constrângerile căsătoriei tradiţionale erau de cel puţin trei tipuri:

1) sacru - instituţia căsătoriei a fost însoţită de un ritual ale cărui elemente
au fost păstrate vreme îndelungată. Azi, cererea în căsătorie este
demodată iar majoritatea cuplurilor nu mai simt nevoia superstiţioasă
de a cere binecuvântarea unui preot (de Rougemont, 1972).
2) social - chestiunile de rang, de interese familiale şi de avere primau în
faţa sentimentelor sau compatibilităţilor dintre cei doi.
3) religios - legământul religios era socotit a fi pe vecie. Astăzi,
majoritatea cuplurilor care se căsătoresc nu se mai aşteaptă să rămână
împreună pentru tot restul vieţii.
În familia tradiţională, româncele avea vârste cuprinse între 15 şi 20 de ani
la căsătorie, iar bărbaţii între 18 şi 25 ani. Fetele se măritau şi sub vârsta de 15
ani, însă băieţii doar în cazuri excepţionale se însurau la mai puţin de 18 ani: dacă
părinţii erau pe moarte şi doreau să-1 vadă la casa lui, dacă erau săraci şi doreau
o fată cu zestre, dacă-i murise părinţii şi avea nevoie de ajutor în gospodărie etc.
Fetele care nu se măritau până la 20 de ani erau numite fete bătrâne iar băieţii
care nu se însurau până la 25-30 de ani erau consideraţi feciori tomnateci şi
constituiau o categorie socială aparte.
Când o fată împlinea 13-14 ani, părinţii începeau căutările pentru a-i găsi
un soţ, ceea ce excludea încă de la început problema iubirii. Cei căsătoriţi în
aceste condiţii, nu se cunoşteau adesea până la nuntă, moment fără o semnificaţie
sexuală în cazul cuplurilor minore (Wilkinson, 1824). Tinerii erau supuşi apoi
unei atente supravegheri iar arta galanteriei erotice era aproape inexistentă, cum
~ 271 ~
remarcase încă de la începutul secolului A. del Chiaro (1929), surprins că nu
văzuse încă un tânăr îndrăgostit de o fată. Astfel, mariajul tradiţional nu era
altceva decât un acord de convieţuire întemeiat pe cerinţele economiei familiale
şi pe funcţionalitatea partenerilor, a femeii cu deosebire (Costa-Foru, 1945,
Lemny, 1990).
Realizarea mariajului la o vârstă prea fragedă şi ca rezultat al convenţiilor
stabilite fără acordul cuplului, a generat, cu timpul, căutarea satisfacţiei erotice
în raport cu propriile preferinţe, cel mai adesea în afara cuplului. Tentaţia
păcatului s-a izbit însă de cutumele comunităţii, de legile nescrise ale satului
tradiţional. Aşa se explică marea putere de a ierta pe celălalt atunci când îl
raportăm la sine, şi intoleranţa sau chiar cruzimea ţăranului român atunci când
aproapele a greşit faţă de comunitate, încălcând datinile, tradiţiile, normele lăsate
din străbuni (Bădescu, 1981). Aşa se explică de ce femeile care năşteau copii din
flori, cele care avortau sau cele care-şi înşelau soţul erau pedepsite de partener
sau de părinte, nu atât din incapacitatea de a ierta, ci din teama că vor fi acuzaţi
de comunitate că nu au luat poziţie faţă de un act repudiat de obiceiuri şi norme.
Aşadar, absenţa dragostei constrângea cuplul la o minimă funcţionalitate,
fapt cu implicaţii profunde asupra satisfacţiei vieţii de familie. Avem, cu alte
cuvinte, imaginea unui cuplu tradiţional anost şi măcinat de monotonie, supus
dezintegrării, dar condamnat să-şi ducă crucea care, ironia soartei, a fost
construită de alţii.
În timp, raţiunile sociale, economice sau chiar religioase care susţineau
căsătoria tradiţională au fost înlocuite cu altele, mai greu delimitabile şi mai puţin
unitare. Pe cât de puţine, dar solide, erau motivele legalizării unei relaţii în secolul
trecut, pe atât de diversificate, dar fragile, sunt acelea de azi. Paradoxal este însă
faptul că, primele conduceau la căsătorii caracterizate în general prin
conflictualitate şi disfuncţionalitate, pe când ultimele susţin în mai mare măsură
diade armonice şi funcţionale.
Poate tocmai de aceea s-a renunţat la motivările legalizării cuplului
tradiţional, trecându-se la altele, încă slab conturate. Putem spune, din această
perspectivă, că trăim într-o anomie a justificării dorinţei de a fi căsătorit, într-o
neputinţă generalizată a explicaţiei schimbării de statut. Am început să aşteptăm
de la căsătorie altceva decât stabilitate sau rutină, altceva decât copii sau
conformism social. Mariajul a devenit consecinţa dragostei sexuale extaziate,
scopul atingerii anumitor poziţii sociale, expresia noilor valori ale
individualismului familial. Căsătoria actuală nu reprezintă decât o luptă a
extremelor căreia, nu doar partenerul, dar nici noi nu prea avem cum să-i facem
faţă pe termen îndelungat. Am dori şi pasiune dar şi linişte interioară, şi
autonomie personală dar şi control asupra celuilalt, ne-ar tenta relaţiile
extraconjugale dar nu ne lasă posesivitatea, ne-am dori fericire, chiar dacă fiecare
o înţelegem diferit.
Singurele certitudini ale căsătoriei moderne se referă la faptul că partenerii
se iubesc mai mult decât în trecut, îşi explorează mai bine sexualitatea conjugală,
~ 272 ~
trăiesc mai intens senzaţia de a fi îndrăgostit. Toate cele trei niveluri, însă, sunt
supuse degradării, lucru care favorizează disrupţia şi devalorizează familia, ca
instituţie socială. Îndrăgostirea este o stare trecătoare, satisfacţia sexuală dispare
în lipsa creativităţii şi a implicării, iubirea se diminuează când uităm să mai trăim
şi pentru altcineva.

Singurele certitudini ale căsătoriei moderne se referă la faptul că partenerii:

 se iubesc mai mult decât în trecut;
 îşi explorează mai bine sexualitatea conjugală;
 trăiesc mai intens senzaţia de a fi îndrăgostit.

Totuşi, căsătoria n-a ajuns o instituţie depăşită, aşa cum sugerează 29% din
subiecţii unei anchete sociologice efectuate în 1981 în Franţa (Vincent şi alţii,
1985). Ea doar şi-a schimbat valorile, e drept mai repede decât se aşteptau cei a
căror mentalitate este atât de rigidă încât confundă inadaptarea cu dispariţia. Şi-
a modificat şi ritmul, în sensul că prima căsătorie are loc la vârste înaintate: 28,5
ani la bărbaţi şi 26,1 ani la femei (Hardyment, 1998).

Şansele unui individ căsătorit de a fi fericit sunt de cinci ori mai mari
decât ale unuia necăsătorit şi de trei ori mai mari decât ale unuia divorţat.
(Eysenck şi Eysenck, 1998)

Aşadar, societatea contemporană a înlocuit siguranţa şi stabilitatea familiei

tradiţionale cu pasiunea şi efemeritatea familiei moderne. Astăzi, căsătoriile
durează mai puţin, dar suntem mai fericiţi decât înainte. Legalizăm o relaţie mult
mai târziu, dar avem satisfacţia că ne-am trăit viaţa aşa cum am vrut. Nu are cine
să ne mai judece pentru că nimănui nu-i mai pasă de nimic. Nici măcar noi nu ne
mai acuzăm deoarece am descoperit ceva ce echivalează cu toate dezavantajele
căsătoriei de azi: posibilitatea de a fi fericit alături de partenerul de viaţă. Oricât
de scurtă ar fi această fericire, ea nu poate fi comparabilă cu toţi anii petrecuţi
împreună de bunicii noştri, într-o atmosferă banală şi rutinieră.

Rata mortalităţii pentru cei necăsătoriţi este aproape dublă faţă de a celor căsătoriţi.
(Ziglar, 1990)

E adevărat că, ceea ce conduce către căsătorie este mai fascinant decât ceea
ce va urma dar stă în puterile noastre să reuşim să fim tot timpul fericiţi. Mileniul
în care abia am intrat certifică faptul că am început să încercăm să fim mai
mulţumiţi cu viaţa noastră şi cu noi înşine. Din această perspectivă, căsătoria de
~ 273 ~
azi reprezintă un semn al faptului că vrem altceva de la partener, în ciuda
riscurilor care ne pot aduce în situaţia de a nu obţine nimic.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Gary S. BECKER (1930- ) – doctor al Universităţii Chicago (1955), profesor la universităţile
Chicago (1955-1957) şi Columbia (1957-1968), membru al A.A.A.S., al N.A.S., al N.A.E., al
Econometric Society şi al American Philosophical Society (2008), preşedinte al American
Economic Association (1987), doctor honoris causa al universităţilor Hebrew, Princeton,
Columbia şi Illinois, a primit John B. Clark Medal (1967), Premiul Nobel pentru economie
(1992), Premiul Irene B. Taeuber (1997) National Medal of Science (2000), Premiul Jacob
Mincer (2004), Presidential Medal of Freedom (2007) şi Premiul Bradley (2008). A scris Crime
and Punishment: An Economic Approach (1968), The Economic Approach to Human Behavior
(1978).
Idei principale:
- A elaborat paradigma schimbului, conform căreia indivizii intră într-o relaţie în scopul creşterii
nivelului utilităţii deasupra celui pentru cazul când ar rămâne singure şi rămân în relaţie atâta
timp cât percep că raportul costuri/beneficii este satisfăcător.
- A elaborat conceptul de piaţă a căsătoriei, considerând că fiecare individ încearcă să găsească
cel mai bun partener, în funcţie de restricţiile impuse de condiţiile de piaţă. Vârsta participării
este cu atât mai scăzută, cu cât numărul de copii doriţi este mai mare şi nivelul de educaţie este
mai scăzut.

Pascal BRUCKNER (1948- ) – profesor la Universitatea San Diego (1986-1995) şi la Institut

d’Etudes Politiques (1990-1994), jurnalist la Le Nouvel Observateur şi la Le Monde, a primit
Premiul Renaudot (1997) şi Premiul oferit de Academie Francaise (2000). A scris Le nouveau
desordre amoureux (1977), Le Paradoxe amoureux (2009).
Idei principale:
- Căsătoria din dragoste este o cucerire relativ recentă, numai de puţină vreme partenerii
alegându-se în mod liber şi, făcând abstracţie de orice alt considerent, căsătorindu-se pornind de
la te iubesc.
- Asistăm la o nouă dezordine amoroasă, care se naşte într-o lume ce nu mai este îndrăgostită,
distruge o stare existentă şi instalează o criză.

Shere HITE (1942- ) - doctor al Universităţii Florida, profesor la universităţile Nihon şi

Chongquing. A scris The Hite Report on Female Sexuality (1976), The Hite Report on Men and
Male Sexuality (1981), The Shere Hite Reader: New and Selected Writings on Sex, Globalization
and Private Life (2006).
Idei principale:
- Bărbaţii şi-au avut revoluţia lor sexuală, femeile abia şi-au început-o pe-a lor.
- Peste 80% din femei sunt total nesatisfăcute de soţii sau amanţii lor iar 70% dintre femeile
măritate întreţin, după cinci ani de la căsătorie, relaţii extraconjugale.

Petru ILUŢ (1945- ) – doctor (1984) şi profesor al Universităţii Babeş-Bolyai. A scris Iluzia
localismului şi localizarea iluziei (2000), Psihologie socială şi sociopsihologie (2009).
Idei principale:
- În toate culturile, de la femei se aşteaptă să fie mai pasive, mai dependente, mai emoţionale iar
de la bărbaţi se aşteaptă, în schimb, să fie mai independenţi, mai raţionali şi mai puţin interesaţi
de sentimentele altora.
- Există patru mari domenii în care subzistă disparităţi puternice care dezavantajează femeile: 1)
în muncă şi pe piaţa muncii; 2) în sistemul educaţional; 3) în viaţa privată; 4) în viaţa publică.

~ 274 ~
- Sistemul marital întemeiat dominant pe nevoi expresive şi mai puţin pe nevoi instrumentale
conduce la o mai mare libertate de dizolvare oficială a cuplurilor carenţate.

Jean-Claude KAUFMANN (1948- ) – profesor la Universitatea Sorbona, director de cercetare

la C.N.R.S. (1977). A scris La trame conjugale. Analyse du couple par son linge (1992), Corps
de femmes, regards d’hommes (2001).
Idei principale:
- Bărbatul priveşte corpul femeii în trei moduri diferite, trecând mereu de la un tip de percepţie la
altul: 1) banalitatea, mod de a-l privi, fără să-l vezi; 2) sexualitatea, vizează corpul erotic al
femeii; 3) frumuseţea, vizează corpul estetic.

Alfred C. KINSEY (1894-1956) - doctor al Universităţii Harvard (1919), profesor la

Universitatea Indiana, fondator al Institute for Research in Sex, Gender and Reproduction
(1947). A scris Sexual Behavior in the Human Male (1948), Sexual Behavior in the Human
Female (1953).
Idei principale:
- A lansat conceptul de comportament sexual şi a elaborat un cadru teoretic pentru studiul
comportamentului sexual. A înlăturat un tabu, demonstrând că tot ceea ce este uman poate fi
cercetat cu obiectivitate.
- A realizat prima anchetă asupra sexualităţii, pe 6300 bărbaţi şi 5940 femei din diverse medii şi
zone ale S.U.A., rezultatele zguduind morala oficială: 1) tipurile de devianţă nu sunt deloc rare şi
sunt prezente în toate clasele şi straturile sociale; 2) forma şi frecvenţa activităţii sexuale sunt
puternic influenţate de vârstă, sex, religie, nivel de şcolaritate, domiciliu şi status profesional; 3)
jumătate din femeile căsătorite au avut relaţii sexuale premaritale; 4) o pătrime dintre femei
realizează comportamente sexuale extramaritale; 5) peste 90% din bărbaţi şi 48% dintre femei au
practicat masturbaţia.

Gilles LIPOVETSKY (1944- ) – profesor la Universitatea din Grenoble, membru al Conseil

d’Analyse de la Societe (2004-2009), doctor honoris causa al universităţilor din Sherbrooke şi
Sofia, a primit Legion d’Honneur. A scris L’Empire de l’ephemere (1987), La troisieme femme
(1997), La culture-monde: Reponse a une societe desorientee (2008).
Idei principale:
- În consumul contemporan se vizează, înainte de toate, satisfacţia privată, indiferentă la opinia
celorlalţi.

Bernard I. MURSTEIN – doctor al Universităţii Texas, profesor emerit al Connecticut College

(1963-1999), membru al A.P.A., preşedinte al Society of Personality Assessment. A scris Is Sex
Tax-Deductible? (2009).
Idei principale:
- Indivizii au tendinţa să-şi aleagă un partener cu un nivel similar de atractivitate.
- A elaborat un model al alegerilor maritale, ce cuprinde trei stadii premaritale: 1) stadiul
stimulilor, unde este prioritară atractivitatea fizică, dar şi reputaţia şi statutul social; 2) stadiul
valorilor, unde se compară atitudinile, principiile şi valorile pentru a vedea în ce măsură sunt
compatibile; 3) stadiul rolurilor, unde se testează compatibilitatea aspiraţiilor şi nevoilor de rol.

Denis de ROUGEMONT (1906–1985) - redactor-şef al Nouveaux Cahiers, fondator al Centre

Européen de la Culture (1950) şi al Institut Universitaire d'Etudes Européennes (1963), doctor
honoris causa al universităţilor Zurich (1971) şi Galway (1981). A scris Les Mythes de l'Amour
(1972), L'Amour et l'Occident (1939).
Domenii de specializare: psihologia familiei.

~ 275 ~
Lillian B. RUBIN (1924- ) – doctor al Universităţii Berkeley (1971), profesor la universităţile
din Utrecht, Michigan şi Indiana, cercetător la Institute for the Study of Social Changes (1977).
A scris Erotic Wars (1990), The Truth About Aging in America (2007).
Idei principale:
- Atât bărbaţii, cât şi femeile aşteaptă de la căsnicie, pe plan sexual, mult mai mult decât se
întâmpla în cuplurile generaţiilor anterioare. Femeile doresc plăcerea sexuală şi o consideră o
cerinţă principală a unei căsnicii satisfăcătoare.
- Procentul femeilor măritate de peste cinci ani care au avut relaţii sexuale extraconjugale este,
în prezent, egal cu al bărbaţilor.

Robert J. STERNBERG (1949- ) – doctor al Universităţii Stanford (1975), profesor la

Universitatea Tufts, membru Psi Chi (2005), preşedinte al A.P.A. (2003), a primit Premiul James
M. Cattell, Premiul A.P.A. (1981), Premiul Palmer O. Johnson (1999) şi Premiul Arnheim
(2005). A scris The Triangle of Love (1988), Love is a story (1998).
Idei principale:
- A elaborat un model explicativ al iubirii, plecând de la trei dimensiuni (intimitate, pasiune,
implicare) şi ajungând la următoarea tipologie: 1) iubirea deplină
(intimitate+pasiune+implicare); 2) iubirea iluzorie (pasiune+implicare); 3) iubirea romantică
(pasiune+intimitate); 4) iubirea camaraderie (intimitate+implicare); 5) iubirea loială
(implicare); 6) iubirea nebună (pasiune); 7) iubirea intimă (intimitate).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Abbey, A. (1987). Misperception or Friendly Behavior as Sexual Interest. P.W.Q. 11.
Altman I., Taylor D. (1973). Social Penetration. The Development of Interpersonal
Relationships. Holt, Rinehart&Winston.
Ariés, P. (1953). Familles du demi-siecle. În R. Prigent (coord.) Renouveau des idees sur la
familie. Paris: PUF.
Becker, G. (1978). The Economic Approach to Human Behavior. Chicago: University of Chicago
Press.
Béjin, A. [1980](1998). Căsătoria extraconjugală astăzi. În P. Ariés şi A. Béjin (coord.)
Sexualităţi Occidentale. Bucureşti: Antet.
Berry, D. (2005). Romancing the Web. Blue Waters Publications.
Berscheid, E., Walster, E. (1969). Interpersonal Attraction. Addison-Wesley Publishing.
Bruckner, P., Finkielkraut, A. [1977](1995). Noua dezordine amoroasă. Bucureşti: Nemira.
Chapman, G. (1992). The Five Love Languages. Northfield Publishing.
Chelcea, S., Chelcea, A. (1983). Eu, Tu, Noi. Viaţa psihică - ipoteze, certitudini. Bucureşti:
Albatros.
Evola, J. (1969). Metafisica del sesso. Edizioni Mediterranee.
Eysenck, H., Eysenck, M. (1998). Descifrarea comportamentului uman. Bucureşti: Teora.
Fromm, E. (1956). The Art of Loving. Harper&Collins Publishers.
(y) Gasset, O. (1939). Estudios sobre el amor. Buenos Aires.
Giddens, A. (1992). The Transformation of Intimacy. Stanford University Press.
Glasser, W. (1998). Choice Theory: A New Psychology of Personal Freedom. Harper&Collins
Publishers.
Guéguen, N. (2007). 100 petites expériences de psychologie de la séduction pour mieux
comprendre tous nos comportements amoureux. Dunod.
Iluţ, P. (1995). Familia - cunoaştere şi asistenţă. Argonaut.
Iluţ, P. (2000). Iluzia localismului sau localizarea iluziei. Iaşi: Polirom.
Iluţ, P. (2008). Stări şi fenomene ale spaţiului domestic în România. Cluj-Napoca: Presa
Universitară Clujeană.

~ 276 ~
Kanin, E., Davidson, K., Scheck, S. (1970). A Research Note on Male-Female Differentials in
the Experience of Heterosexual Love. Journal of Sex Research. 6.
Kaufmann, J.-C. (2006). La Femme seule et le prince charmant. Paris: Armand Colin.
Kaufmann, J.-C. (1995). Corps des femmes, regards d'hammes. Paris: Nathan.
Kerckoff, A. (1974). The Social Context of Attraction. În T. Huston (ed.) Foundations of
Interpersonal Attraction, New-York: Academic Press.
Lipovetsky, G. (1997). La Troisième femme. Paris: Gallimard.
Luria, Z. (1978). Genre et étiquetage: l'effet Pirandello. În E. Sullerot (coord.) Le Fait feminin.
Paris: Fayard.
Mitrofan, N. (1984). Dragostea şi căsătoria. Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Mitrofan, I., Mitrofan, N. (1994). Elemente de psihologie a cuplului. Bucureşti: Şansa.
Murstein, B. (1976). Who Will Marry Whom?. Springer.
Pawlowski, B., Koziel, S. (2002). The Impact of Traits Offered in Personal Advertisements on
Response Rates. Evolution and Human Behavior. 23.
Pizzo, C., Seldes, R., Gerstman, B. (1998). What Men What. Harper&Collins Publishers.
Prost, A. [1985](1997). Frontierele şi spaţiile privatului. În P. Ariés şi G. Duby (coord.) Istoria
vieţii private. Bucureşti: Meridiane.
(de) Rougemont, D. (1972). L’Amour et l’Occident. Plon.
Rowatt, W., Cunningham, M., Druen, P. (1996). Lying to Get a Date. Journal of Social and
Personal Relationships. 16.
Schwartz, D. (1999). All Men Are Jerks, Until Proven Otherwise. Adams Media.
(de) Singly, F., (1981). Le mariage informel. Sur la Cohabitation. Recherches sociologiques.
(de) Singly, F. (1996). Le Soi, le couple el la famille Paris: Nathan.
Sternberg, R. (1988). The Triangle of Love. New-York: Basic Books.
Taylor, M., Hart, C., Smith, G., Whaley, L., Hole, D., Wilson, V., Deary, I. (2005). Childhood
QI and Marriage by Midlife. Personality and Individual Differences. 38.
Vincent, G., Leveau, R., Nahum, P., Schnapper, D. [1985](1997). Diversităţile culturale.
În P. Ariés şi G. Duby (coord.) Istoria vieţii private. Bucureşti: Meridiane.
Vincent, G. [1985](1997). Divorţ banalizat. În P. Ariés şi G. Duby (coord.) Istoria vieţii private.
Bucureşti: Meridiane.
Ziglar, Z. (1990). Courtship after Marriage. Random House.

~ 277 ~
 X. FAMILIA

Abordarea structurală
Nevoiţi sau nu, bărbatul şi femeia au convieţuit de-a lungul istoriei,
indiferent de gradul de dezvoltare al societăţii, indiferent de gradul de implicare
al celor două sexe în realizarea funcţionalităţii diadei din care făceau parte.
Au existat destule speculaţii teoretice conform cărora, pe primele trepte
ale dezvoltării, femeia avea nevoie de protecţia bărbatului în aceeaşi măsură în
care societatea contemporană (dominată de independenţa economică a femeii) îl
constrânge pe bărbat să recunoască, cel puţin implicit, dependenţa de celălalt sex,
mai ales din perspectivă afectiv-sexuală.
Cert este faptul că, încă de la începuturi continuitatea existenţei a fost
posibilă doar prin acomodarea celor două sexe, relaţia lor trebuind să fie destul
de suportabilă pentru a oferi un grad suficient de protecţie, securitate şi grijă faţă
de urmaşi. De-a lungul timpului, indiferent de achiziţiile culturale care au urmat,
de schimbarea percepţiei faţă de viaţa de cuplu, de valorile care s-au pus la baza
unei convieţuiri autentice şi funcţionale, ceea ce a rămas constant în relaţia dintre
doi parteneri a fost acest grad de suportabilitate, care a determinat sensul
armonic/dizarmonic al evoluţiei cuplului, stabilitatea/instabilitatea structurii de
rol conjugal.

Gradul de suportabilitate este rezultatul unui proces de negociere intersubiectivă

(implicită sau explicită), menit să reducă divergenţele şi să sporească compatibilitatea
acţiunilor individuale.

Bineînţeles că gradul de suportabilitate nu este un indicator constant, şi

aceasta din două motive:
1) De-a lungul timpului, s-a modificat percepţia asupra dinamicii şi
funcţionalităţii cuplului. Ceea ce apărea drept normal pentru o anume perioadă
istorică, pentru o treaptă de dezvoltare ulterioară putea deveni perimat.
Continuând exemplul anterior, dacă în promiscuitate era de ajuns ca bărbatul să
ofere protecţie femeilor şi urmaşilor lor, contemporaneitatea aduce în prim-plan
şi alte cerinţe, impuse de evoluţia societăţii: satisfacţie sexuală, fericire personală
etc. Cu alte cuvinte, gradul de suportabilitate este dependent şi cauzat de suma
factorilor care explică relaţia dintre doi parteneri iar numărul acestor factori este
influenţat de perioada istorică în care apare şi se dezvoltă acel cuplu.
2) Gradul de suportabilitate diferă de la un cuplu la altul, chiar dacă
numărul factorilor amintiţi este acelaşi. De exemplu, aşteptările partenerilor
dintr-un cuplu în care ambele sexe au studii superioare pot fi mai mari decât
aşteptările partenerilor dintr-un cuplu în care ambele sexe au studii medii.

~ 278 ~
Analog, putem elabora ipoteze privind diferenţele legate de mediu de
provenienţă, vârstă, rasă, etnie etc. ale celor doi parteneri.
În continuare, vom analiza evoluţia relaţiilor dintre sexe, aşa cum a fost
ea evidenţiată de P. Andrei (1936), pornind de la cea mai primitivă formă de
familie.
Prima formă de familie se confundă cu clanul nediferenţiat. De aici încep
divergenţele dar şi convergenţele de păreri. F. Engels (1884), J. Frazer (1910) şi
J. Bachofen (1948) admit existenţa prostituţiei originare şi aduc ca principale
argumente manifestarea poliandriei (formă de mariaj dintre o femeie şi mai mulţi
bărbaţi) şi descendenţa uterină (pe linie maternă). C. Darwin (1859), E.
Westermarck (1891) şi C. Starcke (1891) exclud ipoteza promiscuităţii originare
şi combat cele două argumente. Însă, toţi cad de acord asupra ideii că femeia era
centrul grupării social-familiale, doar modalităţile de a explica matriarhatul
diferind.
Primii invocă, după cum am mai spus, descendenţa uterină şi existenţa
poliandriei. Ei consideră că se recurgea la descendenţa uterină pentru că bărbatul
era necunoscut, paternitatea nefiind sigură. Pe de altă parte, aceştia consideră că
existau două tipuri de poliandrie:
 tip nair, în care bărbaţii aceleiaşi femei sunt străini între ei;
 tip tibetan, în care bărbaţii sunt fraţi între ei;
Ceilalţi pleacă de la ipoteza conform căreia femeia avea poziţie
dominantă deoarece se ocupa cu agricultura iar de noţiunea de agricultură se
leagă imediat ideea de proprietate. Şi aici apar destul de multe controverse,
determinate de faptul că femeile primitive s-au dedicat mai ales culesului iar
bărbaţii au practicat în special vânătoarea. Însă, se consideră că doar acolo unde
culesul constituia (comparativ cu vânătoarea sau pescuitul) sursa principală de
hrană, femeia avea o situaţie mai bună, pentru că însemnătatea socială şi poziţia
pe care o deţinea în cadrul clanului era mult mai importantă decât a bărbatului.
În schimb, acolo unde era preponderentă vânătoarea, poziţia socială a femeii era
nesemnificativă (Herseni, 1982).
Argumentele legate de descendenţa uterină şi existenţa poliandriei nu erau
luate în calcul de adversarii tezei prostituţiei originare deoarece aceştia
considerau că tatăl era cunoscut, chiar dacă n-avea autoritate în faţa copilului.
Astfel, la poliandria de tip nair, fratele cel mai mare este tatăl copilului, el având
drepturi mai mari în faţa celorlalţi. În poliandria tibetană, femeia indica pe soţul
protector, ceea ce îl determină pe P. Andrei să afirme că nu se poate explica, deci,
matriarhatul prin incertitudinea paternităţii, pentru că nicăieri n-a existat o
promiscuitate absolută.

Cercetare:
Indicarea soţului protector de către femeie era, totuşi, destul de relativă, acest lucru
reieşind din cercetarea realizată de K. Hawkes şi H. Kaplan (apud Diamond, 1997) pe indienii
ACHE din nordul Paragayului. Astfel, atunci când au fost rugate să-1 identifice pe tatăl potenţial

~ 279 ~
dintr-un grup de 66 de bărbaţi, femeile au indicat, în medie, 2 bărbaţi pentru fiecare copil, cei
aleşi fiind vânători buni, mai degrabă decât vânători slabi.

Următoarea formă de familie este clanul diferenţiat (poliginandria). Între

cele două tipuri de clan nu-i decât o diferenţă de structură, de compoziţie. Astfel,
se împiedică progresiv unirea dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, soră şi frate.
Ultimul stadiu, care consfinţeşte interdicţia relaţiilor sexuale dintre fraţi şi surori
a rămas în istorie sub denumirea de familia punalua, care nu este altceva decât
un tip derivat al poliginandriei. După obiceiul havaian, arată Engels (1884)
temeiurile acestei denumiri, un număr de surori bune erau soţiile comune ale
soţilor lor comuni, dintre care erau însă excluşi fraţii lor. Aceşti soţi nu erau între
ei fraţi, ci punalua, adică tovarăşi intimi, asociaţi. Tot astfel, un şir de fraţi buni
ţineau în căsătorie comună un număr de femei, nu însă pe surorile lor, iar aceste
femei se numeau între ele punalua.
Acestea ar fi cele două forme de familie caracterizate prin existenţa
matriarhatului. În esenţă, matriarhatul n-a reprezentat exercitarea autorităţii de
către femeie, ci recunoaşterea descendenţei uterine. Totuşi, L. Morgan (1870), F.
McLennan (1886) şi J. Bachofen (1948) afirmă că au fost societăţi unde femeia
avea şi rol politic. În California, la triburile Serii, femeile au avut chiar putere
judecătorească, legiferând.

Matriarhatul n-a reprezentat exercitarea autorităţii de către femeie,

ci recunoaşterea descendenţei uterine.

După L. Morgan, a treia formă de familie este familia sindiasmică (familia

pereche), care se reduce aproape la monogamie, fără însă să implice credinţa
conjugală. Progresul pe care-l aduce familia pereche constă în faptul că este
recunoscut cu certitudine tatăl adevărat, ceea ce în formele anterioare de familie
era mai greu de realizat. După ieşirea din promiscuitate şi îndeosebi o dată cu
generalizarea familiei pereche, a apărut ideea de incest şi forme tot mai largi şi
mai severe de interzicere a acestuia. C. Levi-Strauss (1949) consideră că
interzicerea incestului a fost un act revoluţionar, pentru că prin el s-a fixat
(probabil, pentru prima dată în istoria omenirii) o regulă socială, prin care
oamenii rezolvau altfel (după criterii noi, culturale), probleme care până atunci
se rezolvau după mecanisme strict biologice.
În cadrul familiei pereche se afirmă pentru prima dată dominaţia bărbatului
asupra femeii. Care au fost cauzele care au determinat trecerea de la matriarhat
la patriarhat? În principal, trei cauze pot explica descendenţa masculină şi, prin
aceasta, trecerea la patriarhat:
 furtul violent al femeii, bărbatul devenind stăpânul ei;
 căsătoria bazată pe dar;
 căsătoria prin cumpărare.
~ 280 ~
 Ideea descendenţei feminine căzând, au apărut puncte de vedere care au
încercat să justifice şi diminuarea poziţiei dominante a femeii în agricultură,
pentru a se explica - şi din această perspectivă - trecerea la patriarhat. Astfel, S.
de Beauvoir (1949) afirmă că bărbaţii scapă de sub stăpânirea femeii când se
eliberează de natură (cuceresc solul). Dacă munca productivă ar fi rămas pe
măsura forţelor ei, femeia nu ar fi cedat poziţia avută. Însă, munca sclavilor fiind
cu mult mai eficace decât a ei, femeia şi-a pierdut rolul economic jucat până
atunci.
Apariţia familiei pereche a favorizat trecerea la monogamie, o serie de
teorii încercând să explice, mai mult sau mai puţin, această trecere. Una dintre
ele, pe cât de interesantă, pe atât de paradoxală, pleacă de la fenomenul ovulaţiei
ascunse a femeii.
În general, ovulaţia reprezintă acel moment când femeia poate fi
fertilizată. La animale, ea este semnalizată de către femelă prin mai multe
mijloace (umflarea şi colorarea într-un roşu aprins a pielii din jurul vaginului,
miros specific, expunerea zonelor inferioare ale corpului etc). La oameni, ea nu
este semnalizată de către femei, fapt care a generat două ipoteze total opuse:

Teoria tatălui acasă: ovulaţia ascunsă promovează monogamia, îl forţează pe

bărbat să stea acasă, ca să-i întărească convingerea în paternitatea copiilor soţiei lui.
Bărbatul, neavând idee când soţia lui este fertilă, trebuie să stea acasă pentru a avea
activitate sexuală în scopul fertilizării şi pentru a o păzi de alţi bărbaţi, să nu-i fie
fertilizată soţia de aceştia (Alexander şi Noonan, 1990).
Teoria mai multor taţi: ovulaţia ascunsă le permite femeilor accesul la mai mulţi
parteneri sexuali, ca să-i facă să nu fie siguri dacă au ajutat sau nu la procrearea
copiilor şi să trăiască în incertitudinea că fiecare ar putea fi tatăl lor (Hrdy, 1981).

Se observă că, în timp ce R. Alexander şi K. Noonan consideră ovulaţia

ascunsă ca o modalitate de a explica paternitatea şi de a întări monogamia, S.
Hrdy e de părere că ovulaţia ascunsă ajută la confuzia maternităţii şi destrămarea
efectivă a monogamiei.
A patra formă de familie este familia patriarhală. În cadrul ei, cele mai
mari deosebiri apar între familia romană şi cea aparţinând populaţiilor germanice.
Astfel, rudenia în familia romană era agnatică (intrau în constituirea familiei toţi
cei care descind dintr-un autor comun pe linie masculină), pe când în cea
germanică era cognatică (intrau în constituirea familiei şi rudele pe linie
feminină). Apoi, femeia se bucura de mai multă libertate în familia germanică
decât în cea romană. Pentru a o deosebi, familia germanică s-a numit familie
paternelă.
La romani, soţia nu era privită ca partenera de viaţă a bărbatului, ci ca una
din persoanele casei, din care fac parte fiii, sclavii eliberaţi, clienţii şi sclavii. Ca

~ 281 ~
soţie, femeia avea doar datorii şi obligaţii, printre puţinele drepturi ale ei
numărându-se posibilitatea de a divorţa, lăsând însă copiii cu tatăl lor. Un alt
drept era acela că femeia putea poseda avere fără ca aceasta să treacă în
patrimoniul soţului ei iar în ceea ce priveşte dreptul succesoral, ea era egala
bărbaţilor. În general, însă, femeile erau privite ca nişte fiinţe marginale, care nu
contribuiau cu nimic sau cu foarte puţin la rolul public jucat de soţii lor.
În ceea ce priveşte copiii, la 12 ani soarta băieţilor se despărţea de cea a
fetelor, numai băieţii continuându-şi studiile. La 14 ani o fată era adultă, dată în
căsătorie şi învăţată să dobândească o cultură de agrement (să danseze, să cânte
la un instrument etc.).
Familia patriarhală funcţiona, deci, sub autoritatea celui mai în vârstă
adult de sex masculin (pater familias) şi cuprindea, pe lângă soţ şi soţie,
descendenţii necăsătoriţi indiferent de sex şi descendenţii căsătoriţi de sex
masculin, soţiile şi copiii acestora din urmă. Totuşi, sporirea numărului de
membri peste capacitatea de hrană a proprietăţii şi disensiunile interioare
generate de autoritatea slăbită a patriarhului au reprezentat principalele cauze ale
disoluţiei familiei patriarhale.
F. LePlay (1855) consideră că familia patriarhală era caracteristică
popoarelor de culegători şi păstori, în timp ce pentru populaţiile care aveau drept
ocupaţii principale pescuitul sau păduritul, forma de organizare familială era
familia tulpină (souche). Familia tulpină este o formă derivată a familiei
patriarhale, care se deosebeşte prin faptul că tatăl este mai degrabă un
administrator al proprietăţii comune (care organizează munca echipei familiale),
decât un pater familias cu autoritate absolută iar in grupul familial, alături de
descendenţii necăsătoriţi, rămânea doar unul dintre descendenţii căsătoriţi, soţia
şi copiii acestuia. Familia tulpină îngăduie, aşadar, roirea familiilor tinere,
păstrând o relativă interdependenţă între ele, graţie provenienţei din aceeaşi
matcă familială. Aşa cum remarca R. Nisbet (1967), acest tip combină ceea ce
este mai bun din sistemul patriarhal cu individualismul familiei instabile.
Evul Mediu aduce un nou tip de familie: familia tradiţională, care
prezintă destul de puţine schimbări semnificative, dacă o raportăm la cea
patriarhală. Se intensifică disocierea progresivă a marilor familii şi se
accentuează individualizarea lor. În acelaşi timp, diferenţele dintre bărbat şi
femeie devin şi mai mari, fiind ierarhizate în folosul bărbatului. Exista repulsie
până şi faţă de puţinele femei care îndrăzneau a se îmbrăca bărbăteşte. Însă, mai
important decât atât este faptul că, odată cu Evul Mediu, a început să fie aplicată
monogamia, mai întâi de popor, apoi de nobilime (Rouche, 1985).
Începând cu secolul al XVI-lea, dar mai ales din secolul XVIII, se impune
familia modernă (nucleară), redusă numeric la cei doi soţi şi copiii lor
necăsătoriţi. Se bazează pe o complementaritate a rolurilor de soţ-soţie, pe o mai
mare independenţă faţă de familiile de apartenenţă ale soţilor.
Însă, secolul XIX a exilat femeia în viaţa privată, în mod brutal, aşa cum
nu se mai întâmplase până atunci (Prost, 1985). Acest fapt era cauzat de
~ 282 ~
industrializare şi urbanizare, fenomene care nu permiteau femeilor să se
definească decât în acel spaţiu. Numai celibatarele şi văduvele puteau intra în
afaceri în nume propriu. Diviziunea sexuală a rolurilor se sprijinea pe dubla
opoziţie pasiv/activ, interior/exterior, care a guvernat tot secolul. Bărbatul
domina în întregime spaţiul public, puterile lui întinzându-se şi asupra
gospodăriei. El lua hotărârile fundamentale, el hotăra viitorul copiilor. Femeia nu
putea să cunoască o promovare socială prin muncă decât sacrificându-şi viaţa
privată. Celibatul rămânea, astfel, cea mai potrivită alegere.
Către mijlocul veacului al XlX-lea, majoritatea muncitorilor francezi
încep să îşi încredinţeze remuneraţia soţiei, ceea ce întemeiază un aşa-zis
matriarhat bugetar, fapt care sugerează slăbiciune şi favorizează accentuarea
idealurilor feministe. Prin urmare, secolul XX este caracterizat de creşterea
sentimentului identităţii individuale a femeii, consecinţa cea mai importantă fiind
aceea că înăuntrul vieţii private a familiei, se instituie o viaţă privată individuală
iar dacă înainte familia trecea înaintea individului, acum individul trece înaintea
familiei (Prost, 1985).
Deci, secolul XX impune, către sfârşitul lui, un nou tip de familie: familia
restructurată. Acest concept cuprinde o pluralitate de configuraţii familiale
(cupluri fără descendenţi, căsătorii deschise etc.) adaptate realităţii sociale
contemporane. La baza lor stau opţiunea individuală şi permanenta modelare a
rolurilor în funcţie de context, structura de personalitate a individului, pregătirea
profesională etc. (Mitrofan şi Ciupercă, 1998). Acest tip de familie pare a fi cel
mai potrivit pentru afirmarea individualităţii (în special pentru femeie) dar, în
acelaşi timp, pare a avea consecinţe dintre cele mai nefaste pentru societate, în
ansamblul ei.
E limpede, deci, că societatea contemporană favorizează declinul familiei
nucleare, oferind în loc o largă varietate de alternative, care mai de care mai
deosebite şi puternic diferenţiate. Cu alte cuvinte, tranziţia către Noua Eră aduce
cu sine şi proliferarea fără precedent a stilurilor de viaţă ne-nucleare, a neo-
formaţiilor familiare, anticipând un viitor din ce în ce mai incert, o perspectivă
din ce în ce mai haotică.
Această stare de lucruri a făcut ca vechiului concept de structură a
familiei, teoretizat şi operaţionalizat în literatura de specialitate să i se asocieze
tot mai mult, astăzi, cel de restructurare a familiei. Noul concept se referă la noile
tipuri de familii (tot mai frecvente în ultimii ani în lume), la particularităţile şi
disfuncţiile acestora.
Dintre configuraţiile familiei restructurate, amintim:
1. Cuplul fără descendenţi reprezintă o formă a restructurării familiei, un
model spre care se orientează o parte semnificativă a populaţiei tinere. Statistic a
reieşit că, în ţările dezvoltate, procente variind între 10-20% din populaţia adultă
căsătorită sunt reprezentate de familiile fără copii.

~ 283 ~
 Ponderea cea mai ridicată a familiilor fără copii este întâlnită la cuplurile urbane
şi la cele în care soţia urmează o carieră profesională.

În societatea tradiţională, cuplurile fără descendenţi erau puţin frecvente şi,

în mod obişnuit, erau fie obiectul compătimirii (când nu puteau să aibă copii), fie
al dezaprobării (când nu doreau să aibă copii).
În societatea modernă, cuplurile fără descendenţi au depăşit stadiul
dezaprobării deoarece s-a schimbat însăşi filosofia asupra rolului copiilor în
cadrul vieţii de familie. Astfel, copiii nu mai reprezintă axul central al vieţii
familiale, ci cuplul soţ-soţie a devenit centrul de greutate în jurul căruia
gravitează dorinţele, aşteptările, speranţele, plăcerile.
Acum părinţii trăiesc mai mult pentru ei şi mai puţin pentru realizarea în
viaţă a copiilor lor, ceea ce îi face să extindă pe durata a cât mai multor ani
posibili (uneori chiar pe durata întregii vieţi) absenţa unui copil în familie. Aşa a
ajuns să se impună stilul de viaţă fără copii, care marchează mutaţia de la familia
axată pe copii (specifică societăţii tradiţionale) la familia axată pe adulţi
(caracteristică societăţii moderne).

Modernitatea marchează mutaţia de la familia axată pe copii la familia axată pe

adulţi.

Principalul motiv invocat de parteneri este dorinţa de a fi independenţi în

relaţia lor faţă de copil. Apariţia unor copii determină restrângerea sferei
activităţilor (în special, cele profesionale şi de loisir), precum şi o serie de
responsabilităţi parentale faţă de aceştia.
Un alt motiv este considerat, de mulţi analişti, a fi emanciparea femeii.
Renunţând la poziţia de gospodină casnică, supusă soţului şi societăţii, se pare că
multe femei au renunţat şi la maternitate.
În fine, lipsa unui copil în familie poate fi motivată de dificultăţile
economice cu care indivizii sunt confruntaţi în societate: şomaj, lipsa unei slujbe
stabile, venituri foarte mici etc. Acestora li se adaugă lipsa unei politici sociale
de încurajare şi sprijinire a tinerilor căsătoriţi. Dezorientaţi şi descurajaţi, tinerii
ajung la concluzia că cel mai nefericit personaj dintr-o familie aflată într-o astfel
de ipostază este copilul şi se sfârşeşte prin a se renunţa la el (Slămnescu, 1994).
Aşadar, proliferarea familiilor fără copii este o altenativă, în parte dorită, în
parte impusă. Modernitatea este, însă, aceea care a dat libertate individului să-şi
organizeze viaţa, fapt care a dus - printre altele - şi la planificarea familială,
aproape ignorată de tradiţionalitate.
2. Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un singur
părinte şi copiii acestuia, menaje ce pot apărea, fie în urma divorţului sau

~ 284 ~
abandonului familial, fie în urma decesului unui părinte, a adopţiei realizate de o
persoană singură sau a creşterii copiilor în afara căsătoriei.
De-a lungul timpului, au existat mai multe concepţii privind funcţionalitatea
acestui tip de familie. Astfel, societatea tradiţională bazată pe familia extinsă
dezaproba monoparentalitatea şi încuraja tendinţele de stigmatizare şi etichetare
faţă de cei ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viaţă.
Pe de altă parte, în societatea modernă, datorită generalizării familiei
nucleare, s-a putut realiza mai uşor ruptura faţă de comunitate, schimbându-se şi
viziunea asupra acestui tip de menaj. Cu alte cuvinte, a fost înlocuită concepţia
potrivit căreia este dezavantajos pentru copii să fie crescuţi doar de mamă sau
doar de tată.
Chiar dacă se menţin o serie de prejudecăţi, cercetări recente au demonstrat
că familia clasică (din care fac parte doi părinţi) nu este atât de importantă pentru
evoluţia copiilor pe cât s-a crezut până acum.

Se presupune că taţii sunt mai puţin devotaţi decât mamele în îngrijirea copiilor şi că e
nevoie ca ei să dovedească faptul că au competenţele unui părinte,
în vreme ce competenţa maternă este presupusă ca existentă, dacă nu se dovedeşte
lipsa ei.
(Parkinson, 1987)

Majoritatea psiho-sociologilor conchid, în esenţă, că este mai indicată

pentru copil o familie monoparentală, decât una apăsată de certuri şi probleme.
De aceea, dacă în trecut se considera că familiile cu căsătorii nereuşite trebuiau
să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent mulţi cred că este mai bine
pentru copii dacă părinţii se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict
în familie (Iluţ, 1995).

Cercetare:
S-a combătut şi ipoteza care afirmă că acei copii ce provin din familii dezorganizate sunt
mai uşor expuşi riscului de a deveni delicvenţi potenţiali. J. Wilson (1994) a efectuat o serie de
cercetări privind relaţia dintre criminalitate şi ceea ce se numea în anii '70 familii destrămate.
Însă, deşi se aştepta să găsească o legătură cauzală între cele două variabile (copii crescuţi in
familii monoparentale şi riscul de a comite, mai târziu, delicte), s-a constatat că cea mai mare
parte a bărbaţilor aflaţi în închisori proveneau din familii dezbinate dar, în acelaşi timp, ei aveau
părinţi care comiseseră delicte şi veneau din medii sociale sărace şi minoritare. Datorită faptului
că aceşti trei factori erau interconectaţi, nu putea fi clar dacă situaţia familială în sine avea un
efect independent de temperament şi circumstanţe.

Totuşi, deşi unele aspecte rămân încă sub semnul incertitudinii şi pot fi
relativ uşor contestate, realitatea acoperită de familia monoparentală a impus şi o
serie de certitudini asupra cărora au căzut de acord majoritatea cercetărilor:

~ 285 ~
 1. menajele monoparentale se confruntă cu dificultăţi economice şi
socializatoare mai mari decât familiile complete;
2. pentru bărbaţi costurile psihologice sunt mai mari, în timp ce pentru femei
prevalează costurile materiale;
3. băieţii din familiile monoparentale prezintă o rată mai mare a
comportamentelor deviante, comparativ cu fetele. În schimb, căsătoriile acestora
au o stabilitate mai redusă decât cele ale băieţilor (Mihăilescu, 1993).

Între sărăcie, şcolaritate redusă şi monoparentalitate

nu este un raport linear, ci un circuit cauzal.
(Iluţ, 2008)

Este interesant să subliniem că problematica diferită cu care se confruntă

părintele în raporturile sale cu copilul. Astfel, în cazul mamelor, principalele
probleme care apar sunt următoarele:
1) se pot aştepta la experienţa dificultăţilor financiare pe termen lung.
Copilul devine, de obicei, un suport economic pentru multe dintre familiile
monoparentale conduse de mame.
2) îşi extind rolul cu sarcini auxiliare, nespecifice rol-sexului. Această
acoperire de roluri simultane parentale necesită timp, energie şi angajează cereri
conflictogene din punct de vedere psihologic.
3) îşi schimbă maniera în care relaţionează cu copilul. Mama se aşteaptă de
la copil să fie mult mai matur decât este, mărturisindu-i variatele ei sentimente,
ceea ce îi consolidează copilului rolul de confident. Aşa încât, treptat şi subtil,
mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport emoţional, substitutiv al
părintelui absent. Ca urmare, copilul este forţat să-şi dezvolte maturitatea în
devans, în perioade în care nu este pregătit s-o facă. Mai mult, dacă unele dintre
aceste mame atribuie copilului rolul tatălui absent, conflictul părinte-copil ajunge
până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul ei soţ.

O femeie nemăritată care are un copil are cu 42% mai multe şanse
de a se căsători cu tatăl copilului, dacă are un băieţel şi nu o fetiţă.
(Lundberg şi Rose, 2003)

De cealaltă parte, familia monoparentală condusă de tată prezintă

următoarele caracteristici:
1) taţii singuri dispun de o mai mare libertate financiară decât mamele
singure şi o mai mare flexibilitate în folosirea resurselor financiare;
2) taţii singuri nu sunt implicaţi în sarcinile domestice cu mult mai mult
decât în asumarea rolului lor de bază. Puţine dificultăţi sunt
experimentate de ei înşişi în această privinţă dintre care, totuşi,

~ 286 ~
 prepararea hranei este considerată o problemă majoră. Dar majoritatea
sarcinilor sunt îndeplinite de către copii, sau cu ajutorul social din
afară;
3) taţii singuri abandonează tradiţionalismul în abordarea copiilor, sunt
mai puţin directivi în disciplinare, fiind mai preocupaţi de calitatea
factorilor de îngrijire a copiilor, mai interesaţi de experienţele
educaţionale ale acestora şi mult mai protectivi faţă de ei.
După cum se observă, problematica indusă de monoparentalitate este foarte
complexă, greutăţile fiind cu atât mai mari, cu cât vârsta părinţilor este mai mică.
Însă, familia monoparentală rămâne, dincolo de efecte, o opţiune, o alternativă,
o realitate socială ce capătă consistenţă prin însăşi proliferarea ei la acest început
de mileniu.

3. Căsătoria deschisă este un model de convieţuire aflat între concubinaj şi

familia nucleară, ce se suprapune peste valorile şi stilul de viaţă al concubinajului
dar, în acelaşi timp, se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare şi structură.
Cu alte cuvinte, această formulă nouă încearcă să înlocuiască o configuraţie
depăşită sub aspectul stilului de viaţă (familia nucleară) şi să preia ceea ce este
mai bun din modelul coabitării (calitatea întâlnirii şi fericirii partenerilor şi nu
stabilitatea relaţiei lor cu orice preţ). Scopul declarat al acestei legături este
reprezentat de împlinirea şi satisfacţia personală, aspecte dificil de măsurat, dar
care constituie singura miză demnă de a fi luată în considerare.
N. O'Neill şi G. O'Neill (1973) pleacă de la premisa că dragostea sexuală
constituie nucleul şi raţiunea de a fi a acestei căsătorii, recunoscându-se prin
aceasta importanţa ei vitală pentru funcţionarea unui cuplu, şi nu stabilitatea
acestuia, căsătoria deschisă făcând loc în mod lejer şi sincer posibilităţii de
schimbare a partenerului dacă aceasta este în interesul fiecăruia şi al cuplului ca
întreg. Rămâne aici un semn de întrebare privind sensul fidelităţii mutuale şi al
nivelurilor de acceptare a eventualelor infidelităţi comise în numele progresului
ambilor parteneri.
Desigur, flexibilitatea relaţiei acestui model de căsătorie este dezirabilă, dar
nu întotdeauna şi posibilă, având în vedere forţa modelelor şi obişnuinţelor socio-
culturale filtrate moral şi religios. Autorii căsătoriei deschise plasează „cheia"
acestei relaţii în capacitatea soţilor de a înţelege ce semnificaţie are a trăi acum,
de a-şi asuma responsabilitatea propriei vieţi şi, pe această bază, a discuta matur
despre neînţelegeri, nemulţumiri, conflicte. Compromisurile sunt astfel înţelese
ca necesare, mânuite cu abilitate pentru salvarea calităţii relaţiei şi nu a statutului
de căsătorit. Scopul relaţiei este de a fi tu însuţi, de a deveni o persoană deschisă,
matură, flexibilă, capabilă să-şi recunoască limitele, dar încrezătoare în forţele
proprii.
Având încă multe capcane psihologice legate de socializarea copiilor, de
solidaritatea conjugală şi filială, căsătoria deschisă este o alternativă ce încearcă
să găsească un sens novator întâlnirii sexelor, care să resuscite sensul relaţiei lor
~ 287 ~
într-o descoperire de sine şi auto-transformare. Prin acest tip de căsătorie, cuplul
conjugal - atât de otrăvit de propriile stereotipii şi prejudecăţi - redevine cuplu,
iar legalitatea şi instituţionalitatea îl apără, dacă mai era nevoie, de stigmatele şi
etichetările ce-l pot înconjura.
Astăzi, lumea se mişcă într-un ritm extraordinar, evenimentele se precipită,
nesiguranţa creşte de la o zi la alta, iar toată această dezordine de necontestat nu
provoacă decât efecte negative asupra vieţii de familie. Căsătoria deschisă
atenuează aceste consecinţe. Pentru că ea, practic, nu face decât să schimbe
principiile unei căsătorii tradiţionale clasice: persoana are o libertate pe care altfel
nu o avea, poate decide singură într-o lume care o obligă să adopte anumite
comportamente, poate visa că viitorul îi va aduce partenerul dorit în locul aceluia
care se plafonează în cotidian, poate schimba ceea ce crede de cuviinţă,
provocându-1 în felul acesta şi pe celălalt să se schimbe.
Cu alte cuvinte, tocmai societatea prin evoluţia ei este aceea care îl
determină pe individ să pună accent pe el însuşi şi nu pe familia clasică, să vadă
în aceasta un obstacol, în condiţiile în care nu (mai) găseşte (nici) în ea o
modalitate de a se face înţeles, ascultat, dorit şi respectat. Iar cu cât sunt mai mari
frustrările în exterior, cu atât se manifestă mai mult aceste tendinţe în interiorul
familiei.
Este deci, de la sine înţeles, că apariţia căsătoriei deschise constituie o
necesitate pentru individ, iar rolul societăţii este cel puţin de a o proteja, pentru a
nu deveni disfuncţională şi anomică. Oricum, forma căsătoriei deschise nu
constituie soluţia definitivă a problemelor maritale şi, poate, nici salvarea familiei
ca instituţie dar rămâne o alternativă pragmatică între nenumăratele variante de
convieţuire impuse de societatea contemporană.

Apariţia căsătoriei deschise constituie o necesitate pentru individ, iar

rolul societăţii este de a o proteja, pentru a nu deveni disfuncţională şi anomică.

Practic, familia nucleară viitoare, dacă nu şi cea de astăzi, nu este altceva

decât amintita căsătorie deschisă. Altfel spus, căsătoria deschisă respectă
configuraţia familiei nucleare, dar pune la baza ei alte valori, alte principii,
modificând nu atât forma, cât fondul. Ca atare, orice familie nucleară poate
deveni o căsătorie deschisă în condiţiile în care îşi ajustează valorile şi stilul de
viaţă la acelea caracteristice acestui tip de convieţuire.

~ 288 ~
 Perspectivă socio-demografică: nupţialitatea, natalitatea,
divorţialitatea

Nupţialitatea
La originile ei, căsătoria părea a fi o necesitate. Eram aproape convinşi că
Dumnezeu ne priveşte cu mai multă îngăduinţă, aveam impresia că fantomele
adulterului nu vor mai bântui, puneam o oarecare ordine şi în cele materiale, ne
consolidam un statut şi un nume.
Între timp, bărbatul şi femeia au început să gândească şi au realizat că
ceea ce-i îndeamnă religia şi societatea să facă, e mai degrabă o constrângere, în
care au mai multe obligaţii decât drepturi.
Şi-au dat seama că Biserica te obligă să-i accepţi rigorile, deşi multe dintre
ele sunt depăşite şi aproape lipsite de aplicabilitate. Au conştientizat că, cele mai
multe pasiuni sexuale apar după căsătorie, şi nu înaintea ei. Au sesizat, din păcate,
că averile, pământurile şi casele sunt motivaţia inconştientă a căsătoriei, care se
detaşează semnificativ de celelalte ingrediente care conduc la întemeierea unei
familii. În fine, statutul nu era o garanţie a fericirii, ci mai degrabă o acceptare
pasivă a efectelor colaterale sau perverse, generatoare de monotonie şi
insatisfacţie.
Aşa stând lucrurile, oamenii au început să se întrebe, din ce în ce mai des,
de ce este necesară căsătoria. Cogniţiile s-au materializat în atitudini iar acestea
în comportamente. Prin urmare, consecvent şi temeinic, chiar dacă pe durata mai
multor secole, membrii cuplului au început să creadă în concubinaj.
Reacţiile celor doi piloni ai existenţei umane au venit imediat. Biserica s-
a mai flexibilizat şi, dacă vrem, ne uneşte destinele până când moartea ne va
despărţi cu mai mulţi parteneri, de-a lungul unei vieţi. Femeia nu mai e obligată
să-i preia numele bărbatului, ci poate să-l păstreze pe al ei sau să-l combine cu al
partenerului. Societatea nu-i mai stigmatizează pe divorţaţi, încurajându-i pe
indivizi să iasă dintr-o relaţie nefericită şi disfuncţională. De asemenea, îi
tolerează, din ce în ce mai mult, pe adulterini, aruncând vina infidelităţii pe umerii
partenerului care, neimplicat sau indiferent, ar determina indirect aventurile
celuilalt.
Chiar şi aşa, ne căsătorim din ce în ce mai rar şi, cei care o facem, suntem
din ce în ce mai puţin convinşi de utilitatea acestui lucru. La nivel mondial,
trendul descrescător este evident.
În România, lucrurile sunt puţin mai complicate. Comunismul ne-a
învăţat cât e de bine să uneşti două sărăcii şi să procreezi în condiţii precare căci,
nu-i aşa, unde mănâncă doi, mănâncă şi-al treilea. Valorile suferinţei ne-au
marcat atât de tare, încât am valorizat familia din necesitate şi nu, neapărat, din
convingere, cum încearcă să sugereze tradiţionaliştii.
Numai că post-comunismul n-a schimbat prea multe în ceea ce priveşte
nivelul de viaţă. Am rămas la fel de săraci, deşi mai liberi, am învăţat să trăim
~ 289 ~
din credite din ce în ce mai mari. Practic, înfiinţarea unei familii a rămas singura
opţiune posibilă de a reuşi achiziţionarea unei locuinţe sau încropirea unui buget
de cheltuieli necesare subzistenţei. Continuăm să ne căsătorim preponderent din
interes, chiar dacă fiorii dragostei sunt din ce în ce mai prezenţi. Însă, deşi iubirea
ne poate ţine în concubinaj, sărăcia ne obligă să întemeiem o familie.
Tabelul 8. Evoluţia ratei nupţialităţii în România în perioada 1950-2011
RATA NUPŢIALITĂŢII
AN (numărul căsătoriilor dintr-un an
raportat la populaţia medie din anul respectiv
şi se exprimă în număr de căsătorii la 1000 locuitori)
1950 11,7
1960 10,7
1970 7,2
1980 8,2
1989 7,7
1990 8,3
1995 6,8
2000 6,1
2005 6,6
2009 6,3
2011 4,9

Sursa: Anuarul statistic al României, 2012

Dacă privim evoluţia vârstei medii la căsătorie, observăm că aceasta are

o constantă tendinţă de creştere, atât la femei, cât şi la bărbaţi, iar vârsta medie la
prima căsătorie respectă algoritmul.

Tabelul 9. Vârsta medie la căsătorie şi vârsta medie la prima căsătorie în România

VÂRSTA MEDIE LA CĂSĂTORIE VÂRSTA MEDIE LA
AN PRIMA CĂSĂTORIE
Soţ Soţie Soţ Soţie
1990 26,9 23,7 25,0 22,0
1995 28,0 24,5 26,0 22,8
2000 28,9 25,4 26,9 23,6
2005 30,7 27,1 28,5 25,2
2009 30,9 27,5 29,1 25,8
2011 31,4 28,8 29,3 26,2

Sursa: Anuarul statistic al României, 2012

În altă ordine de idei, a devenit deja o axiomă faptul că mariajul precoce

este specific zonelor rurale iar cel încheiat la vârste înaintate este mai frecvent în
mediul urban.

~ 290 ~
 Femeile se căsătoresc mai repede decât bărbaţii,
deşi în privinţa recăsătoririi lucrurile stau exact pe dos.

O altă constatare interesantă ar fi şi aceea că, în ultimii ani, cea mai

semnificativă creştere a ratei nupţialităţii s-a înregistrat la grupele de vârstă 35-
39 ani (pentru femei) şi 40-44 ani (pentru bărbaţi).
Aşadar, căsătoria s-a devalorizat ceea ce, din punct de vedere filosofic,
induce următorul raţionament (aparent) incontestabil: oamenii tind să se întoarcă
la starea naturală, de libertate partenerială, neconstrânsă de acte sau înscrisuri.
Este clar că ceva n-a mers, că instituţia căsătoriei n-a fost neapărat un progres.
Avalanşa uniunilor libere, a căsătoriilor deschise, a familiilor monoparentale sau
a altor forme atipice de convieţuire reprezintă dovada elocventă a faptului că, în
sine, căsătoria tinde să devină ultimul lucru la care se gândeşte un cuplu care nu
vrea să strice o relaţie funcţională şi intrinsec motivantă.

Natalitatea
Familiile au din ce în ce mai puţini copii iar vârsta mamelor la prima
naştere creşte din ce în ce mai mult. Scăderea numărului copiilor nu e un fapt
îngrijorător pentru o planetă care abia ne mai suportă, numai că tendinţa nu e
uniformă şi poate crea dezechilibre pe termen lung.

La români, natalitatea este de 10,2 născuţi la 1000 locuitori,

în timp ce la romi se înregistrează o natalitate de 25,0 născuţi la 1000 locuitori.
(Recensământul din 2002)

Faţă de 63% în 1990, 48% dintre copiii născuţi în S.U.A. în 2008 nu sunt albi.
Explicaţia: în medie, hispanicii au 3,0 copii, afro-americanii 2,13, asiaticii 2,04 iar albii
1,87.
(Gheţău, 2009)

E adevărat că statele europene care au politici sociale sănătoase

încurajează natalitatea, dar nici acolo familiile nu prea își mai doresc să aducă pe
lume copii.

~ 291 ~
 Tabelul 10. Rata natalităţii în Europa (2011)
Turcia 17,2
Danemarca 10,6
Austria 9,3
România 9,2
Portugalia 9,2
Germania 8,1
Sursa: Anuarul statistic al României, 2012

Explicaţii sunt multe, printre ele numărându-se:

1. diminuarea numărului familiilor extinse

Generalizarea familiei nucleare a produs ruptura faţă de tradiţionalitate şi
valorile ei, faţă de modelele oferite şi impunerea tacită a lor. Familia nucleară şi-
a creat o nouă identitate, nemaifiind supusă autorităţii celui mai în vârstă şi
cerinţelor acestuia de a avea cât mai mulţi urmaşi, care să-i moştenească
pământurile şi să-i ducă mai departe meşteşugurile.

2. cariera profesională a femeii

Femeia a vrut să iasă din casă şi, pentru aceasta, a trebuit să renunţe la
singurul lucru pe care-l făcea acolo: creşterea copiilor. Iniţial, a crezut că viaţa
socială este doar un hobby, care n-o va împiedica să-şi continue vechile
îndeletniciri. Însă, nu i-a trebuit mult timp să conştientizeze că, ieşitul în societate
nu i-a adus altceva decât un nou loc de muncă, pe lângă cel de acasă. Aşa că, a
trebuit să renunţe la unul dintre ele.

Cu cât creşte nivelul de educaţie al femeii,

cu atât scade natalitatea şi creşte vârsta mamei la prima naştere.

Dacă în privinţa sarcinilor gospodăreşti a fost mai uşor, pentru că le-a

împărţit cu bărbatul, în ceea ce priveşte creşterea şi mai ales naşterea copiilor,
soluţia a fost mai simplă. A decis că, cel puţin o perioadă de timp, copilul o
încurcă şi, prin urmare, a renunţat la el. Despre posibilitatea de a face mai mulţi,
nici nu se mai punea problema. Bărbatul a acceptat din nou, pasiv, decizia pentru
că nu avea ce să facă şi oricum apăruseră metodele contraceptive.
Aşa că, ambiţia femeii de a ieşi pe piaţa muncii şi dorinţa ei de a rămâne
acolo, a generat o schimbare a filosofiei de viaţă tradusă, în esenţă, prin
renunţarea sau amânarea îndelungată a procreării.

3. problemele social-economice
În ciuda unor perioade de avânt economic, periodic şi din ce în ce mai des
ne confruntăm cu crize, care lasă deschise interogaţiile privind necesitatea

~ 292 ~
naşterii unui copil. Dificultăţile financiare, şomajul, problemele locative, nevoia
continuă de specializare şi perfecţionare, toate acestea induc o stare de pesimism
privind posibilităţile efective de a-i oferi unui copil tot ce acesta ar avea nevoie.
Practic, industrializarea, urbanizarea sau progresul tehnologic au crescut
pretenţiile vis-a-vis de investiţia necesară într-un copil, până acolo încât se pune
în discuţie însăşi posibilitatea procreării lui.

4. schimbarea filosofiei de viaţă

Cuplul tânăr contemporan a învăţat să trăiască mai degrabă pentru el,
decât pentru ceilalţi semnificativi, fie ei părinţi sau copii. Dorinţa acestuia de a-
şi trăi viaţa (de a petrece, de a călători etc.) a devenit o strategie existenţială,
neînţeleasă de generaţiile anterioare, care trăiau în universul îngust al familiei şi
se subordonau cu totul ei.
Astăzi, se pune accent pe hobby-uri, pe drumeţii, pe sporturi extreme şi
pe night-cluburi, lucruri care nu sunt compatibile cu schimbatul scutecelor sau
alăptatul periodic. Prin urmare, se amână cât se poate de mult aducerea pe lume
a unui copil, pentru a se epuiza paleta diversificată a tentaţiilor hedoniste şi a
evita disconfortul psihologic că ne-a trecut viaţa şi noi n-am făcut nimic altceva
decât să trecem prin ea.

5. cauze psihologice
Există situaţii când membrii cuplului amână naşterea unui copil pe motive
subiective, mai mult sau mai puţin întemeiate. De exemplu, unii se tem că ar fi
depăşiţi de situaţie, că nu s-ar descurca şi că ar trebui să se mai maturizeze, deşi
nimeni n-are experienţă la primul născut şi nici siguranţa că va reacţiona adecvat
la problemele ivite.
Alţii, mai ales bărbaţii, se gândesc că apariţia unui copil va duce la
neglijarea lor, la concentrarea atenţiei asupra bebeluşului şi la ignorarea laturii
erotico-sentimentale. Aceasta este, mai degrabă, o formă de egoism, de
posesivitate şi/sau de narcisism, care ridică mari semne de întrebare privind
capacitatea respectivilor de a-şi educa sau de a-şi iubi eventualii copii.
În fine, un alt exemplu îl reprezintă experienţele nefaste din copilărie ale
unuia dintre membrii cuplului, ce au generat o aversiune crescută faţă de proprii
părinţi. Teama acestuia s-ar explica prin posibilitatea teoretică ca şi propriul copil
să-l respingă, deşi îndoiala nu se explică, atâta timp cât datele socializării sunt cu
totul altele.
Oricum, cauzele psihologice, mult mai diversificate decât am putea crede,
nu sunt justificate şi reflectă, mai degrabă, căutarea unui alibi pentru a justifica
dorinţa de a nu avea un copil. În situaţia în care motivele sunt reale, poate că este
chiar indicat să nu devină părinţi pentru că e greu să rezolvi problemele unui
copil, în condițiile în care părintele nu şi le-a rezolvat pe-ale lui.

~ 293 ~
 Tabelul 11. Evoluţia ratei natalităţii în România în perioada 1930-2011
RATA NATALITĂŢII
AN (numărul de născuţi-vii dintr-un an
raportat la populaţia medie din anul respectiv
şi se exprimă în număr de născuţi-vii la 1000 locuitori)
1930 34,1
1940 26,0
1960 19,1
1970 21,1
1980 18,0
1989 16,0
1990 13,6
2000 10,5
2005 10,2
2009 10,4
2011 9,2
Sursa: Anuarul statistic al României, 2012

Am analizat până acum de ce a scăzut natalitatea. Să vedem, însă, şi

implicaţiile generate de vârsta mamei la prima naştere.
Tabelul 12. Vârsta medie a mamei la naştere în perioada 2000-2011
AN LA PRIMA NAŞTERE PENTRU TOATE NAŞTERILE
2000 23,7 25,5
2005 24,9 26,7
2009 25,6 27,3
2011 26,2 27,7
Sursa: Anuarul statistic al României, 2012

Statisticile spun că mamele nasc pentru prima oară din ce în ce mai târziu.
Asta, în ciuda faptului că îşi încep viaţa sexuală din ce în ce mai devreme.
Concluzia primară ar fi aceea că femeilor le place sexul mai mult decât
maternitatea. Totuși, utilizarea metodelor contraceptive este încă redusă iar
numărul avorturilor este încă ridicat.

Femeilor le place sexul mai mult decât maternitatea.

Consecinţele parentalităţii târzii sunt, însă, mult mai complexe. Printre

ele, se numără:
1. implicaţii de ordin medical
Cu cât creşte vârsta mamei la prima naştere, cu atât creşte riscul ca sarcina
sau copilul să aibă mai multe probleme. Practic, normalitatea evoluţiei sarcinii
este mai redusă, ceea ce face ca stresul să fie mai ridicat, fapt care ridică multe
interogaţii privind posibilitatea naşterii unui al doilea copil.

~ 294 ~
 2. implicaţii de ordin educaţional
Naşterile târzii implică decalaje mari între generaţii. Aşa se face că există
probabilitatea ca părinţii să nu mai apuce nici măcar să ajungă bunici, dacă se
menţine această tendinţă, deși creșterea speranței de viață oferă șanse în acest
sens.
Mai mult, vor apărea decalaje din ce în ce mai mari în ceea ce priveşte
valorile, stilul de viaţă, mentalităţile, ceea ce va adânci conflictul dintre generaţii.
Este posibil ca să apară, din ce în ce mai des, dizarmonii parentale, generate în
special de diferenţa mare de vârstă dintre părinţi şi copil. Acesta este un efect
pervers al parentalităţii târzii, o consecinţă a amânării conştiente şi consecvente,
pe durata a cât mai mulţi ani posibil, a aducerii pe lume a unui copil.
3. implicaţii de ordin emoţional
Cu cât vârsta părinţilor este mai ridicată, cu atât implicarea emoţională
tinde să crească, până către o situație în care copilul poate să fie sufocat de atenţia
şi dragostea acordată. În condiţiile în care nu mai apar şi alţi fraţi, posesivitatea
se multiplică iar dorinţa de a-i controla orice aspect al vieţii devine evidentă.
Mulţi copii ajung să speculeze dragostea nemărginită acordată şi devin,
indirect, profitori, aroganţi, nerecunoscători, pretenţioşi, nemulţumiţi. Toate
acestea pentru că au fost determinaţi să aprecieze că totul li se cuvine. Alţii,
dimpotrivă, ar prefera să renunţe la atâta „dragoste”, pentru a beneficia de mai
multă libertate. Se simt ca într-o închisoare din care vor să evadeze, deşi gardienii
îi tratează cu afecţiune şi nu cu dispreţ.
Din păcate, cele două situaţii prezentate sunt din ce în ce mai frecvente
iar solidaritatea familială din ce în ce mai scăzută. Diferenţa accentuată între
generaţii îşi spune cuvântul iar soluţiile nu sunt deloc simple. Uneori ne
complicăm singuri viaţa, în condiţiile în care viaţa este, oricum, foarte
complicată.
Aşadar, natalitatea generează probleme, cu efecte imediate sau pe termen
lung, atât pentru familie, cât şi pentru societate. Pentru familie contează calitatea
copiilor, pentru societate, numărul lor, familia trebuie să-i crească iar societatea
să-i integreze pentru a-i aduce profit.

Divorţialitatea
Divorţul exprimă plăcerea de a lăsa în spate aşteptările neîmplinite şi
speranţa de a le materializa cu altcineva. Doar inconştienţii şi îndrăgostiţii peste
măsură mai pleacă la drum cu gândul că doar moartea îi va despărţi. Fiecare se
gândeşte, chiar dacă nu are întotdeauna forţa s-o exprime, că mariajul e funcţional
atâta timp cât datele iniţiale nu se schimbă.

~ 295 ~
 Tabelul 13. Evoluţia ratei divorţialităţii în România în perioada 1930-2011
RATA DIVORŢIALITĂŢII
AN (numărul divorţurilor dintr-un an raportat la populaţia medie din anul
respectiv şi se exprimă în număr de divorţuri la 1000 locuitori)
1930 0,4
1940 0,5
1960 2,0
1970 0,3
1980 1,5
1989 1,5
1990 1,4
2000 1,3
2005 1,5
2009 1,5
2011 1,6
Sursa: Anuarul statistic al României, 2012

Însă, după căsătorie, totul se schimbă... Mai devreme sau mai târziu, în
funcţie de intensitatea pasiunii iniţiale. Paradoxal, însă, nu certificatul de
căsătorie în sine modifică datele, ci ceea ce se află în spatele lui. Convieţuirea
efectivă, implicarea părinţilor, greutăţile financiare, lipsa timpului etc., toate
acestea pot fi cauze ale schimbării. Totuşi, principala cauză o reprezintă
modificarea atitudinii faţă de celălalt. Încet, încet, ne comportăm din ce în ce mai
diferit faţă de perioada curtării. Îi acceptăm mai greu pasiunile, îi respingem mai
insistent prietenii, îi vedem mai degrabă defectele. Şi, mai presus de toate,
încercăm să-l dominăm.
Ideea greşită de la care se pleacă este aceea că, dacă celălalt te iubeşte, îl
poţi transforma după cum îţi doreşti. Numai că, dorinţa transformării intervine,
de obicei, după ce se diminuează iubirea, când nu se mai poate face nimic. În
faza îndrăgostirii, mai poţi spera la modificări atitudinalo-comportamentale în
sensul dorit, pentru că toleranţa este mare şi acceptarea compromisului se face
aproape inconştient. Însă, la rândul tău îndrăgostit, nu-ţi propui acest lucru cu
partenerul deoarece nu vezi nici tu prea limpede lucrurile evidente.

Peste 80% din cuplurile căsătorite de peste 25 de ani

care au declarat că s-ar recăsători cu aceiaşi persoană,
au afirmat că s-au străduit să-şi accepte partenerii aşa cum sunt ei, fără a încerca să-i
schimbe.
(Ziglar, 1990)

După căsătorie, mirajul dispare şi devin vizibile şi supărătoare aspecte

anterior ignorate. În acest moment, rezistenţa la schimbare este mare iar
interogaţiile privind persistenţa iubirii din ce în ce mai multe. Acum încolţeşte
ideea despărţirii, idee pusă în practică, mai degrabă de cei pasionali. Chiar dacă
~ 296 ~
nedovedită, se poate considera că există o relaţie direct proporţională între
intensitatea iubirii şi rapiditatea cu care se ajunge la divorţ. Astfel, cu cât pasiunea
anterioară căsătoriei a fost mai mare, cu atât uşurinţa cu care se pune în practică
un divorţ este mai ridicată.

În U.E. are loc un divorţ la fiecare 30 de secunde.

(L’Evolution de la famille en Europe, 2008)

De cele mai multe ori, înainte, în timpul sau după finalizarea oficială a divorţului,
apar regretele. Mulţi indivizi aflaţi în această situaţie se gândesc la anii irosiţi, la
sentimentele reale pe care le-au avut, la dificultatea de a întâlni alt partener care
să aibă, cel puţin, aceleaşi calităţi. Atunci apare, cel puţin inconştient şi, de cele
mai multe ori, neexprimat, gândul că s-ar mai putea repara ceva. Însă, partea
proastă este că acest gând nu-i loveşte pe amândoi în acelaşi timp.
Resemnaţi sau nu, se trezesc singuri într-un noian de frământări. După
ore, zile sau luni de analiză, fiecare îşi promite că n-o să mai repete greşelile
făcute şi n-o să se mai arunce cu inconştienţă într-o nouă relaţie. Practic, acest
lucru se traduce în faptul că cei divorţaţi vor să reducă intensitatea implicării
sentimentale cu un alt partener, până la a controla afectiv raţionalitatea şi
funcţionalitatea relaţiei. Admiţând cele spuse până acum, apar mai multe
posibilităţi:
1. când individul nu poate gestiona implicarea sentimentală şi se
îndrăgosteşte din nou, comiţând, fie aceleaşi greşeli, fie altele;
2. când individul devine mai detaşat şi mai pragmatic, privind cum
celălalt se implică emoţional, manipulându-l şi lăsându-l să-şi
construiască extazul inconştient.
3. când individul întâlneşte un partener cu aceleaşi principii, trecut, nu
neapărat printr-un divorţ, ci prin unul sau mai multe concubinaje
nereuşite. Această situaţie este cea mai funcţională pentru un cuplu, a
cărui stabilitate poate fi garantată de o iubire raţională, matură,
susţinută de încredere reciprocă, comunicare eficientă, respectul
aspiraţiilor şi toleranţa capriciilor.
Până acum am analizat divorţialitatea generată de vicisitudinile iubirii, cu
alte cuvinte divorţialitatea partenerilor fideli. Există, însă, frecvente situaţii când
se ajunge la divorţ din cauza infidelităţii. Aproape că nu mai contează cauza, deşi
adulterul generat de insatisfacţia sexuală poate fi diferit de acela cauzat de
pasiunea punctuală şi trecătoare pentru cineva irezistibil sau fatal. În primul caz,
căutăm orgasmul pe care nu-l avem, în cel de-al doilea căutăm să vedem ce poate
fi dincolo de el.

~ 297 ~
 Pare paradoxal ca într-o lume a libertăţii sexuale, într-o societate
dominată de nuditate şi non-conformism, infidelitatea să genereze atâtea
despărţiri. Pot apărea, şi în acest caz, mai multe explicaţii:
1. suntem încă tradiţionalişti ca valoare şi posesivi ca simbol. Ne
deranjează să ni se ia ce-i al nostru, chiar dacă nu ni s-a luat nimic cu forţa. Prin
căsătorie, devenim stăpânii organului genital al celuilalt fără să avem, însă, nici
o modalitate de protecţie a lui. Suntem proprietarii a ceea ce ni se poate lua
oricând, fără ştiinţa noastră. Infidelitatea ne doare atât de tare, încât suntem
dispuşi să cedăm gratis, indiferent cine ar cumpăra.

Infidelitatea ne doare atât de tare,

încât suntem dispuşi să cedăm gratis, indiferent cine ar cumpăra.

2. adulterul asumat conştient, mai ales acela pe termen lung, poate fi o

motivaţie plauzibilă pentru acela care vrea să iasă, dar nu vrea să plece el. Cu alte
cuvinte, căsătoria n-ar fi decât un paravan pentru o viaţă anostă şi monotonă care,
dacă s-ar prăbuşi, oricum ar îngropa ceva detestat. Ideea ar fi ca să-l determinăm
pe celălalt să-şi dorească divorţul, pentru a-ţi păstra tu o aură de familist convins,
rănit de gesturile celuilalt.
3. societatea contemporană valorizează sexul iar acesta a devenit mai
înşelător ca banii. Orice orgasm apărut după o relaţie sexuală nesatisfăcătoare ne
conduce la ideea că e de ajuns să fii compatibil, pentru a fi şi fericit. Uşurinţa cu
care se renunţă la tot, pentru un sex de calitate, explică nebunia societăţii în care
trăim, obsesia satisfacerii celuilalt şi mai ales a ta. Se ignoră, însă, cu uşurinţă
faptul că pasiunea sexuală este dată de însăşi existenţa adulterului, aceasta
diminuându-se în condiţiile intrării în normalitate şi cotidian.
Divorţul generat de adulter rămâne un pas înainte pentru cei care şi-au
epuizat degeaba sentimentul pasional şi un pas înapoi pentru cei care şi-au
construit fericirea pe nefericirea celuilalt.
Analizând obiectiv datele, observăm că România rămâne în categoria
ţărilor europene cu divorţialitate scăzută, anchetele efectuate indicând o
intoleranţă ridicată a românilor, în raport cu restul ţărilor europene.

63% dintre români se pronunţă împotriva divorţului.

(European Values Survey, 2008)

Asta, în timp ce mai mult de jumătate dintre adolescenţii americani au

părinţii biologici divorţaţi (Fagan, 2010). La noi, partenerii se despart mai greu
dacă au copii iar numărul divorţurilor scade odată cu numărul copiilor aflaţi în
întreţinere.
~ 298 ~
 Cine şi de ce divorţează? Lucrurile nu sunt atât de clare, chiar dacă există
şi tendinţe atemporale, cum ar fi proporţia mai mare de divorţaţi în rândul celor
cu studii superioare, comparativ cu persoanele având pregătire medie (Thorton,
1977). Cercetări diverse ajung, de multe ori la concluzii total diferite.

Cercetare:
D. Sicoe (1999) arată că divorţialitatea este mult mai ridicată în rândul celor care au
coabitat anterior, în timp ce G. Ghebrea (1999) consideră că o durată de cel puţin doi ani de
convieţuire înainte de căsătorie creşte probabilitatea stabilităţii căsniciei.

Totuşi, dincolo de incertitudini, specialiştii în domeniu apreciază că:

1) cei care au un prieten sau o rudă divorţată au 12% şanse să divorţeze ei
înşişi;
2) cu cât este mai mare numărul de prietenii împărtăşite reciproc de cei
doi membrii ai cuplului, cu atât este mai mică probabilitatea lor de a
divorţa;
3) există persoane predispuse la divorţuri repetate, indiferent de
caracteristicile partenerului;
4) cele 4 A-uri ale divorţului sunt :
 adulterul - 1/4 din femeile şi 1/4 din bărbaţii decişi să divorţeze indică
infidelitatea ca fiind motivul separării (Dörrzapf, 1999). Poate tocmai
de aceea, 6 din 10 femei şi 5 din 10 bărbaţi apreciază că fidelitatea
este mai importantă decât securitatea financiară sau decât o bună
relaţie sexuală (Ziglar, 1990);
 absenţa - accentuarea individualismului şi egocentrismului
favorizează neimplicarea în problemele şi preocupările celuilalt;
 abuzul - între 3-4 milioane de femei sunt bătute anual de soţii lor, de
foştii soţi sau de amanţi (Ziglar, 1990);
 alcoolul - în 4 din 5 divorţuri soţia este cea care înaintează această
acţiune (R. Dörrzapf, 1999), în majoritatea cazurilor alcoolul fiind
cauza care determină separarea celor doi parteneri.
Dincolo de cele 4 A-uri, societatea contemporană a amplificat şi
diversificat cauzele dizarmoniilor conjugale, crescând semnificativ numărul
acelora care consideră că viaţa nu mai merită trăită pentru a celebra nunţi de aur
sau de argint.

A scăzut drastic numărul persoanelor care îşi proiectează viitorul îndepărtat

alături de acelaşi partener.

Glumind serios, divorţialitatea a crescut şi pentru că un număr tot mai mare

de oameni se recăsătoresc. Recăsătorirea a luat o amploare fără precedent, deşi
aproximativ 60% dintre cei căsătoriţi a doua oară, 70% dintre cei căsătoriţi a treia

~ 299 ~
oară şi peste 80% dintre cei căsătoriţi a patra oară termină printr-un nou divorţ
(Ziglar, 1990).
Acestea ar fi câteva dintre cauzele care favorizează disrupţia maritală. Însă,
ar fi interesant să reţinem că, atunci când un partener decide că relaţia conjugală
nu mai are nici un viitor, celălalt nu mai poate face aproape nimic pentru a
schimba situaţia, oricât de mult ar lăsa de la el (Pizzo şi alţii, 1998). Şi aceasta
pentru că, în majoritatea cazurilor, înstrăinarea fizică dintre cei doi este precedată
de o separare socială: individul care doreşte ruptura îşi face prieteni noi, îşi
fixează alte obiective, în contexte în care partenerul de viaţă nu mai este prezent.
De asemenea, trebuie reţinut că omul nu este niciodată mai pregătit să renunţe la
o iubire veche decât atunci când apare o nouă iubire.

Atunci când un partener decide că relaţia conjugală nu mai are nici un viitor,
celălalt nu mai poate face aproape nimic pentru a schimba situaţia,
oricât de mult ar lăsa de la el.

Poate şi din aceste motive, foarte multe publicaţii nu se mai concentrează

asupra felului în care poţi avea o căsnicie fericită, ci prezintă modalităţi cât mai
diverse de a trece de un divorţ, suferind cât mai puţin. Iniţiativa acestor publicaţii
este lăudabilă, pentru că s-a demonstrat că nici un incident din viaţa de adult nu
ne descurajează mai mult în privinţa relaţiilor interumane decât divorţul
(McGinnis, 1979).

Cele şase dimensiuni ale procesului de disoluţie a cuplurilor conjugale:

1) emoţională, ce poate avea loc cu mult înainte ca un cuplu să se separe
fizic;
2) legală, ce consfinţeşte desfacerea juridică a căsătoriei;
3) economică, ce implică separarea bunurilor;
4) parentală, ce se referă la îngrijirea copiilor minori şi la dreptul la vizită;
5) socială, care priveşte contactele cu prietenii şi cunoştinţele;
6) psihică, ce se referă la problemele restabilirii individului independent,
după divorţ.
(Bohannan, 1970)

Efectele divorţului sunt extrem de complexe, cele mai importante fiind

următoarele:
1) tentaţia neîncrederii
Comparativ cu persoanele necăsătorite, cele divorţate pun mai des sub
semnul întrebării necesitatea legalizării unei relaţii. Oficializarea unei legături de
parteneriat este, de cele mai multe ori, efectul unor constrângeri de ordin
~ 300 ~
economic sau social şi nu neapărat o dorinţă intimă a căsătoritului recidivist.
Îndoiala acestuia că noua familie va fi ocolită de probleme nu se va spulbera
aproape niciodată.
2) tentaţia generalizării
Tendinţa indivizilor de a considera că toate persoanele de acelaşi sex cu
partenerul de care a divorţat sunt la fel cu acesta şi că, mai devreme sau mai
târziu, problemele trecute se vor repeta în viitor este una dintre cele mai spontane
şi longevive prejudecăţi. De multe ori, provocăm noi înşine partenerul să se
comporte în direcţia profetizată, pentru a ne verifica ipotezele şi a adăuga încă un
strop de neîncredere unei relaţii plecată din start cu şanse reduse de reuşită.
3) tentaţia inflexibilităţii
În general, persoana divorţată nu mai este dispusă într-o nouă relaţie să
accepte prea multe compromisuri. Ea consideră, dat fiind rezultatul negativ al
căsniciei, că n-a meritat sacrificiul făcut şi, pentru a preîntâmpina eventualele
regrete cu noul partener, adoptă o poziţie inflexibilă, cerându-i acestuia să o
accepte aşa cum e. Soluţia rigidităţii nu face altceva decât să-i întărească
convingerea concubinului că divorţul partenerului are şi alte cauze, izvorâte din
incapacitatea acestuia de a ţine cont şi de nevoile celuilalt.
4) tentaţia neimplicării
Divorţul aduce cu sine şi decizia individuală şi (in)conştientă a celor doi de
a se implica sentimental mai puţin în viitoarele relaţii. Stresul psihic al separării
macină dorinţa indivizilor de a-şi oferi afectivitatea şi pasiunea cu atâta
nonşalanţă ca în primul mariaj. De aceea, noii parteneri ar trebui să aibă multă
răbdare cu sentimentele rănite ale celor care au cunoscut experienţa unui divorţ.
5) tentaţia comparării
Majoritatea persoanelor divorţate au tendinţa de a recurge la comparaţii,
căutând la noul partener exact calităţile avute de vechiul soţ. Foarte puţini reuşesc
să înţeleagă că fiecare individ are personalitatea sa, fiecare ne poate oferi la fel
de mult, chiar dacă mereu altceva. Important este să ştim să apreciem calităţile
unei persoane, fără a le raporta la ce-am avut sau la ce-am fi putut avea.
6) tentaţia resemnării
Divorţul poate genera şi cazuri de acută resemnare, în care individul să
devină indiferent la tot ceea ce înseamnă aventură, dragoste, căsătorie, copii. El
se poate retrage în sine, spre a-şi găsi liniştea interioară sau îşi poate canaliza
întreaga energie în cariera profesională, singura care-i mai poate oferi satisfacţii.
Aceste efecte au consecinţe importante asupra psihicului celui divorţat şi
asupra modalităţilor viitoare de interrelaţionare afectivă cu ceilalţi. Din această
perspectivă, divorţul este un examen nedorit al maturităţii noastre, o dovadă că
putem lupta cu noi înşine pentru a încerca să fim din nou fericiţi.

96% dintre indivizi resping ideea că

este mai bine să ai un mariaj nereuşit decât să nu-l ai deloc.
(Hardyment, 1998)

~ 301 ~
 Dincolo de efecte, sociologii au constatat că majoritatea bărbaţilor se
recăsătoresc mai repede decât femeile. Şi aceasta pentru că femeile par a fi
dominate mai mult de procese de conştiinţă şi tulburări psiho-fiziologice care fac
mai probabilă o perioadă de pauză decât intrarea rapidă într-o nouă relaţie.
Pe de altă parte, femeile intră mai uşor decât bărbaţii într-o nouă relaţie cu
o persoană, la rândul ei, divorţată. Însă, relaţia unei femei cu un bărbat divorţat
este influenţată decisiv de mai mulţi factori (Hartman, 2007):
1. timpul scurs de la finalizarea divorţului (cu cât este mai mic, cu atât poate
complica relaţia pentru că, emoţional, bărbatul poate să nu se fi desprins de fosta
soţie);
2. durata căsniciei (cu cât a fost mai mare, cu atât încărcătura emoţională
este mai puternică);
3. motivul divorţului (dacă bărbatul şi-a dorit divorţul atunci sunt şanse mai
mari ca el să fie pregătit pentru o nouă relaţie);
4. copiii (relaţia tată-copil implică şi relaţia între foştii soţi, ceea ce poate
genera dificultăţi în noua relaţie a bărbatului).
Autoarea citată a elaborat şi un indice de dificultate al relaţiei cu un bărbat
divorţat, considerând că indicele cel mai scăzut este acela în care bărbatul a avut
o căsnicie scurtă, fără copii, şi este divorţat de mai mult timp, din dorinţa lui.

În general, 50% dintre căsătorii sfârşesc printr-un divorţ.

Aproape 60% dintre cei căsătoriţi a doua oară, 70% dintre cei căsătoriţi a treia oară
şi peste 80% dintre cei căsătoriţi a patra oară divorţează.
De fapt, statisticile dovedesc că prima dată ne alegem cel mai bine partenerul.
(Ziglar, 1990)

Acestea ar fi tendinţele indicatorilor analizaţi. Din păcate, statul nu face

nimic să schimbe aceste tendinţe, căci politica socială este ultimul tip de politică
de care guvernanţii sunt interesaţi. Ne amăgim că identificăm explicaţii
sociologice sau raţionamente statistice pentru a justifica trenduri ale realităţii
sociale, dar adevărul este că apatia şi indiferenţa statutului generează şi întreţine
haosul demografic din care nu mai putem ieşi. Politica socială este o iluzie,
pentru că nimeni nu te ajută cu nimic. Dincolo de opţiunea personală, nu avem
nicio motivaţie să ne căsătorim şi nici să facem copii. Societatea ne-a împins în
dezordine iar statul ne lasă acolo, să ne descurcăm cum putem. Nu mai sperăm la
măsuri pronataliste, atâta timp cât ni s-au redus drepturile pe care încă le mai
aveam. Alocaţiile pentru copii sunt din ce în ce mai mici şi tind inexplicabil către
zero. Sistemul medical este la pământ şi nici cel educaţional nu se simte prea
bine. Naştem copii pentru că ni-i dorim prea mult, aproape invers proporţional pe
~ 302 ~
cât şi-i mai doreşte statul. Oare, unde este Cetatea de altădată? De altfel, am intrat
în mileniul în care, numeric, am devenit prea mulţi, şi de ce ne-ar mai interesa
politicile pronataliste când unii se gândesc dacă ne mai suportă planeta pe noi.

Abordarea funcţională
Fiind o realitate socială atât de complexă, familia a devenit - inevitabil -
subiect şi obiect predilect al cercetărilor inter şi multi-disciplinare, între care cele
de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie şi psihopatologie
deţin poziţii prioritare. Prin urmare, au apărut o serie de paradigme care încearcă
să explice funcţionalitatea familiei, fiecare având concepte, poziţii şi metode de
investigare proprii.
Bineînţeles că fiecare paradigmă are pretenţia că explică cel mai bine
această funcţionalitate. Dincolo de limitele sau virtuţile lor, este utilă prezentarea
acestor teorii, fie şi numai pentru evidenţierea perspectivelor implicate de studiul
familiei.

1. Teoria ciclurilor vieţii

Această abordare se focalizează pe înţelegerea dezvoltării şi creşterii
membrilor familiei în perspectivă evolutivă. Teoreticienii dezvoltării gândesc
ciclurile vieţii individuale şi familiale în termeni de stadii specifice. Stadiile
urmează o ordine secvenţială, asemănătoare pentru oricine, dar în cadrul fiecărui
stadiu reacţiile psihologice ale oamenilor variază foarte mult.
Schema ciclurilor vieţii familiale (Hill, 1970) precizează intervalele de timp
în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei, oferind - din punct de vedere
metodologic - posibilitatea focalizării cercetărilor pe problematica familiei într-
unul sau altul din stadiile ei de dezvoltare. Aceste stadii sunt:
1. stadiul familiei fără copii;
2. stadiul familiei cu copii preşcolari;
3. stadiul familiei cu copii de vârstă şcolară;
4. stadiul familiei părăsită de copiii deveniţi adulţi;
5. stadiul „familiei" omului singur (văduvia).
Plecând de la aceste stadii, se pot identifica problemele cu care se confruntă
familia în fiecare ciclu de viaţă (Şchiopu şi Verza, 1981):
1. în primul stadiu, familia este dominată de expansiunea dorinţei de
întreţinere a confortului afectiv. Partenerii îşi descoperă treptat însuşirile de
profunzime şi încearcă să se adapteze. Rolurile se diferenţiază şi se consolidează,
instituindu-se grade de dependenţă, de autonomie a fiecăruia dintre cei doi
parteneri;
2. în al doilea stagiu, se (re)stabilesc regulile de bază ale familiei, sensul
circulaţiei afecţiunii, zonele de toleranţă şi intoleranţă în creşterea copiilor, care
sunt încă mici;

~ 303 ~
 3. în al treilea stadiu, rolul parental devine mai încărcat, dată fiind intrarea
copiilor în şcoală. Rolurile profesionale fiind solicitante şi cele parentale mai
complicate, poate interveni o erodare a vieţii sexuale. Este perioada în care pot
apărea crize în căsnicie ce se soldează, uneori, cu divorţ;
4. în al patrulea stadiu, rolul parental devine situativ nou, prin plecarea
copiilor din casa părintească iar identitatea profesională poate intra în criză,
datorită dezagregării rolului profesional. Este perioada caracterizată, fie de
tensiune (ca urmare a menopauzei mamei, ce poate induce nervozitate şi
anxietate), fie de linişte sufletească (reinstalându-se, la un nivel mai înalt, iubirea
şi tandreţea, pentru a înfrânge singurătatea şi bătrâneţea);
5. în ultimul stadiu apar probleme noi, legate de pierderea soţului sau a
soţiei. În schimb, apariţia nepoţilor reface cercul vieţii, al relaţiilor şi al
dorinţelor.
Aşadar, teoria ciclurilor vieţii include o analiză sistematică a schimbărilor
la care membrii familiei se pot aştepta pe parcursul existenţei lor.

2. Teoria structurală
Această abordare pleacă de la structura familiei şi aduce în discuţie
problema schimbărilor care au loc în interiorul acesteia, schimbări ce exprimă
dinamica şi prefacerile ei, uneori dramatice.
În acest sens, tranziţia familiei de la structura de tip tradiţional la cea de tip
modern a bulversat adoptarea rolurilor conjugale, şi aşa bulversate de influenţa
latentă şi inconştientă a modelelor parentale. Pentru a înţelege mai bine, să facem
câteva consideraţii.

Rolul: ansamblul comportamentelor pe care îl aşteaptă ceilalţi

de la individul care ocupă un anumit statut.

Rolul conjugal şi/sau parental se formează iniţial prin imitaţia (preluarea)

sau negarea (conştientă şi/sau inconştientă a) modelelor de rol corespondente,
cunoscute în familia de origine (de apartenenţă). Deşi individul se raportează la
acest model de rol cunoscut (acceptat sau negat), rolul conjugal şi/sau parental se
construieşte prin exersarea în propriul nucleu familial, căpătând o proprie şi
originală morfologie şi funcţionalitate (Mitrofan, 1989).
Însă, tributul modelelor de rol din copilărie este foarte mare. De exemplu,
în varianta în care rolurile familiale din familia de origine sunt acceptate şi
interiorizate, ele devin repere prin imitaţie. Aceste modele de rol sunt investite
de obicei de consorţi cu valoare de criteriu de referinţă pentru propriul rol
conjugal. Tocmai de aceea, abaterea partenerului de la rolul conjugal expectat
conduce la accentuarea unui sentiment de frustrare şi anxietate. Şi aceasta pentru
că soţii se raportează unul la altul conform normelor relaţionale şi funcţionale ale
~ 304 ~
comportamentului marital al părinţilor lor. Ca atare, comparaţiile, analogiile şi
nu de puţine ori disonanţele şi frustrările sunt frecvent exprimate (tatăl meu n-ar
fi spus mamei niciodată asta, la mine în familie nevasta trebuie să facă asta,
mama mea nu face acest lucru etc).
Prin urmare, adultul care caută perpetuu să identifice modelul matern sau
patern în conduita partenerului său marital se expune eşecului relaţional,
frustrându-şi partenerul şi autofrustrându-se pe sine, prejudiciind inter-adaptarea
şi inter-asimilarea diadică.
Pe de altă parte, în varianta în care relaţiile familiale din familiile de origine
sunt negate şi respinse, rolul conjugal şi/sau parental se poate construi în două
moduri. El poate fi raportat la un alt model de rol cunoscut şi acceptat şi, în acest
caz, pot apărea riscurile amintite anterior. În al doilea caz, individul poate
experimenta un model propriu de rol conjugal şi/sau parental, însă şi aici
problemele sunt foarte complexe şi dificile. Ele apar fie din neacceptarea acestui
model de partenerul de viaţă, fie din erorile inevitabile generate de însăşi noutatea
lui.
Acum, că am înţeles cum e cu rolurile, să analizăm câteva modele ale teoriei
structurale. Unul dintre ele a fost construit de T. Parsons şi R. Bales (1955), care
au evidenţiat structura familiei în funcţie de axa puterii (inferioară/superioară) şi
axa rolurilor (instrumental/expresiv).
Tabelul 14. Structura familiei după axa puterii şi axa rolurilor (Parsons şi Bales, 1955)
PUTERE ROL
Instrumental Expresiv
Superioară Tatăl-soţ Mama-soţie
Inferioară Fiu Fiică

Acest model indică faptul că tatăl-soţ guvernează diviziunea economică a

familiei, în timp ce mama-soţie guvernează latura afectiv-emoţională. La adresa
lui au apărut o serie de critici, conform cărora emanciparea femeii reduce puterea
bărbatului în cadrul familiei. Parsons a căutat să răspundă acestor critici,
afirmând că tatăl-soţ şi-a mutat puterea în societate, în timp ce rolul soţiei de lider
socio-emoţional a devenit central în cadrul familiei.
O clasificare ce surprinde mai bine structura de autoritate şi putere în cadrul
cuplului a fost realizată de H. Touzard (1966). Pornind de la două variabile
(acţiune/decizie) autorul a obţinut nouă tipuri de interacţiuni posibile, ce definesc
conduitele de rol din cadrul cuplului:
1. Autonomia soţului (bărbatul acţionează şi decide);
2. Autonomia soţiei (femeia acţionează şi decide);
3. Autocraţia soţului (bărbatul decide, femeia acţionează);
4. Autocraţia soţiei (femeia decide, bărbatul acţionează);
5. Conducerea soţului (bărbatul decide, acţionează împreună);
6. Conducerea soţiei (femeia decide, acţionează împreună);
~ 305 ~
 7. Diviziunea sincretică a rolurilor (bărbatul acţionează, decid împreună);
8. Diviziunea sincretică a rolurilor (femeia acţionează, decid împreună);
9. Cooperarea sincretică (acţionează împreună, decid împreună).
Plecând de la această clasificare, se poate afirma că familia contemporană
se îndreaptă către relaţii de tip sincretic. Această aserţiune este susţinută şi de
cercetări sociologice recente care relevă tendinţa semnificativă de egalizare a
nivelurilor de participare a soţilor în munca domestică, educarea copiilor şi
repartizarea bugetului familial, în special la familiile tinere sau la cele în care
soţul are un nivel înalt de pregătire.
Un alt model structural deosebit de interesant îl oferă D. Olson şi alţii
(1979), care pleacă de la două dimensiuni ale vieţii de familie: coeziunea şi
adaptabilitatea.
Prin coeziune ei înţeleg legătura emoţională dintre membrii familiei,
legătură ce poate fi privită ca un continuum, de la ruptură totală la implicare
totală. Prin adaptabilitate ei înţeleg capacitatea familiei de a-şi schimba rolurile,
capacitate ai cărei poli sunt structură haotică versus structură rigidă. Schematic,
acest model poate fi reprezentat astfel:
Implicare
totală
totală
A
Familie puternic x Familie puternic
a
coezivă coezivă
c
cu structură haotică o
cu structură rigidă
Structură Axa adaptabilității e Structură
haotică adaptabilităţii z rigidă
Axa
i
u
Familie slab coezivă n Familie slab coezivă
cu structură haotică i cu structură rigidă
i
Ruptură
totală
totală
Figura 11. Tipologia familiei după adaptabilitate şi coeziune (Olson şi alţii, 1979)

Concluzionând, teoria structurală analizează rolurile şi relaţiile de putere ale

componentelor sistemului familial. Din perspectiva realităţii sociale
contemporane, care impune modelări şi remodelări permanente ale acestor roluri
şi relaţii de putere, paradigma structurală ne apare ca fiind, nu numai utilă, ci şi
imperios necesară în abordarea familiei.

3. Teoria funcţională
Pentru înțelegerea acestei teorii, premisa considerată este faptul că familia,
la fel ca orice altă instituţie socială, trebuie să realizeze anumite funcţii. Nu vom
insista aici asupra lor pentru că ele vor fi detaliate ulterior. Mai important decât
atât este faptul că, în raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcţii, familiile au

~ 306 ~
fost clasificate în funcţionale şi disfuncţionale. Această clasificare poate fi, până
la un anumit punct, relativă deoarece diferite configuraţii familiale
minimalizează anumite funcţii şi maximalizează altele.
Numim familie disfuncţională, una care minimalizează realizarea unei
funcţii sau una care nu o realizează deloc? Indiferent de răspuns, nu putem ignora
faptul că graniţa dintre cele două aspecte este destul de relativă şi aprecierile pot
fi, deseori, subiective. Pe de altă parte, ne referim la disfuncţionalitatea unei
familii, când ea nu realizează o funcţie, două sau mai multe? După cum se vede,
criteriile de apreciere sunt foarte relative, chiar dacă se acceptă, cel puţin din
punct de vedere teoretic, conceptul de familie disfuncţională.
O altă clasificare interpretabilă ar fi aceea a V. Satir (1964) care consideră
că familia funcţională este un sistem deschis, în vreme ce familia disfuncţională
ar fi un sistem închis. Însă, deşi familia disfuncţională poate prezenta bariere
foarte rigide, o familie nu poate fi considerată un sistem închis, întrucât chiar şi
cele mai disfuncţionale familii interacţionează cu mediul înconjurător şi au un
anumit grad de organizare.
Prin urmare, se poate considera că familia este un sistem deschis, clasificat
în trei tipuri:
1. Familia homeostatică (stagnantă), caracterizează numai prin feed-back
negativ. Altfel spus, îşi menţine structura şi funcţiile indiferent de schimbarea
condiţiilor externe.
2. Familia evolutivă (de echilibru relativ), caracterizată atât prin feed-back
negativ, cât şi pozitiv. În aceste familii, perioadele de evoluţie alternează cu cele
de stagnare.
3. Familia homeodinamică (aleatorie), caracterizată numai prin feed-back
pozitiv. Altfel spus, îşi modifică structura şi funcţiile odată cu schimbarea
condiţiilor externe.
Abordarea funcţională a fost aplicată nu doar în cazul proceselor interne ale
familiei, ci şi pentru a studia relaţiile acesteia cu alte sisteme sociale. N. Bell şi
E. Vogel (1968) au plecat de la modelul analitic dezvoltat de T. Parsons şi au
evidenţiat un set de relaţii funcţionale dintre familie şi alte patru subsisteme ale
societăţii.
Tabelul 15. Relaţiile familiei cu subsistemele societăţii (Bell şi Vogel, 1968)
MIJLOACE FINALIZĂRI
(rol instrumental) (rol expresiv)
ORIENTARE SPRE EXTERIOR
Adaptare Recompensare
(manifestă)
ORIENTARE SPRE INTERIOR Menţinerea Integrare
(latentă) patternului

~ 307 ~
 Relaţiile funcţionale dintre familie şi subsistemele identificate de Bell şi
Vogel sunt următoarele:
1. subsistemul economic, care serveşte funcţiei de adaptare;
2. subsistemul politic, care dirijează funcţia de recompensare;
3. subsistemul social-comunitar, care asigură integrarea individului;
4. subsistemul educaţional-religios, care menţine şi transmite valorile şi
expectaţiile normative.

4. Teoria sistemică
Familia reprezintă un sistem alcătuit din mai multe personalităţi ce
interacţionează, ale căror comportamente şi atitudini sunt interdependente şi
intercorelate.
Sistemul interacţionează cu mediul extern, deci şi cu alte sisteme sociale.
Această interacţiune a fost pusă cel mai bine în evidenţă de D. Kantor şi W. Lehr
(1975), care s-au referit în special la graniţele ce separă subsistemele familiale de
sistemele sociale exterioare acestora:

A
D C

F E

A = graniţa ce separă sistemul familial de exterior; B = spaţiu intersocial;

C = graniţa interpersonală; D = subsistem interpersonal;
E = graniţă individuală; F = subsistem individual;

Figura 12. Graniţele dintre sistemele realităţii sociale (Kantor şi Lehr, 1975)

Interpretarea acestui model este următoarea: membrilor exteriori familiei

(aparţinând altor sisteme sociale) le este permis a intra în sistemul familial doar
în spaţiul intersocial (B), adică undeva unde relaţionarea este destul de formală,
ne-afectivă, rece şi neimplicantă.
Prietenilor şi rudelor li se permite pătrunderea în subsistemul interpersonal
(D), unde relaţionarea devine mai afectivă şi mai implicantă. În subsistemul
personal au acces foarte puţine persoane, doar prietenii intimi şi rudele cele mai
apropiate ajungând să cunoască secretele, frământările, trăirile personale ale
individului aflat în sistemul familial.

~ 308 ~
 După cum se observă, pătrunderea în sistemul familial este filtrată iar
relaţionarea dintre acest sistem şi cele exterioare lui este foarte dificilă dacă nu
se găsesc punţi de comunicare eficiente şi credibile.
Cu aceeaşi problemă se confruntă însuşi sistemul familial cu subsistemele
lui. Dacă membrii unei familii nu au ajuns la o compatibilitate funcţională şi la
un nivel ridicat de încredere şi iubire, subsistemele individuale nu pot inter-
penetra iar graniţele individuale şi interpersonale pot deveni adevărate obstacole
în realizarea unei coeziuni şi solidarităţi familiale.
Concluzionând, abordarea sistemică oferă perspective largi de investigare
empirico-teoretică a familiei, privită, atât ca sumă de subsisteme, cât şi ca
element al sistemului social global.

5. Teoria istoristă
Această teorie priveşte familia în diferitele stadii ale ei, explicând prezentul
din perspectiva generaţiilor anterioare sau, dimpotrivă, oferind sensuri noi
sistemelor familiale trecute, prin optica evoluţiilor lor către modernitate.
Această orientare teoretică oferă mai mult o viziune exterior-formală asupra
familiei, pierzând din vedere maniera în care interacţionează indivizii, modul în
care se iau deciziile, opiniile şi sentimentele în cadrul grupului familial.
Specific paradigmei istoriste este utilizarea metodei longitudinale, metodă
ce se concentrează asupra micro-istoriei şi genealogiei familiale. Arborele
genealogic este instrumentul cu ajutorul căruia putem realiza inferenţe, putem
elabora ipoteze privind comportamentele şi atitudinile generaţiilor mai tinere,
prin raportare la ascendenţii lor. Şi aceasta pentru că modelul intergeneraţional
consideră patternurile interacţionale prezente la un moment dat ca un rezultat al
istoriei generaţionale a familiei.
Dacă analizăm raporturile între generaţii din perspectiva modelelor
culturale caracteristice acestora am putea ajunge la figura următoare:

b c
c
a
b b
c

a = zona de convergenţă între cele trei modele culturale;

b = zona de convergenţă între cele două modele culturale;
c = zona de manifestare a propriului model cultural.

Figura 13. Raporturile dintre generaţii din perspectiva modelelor culturale

~ 309 ~
 Dacă acceptăm acest model putem deduce faptul că, pe măsură ce zonele de
convergenţă sunt mai mari, autonomia manifestată este mai mică. Şi invers, cu
cât zonele de convergenţă sunt mai mici, cu atât autonomia manifestată este mai
mare.
În primul caz se profilează sistemul închis, în al doilea, sistemul deschis.
Ambele sunt disfuncţionale până la un anumit punct deoarece sistemul închis
rupe familia de exterior iar sistemul deschis rupe unitatea din interior. Prin
urmare considerăm că sistemul familial pentru a fi funcţional, din perspectiva
raporturilor inter-generaţionale, trebuie să-şi construiască şi să-şi consolideze o
stare de echilibru între modelele culturale ale generaţiilor componente.

Funcţiile familiei
Ca orice instituţie, şi instituţia familiei îşi are funcţiile ei. Desigur, de-a
lungul timpului, acestea s-au manifestat în mod diferit, având nuanţe proprii şi
intensităţi distincte.
În principiu, familia îndeplineşte patru funcţii, considerate de majoritatea
psihologilor ca fiind fundamentale.

Funcţiile familiei:
 funcţia economică
 funcţia socializatoare
 funcţia de solidaritate
 funcţia sexuală şi reproductivă

E greu de afirmat dacă aceste funcţii (mai) sunt cu adevărat fundamentale.

Această caracteristică era foarte potrivită pentru societatea tradiţională în cadrul
căreia familia extinsă devenise (aproape) un etalon în satisfacerea lor. Însă,
modernitatea redimensionează drastic funcţiile amintite, mergând până la
ignorarea unora dintre ele în cadrul unor variate configuraţii familiale. Cu alte
cuvinte, putem spune că societatea contemporană încalcă tabu-ul
fundamentalităţii funcţiilor, de cele mai multe ori în mod conştient.
În continuare, vom evidenţia câteva dintre particularităţile şi caracteristicile
funcţiilor familiei:

1. Funcţia economică
Familia, pentru a exista, trebuie să-şi asigure venituri suficiente (cel puţin)
pentru satisfacerea nevoilor de bază. Atâta timp cât reuşeşte acest lucru, ea se
poate concentra mai mult asupra realizării celorlalte funcţii. În caz contrar, se
pune în pericol, nu numai realizarea acestora, ci însăşi existenţa familiei, ca

~ 310 ~
instituţie socială. De aceea se consideră că funcţia economică deţine locul central
în constelaţia celor patru funcţii.
De-a lungul timpului s-au înregistrat schimbări profunde în această funcţie.
De exemplu, în societatea tradiţională, ea cuprindea trei dimensiuni:
1. componenta productivă (producerea bunurilor şi serviciilor necesare
traiului familiei);
2. componenta profesională (transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii);
3. componenta financiară (administrarea unui buget de venituri şi
cheltuieli).
Prin trecerea de la familia tradiţională la cea nucleară sau la alte forme
atipice ale ei s-au redimensionat componentele funcţiei economice, atât în ceea
ce priveşte producerea bunurilor, cât şi în administrarea bugetului de venituri şi
cheltuieli. Astfel, familia nu mai este o unitate productivă autosuficientă,
membrii ei fiind dependenţi de veniturile câştigate în afara gospodăriei.
Apoi, s-a modificat şi componenta privind pregătirea profesională a
descendenţilor. Transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii se întâlneşte din ce
în ce mai rar, şi aceasta datorită deplasării locului de muncă al individului din
interiorul familiei în exterior, în întreprinderi şi servicii sociale.
Nu în ultimul rând, latura financiară a cunoscut şi ea importante modificări.
Astfel, familia contemporană este caracterizată printr-un buget dezechilibrat,
datorat surselor sporadice de venit şi/sau cheltuielilor exagerate într-o anumită
direcţie (de obicei, cheltuieli referitoare la subzistenţă).
Să ne oprim puţin asupra bugetului de venituri şi cheltuieli, ce reprezintă
indicatorul cel mai potrivit pentru a măsura nivelul de trai al familiei. Ca
instrument de analiză sociologică, ne ajută să constatăm următoarele (Voinea,
1993):
1. Relaţia dintre venituri şi mărimea (talia) familiei;
2. Modul de obţinere a veniturilor şi formelor lor (salariu, pensie, bursă etc);
3. Numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate de muncă;
4. Structura cheltuielilor (capacitatea de administrare a veniturilor).

Echilibrul bugetar variază în funcţie de crizele economice, de anotimpuri,

de vârsta membrilor familiei şi de practicile alimentare.
(de Lauwe, 1971)

Utilizarea bugetului în studiul vieţii de familie este legată de numele

sociologul F. Le Play (1884), al cărui principal merit este acela de a fi sesizat
faptul că schimbările din viaţa socială atrag schimbări în viaţa de familie.
E. Engel (1857) a folosit şi el bugetul de familie în studiile sale dar, fapt
mult mai important decât atât, observaţiile sale au fost sintetizate sub forma unei
legi care indică existenţa unei relaţii direct proporţionale între nivelul de sărăcie
al unei familii şi volumul cheltuielilor necesare asigurării subzistenţei fizice.

~ 311 ~
 Legea lui Engel: cu cât veniturile sunt mai mici, cu atât ponderea cheltuielilor pentru
subzistenţă este mai mare.
Corolarul lui Matei

2. Funcţia socializatoare
Părinţii exercită influenţe educaţionale asupra copiilor lor în două
modalităţi:
 direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate, utilizând
o serie de metode şi tehnici educative;
 indirect, prin modelele de conduită oferite, precum şi prin climatul
psihosocial existent în grupul familial.

Nu ne creştem copiii cum vrem, ci aşa cum ne impun

obiceiul, tradiţia, opinia publică, societatea.
(Andrei, 1936)

Funcţia de socializare a fost afectată şi ea de mutaţiile lumii contemporane.

Sistemul şcolar a înlocuit, în mare măsură, procesul instructiv-educativ al
familiei, înlocuire datorată, atât unor cauze subiective, cât şi obiective. În acest
context putem aminti faptul că părinţii nu mai pot asigura transmiterea de
cunoştinţe copiilor lor, nu le mai pot satisface nevoia de instrucţie la standardul
exigenţelor actuale.

Adolescenţii încep să-şi înţeleagă părinţii mai bine ca înainte,

în timp ce părinţii cred că încă îi mai înţeleg pe adolescenţi
la fel de bine cum îi înţelegeau când erau copii.
(Rawlins, 1992)

În altă ordine de idei, lucrând în afara familiei, părinţii sunt mai puţin timp
împreună cu copiii, care sunt duşi, de la cele mai fragede vârste, în instituţii
specializate (creşe, grădiniţe etc). Din această perspectivă, se pot contura trei
tipuri dc familii:
1. Familii înalt educogene, care sprijină educarea copiilor şi realizează o
legătură strânsă cu şcoala pentru a asigura controlul activităţilor din această sferă;
2. Familii satisfăcător educogene, care asigură copiilor condiţii de educaţie
familială, dar nu organizează şi nu controlează sistematic activitatea în această
direcţie;
3. Familii slab educogene, caracterizate prin lipsa educaţiei familiale şi a
controlului parental.

~ 312 ~
 Însă, cea mai mare greşeală rămâne aceea a ignorării faptului că socializarea
se manifestă pe tot parcursul vieţii individului, părinţii fiind ei înşişi supuşi
influenţelor socializatoare, dincolo de influenţele pe care le exercită asupra
copiilor lor.

3. Funcţia de solidaritate
Solidaritatea este o funcţie complexă ce antrenează toate momentele vieţii
familiale şi pe toţi membrii acesteia. Ea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea,
securitatea emoţională, protecţia şi încrederea grupului familial.
Pentru o înţelegere mai clară a acestei funcţii, vom decela solidaritatea pe
cele trei niveluri existente într-o familie, plecând de la ideea că manifestarea
solidarităţii în fiecare nivel implică o familie coezivă, echilibrată, armonioasă şi
funcţională.
a) Relaţia conjugală se conturează şi se consolidează treptat în decursul
interacţiunii şi intercunoaşterii mutuale, prin raportarea continuă la cheia
motivaţională a fiecărui partener. Altfel spus, o anumită corespondenţă şi
complementaritate în planul ideilor, atitudinilor, concepţiilor şi aspiraţiilor, pe de
o parte, şi în planul comunicării şi comportamentului erotico-sexual, pe de altă
parte, sunt elementele esenţiale ale reuşitei, stabilităţii şi satisfacţiei maritale.
O serie de factori contribuie la asigurarea solidarităţii conjugale, printre cei
mai importanţi numărându-se:
Tabelul 16. Factori favorizanţi ai solidarităţii conjugale (Voinea, 1993)
Anteriori mariaj Posteriori mariaj
1) durata convieţuirii în concubinaj 1) acceptarea modelului egalitar
2) aprobarea căsătoriei de către părinţi 2) satisfacţia faţă de viaţa sexuală
3) homogamie etnică şi religioasă 3) concordanţa privind existenţa şi numărul copiilor
4) 4) concordanţa vârstelor şi a nivelului de instrucţie 4) complementaritatea in planul aspiraţiilor

b) Relaţia parentală vizează modul de relaţionare cu copiii, strategiile

educaţionale utilizate, precum şi metodele şi mijloacele folosite în creşterea şi
educarea copiilor. Schimbarea rolului femeii în societatea contemporană a
antrenat, simultan, schimbări ale rolului bărbatului şi, implicit, ale parentalităţii
ca instituţie şi construct social. Astfel, bărbaţii zilelor noastre au devenit din ce
în ce mai mult implicaţi în viaţa de familie, în îngrijirea copiilor şi în
responsabilităţile domestice.
Însă, ceea ce e important de reţinut este faptul că, dacă pentru familia
tradiţională a fi părinte era mai curând o obligaţie faţă de societate, pentru familia
modernă parentalitatea este mai mult un privilegiu pe care şi-l asumă din proprie
convingere. Ca atare, relaţia parentală ar trebui să fie una caracterizată de
echilibru, cadrul relaţional optim, afecţiune, cooperare, colaborare etc.
c) Relaţia fraternală implică ansamblul relaţiilor interpersonale dintre
copiii ce aparţin aceleiaşi familii. Ea poate genera două tipuri de situaţii: una în
care fraţii dezvoltă o afecţiune reciprocă şi o solidaritate durabilă şi alta în care

~ 313 ~
fraţii amplifică rivalitatea şi accentuează conflictualitatea. În al doilea caz,
relaţiile fraternale pot genera situaţii uneori imprevizibile. Tocmai de aceea,
relaţia parentală este foarte importantă, ea având rolul de tampon al divergenţelor
ce pot apărea între fraţi.

4. Funcţia sexuală şi reproductivă

Familia tradiţională se axa pe principiul conform căruia părinţii trăiesc, nu
atât pentru ei, cât pentru realizarea în viaţă a copiilor lor (Iluţ, 1995).
Modernitatea a impus abandonarea acestei filosofii şi acceptarea alteia, conform
căreia se trece de la familia axată pe copii la familia axată pe adulţi. Consecinţa:
scăderea natalităţii a cunoscut cote îngrijorătoare.

Modernitatea a impus trecerea de la familia axată pe copii la familia axată pe adulţi.

Ce elemente importante ar mai putea fi reţinute?

Legat de componenta sexuală, putem evidenţia faptul că maturizarea
sexuală a generaţiilor contemporane este mult mai timpurie, comparativ cu cele
tradiţionale. De exemplu, la începutul secolului XX, fetele aveau primul ciclu
menstrual, în medie, la vârsta de 16 ani, adică cu peste doi ani mai târziu decât
media prezentului (Schnabl, 1993).

În prezent, menstruaţia începe la unele tinere la vârsta de 10 ani

şi, până la vârsta de 14 ani, 80% din tinerele femei au deja menstruaţie.

Legat de componenţa reproductivă, putem menţiona că, la nivelul cuplului

conjugal, fertilitatea poate fi influenţată de:
 vârsta soţiei;
 durata căsătoriei;
 starea de sănătate a cuplului (în special a soţiei);
 dorinţa cuplului de a avea copii;
 nivelul de instrucţie al partenerilor;
 angajarea profesională a soţiilor;
 utilizarea mijloacelor contraceptive.
În acelaşi timp, la nivelul societăţii, fertilitatea cuplurilor poate fi influenţată
de o serie de factori, cum ar fi cei economici, legislativi etc.
Concluzionând, funcţia sexuală şi reproductivă a cunoscut cele mai
spectaculoase schimbări, în trecerea de la tradiţional la modern. Aceste schimbări
au convers către maximalizarea sexualităţii şi minimalizarea fertilităţii.

~ 314 ~
 Abordare psihodiagnostică
Viaţa de cuplu nu e liniară şi nu respectă nici o lege statistico-psihologică.
Ea este o sumă de satisfacţii şi insatisfacţii care vin într-un ritm aleatoriu, având
intensităţi şi durate diferite. Singura certitudine este că parteneriatul debutează,
de obicei, într-o atmosferă pozitivă, în care emoţionalitatea precede raţionalitatea
şi pasiunea face aproape invizibilă lista defectelor pe care le vom sesiza mai
târziu.
Îndrăgostiţi fiind, nu vedem nimic dincolo de ceea ce iubim şi suntem în
stare să ne certăm cu cei care observă ceea ce noi ignorăm. Nu doar că nu ne pasă,
dar nici nu credem că persoana care ne atrage ar putea fi altfel decât ne-o
închipuim. În aceea fază devenim prizonierii prostiei noastre, cei mai iraţionali
exponenţi ai unei lumi din ce în ce mai iraţionale.
Nu durează mult şi începem să revenim la normalitate. Nu că am vrea, dar
presiuni exterioare şi demotivări interioare ne obligă să coborâm cu picioarele pe
pământ, moment în care observăm că nu mai e totul atât de frumos.

E foarte dificil de explicat cum oamenii sunt atât de naivi atunci când sunt
îndrăgostiţi
şi devin atât de maturi atunci când dragostea se aplatizează.

Din acel moment, dacă tot le-am adus pe pământ, începem să punem unul
dintre picioare în prag. Începem să avem ambiţii, orgolii, să ne intereseze şi
altceva, să avem nevoie de timp doar pentru noi, toate aceste lucruri dând peste
cap o relaţie obişnuită cu alte tipare. Atunci apar dizarmoniile şi, odată instalate,
foarte greu mai dispar. Din acel moment încep negocierile, compromisurile, se
verifică marjele de toleranţă şi capacitatea de adaptare la situaţii noi.
În măsura în care sunt acceptate şi respectate unele reguli, în măsura în
care anumite valori rămân neclintite (respect, încredere etc.), reapare armonia şi
ea durează până când se modifică iar datele negociate. Asta în condiţiile în care
partenerii nu doresc schimbarea regulilor asupra cărora tocmai căzuseră de acord.
Cert este că, viaţa unui cuplu, cu excepţia perioadei constituirii, este o
sumă de compromisuri făcute iniţial în numele dragostei, şi mai apoi ca rezultat
a ceea ce a mai rămas în urma ei.

Dizarmonii ale vieţii în doi

Dizarmoniile sunt inerente şi, atâta timp cât apar pe un fond relaţional
solid, pot fi constructive şi pot balansa periodic echilibrul puterii şi autorităţii în
cuplu. Acest lucru a devenit posibil în post-modernitatea în care trăim, căci
tradiţionalitatea nu agrea fluctuaţia autorităţii ci, cel mult, împărţirea strictă şi
disproporţionată a ei, în favoarea bărbatului şi în defavoarea femeii.
Important este ca intensitatea şi frecvenţa dizarmoniilor să fie reduse căci,
altfel, nu s-ar mai justifica funcţionalitatea cuplului.
~ 315 ~
 Într-un cuplu funcţional, perioadele de armonie sunt mai dese decât perioadele de
dizarmonie.
Însă, perioadele de trecere
Însă, perioadele de trecere sunt dindin
sunt ce în
cece
înmai lungi.
ce mai lungi.

Odată depăşită o dizarmonie, cuplul nu devine brusc armonios. Urmele ei

rămân o perioadă, mai mică sau mai mare în funcţie de gravitatea contradicţiei
depăşite. Totuşi, este de preferat o dizarmonie de o amplitudine mai mare, decât
mai multe de intensităţi mai mici, pentru că timpul necesar reinstalării armoniei
tinde să fie mai degrabă proporţional cu numărul conflictelor decât cu durata lor.
Multe dintre dizarmoniile conjugale apar pentru că evităm comunicarea
şi valorizăm intuiţia. Ne place să presupunem, să identificăm cauze, de parcă am
fi cu toţii frustraţi că n-am ales cariere de detectivi. Numai că ipotezele noastre,
de cele mai multe ori, nu sunt acoperite de realitate. J. Gray (1992) a identificat
mai multe motive generatoare de dizarmonii dar şi presupunerile greşite care, de
obicei, le însoţesc:
Tabelul 17. Motive pentru care se ceartă bărbatul şi femeia (Gray, 1992)
Nr. Bărbatul Femeia
1. Nu-mi place când ea se supără pentru cele mai Nu-mi place când el minimalizează
mărunte lucruri pe care nu le fac. Am impresia că importanţa sentimentelor şi dorinţelor mele.
sunt criticat şi nu sunt apreciat pentru ceea ce fac Mă simt dată la o parte şi neimportantă.
în general.
2. Nu-mi place când începe să-mi spună cum ar Nu-mi place când uită să facă ce-i cer şi apoi
trebui să procedez. Mă simt tratat ca un copil. par pisăloagă. Am impresia că-i cerşesc
ajutorul.
3. Nu-mi place când se plânge de cât de multe Nu-mi place atitudinea lui condescendentă
lucruri face. Am impresia că nu apreciază ce fac când îi pun întrebări legate de deciziile pe
pentru ea. care le avem de luat. Simt că sunt o povară.
4. Nu-mi place când îşi face griji pentru tot felul de Nu-mi place când nu-mi răspunde la
lucruri. Simt că nu are încredere în mine. întrebările mele. Mă simt neimportantă şi
neinteresantă.

Oricum am încerca să le analizăm, dizarmoniile te obosesc. Multe dintre

ele sunt generate de lumea de lângă noi şi nu prea poţi să le eviţi pentru că ritmul
vieţii este din ce în ce mai stresant. Practic, avem nevoie presantă de linişte,
măcar în diada în care am intrat, căci în exteriorul ei găsim din ce în ce mai puţină.
Din păcate, de multe ori nu prea se întâmplă aşa, şi căminul conjugal devine
reflecţia vieţii sociale haotice pe care o trăim. Altfel spus, parteneriatul induce un
stres suplimentar celui exterior lui, fapt care ridică interogaţii privind necesitatea
acestuia.
Din fericire însă, motivaţiile menţinerii unui cuplu sunt mai puternice
decât stresul generat de dizarmonii. Aşa se explică de ce preferăm mai degrabă
să reducem disonanţa cognitivă decât să renunţăm la convieţuirea în doi,
convieţuire ce oferă satisfacţii mai mari decât lipsa oricăror dizarmonii indusă de
singurătate.

~ 316 ~
 Asta, în condiţiile în care dizarmoniile relaţiei de parteneriat s-au
diversificat şi multiplicat. La inevitabilitatea apariţiei disensiunilor generate de
rutina convieţuirii banalizate s-a adăugat acum o paletă întreagă de factori
născuţi din nevoia de a schimba un model de interacţiune familială, vechi de
secole. De cele mai multe ori conştient, provocăm noi înşine starea conflictuală
pentru a-l determina pe celălalt să cedeze.

Suntem prizonierii nevoii de a conduce în diada în care nimeni nu se lasă condus.

Simţim nevoia de a fi autoritari cu cineva, numai că societatea actuală nu

mai legitimează supunerea necondiţionată. Astăzi fiecare are ceva de spus, însă
disensiunile familiale cresc tocmai datorită faptului că rareori ne ascultăm cu
atenţie partenerul. Ne pasă din ce în ce mai puţin de frământările lui interioare,
de angoasele şi anxietăţile acestuia. Îi dăm impresia că ne interesează starea în
care se află, dar, dacă suntem întrebaţi, rareori ştim ce-l preocupă. Ca o
consecinţă, nici nu-i de mirare că apar stări de agresivitate sau violenţă (fie ele
fizice sau verbale), acestea având o forţă direct proporţională cu indiferenţa şi cu
nepăsarea care le provoacă.

Stările de agresivitate au o forţă direct proporţională

cu indiferenţa şi cu nepăsarea care le provoacă.

Din această perspectivă, trăim în epoca indiferenţei exacerbate şi a

toleranţei excesiv afişate, deşi uneori confundăm cele două stări, iar alteori
minimalizăm perversitatea efectelor care le provoacă. Ignorăm faptul că ele pot
fi asociate cu neimplicarea, ceea ce-l poate determina pe partener să aibă
permanente suspiciuni şi îndoieli faţă de trăinicia relaţiei în care se află.
Autonomia şi libertatea personală, dorinţa temporară de a rămâne singur cu
propriile gânduri reprezintă avantajele convieţuirii emancipate, dar şi factorii de
risc în planul stabilităţii, siguranţei şi armoniei cuplului.

Trăim în epoca indiferenţei exacerbate şi a toleranţei excesiv afişate

deşi, uneori, confundăm cele două stări.

Deseori ne deranjează că partenerul de-o viaţă doreşte să aibă un loc intim,

doar al lui, în care să nu avem acces, acceptarea acestui fapt reprezentând pentru
celălalt o puternică dovadă de iubire. Asta nu înseamnă că ne vine uşor să
înţelegem faptul că nu suntem lăsaţi să împărţim frământările şi neliniştile celui
de lângă noi, interogaţiile şi angoasele conjugalităţii. Rareori, însă, ne gândim că

~ 317 ~
noi am putea fi cauza interiorizării celuilalt, reacţiile noastre determinându-l pe
acesta să aleagă varianta monologului şi retragerii în sine însuşi.
W. Glasser (1998) consideră că fiecare individ are o lume specială
personală pe care o construieşte continuu, o viaţă întreagă. El se fereşte să o
împărtăşească şi altora pentru că se teme că nu va fi înţeles. Această lume specială
este compusă dintr-un grup de imagini, împărţite în trei categorii:
1) despre oamenii cu care îşi doreşte să relaţioneze;
2) despre lucrurile pe care doreşte să le aibă;
3) despre ideile care îi guvernează comportamentul.
Din perspectiva conflictualităţii, dizarmoniile apar în momentul în care
conştientizăm că lumea specială a partenerului conjugal este diferită de a noastră.
Cu cât discrepanţa dintre imaginile celor doi membri ai cuplului este mai mare,
cu atât creşte starea conflictuală, mai ales că subiectivismul care ne acoperă este
imens. Practic, noi nu suntem în stare să privim obiectiv o situaţie decât dacă
aceasta nu are nimic de-a face cu lumea noastră specială.

Noi nu suntem în stare să privim obiectiv o situaţie

decât dacă aceasta nu are nimic de-a face cu lumea noastră specială.
(Corneau, 1997)

Tocmai de aceea, problemele conjugale apar şi persistă deoarece noi nu

suntem obişnuiţi să negociem cu sinceritate şi realism ceea ce ţine de lumea
noastră interioară. Puţini dintre noi îşi dezvăluie dorinţele interioare partenerului.
De exemplu, unele femei suportă ani în şir chinul unor poziţii sexuale detestate,
pentru că nu îndrăznesc să ceară ceea ce le-ar stimula cu adevărat.
Există însă şi opinii contrare, conform cărora n-ar fi indicat ca partenerul
să cunoască lumea noastră interioară deoarece ar dobândi puterea de a ne construi
sau distruge viaţa, aşa cum doreşte (Schwartz, 1999). În opinia autoarei citate,
partenerul ne poate îmbogăţi existenţa, ne poate face mai fericiţi, ne poate oferi
satisfacţii sexuale, dar nu trebuie să aibă impresia niciodată că este sigur de
intimitatea şi de viaţa noastră.
O modalitate prin care se pot diminua divergenţele dintre parteneri este
formarea diadelor pe baza similarităţii lumilor lor interioare. D. Kingma (1999)
consideră că există nouă tipuri de personalităţi (egocentricul, emotivul,
imperturbabilul, scepticul, workaholicul, perfecţionistul, visătorul, dominatorul,
altruistul) iar alegerea partenerului ar trebui să se facă în funcţie de caracteristicile
şi trăsăturile fiecăruia, pentru a nu apărea conflicte majore mai târziu. De
exemplu, egocentricii n-ar trebui să se cupleze cu workaholicii pentru că aceştia
nu le acordă nici un fel de atenţie, imperturbabilii ar trebui să evite dominatorii
etc.
Însă, chiar şi în condiţiile formării unor diade similare, există un risc: acela
al maturizării mai accelerate a unuia dintre cei doi, al dezvoltării mai rapide a
~ 318 ~
unei individualităţi şi al stagnării celeilalte. Din acel moment conflictele pot
căpăta accente suplimentare, mai ales dacă ele sunt cauzate de bărbaţi. Şi aceasta
pentru că femeile întotdeauna discută şi cu altcineva (soră, mamă, vecină etc.)
problemele şi confuziile lor, cerând şi alte păreri în scopul detensionării
impasului în care se află. Dimpotrivă, bărbaţii au fost învăţaţi să-şi rezolve singuri
problemele şi majoritatea se prefac că nu au, ignorându-le. Ei nu realizează că
problemele nu dispar de la sine, ci se amplifică şi răbufnesc cu o intensitate mult
mai mare.
Cercetări efectuate la noi în ţară (Iluţ şi Cordoş, 1986) arată că motivele
tensiunilor grave în familie sunt foarte strâns legate între ele, formând un gen de
sindrom al incapacităţii de convieţuire conjugală normală. Când se referă la
bărbaţi, sindromul are în centru consumul exagerat de alcool. La femei, nucleul
sindromului pare a fi adulterul. Cele două nuclee sunt, însă, în strânsă relaţie
cauzală: alcoolismul bărbatului determină infidelitatea femeii sau descoperirea
infidelităţii femeii accentuează consumul de alcool al bărbatului. Autorii citaţi
arată că, spre deosebire de sindromul tensiunilor, nucleul factorial al reuşitei este
mult mai greu de circumscris. Practic, nu există o simetrie între factorii ce conduc
la grave tensiuni şi cei care asigură armonia. De exemplu, absenţa alcoolului nu
presupune satisfacţie familială.

Alcoolismul bărbatului determină infidelitatea femeii

şi descoperirea infidelităţii femeii accentuează consumul de alcool al bărbatului.
(Iluţ şi Cordoş, 1986)

Să nu uităm însă că orice relaţie se construieşte după chipul şi asemănarea

celor doi parteneri şi în funcţie de compromisurile reciproc negociate. Apariţia
dizarmoniilor reprezintă o şansă de a revitaliza şi dezvolta în mod creativ relaţia
de parteneriat sau o posibilitate de a conştientiza că incompatibilităţile sunt mai
mari decât iluziile imaginate anterior.

Putem fi fericiţi în diade succesive,

decât nefericiţi într-o conjugalitate atemporală, obosită de vicisitudini şi disensiuni.

Este de preferat evitarea convieţuirii în dizarmonii majore, chiar dacă

acestea apar după ce obişnuinţa se aşează peste vechimea unei căsătorii. Putem
fi fericiţi în diade succesive, decât nefericiţi într-o conjugalitate atemporală,
obosită de vicisitudini şi disensiuni. Cuplul contemporan reprezintă dovada de
necontestat a preferinţei pentru fericire şi înţelegere, pentru armonie şi confort.
Calitatea convieţuirii a început să primeze, chiar dacă numărul anilor petrecuţi
împreună cu cel iubit a devenit din ce în ce mai mic. Este şi acesta un semn al
ipotezei potrivit căreia individul, şi nu familia, a devenit celula de bază a
societăţii.
~ 319 ~
 Violenţa domestică
În ciuda faptului că, de-a lungul secolelor, relaţia de cuplu a suferit
transformări radicale, anumite lucruri au rămas (aproape) la fel. Printre ele,
violenţa domestică.
Ne-am rafinat tehnicile sexuale, ne-am dezvoltat vocabularul de
curtoazie, ne-am adecvat rolurile la cerinţele modernităţii, dar n-am renunţat şi
nici n-am diminuat agresivitatea fizică. E un instinct pe care, oricât de elevaţi am
deveni, nu putem să-l înnăbuşim, un reflex al naturii noastre primordiale prin care
ne dovedim forţa şi autoritatea.
Sunt puţine femei care să nu fi luat o palmă în viaţa lor, şi nu mă refer aici
la loviturile pe care unele dintre ele şi le doresc în timpul actului sexual. Sunt
enorm de multe femei care sunt agresate verbal, şi nu am în vedere discuţiile
contradictorii care au un final constructiv.

Printre prietenii, rudele sau colegii dvs.,

cunoaşteţi cazuri de femei care îşi bat partenerii/soţii?
DA - 17%
(Barometrul de gen, 2000)

Din păcate, datorită constituţiei lor fizice, femeile sunt acelea care sunt
victime ale violenţei, deşi există destule situaţii de bărbaţi agresaţi, ce se uită cu
teamă la femeile lângă care convieţuiesc. În schimb, sexul slab şi-a multiplicat şi
rafinat tehnicile de violenţă psihologică iar acest tip de agresivitate pare a fi mai
dureros decât violenţa fizică, pentru că devine, de cele mai multe ori, chiar sursa
ei.

Crima cea mai neraportată nu este, nici pe departe,

aceea de maltratare a soţiei, ci aceea de maltratare a soţului.
(Steinmetz, 1977)

De altfel, femeia trebuia să găsească o modalitate de răspuns la

primitivismul bărbatului iar cea mai potrivită soluţie a fost de ordin psihologic.
Emanciparea a determinat-o să-şi dezvolte abilităţile de manipulare iar creşterea
nivelului de educaţie a ajutat-o să identifice situaţiile adecvate în care să le pună
în practică. Reacţiile au fost pe măsură, în sensul că bărbatul şi-a sporit
agresivitatea fizică sau a încercat să răspundă cu aceeaşi monedă şi a intrat într-
un joc al violenţei psihologice, care creşte, de obicei, gradul de uzură al cuplului.

Bărbaţii, cu cât sunt mai educaţi, cu atât au tendinţa de a fi mai puţin violenţi,
comparativ cu femeile aflate în aceeaşi situaţie.
(George, 1994)

~ 320 ~
 Partea proastă e că, în loc să reducem dizarmoniile, mai degrabă ne
ambiţionăm să le multiplicăm şi tindem să transformăm cuplul într-o arenă de
luptă, după modelul societăţii în care trăim.

Tindem să transformăm cuplul într-o arenă de luptă,

după modelul societăţii în care trăim.

După G. Belkin şi N. Goodman (1980), cele mai frecvente cauze ale

violenţei sunt următoarele:
1) Gelozia, care este trăită şi exprimată diferit de bărbat şi femeie. Bărbaţii
manifestă gelozie în special privitor la activitatea sexuală a partenerelor lor iar
femeile sunt mai geloase în ceea ce priveşte implicarea emoţională a partenerilor.
Bărbaţii tind să nege sentimentele lor de gelozie dar le exprimă adesea prin furie
şi violenţă, în timp ce femeile admit sentimentul, dar manifestă depresie. Bărbaţii
tind să acuze partenerele, pe când femeile tind să se autoacuze;
2) Banii, deşi nu este vorba de nivelul veniturilor (chiar dacă nici acest
aspect nu trebuie ignorat), ci de aşteptările fiecăruia relativ la luarea deciziei de
a-i cheltui: cine ia această decizie, cum o face şi, mai ales, care sunt priorităţile
avute în vedere. Atunci când ambii parteneri contribuie la venitul familiei,
certurile asupra modului în care trebuie cheltuiţi banii cresc în intensitate;
3) Apariţia copiilor, deşi conflictele pot începe chiar înainte de conceperea
lor, atunci când cuplul hotărăşte dacă să aibă sau nu urmaşi şi când anume.
Chestiuni privitoare la educaţie sau aşteptările privind comportamentul
copilulului pot, de asemenea, să devină surse de conflict;
4) Activitatea sexuală, ce poate fi interpretată ca un barometru al întregii
relaţii maritale. Practic, când partenerii nu (mai) resimt satisfacţie sexuală, ei se
pot învinovăţi reciproc. Iar de aici şi până la certuri sau violenţă nu mai este decât
un pas.

În perioada 2004-2008, în România,

677 de cazuri de violenţă domestică s-au soldat cu decesul victimei.
(Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, 2009)

Cercetare:
A. Worden şi B. Carlson (2005), în urma unei cercetări pe 1200 de subiecţi, au identificat
ca fiind cele mai importante cauze ale violenţei domestice următoarele:
1) problemele financiare şi de la locul de muncă (37%);
2) consumul de substanţe (30%);
3) pierderea controlului (28%);
4) problemele de relaţionare (20%), expunerea în copilărie la violenţa domestică (17%);
5) adulterul şi gelozia (15%);
6) problemele de sănătate mintală şi tulburările de personalitate (14%).

~ 321 ~
 I. Mitrofan (1996) apreciază că există două forme de violenţă familială, cu
consecinţe medicale şi sociale importante:
1) violenţa familială de durată, în registru moderat, disimulată;
2) violenţa familială explozivă, în registru acut, deconspirată prin impact
medico-legal.
Autoarea citată consideră că violenţa de durată se asociază, de obicei, cu
violenţa psihologică, mai puţin observabilă şi mărturisită, ceea ce face destul de
greoaie stabilirea unei legături directe intre cauzele simptomelor şi consecinţele
acestora. Pe de altă parte, violenţa explozivă se asociază, de obicei, cu violenţa
fizică.

În România, 45% dintre femei au fost agresate verbal,

30% agresate fizic şi 7% agresate sexual.
(Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, 2008)

Pentru a înţelege mai bine implicaţiile generate, vom prezenta

caracteristicile celor trei tipuri de violenţă domestică:
1. Violenţa fizică
Cea mai simplă formă de violenţă fizică apare, de obicei, în urma unei
tensiuni relaţionale ce a epuizat toate mijloacele de descărcare nervoasă, de tip
verbal. Se spune că e greu până dai prima palmă, însă devine şi mai greu ca,
ulterior, să nu mai dai vreuna.
În general, victima se amăgeşte, după prima lovitură, că a fost un caz
singular şi că situaţia nu se va mai repeta, numai că, precedentul fiind creat,
agresorul va avea curajul, mai devreme sau mai târziu, să mai încerce.
După prima palmă, urmează prima bătaie, dacă nu cumva graba impune
arderea etapelor. Partea proastă e că, odată ajunşi în acest punct, relaţia de cuplu
îşi va modifica substanţial fundamentul. Parteneriatul se va construi pe teamă şi
nu pe iubire, victima va fi stresată de ideea de a nu mai greşi, în loc să-şi dezvolte
liber şi neinhibat dorinţele şi aspiraţiile.
De altfel, în momentul în care faci uz de forţă, tinzi să-ţi transformi relaţia
de cuplu într-una de subordonare şi să-ţi tratezi partenerul ca pe un copil care
trebuie să te asculte, pentru a nu fi pedepsit.

Violenţa fizică transformă iubirea în teamă iar

victima devine, din partener, copilul care trebuie să te asculte.

Comportamentul adoptat de victimă diferă în funcţie de caracteristicile

psiho-sociale ale fiecărui individ aflat în această postură. Astfel, multe dintre
victime nu fac plângere, din diverse motive: pentru că îşi mai iubesc partenerul,
pentru că sunt dependente de el, atribuie incidentul unor factori situaţionali, se
învinovăţesc pe ele însele pentru aceste evenimente, speră să nu se mai repete

~ 322 ~
etc. Victimele violenţelor nu au, de cele mai multe ori, nici măcar sprijinul
familiei sau al prietenilor, care cunosc de obicei ambii parteneri şi se feresc să ia
parte vreunuia dintre ei. De asemenea, se feresc să apeleze la autorităţi, teama
invocată fiind legată de atitudinea ironică a acestora.

Femeile provoacă 44% din totalul omorurilor având ca victime partenerii conjugali.
(Anderson şi Huesmann, 2007)

Atitudinea societăţii cu privire la actele de violenţă diferă, atât din punct de

vedere legislativ, cât şi al opiniei publice, în funcţie de anumiţi factori culturali.
Unele sunt incriminate, în diverse forme, în toate culturile şi chiar în toate epocile
istorice, în timp ce altele sunt considerate infracţiuni doar în anumite culturi, în
celelalte fiind luate ca atare, atât de către victime, cât şi de către agresori, ca parte
integrantă a vieţii de zi cu zi.

2. Violenţa psihologică
Violenţa psihologică tinde să devină, dacă nu a fost dintotdeauna, cea mai
răspândită formă de agresiune în cuplu, modalitatatea prin care se obţine
manipularea partenerului în scopul finalizării propriilor interese.

Cu cât nivelul de instruire creşte,

cu atât formele violenţei psihologice sunt mai rafinate.

Fiind o tehnică non-violentă, în care imaginaţia ia locul forţei, agresiunea

psihologică a fost ridicată la rang de artă cu precădere de femei, care reuşesc să
obţină prin viclenie ceea ce bărbaţii câştigă prin putere. Făcând o parabolă a
tipologiei lui V. Pareto (1916), femeile sunt vulpile iar bărbaţii leii şi, nu de puţine
ori, şiretenia poate avea câştig de cauză în faţa forţei.

Femeile folosesc cu preponderenţă violenţa psihologică,

în timp ce bărbaţii fac uz de violenţa sexuală şi cea fizică.

Nu-i mai puţin adevărat că, într-un cuplu normal, violenţa (de orice tip ar
fi ea) n-ar trebui să apară. Totuşi, în anumite limite, agresiunea psihologică poate
avea un rol constructiv, poate dezmorţi relaţia, poate transforma diada într-o tablă
de şah care îţi ţine mintea ocupată cu strategii intrinsec parteneriale decât
extrinsec adulterine.

~ 323 ~
 Violenţa psihologică poate îmbrăca mai multe forme, printre care:
1) agresiunea emoţională: umilirea în faţa familiei, a rudelor, a prietenilor
şi chiar a străinilor, punerea victimei în situaţii dificile etc;
2) agresiunea prin intermediul copiilor: îndepărtarea copiilor de unul
dintre părinţi, limitarea accesului şi întâlnirilor cu aceştia, ameninţări legate de
copii etc;
3) agresiunea prin control: interzicerea întâlnirilor cu prietenii,
împiedicarea creării de noi prietenii, verificarea agendei, a programului zilnic, a
corespondenţei sau a jurnalului intim etc;
4) agresiunea prin intimidare: observaţii cu privire la orice activitate,
distrugerea anumitor lucruri îndrăgite de victimă, ameninţări, achiziţionarea şi
etalarea în mod ameninţător a unor arme etc;
5) agresiunea prin status social: ameninţări legate de sex, rasă, clasă
socială, vârstă, ocupaţie, sănătate, deficienţe fizice sau psihice etc;
6) agresiunea financiară: limitarea dorinţei de a munci şi de a căpăta o
independenţă financiară, neconsultarea în problemele financiare ale familiei,
controlul banilor şi al cheltuielilor etc;
7) agresiunea prin denigrarea victimei: nerecunoaşterea actului de violenţă
prin învinovăţirea victimei, aducerea în discuţie a factorilor extrapersonali etc.
În general, reacţiile violente sunt progresive şi au la bază lipsa de
comunicare şi de înţelegere reciprocă, dar şi traume din copilărie, mulţi agresori
fiind martori la scene violente între diverşi membri ai familiilor lor.

3. Violenţa sexuală
Modernitatea a modificat multe dintre rigidităţile şi tabu-urile
tradiţionalităţii dar a rămas în urmă exact acolo unde indivizii s-au emancipat cel
mai serios: sexualitatea a explodat, nuditatea s-a generalizat, oferta e mai
diversificată ca oricând, însă posesivitatea prin forţă nu s-a diminuat deloc. Ba
dimpotrivă...
Ameţiţi de atâta nuditate oferită prin mass-media, dornici de a-şi
materializa fanteziile sexuale fără acordul partenerului de pat, indivizii apelează
la violenţă, ignorând consecinţele imediate sau pe termen lung şi coborând
iremediabil pe scara degradării umane. Pentru o satisfacţie limitată şi temporară,
ei distrug, gradual sau dintr-o dată, o relaţie în care celălalt a devenit mai degrabă
un instrument sexual decât un partener de viaţă.

Violenţa sexuală acceptată transformă relaţia de cuplu în

prostituţie legală şi gratuită.

Din păcate, multe femei rămân resemnate în acest tip de convieţuire,

neavând puterea de a-şi lua viaţa de la capăt, indiferent câte greutăţi ar întâmpina.

~ 324 ~
 În literatura de specialitate, violenţa sexuală îmbracă nenumărate forme
şi numărul acestora creşte o dată cu gradul de emancipare al femeilor. Practic, cu
cât societatea este mai democratică, cu atât creşte tendinţa de a multiplica
acţiunile denumite violente.

Feminismul încearcă să transforme în violenţă sexuală aproape orice acţiune cu

rezonanţă erotică.

Totuşi, se cunosc largi variaţii culturale. Există societăţi sau culturi în care
un bărbat poate fi dat în judecată de către o femeie pentru simplul motiv că acesta
i-a făcut un compliment, mărturisindu-i că îmbrăcămintea pe care o poartă îi vine
bine sau pentru faptul că îi măsoară din priviri bustul sau şoldurile. În alte culturi,
acest lucru nu numai că nu le deranjează pe femei, dar chiar le face plăcere,
determinându-le să se simtă atrăgătoare şi sexy.
Aşadar, termenul de violenţă sexuală acoperă o plajă largă de înţelesuri şi
acţiuni, mergând de la priviri insinuante şi până la viol. Foarte diversificat este şi
locul în care se desfăşoară actele de violenţă sexuală: parcuri, străzi întunecate
sau mărginaşe, mijloace de transport, localuri sau chiar în propria casă, în timpul
nopţii sau al zilei, în drumurile zilnice către/dinspre locul de muncă, în timpul
plimbărilor, întâlnirilor etc. Violenţa sexuală nu ţine cont de vârstă sau de statut,
deşi cele mai multe dintre actele de violenţă au drept victime femeile tinere, în
special adolescente (Kelly, 1996). Totuşi, agresiunea sexuală este o experienţă
pe care milioane de femei din toată lumea o întâlnesc în fiecare zi.
Există şi opinia potrivit căreia victima poartă cea mai mare responsabilitate
pentru actul de violenţă deoarece prin îmbrăcăminte sau prin comportament, ea
cere să fie agresată, sugerându-i agresorului că este disponibilă pentru o relaţie
sexuală cu el.
De asemenea, s-a creat impresia că agresiunea sexuală din partea unui
cunoscut este mai puţin periculoasă şi gravă decât din partea unui necunoscut. De
multe ori, agresorul este un bărbat pe care victima îl cunoaşte şi cu care are relaţii
de colegialitate, vecinătate sau amiciţie. Prin urmare, acest tip de agresiune este
apreciat ca fiind mai puţin grav decât cel comis de persoane străine, tocmai pentru
că este mai uşor de presupus că victima 1-a încurajat cumva pe agresor în fapta
sa. Totodată, acest tip de agresiune este cel mai puţin reclamat autorităţilor, fie
pentru că victima se simte într-o anumită măsură vinovată pentru cele întâmplate,
fie pentru că se teme că nu va fi crezută ori pentru că îi este ruşine de persoanele
din comunitatea în care trăieşte.
Diverse studii arată că, atât victimele, cât şi agresorii, provin din toate
mediile socio-economice, agresiunea sexuală fiind un tip de violenţă ce transcede
orice graniţă rasială, socio-economică sau de altă natură.

~ 325 ~
 Agresiunea sexuală este un tip de violenţă ce
transcede orice graniţă rasială, socio-economică sau de altă natură.

Totuşi, diferenţieri există. Astfel, este de presupus că femeile care aparţin

claselor sociale superioare, care au un standard ridicat de viaţă (se deplasează cu
maşina proprie/de serviciu, locuiesc în cartiere luminate, pe străzile cărora
patrulează echipaje de menţinere a ordinii publice) sunt expuse într-o măsură mai
mică agresiunilor sexuale decât femeile care provin din clase sociale medii sau
inferioare (care muncesc în zone industriale din afara oraşului, parcurg drumurile
zilnice cu mijloace de transport în comun sau pe jos, adesea noaptea, prin cartiere
mărginaşe cu străzi întunecate).
Una dintre modalităţile cel mai puţin agresive o reprezintă apelurile
telefonice obscene, ca tip de violenţă sexuală verbală. Intenţiile agresorilor
variază de la simpla experienţă a unor puşti teribilişti, până la dorinţa de a şoca,
umili sau înspăimânta femeile.
O altă formă de violenţă sexuală, pe marginea căruia s-au realizat dezbateri
aprinse la nivelul societăţii civile, este hărţuirea sexuală. Ca forme vizuale de
hărţuire sexuală se pot menţiona: privirea insinuantă, privirea ameninţătoare, alte
gesturi cu substrat sexual; ca forme verbale: fluieratul, aluziile, cuvintele
insinuante sau indecente, glumele sexuale, propunerile ameninţătoare; iar ca
forme de abuz fizic: apropierile nedorite, atingerile, frecările neaccidentale etc.
(Kelly, 1996).
Hărţuirea sexuală este strâns corelată cu locul de muncă. Intensitatea
precum şi formele hărţuirii la locul de muncă depind de mai mulţi factori, dintre
care un rol foarte important îl deţine gradul de sexualizare al funcţiei. Astfel, în
îndeplinirea unor roluri (barmaniţă, picoliţă etc), hărţuirea sexuală face parte din
slujbă, fiind unul dintre riscurile meseriei, atât clienţii, cât şi colegii asumându-
şi dreptul de a iniţia acţiuni ce pot fi interpretate astfel (remarci, avansuri,
propuneri indecente etc).

Intensitatea şi formele hărţuirii sexuale la locul de muncă depind de

gradul de sexualizare al funcţiei.

Pe de altă parte, Kelly consideră că rolurile sau funcţiile atribuite femeilor

(profesoară, asistentă medicală etc.) sunt asociate în mai mică măsură cu
hărţuirea sexuală, comparativ cu rolurile atribuite bărbaţilor dar îndeplinite de
femei (barman, şofer de taxi etc). Prin urmare, şi din acest punct de vedere,
femeilor le va fi greu să se impună în meseriile considerate a fi de competenţa
bărbaţilor.

~ 326 ~
 Aşadar, hărţuirea sexuală a devenit un fenomen social, un lucru care, în
limite rezonabile, a început să ne placă, confirmând autopercepţia pozitivă despre
modul în care arătăm şi amortizând, într-un fel, investiţia în propriul corp. Ne
place când cineva ne priveşte admirativ, adorăm să fim complimentaţi şi să
înflăcărăm imaginaţia celorlalţi cu trupul pe care îl avem.

Minte cine spune că vrea să arate perfect, doar pentru a se simţi bine în propriul corp.

În cel mai îndepărtat colţ al sincerităţii noastre, vrem să arătăm bine

pentru a fi admiraţi, pentru a avea acces mai uşor la resurse, pentru a avea
beneficii mai mari, de orice tip ar fi ele.
Reversul medaliei se manifestă, însă, prin hărţuire. Prieteni agasanţi, şefi
insistenţi, colegi antipatici, toţi ne fac avansuri şi înţeleg mai greu că sunt la coada
listei de priorităţi. Însă, dacă de unii ne putem dispensa, de alţii suntem chiar
dependenţi. Nevoia locului de muncă, dorinţa de promovare, atracţia unor
câştiguri facile sunt premise ale unei legături sexuale nedorite dar acceptate,
bazate pe puterea unidirecţională a celui care pretinde sex doar în virtutea funcţiei
pe care o deţine.

Relaţia sexuală impusă de şef şi acceptată de subordonat reprezintă un fel de

prostituţie cu un singur beneficiar.

Partea negativă a acceptării unei asemenea relaţii este că, atunci când nu
mai vrei, rişti să pierzi tot ce ai acumulat sau chiar mai mult decât atât. Iar, uneori,
nu mai e de ajuns că vrei, ci trebuie să accepţi ori de câte ori ţi se cere.
Relaţiile sexuale la serviciu sunt, de multe ori, inevitabile. Dacă nu te vrea
şeful, se găseşte cel puţin un coleg care să-ţi facă avansuri, pentru că e mult mai
uşor să-ţi rezolvi problemele sexuale cu cei de lângă tine, fără a mai căuta cine
ştie unde, cine ştie ce. Ideea n-ar fi rea pentru că, o relaţie cu un egal nu-ţi mai
induce temeri legate de viitorul profesional, decât dacă cel în cauză va fi, ulterior,
promovat.
P. Bart (1983) a elaborat un continuum cu privire la tipurile de
comportament sexual la femei, pornind de la sexul consimţit (sexul pentru
obţinerea plăcerii), sexul altruist (pe care, deşi nu şi-l doreşte în acel moment,
femeia îl acceptă pentru plăcerea bărbatului iubit), sexul binevoitor (în care
consecinţele pentru femeie ar fi mai nefaste în cazul unui refuz, decât dacă
acceptă: reproşuri, certuri, tensiuni în cuplu etc.) şi terminând cu sexul silit (care
desemnează acţiunile descrise de femei ca fiind viol). Sexul altruist şi cel
binevoitor sunt incluse în categoria de sex sub presiune. Ceea ce diferenţiază
sexul sub presiune de viol este faptul că, în cazul primului, femeile nu mai opun
rezistenţă de la un anumit punct, din diverse motive: altruism, teamă etc.

~ 327 ~
 Sex Sex Sex Sex
consimţit altruist binevoito silit
r

Sex sub
presiune

Figura 14. Tipurile de comportament sexual (Bart, 1983)

Sexul sub presiune este foarte prezent în relaţiile de lungă durată

(concubinaj, căsătorie), când dispare pasiunea şi se instalează rutina sexuală, dar
poate apărea şi în debutul unor relaţii de parteneriat (femeia acceptă contactul
sexual pentru a îmbunătăţi relaţia cu partenerul ori pentru că se simte obligată
faţă de un gest al bărbatului, cum ar fi o vacanţă la mare sau un week-end la
munte). Cu toate acestea, nu suntem de acord cu afirmaţia lui L. Kelly (1996)
potrivit căreia femeile fac mai des dragoste pentru plăcerea partenerului decât
pentru propria lor plăcere.
Violenţele sexuale capătă dimensiuni agravante atunci când sunt asociate
cu stări de ebrietate ale unuia sau ambilor parteneri. Starea de ebrietate la femei
complică procedura judecătorească de probare a agresiunii în instanţă, datorită
prejudecăţii conform căreia femeile uşoare beau mult (prin urmare, aşa merită
dacă se îmbată), prejudecată care acţionează pe fondul dezaprobării generale de
către societate a consumului excesiv de alcool.
Să insistăm puţin şi asupra sexului silit. Violul este înţeles ca fiind contactul
sexual obţinut prin forţă, prin ameninţarea cu forţa sau în condiţiile în care femeia
se află într-o stare (este minoră, sub influenţa drogurilor, într-o stare de
obnubilare a conştiinţei etc.) ce exclude posibilitatea ca ea să-şi dea
consimţământul. În toate legislaţiile, trăsăturile comune ale violului se referă la
constrângerea sexuală exercitată asupra victimei şi la lipsa de voinţă a acesteia.
Din această perspectivă, ne aflăm pe un teren de dispută ideologică: se confruntă
ideologiile feministe, care nu recunosc nici un fel de responsabilitate a victimei,
cu ideologiile non-feministe, care încearcă să explice de ce unele ţinte sunt mai
probabile decât altele.

Pentru o europeană, riscul violului este aproape de zece ori mai mare decât al unui
asasinat.
(Păunescu, 1994)

~ 328 ~
 Nu apelăm la statistici pentru că sunt irelevante, numărul real al victimelor
violurilor nefiind cunoscut, din următoarele motive (Clinard şi Meier, 1979):
1) caracterul şocant şi umilitor al experienţei prin care au trecut;
2) stigmatul ataşat lor şi familiilor lor, în urma unei asemenea experienţe;
3) miturile cu privire la viol, care fac vinovată victima de circumstanţele
agresiunii;
4) atitudinea de neîncredere a autorităţilor care, uneori, acuză chiar victima;
5) momentele penibile prin care trebuie să treacă victima pentru a
demonstra condiţiile în care s-a produs violul;
6) procedurile judiciare care au caracter public şi permit avocatului apărării
să pună întrebări cu privire la istoria vieţii sexuale a victimei.
Există mai multe teorii care încearcă să justifice violul (Rădulescu, 1997):
1) Teoriile biologice, care pornesc de la aserţiunea implicită că, în mod
potenţial, toţi bărbaţii au capacitatea/disponibilitatea de a se manifesta sexual
agresiv. Se consideră că ei sunt predispuşi biologic să caute varietatea sexuală,
pentru că astfel cresc oportunităţile de reproducere, indiferent dacă femeile
acceptă sau nu relaţia sexuală (Russell, 1984). Teoriile biochimice nuanţează însă
această generalizare, susţinând ideea că tendinţele sexual-agresive se întâlnesc la
un număr limitat de indivizi şi ele se explică prin caracteristicile setului
cromozomial sau prin nivelurile hormonale. O exemplificare a acestei idei ar fi
obţinerea unui control mai bun al comportamentului sexual prin scăderea
terapeutică a nivelului testosteronului (Greer şi Stuart, 1983).
2) Teoriile psihologice şi psihiatrice, care pun accentul pe personalitatea
violatorului, încercând să identifice caracteristici individuale ale acestuia, cum
sunt: propensiunea spre violenţă, tendinţa de dominare, sentimentul de ostilitate
şi de dispreţ faţă de femei. Adeseori se apelează la interpretarea psihopatologică,
conform căreia violatorii ar fi persoane anormale, definite de profunde perturbări
psihice. În realitate, numărul de violatori care se confruntă cu probleme mentale
reprezintă, în orice societate, o raritate statistică (Hyde, 1990).

Tipologia violatorului:
 furiosul (40% din rândul violatorilor), care îşi exprimă prin agresiune
sentimentele de furie, scopul lui principal constând în umilirea femeii. El
nu simte plăcere, ci dezgust in relaţia sexuală.
 dominatorul (55% din rândul violatorilor), care doreşte să posede sexual
victima. Excitarea şi senzaţia plăcerii anticipate sunt principalele
sentimente ale acestui tip de violator.
 sadicul (5% din rândul violatorilor), a cărui intenţie constă în torturarea
fizică a victimei, pentru a obţine plăcerea sexuală.
(Groth şi Birnbaum, 1979)

~ 329 ~
 3) Teoriile sociologice, care privesc violul ca o consecinţă a inegalităţii
dintre sexe, a mecanismelor şi structurilor sociale care încă favorizează
subordonarea femeii. Socializarea femeii creează victimizarea ei deoarece
aceasta încă învaţă că trebuie să fie pasivă, atractivă din punct de vedere fizic etc,
ceea ce induce ideea că violul ar fi expresia unor atitudini învăţate (Hyde, 1990).
Una dintre cele mai interesante explicaţii sociologice este oferită de teoria
controlului social. W. Reckless (1973) consideră că există două sisteme de
control social care previn utilizarea actelor violente: rezistenţa internă a
individului faţă de presiunile şi impulsurile către violenţă şi rezistenţa externă,
manifestată de familie, prieteni şi autorităţi. Probabilitatea ca o persoană să
devină violentă depinde de forţa celor două sisteme de control social. Dacă unul
din ele este slab, probabilitatea ca individul să ajungă agresor sexual este foarte
mare.
O situaţie aparte o reprezintă violul marital. Deşi încă mai este privit ca o
contradicţie în termeni, numeroase state au început să-l criminalizeze iar studiile
ştinţifice dedicate acestei problematici au luat o deosebită amploare.

Violul marital este actul prin care

soţul îşi manifestă puterea şi controlul asupra soţiei.
(Seites, 1975)

I. Frieze (1983) a încercat să explice cauzele violului marital, identificând,

în funcţie de autorul răspunderii, următorii factori responsabili:
Tabelul 18. Ipoteze explicative ale violului marital (Frieze, 1983)
CINE POARTĂ VINA? FACTORI AI VIOLULUI
1. nu îşi mai iubeşte soţul
2. este distantă faţă de soţ
Soţia 3. refuză să întreţină relaţii sexuale
4. este infidelă
5. a fost violată de un străin în trecut
1. are probleme de natură emoţională
2. simte nevoia să îşi dovedească bărbăţia
Soţul 3. consideră că este dreptul lui ca soţ
4. este alcoolic
5. este maniac sexual
1. orientările sexuale sunt diferite
Amândoi 2. nu sunt compatibili
3. au probleme de comunicare

~ 330 ~
 D. Finkelhor şi K. Yllo (1985) au identificat trei tipuri distincte ale violului
marital:
1. Violul acompaniat de bătaie, în care agresorii folosesc forţa în mod
excesiv, dorind să provoace dureri mari, utilizând formule verbale degradante,
producând umilinţă şi desconsiderare.
2. Violul obsesiv, în care agresorii sunt hipersexuali şi perverşi, obsedaţi
sexual şi atraşi de pornografie.
3. Violul forţat, în care agresorul foloseşte forţa fizică doar atât cât este
necesar pentru a-şi constrânge soţia să aibă relaţii sexuale, fără a provoca rănirea
sau durerea, ci doar pentru a slăbi rezistenţa victimei.

Femeile cu riscul cel mai mare de a fi violate de soţi sunt cele care sunt şi bătute.
(Liiceanu şi alţii, 2008)

Partea proastă este că femeile abuzate nu solicită intervenţie medicală şi nu

contactează poliţia din motive mai mult sau mai puţin subiective (lipsa de
informaţii privind serviciile sociale, nesiguranţa în ceea ce priveşte suportul oferit
de acestea, sentimentele de jenă, teama faţă de reacţia partenerului etc.). Doar
acelea care sunt forţate să întreţină relaţii sexuale pe perioada sarcinii au mai mult
curaj şi se adresează organelor competente, mai ales dacă intervine moartea
intrauterină a copilului, fapt care reprezintă o probă veridică pentru a demonstra
abuzurile soţului (Evins şi Chescheir, 1996).
Alături de abuzul sexual dintre bărbat şi femeie, trebuie să luăm în
considerare şi formele de violenţă sexuală dintre părinţi şi copii. Din această
perspectivă, incestul este cea mai cunoscută şi mai răspândită formă de violenţă
contra copiilor. Estimările aproximative arată că peste 90% din cazurile de incest
implică tatăl şi fiica, bunicul şi nepoata, restul de 10% implicând relaţii
homosexuale între taţi şi băieţii lor (Herman şi Hirschman, 1981). În acelaşi timp,
statisticile arată că vârsta medie a fetelor care sunt victime ale actelor de incest
este de 10,2 ani (Finkelhor, 1979), vârstă la care copilul nu are nici capacitate de
discernământ şi nici puterea de a se opune.

În întreaga lume, 20% dintre femei şi între 5-10% dintre bărbaţi

au fost abuzaţi sexual în copilărie.
(UNICEF, 2006)

Trebuie menţionat faptul că incestul poate consta într-o singură acţiune de

agresiune sexuală sau în acţiuni repetate ale aceluiaşi individ. Aceste agresiuni
pot lua diverse forme, mergând de la contacte intime nedorite de către copil
(dezbrăcarea forţată, atingerea forţată a corpului sau organelor genitale ale

~ 331 ~
copilului sau obligarea acestuia la atingerea corpului sau organelor genitale ale
agresorului, masturbare) şi până la viol.
Orice act de incest, în orice formă ar fi el, are efecte traumatice asupra
copilului: pierderea stimei de sine, a încrederii personale, frigiditatea fizică şi
emoţională, tendinţele spre sinucidere, alcoolism, prostituţie sau consum de
droguri, perturbarea relaţiilor normale de familie (Goode, 1984).
Mărind puţin sfera violenţei parentale şi prezentând şi latura ne-sexuală a
ei, merită amintită şi exploatarea de către unul sau ambii părinţi a copiilor, prin
obligarea acestora la cerşit, prostituţie, infracţiuni minore ş.a.m.d., de multe ori
putându-se identifica o combinaţie nefericită a mai multor astfel de acte de
agresiune. Violenţa parentală este strâns legată de diferite caracteristici
structurale ale familiei, printre care venitul, statusul ocupaţional al părinţilor,
nivelul de instrucţie şi modelele de autoritate parentală. În afara acestor
caracteristici intervin şi alţi factori care întreţin sau sporesc violenţa parentală:
lipsa de ataşament între soţi, absenţa afectivităţii faţă de copii, lipsa de
apartenenţă religioasă a membrilor, izolarea socială a familiei de grupul de
rudenie sau de comunitate etc. (Rădulescu, 1995). Toţi aceşti factori, şi alţii
neamintiţi aici, au făcut ca, de exemplu, anual circa 2 milioane de copii din
S.U.A. să cadă victime violenţei fizice a părinţilor. Peste 2000 din ei îşi pierd
viaţa ca urmare a acestor acte de violenţă, şi cel puţin 1 milion sunt ameninţaţi cu
o armă de foc sau cu un cuţit (Gelles şi alţii, 1978).
Sintetizând cele spuse, problema violenţei în cuplu merită mai multă
atenţie, deoarece s-a ajuns la concluzia că familia a devenit un leagăn al violenţei
(Steinmetz şi Straus, 1974), în cadrul căreia se descarcă toate tensiunile şi
nemulţumirile acumulate în viaţa socială.

Conflictul conjugal - între normalitate şi indiferenţă

„Dacă judecăm după abundenţa de cereri de reglare a conflictelor familiale
şi după creşterea ratei divorţurilor, sunt mai numeroase cuplurile care prezintă
conflicte decât cuplurile fericite”, afirma I. Mitrofan (1989) într-o lucrare
dedicată analizei disfuncţionalităţii maritale. La peste 20 de ani de la această
constatare, lucrurile nu s-au schimbat cu nimic.
Care sunt cauzele care generează această stare de lucruri? Într-o ordine
aleatorie, cele mai importante ar fi următoarele:

1) Redefinirea rolurilor masculine şi feminine

La începutul căsătoriei, modul de exercitare a rolurilor conjugale este
determinat socio-educaţional şi este tributar modelelor de rol conjugal preluate şi
interiorizate în familia de origine. Soţii se raportează unii la alţii prin preluarea
modelelor de relaţionare ale părinţilor lor. Numai că, la un moment dat,
partenerul, indiferent de ce sex ar fi acesta, doreşte ca rolurile să fie construite şi
nu preluate, adaptate la cerinţele societăţii actuale şi nu ale celei trecute. De

~ 332 ~
aceea, cu cât aderenţele la rolurile preluate prin imitaţie sunt mai mari, cu atât
conflictele din noua familie sunt mai multe.
Societatea contemporană amplifică această cauză şi, implicit, apariţia
conflictelor in familie, prin faptul că ne aflăm într-o perioadă de redefinire a
rolurilor masculine şi feminine, perioadă accelerată de feminism. Pe de altă parte,
atât redefinirea rolurilor, cât şi înţelegerea ei, favorizează apariţia unor
comportamente de sex-rol foarte diversificate şi ambigue, care întreţin
dizarmonia şi disensiunea în cadrul cuplului. Practic, traversăm o perioadă de
anomie a rolurilor masculine şi feminine, şi nu se ştie cât va mai dura până când
vor apărea două modele de comportament acceptate de ambele sexe şi puse în
practică fără frustrări şi nemulţumiri interioare.

2) Divergenţele motivaţionale
Conflictul intermotivaţional este generat, de obicei, de nivelurile diferite de
raportare la un obiectiv comun sau de raportările simultane la obiective diferite
(Mitrofan, 1989). Pe de altă parte, conflictul intermotivaţional poate fi cauzat de
neînţelegerea ideii că un cuplu funcţional este acela în care fiecare dintre
parteneri contribuie la satisfacerea, atât a propriilor trebuinţe, cât şi ale celuilalt.
Divergenţele motivaţionale par să aibă un rol tot mai important în societatea
contemporană, în condiţiile accentuării independenţei economice a femeii, a
atenţiei acordate carierei profesionale şi a consolidării poziţiei acesteia în familie
şi societate.

3) Discrepanţa mare între dorinţe şi aşteptări

În perioada iniţială a relaţiei de parteneriat, aşteptările noastre sunt
modelate de entuziasm, de excitare şi/sau de romantism. Cu cât împărtăşim mai
mult viaţa de toate zilele, cu atât ies la suprafaţă ideile divergente despre felul de
a iubi şi de a fi împreună, de a fi soţ(ie) sau părinte. Disensiunile apar şi când este
vorba de modul în care este împărţită munca în gospodărie sau folosit timpul
liber. Practic, cu cât este mai mare distanţa dintre rolul sperat şi cel realizat, cu
atât creşte probabilitatea de apariţie a conflictelor şi tensiunilor conjugale.

Cercetare:
O cercetare realizată pe 116 cupluri provenite din clasa mijlocie din S.U.A. confirmă
ipoteza potrivit căreia discrepanţele dintre rolul sperat şi rolul realizat în comportamentul
conjugal influenţează gradul de satisfacţie al soţilor în viaţa familială (Burr, 1971).

4) Insatisfacţia sexuală
Cuplul contemporan acordă o importanţă tot mai mare performanţelor
sexuale. Dorinţa împlinirii sexuale a devenit atât de obsedantă, încât
incapacitatea individului de a-şi conduce partenerul la orgasm provoacă stări de
nemulţumire, latente într-o primă perioadă, dar acut manifeste dacă insatisfacţia
sexuală se menţine timp mai îndelungat. Mai mult, tensiunilor generate de

~ 333 ~
insatisfacţia sexuală a cuplului, li se adaugă şi cele provenite dintr-o eventuală
relaţie extraconjugală.

Dacă, scăzând numărul certurilor din numărul actelor sexuale dintr-o lună,
obţineţi un număr pozitiv, atunci aveţi o relaţie bună. Dacă nu...
(Cox, 1998)

5) Relaţiile tensive cu familia de origine

Prezenţa unor modele diferite de rol conjugal, imixtiunea psihologică,
socială şi locativă a părinţilor în spaţiul interpersonal conjugal al nucleului nou
creat creează condiţii propice unei interacomodări deficitare a soţilor, favorizând
de timpuriu fenomenele disfuncţionale (Mitrofan, 1989). Tensiunile între noră şi
soacră, ginere şi socru sunt destul de frecvente şi doar maturitatea tinerilor soţi
poate depăşi dizarmonia ce s-ar putea instala în parteneriatul lor.

6) Structura de autoritate şi putere

În general, orice relaţie este o sumă de compromisuri. Însă, individul
contemporan visează să-şi construiască viaţa aşa cum visează. Pentru asta, el nu
acceptă compromisuri şi tinde să-l domine pe celălalt. Problema este că nimeni
nu mai acceptă să fie dominat. Femeia s-a săturat şi, emancipată fiind, vrea să
conducă. Bărbatul s-a obişnuit să domine şi, orgolios fiind, nu vrea să fie condus.
Întrebarea este dacă un blestem originar îi condamnă să se sfâşie între ei sau
dacă nu cumva conflictele care-i fac să se opună, nu exprimă decât un moment
de tranziţie al istoriei umane (de Beauvoir, 1949).
Acestea ar fi, în esenţă, principalele motive care stau la baza apariţiei
stărilor conflictuale în cuplul contemporan. Sigur că, disensiuni şi contradicţii au
existat, poate, de la primele forme de parteneriat, dar intensitatea, consecinţele şi
frecvenţa de apariţie a conflictelor actuale sunt mult mai mari decât acelea care
marcau viaţa familiei tradiţionale. Practic, conflictele au devenit atât de
frecvente, încât tindem să ne obişnuim cu ele și să le considerăm... normale. Atât
de normale, încât uneori le tratăm cu... indiferenţă.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Petre ANDREI (1891-1940) - doctor (1918) şi profesor (1922-1940) al Universităţii din Iaşi, primul
sociolog format într-o universitate românească, ministru al educaţiei, a intrat în conflict cu Garda de
Fier şi s-a sinucis pentru a evita umilirea pricinuită de arestarea sa de către legionari. A scris Problema
fericirii. Fundamentul său etic-sociologic (1921), Probleme de sociologie (1927), Sociologie generală
(1936).

~ 334 ~
Idei principale:
- A tratat sociologic tema fericirii: fericirea depinde întâi de individ şi apoi de societate. Individul se
simte fericit sau nefericit prin comparaţia ce o face între sine şi ceilalţi membrii ai săi.
- A identificat trei cauze care pot explica trecerea la patriarhat: 1) furtul femeii; 2) căsătoria bazată pe
dar; 3) căsătoria prin cumpărare.

John GRAY (1951- ) - doctor al Universităţii Columbia Pacific (1982), jurnalist la Daily News şi
Newsday, editor al Family Journal, membru al International Association of Marriage and Family
Counselors. A scris Men Are from Mars, Women Are from Venus (1992), Men, Women and
Relationships (1993), Mars and Venus in Love (1996).
Domenii de specializare: psihologia familiei.

Reuben HILL (1912-1985) – doctor al Universităţii Wisconsin (1938), profesor la universităţile South
Dakota (1942-1944), North Carolina (1949-1957) şi Minnesota (1957-1983), profesor emerit al
Universităţii Minnesota (1983), membru al A.S.A. şi al S.A.A.A., preşedinte al I.S.A. (1970-1974). A
scris Families Under Stress (1949).
Domenii de specializare: sociologia familiei.

Frederic P. LE PLAY (1806-1882) – profesor la Ecole des Mines (1840-1848), fondator al revistei La
Reforme sociale, redactor al Annales des Mines (1832), fondator al Societe Internationale des Etudes
Pratiques d’Economie Sociale (1856), a primit Premiul Montyon şi Legion d’Honneur (1867). A scris
L`organization du travail (1870), L`organization de la famille (1870).
Idei principale:
- Familia reproduce toate caracteristicile societăţii. De la ea trebuie să pornească studiul societăţii.
Metoda adecvată pentru studiul familiei este monografia iar tehnica potrivită este bugetul de familie.
Aşa cum familia reproduce realitatea socială, tot aşa, bugetul de familie reproduce viaţa socială în
aspectele ei măsurabile.
- Există trei tipuri de comunităţi familiale: familia patriarhală, familia instabilă şi familia tulpină. În
trecerea de la un tip de familie la altul, Le Play a identificat trei fenomene: prăbuşirea autorităţii paterne,
ruperea raportului dintre tradiţie şi familie, individualismul.
- Familia patriarhală este proprie popoarelor de stepă şi celor de câmpie. Toţi copiii rămân împreună
sub autoritatea şefului de familie. Se caracterizează prin autoritatea patriarhului şi prin dependenţa
completă a copiilor de comunitatea familială. Societăţile care reproduc acest tip de familie sunt
conservatoare, stagnante, înapoiate.
- Familia tulpină este o reproducere în cadre diminuate a familiei patriarhale. Apare o relaxare a
raporturilor dintre familia de origine şi copii. Aceştia nu mai stau împreună tot timpul vieţii lor. Pot să
plece şi să revină oricând. Cel care rămâne este moştenitorul deplin al proprietăţilor. Acordarea de
recunoaştere unui descendent este condiţionată categoric de gradul în care acesta oferă susţinere
materială şi simbolică familiei-matcă. În caz contrar, familia matcă îşi ia libertatea de a-l renega şi chiar
de a-l excomunica.
- Familia instabilă este redusă la menajul simplu. Se caracterizează prin limitarea funcţiei tatălui la
procreere şi la îngrijirea materială a copiilor, anularea aproape completă a autorităţii paterne şi
abandonarea celor neputincioşi (bolnavii, bătrânii, orfanii).

Iolanda MITROFAN (1950- ) – doctor (1986) şi profesor (1997-2010) al Universităţii Bucureşti,

director al Revistei de Psihoterapie Experienţială (1997-2010), membru al Consiliului Mondial de
Psihoterapie (2002) şi al Consiliului Internaţional al Psihologilor (2005), fondator (1997) şi preşedinte
(1997-2010) al Societăţii de Psihoterapie Experienţială Română. A scris Psihoterapie experienţială
(1997), Analiza transgeneraţională în Terapia Unificării (2005).
Idei principale:

~ 335 ~
- Cuplul modern a dobândit luciditatea tranziţiei fericirii sale, optând pentru calitatea relaţiei în
defavoarea durabilităţii sale cu orice preţ.
- A elaborat teoria unificării, conform căreia psihologia, optimizarea umană şi terapia nu pot evolua
decât holistic, integrativ, recunoscând conexiunea dintre cele trei dimensiuni ale fiinţei umane:
structurală, energetică şi informaţională.
- A teoretizat tehnica fanteziei ghidate, conform căreia se poate creea o imagine acceptată a Sinelui, ca
suport pentru schimbarea comportamentului. Inducerea imaginii se produce mai întâi la nivel mental,
apoi afectiv, lucru care-i permite subiectului să-şi modifice ulterior şi manifestările comportamentale.

Virginia M. SATIR (1916-1988) – doctor al Universităţii din Chicago (1948), fondator al

International Human Resources Learning Network (1970) şi al Menthal Health Research Institute,
membru de onoare al Czechoslovakian Medical Society (1987), doctor honoris causa al Universităţii
Wisconsin (1978), a primit Premiul oferit de American Association for Marriage and Family Therapy
şi Gold Medal (1976). A scris Conjoint Family Therapy (1964), The New Peoplemaking (1988).
Idei principale:
- Familia funcţională este un sistem deschis iar cea disfuncţională, un sistem închis.

Lewis H. MORGAN (1818-1881) – membru al N.A.S., preşedinte al S.A.A.A. (1880). A scris Ancient
Society (1877).
Idei principale:
- A susţinut existenţa a cinci stadii de evoluţie a familiei: 1) consangvin – căsătoria între fraţi şi surori;
2) punalua – introduce restricţia căsătoriei între fraţi şi surori; 3) syndasmian – tranziţie de la căsătoria
de grup la monogamie; 4) patriarhal – suprema autoritate o reprezintă soţul; 5) monogam – bazat pe
egalitatea femeii cu bărbatul.

Maria VOINEA (1948- ) - doctor al Universităţii Bucureşti (1980) sub coordonarea lui H. Stahl,
profesor emerit (1985-2010), decan al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială (1998-2000) şi pro-
rector al Universităţii Bucureşti, vicepreşedinte al A.S.R. (1997), director al revistei Sociologie
Românească (2009), a primit Premiul Dimitrie Gusti (1993), Diploma of Honor (1996). A scris
Sociologia familiei (1993), Sociologie generală şi juridică (2000).
Idei principale:
- Conceptul clasic de structură a familiei se asociază în prezent cu cel de restructurare a familiei.

Edward WESTERMARCK (1862-1939) – doctor al Universităţii din Helsinki (1889), profesor la

L.S.E. (1904-1930), rector al Universităţii Abo Akademi (1918), a primit Rivers Memorial Medal (1926)
şi Huxley Memorial Medal (1936). A scris The History of Human Marriage (1891), The Origin and
Development of the Moral Ideas (1908).
Idei principale:
- A respins teza conform căreia strămoşii noştrii au trăit în promiscuitate sexuală, afirmând că
monogamia era forma originară a căsătoriei, graţie capacităţii sale de a oferi protecţie paternală şi de a
creşte şansele de supravieţuire ale membrilor familiei.
- A elaborat o teorie opusă celei freudiene, conform căreia oamenii simt o aversiune naturală faţă de
săvârşirea incestului iar tabuurile culturale împotriva incestului mai degrabă încurajează decât înnăbuşă
tendinţele naturale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Abbey, A. (1987). Misperception or Friendly Behavior as Sexual Interest. P.W.Q. 11.
Andrei, P. (1936). Sociologie generală. Scrisul Românesc.
Bachofen, J. (1948). Das Mutterrecht. Meuli.
Bart, P. (1983). Women of the Right: Trading for Safety, Rules and Love. În New Women's Times
Feminist Review, noiembrie-decembrie.
~ 336 ~
(de) Beauvoir, S. (1949). Le deuxieme sexe. Gallimard.
Belkin, G., Goodman, N. (1980). Marriage, Family and Intimate Relationships. Rand McNally.
Bell N., Vogel E. (1968). A Modern Introduction to the Family. New-York: Free Press.
Clinard, M., Meier, R. (1979). Sociology of Deviant Behavior. ed. a IV-a. New-York.
Engels, F. (1884). Der Ursprung des Familie, des Privateigentums und des Staats.
Finkelhor, D., Yllo, K. (1985). License to Rape: Sexual Abuse of Wives. New-York: Free Press.
Frazer, J. [1910](1922). Les origines de la familie el du clan. Geuthner.
Frieze, I. (1983). Investigating the Causes and Consequences of Marital Rape. Signs. 8.
Glasser, W. (1998). Choice Theory: A New Psychology of Personal Freedom. Harper&Collins
Publishers.
Hardyment, C. (1998). The Future of the Family. Orion Publishing Group.
Hartman, C. (2007). Dating the Divorced Man. Adams Media.
Herseni, T. (1982). Sociologie. Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Hill, R. (1970). Family Development in Three Generations. Transaction Publishers.
Iluţ, P., Cordoş, G. (1986). Probleme ale cuplului conjugal tânăr. Raport de cercetare nepublicat.
Iluţ, P. (2008). Stări şi fenomene ale spaţiului domestic în România. Presa Universitară Clujeană.
Kantor, D., Lehr, W. (1975). Inside the Family. Jossey-Bass.
Kelly, L. (1996). It's Everywher : Sexual Violence as a Continuum. În S. Jackson şi S. Scott (coord.)
Feminism and Sexuality. Edinburgh University Press.
LePlay, F. (1855). Les ouvriers europeenes. Imprimerie Imperiale.
Levi-Strauss, C. (1949). Les structures elementaires de la parente. Paris: PUF.
Lundberg, S., Rose, E. (2003). Child Gender and the Transition to Marriage. Demography. 40.
McGinnis, A. (1979). The Friendship Factor. Augsburg: Publishing House.
Mitrofan, I. (1989). Cuplul conjugal - armonie şi dizarmonie. Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Mitrofan, I. (1996). Violenţa familială între disimulare, deconspirare şi impact psihopatogen.
Consfătuirea interdisciplinară a Asociaţiei Medicale Române. septembrie.
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociolgia şi psihosexologia familiei. Bucureşti:
Mihaela Press.
Morgan, L., Systems of Consanguinity and Affinity, Smithsonian Institution, 1870
Olson, D., Sprenkle, D., Russel, C. (1979). Circumplex Model Of Marital and Family Systems:
Cohesion and Adaptability Dimensions, Family Types and Clinical Applications. Family Process. 18.
O'Neill, N., O'Neill, G. (1973). Open Marriage. Aron.
Parkinson, L. (1987). Separation, Divorce and Families. British Association of Social Workers.
Parsons, T., Bales, R. (1955). Family, Socialization and Interaction Process. New-York: Free Press.
Pizzo, C., Seldes, R., Gerstman, B. (1998). What Men What. Harper&Collins Publishers.
Prost, A. [1985](1997). Frontierele şi spaţiile privatului. În P. Ariés şi G. Duby (coord.) Istoria vieţii
private. Bucureşti: Meridiane.
Rădulescu, S. (1997). Sociologia şi istoria comportamentului sexual "deviant". Bucureşti: Nemira.
Satir, V. (1964). Conjoint Family Therapy. Palo Alto.
Starcke, C. (1891). La famille primitive: Ses origines et son developpment. Paris.
Thorton, A. (1977). Children and Marital Stability. Journal of Marriage and the Family. 39.
Touzard, H. (1966). Etude des roles conjugaux el la structure familliale. Buletin CERP. 3-4.
Voinea, M. (1993). Sociologia familiei. Bucureşti: Tipografia Universităţii Bucureşti.
Westermark, E. (1891). The History of Human Marriage. London.
Wilson, J. (1994). Valorile familiale şi rolul femeilor. Sinteza. 99.
Worden, A., Carlson, B. (2005). Attitudes and Beliefs about Domestic Violence. Journal of
Interpersonal Violence. 20.
Ziglar, Z. (1990). Courtship after Marriage. Random House.

~ 337 ~
 XI. PROBLEMATICA GENDER
Inegalitatea dintre sexe - teorii explicative
Majoritatea cercetărilor întreprinse atestă existenţa unor diferenţe
(cognitive, comportamentale, psihologice etc.) între cele două sexe, însă nu
există o unanimitate a opiniilor în ceea ce priveşte tipul diferenţelor, gradul
de diferenţiere şi contextul în care acestea apar.

Ultima inegalitate care supravieţuieşte în societăţile europene moderne este inegalitatea

de gen.
(Pasti, 2003)

Există păreri conform cărora studiile efectuate s-au concentrat mai mult
pe identificarea diferenţelor, indiferent care ar fi acestea. În condiţiile în care s-
au înregistrat asemănări, experimentele au fost considerate irelevante, rezultatele
nemaifiind publicate. Astfel, concordanţele dintre trăsăturile şi aptitudinile celor
două sexe au rămas într-o indiferenţă accentuată, exagerându-se în schimb
diferenţele dintre ele. Chiar şi aşa, cercetările au demonstrat că variabila sex este
responsabilă de aceste diferenţe pentru cel mult cinci până la zece procente
(Fausto-Sterling, 1985).

Există mult mai multe asemănări decât diferenţe între cele două sexe
iar variaţiile care apar sunt mult mai mari în cadrul aceluiaşi sex
decât între bărbaţi şi femei.
(Richmond-Abbott, 1992)

În general, se apelează la două tipuri de dovezi pentru a se justifica

diferenţele dintre sexe:
1. Dovezi biologice
Există o serie de diferenţe anatomice, genetice şi hormonale între bărbat
şi femeie, care îşi pun amprenta asupra activităţilor şi comportamentelor sociale
desfăşurate de aceştia.
Cele două sexe diferă, în primul rând, prin structura lor genetică: femeile
au doi cromozomi X iar bărbaţii unul X şi unul Y. Aceste structuri diferite
determină decalaje anatomice de înălţime, greutate şi masă musculară între bărbat
şi femeie. Nu în ultimul rând, ambele sexe produc, atât hormonul bărbătesc
(androgenul), cât şi hormonul femeiesc (estrogenul), dar în cantităţi diferite.
Plecând de la aceste diferenţe, s-a încercat, experimental sau nu, să se
motiveze decalajele dintre aptitudinile celor două sexe. Astfel, D. Broverman şi
alţii (1974) au afirmat că hormonii afectează activitatea cognitivă: femeile,

~ 338 ~
datorită estrogenului, pot rezolva cu uşurinţă sarcinile simple, repetitive, dar au
dificultăţi în rezolvarea acelora mai complexe şi mai creative.
Diferenţele dintre sexe privind capacităţile intelectuale au reprezentat un
punct de interes permanent al domeniului. Iniţial, s-a crezut că femeile prezintă
o formă de inteligenţă inferioară, fapt certificat prin greutatea mai scăzută a
creierului acestora. P. Broca a pus în evidenţă o diferenţă medie de 181 g între
greutatea creierului bărbaţilor şi cel al femeilor, diferenţă criticată de cercetările
moderne care au demonstrat că între mărimea creierului şi coeficientul de
inteligenţă nu există o relaţie de proporţionalitate, postularea superiorităţii
bărbaţilor în baza acestui criteriu reprezentând un efect al prejudecăţilor, nu o
concluzie a activităţii ştiinţifice (Chelcea şi Chelcea, 1983).

Între mărimea creierului şi coeficientul de inteligenţă

nu există o relaţie de proporţionalitate.

Numeroase explicaţii privind diferenţele dintre sexe pleacă de la ipoteza

conform căreia creierul masculin este mai bine lateralizat decât cel feminin, ceea
ce face ca localizarea funcţiei cognitive pe cele două emisfere cerebrale să fie
mai importantă la bărbaţi decât la femei (Levy şi Reid, 1976). Emisfera dreaptă
(dominantă la bărbaţi), ca centru al logicii simbolice, percepţiei spaţiale,
imaginaţiei, ar explica dezvoltarea acestor funcţii mai degrabă la sexul masculin,
în vreme ce emisfera stângă (dominantă la femei), ca centru al limbajului şi
memoriei, ar justifica disponibilităţile lor mai bune în acest sens.

Bărbaţii şi femeile procesează informaţiile în mod diferit,

în funcţie de abilitatea creierului de a transfera informaţiile de la o emisferă la alta.

Oamenii au două emisfere unite de o structură numită corp calos.

Mesajele recepţionate într-o emisferă pot fi transferate la cealaltă emisferă pentru
a ajuta la procesarea informaţiei. Aproape toate cercetările au arătat că femeile
transferă mai multe informaţii de la o emisferă a creierului la alta, decât o fac
bărbaţii (Petersen şi Wittig, 1979). Mărimea corpului calos explică diferenţele
dintre sexe, deoarece acesta este de două ori mai mare la femei decât la bărbaţi.
Concluzia autorilor citaţi este susţinută şi de constatările făcute asupra victimelor
unor accidente: pacienţii cu leziuni cerebrale au un deficit verbal mai pronunţat,
dacă sunt bărbaţi, şi mai scăzut, dacă sunt femei (Sherman, 1978).

Experiment:
Bărbaţii au aptitudini vizual-spaţiale superioare femeilor (Voyer şi alţii, 1995), în timp
ce acestea excelează în privinţa aptitudinilor verbale, având o viteză mai mare de articulare a

~ 339 ~
cuvintelor complexe şi o calitate gramaticală a enunţurilor mai bună decât bărbaţii (Halpern şi
Wright, 1996).

Nu există diferenţe între QI-ul mediu al unui bărbat şi cel al unei femei.
(Jensen, 1998)

Totuşi, certitudinile în ceea ce priveşte diferenţele dintre bărbaţi şi femei

nu sunt atât de multe pe cât încearcă unii cercetători să dovedească. Un exemplu
semnificativ este acela prezentat de E. Maccoby şi C. Jacklin (1974) care arată
că, încă de la naştere, băieţii şi fetele sunt foarte asemănători, cel puţin în privința
a patru dintre simţuri:
1) Auzul
Iniţial s-a crezut că nou-născutele răspund la stimulări auditive mai intens
decât băieţii nou-născuţi. Această falsă credinţă s-a dezvoltat deoarece fetele
folosesc muşchii mici din jurul gurii mai des decât băieţii având, astfel, mai
dezvoltat reflexul zâmbetului, ceea ce îi face pe părinţi să creadă că fiicele lor
răspund mai prompt diverselor stimulări auditive.
În timp ce la bebeluşi nu pot fi stabilite diferenţe auditive semnificative,
acestea apar la vârste mai mari. Astfel, femeile mature au o mai mare sensibilitate
la sunete decât bărbaţii. Se pare că ele aud mai bine la frecvenţe înalte, dar au o
toleranţă mai mică la intensităţi mari. De exemplu, începând cu 85 de decibeli,
orice sunet este de două ori mai intens pentru o femeie decât pentru un bărbat
(McGuiness şi Pribram, 1979).
2) Vederea
Nici în ceea ce priveşte vederea, nu a fost găsită vreo diferenţă importantă
în ceea ce priveşte copiii mici. Există mici diferenţe între sexe, dar la maturi. De
exemplu, în medie, bărbaţii adulţi au o mai bună acuitate vizuală între 18-70 de
ani, dar se presupune că femeile au o mai bună vedere nocturnă (McGuiness şi
Pribram, 1979).
3) Pipăitul
Nou-născuţii, băieţi şi fete, par să fie asemănători şi în ceea ce priveşte
sensibilitatea tactilă. Nici la adulţi nu apar diferenţe statistic semnificative.
Experimental s-a dovedit că femeile au o mai mare sensibilitate la presiune decât
băieţii, însă diferenţele sunt variabile în funcţie de partea corpului care este testată
(Hoyenga şi Hoyenga, 1979).
4) Mirosul
Majoritatea studiilor au găsit diferenţe mici referitoare la olfacţia nou
născuţilor. Câteva cercetări pe adulţi atestă existenţa diferenţelor, sensibilitatea
mirosurilor fiind mai mare la femei decât la bărbaţi. S-a constatat, însă, că această
diferenţă apare numai după pubertate şi poate regresa după menopauză (Hoyenga
şi Hoyenga, 1979).
Aşadar, asemănările la naştere sunt mult mai mari decât deosebirile.
Cercetările n-au reuşit încă să demonstreze cum se dezvoltă la adulţi diferenţele
~ 340 ~
senzoriale: au, totuşi, baze biologice, sunt învăţate social sau reprezintă o
combinaţie între cele două alternative ?
2. Dovezi psihologice
Diferenţele dintre sexe se pot manifesta şi în situaţii de interacţiune
socială. Din această perspectivă, există opinii conform cărora unica trăsătură de
personalitate care pune în evidenţă o diferenţă persistentă este agresivitatea
(Lloyd, 1994). Analizându-se peste 100 de studii ce au ca subiect agresivitatea la
cele două sexe, a reieşit că există o cvasi-unanimitate a acestora în constatarea
agresivităţii mai mari la bărbaţi. S-a constatat în acelaşi timp că:
1) diferenţele sunt mai pronunţate în cazul agresivităţii fizice decât a
celei verbale (Hyde, 1986).
2) diferenţa dintre sexe este mai amplă la copii decât la adulţi (Hyde,
1984).
3) femeile se tem mai mult de răzbunarea celui agresat şi, prin urmare,
impulsurile lor agresive sunt mai inhibate (Eagly şi Steffen, 1986).
Cercetările au mai semnalat o serie de alte diferenţe între bărbaţi şi femei
ce apar la nivelul personalităţii şi comportamentului, dar ele sunt nesemnificative
şi puternic marcate situaţional.

Cercetări:
Femeile sunt mai empatice decât bărbaţii şi au o capacitate mai fină de captare a
informaţiei nonverbale, vehiculată prin expresia facială, ritmul şi tonul vocii, mişcările corpului
etc. (Hoffman, 1987). Totuşi, capacitatea crescută a femeilor de a decodifica mesajele nonverbale
este considerată a fi mai degrabă rezultanta faptului că femeile îngrijesc copiii la o vârstă când
limbajul nu este încă dezvoltat (Iluţ, 2000).
Bărbaţii sunt consideraţi mai stăpâni pe sine şi mai reci, mai competitivi şi mai ambiţioşi,
în vreme ce femeile sunt văzute ca fiind mai emoţionale şi mai sensibile, mai înclinate spre artă
şi literatură (Iluţ, 1994). De altfel, statisticile lui H. Ellis (1904) asupra geniului britanic şi J.
Cattell (1933) asupra a 1000 de genii din întreaga lume demonstrează că celebritatea celor mai
multe femei e datorată unor succese literare.

Femeile sunt mult mai predispuse către anxietate şi teamă

iar bărbaţii sunt mult mai exploratori în situaţii de risc şi incertitudine.
(Brody, 1984)

Cercetări:
E. Maccoby şi C. Jacklin (1974), analizând un număr de 1400 de studii, arată că femeile
sunt mai sociabile, mai influenţabile şi au un respect de sine mai puţin accentuat. Totuşi,
rezultatele investigaţiilor privind persuasiunea sunt contradictorii, A. Eagly (1987) apreciind că
doar în 16% din cazuri femeile apar ca fiind mai uşor influenţabile.
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în privinţa comportamentului prosocial. Deşi majoritatea
studiilor arată o înclinaţie mai pronunţată a bărbaţilor de a sări în ajutor (Eagly şi Crowley, 1986),
ele au în vedere doar situaţia în care cel care pretinde ajutorul este un necunoscut. În schimb, dacă
victima este o persoană cunoscută, studiile au demonstrat că femeile oferă un mai mare suport
social semenilor (Unger şi Crawford, 1992).

~ 341 ~
 Diferenţe între cele două sexe s-au constatat şi în ceea ce priveşte locul controlului, în
sensul că femeile, comparativ cu bărbaţii, plasează în exterior reuşitele ori insuccesele
profesionale (Maccoby şi Jacklin, 1974). Bărbaţii care au succes, pun la baza acestuia propriile
capacităţi, pe când femeile realizate atribuie norocului, şansei sau destinului performanţele
obţinute. Din această perspectivă, P. Clina (1985) apreciază că femeile tind să devină victime ale
sindromului impostorului, atât timp cât ele consideră, în ciuda succeselor notabile pe care le obţin,
că nu au capacităţi deosebite care să le justifice realizările.

Dovezile psihologice, spre deosebire de cele biologice, nu sunt atât de

certe în ceea ce priveşte diferenţele dintre sexe. Imposibilitatea plasării unei
bariere între diferenţele reale şi cele influenţate de stereotipiile de sex determină
adoptarea unei atitudini circumspecte faţă de rezultatele studiilor din domeniu.
Printre teoriile psihologice care încearcă să argumenteze de ce femeia nu
este egală cu bărbatul, cele mai importante sunt următoarele:
1. Teoria învăţării sociale
Reprezentanţii acestei teorii afirmă că rolul de gen este învăţat, cu ajutorul
proceselor de întărire şi modelare. Copiii adoptă roluri diferenţiate pentru că ei
sunt recompensaţi pentru conduitele adecvate sexului lor şi pedepsiţi pentru cele
inadecvate. De exemplu, băieţii vor primi aprobare pentru comportamentul
agresiv, în timp ce fetele vor fi penalizate pentru acelaşi comportament. Diverse
studii arată că băieţii sunt supuşi unei presiuni mai mari, comparativ cu fetele, în
direcţia adoptării unui comportament adecvat genului (Birch, 1988).
2. Teoria dezvoltării cognitive
Teoria învăţării sociale subliniază influenţa presiunilor externe asupra
dezvoltării identităţii de gen a copiilor, neglijând factorii interni. Din această
perspectivă, numeroşi cercetători consideră că cel mai important factor este
nivelul de dezvoltare cognitivă a copilului. Atât băieţii, cât şi fetele par să-şi
dezvolte propriile cogniţii ale rolului de gen, în aceeaşi ordine şi aproape în
acelaşi timp (Birch, 1988).

Informaţiile despre atributele adecvate genului

sunt mai degrabă căutate în mod activ decât dobândite în mod pasiv.
(Kohlberg, 1969)

Teoria schemei de gender reprezintă o altă formă a dezvoltării cognitive,

care pleacă de la premisa că identificarea de către copil a propriului gen se
declanşează mai degrabă când îşi descoperă sexul, decât atunci când dobândeşte
atributele genului, aşa cum sugera Kohlberg (1969). Conform acestei teorii,
copiii extrag din mediul înconjurător definiţii stereotipe ale masculinităţii şi
feminităţii, le încorporează în categorii cognitive de masculin/feminin (scheme
de gender) şi, în funcţie de acestea, îşi direcţionează propriile comportamente.
Teoria dezvoltării cognitive, ca şi cea a învăţării sociale, nu poate explica
singură inegalităţile dintre sexe. Luate împreună, ele sugerează că diferenţele

~ 342 ~
biologice sunt amplificate de prezenţa în familie, şcoală şi mass-media a unor
modele diferite de gen, preluate prin întărire şi imitaţie, chiar şi în condiţiile în
care copilul conştientizează şi înţelege atitudinile ce ar trebui adoptate de fiecare
sex. Astfel, el duce mai departe modelul cultural al inegalităţilor dintre bărbaţi şi
femei, adăugându-i noi justificări sau motivaţii.
3. Teoria conflictualistă
Această teorie pleacă de la premisa că inegalitatea genurilor este o
consecinţă a inegalităţii contribuţiei lor la bunăstarea familiei şi, implicit, a
societăţii. Însă, comparativ cu societatea tradiţională (unde contribuţia
economică a bărbaţilor le conferea acestora mai multă putere şi prestigiu),
societatea contemporană (în care aportul celor două sexe la funcţionarea celulei
familiale este relativ egal) reduce inegalitatea dintre genuri.
4. Teoria funcţionalistă
Conform funcţionaliştilor, o societate este mai eficientă dacă sarcinile şi
responsabilităţile sunt alocate anumitor persoane. Această diviziune a muncii nu
necesită neapărat o împărţire a activităţilor în funcţie de sex dar diferenţele
sexuale reprezintă o convenienţă în acest sens.
De exemplu, în societăţile patriarhale era convenabil ca mama să stea
acasă şi să aibă grijă de copil şi de gospodărie. În mod similar, era convenabil ca
bărbatului să-i revină roluri cum ar fi agonisirea hranei sau protecţia familiei.
Aceste modele s-au transmis de la o generaţie la alta, transformându-se în
stereotipuri. Astfel, originile sociale ale diferenţelor de gen-rol s-au pierdut în
vechimea umanităţii, considerându-se naturală structura diferită a rolurilor
masculine şi feminine.
Multă vreme chiar s-a considerat că diviziunea tradiţională a muncii (cu
femeia, lider expresiv şi bărbatul, lider instrumental) este cea mai eficientă pentru
funcţionarea celulei familiale. În condiţiile societăţii de azi, criticii
funcţionalismului o consideră demodată, deoarece schimbările din viaţa
economică şi socială presupun o flexibilitate a rolurilor familiale, şi nicidecum o
rigiditate a lor.
5. Teoria materialismului istoric
Această teorie pune la baza inegalităţilor dintre sexe, modificarea
continuă a tehnologiei. F. Engels (1884) apreciază că doar în epoca de piatră a
existat egalitate între bărbat şi femeie, adică atât timp cât femeia a jucat un rol
important în viaţa economică. După descoperirea cositorului, bronzului, fierului,
după apariţia plugului, rolul femeii şi-a pierdut din importanţă.
Şi alţi autori consideră că progresul civilizaţiei explică inegalitatea dintre
sexe. Tot ei afirmă, însă, că această teorie pare să-şi fi pierdut aplicabilitatea
deoarece progresul tehnologic contemporan a făcut ca munca fizică să nu mai
aibă un rol atât de important.
Acestea sunt principalele teorii care încearcă să justifice inegalitatea
dintre sexe. Multe din argumentele lor şi-au pierdut relevanţa, în contextul

~ 343 ~
evoluţiei societăţii. Cele care au rămas, continuă să fie contestate, în special de
orientările feministe.

Stereotipurile de gen - sursă a discriminării sexuale

Stereotipurile de gen sunt convingerile, ideile, credinţele pe care le au
oamenii dintr-o societate în privinţa atributelor şi aşteptărilor comportamentale
ale bărbaţilor şi femeilor.

Stereotipuri de gen:
 femeia judecă după criterii subiective şi nu după criterii obiective.
Gândirea ei e dominată de sentiment şi nu de interes, e psihologică în loc să fie
logică
 femeia judecă pentru prezent şi nu pentru viitor. Riscurile îi apar
precumpănitoare, pentru că se exercită în prezent, iar şansele îi apar inaccesibile,
pentru că sunt realizabile în viitor
 femeile sunt mai conservatoare decât bărbaţii, deci sunt un grup
subversiv în raport cu idealul schimbării sau al modernizării

După cum se observă, stereotipurile de gen sunt descrieri extrem de

simplificate ale trăsăturilor pe care le-ar avea bărbaţii sau femeile. Numai că
oamenii percep aceste trăsături ca fiind reale, date, şi se comportă în consecinţă.
De unde vine credinţa oamenilor în ceea ce priveşte veridicitatea trăsăturilor
masculine şi feminine?
M. Niel (1974) consideră că, la începuturile omenirii, forţa fizică a fost
cea care a făcut din bărbat sexul tare. Datorită puterii sale, el a putut să-şi apere
familia, satul sau Cetatea împotriva năvălitorilor. Femeia, ţinută departe de
vânătoare sau luptă datorită conformaţiei sale fragile, adesea slăbită de naşteri
repetate, era considerată sexul slab. Opoziţia Forţă/Slăbiciune a fost punctul de
plecare către conştientizarea principalelor caracteristici ale celor două sexe.
Astfel, Virilitatea a fost identificată cu forţa iar Feminitatea cu slăbiciunea.
Continuând argumentaţia, M. Niel consideră că bărbatul, limitând femeia
la preocupări casnice, s-a considerat singurul sex capabil să participe activ la
viaţa comunităţii şi să o conducă. Astfel, Virilitatea, bazată iniţial pe forţă fizică
şi pe curaj, şi-a atribuit şi Inteligenţa şi Cunoaşterea. În aceeaşi ordine de idei,
Feminitatea a fost asociată cu Ignoranţa şi Pasivitatea.
O perspectivă globală a acestor caracteristici este prezentată mai jos. Se
observă că femeia rămânea închisă în universul îngust al familiei, în timp ce
bărbatul se concentra asupra vieţii extra-familiale.

~ 344 ~
 Figura 15. Modelul tradiţional al stereotipurilor de gen (Niel, 1974)

Inteligenţă Activitate
BĂRBAT Virilitate Cunoaştere Reflexie SOCIETATE

Ignoranţă Pasivitate
FEMEIE Feminitate Intuiţie Sentimentalitate FAMILIE

Majoritatea cercetătorilor consideră că cele două sexe au fost valorizate

din perspectiva acestor modele culturale, modele ce au fost perpetuate de-a
lungul timpului prin stereotipie şi prejudecată.
Stereotipurile de gen se împart în două mari categorii (Sears şi alţii, 1991):
 Stereotipuri culturale - ce provin din imaginile pe care ni le formăm sub
influenţa propriei noastre culturi.
 Stereotipuri personale - ce reprezintă propriile noastre convingeri în
privinţa atributelor unui sex.

Experiment:
D. Broverman şi alţii (1970) i-au rugat pe respondenţi să aleagă cinci caracteristici dintr-
un număr de zece care ar descrie cel mai bine un bărbat şi o femeie. Pentru bărbat au fost alese
ambiţie, simţul aventurii, siguranţa de sine, logica în gândire şi independenţa, iar pentru femeie
celelalte cinci, adică tandreţe, emapatie, delicateţe, tact, nevoia de siguranţă. După aceea,
respondenţii au fost rugaţi să aleagă cinci caracteristici care ar descrie cel mai bine un om matur.
Surprinzător, au fost alese doar caracteristicile masculine.

Majoritatea studiilor au demonstrat faptul că trăsăturile şi caracteristicile

atribuite masculinităţii sunt adesea percepute în termeni de opoziţie cu cele
atribuite feminităţii (D. Broverman şi alţii, 1968). De exemplu, dacă bărbatul este
considerat a fi independent, femeia ne apare ca fiind dependentă.

Trăsăturile şi caracteristicile atribuite masculinităţii sunt adesea percepute

în termeni de opoziţie cu cele atribuite feminităţii.

Totuşi, dincolo de percepţia eronată, bărbaţii şi femeile se aseamănă în

multe caracteristici (Deaux şi Lewis, 1984). În acelaşi timp, există mari diferenţe
în cadrul fiecărui sex în ceea ce priveşte gradul în care o trăsătură este evidenţiată.
Astfel, unele femei pot fi foarte emotive, altele dimpotrivă; unii bărbaţi pot fi
foarte agresivi, alţii nu.
~ 345 ~
 O altă percepţie eronată ar fi aceea potrivit căreia masculinitatea şi
feminitatea sunt corelate negativ (Richmond-Abbott, 1992). Cu alte cuvinte,
dacă un individ are multe trăsături masculine, el va avea puţine trăsături feminine.
Acest lucru nu este adevărat. O persoană poate avea un număr la fel de mare de
trăsături masculine şi feminine (androginul), la fel de mic (nediferenţiatul) sau
multe trăsături de un fel şi puţine din celălalt (masculinul sau femininul).

Androginismul se intensifică odată cu vârsta.

(Gutman, 1977)

În majoritatea societăţilor, stereotipizările de gen sunt favorabile

bărbatului, caracteristicile masculine fiind valorizate mai mult decât cele
feminine. De altfel, din Antichitate şi până în prezent femeile au fost definite, nu
atât în termenii unor calităţi pe care le-ar avea, ci mai degrabă în termenii
calităţilor masculine care le lipsesc: pentru greci, era vorba despre mai puţină
raţiune, pentru Freud despre lipsa penisului etc.

Experiment:
I. Broverman şi alţii (1970) au demonstrat acest lucru, cerând unui lot de 80 de experţi
în sănătate mintală (psihologi, psihiatri etc.) să examineze o listă de adjective bipolare
(slab/puternic, ilogic/logic, dependent/independent etc.) şi să indice:
 care pol este mai dezirabil social;
 care pol caracterizează mai mult femeile şi care bărbaţii.
A rezultat o asociere predominant pozitivă între bărbat şi dezirabil şi una negativă între
femeie şi indezirabil. Femeile au fost descrise ca fiind mult mai supuse, mai puţin independente,
aventuroase, agresive, obiective şi competitive, mai uşor influenţabile şi mult mai puţin interesate
de ştiinţă.
După cum se observă, aceste stereotipii sunt atât de înrădăcinate cultural,
încât chiar şi experţii în domeniu le practică.

Dacă raportul feminitate/masculinitate ar fi luat ca dimensiune a culturii naţionale

atunci România ar fi cotată ca o ţară foarte masculină.
(Grunberg, 1999)

Rezultatele inventarului realizat de S. Bem (1974) asupra trăsăturilor

dezirabile pentru bărbaţi şi pentru femei confirmă imaginile stereotipe privind
cele două sexe. Astfel, trăsăturile identificate de S. Bem conferă bărbatului o
imagine caracterizată de putere, activism, competitivitate, iar femeii o imagine
caracterizată prin afectivitate, pasivitate, sensibilitate.

~ 346 ~
 Tabelul 19. Trăsături sociale specifice celor două sexe (Bem, 1974)
Trăsături sociale Trăsături sociale Trăsături neutre
dezirabile pentru bărbaţi dezirabile pentru femei
Acţionează ca un lider Afectuoasă Adaptabil
Agresiv Prietenoasă Vanitos
Ambiţios Copilăroasă Conştiincios
Analitic Miloasă Artificial
Impunător Nu foloseşte un limbaj aspru Binevoitor
Atletic Dornică de a alina sentimente rănite Fericit
Competitiv Efeminată Serviabil
Îsi apără convingerile proprii Capabilă de mângâiere Ineficient
Dominant Amabilă Gelos
Puternic Încrezătoare Atrăgător
Are capacităţi de conducere Iubeşte copiii Schimbător
Independent Credincioasă Demn de încredere
Individualist Sensibilă la nevoile altora Discret
Ia uşor decizii Timidă Sincer
Viril Vorbire lipsită de duritate Grav
Se bizuie pe propriile forţe Compătimitoare Caracterizat de tact
Are încredere în sine Delicată Afectat
Personalitate puternică Înţelegătoare Franc
Capabil să se împotrivească Cordială Nepredicitibil
Capabil să rişte Maleabilă Nemetodic

Cercetări:
Studii realizate în anii '90, în 30 de ţări din întreaga lume, evidenţiază şi ele persistenţa
stereotipurilor de gen, atât în Europa, cât şi în Asia sau Africa. Printre stereotipurile identificate
s-a constatat, de exemplu, că bărbaţii sunt mai aventurieri, mai rapizi, mai raţionali, mai hotărâţi,
mai capabili şi mai inventivi decât femeile, iar acestea sunt mai prevăzătoare, mai confuze, mai
răbdătoare, mai influenţabile şi mai atente la nevoile celorlalţi (Williams şi Best, 1994).

Este interesant faptul că stereotipurile de gen variază între clase, rase şi

grupuri sociale. De exemplu, de la femeile negre se aşteaptă să fie puternice,
agresive, independente, capabile să aibă grijă de ele însele şi de familiile lor. Cu
alte cuvinte, în stereotipul femeilor negre nu există loc pentru pasivitate şi
dependenţă (Richmond-Abbott, 1992).

Există o corelaţie foarte puternică între

percepţiile stereotipizate ale sexelor din anul 1972 şi cele din anul 1988.
(Bergen şi Williams, 1991)

Deseori, cu ajutorul stereotipurilor, se justifică discriminarea sexuală, o

practică de tratare inegală a oamenilor în funcţie de sex, concretizată, de exemplu,
în faptul că femeile, la potenţial intelectual egal cu bărbaţii, sunt orientate spre
pregătiri inferioare iar, în caz de încadrare egală, sunt plătite inferior. În general,
însă, în concordanţă cu prevederile Convenţiei pentru eliminarea tuturor
formelor de discriminare împotriva femeilor (1981, United Nations), termenul de
discriminare împotriva femeilor poate însemna orice deosebire, excludere sau
restricţie făcută pe bază de sex şi care are ca efecte sau intenţionează slăbirea sau

~ 347 ~
anularea recunoaşterii, aprecierii sau exercitării de către femei a drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniul politic, economic, social,
cultural etc.

Socializarea diferenţiată sau cum se perpetuează diferenţele

Anii copilăriei sunt esenţiali pentru dezvoltarea personalităţii şi
comportamentului. Aceşti ani sunt, de asemenea, cruciali pentru fundamentarea
concepţiilor despre comportamentul masculin sau feminin adecvat.
Practic, un copil nu posedă niciun fel de cunoaştere despre cum să
evalueze ceea ce aude şi vede. Tendinţa este, deci, de a accepta valorile ce îi sunt
insuflate. Părinţii, de cele mai multe ori inconştient, îi determină să adopte valori
diferite, în funcţie de sexul fiecăruia. Această atitudine diferenţiată se poate
observa încă de la naşterea copiilor, moment în care părinţii îşi creează anumite
aşteptări, strâns legate de stereotipurile existente.

Experiment:
Într-o maternitate, 30 de perechi de părinţi (15 având băieţi şi 15 având fete) au fost
rugaţi să descrie caracteristicile copiilor lor. S-a observat că taţii, dar şi mamele, şi-au caracterizat
copiii corespunzător stereotipurilor culturale: băieţii au fost descrişi ca fiind mai mari, mai
puternici, mai activi, iar fetele mai mici, mai delicate, mai pasive (Rubin şi alţii, 1974).

Se pare însă, că există anumite deosebiri între stereotipurile taţilor şi cele

ale mamelor. Studiile arată că taţii au mai multe concepţii tipice decât mamele,
cele mai numeroase avându-le taţii de băieţi (Levy, 1989).

Experiment:
Unor copii de grădiniţă le-a fost prezentat un băieţel de patru ani. Altor copii, acelaşi
băieţel le-a fost prezentat ca fiind fetiţă. După ce s-au jucat cu el cinci minute, copiii au fost rugaţi
să-1 descrie în funcţie de anumite caracteristici: mic/mare, tăcut/vorbăreţ, jucăuş/nejucăuş. Cei
mai mulţi 1-au descris ca fiind vorbăreţ şi jucăuş. Ca băiat, copilul a fost apreciat ca fiind „mare",
iar ca fată a fost descris ca fiind „mic" (Stern şi Karraker, 1989). Aşadar, chiar şi copiii de cinci
ani au idei bine conturate despre cum trebuie să fie băieţii şi fetele.

Alte studii evidenţiază faptul că în comportamentul de joc al copiilor

conştientizarea sexului este remarcabil de evidentă şi de precoce. De exemplu, S.
Thompson (1975) a descoperit că peste 75% dintre copiii de doi ani pe care i-a
studiat au putut clasifica corect o serie de fotografii întruchipând bărbaţi şi femei,
procent ce a crescut la 90% la vârsta de trei ani. Descoperiri similare au fost
obţinute şi de alţi cercetători, care au arătat că, începând cu vârsta de doi ani,
etichetele de sex pot fi repede şi corect folosite (Duveen şi Lloyd, 1986). Chiar
şi în condiţiile în care a fost introdusă o nouă variabilă (etnia) şi copiilor li s-a
cerut „să potrivească" două perechi de fotografii pentru a se juca împreună, ei au
folosit sexul, mai degrabă decât etnia, ca şi categorie predominantă: copiii au fost

~ 348 ~
mult mai înclinaţi să potrivească două perechi de fete sau de băieţi, decât să pună
împreună persoane din acelaşi grup etnic (Davey, 1983).

Experiment:
Există unele dovezi ce sugerează că până şi copiii de câteva luni sunt capabili de
distincţii categoriale. J. Fagan şi L. Singer (1979) au folosit o paradigmă a obişnuinţei cu bebeluşi
de 5-6 luni. Conform acesteia, un stimul este arătat copilului în mod repetat, în ideea de a-1
obişnui cu el. Apoi, acel stimul este prezentat împreună cu stimulul test, măsurându-se timpul în
care copilul priveşte fiecare stimul. Dacă el fixează stimulul test mai mult timp decât originalul,
se presupune că vede ceva neobişnuit şi, prin urmare, realizează o diferenţiere între cei doi.
Autorii citaţi au potrivit cu grijă fotografii cu bărbaţi şi femei, aşa încât aceştia erau cât se poate
de similari în ceea ce priveşte un număr de trăsături faciale (lungimea părului, grosimea buzelor
etc.). Au potrivit, de asemenea, fotografii cu persoane de acelaşi sex şi vârstă ce erau efectiv mai
puţin similare unele cu altele decât perechile bărbat-femeie. Bebeluşii au avut nevoie de mai mult
timp uitându-se la fotografia test, atunci când persoana imortalizată era de sex sau vârstă diferită
faţă de aceea din fotografia de control.

Studiile prezentate au evidenţiat capacitatea copiilor de a conştientiza, de

la vârste extrem de fragede, diferitele categorii sociale. Totuşi, conştientizarea nu
implică neapărat o identificare cu sau o preferinţă pentru o categorie în
detrimentul alteia. Cercetătorii au arătat că, cel puţin de la trei ani, copiii se
identifică cu aceste categorii şi exprimă preferinţe clare pentru una dintre ele. De
exemplu, S. Thompson (1975) a descoperit că, în timp ce copiii de doi ani erau
încă nesiguri de identitatea lor sexuală (doar jumătate au răspuns corect că sunt
băieţi sau fetiţe), după doi ani şi jumătate identitatea sexuală a fost mult mai ferm
stabilită (peste 80% au răspuns corect).
Deşi recunoaşterea sexului la această vârstă nu implică o înţelegere
deplină a conceptului de sex, R. Slaby şi K. Frey (1975) au arătat că simpla
identificare a propriei identităţi dublează cunoştinţele copilului în celelalte
domenii. Ei i-au întrebat pe copiii care îşi cunoşteau propriul sex, despre o serie
de probleme ce ţin de faptul de a fi băiat sau fată. De exemplu, copiii au fost
întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă ar purta haine folosite de obicei de sexul opus sau
dacă s-ar juca cu jucăriile preferate de celălalt sex. Autorii citaţi au descoperit că
există un clar progres, odată cu vârsta, în formarea a ceea ce ei au denumit
constanţa sexului.

Orice copil, indiferent de sex, este supus la început unei puternice influenţe materne,
însă, el învaţă să devină matur prin identificarea cu părintele de acelaşi sex.

Astfel, băiatul este obligat să se detaşeze de mama lui, să se apropie de

tatăl lui şi să facă să funcţioneze un mecanism de identificare în legătură cu acesta
din urmă. Mediul rural permite o identificare mai uşoară pentru că băiatul vede
cum tatăl său îşi exercită meseria de bărbat. Mediul urban nu favorizează această

~ 349 ~
identificare, iar adolescentul trebuie să se descopere pe sine şi să devină un adult
„împotriva" tatălui său (urmează altă meserie, adoptă alte valori etc.).

Teoria dezvoltării genului: atât băieţii, cât şi fetele, se identifică la început cu mama,
dar băieţii se desprind pentru a-şi afirma masculinitatea,
în timp ce fetele rămân ataşate de mamă în continuare.
(Chodorow, 1978)

Chiar dacă se manifestă sau nu acest sentiment, toate cercetările

psihologice subliniază că, pentru dezvoltarea identităţii masculine, despărţirea de
mamă este esenţială. Să-ţi descoperi propria identitate sexuală, spune E. Leonelli
(1994), înseamnă să imiţi modelele sau modurile de a proceda, de a gândi şi de a
simţi ale unei alte persoane de acelaşi sex. De aceea, un băiat care nu are alături
de el un bărbat adult are dificultăţi în a se identifica cu sexul lui. Prin urmare,
băieţii fără tată vor avea o identitate de sex confuză şi capacităţi mai reduse de
expresie.
Această concluzie a avut un impact considerabil, dacă ne gândim că au
apărut puncte de vedere potrivit cărora opţiunea homosexuală între băieţi ar
deriva, mai mult din imposibilitatea ataşării de tată, decât din dominaţia maternă,
cum se teoretizase anterior.
De cealaltă parte, fata poate face să funcţioneze un mecanism de
identificare fără să se detaşeze de mama ei. Poate acesta este şi unul din motivele
pentru care fetele se maturizează mai devreme decât băieţii. Aceeaşi idee o
regăsim şi la E. Stănciulescu (1998), care consideră că sentimentul copilăriei
masculine are o durată mai mare decât acela al copilăriei feminine: băieţii sunt
mai vulnerabili şi mai greoi în înţelegerea/asimilarea ordinii sociale adulte.

Fetele se maturizează mai devreme decât băieţii.

(H. Mendras, 1987)

Greutăţile pe care le întâmpină fata în procesul de identificare se leagă de

rolul pe care nu îl mai acceptă şi pe care îl vede la mama sa (gospodină, imobilă,
pasivă etc.). Există, deci, şi ideea potrivit căreia, cu cât fata creşte, identificarea
cu mama ei nu mai apare ca o soluţie satisfăcătoare. Acest lucru se întâmplă în
special în familiile unde tatăl este perceput ca având autoritate iar, pentru a
domina, fata trebuie să se identifice cu el. Dacă nu va reuşi, ea va suporta superi-
oritatea paternă cu o admiraţie neputincioasă (de Beauvoir, 1949).
Un rol important îl are şi reacţia tatălui faţă de propria sa fiică. De
exemplu, dacă fata seamănă din punct de vedere fizic cu mama sa (care este foarte
feminină), atunci tatăl va avea tendinţa să o trateze ca pe o femeie. Dacă tatăl nu
~ 350 ~
are un fiu iar fata sa are o constituţie viguroasă şi robustă, el va fi tentat să o
trateze ca pe un băiat. Observăm, aşadar, că numărul şi sexul copiilor uşurează
sau îngreuiază semnificativ procesul de identificare al fetei sau băiatului cu
părintele de sex opus.
Aşadar, indiferent de sex, pentru obţinerea unei identităţi autentice,
copilul trebuie să treacă prin următoarele etape: prima este ataşarea faţă de mamă,
etapă căreia trebuie neapărat să-i urmeze îndepărtarea de mamă. Etapa ulterioară
prevede ataşarea faţă de tată, şi apoi îndepărtarea de el, care îl ajută pe om să-şi
descopere esenţa proprie (Bly, 1992).
Concluzionând, rolul părinţilor în identificarea sexuală a copilului este
imens. La fel de mare este şi contribuţia acestora în ceea ce priveşte perpetuarea
stereotipurilor de gen.

Experiment:
Un lot de femei a fost rugat să se joace cu un copilaş de şase luni. Două fetiţe şi doi
băieţei au fost îmbrăcaţi, fie corespunzător propriului sex, fie corespunzător celuilalt. S-a observat
că jucăriile alese de „mame" au variat în funcţie de sexul pe care acestea considerau că îl au
respectivii copii. Astfel, băieţii au fost încurajaţi mai mult decât fetele să participe la activităţi
care implică folosirea muşchilor (Smith şi Lloyd, 1978).

Pe măsură ce copiii cresc, comportamentul părinţilor faţă de ei continuă

să fie diferenţiat. Studii diverse au arătat că taţii sunt mai duri cu băieţii şi mai
blânzi cu fetele (McDonald şi Parke, 1986). De altfel, părinţii consideră că fetele
sunt mai sincere şi, de aceea, arată mai multă reţinere în a le pedepsi. Ei îi învăţă
pe băieţi să-şi controleze emoţiile, le acordă mai multă independenţă şi descura-
jează jocurile agresive pentru fete (Ross şi Taylor, 1989). Fetele sunt mai atent
ascultate atunci când au nevoie de ajutor, iar băieţii sunt mai des încurajaţi în
încercările lor de afirmare (Fagot şi alţii, 1985).

Experiment:
S. Goldberg şi M. Lewis (1969) au lăsat o mamă şi copilul ei singuri într-o cameră,
cercetătorii numărând de câte ori se îndepărtează copilul de mamă. La un moment dat între cei
doi a fost pusă o barieră pentru a se observa reacţia copilului. Cei doi autori au arătat că fetele
stăteau mai aproape de mame decât băieţii şi mai degrabă plângeau şi se ţineau de barieră decât
să caute o modalitate pentru a o ocoli. Este şi acesta un exemplu că băieţii sunt îndrumaţi de mici
să îşi dezvolte independenţa şi să nu cedeze psihic în faţa unor obstacole.

L. Hoffman (1975) afirmă că fetele au parte de o prea mare protecţie, care

inhibă dezvoltarea anumitor capacităţi. Ele vor tinde să evite sarcinile dificile,
comparativ cu băieţii care sunt învăţaţi să fie mult mai încrezători în forţele
proprii şi să vadă în orice activitate o adevărată provocare. Din această
perspectivă, autorul citat arată că femeile cu realizări notabile au avut mame
severe, care nu le-au considerat fragile sau vulnerabile pentru a le proteja.
Un aspect care influenţează asumarea gen-rolului în mod diferit se referă
la prezenţa/absenţa fraţilor. O. Brim (1958) a demonstrat că atunci când fata are

~ 351 ~
un frate, posibilitatea ca ea să manifeste trăsături masculine (ambiţia, spiritul de
competiţie etc.) este mai mare decât în cazul în care ar avea o soră. În mod similar,
băiatul care are o soră va manifesta mai multe trăsături feminine (afectivitate,
obedienţă) decât cel care are un frate.
În foarte multe cazuri, copiii preiau comportamente diferenţiate de gen-
rol. Ei apreciază că, din moment ce pregătitul mâncării sau spălatul rufelor sunt
realizate întotdeauna de mamă, aceste activităţi intră în sarcina unei femei.

În familiile cu dublă carieră, copiii au mai puţine reprezentări stereotipice

în privinţa rolurilor de gen.
(Jackson şi alţii, 1986)

Jucăriile influenţează, de asemenea, evoluţia copilului, atitudinile şi

comportamentul acestuia. Un studiu realizat de M. O'Brien (1987) arată că acei
copii care se joacă în mod frecvent cu păpuşi învaţă mai uşor să vorbească decât
copiii care folosesc alte jucării. De asemenea, s-a constatat faptul că sunt mult
mai activi copiii care se joacă cu jucării tipice băieţilor (O'Brien, 1985). Băieţii
primesc mai degrabă jucării care încurajează creativitatea, pe când fetele primesc
jucării pasive (Fein şi alţii, 1975). După 2-3 ani, băieţii rareori mai primesc
păpuşi; fetele continuă să primească şi să le valorizeze inclusiv în perioada
facultăţii.

Copiii italieni se joacă mai des cu jucării diferenţiate

în funcţie de sex decât cei olandezi.
(Zammuner, 1987)

Concepţiile privind relaţia parentală au evoluat semnificativ, rezonant

tranziţiei treptate a familiei de la tradiţional la modern. Din această perspectivă,
E. Duvall (1971) evidenţiază existenţa a două tipuri de modele: modelul mamei
tradiţionale (ce impune prin perseverenţă şi rigiditate) şi modelul mamei
moderne (axat pe dezvoltarea capacităţilor instructiv-formative ale copiilor, în
condiţiile unei libertăţi şi flexibilităţi crescute). Analog, A. Elder (l949) a
identificat modelul tatălui tradiţional (care asigură educaţia copiilor de pe poziţia
aceluia care are întotdeauna dreptate şi ultimul cuvânt în orice problemă) şi mo-
delul tatălui modern (ce foloseşte mult mai puţin metodele punitiv-restrictive).
Din combinarea celor patru modele rezultă patru tipuri de familii
reprezentative pentru trecerea de la socializarea rigidă şi autoritară la cea flexibilă
şi îngăduitoare. Se observă că nici familia tradiţională, dar nici familia modernă
nu asigură o socializare echilibrată, aceasta fiind posibilă mai curând în cadrul

~ 352 ~
celor două forme de tranziţie, în care unul din părinţi compensează cu tradiţi-
onalismul său, modernitatea celuilalt.

Figura 16. Tipuri de socializare (Ciupercă, 2000)

Tată
modern

SOCIALIZARE FLEXIBILITATE
ECHILIBRATĂ ÎNGĂDUINŢĂ
NESUPRAVEGHER
E

Mamă Mamă
tradiţională modernă
RIGIDITATE SOCIALIZARE
AUTORITATE ECHILIBRATĂ
CONTROL

Tată tradiţional

Să încercăm acum să vedem dacă s-a schimbat ceva.

În primul rând, s-a diminuat considerabil ceea ce mulţi sociologi au
considerat a fi baza diferenţei de socializare a celor două sexe: axa sedentarism-
mobilitate. În trecut, fetele erau încurajate să rămână sedentare iar băieţii să
devină mobili. Ele erau mai întotdeauna antrenate în activităţi desfăşurate în
spaţiul limitat şi închis al gospodăriei, în vreme ce, foarte de timpuriu, băieţii
erau expediaţi să se joace afară. Pe măsură ce înaintau în vârstă, fetele îşi
procurau ocazii de a ieşi dar, spre deosebire de băieţi, ele nu mergeau afară, ci
ieşeau pentru a merge undeva (Lafont, 1980). Aceste caracteristici tradiţionale s-
au destrămat progresiv. Azi, fetele ies pe stradă de la 12-13 ani, se amestecă cu
băieţii de vârsta lor, se întorc seara târziu. Ele se lovesc de toate problemele ce le
ridică mobilitatea şi îşi formează o perspectivă mult mai largă asupra vieţii,
dorindu-şi mai mult de la ea.
În al doilea rând, numeroase modificări a suferit şi axa public-privat.
Progresiv, s-a renunţat la ideea că bărbaţii acţionează (doar) în spaţiul public şi
femeia (doar) în spaţiul privat, ceea ce a generat schimbări în procesul socializării
celor două sexe. De exemplu, astăzi este normal ca fata să fie încurajată să
studieze, să intre pe piaţa forţei de muncă etc. Totuşi, mai persistă mentalitatea
potrivit căreia, dacă nu reuşeşte, va fi iertată de cei din jur mult mai uşor decât
un băiat, căci de la ea se cere în special un alt soi de realizare: să fie femeie, să
nu-şi piardă feminitatea (de Beauvoir, 1949).

~ 353 ~
 Axa pasiv-activ s-a supus aceluiaşi proces de transformare. Fetele sunt
învăţate să devină active, să renunţe la pasivitatea tradiţională care, aplicată la
condiţiile societăţii contemporane, le-ar fi izolat, le-ar fi frustrat.
În fine, numeroase schimbări a suferit şi axa dependenţă-autonomie. Fetele
sunt educate astfel încât să poată depăşi stadiul de dependenţă faţă de sexul opus
şi să devină tot mai libere în opţiunile lor de viaţă.
După cum se observă, socializarea fetelor a devenit din ce în ce mai
complexă şi mai dificilă. Şi aceasta, nu atât pentru că ar implica eforturi sau
costuri foarte mari, ci din cauza faptului că trebuie înlăturată o mentalitate care a
făcut din femeie o fiinţă sedentară, pasivă şi dependentă, ce-şi limita viaţa doar
la spaţiul privat.
Ce s-a schimbat, însă, în socializarea băieţilor? Mai nimic important, pentru
că ei merg în continuare pe linia mobilitate-activism-autonomie, acţionând cu
preponderenţă în spaţiul public. Modificările care au apărut ţin de conştientizarea
faptului că băieţii trebuie să devină mai expresivi, şi nu doar instrumentali,
accentuând şi latura afectiv-emoţională, nu numai pe cea economică. Ceea ce
pare mai surprinzător este faptul că băiatul trebuie socializat astfel încât să
accepte că va deveni dependent de femeie, pentru că ea tinde să devină autonomă
iar acest lucru implică o dependenţă reciprocă.
De fapt, ambele sexe, se zbat între nevoia de existenţă autonomă şi cerinţa
de a fi altceva: ele sunt învăţate că, pentru a atrage sexul opus, trebuie să caute să
placă, cu alte cuvinte, trebuie să se transforme în obiecte, să renunţe la autonomia
lor. Acest lucru era valabil doar pentru fete, până nu demult. Redimensionarea
socializării impune şi băieţilor cerinţa de a atrage şi cuceri ceea ce înainte era
oferit şi posedat.
Având în vedere aceste modificări, pot apărea două efecte majore:
1) Realizarea unui compromis între tendinţa femeii de a deveni o fiinţă
mobilă-activă-autonomă şi acceptarea de către bărbat a unei forme atenuate de
sedentarism-pasivitate-dependenţă. Cu alte cuvinte, o întâlnire a celor două sexe
într-un punct de echilibru, o simbioză între viaţa publică şi cea privată, valorizate,
atât de către bărbat, cât şi de către femeie. Acest model de relaţionare între cele
două sexe ar reprezenta forma cea mai viabilă şi funcţională de uniune şi, poate,
unica soluţie de a salva familia, ca instituţie socială, în perspectiva anilor ce vor
urma.
F B
Sedentarism G G Mobilitate
Privat Public
Pasiv Activ
Dependenţă Autonomie
Punct de
echilibru

Figura 17. Direcţia ipotetică a celor două sexe în funcţie de cele 4 axe

~ 354 ~
 2) Nerealizarea compromisului între tendinţa femeii de a deveni o fiinţă
mobilă-activă-autonomă şi acceptarea de către bărbat a unei forme atenuate de
sedentarism-pasivitate-dependenţă. Nu va exista, practic, un punct de echilibru,
ci o permanentă întrecere între femeie şi bărbat, o competiţie a sexelor în care
cuplul nu are prea mult de câştigat. Desigur, în anumite domenii, femeile vor
întrece bărbaţii, în altele vor rămâne în urma lor, dar este foarte posibil ca familia
să fie din ce în ce mai mult ignorată.

F B
Sedentarism G G Mobilitate
Privat Public
Pasiv Activ
Dependenţă Autonomie
Punct de
echilibru

Figura 18. Direcţia ipotetică a celor două sexe în funcţie de cele 4 axe

Concluzionând, se poate afirma că relaţia părinte-copil se bazează pe alte

principii, comparativ cu cele care guvernau familia tradiţională, iar ideea
fundamentală este aceea că adolescenţa şi chiar copilăria au devenit etape de
pregătire pentru momentul extrem de important al părăsirii căminului. Copiii îşi
iau/li se acordă mai multă libertate, mai multă autonomie, mai multă
responsabilitate, separarea şi individuaţia devenind probleme fireşti. Părăsirea
căminului înseamnă, într-un fel, o a doua naştere (Bellah şi alţii, 1985) iar copiii
se pregătesc/sunt pregătiţi de la o vârstă din ce în ce mai mică pentru aceasta, în
condiţiile în care, oricum, convieţuirea ar fi fost destul de dificilă, date fiind
divergenţele de valori, atitudini, mentalităţi, stiluri de viaţă.

Numărul părinţilor care pregătesc un destin diferit copiilor lor,

în funcţie de sexul acestora, este tot mai mic.
(Durning, 1995)

Deci, tendinţa este destul de clară, iar societatea spre care ne îndreptăm
este una în care toată lumea începe să poarte aceleaşi haine, aceleaşi bijuterii,
aceaşi tunsoare. Tinerii vor trăi, dacă nu şi trăiesc deja, într-o modernitate
imediată şi schimbătoare, fără trecut sau viitor, distinctă de societatea celor în
vârstă şi de istoria ei (Lafont, 1980). Tinereţea nu va mai fi trăită social, ci
senzual, într-o societate unisex (Aries, 1980), în care atitudinile şi apartenenţa se
desexualizează şi se uniformizează.

~ 355 ~
 Feminismul şi mişcarea de emancipare a femeilor
Într-un sens extrem de larg curentul feminst reprezintă un cumul de idei
care au călăuzit lupta femeilor împotriva dominaţiei şi superiorităţii masculine şi
care vizează recunoaşterea egalităţii între femei şi bărbaţi. Detaliind obiectivele
principale ale feminismului trebuie menţionate dorinţa de înlăturare a tuturor
formelor de discriminare şi eforturile depuse pentru interzicerea acestora în mod
legal, demersurile de modificare a socializării tradiţionale diferenţiate în funcţie
de sex (ca principală generatoare şi promotoare a stereotipurilor defavorabile
femeilor) şi împotrivirea faţă de orice practici specifice sexismului generalizat
(Mihăilescu, 1994). Feminismul este considerat o politică de definire a
comunităţii femeilor în baza unor experienţe şi trăsături comune ale acestora, de
repoziţionare şi de recunoaştere a lor în spaţiul social. Femeia nu este privită ca
individualitate, ci reprezintă o comunitate politică care include toate femeile, în
ciuda specificităţii fiecăreia (Magyari-Vincze, 2002).
Deşi termenul feminism reprezintă o inovaţie lingvistică apărută în
atmosfera New York-ului, în jurul lui 1880, mişcarea are o istorie de peste 300
de ani, înfiripându-se, aşa cum am arătat anterior, în Epoca Luminilor, o dată cu
intervenţiile memorabile ale lui Mary Wollstonecaft (1792).

Băieţii sunt socializaţi spre o etică a drepturilor, în care principiile sunt mai
importante decât oamenii,
iar femeile spre o etică a grijii, în care oamenii sunt mai importanţi decât drepturile.
(Gilligan, 1982)

Alin Ciupală (2003) consideră că, la nivelul secolului al XIX-lea, pot fi

identificate două tipuri de feminism: unul american cu o pregnantă dimensiune
politică şi unul european înţeles, în special, ca mişcare de emancipare a femeii
care nu acceptă misoginismul, fiecare având obiective şi mijloace de luptă
distincte, mişcări care vor fuziona într-una omogenă în preajma şi mai ales după
primul război mondial.
Deşi specialiştii furnizează mai multe etapizări ale dinamicii acestui
curent, cea mai larg acceptată diferenţiază feminismul modern, reprezentativ
pentru perioada delimitată de publicarea lucrării O revendicare a drepturilor
femeii a lui Mary Wollstonecaft (1792) şi jumătatea secolului al XX-lea, de cel
contemporan, care pare să caracterizeze inclusiv perioada actuală (există opinii
conform cărora şi acesta a luat sfârşit în anii '90, de când ar fi început un nou val:
ecofeminismul).
Dacă în prima sa etapă feminismul milita pentru egalitatea deplină între
femei şi bărbaţi, apariţia lucrării Al doilea sex a lui Simone de Beauvoir (1949)
recentrează aceste preocupări, promovând dreptul la diferenţă în contextul
egalităţii. Astfel este trasată graniţa între feminismul modern şi cel contemporan:

~ 356 ~
de acum feminiştii vor accepta realitatea diferenţelor dintre sexe, înţelegând că
acestea nu sunt abateri de la standardele create de o anumită categorie socială, ci
manifestări normale şi naturale ale umanului.
Moira Gatens (1991) arată că feminismul contemporan include o serie de
teorii, precum socialismul, egalitarismul, liberalismul, utilitarismul,
existenţialismul, marxismul, radicalismul, ecofeminismul, psihanaliza etc., pe
care feminismul le utilizează pentru a-şi justifica punctele de vedere. Diferenţa
dintre aceste şcoli de gândire rezidă în premisele pe care fiecare teorie le acceptă
ca adevărate pentru a explica oprimarea femeilor.
Feminismul liberal consideră că o societate fundamentată pe premisa
drepturilor omului are capacitatea de autoreglare, astfel încât femeile să-şi ocupe
locul cuvenit în societate. Reprezentanţii acestei orientări arată că inegalitatea de
şanse este inacceptabilă şi militează împotriva tratării femeilor ca obiecte de
consum prin implicarea lor în pornografie şi prostituţie, a supraocupării lor în
gospodărie, susţinând reformularea rolurilor de sex şi socializarea androgină a
copiilor (pregătirea lor atât pentru realizarea unor sarcini recunoscute ca fiind
specifice femeilor, cât şi pentru cele masculine).
Feminismul marxist insistă asupra faptului că, în societate, forma primară
a inegalităţii apare în cadrul restrâns al familiei, unde munca femeii este
exploatată din cauza tradiţiei patriarhale care o desemnează responsabilă pentru
creşterea copiilor şi întreţinerea gospodăriei.
Feminismul socialist priveşte femeile ca pe o clasă socială distinctă,
exploatată cu ajutorul sistemului capitalist, şi are ca scop crearea unei societăţi
libere de orice delimitări în funcţie de gen.
Pentru feminismul radical este inacceptabil faptul că unei lumi create
conform valorilor şi aşteptărilor masculine nu i se opune alta, structurată în
funcţie de criteriul feminin; de aceea schimbarea socială nu va putea apărea decât
în condiţiile distrugerii sistemului social actual şi al reaşezării sale pe baze noi.
Această orientare este susţinută doar de militanţi femei considerându-se că
acceptarea bărbaţilor în lupta de emancipare poate genera o nouă aservire a
femeilor.
Ecofeminismul incriminează dispreţul speciei umane faţă de natură şi
orgoliul bărbaţilor de a se considera mai presus de aceasta. Deoarece sunt
asimilate cu natura, femeile suportă dominaţia şi dispreţul masculin, deşi, susţine
această orientare, tocmai puternica unitate cu natura a femeilor le permite o
adevărată cunoaştere a realităţii. Controversele expuse anterior, derivate din
înţelesurile diferite ale feminismului par să nu se fi încheiat. Recent problema
definirii condiţiei femeii şi a experienţelor feminine în diferite contexte, precum
şi ideile generale care servesc reducerii distanţei între diferite feministe (femei
de culoare, femei lesbiene, femei cu niveluri de pregătire diferite etc.), se
conturează ca o nouă provocare la adresa teoriilor feminste (Magyari-Vincze,
2002).

~ 357 ~
 O lucrare care a avut un impact răsunător după publicare şi despre care se
consideră că a dat formă şi consistenţă feminismului contemporan este Mistica
feminină a lui Betty Freidan (1963). Formula acesteia (“problema fără nume”)
este încă utilizată pentru a descrie condiţia femeii în societate. Lucrarea a fost
ulterior criticată (Hooks, 1984) considerându-se că generalizarea problemei
femeilor educate din clasa medie şi superioară este nu doar periculoasă, ci şi
neproductivă. Necunoscând sau nefiind interesată de situaţia reală care
caracteriza exponentele fiecărei pături sociale, Betty Friedan (1963) a dar glas
unor aspiraţii care reprezentau emanaţia unui grup social relativ restrâns.
Deşi cea mai importantă dogmă a feminismului poate fi redusă la
afirmaţia “toate femeile sunt oprimate”, tocmai această afirmaţie determină
numeroase femei să refuze să se alăture luptei împotriva sexismului. Oprimarea
echivalează cu lipsa alternativelor iar acestea conştientizează că dispun de o serie
de alternative, chiar dacă acestea nu sunt, întotdeauna, cele mai adecvate.
Conform autoarei Nira Yuval-Davis (1997), literatura feministă, care
inventariază un număr impresionant de titluri, poate fi structurată în jurul a trei
categorii fundamentale de probleme:
 descrierea modului în care sunt oprimate femeile şi identificarea cauzelor
acestor situaţii. În centrul acestor analize s-a aflat dihotomia dintre natură şi
cultură, dintre sfera publică şi cea privată, fiind formulate mai multe teorii pe
tema patriarhatului (Eisenstein, 1979; Walby, 1990) şi a regimurilor de gen
(Rubin, 1975; Connell, 1987).
 evidenţierea fundamentelor ce stau la baza diferenţelor dintre bărbaţi şi
femei. Aceste dezbateri au fost reunite sub denumirea generică de
“dezbateri de sex şi gen” (Assiter, 1996; Butler, 1990; Delphy, 1993;
Hood-Williams, 1996; Oakley, 1985).
 reacţia faţă de literatura începuturilor mişcării feministe şi sublinierea
diversităţii problematicii denumită generic feminism, acest punct de
vedere fiind adoptat în special de femeile aparţinând minorităţilor etnice
(Hooks, 1981) şi, ulterior, de analizele feministe postmoderniste (Barrett,
1987).
Probabil, cel mai important efect generat de ideile feminste constă în
iniţierea mişcării de emancipare a femeilor, proces care a generat cele mai
numeroase transformări în structurarea societăţii ultimului secol. Mişcarea de
eliberare a femeilor şi-a propus să determine femeile să fie gata să intre “în lumea
bărbaţilor”, prin eliberarea de rolurile tradiţionale de mame şi soţii şi, prin
controlul procreării, să dobândească capacitatea de a-şi gestiona resursele
financiare obţinute prin prestarea unor activităţi salariate în spaţiul
extradomestic. Unele femei au îmbrăţişat acest punct de vedere cu atât entuziasm
încât au acceptat slujbe pentru care nu erau suficient de pregătite, ceea ce a
condus, adesea, la conturarea unui sentiment de insatisfacţie şi stres.

~ 358 ~
 Androcentrism: practica de a considera masculinul şi experienţele masculine
ca normă pentru comportamentul şi realizările umane.
(Dragomir, 2002)

Primele grupări feministe organizate au apărut în secolul al XVIII-lea,

după Revoluţia Franceză şi Revoluţia Americană, inspirate de idealurile de
libertate şi egalitate care au animat respectivele mişcări. În a doua jumătate a
secolului al XIX-lea au fost semnalate numeroase acţiuni organizate care
manifestau pentru recunoaşterea şi acordarea a diferite revendicări pentru femei.
În 1848 femeile franceze militează pentru instituţionalizarea dreptului la
întrunire, reforma statutului matrimonial, construirea de creşe pentru copii (astfel
încât să poată merge la serviciu) etc. Prin programul pe care îl propunea, Comuna
din Paris (1871) urmărea să rezolve o serie de revendicări de sorginte feministă,
precum: drepturile politice, egalitate cu bărbaţii din punct de vedere al educaţiei
şi salarizării, dreptul la divorţ. Deşi represiunile nu au permis traducerea în fapt
a acestor promisiuni, femeile nu au renunţat la luptă implicându-se, ulterior, în
diferite manifestaţii de protest.
În 1866, aproximativ 1500 de femei au semnat o petiţie adresată
Parlamentului englez prin care solicitau acordarea dreptului de vot. Deşi a fost
ignorată, în 1867 s-a constituit Societatea Naţională pentru Sufragiul Femeilor.
Mişcarea “sufragistă” a adus femeilor, în cele din urmă, acordarea dreptului la
vot (1893-Noua Zeelandă, 1898-Australia, 1920-SUA, 1944-Franţa, 1948-
România şi Albania, 1971-Suedia). În anii '90 femeilor li se recunoscuse dreptul
de vot în 96 la sută dintre ţările lumii (Ramirez, Soysal şi Shanahan, 1997).
Una dintre ideile directoare ale luptei pentru drepturile femeilor s-a referit
la reproducerea biologică. În centrul dezbaterilor s-au aflat discuţiile privitoare
la modul în care decizia de a da sau nu naştere copiilor afectează sănătatea
femeilor, a naţiunii, ocaziile de promovare profesională şi evoluţia lor în câmpul
muncii. Jumătatea secolului trecut poate fi echivalată şi cu debutul revoluţiei
sexuale, şi, implicit, a celei demografice: scăderea indicatorilor de natalitate,
nupţialitate şi fecunditate sunt doar câteva indicii că, de acum, femeilor le
aparţine propriul corp pe care îl controlează prin metode moderne de contracepţie
și planificare familială.
Totuşi, dreptul femeilor de a dispune de propriul trup este, încă, explicit
sau implicit, subiect de dezbatere. În ţări precum Japonia, Israel etc. femeile sunt
motivate să nască mai mulţi copii prin politici pro-nataliste, care includ
recompense materiale sau decernarea de titluri onorifice. Cursa demografică se
declanşează cel mai adesea în cazul unei conflagraţii, dar, uneori, şi în comunităţi
unde este crucială menţinerea hegemoniei etniei dominante: de exemplu, femeile
bulgare sunt încurajate de guvern să nască mai mulţi copii pentru menţinerea

~ 359 ~
superiorităţii numerice faţă de turci şi rromi, care au rate de natalitate superioare
(Petrova, 1993).
Continuarea luptei pentru emancipare s-a concretizat şi în recunoaşterea
dreptului la educaţie de nivel superior, accesul în domenii considerate anterior
nepotrivite femeilor etc. (Grünberg, 1997). Privită ca factor esenţial al mobilităţii
sociale verticale, educaţia a fost mult timp blocată pentru femeile americane.
Până în 1850 au fost excluse din colegii, iar în 1873 Curtea Supremă din Statele
Unite a respins dreptul acestora de a avea o licenţă (Schifirneţ, 1999). În 1890, în
Franţa, opoziţia faţă de accesul femeilor în învăţământul superior era foarte
puternică, existând doar câteva studente înscrise la litere şi la medicină. Singura
studentă acceptată la drept a fost românca Sarmiza Bilcescu, dar şi prezenţa
acesteia era permanent boicotată. Sunt cu atât mai meritorii rezultatele
înregistrate de aceasta: a obţinut doctoratul în drept şi i-a fost acordată, pentru
prima oară în analele universităţii, cea mai înaltă distincţie a prestigioasei
facultăţi de drept (Munteanu, 1998, apud Chelcea, 1999). În comunitatea
ştiinţifică preocupările privitoare la analizarea specificului feminin şi-au câştigat
cu dificultate un statut distinct. Abia în 1960 a fost ţinut un prim astfel de curs în
Statele Unite ale Americii, dar în 1991, 621 de colegii şi universităţi incluseseră
în programa analitică materii înrudite studiilor feministe sau de gen.
Secolului al XX-lea îi revine meritul de a fi creat cea mai mare parte a
instrumentelor juridice care vizează combaterea inegalităţilor determinate de
apartenenţa la sex. Pot fi amintite în acest context, texte de lege precum Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite (1945), Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (1948), Convenţia privind drepturile politice ale femeilor (1953),
Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare
împotriva femeilor (1979), Convenţia UNESCO privind lupta împotriva
discriminării în domeniul învăţământului (1960) etc.
Să ne oprim puţin şi asupra consecinţelor generate de punerea în practică
a revendicărilor feministe.
Principalul efect pozitiv al mişcării feministe ar fi acela că reuşeşte să
modifice o reprezentare a lucrurilor, care în loc să fie văzute în termenii unicităţii,
vor fi văzute prin termenii pluralităţii. Feminismul vrea să schimbe ceva, şi, chiar
dacă nu reuşeşte să-şi atingă toate scopurile, încearcă să modifice o mentalitate,
încearcă să demonstreze că există şi alte puncte de vedere şi, prin aceasta,
încearcă să îl facă pe individ să-şi aleagă propriul stil de viaţă, propriile valori şi
nu să preia un model unic, viabil într-o perioadă istorică trecută dar nefuncţional
acum. Feminismul, din această perspectivă, este un tip de grup nomic
(Moscovici, 1976), opus celui anomic prin faptul că se manifestă foarte activ în
apărarea propriilor lor puncte de vedere şi propune norme alternative acelora
considerate perimate.
Efectul negativ cel mai important derivă din neînţelegerea de către
mişcarea feministă a reacţiei bărbaţilor la procesul de schimbare pe care aceasta
îl doreşte. Sociologii au constatat că intervalul necesar reorganizării vieţii

~ 360 ~
individuale şi familiale este întotdeauna şi în mod fatal mult mai mare decât
intervalul de dezorganizare. Mai mult, până la instalarea noii stări de echilibru,
apare şi se manifestă o stare de tensiune psihologică, o conflictualitate destul de
pronunţată, chiar o tendinţă de negare a funcţionalităţii noii stări de lucruri.
Această reacţie este interpretată dc feminism ca o neacceptare a
modelului propus, ca o respingere a schimbării. Teama că schimbarea nu va fi
acceptată generează agresivitate şi respingerea unui dialog constructiv,
accentuează starea de nesiguranţă, dizarmonie, incertitudine. In esenţă,
feminismul greşeşte prin aceea că nu are răbdare, nu înţelege că trebuie destul
timp pentru găsirea noii stări de echilibru şi că, mai devreme sau mai târziu,
dezideratele lor oricum se vor împlini, pentru că societatea prin evoluţia şi
dinamica ei împinge indivizii către această schimbare, pentru a nu deveni
disfuncţională şi anomică.
Un alt efect negativ ar fi acela că femeile au învăţat să lupte pentru un
statut egalitar nu cu propriile arme ci, din păcate, cu armele sexului opus
(agresivitate, masculinitate etc). Altfel spus, femeile pornesc de la premisa că
devin egalele bărbaţilor, comportându-se masculin şi nicidecum impunându-şi,
afirmându-şi, păstrându-şi sau dezvoltându-şi feminitatea. Practic, aici intervine
falsa percepţie a feministelor asupra mijloacelor prin care pot obţine un
egalitarism real.
Nu putem încheia aceste consideraţii fără a accentua şi unele efecte
perverse pe care le generează feminismul. Plecând de la definiţia lui R. Boudon
(1979), avem de-a face cu un efect pervers atunci când cineva, urmărind un
anumit obiectiv, generează o stare de lucruri neurmărită, care poate fi indezirabilă
chiar şi pentru acesta.
Din punctul nostru de vedere, feminismul a vizat modificarea rolului şi
afirmarea statutului femeii şi a determinat, de fapt, destrămarea şi bulversarea
familiei contemporane. Ca atare, putem afirma - în consens cu J. Evola (1969) -
că revendicările feminismului îşi au originea în ambiţii greşit orientate ce decurg
din ideea eronată că o femeie ca atare ar fi inferioară bărbatului. În realitate,
feminismul a luptat nu pentru drepturile femeii, ci pentru dreptul femeii de a
deveni egală cu bărbatul. Acesta este, în ultimă instanţă, un nonsens, deoarece a
te întreba dacă femeia e superioară/inferioară bărbatului e la fel de inutil ca şi
întrebarea dacă apa e superioară/inferioară focului (Evola, 1969).
Feminismul a încercat şi încearcă să impună valorile sale în toate
culturile, plecând de la premisa că ceea ce este injust în situaţia femeii din ţările
în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, nu este profund diferit de nedreptăţile
la care ea este supusă în ţările dezvoltate. Impunerea noilor valori se face, în
general, prin influenţa puternică a civilizaţiilor occidentale asupra celor în curs
de dezvoltare. Influenţele externe (fie prin intermediul colonialismului, fie prin
intermediul dominaţiei economice etc.) distrug, de obicei, obiceiurile şi valorile
ce constituie modul tradiţional de viaţă al popoarelor respective.
Din această perspectivă, fără a critica valorile culturii occidentale, ne
întrebăm doar dacă este de preferat să înlocuim varietatea culturală cu un singur
~ 361 ~
mod de viaţă, omogen. În acest sens putem vorbi chiar de o ecologie culturală, o
ştiinţă menită să descopere şi să ajute la conservarea unor modele culturale
tradiţionale. Ecologia culturală nu este simplă, dacă ne gândim fie şi numai la
zonele unde văduvele sunt nevoite să-şi urmeze în moarte soţii decedaţi sau cele
în care fetele sunt vândute de părinţi la vârste fragede pentru a se asigura
subzistenţa acestora pe o perioadă limitată. Aceste exemple ne determină să ne
întrebăm care ar fi calea cea mai bună: ecologia culturală sau imperialismul ?
Există o cale de mijloc? Cine este îndreptăţit să negocieze interferenţa valorilor?
Interogaţiile prezentate sunt de mare actualitate, mai ales că multe din
teoriile feministe sunt criticate, inclusiv pentru că ele însele ar fi discriminatorii
faţă de unele categorii de femei. Cele mai de seamă reprezentante ale
feminismului (care sunt femei albe, de condiţie medie sau din clasele superioare)
sunt acuzate că ar fi insensibile, nu doar la problemele femeilor de altă rasă,
cultură sau religie, ci chiar şi la cele ale femeilor din alte clase sociale decât a lor
(Moller, 1995).

Cariera profesională a femeii

Familia modernă, în orice formă ar fi ea, se confruntă cu un nou tip de
problemă, de a cărei rezolvare poate depinde în ultimă instanţă funcţionalitatea
şi viabilitatea acestei entităţi sociale. Alături de vechile valori care stăteau la baza
formării şi menţinerii unui cuplu, valori care şi-au diminuat/mărit importanţa în
timp, a apărut o nouă condiţie, care influenţează decisiv armonia/dizarmonia
relaţiilor dintre parteneri: respectul faţă de cariera profesională a fiecăruia. Pe
lângă încredere, comunicare, capacitate empatică sau relaţionare sexuală, cariera
profesională a devenit o cerinţă afirmată explicit şi conştient, mai ales de către
femeie, cerinţă care poate lua una din formele: „Dacă mă iubeşti şi mă respecţi,
înţelege că, pentru mine, profesia are o importanţă foarte mare”, „Nu pot fi tot
timpul cu tine, pentru că profesia mea îmi cere mult timp” etc.
Conceptul de carieră profesională a devenit uzual abia la mijlocul secolului
al XlX-lea. Acesta vizează cursul unei vieţi profesionale sau ocupaţionale, care
oferă avansare sau recunoaştere socială. El s-a afirmat odată cu intrarea masivă a
femeii pe piaţa muncii, chiar dacă există opinia potrivit căreia cariera
profesională este o sintagmă independentă de variabila sex.
Din această perspectivă, problema carierei nu exista în familia tradiţională
pentru că femeia era închisă în universul îngust al familiei şi era definită doar în
acel spaţiu. În schimb, în familia modernă, majoritatea femeilor lucrează şi în
exteriorul familiei, au o profesie, fapt care implică mai multe probleme:
1. Cum priveşte bărbatul cariera profesională a femeii?
Majoritatea bărbaţilor privesc cariera profesională a femeii ca fiind o sursă
de conflict. Pentru ei, ieşirea femeii din carapacea familiei înseamnă, în primul
rând, neglijarea atribuţiilor pe care le îndeplinea în mod tradiţional. Dacă femeia
şi-ar efectua aceste atribuţii la acelaşi nivel, cariera ei profesională aproape că n-
ar conta. Totuşi, bărbaţii sunt pe deplin conştienţi că exercitarea unei profesii cere
~ 362 ~
timp, energie, pasiune, dar şi stress, frustrare şi oboseală. Ei nu mai pot folosi
comportamentul tradiţional (vin acasă, citesc ziarul, li se pune masa, li se strânge
masa, se odihnesc şi apoi pleacă din nou la muncă), pentru că femeile, fizic, nu
mai pot să facă faţă unei astfel de atitudini pasive. Din această perspectivă, cariera
profesională a femeii îi dezavantajează clar pe bărbaţi.
În al doilea rând, ieşirea femeii din carapacea familiei înseamnă
emanciparea ei socială şi culturală, dobândirea unor atribute considerate, în
trecut, doar aparţinând bărbaţilor (reflecţie, cunoaştere, activitate), fapt care
implică modificarea raportului de autoritate şi de putere dintre cele două sexe,
deteriorarea imaginii bărbatului ca fiind capul familiei, sintagmă cauzată de ideea
că el ar fi singurul aducător de venit şi singurul capabil (datorită acelor atribute)
să organizeze şi să conducă celula familială. Şi din această perspectivă, cariera
profesională a femeii îi dezavantajează clar pe bărbaţi.

Bărbaţii nu se pricep să îmbine armonios norma tradiţională

cu norma contemporană a egalităţii dintre sexe.
(Komarovsky, 1973)

În al treilea rând, ieşirea femeii din carapacea familiei implică o întrecere

cu bărbaţii, întrecere pe care aceştia nu sunt atât de siguri că o vor câştiga, în
ciuda prejudecăţilor şi stereotipurilor care apasă cariera unei femei (de exemplu,
dacă are copii îşi va neglija munca, la menopauză va avea o comportare
capricioasă etc). E. Sousa şi J. Leyens (1987), referindu-se la vocabularul folosit
de subiecţi, observă că bărbaţii şi femeile vorbesc aproape în acelaşi fel despre
succesul unui bărbat, în timp ce vorbesc în termeni diferiţi despre succesul unei
femei.

În explicarea succesului în afaceri,

ceea ce bărbatul atribuie competenţei, femeia atribuie şansei.
(Deaux şi Emswiller, 1974)

Aşa cum am prezentat lucrurile până acum, ar reieşi că, pentru bărbaţi,
cariera profesională a femeii induce doar dezavantaje. Oare aşa să fie? La o
analiză sumară, am putea identifica cel puţin trei avantaje:
1. femeia a devenit aducătoare de venit. Acest fapt are repercusiuni asupra
calităţii vieţii familiale, asupra confortului şi intimităţii de care partenerii au
nevoie şi pe care pot să şi le asigure mai lesne prin existenţa acestei duble cariere.
Angajarea masivă a femeii pe piaţa forţei de muncă a condus însă, nu numai la
apariţia unui fenomen social nou şi a unei noi categorii sociologice (familia cu
dublă carieră), ci şi la inventarierea problemelor cu care se confruntă familiile
cu doi aducători de venit. Aceste probleme, evidenţiate de R. Rapaport şi R.

~ 363 ~
Rapaport (1973), M. Segalen (1996) etc, au în vedere dilemele identitare,
tensiunile legate de reţelele de sociabilitate, dilemele cu privire la norme şi cele
referitoare la rolul îndeplinit.
2. femeia asigură, fără să vrea, o libertate de acţiune mai mare a
bărbatului. Intimitatea personală a acestuia creşte, şi ea poate deveni un generator
de satisfacţie, atâta timp cât sunt îndeplinite anumite condiţii asupra cărora
partenerii cad de acord anticipat (încredere, sinceritate etc). Existenţa unui grad
minim de autonomie, pe care individul contemporan şi-l doreşte din ce în ce mai
mult, este favorizat de cariera profesională a femeii, în special, a ambelor sexe,
în general.
3. femeia devine mai fericită, mai satisfăcută, munca oferindu-i
autoîmplinire şi autorealizare. Practic, satisfacţia conjugală nu depinde atât de
faptul, dacă femeia lucrează, ci dacă ea e conştientă de preferinţele sale. Altfel
spus, dacă o femeie nu vrea să lucreze, este cea mai fericită dacă nu o face, dacă
vrea să lucreze, este cea mai fericită dacă o face. Acest fapt ar putea creşte
calitatea vieţii familiale, în condiţiile în care fiecare valorizează pozitiv munca şi
activitatea celuilalt.
Acestea ar fi câteva din avantajele generate de existenţa unei cariere
profesionale a femeii. Rămâne de văzut dacă, punând în balanţă şi dezavantajele,
bărbatul este mulţumit sau nu de faptul că femeia începe să aloce un timp din ce
în ce mai mare unei profesii în care speră să se regăsească şi să se maturizeze ca
femeie.

2. Cum priveşte femeia cariera ei profesională?

A. Adams (1986) a încercat să identifice motivele ce stau la baza deciziei
femeii de a se angaja şi a descoperit patru motive de bază ale intrării femeii în
câmpul muncii:
1. atingerea unor standarde superioare de existenţă;
2. dorinţa de a obţine un statut asemănător cu cei din jur;
3. dorinţa de putere şi de creştere a influenţei asupra acţiunilor celorlalţi;
4. necesitatea de afiliere şi menţinerea conexiunilor emoţionale cu alţii.
Dacă primele trei motive au fost explicitate în paragraful anterior, să
detaliez puţin şi ultimul motiv.
S-a tot afirmat, în diverse perioade şi de către diverşi specialişti, că femeile,
fiind izolate în cadrul familiei, nu au putut să-şi formeze cluburi, asociaţii,
organizaţii, în care să îşi exprime punctele de vedere privind condiţia şi rolul lor
în familie, să lupte pentru drepturile lor şi pentru reconsiderarea imaginii oferite
şi receptate de bărbaţi şi de societate, în ansamblul ei. Nevoia unei solidarităţi
feminine, nevoie conştientizată de feminism, se poate realiza şi prin intermediul
întăririi poziţiei femeii în societate, poziţie la care se poate ajunge cu ajutorul
carierei profesionale.
Necesitatea de afiliere a femeii contemporane pleacă şi din izolarea la care
a fost supusă vreme de secole. Chiar dacă, în familia tradiţională, casnicele făceau
~ 364 ~
parte dintr-o reţea suportivă de rude, care le atenuau singurătatea, anxietatea şi
sursele de insatisfacţie, sentimentul de izolare era amplificat de lipsa de
recunoaştere pentru munca făcută. Munca în gospodărie care, oricum, nu se
termină niciodată, îngreuia experimentarea unui sentiment de împlinire. Acest
sentiment a început să fie căutat în exterior, societatea oferindu-i recunoaşterea
pe care tradiţionalitatea nu i-o putea oferi.

Femeile care sunt bine remunerate

au tendinţa să-şi aleagă parteneri cu câştiguri cel puţin la fel de mari.
(Bonney, 1992)

Totuşi, nevoia de afirmare a femeii are un preţ destul de piperat. De

exemplu, J.-C. Kaufmann (2006) a realizat o analiză a cărei concluzie este
următoarea: cu cât este mai mare succesul profesional, cu atât sunt mai singure
în viaţa personală. Asta pentru că bărbaţii singuri doresc femei inferioare din
punct de vedere social şi, în acelaşi timp, şi mai tinere. Însă, cu cât acordă mai
mult timp carierei, se măreşte decalajul de vârstă şi femeile se trezesc pe o piaţă
a căsătoriei din ce în ce mai redusă. Practic, combinarea diferenţei sociale cu
diferenţa de vârstă reprezintă un dezavantaj major pentru viaţa personală a
femeii, în contextul afirmării profesionale a acesteia.

Bărbaţii se însoară cu femei mai tinere şi,

cu cât se însoară mai târziu, cu atât diferenţa de vârstă tinde să crească.
(Bozon, 1990)

O menţiune interesantă s-ar mai putea face relativ la creşterea sentimentului

de competenţă. Femeile luptă pentru a dovedi bărbatului şi societăţii că sunt
competente în meseriile şi profesiile în care activează. Neavând atâta timp cu cine
să concureze, bărbaţii s-au trezit dintr-o dată că, dacă nu-şi schimbă atitudinea
faţă de muncă, riscă să devină subalternii sexului frumos, ceea ce ar zgândări
destul de serios orgoliul lor nemăsurat. Astfel, la nivel societal, creşterea
sentimentului de competenţă al femeii a indus o reacţie pozitivă, prin
revalorizarea sentimentului de competenţă al bărbatului.

Creşterea sentimentului de competenţă al femeii a dus la

revalorizarea sentimentului de competenţă al bărbatului.

~ 365 ~
 Acestea ar fi, în esenţă, principalele probleme pe care le ridică, pentru
femeie, cariera ei profesională. Ele sunt puţine pentru a o opri să meargă înainte
şi neimportante pentru a o determina să dea înapoi.

3. Ce impact are asupra cuplului cariera profesională a femeii?

Asupra cuplului, cariera profesională a femeii ridică probleme
interdependente:
1. există tendinţa ca femeia să se concentreze foarte mult asupra carierei şi
să ignore la fel de mult viaţa de familie. Dacă această tendinţă este valabilă şi
pentru bărbat, situaţia devine critică pentru funcţionalitatea familiei, ca instituţie
socială.

În România, puţine femei-manager se declară mulţumite

de modul cum evoluează viaţa lor familială.
(Ciupercă, 2006)

Gradul de implicare în viaţa de familie depinde de percepţia asupra

modificării rolurilor, în condiţiile existenţei carierei profesionale la unul sau
ambii parteneri. Astfel, atunci când unul dintre parteneri este concentrat mai mult
asupra carierei, celălalt trebuie să preia o parte din sarcinile domestice ale
partenerului, dar preluarea poate fi formală sau angajantă.

Figura 19. Gradul de implicare în viaţa de familie (Ciupercă, 2000)

Soţ cu carieră

Implicare Implicare
normală slabă

Soţie fără Soţie cu

carieră carieră

Implicare Implicare
puternică normală

Soţ fără
carieră

Referitor la implicarea în cariera profesională, R. Belllah (1985) a realizat

o distincţie interesantă între vocea sinelui utilitar şi vocea sinelui expresiv.
Sociologul american consideră că indivizii se orientează asupra carierei
profesionale în prima perioadă a vieţii lor, pentru a se apropria de limita absolută
~ 366 ~
a capacităţilor lor. După o perioadă de timp, ei conştientizează că este aproape
imposibil să ajungă acolo unde şi-au propus şi defulează în lumea familiei, care
le apare într-o altă lumină, fiind mult mai mult valorizată. Rămâne însă de
discutat ce se mai poate reface din ce a fost ignorat o lungă perioadă de timp, câtă
răbdare trebuie să aibă partenerul de viaţă şi ce alte motive au menţinut aceea
relaţie în care sinele utilitar a prevalat sistematic în faţa sinelui expresiv.
O altă situaţie interesantă ar fi aceea că, în familiile cu dublă carieră în care
soţul şi soţia îşi încep carierele profesionale în acelaşi timp, succesul rapid al
unuia poate deveni o problemă majoră pentru celălalt (Baldrige, 1985). Astfel, în
măsura în care apare neliniştea cu privire la succesul competitiv al partenerului,
indivizii tind să fie expuşi la ceea ce psihologii au numit nervozitate modernă.
2. natalitatea are încă un motiv să scadă, cariera profesională a femeii
împiedicând-o să-şi dorească mai mult de unul sau doi copii. Însă, nu atât
naşterea, cât socializarea copiilor este ignorată din ce în ce mai mult, fapt care
implică o serie de consecinţe vizând raporturile viitoare dintre părinţi şi copii,
conflictele intergeneraţionale ce se pot acutiza şi amplifica.
3. accentul pus pe cariera profesională şi diminuarea implicării conjugale
pot genera apariţia relaţiilor extraconjugale, cu consecinţe mai mult sau mai puţin
grave, mergând de la revalorizarea propriei relaţii interpersonale până la divorţ.
Destul de multe cupluri se destramă, nu pentru că nu ar exista o comuniune
afectiv-sexuală bună între parteneri, ci pentru că timpul petrecut împreună este
considerat nesemnificativ.
Concluzionând, apariţia şi proliferarea carierei profesionale feminine a
complicat destul de mult relaţiile interpersonale în general, cu partenerul de viaţă
în special. Totuşi, printr-o comuniune mai bună şi printr-un dialog mai eficient
între parteneri se poate depăşi acest impas, care, nerezolvat, ar avea serioase
consecinţe asupra individului, cuplului, familiei şi societăţii. Acest avertisment
este necesar pentru că au apărut opinii (Bellah şi alţii, 1985) potrivit cărora, în
ziua de azi, dorinţa de succes sau teama de eşec te face să fi orientat exclusiv
către cariera profesională, până la a sacrifica familia.

Schimbarea rolurilor în cuplu

Istoria evoluţiei familiei nu este altceva decât istoria dezvoltării şi
modificării rolurilor conjugale. Totuşi, există diferenţe de la o societate la alta în
ceea ce priveşte sarcinile masculine şi cele feminine. Astfel, antropologii sociali
(Malinowski, 1927; Boas, 1928; Mead, 1930) au arătat că multe din preocupările
strict bărbăteşti sunt, în unele tipuri de societate, în atribuţia femeii, în vreme ce
unele din preocupările strict femeieşti sunt în sarcina bărbaţilor. De exemplu,
femeile predomină ca doctori în Rusia, ca dentişti în Belgia, bărbaţii predomină
ca dactilografi în Pakistan şi asistenţi medicali în Olanda (Hofstede, 1980).

~ 367 ~
 Diviziunea rolurilor conjugale este de natură culturală şi
doar într-o mică măsură ea are rădăcini biologice.
(Segalen, 1996)

Problema rolurilor conjugale a devenit foarte importantă abia în ultimele

decenii, când - după o relativă stabilitate şi rigiditate privind percepţia şi
comportamentul efectiv de rol-sex din cadrul cuplului - s-a produs o schimbare
bruscă, generată în special de procesul de emancipare a femeii. Schimbarea
amintită a indus multiple implicaţii psihologice, atât la nivelul identităţii
psihosexuale, cât şi la nivelul familiei, ca entitate funcţională. Cu alte cuvinte,
familia a devenit cu adevărat o unitate de personalităţi aflate în interacţiune,
caracterizată prin creştere şi schimbare, în care partenerii îşi modelează continuu
rolurile.
În acest punct ar trebui să răspundem la două întrebări:
1) Era femeia pregătită pentru asemenea schimbare?
2) Era bărbatul pregătit pentru o asemenea schimbare?
Noi tindem să credem că nici unul din ei nu era pregătit, dacă avem în
vedere faptul că:
 Impulsionate de mişcarea feministă, femeile s-au găsit în ipostaza de a
renunţa la un model cultural, neştiind ce vor să pună în loc. Ele nu au realizat că,
înainte de a le reconsidera bărbaţilor rolul în familie, este nevoie să conştientizeze
mai întâi ce vor să facă cu adevărat. Ori, exact aici s-au împotmolit. Această
situaţie se datorează faptului că, dacă la nivel ideologic concepţia feministă este
relativ clară, la nivel empiric ambiguităţile sunt destul de mari. Orice femeie vrea
să schimbe ceva în rolul său, însă fiecare vrea să schimbe altceva. Nu există o
convergenţă a schimbării. Nu există o ierarhie, ca a lui A. Maslow (1954), în care
o dată depăşit un nivel să se treacă la următoarele. Fiecare femeie îşi alege
modelul său iar dacă întâmpină rezistenţă din partea bărbatului intervin
conflictele sau se renunţă la revendicări. În ambele cazuri apare un sentiment de
frustrare, care se adânceşte treptat, mai ales dacă femeia observă că la cuplurile
din jur reconversia rolurilor are succes.
 Dacă femeia nu era pregătită pentru o asemenea schimbare, bărbatul
cu atât mai puţin. El s-a trezit în faţa unei realităţi destul de crude, fiind oarecum
constrâns să accepte noile cerinţe ale femeii. Mai mult, el nu a reuşit să înţeleagă
de ce femeia încearcă să-şi dovedească sieşi că poate îndeplini şi rolul bărbatului,
obligându-l în acelaşi timp pe acesta să îndeplinească rolul deţinut până nu
demult de ea.
Pe de altă parte, bărbatul se confruntă cu o problemă neaşteptată şi
oarecum paradoxală. Secole de-a rândul, masculinitatea părea ceva evident şi
firesc pentru bărbat. Însă, interdicţiei tradiţionale de a-şi manifesta feminitatea i
se adaugă acum şi interdicţia de a-şi exprima masculinitatea, total negată de
~ 368 ~
mişcarea feministă, ceea ce face ca o întreagă generaţie de bărbaţi să-şi piardă
sentimentul identităţii.
Toată această tevatură se petrece pe fondul în care tributul modelelor de
rol tradiţional joacă încă un rol semnificativ iar comparaţiile şi analogiile
generează disonanţe şi nemulţumiri care sunt frecvent exprimate („Mama n-ar fi
cerut tatălui meu niciodată aşa ceva”, „La mine în familie, nevasta trebuie să
facă asta” etc).

Reconversia rolurilor conjugale este dificilă pentru că,

nici bărbatul, nici femeia, n-au fost pregătiţi pentru o asemenea schimbare.

Concluzionând, deşi schimbarea rolurilor familiale era inevitabilă, nici

bărbatul, nici femeia nu au fost pregătiţi să înfrunte o asemenea realitate socială.
Problema percepţiei şi a evaluării rolurilor a fost foarte bine pusă în
evidenţă de psihologul J. Gray (1992). Acesta susţine că bărbatul şi femeia nu
sunt conştienţi, de cele mai multe ori, că necesităţile lor diferă. Fiecare presupune
în mod greşit că celălalt are aceleaşi nevoi şi dorinţe.

Bărbatul şi femeia nu sunt conştienţi, de cele mai multe ori, că necesităţile lor diferă.
(Gray, 1992)

Mai mult, atât bărbatul, cât şi femeia, au impresia că dau fără să primească
nimic în schimb. De exemplu, bărbatul realizează o serie de acţiuni până când
consideră că ceea ce a făcut el depăşeşte în valoare ceea ce i-a oferit partenera.
Sistemul lui de echitate nu ia în calcul, însă, faptul că femeile răspund afirmativ
cererilor şi nevoilor bărbatului, chiar dacă percep că ele au fost acelea care s-au
implicat mai mult în relaţie.
Astfel, bărbatul presupune greşit că, din moment ce ea răspunde afirmativ
cererilor şi nevoilor lui, a primit ceea ce şi-a dorit. Pe de altă parte, dacă nu-i cere
sprijinul, bărbatul presupune iar în mod greşit că a oferit suficient, fără să se
gândească că femeia aşteaptă ca el să-i ofere ajutorul. Dacă bărbatul nu-i oferă
acest ajutor, femeia presupune în mod greşit că el nu o mai iubeşte, fără să
înţeleagă că bărbaţii nu-şi oferă ajutorul decât atunci când li se cere. Practic,
fiecare dintre cele două sexe este victima celuilalt şi a lui însuşi. Fiecare pune pe
seama celuilalt nefericirea, însă, ceea ce femeia şi bărbatul îşi lasă unul altuia este
eşecul survenit în urma propriei lor rele credinţe şi laşităţi (de Beauvoir, 1949).

Dacă femeia nu cere, bărbatul presupune că dă suficient.

~ 369 ~
 Un alt exemplu este acela în care femeia interpretează greşit tăcerea
bărbatului. Ea nu înţelege că atunci când un bărbat tace, el zice de fapt: nu ştiu
încă ce să spun, dar mă mai gândesc. În schimb, ceea ce aude ea este: nu-ţi
răspund fiindcă nu-mi pasă de tine şi de problemele tale.
Conform teoriei lui J. Gray, şi bărbatul, şi femeia percep greşit reacţiile şi
atitudinile celuilalt datorită faptului că niciunul nu înţelege modul în care celălalt
se percepe pe sine.

Cercetare:
S. Snodgrass (1985) a arătat că bărbaţii identifică corect modul în care femeile îşi descriu
propriul Eu, însă femeile nu intuiesc Eul masculin.

J. Gray încearcă să explice de ce bărbatul se opune încercărilor femeii de

a-i modifica comportamentul de sex-rol. Deviza bărbatului este: nu repara nimic
până nu se strică. Atunci când femeia încearcă să-l schimbe, acesta recepţionează
mesajul în mod distorsionat, crezând că e "defect". Asta îl face să creadă că nu
mai este acceptat ca atare, să devină defensiv şi să evite schimbarea. Femeia îi
interpretează greşit reacţia. Ea crede că el nu este dispus să se schimbe, probabil
din cauză că nu o iubeşte destul.
Pe de altă parte şi bărbatul crede că femeia nu-1 iubeşte destul, din
moment ce îi cere să se schimbe. Dimpotrivă, dacă s-ar simţi iubit, acceptat şi
respectat, s-ar schimba singur. De aceea, cel mai bun mod de a ajuta un bărbat
să evolueze este să nu încerci să îl schimbi. Sau, mai bine-zis, să nu îl faci să
conştientizeze faptul că vrei să-1 schimbi.

Când cereţi sprijinul unui bărbat şi nu-l respingeţi pentru că v-a refuzat,
el va ţine minte şi, data viitoare, va fi mult mai dispus să vă ajute.
(Gray, 1992)

Modificarea rolurilor familiale nu a făcut altceva decât să întărească ideea

că familia a devenit, mai mult decât oricând, un sistem de reglementări
conflictuale permanente. Starea constantă de conflictualitate este generată de
competiţia nevoilor partenerilor maritali şi de dezacordurile privind scopurile şi
valorile.
Or, ceea ce este specific pentru un cuplu funcţional constă tocmai în
satisfacerea bilaterală a trebuinţelor consorţilor, prin intermediul relaţionării
interpersonale, fiecare dintre ei contribuind, atât la satisfacerea propriilor
trebuinţe, cât şi ale partenerului său.
B. Friedan (1963) consideră că dezvoltarea femeilor a fost mult timp
blocată la nivel fiziologic, de obicei nerecunoscându-li-se nevoi mai înalte decât
cele de dragoste sau satisfacţie sexuală. Ca atare, femeia, nesatisfăcută pe linia
ansamblului trebuinţelor sale, conştientizând această insatisfacţie, a trăit dramatic

~ 370 ~
situaţia sa conflictuală şi a căutat s-o depăşească. Prin emancipare şi-a rezolvat
problema ei, dar a creat altele, una dintre ele fiind impunerea unui model egalitar
al rolurilor în cuplu. Specialiştii spun că n-a reuşit încă să-l impună dar au
identificat situaţiile când probabilitatea adoptării lui este mai mare:

1) atunci când ambii parteneri lucrează

J. Pleck (1979) oferă date ce demonstrează că bărbaţii însuraţi cu femei
ce lucrează petrec, săptămânal, cu 1,8 ore mai mult în gospodărie şi cu 2,7 ore
mai mult alături de copii, decât cei căsătoriţi cu femei casnice. S. Berk (1985) a
arătat chiar că bărbaţii ale căror soţii lucrează normă întreagă şi ale căror familii
au mai mulţi copii mici efectuează treburi casnice egale cu soţiile lor.
Alte studii, însă, evidenţiază faptul că angajarea soţiei pe piaţa forţei de
muncă nu are nici un efect asupra muncii casnice prestate de soţ (Douthitt, 1989).
Mai mult, nici mărimea salariului câştigat de soţie nu afectează diviziunea muncii
(Spitze, 1983). Singura variabilă ce pare să influenţeze ajutorul pe care bărbaţii
îl dau soţiilor angajate este, în opinia M. Ferree (1984), dacă salariul femeii este
considerat necesar. Autoarea citată consideră că, dacă bărbaţii apreciază că
venitul soţiilor este necesar, atunci vor efectua mai multe munci casnice.

Egalitatea de roluri în familie este un rezultat al bunăstării

iar inegalitatea este corelată cu sărăcia.
(Pasti, 2003)

Rezultatele studiilor sunt, deci, contradictorii. Totuşi, tendinţa este aceea

ca bărbatul soţiei care lucrează să se implice mai mult în realizarea activităţilor
gospodăreşti. Din această perspectivă, au apărut şi metode care uşurează munca
celor doi parteneri. De exemplu, o modalitate de adaptare la greutăţile generate
de dubla carieră o reprezintă segmentarea sau compartimentarea muncii, astfel
încât membrii cuplului să nu se ocupe de familie şi de servici în acelaşi interval
de timp, ci în ore sau zile diferite (Bailyn, 1980).

2) atunci când bărbatul a mai fost căsătorit

H. Weingarten (1980) a ajuns la concluzia că bărbaţii recăsătoriţi
efectuează mai multe activităţi casnice decât cei căsătoriţi prima dată. În acelaşi
timp, însă, ei sunt mai puţin interesaţi şi depun mai puţin efort în educarea
copiilor, dacă aceştia nu sunt în mod natural ai lor. Weingarten consideră că
bărbaţii recăsătoriţi procedează în acest mod faţă de copii deoarece satisfacţiile
activităţii de educare ar fi prea mici.

3) atunci când vârsta femeii la prima căsătorie este ridicată

Diverse studii citate de M. Richmond-Abbott (1992) evidenţiază faptul că
amânarea căsătoriei are ca efect o tendinţă pronunţată spre căsnicii egalitariste.
~ 371 ~
Şi aceasta pentru că femeile vor avea o educaţie mai bună, se vor axa mai mult
pe cariera profesională şi vor învăţa aceea îndrăzneală care face dificilă
acceptarea unor relaţii dependente. Pe de altă parte, până la căsătorie, bărbaţii pot
învăţa să-şi îndeplinească singuri îndatoririle casnice, lucru care îi poate
determina să accepte căsnicii egalitariste.

4) atunci când cuplurile nu au copii

Unele studii arată că cei care nu intenţionează să aibă copii au atitudini
egalitariste în privinţa sex-rolurilor (Harriman, 1986, Worthington şi Buston,
1986). Este posibil însă ca, după naşterea primului copil, să se revină la rolurile
de gen tradiţionale (Rossi, 1979). Totuşi, cu cât este mai lungă perioada de
egalitate, cu atât este mai puţin probabil pentru cuplu să renunţe la valorile
egalitariste cu care au fost obişnuiţi.
Acestea ar fi cele mai frecvente situaţii care se asociază cu adoptarea unui
model egalitar. Precizări necesare se pot face, însă, şi asupra familiei cu copii.
Există indicii că bărbaţii sunt foarte interesaţi de rolul lor de tată, lucru care le
motivează pe femei să exercite o mai mare presiune asupra lor, pentru a împărţi
responsabilităţile legate de copil şi de activităţile casnice. Din această
perspectivă, mamele se aşteaptă ca grija pentru copil să fie împărţită, dar, de cele
mai multe ori, nu se întâmplă aşa. Chiar dacă bărbaţii se implică în creşterea
copilului, tot femeilor le rămâne munca mai grea.

Taţii caracterizează timpul petrecut cu copiii ca reprezentând 50% joacă şi 50% muncă.
În contrast, mamele petrec 10% din timp jucându-se cu copiii şi 90% muncind.
(Staines şi Libby, 1986, Ruble şi alţii, 1988)

Schimbări majore se petrec însă la nivel comunicaţional. După apariţia

unui copil, soţii se concentrează mai degrabă asupra sarcinilor instrumentale şi
mai puţin asupra menţinerii legăturii emoţionale. Timpul petrecut împreună,
intimitatea şi comunicarea dintre parteneri scad în mod dramatic ceea ce face ca,
în contextul apariţiei conflictelor, membrii cuplului să se privească din ce în ce
mai puţin ca iubiţi (Belsky şi alţii, 1985; Cowan şi alţii, 1985).
La nivel declarativ, aproape 80% dintre soţi apreciază că grija copilului
trebuie împărţită în mod egal, 50% considerând că şi muncile casnice ar trebui
repartizate în mod echitabil (Hiller şi Philliber, 1986). În realitate, femeile
muncesc de două până la trei ori mai mult decât bărbaţii, aproximativ 70% din
muncă fiind efectuată de acestea. De altfel, toate studiile sunt de acord că soţiile
muncesc mai mult decât soţii.

Mamele singure cu copil muncesc mai puţin în gospodărie

decât mamele din cuplu cu copil.
(HETUS, 2000)

~ 372 ~
 O serie de statistici arată că munca în casă absoarbe, în medie, în fiecare
săptămână 35 de ore din viaţa unei femei active şi 20 de ore din viaţa unui bărbat
activ (Roy, 1989). Totuşi, bărbaţii au crescut cota contribuţiei la muncile casnice
de la 20% la 30% (Pleck, 1985).

79% dintre femeile spaniole, 70% dintre cele engleze şi germane,

60% dintre cele franţuzoaice şi italience declară că
partenerul lor nu îndeplineşte nici o sarcină casnică.
(Les Femmes, 1995)

În general, bărbaţii efectuează munci casnice nerutiniere iar femeile

îndeplinesc sarcini zilnice repetitive. Când ajută la treburile casnice, bărbaţii sunt
dispuşi să gătească sau să îngrijească copilul (Berheide, 1984, Lein, 1984).
Anchete efectuate în Europa arată că printre sarcinile pe care le îndeplinesc în
mod obişnuit bărbaţii se numără: cumpărăturile, vesela, transportul copiilor la
şcoală (Les Femmes, 1995).

Bărbaţii efectuează munci casnice nerutiniere iar

femeile îndeplinesc sarcini zilnice repetitive.

Studiile întreprinse reliefează faptul că 1/4 până la 1/3 din neveste

consideră că împărţirea muncii nu este echitabilă (Yogev şi Brett, 1985, Rosen,
1987). S-au găsit şi explicaţii ale faptului că nu se plâng de acest lucru şi mai
multe femei. Astfel, M. Geerkin şi W. Gove (1983), E. Maret şi B. Finlay (1984),
J. Chafetz (1988) apreciază că:
1) aşteptările lor sunt atât de scăzute, încât se mulţumesc chiar cu un
ajutor minim. Din această perspectivă a apărut ideea conform căreia longevitatea
unei căsătorii depinde de pretenţiile diminuate ale soţiei în ceea ce priveşte
implicarea bărbatului în treburile gospodăreşti;

Longevitatea unei căsătorii depinde de pretenţiile diminuate ale soţiei

în ceea ce priveşte implicarea bărbatului în treburile gospodăreşti.
(Hochschild, 1985)

2) sunt precaute în a pretinde ajutor, dacă aceasta conduce la un conflict

în familie;
3) s-ar putea să nu dorească să renunţe la putere, în singurul domeniu al
vieţii lor unde ele deţin controlul.
Speculaţiile teoretice au mers atât de departe, încât s-au încercat a se găsi
răspunsuri la întrebări de genul: De ce sunt femeile gata să se implice în conflict
mai degrabă pentru decizii decât pentru îndatoririle gospodăreşti?, De ce sunt

~ 373 ~
bărbaţii dornici să le acorde femeilor putere în luarea deciziilor decât să le ajute
în casă?
Răspunsul oferit de J. Laws (1979) pleacă de la premisa că oamenii sunt
definiţi ca “gen masculin” sau “gen feminin” în funcţie de sarcinile pe care le
îndeplinesc. Or, tradiţia a învăţat femeia că este feminin să gătească, să coasă, să
aibă grijă de copii. Astăzi, se acceptă ideea ca bărbatul să ajute la spălatul veselei
sau să îngrijească copilul, dar dacă el devine direct răspunzător pentru anumite
munci casnice, auto-definirea sa ca masculin poate fi ameninţată.

62% dintre japonezi, 29% dintre germani şi 13% dintre suedezi

consideră că bărbatul trebuie să susţină financiar familia iar
femeia trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle gospodăreşti.
(Hakim, 1996)

Majoritatea soţiilor angajate se declară mai fericite decât casnicele, cu

toate că cerinţele la adresa lor sunt mult mai mari (Richmond-Abbott, 1992). S-a
constat, însă, că femeile care au o ideologie egalitară în ceea ce priveşte gen-
rolurile au mai puţine şanse să fie fericite în viaţa familială (Lupetow şi alţii,
1989; Whisham şi Jacobson, 1989).

Cel mai scăzut nivel al calităţii maritale

îl întâlnim la cuplurile compuse dintr-un soţ tradiţional şi o soţie modernă.
(Bowen şi Orthner, 1983)

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Simone de BEAUVOIR (1908-1986) – a primit Premiul Goncourt (1954), Premiul Benjamin E.
Lippincott (1981), Premiul Sonning (1983), a fost iubita lui Jean-Paul Sartre. A scris Le
Deuxieme sexe (1949).
Idei principale:
- A descris o istorie a opresiunii feminine de-a lungul secolelor.
- Dacă munca productivă ar fi rămas pe măsura forţelor ei, femeia ar fi realizat împreună cu
bărbatul cucerirea naturii. Însă, munca sclavilor fiind mai eficace, ea şi-a pierdut rolul economic
jucat în cadrul tribului. Evoluţia condiţiei femeii se explică prin convergenţa a doi factori:
participarea la producţie şi eliberarea din sclavia reproducerii.
- Femeia nu este definită, nici de hormoni, nici de instincte, ci de maniera în care îşi defineşte
trupul şi raportul ei cu lumea. Dacă, de la vârsta cea mai fragedă, fetiţa ar fi crescută cu aceleaşi
exigenţe şi privilegii ca şi băiatul, sensul complexului Oedip şi al complexului castrării ar fi
profund modificate. Dacă ar participa la aceleaşi studii şi la aceleaşi jocuri, fetiţa ar simţi în jurul
ei o lume androgină, şi nu una masculină. În mod corelativ, băiatul n-ar avea spontan un complex
de superioritate dacă acesta nu i-ar fi fost insuflat şi dacă ar preţui la fel de mult femeile cât şi
bărbaţii.
- Exceptând cazurile de viol, nimeni nu posedă pe nimeni.

~ 374 ~
- A demonstrat că diferenţa dintre sexe e produsul unei construcţii sociale, istorice şi culturale:
nu ne naştem femei, devenim.

Sandra L. BEM (1944- ) – doctor al Universităţii Michigan (1968), profesor la Universitatea

Cornell (1981), a primit Premiul A.P.A. (1976), Best Book in Psychology (1993), Premiul oferit
de Association for Women in Psychology (1994), Eminent Women in Psychology (1995). A scris
The Measurement of Psychological Androgyny (1974), Scoring Packet: Bem Sex Role Inventory
(1976), The Lenses of Gender (1993).
Idei principale:
- A denumit persoanele care obţin scoruri ridicate atât la masculinitate, cât şi la feminitate,
androgine iar pe cele care au scoruri scăzute, nediferenţiate.
- A elaborat un test psihologic de măsurare a androginiei psihice, cunoscut sub numele Bem Sex-
Role-Inventory.

Alice H. EAGLY (1938- ) – doctor al Universităţii Michigan (1965), profesor la Universitatea

Illinois, membru al S.E.S.P., preşedinte al S.P.S.P. (1981), a primit Premiul oferit de Association
for Women in Psychology, Premiul Donald T. Campbell (1993), Premiul S.E.S.P. (1999), Premiul
Carolyn W. Sherif (2006) şi Premiul A.P.A. (2009). A scris Sex Differences in Social Behaviour
(1987), The Psychology of Gender (2004, 2nd ed.).
Idei principale:
- Interacţiunea dintre factorii biologici şi culturali explică comportamentele sociale diferite ale
celor două sexe.
- A teoretizat strategia mimetismului, conform căreia femeile care ocupă funcţii de conducere
adoptă un stil vestimentar masculinizat pentru a avea mai multă credibilitate şi autoritate în faţa
subalternilor.

Betty FRIEDAN (1921-2006) - fondator (1966) şi preşedinte al National Organization for

Women, fondator al National Abortion Rights Action League. A scris The Feminine Mystique
(1963), The Fountain of Age (1993), Beyond Gender (1997).
Domenii de specializare: gender şi feminism

Eleanor E. MACCOBY (1917- ) – doctor al Universităţii Michigan (1950), şef al

Departamentului de Psihologie al Universităţii Stanford (1973-1976), preşedinte al W.P.A.
(1974-1975) şi al S.R.C.D. (1981-1983), membru al N.A.S. (1993), a primit Premiul William
James, Premiul Granville S. Hall (1982), Premiul A.E.R.A. (1984), Premiul S.R.C.D. (1987),
Premiul A.P.A. (1988), Premiul Kurt Lewin (1991) şi Gold Medal (1996). A scris The Psychology
of Sex Differences (1974), Dividing the Child: Social and Legal Dilemmas of Custody (1992).
Idei principale:
- A analizat stereotipurile despre gender şi, împreună cu C. Jacklin, a concluzionat că nu există
diferenţe semnificative între sexe în ceea ce priveşte inteligenţa generală.

Ioan MIHĂILESCU (1949-2007) - doctor (1980), profesor (1991), pro-rector (1991-1996) şi

rector (1996-2005) al Universităţii Bucureşti, profesor asociat al universităţilor din Viena, Paris,
Seul şi Bonn, preşedinte al Consiliului Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică, vice-
preşedinte al A.S.R. şi al International Rural Sociology Association (1996), redactor-şef al
Romanian Journal of Sociology, director al revistei Sociologie Românească (2007), doctor
honoris causa al universităţilor din Oradea (1998), Tiffin (1999), Craiova (2001) şi Piteşti (2001),
a primit Palmes Academiques (1998), Marea Cruce a Ordinului Naţional pentru Merit (2000). A
scris Sociologia familiei (1983), Sociologie (1985).
Idei principale:

~ 375 ~
- A dezvoltat conceptul de patologie instituţională, ale cărei elemente caracteristice sunt: 1)
coexistenţa unor instituţii orientate de raţionalităţi opuse sau divergente; 2) lipsa de coerenţă şi
cooperare în funcţionarea reţelei de instituţii sociale; 3) dinamica legislativă haotică şi
contradictorie; 4) folosirea unor instituţii în alte scopuri decât cele pentru care au fost create.
- Termenul de familie a devenit destul de ambiguu, tinzând să acopere astăzi realităţi diferite de
cele ale generaţiilor precedente.
- Cuplul familial este tot mai interesat de satisfacerea propriilor interese şi mai puţin de realizarea
funcţiilor pe care societatea le atribuie instituţiei familiale.

Mary WOLLSTONECRAFT (1759-1797) – jurnalist la Analytical Review (1788), a fost soţia

lui W. Godwin. A scris A Vindication of the Rights of Woman (1792).
Idei principale:
- A elaborat un studiu deosebit de complex al deosebirilor dintre sexe şi al implicaţiilor lor pentru
viaţa publică şi privată a femeii. A fost împotriva închiderii sufletului feminin în cadrul strâmt al
sexualităţii, considerând că subjugarea minţii faţă de corp înrobeşte femeia şi, prin ea, întreaga
societate.
- Negarea oportunităţilor egale de educaţie şi stereotipizarea femeilor în rolurile materne sunt
cele două cauze care le determină pe femei să se comporte altfel decât bărbaţii.
- Atât femeile, cât şi bărbaţii trebuie să fie trataţi ca fiinţe raţionale iar societatea trebuie să aibă
la bază o ordine socială bazată pe raţiune.

Nira YUVAL-DAVIS – doctor al Universităţii Sussex (1979), profesor la universităţile

Greenwich (1995-2003) şi East London (2003-2010), editor al Politics of Intersectionality,
director al Research Centre on Migration, Refugees and Belonging, membru al Women Against
Fundamentalism (1989), şef al secţiunii Racism, Nationalism and Ethnic Relations din cadrul
I.S.A. (2002-2006). A scris Gender and Nation (1997), Women, Citizenship and Difference
(1999).
Domenii de specializare: sociologie feministă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Ariés, P. [1980](1998). Reflecţii asupra istoriei homosexualităţii. În P. Ariés şi A. Béjin (coord.)
Sexualităţi Occidentale. Bucureşti: Antet.
(de) Beauvoir, S. (1949). Le deuxieme sexe. Gallimard.
Bellah, R., Madsen, R., Sullivan, W., Swidler, A., Tipton, S. (1985). Habits of the Heart.
Individualism and Commitment in American Life. University of California Press.
Bem, S. (1974). Measurement of Psychological Androgyny. Journal of Clinical and Consulting
Psychology. 42.
Birch, A. (1988). Developmental Psychology. Londra: Macmillan.
Bly, R. (1992). Per diventare uomini. Mondadori.
Broverman, D., Bee, H., Vogel, S., Rosenkrantz, P. (1968). Sex-Role Stereotypes and Self-
Concepts in College Students. Journal of Consulting and Clinical Psychology. 32.
Broverman, I., Broverman, D., Clarkson, F., Rosenkrantz, P. (1970). Sex-Role Stereotypes
and Clinical Judgements of Mental Health. Journal of Consulting and Clinical Psychology. 34,
1-7.
Broverman, D., Klaiber, E., Kobayashi, Y., Vogel, W. (1974). Roles of Activation and
Inhibition in Sex Differences in Cognitive Abilities. Psychological Review. 71.
Chafetz J., The Gender Division of Labor and the Reproduction of Female Disadvantage, în
Journal of Family Issues, nr.9, 1988
Chelcea, S., Chelcea, A. (1983). Eu, Tu, Noi. Viaţa psihică - ipoteze, certitudini. Bucureşti:
Albatros.
Chodorow, N. (1978). The Reproduction of Mothering. University of California Press.
~ 376 ~
Deaux, K., Emswiller, T. (1974). Explanation of Successful Performance on Sex-Linked
Task. Journal of Personality and Social Psvchology. 29.
Deaux, K., Lewis, L. (1984). Structure of Gender Stereotypes. Journal of Personality and Social
Psychology. 43.
Eagly, A., Crowley, M. (1986). Gender and Helping Behavior. Psychological Bulletin. 100.
Eagly, A., Steffen, V. (1986). Gender and Aggressive Behavior. Psychological Bulletin. 100.
Evola, J. (1969). Metafisica del sesso. Edizioni Mediterranee.
Fagan, J., Singer, L. (1979). The Role of Simple Feature Differences in Infants' Recognition of
Faces. Infant Behavior and Development. 2.
Fausto-Sterling, A. (1985). Myths of Gender. New-York: Basic Books.
Friedan, B. (1963). The Feminine Mystique. New-York: Norton.
Gatens, M. (1991). Feminism and Philosophy. Cambridge: Polity Press.
Gilligan, C. (1982). In a Different Voice. Cambridge: Harvard University Press.
Goldberg, S., Lewis, M. (1969). Play Behavior in the Year-Old Infant. Child Development. 40.
Gray, J. (1992). Men are from Mars, Women are from Venus. Harper&Collins Publishers.
Grunberg, L. (1999). Între Buteni şi Bucureşti sau lungul drum al politicilor sociale. În L.
Popescu (coord.) Gen şi politică. Bucureşti: Centrul AnA.
Hakim, C. (1996). Key Issues in Women’s Work. Athlone.
Halpern, D., Wright, T. (1996). A Process-Oriented Model of Cognitive Sex-Differences.
Learning and Individual Differences. 8.
Hofstede, G. (1980). Culture’s Consequences, International Differences in Work-Related Value.
Sage.
Hoyenga, K., Hoyenga, K. (1979). The Question of Sex Differences. Brown.
Hyde, J. (1986). Gender Differences in Aggression. În J. Hyde şi C. Linn (eds.) Psychology of
Gender. Johns Hopkins University Press.
Iluţ, P. (2000). Iluzia localismului sau localizarea iluziei. Iaşi: Polirom.
Kaufmann. J.-C. (2006). La Femme seule et le prince charmant. Paris: Armand Colin.
Kohlberg, L. (1969). Stage and Sequence: The Cognitive Developmental Approach to
Socialization. În D. Goslin (coord.) Handbook of Socialization. Theory and Research. Rand
McNally.
Komarovsky, M. (1973). Cultural contradictions and sex roles. American Journal of Sociology.
78, 873-875.
Levy, G. (1989). Relations among Aspects of Children's Social Environments, Gender
Schematization, Gender Role Knowledge and Flexibility. Sex Roles. 21.
Lloyd, B. (1994). Différences entre sexes. În S. Moscovici (coord.) Psychologie sociale des
relations a autrui. Paris: Nathan.
Maccoby, E., Jacklin, C. (1974). The Psychology of Sex Differences. Stanford University Press.
McGuiness, D., Pribram, K. (1979). The Origins of Sensory Bias in the Development of Gender
Differences in Perception and Cognition. În M. Bortner (ed.) Cognitive Growth and
Development. Brunner/Maxwell.
Moscovici, S. (1976). Social Influence and Social Change. New-York: Academic Press.
Niel, M. (1974). Drama eliberării femeii. Bucureşti: Politică.
O’Brien, M. (1985). Activity Level and Sex-Stereotyped Toy Choices in Toddler Boys and Girls.
Journal of Genetic Psychology. 146.
O’Brien, M. (1987). Parent’s Speech to Toddlers: The Effect of Play Context. Journal of Child
Language. 14.
Pasti, V. (2003). Ultima inegalitate. Relaţiile de gen în România. Iaşi: Polirom.
Rapaport, R., Rapaport, R. (1973). Une famille, deux carrieres. Denoel.
Richmond-Abbott, M. (1992). Masculine and Feminine. Gender Roles Over the Life Cycle.
New-York: McGraw-Hill.

~ 377 ~
Rubin, J., Provenzano, F., Luria, Z. (1974). The Eye of the Beholder. American Journal of
Orthopsychiatry. 44.
Sears, D., Peplau, L., Taylor, S. (1991). Social Psychology. Prentice Hall.
Segalen, M. (1996). Sociologie de la famille. Paris: Armand Collin.
Smith, C., Lloyd, B. (1978). Maternal Behavior and Perceived Sex of Infant. Child
Development. 49.
Sousa, E., Leyens, J. (1987). A priori versus Spontaneous Models of Attribution: The Case of
Gender and Achievement. British Journal of Social Psychology 26.
Stănciulescu, E. (1998). Sociologia educaţiei familiale. Iaşi: Polirom.
Unger, R., Crawford, M. (1992). Women and Gender: A Feminist Psychology. New-York:
McGraw-Hill.
Voyer, D., Voyer, S., Bryden, M. (1995). Magnitude of Sex Differences in Spatial Abilities.
Psychological Bulletin. 117.
Williams, J., Best, D. (1994). Cross-Cultural Views of Woman and Men. În W. Lonner şi R.
Malpass (eds.) Psychology and Culture. Allyn&Bacon.

~ 378 ~
 XII. COMUNICAREA
Comunicarea este un proces prin care un emiţător transmite un mesaj către
un receptor. Acesta este modelul lui Shannon şi Weaver (1949), un model
simplist pentru că priveşte comunicarea ca pe un proces linear şi ignoră faptul că
în acest proces sunt implicaţi oameni.

Particularităţile comunicării:
 Se desfăşoară într-un context (psihologic, social, fizic sau temporal)
 Are un caracter dinamic
 Urmăreşte realizarea unor scopuri sau transmiterea anumitor semnificaţii
 Are un caracter ireversibil
(Tran şi Stănciugelu, 2003)

Din perspectiva psihologiei sociale, orice comunicare este o interacţiune,

deci este un fenomen dinamic, în care emiterea şi receptarea sunt simultane şi
construite în cadrul unui proces de influenţă reciprocă.

Comunicarea este un act social, deliberat sau involuntar, conştient sau nu.
(Abric, 1999)

De ce comunicăm? K. Floyd (2011) identifică cel puţin patru motive:

 comunicarea satisface necesităţi relaţionale: ne ajută să construim şi
să menţinem relaţii interpersonale;
 comunicarea satisface necesităţi identitare: ne ajută să ne cunoaştem
mai bine, să vedem cum ne percep ceilalţi, să ne comparăm cu ei etc.;
 comunicarea satisface necesităţi instrumentale: ne ajută să obţinem
ceea ce avem nevoie: mâncare, slujbă, statut etc.;
 comunicarea satisface necesităţi fizice: ne ajută să ne menţinem
sănătoşi.

Formula celor 5 W: Who (says) What (in) What channel (to) Whom (with) What
effect?
(Lasswell, 1948)

Experiment:
Împăratul german Frederic al II-lea a dorit să ştie ce limbă ar vorbi oamenii în mod
natural, dacă nu ar fi învăţaţi o anumită limbă. Ca să afle acest lucru, a încredinţat 50 de nou-

~ 379 ~
născuţi unor îngrijitoare care trebuiau doar să-i spele şi să-i hrănească, fără să le vorbească.
Rezultatul: toţi copiii au murit (Perry, 2002).

D. Hymes (1991) a introdus conceptul de competenţă comunicaţională,

având ca punct de plecare sintagma competenţă lingvistică definită de mult mai
celebrul N. Chomsky (1975), ca fiind capacitatea individului de a formula
enunţuri neînvăţate anterior, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identifica
pe cele fără sens.

Competenţa comunicaţională: ansamblul cunoştinţelor lingvistice, interacţionale şi

culturale
internalizate de vorbitorul nativ al unei limbi,
care îi permite să se manifeste adecvat în contexte comunicative specifice.
(Hymes, 1991)

Există o mulţime de tipologii şi diferite modele ale comunicării. Nu

insistăm asupra lor, le veţi regăsi în recomandările bibliografice. Noi vom
prezenta doar problemele generate de comunicarea verbală și nonverbală, pentru
că au o mai mare incidenţă în realitatea de zi cu zi şi, uneori, de noapte cu noapte.

Comunicarea verbală
Problemele legate de comunicarea verbală nu sunt puţine şi nici simple.
Una dintre cele mai mari se referă la faptul că ceea ce spune un individ poate să
nu coincidă cu ceea ce aude interlocutorul lui. Acest lucru se întâmplă datorită
modului deformat în care receptorul decodifică mesajul: ceea ce aude este filtrat
de experienţa, prejudecăţile şi subiectivismul propriu iar ce rămâne după acest
proces este ceea ce înţelege. Numai că, el continuă discuţia plecând de la ce-a
înţeles, şi nu de la ce-a auzit.

Ceea ce spune un individ nu este exact acelaşi lucru

cu ceea ce aude interlocutorul lui.

De multe ori, mesajul iniţial este înţeles greşit pentru că, din start, indivizii
au viziuni diferite asupra mesajului. De exemplu, mesajul unui politician afiliat
unui partid este într-un fel înţeles de simpatizantul acelui partid şi în alt fel de
individul aflat în opoziţie.

Două persoane cu viziuni opuse pot asculta acelaşi mesaj

dar pot auzi lucruri foarte diferite.

~ 380 ~
 Mai mult, există situaţii când, chiar dacă n-ar vrea, indivizii înţeleg
diferit acelaşi mesaj. Este cazul celor care trăiesc în culturi diferite şi vorbesc
limbi diferite. E. Sapir şi B. Whorf ne învaţă că oamenii care vorbesc limbi
diferite, percep lumea în mod diferit.

Ipoteza Sapir-Whorf: oamenii care vorbesc limbi diferite percep lumea în mod diferit.

Situaţia poate fi şi mai complicată, atâta timp cât s-a descoperit că, la
oamenii care vorbesc mai multe limbi, alegerea limbii le poate influenţa
percepţiile (Giles şi Franklyn-Stokes, 1989).

Experiment:
Studenţii din Hong Kong au apreciat un număr mai mare de valori tradiţionale chinezeşti
când au folosit limba chinează decât când au dat răspunsurile în limba engleză (Giles şi Franklyn-
Stokes, 1989). ̎Eu sunt...̎

Însă, nici etnia şi nici rasa nu sunt principalii generatori de probleme în

materie de comunicare, ci genul. Bărbatul şi femeia n-au comunicat niciodată
eficient şi abia în contemporaneitate au început să înţeleagă de ce. Partea proastă
este că, în contextul evoluţiei societăţii, dizarmoniile devin din ce în ce mai
puternice.
De exemplu, deficienţele de comunicare sunt foarte mult amplificate de
schimbarea raporturilor între sexe. Emanciparea femeii a generat o vulcanică
descătuşare comportamentală, dar a dezorientat un întreg mecanism
comunicaţional. Atât bărbatul, cât şi femeia şi-au modificat aşteptările şi nevoile,
dar n-au găsit cele mai potrivite modalităţi de a se face înţeleşi.

Emanciparea femeii a dezorientat un întreg mecanism comunicaţional.

Era şi greu să se întâmple acest lucru, după secole întregi de comunicare

unidirecţională. Femeia a reuşit să echilibreze fluxul comunicării, săturându-se,
pe bună dreptate, să rămână la statutul de receptor şi hotărându-se să devină
emiţător. Numai că partenerul nu era pregătit s-o asculte. Nici azi, bărbaţii nu s-
au obişnuit cu această idee şi, nu puţine sunt situaţiile când femeile vorbesc iar
ei, chiar dacă fizic sunt prezenţi, sunt plecaţi cu gândul în cu totul altă parte.

Comunicarea înseamnă mai mult decât a vorbi şi a asculta,

deşi aceste elemente sunt absolut necesare.
(Nuţă, 2002)

~ 381 ~
 Din această perspectivă, cele mai frecvente greşeli de comunicare făcute
de femei sunt:
 vorbesc prea mult
În general, femeia îţi spune acelaşi lucru în cel puţin trei forme diferite.
Devine pisăloagă, te oboseşte şi te determină să n-o mai asculţi.
 vorbesc prea repede
După ce că vorbesc mult, femeile vorbesc şi repede, mai ales când
argumentează ceva. Această modalitate de comunicare îi demotivează pe bărbaţi
să mai descifreze esenţa mesajului şi renunţă să le mai asculte, dând impresia că
ar fi dezinteresaţi, ceea ce nu-i tocmai adevărat.
 vorbesc tot timpul
Femeile nu prea fac pauze când încep să vorbească, chiar dacă uneori mai
e nevoie şi de puţin timp de gândire. Dorinţa lor de a-şi convinge partenerul este
atât de puternică, încât ele consideră că frecvenţa foarte mare a sunetelor emise
într-un interval de timp foarte scurt poate garanta reuşita aşteptărilor avute. Şi, de
multe ori, bărbaţii cedează, nu pentru că ar fi neapărat de acord cu ele, ci pentru
a avea parte de puţină linişte, măcar până la următoarea dorinţă care, oricum, se
zbate de mult să iasă din forma latentă.
 vorbesc prea tare
Foarte rar, femeile folosesc tonul normal. Ori sunt pisicoase, când îşi
doresc ceva deosebit, ori sunt agresive, când ceea ce cer li se pare banal. De multe
ori, asociază creşterea volumului vocii cu gesturi largi ale mâinilor sau
sprâncenelor iar partenerii apostrofaţi nu sunt singurii care aud reproşurile
invocate, cu toate că doar ei sunt vizaţi de acestea.
După cum se observă, de când comunicarea a devenit bidirecţională,
lucrurile s-au complicat. Era mai multă linişte înainte...

Femeia şi bărbatul au moduri diferite de a comunica şi

niciunul nu înţelege acest lucru.

Dincolo de aspectele oarecum amuzante ale comunicării în cuplu, cele

mai multe probleme de comunicare sunt determinate de faptul că femeia şi
bărbatul au moduri diferite de a comunica şi niciunul nu înţelege acest lucru. Sunt
frecvente situaţiile când:
 Femeia vorbeşte pentru că așa simte nevoia, fără a comunica ceva.
Bărbatul, în schimb, nu vorbeşte decât dacă are ceva de spus şi, de aceea, se
enervează când este angrenat în discuţii fără sens. Apoi, în timp ce femeia
consideră întrebările ca un mijloc de a menţine vie conversaţia, aceleaşi întrebări
sunt, pentru bărbat, cereri de informaţii.

~ 382 ~
 Femeia vorbeşte pentru că simte nevoia să vorbească, fără a comunica ceva.
Bărbatul, în schimb, nu vorbeşte decât dacă are ceva de spus.

 Femeia exagerează cu problemele profesionale, fie că acestea sunt

reale sau nu. Bărbatul preferă ca, odată ajuns acasă, să se concentreze pe discuţii
extraprofesionale, dar este apostrofat pentru această atitudine, invocându-i-se
lipsa de interes şi chiar de respect.
 Femeia vorbeşte despre problemele sale pentru a se decărca, dar
ignoră faptul că bărbatul evită să-i asculte problemele pentru că (Gray, 1992):
1. se consideră acuzat şi/sau responsabil de apariţia lor;
2. femeia desface firul în patru, devenind prea plictisitoare;
3. ascultarea e dificilă pentru că femeia sare de la un subiect la altul;
4. femeia aşteaptă o soluţie care, de obicei, nu depinde de el.
Diverşi autori (Peasse şi Peasse, 1999; Nuţă, 2002) au evidenţiat o serie
de elemente care, luate în considerare, ar putea eficientiza comunicarea în cuplu:
1. bărbatul comunică cel mai bine când dialogul este focalizat pe subiecte
precise
Când cererile sunt vagi sau nefocalizate disconfortul bărbatului este
maxim. El vrea să ştie la ce se referă discuţia şi ce vrei de la el. Două femei pot
discuta liniştite în van, fără ca subiectele să aibă vreo coerenţă, însă când discută
cu un bărbat lipsa de structură a conversaţiei este înnebunitoare şi frustrantă.
Tocmai de aceea, devin dezinteresaţi, nu le iau în serios, încearcă să termine cât
mai repede discuţia. Soluţia: formulează precis ce vrei de la el!
2. bărbatul procesează informaţia în tăcere şi nu comunică decât
rezultatul final
Diferenţa dintre femei şi bărbaţi este că primele gândesc cu voce tare.
Bărbaţii reflectează în tăcere, caută în sinea lor un răspuns eficient, îl formulează
în gând şi apoi îl rostesc. Însă, tăcerea bărbaţilor este greşit înţeleasă de femei.
Ele consideră că bărbaţii nu sunt interesaţi de problemele lor sau nu se grăbesc
să le ofere ajutorul. Soluţia: aşteaptă înainte de a da un verdict!
3. bărbatul nu trebuie întrerupt când comunică
Orientarea bărbaţilor către scop îi obligă să îşi ducă gândurile până la
capăt. Pentru ei, divagarea partenerelor este o tortură. Ei percep aceste ramificări
ale discuţiei ca fiind nişte obstacole pentru că gândesc mai degrabă linear, spre
deosebire de femei care gândesc mai mult în spirală. Odată întrerupt, este blocată
nevoia lor de a finaliza eficient demersul de comunicare. Soluţia: ascultă-l fără
a-l întrerupe!
Totuşi, dincolo de diferenţe, există şi greșeli specifice ambelor sexe, care
generează probleme de comunicare asociate:
 deschiderea unor discuţii în momente nepotrivite

~ 383 ~
 Uneori nu avem chef de nimic, nicidecum de o discuţie serioasă cu
partenerul. De aceea, este bine ca, înainte de a iniția o discuție, să evaluăm
diponibilitatea celuilalt pentru conversație. Altfel, apare tendinţa de a asculta
doar ceea ce dorim să auzim. De exemplu, chiar dacă mesajul e formulat clar şi
concis, el poate să fie captat deformat. Uneori, un compliment făcut atunci când
ești deprimat, pare doar o consolare. În schimb, dacă eşti bine dispus, s-ar putea
să ţi se pară sincer.

Înainte să deschidem gura, să observăm dacă celălalt este dispus să-şi deschidă
urechile.

 prezentarea degajată a problemelor altora şi evitarea discutării

propriilor frământări
De cele mai multe ori, membrii cuplului vorbesc foarte mult între ei, dar
aproape că... nu comunică. Paradoxal, deşi cantitatea informaţiilor schimbate
poate fi foarte mare, calitatea acestora lasă de dorit. Rareori ne exprimăm
neliniştile sau nemulţumirile faţă de anumite atitudini sau comportamente ale
partenerului, din teama că am genera certuri sau discuţii pentru care nu suntem
pregătiţi. În schimb, discutăm cu o uşurinţă inepuizabilă problemele altora,
tratându-le cu ironie şi zeflemism.
Culmea este că tocmai acumularea în timp a acestor nemulţumiri creează
terenul unor disensiuni mult mai grave, ce ar putea fi evitate dacă neliniştile
respective ar fi discutate la timp. Acumularea frustrărilor duce la conflicte foarte
puternice, care pot produce chiar ruptura. De aceea, doar conştientizarea de către
individ a faptului că orice problemă se rezolvă prin dialog şi provocarea acestui
dialog în contextul potrivit sunt ingredientele care ar putea menţine armonia în
cuplu.
 lipsa clarităţii şi conciziei în comunicare
O bună comunicare înseamnă ca partenerul să înţeleagă exact ceea ce ai
vrut să îi transmiţi. În acest scop, trebuie ca ambii membri ai cuplului să se
asigure că mesajul nu e distorsionat. Cel care transmite mesajul trebuie să fie clar
şi precis şi să verifice dacă celălalt a înţeles sensul informaţiilor sale. În acelaşi
timp, cel care receptează mesajul trebuie să se asigure că percepţia lui nu este
deformată. Din nefericire, există multe cazuri când intenţia şi impactul au
conţinuturi diferite, o serie de cauze putând explica acest lucru.
În primul rând, acelaşi mesaj poate avea impact diferit în funcţie de
tonalitatea vocii sau starea de spirit a celui care transmite informaţia. Eşti alintată
ca o pisică poate fi, atât o formă de alint (când e spusă cu o voce caldă), dar poate
suna şi ca un reproş (când nervozitatea caracterizează glasul bărbatului).
Aşadar, problemele de comunicare care apar pot fi explicate prin faptul că
partenerii nu conştientizează că mesajele au două componente:
1) o componentă de conţinut, ce se referă la ceea ce vrei să transmiţi;

~ 384 ~
 2) o componentă-sentiment, care se referă la modul în care este rostit
mesajul.
Puţini sunt conştienţi de ambele aspecte ale mesajului, pentru că puţini
cer sau oferă feed-back. Aceasta este o dimensiune a comunicării ce trebuie
permanent avută în vedere pentru a se evita neînţelegerile, disfuncţionalităţile,
dizarmoniile şi pentru a se îmbunătăţi calitatea relaţiei de parteneriat.

Femeia se bucură mai mult de procesul comunicării decât de rezultatul ei.

(Nuţă, 2002)

Cele mai mari şanse de a conştientiza ambele aspecte ale mesajului le au

persoanele flexibile, deschise, tolerante şi empatice. Dimpotrivă, persoanele
rigide şi intolerante gândesc că este o pierdere de vreme să încerce să înţeleagă
şi punctul de vedere al celuilalt. Aşa că, în acest caz, nimeni nu ascultă şi amândoi
ajung să devină frustraţi, necomunicativi şi, în ultimă instanţă, singuri.
 prezentarea grupată a mai multor probleme, diminuându-se din
importanţa acordată fiecăreia
Complicaţiile apar şi atunci când mesajul este înţeles. Uneori abordarea unei
probleme ajunge să genereze discuţii colaterale, mergându-se până acolo încât se
uită de unde s-a plecat şi se încearcă rezolvarea altor aspecte care n-au reprezentat
sursa iniţială de dialog.

Supraîncărcarea informaţională: starea de a fi depăşit de cantitatea de informaţii

receptate.
(Toffler, 1970)

În acelaşi context, nu puţine sunt situaţiile când partenerul îi comunică

celuilalt o nemulţumire, ca răspuns la nemulţumirile care i s-au prezentat. Practic,
membrii cuplului nu rezolvă nimic acuzându-se reciproc sau amestecând
nemulţumirile pentru că, în acest mod, nu se soluţionează nici una dintre ele.

Sugestii pentru îmbunătăţirea comunicării:

 nu uitaţi nici un moment ce problemă se discută
 nu deviaţi discuţia de la această problemă
 enumeraţi-vă nemulţumirile şi rezolvaţi-le pe rând
 încercaţi să înţelegeţi punctul de vedere al partenerului
 cereţi şi oferiţi feed-back
(Mitrofan şi Ciupercă, 2002)

~ 385 ~
  ignorarea ascultării active
A fi ascultător activ înseamnă, însă, să răspunzi cu ochii, cu mintea, cu
mimica. Din respect faţă de partener trebuie să fii sau cel puţin să dai de înţeles
că eşti atent. Pentru aceasta este necesar să te uiţi în ochii interlocutorului când
asculţi şi să nu afişezi o figură impasibilă.

Trăsăturile ascultării active:

 priveşte-mă, când vorbesc!
 întreabă-mă, dacă nu înţelegi!
 menţine subiectul până când termin ce am de spus!
(Mitrofan şi Ciupercă, 2002)

Ascultarea activă presupune, de asemenea, şi punerea unor întrebări.

Multe persoane evită să formuleze întrebări din teama de a nu deveni ridicoli. Ele
nu ştiu, probabil, că secretul unei conversaţii reuşite nu constă în a avea ceva
interesant de spus, ci în a fi interesat de ceea ce partenerul vorbeşte cu tine. De
asemenea, cel care ascultă trebuie să evite să apară în situaţii care pe celălalt îl
irită.

Nemulţumiri legate de modul în care este receptat mesajul:

 nu se uită niciodată la mine când vorbesc. Nici nu ştiu dacă mă ascultă
sau nu.
 comportamentul lui nu-mi permite să-mi dau seama dacă înţelege ce
vreau să-i spun
 se comportă de parcă mi-ar face o favoare prin faptul că mă ascultă
 pune întrebări de parcă s-ar îndoi de tot ceea ce spun
(Mitrofan şi Ciupercă, 2002)

O altă regulă de politeţe este aceea de a-ţi încuraja partenerul să detalieze

subiectul care pe el îl fascinează. Prin aceasta, el îşi dă seama că îi acorzi atenţie
şi că îţi pasă de preocupările lui. Mai mult, dacă îi dai libertatea de a vorbi cât
vrea despre un anumit subiect, el nu va abuza de ea, pentru că aceeaşi politeţe îl
va determina să nu te plictisească prea tare, direcţionând discuţia spre alte
probleme sau preocupări.
 permanentizarea agendei ascunse
Agenda ascunsă se manifestă, de cele mai multe ori, în felul următor:
discutaţi cu partenerul, însă, în timp ce credeţi că vă referiţi la o anumită
problemă, fiecare vă gândiţi, de fapt, la o alta, ascunsă sau implicită. De exemplu,
aţi putea discuta despre posibilitatea de a vă petrece sărbătorile de iarnă cu
~ 386 ~
părinţii unuia dintre voi. S-ar putea, totuşi, ca adevărata problemă să fie dacă
celălalt te iubeşte atât de mult încât să meargă la socri, în loc să petreacă alături
de prieteni, într-o atmosferă mai relaxantă şi mai puţin tradiţionalistă.
În general, dacă unul dintre parteneri are o agendă ascunsă, s-ar putea ca
el să interpreteze toate mesajele celuilalt prin filtrul acelei agende. În acelaşi timp,
el poate exterioriza frământările sale în mod indirect în cadrul unor discuţii
colaterale, agenda fiind exprimată, dar rămânând în mod conştient ascunsă.

Tabelul 20. Exemple de agende ascunse (Mitrofan şi Ciupercă, 2002)

Mesaj Agendă probabilă
EL: Ar trebui să te duci la doctor. EA: Nu mă mai iubeşte.
Arăţi foarte rău. Se gândeşte că sunt urâtă.
EA: Nu cred că ar trebui să avem un copil până termin EL: Nu vrea să rămână cu
studiile. mine.
Nu se implică în relaţie.
EA: Astă seară sunt obosită. EL: Ei nu-i pasă de mine.
Aş prefera să nu facem sex.
EL: Repetă, te rog, nu te-am ascultat. EA: Nu-l interesez.
Mă gândeam la altceva.

Partea proastă este că mulţi dintre noi declanşează o adevărată muncă de

detectiv pentru a strânge dovezi care să susţină această agendă ascunsă. Efectul
pervers al acestor căutări este că se distorsionează conţinutul mesajelor, creându-
se discrepanţe între intenţie şi impact.
Există trei tipuri de agende ascunse. Cea mai des întâlnită este agenda
ascunsă negativă, care are ca problemă centrală afecţiunea. Filtrul care operează
este “Soţul/soţia nu mă iubeşte” şi dovezile sunt adunate pentru a hrăni acest
sentiment de durere. Fiecare mesaj este evaluat în termenii acestui filtru de
afecţiune. Al doilea tip de agendă este agenda de răspuns. Aici, problema
centrală este interesul iar filtrul care operează este “Soţului/soţiei nu îi pasă de
mine şi nu îl/o interesează problemele mele”. Mesajele sunt filtrate pentru a arăta
această lipsă de interes sau de răspuns. Al treilea tip este agenda ascunsă de
statut. În acest caz, problema centrală este influenţa. Filtrul care operează este
“Soţul/soţia nu mă tratează ca pe un egal”. Mesajele sunt filtrate pentru a arăta că
partenerul este dominator.

Tabelul 21. Tipuri de agende ascunse (Mitrofan şi Ciupercă, 2002)

Tip de agendă ascunsă Problema centrală Filtrul care operează
Negativă Afecţiunea Celălalt nu mă iubeşte
De răspuns Interesul Celuilalt nu-i pasă de mine
De statut Influenţa Celălalt nu mă tratează ca pe un egal

Aşadar, comunicarea verbală este o problemă ce trebuie rezolvată

neapărat. Doar astfel, celelalte probleme mai pot fi rezolvate.
~ 387 ~
 Comunicarea nonverbală
Comunicarea nonverbală este o modalitate prin care oamenii comunică,
intenţionat sau nu, fără ajutorul cuvintelor. Este greu de spus dacă informaţia
transmisă nonverbal este superioară sau inferioară calitativ faţă de informaţia
verbală. Însă, de necontestat este faptul că ea nu poate fi ignorată.

În relaţiile interpersonale directe, este imposibil să nu comunicăm nonverbal.

(Chelcea, 2005)

Comunicarea nonverbală a devenit atât de importantă, încât ea poate fi

prezentă chiar şi în condiţiile în care relaţionarea nu este directă, ci mediată. De
exemplu, prin intermediul emoticoanelor (reprezentări textuale ale expresiilor
faciale) se pot introduce indicii nonverbale în comunicarea prin e-mail.

Femeile folosesc emoticoanele pentru a exprima veselia şi umorul,

în timp ce bărbaţii tind să le utilizeze pentru a comunica sarcasmul.
(Wolf, 2000)

Majoritatea studiilor arată că, în general, comunicarea nonverbală

transmite mai multe informaţii decât comunicarea verbală, lucru explicat prin
faptul că utilizează, concomitent, mai multe canale (vizual, acustic, olfactiv etc.).
Astfel, indiferent ce aud, interlocutorii noştrii pot analiza expresiile faciale,
tonalitatea vocii sau gesturile noastre şi pot observa dacă există concordanţă cu
mesajul verbal.
Partea proastă este că, de obicei, nu prea există. Tocmai de aceea, indivizii
tind să acorde mai multă încredere comunicării nonverbale, pentru că e mai
dificil să poată fi ţinută sub control.

Funcţiile comunicării nonverbale:

 Exprimarea emoţiilor
 Redarea laturii afective a atitudinii
 Facilitatea comunicării verbale
 Transmiterea informaţiilor despre personalitatea interlocutorului
(Argyle, 1975)

În aceeaşi măsură, însă, este foarte greu să descifrezi corect mesajul

nonverbal. Astfel, un singur semnal nonverbal nu are suficientă forţă pentru a
putea trage o concluzie sigură. El trebuie întotdeauna asociat cu altele şi toate

~ 388 ~
trebuie corelate cu mesajul verbal. Chiar şi în aceste condiţii, cu greu poţi fii sigur
că ai descifrat corect ceea ce ai văzut.

Relevanţa indicatorilor nonverbali este direct proporţională cu numărul lor.

(Collett, 2003)

Ideea asocierii mai multor semnale nonverbale specifice mai multor

canale de comunicare este prezentă şi în distincţia realizată de N. Ambady şi R.
Rosenthal (1993) între comportamentul nonverbal molecular (evaluarea separată
a elementelor nonverbale) şi comportamentul nonverbal molar (evaluarea de
ansamblu a elementelor nonverbale).

Sunt mult mai multe asemănările decât deosebirile

între comportamentele nonverbale masculine şi cele feminine.

Interesant este faptul că rolul crescut acordat comunicării nonverbale a

generat apariţia unui nou concept, acela de competenţă nonverbală.

Competenţa nonverbală: abilitatea indivizilor de a:

 codifica şi decodifica mesajele nonverbale în funcţie de contextul social
 estima şi prezice emoţiile, atitudinile şi comportamentul celorlalţi în
funcţie de comportamentele nonverbale ale acestora
 folosi eficient elementele noverbale pentru a obţine rezultatele dorite în
interacţiunile cotidiene
(Ivan, 2009)

Competenţa nonverbală se dezvoltă diferit, în funcţie de contextul

cultural-social în care ne naştem, de interacţiunile pe care le stabilim de-a lungul
vieţii şi de anumite caractristici individuale ale fiecăruia. R. Rosenthal şi alţii
(1979), în dorinţa de a surprinde cât mai exact caracteristicile competenţei
nonverbale, au elaborat chiar şi un instrument de măsurare a diferenţelor
individuale în receptarea unor elemente nonverbale prin mai multe canale de
comunicare (Testul PONS – Profile of Nonverbal Sensitivity). Testul se prezintă
sub forma unui material filmat de 45 de minute în care o femeie exprimă 20 de
situaţii emoţionale, de câte 11 ori, câte o dată pentru un anumit canal de
comunicare (trei sunt pur vizuale, două sunt pur auditive, iar şase sunt o
combinaţie între cele vizuale şi cele auditive). Subiectul încearcă să decodifice

~ 389 ~
fiecare situaţie emoţională, alegând între două variante de răspuns în care doar
una este corectă.

În decodificarea elementelor nonverbale, bărbaţii au o competenţă crescută

în ceea ce priveşte canalul auditiv, iar femeile în ceea ce priveşte canalul vizual.
(Rosenthal şi alţii, 1976)

Revenim la modul în care este descifrat mesajul. De multe ori, poate

apărea o contradicţie în mesajele pe care încercăm să le descifrăm. Cele mai
multe incronguenţe sunt generate de nepotrivirea dintre (Chelcea, 2005):
 semnalele verbale şi cele nonverbale;
 semnalele nonverbale transmise prin căi diferite de comunicare;
 semnalele nonverbale şi situaţia socială concretă;
 semnalele nonverbale şi caracteristicile persoanei.

Când există incongruenţă între mesajele verbale şi cele nonverbale, tindem să ne

ghidăm după semnalele nonverbale.
(Eskritt şi Lee, 2003)

Mimica feţei
Faţa este principalul canal al comunicării nonverbale. P. Ekman şi W.
Friesen (1971) au identificat trei componente ale feţei în comunicarea emoţiilor:
partea de sus (fruntea şi sprâncenele), partea de mijloc (urechile, ochii şi pomeţii)
şi partea de jos (nasul, gura şi bărbia).

Cercetare:
Persoanele care prezintă caracteristici faciale imature (ochii mari, sprâncenele subţiri,
maxilarele rotunde) sunt percepute ca fiind lipsite de ajutor, dependente, supuse, pe când cele
care prezintă caracteristici mature (ochii mici, buzele subţiri, maxilarele pătrate) sunt percepute
ca fiind independente, puternice, dominatoare (Keating şi alţii, 2003).

Principiul primatului facial: faţa comunică mai multe informaţii

decât orice alt canal de comunicare nonverbal.
(Knapp, 1978)

M. Knapp (1990) consideră că fiecare dintre emoţiile fundamentale

(mânia, surpriza, dezgustul, frica, bucuria, tristeţea) este exprimată printr-o
anumită parte a feţei: de exemplu, încreţirea nasului este expresia dezgustului,
holbarea ochilor semnifică surpriza etc. Acest lucru este foarte important pentru

~ 390 ~
că ne ajută, plecând de la expresiile faciale, să înţelegem emoţiile asociate lor şi
să prevedem, cu o probabilitate ridicată, comportamentele ulterioare.
Dintre toate componentele, ochii comunică mai mult decât orice altă
parte a feţei. Ne dăm seama din privire când cineva vrea să ne domine, vrea să
ne convingă de ceva, vrea să ne seducă sau vrea să-i oferim ajutorul. Au apărut
chiar ipoteze conform cărora pupilele se contractă în cazul unei stări negative şi
se dilată în cazul unei stări pozitive. De asemenea, s-a constatat că oamenii cu
pupile mărite sunt percepuţi ca fiind mai amabili, mai atrăgători şi mai accesibili
(Andersen, 2004).

Experiment:
E. Hess şi alţii (1965) a arătat unor subiecţi două fotografii ale unei mame cu copilul în
braţe. Fotografiile erau identice, cu diferenţa că pupilele mamei erau într-una contractate şi, în
cealaltă poză, dilatate. Subiecţilor le-au fost arătate cele două fotografii şi au fost întrebaţi: Care
mamă îşi iubeşte mai mult copilul? Rezultatul: deşi aproape nimeni nu a putut spune de ce, a fost
aleasă în unanimitate fotografia în care ochii mamei erau dilataţi.

Pupilele se măresc când sunteţi atras de cineva şi se contractă când celălalt vă este
antipatic.

Cele mai multe priviri se schimbă între două femei, cele mai puţine între
doi bărbaţi şi un număr mediu între o femeie şi un bărbat. Poate tocmai de aceea
bărbaţii consideră că interacţiunile cu femeile sunt mai bogate în manifestări de
limbaj al trupului (pentru că ei le compară cu interacţiunile bărbat-bărbat) iar
femeile apreciază interacţiunile cu bărbaţii ca fiind dezamăgitoare în privinţa
semnalelor nonverbale (pentru că ele le compară cu interacţiunile femeie-
femeie). Aşadar, depinde la ce ne raportăm...

Oamenii folosesc, adesea, fizionomia ca mijloc de apreciere a personalităţii,

considerând frunţile înalte ca semn al inteligenţei,buzele subţiri drept expresie a
conştiinciozităţii, nasul borcănat ca dezvăluind înclinaţiile bahice, iar ochii foarte
apropiaţi de nas, gradul redus de inteligenţă.
(Knapp, 1978)

De obicei, când analizăm sau interpretăm privirea cuiva avem în vedere:

 intensitatea privirii (e mai mare când individul ascultă decât când
vorbeşte);
 direcţia privirii (individul priveşte în sus la finalul discursului şi
înainte la începutul unor fraze mai lungi);

~ 391 ~
  durata privirii (e mai mare când indivizii sunt într-o relaţie de
cooperare şi mai mică dacă sunt în conflict).

Funcţiile comunicării vizuale:

 Cererea de informaţie;
 Semnalul dat celuilalt că poate vorbi;
 Indicarea naturii relaţiei;
 Compensarea distanţei fizice.
(Knapp, 1978)

Din aceeaşi perspectivă, s-a constatat faptul că oamenii tind să-şi

privească interlocutorii mai mult când îi ascultă, decât când le vorbesc. R. Exline
şi alţii (1975) au arătat că, dacă împărţim perioada în care privim în timp ce
ascultăm (comportament de supunere) la perioada în care privim în timp ce
vorbim (comportament de dominaţie) aflăm dacă avem o atitudine dominantă (un
scor mic) sau obedientă (scor mare). Acest raport de dominaţie a primit şi un
nume, zicându-i-se indice al autorităţii vizuale.

Indicele autorităţii vizuale: raportul dintre perioada în care privim în timp ce ascultăm
şi perioada în care privim în timp ce vorbim.
(Exline şi alţii, 1975)

Mişcările şi gesturile
Studiul comunicării prin gesturi sau mişcări a primit numele de kinezică
(Birdwhistell, 1952). Gesturile sunt de mai multe tipuri, mergând de la cele
clarificatoare (ce lămuresc un mesaj verbal), până la cele afective (ce comunică
emoţia) sau de reglaj (ce controlează fluxul conversaţiei).

Mersul rapid denotă implicare şi competenţă.

Mersul ezitant comunică dependenţă şi fragilitate.

Cele mai frecvente gesturi sunt cele realizate cu mâinile. Sunt atât de
multe, încât Quintilianus (35-96 e.n.) a ajuns la concluzia că mâinile au
capacitatea de a vorbi singure. Cu ele cerem, promitem, chemăm, îndepărtăm,
ameninţăm, rugăm, exprimăm teama, indignarea, opoziţia, bucuria, tristeţea,
îndoiala, aprobarea, părerea de rău, măsura, cantitatea, numărul sau timpul.
Cu cât exprimarea verbală a sentimentelor este mai puternică,
cu atât mai accentuată devine şi gestica.
(Tudose, 2008)

~ 392 ~
 Prin comparaţie, gesturile realizate prin mişcările trunchiului nu sunt
foarte diversificate şi transmit informaţii mult mai puţine (acordul/dezacordul,
interesul/dezinteresul, atacul/apărarea). Tot aşa, postura corpului pare că
transmite doar patru semnale de bază: de apropiere, de respingere, de expansiune
şi de resemnare (James, 1910).

Atingerea corpului unei persoane este un semn transcultural al apropierii de aceea

persoană.
(Mucchielli, 2000)

Majoritatea studiilor atestă faptul că persoanele care se simpatizează

comunică printr-o postură mai relaxată şi prin atingeri mai frecvente (Mehrabian,
1972). S-a mediatizat inclusiv ipoteza conform căreia bărbaţii le ating pe femei
mai mult decât femeile îi ating pe bărbaţi. Se pare, însă, că acesta nu este decât
un clişeu, iar singura certitudine ar fi legată de faptul că bărbaţii iniţiază mai
multe atingeri decât femeile la începutul relaţiei, raportul schimbându-se în
timpul căsătoriei (Andersen, 2004).
Paralimbajul
Paralimbajul se referă la caracteristicile vocale care însoţesc comunicarea
verbală. Avem în vedere tonalitatea şi inflexiunea (variaţiile de tonalitate) vocii,
volumul, viteza sau ritmul vorbirii.

Vocile femeilor au o tonalitate mai înaltă decât vocile bărbaţilor.

Bărbaţii folosesc mai multe pauze decât femeile în timp ce vorbesc.
(Fitzpatrick şi alţii, 1994)

Dacă în privinţa ritmului şi tonalităţii lucrurile erau oarecum clare,

femeile au început să-şi regleze şi volumul, apropiindu-se cât mai mult de felul
de a vorbi masculin.
Cercetări:
O voce prea ascuţită conotează entuziasm; una prea joasă şi încordată indică furia.
Rapiditatea vorbirii poate sugera nervozitate sau încredere. Vocile feminine având respiraţia
tăiată indică mediocritate şi simplism, iar cele similare masculine semnalează un caracter
efeminat. Vocile încordate denotă stres şi îngrijorare. Nazalizarea este deseori asociată cu
înfumurarea (Leathers, 1986; Larson, 2001).

Atunci când implicarea este redusă:

 intensitatea mai scăzută a vocii este mai eficace decât cea ridicată
 intonaţia slabă este mai eficientă decât cea puternică
(Gelinas-Chebat şi Chebat, 2001)

~ 393 ~
 Merită să evidenţiem şi tipologia sonorităţii râsului (Birkenbihl, 1979),
conform căreia, în funcţie de vocala folosită, putem identifica starea psihică sau
intenţia comportamentală a celui care râde.

Tipologia sonorităţii râsului:

 Râsul „în A” (Haha) – exprimă bucuria şi lipsa stresului
 Râsul „în E” (Hehe) – exprimă dispreţul şi batjocura
 Râsul „în I” (Hihi) – exprimă o bucurie răutăcioasă
 Râsul „în O” (Hoho) – exprimă uimirea şi neîncrederea
 Râsul „în U” (Huhu) – exprimă teama şi spaima
(Birkenbihl, 1979)

Cele mai multe probleme induse de comunicarea nonverbală se referă la

incapacitatea oamenilor de a descifra corect limbajul trupului. De exemplu,
ochii jucăuşi sunt, de obicei interpretaţi, ca indiciu al prefăcătoriei sau al
minciunii. Câţi dintre noi se gândesc însă că, vioiciunea ochilor este un semn al
activităţii mentale? Neîndoielnic, puţini ştiu că mişcările ochilor în timpul
gândirii stimulează procesele mentale.

Greşeala lui Othello: percepţia greşită referitoare la un individ,

construită pe baza interpretării eronate a comportamentelor nonverbale ale acestuia.

Indiferent ce canal de comunicare nonverbală avem în vedere, este

important să ştim că, de la o cultură la alta, sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte
interpretarea limbajului trupului. De aceea, este indicat să ne interesăm, înainte
de a lua contact cu o cultură nouă, care sunt regulile de manifestare şi ce este
acceptat şi agreat din perspectiva comportamentului nonverbal.

În culturile ocidentale, viteza crescută a discursului este interpretată

ca un semn de credibilitate. În culturile asiatice este exact invers.

Emoţiile
Emoţia este un răspuns cognitiv, atitudinal sau comportamental la o
situaţie căreia individul îi acordă o anumită importanţă. De unde vine acest
răspuns? Cercetătorii au zis că din creier, numai că le-a trebuit foarte mult timp
până să se decidă din care parte a lui.

~ 394 ~
 Emoţia: reacţie la un eveniment ce are o semnificaţie pentru individ.

Primii au afirmat că ambele emisfere ale creierului pot genera emoţii.

Următorii au conchis că doar emisfera dreaptă are un rol în această poveste. În
final, s-a revenit la ipoteza iniţială, numai că ea a fost uşor nuanţată: ambele
emisfere generează emoţii, dar de natură diferită.

Lateralizarea emoţională: emisfera cerebrală stângă

generează emoţii pozitive iar emisfera dreaptă emoţii negative.
(Franks, 2007)

Din păcate, părerile contradictorii nu vizează doar acest palier. Oamenii

de ştiinţă nu s-au înţeles nici în privinţa numărului lor sau a modalităţilor de
clasificare. De necontestat rămâne doar teza universalităţii emoţiilor (Darwin,
1872), conform căreia există anumite emoţii ce apar indiferent de cultură sau
civilizaţie, considerate primare, de bază sau fundamentale. Secole întregi,
numărul lor a variat considerabil, încât lumea ştiinţifică, obosită de atâtea
clasificări şi sătulă de haosul conceptual din care nu mai ieşea, a decis să-l
stabilizeze la 6 (mânie, surpriză, dezgust, frică, bucurie, tristeţe). Mai mult, a fost
inventată şi o grilă (Ekman, 1992) care să arate ce anume caracteristici
îndeplineşte o emoţie pentru a fi primară. Celelalte emoţii au fost numite
secundare şi ele rezultă din combinerea celor primare.
Neconcordanţe au apărut şi în ceea ce priveşte manifestările emoţiilor.
Astfel, în culturi diferite, exteriorizarea anumitor emoţii este rareori
asemănătoare (bucuria), fiind mai degrabă diferită (surpriza, dezgustul etc.), după
cum reiese din cercetările efectuate de J. Russel (1994).
O altă tipologie împarte emoţiile în pozitive şi negative, primele fiind mai
efemere şi mai greu de localizat, celelalte fiind mai durabile şi mai consistente
(Fredrickson, 1998).

Emoţiile pozitive sunt mai rar întâlnite şi mai puţin diferenţiate decât emoţiile negative.
(Fredrickson, 1998)

În paranteză fie spus, în cuplurile fericite partenerii îşi comunică reciproc

mai multe emoţii pozitive decât negative. Cercetările efectuate de J. Gottman
(1994) au evidenţiat existenţa la cuplurile funcţionale a unei proporţii de cinci
comportamente pozitive la un comportament negativ.

Raportul lui Gottman: raportul de 5/1 al comportamentelor pozitive/negative în cuplurile

fericite.

~ 395 ~
 După tipologii, au apărut teoriile. Una dintre ele, teoria muncii emoţionale
(Hochschild, 1979), spune că societatea ne constrânge să ne manifestăm emoţiile
în expresii acceptate social, adică ne obligă să respectăm nişte norme atunci când
ne exprimăm emoţiile.

Teoria muncii emoţionale: efortul individului

pentru a-şi adecva emoţiile la normele contextul social.
(Hochschild, 1979)

Piaţa muncii emoţionale a devenit atât de dinamică, încât se estimează că

jumătate din joburi impun muncă emoţională şi trei sferturi dintre joburile
femeilor solicită managementul emoţiilor (Chelcea, 2008). De exemplu,
stewardesele trebuie să exprime în orice împrejurare emoţii pozitive, în timp ce
poliţistele trebuie să nu exprime nicio emoţie.
Bineînţeles că acolo unde există norme, există şi tentaţia încălcării lor.
Prin urmare, a apărut teoria devianţei emoţionale (Thoits, 1990), conform căreia
există situaţii când indivizii nu reuşesc să-şi manifeste emoţiile conform
normelor sociale.

Devianţa emoţională: abaterea individului de la normele emoţionale acceptate social.

(Thoits, 1990)

O dezvoltare interesantă a acestei teorii o întâlnim la G. Jderu (2012) care,

plecând de la sintagma devianţă tolerată, propusă de Ş. Boncu (2000), propune
utilizarea celei de devianţă emoţională tolerată, care ar însemna tolerarea de
către societate a abaterilor emoţionale de mică însemnătate şi amplitudine.

Devianţa emoţională tolerată: manifestarea unei anumite toleranţe din partea grupului
atunci când individul se abate de la normele emoţionale.
(Jderu, 2012)

Tot în aria îmbogățirii câmpului conceptelor, putem aminti că aşa cum

există disonanţa cognitivă, a apărut şi disonanţa emoţională, care vizează fie
neconcordanţa dintre emoţiile simţite şi cele exteriorizate, fie neconcordanţa
dintre emoţiile exteriorizate şi normele emoţionale (Zerbe, 2000).
O altă teorie, teoria putere/status (Kemper, 1978), pleacă de la premisa
că modificările survenite în societate, care au ca efect schimbări ale raporturilor
de putere sau de status, antrenează apariţia unor emoţii pozitive sau negative. De
exemplu, când indivizii se aşteaptă să obţină putere în cadrul relaţiilor sociale,

~ 396 ~
dar nu o obţin, vor experimenta emoţii negative. Dimpotrivă, dacă obţin avantaje
de status, ei vor experimenta emoţii pozitive.
Teoria distribuirii sociale a emoţiei (Rime, 1998) are ca premisă faptul
că oamenii resimt o anumită dorinţă de a-şi împărtăşi unii altora emoţiile, fie
pentru a se exterioriza, fie pentru a primi sprijin social şi a-şi diminua
sentimentele de insecuritate, fie, pur şi simplu, pentru a înţelege natura anumitor
senzaţii ambigue care iau naştere din emoţiile lor.

Există o corelaţie pozitivă între intensitatea emoţiei trăite şi frecvenţa actelor de social
sharing.
(Luminet, 2000)

În fine, una dintre teoriile ce pare să atragă după sine multe cercetări, este
teoria ruşinii (Scheff, 2000) ce analizează rolul ruşinii, atât în procesul
conformării sociale, cât şi în menţinerea şi consolidarea relaţiilor interpersonale.
H. Lynd (1958) consideră că ruşinea este o emoţie ascunsă ce are caracter
universal, în timp ce vinovăţia este o emoţie de suprafaţă ce apare doar în cazuri
concrete.

Emoţia ruşinii are un puternic caracter social,

iar emoţia vinovăţiei are un caracter predominant personal.
(Benedict, 1946)

Altfel spus, ruşinea apare în spaţiul public ca urmare a dezaprobării de

către alţii iar vinovăţia apare în spaţiul privat ca urmare a dezaprobării de către
noi înşine. Şi, mai concret, indivizii trăiesc emoţia ruşinii atunci când faptele lor
sunt cunoscute de ceilalţi şi emoţia vinovăţiei când nu ştie nimeni faptele pe care
le-au săvârşit.

Fericirea – deziderat universal?

Nu există individ care să nu-şi dorească să fie fericit, chiar dacă fiecare
înţelege prin fericire altceva. Paradoxal este faptul că foarte mulţi dintre aceia
care n-ar avea motive să fie, se declară mai fericiţi decât cei cărora nu le lipseşte
nimic, cu excepţia maturităţii de conştientizare a ceea ce au. Acest lucru se
întâmplă deoarece ingredientele fericirii diferă in funcţie de foarte mulţi
indicatori: clasă socială, vârstă, statut profesional, venit familial etc. Altfel spus,
ceea ce îl face fericit pe un tânăr diferă de ceea ce îl face fericit pe un bătrân.
Analog, există diferenţe între aşteptările săracului şi bogatului, ca şi între cele ale
tânărului sărac şi ale bătrânului bogat.
Nu în ultimul rând, deosebiri semnificative apar şi pe orizontală, nu doar
pe verticală. Nu de puţine ori, întâlnim oameni de aceeaşi vârstă, condiţie socială
~ 397 ~
şi materială care nu se declară la fel de mulţumiţi de viaţa lor. Practic, fericirea
este dependentă de personalitatea individului, de modul lui de a înţelege viaţa şi
de capacitatea acestuia de a privi obiectiv limitele între care se poate mişca,
satisfacţiile pe care le poate avea.

Fericirea: gradul în care individul îşi evaluează calitatea globală a vieţii sale.
(Veenhoven, 1989)

Majoritatea nemulţumirilor şi frustrărilor provin tocmai din faptul că

percepem greşit aceste limite, ne supraevaluăm posibilităţile, ne propunem
scopuri prea îndrăzneţe şi avem aşteptări prea mari de la ceilalţi de lângă noi. Aşa
se face că există oameni care nu ştiu să fie fericiţi, oricâte motive ar avea, pentru
că ei definesc şi cuantifică (operaţionalizează) greşit fericirea.
Din această perspectivă, au apărut şi puncte de vedere conform cărora, cei
mai nefericiţi oameni suni cei care au toate motivele să fie fericiţi (Ducici, 1994).
Nu suntem în totalitate de acord cu această ipoteză, dar împărtăşim ideea potrivit
căreia sunt foarte puţini oameni cu adevărat fericiţi, după cum puţini sunt oamenii
care sunt cu adevărat nefericiţi.

Sunt foarte puţini oameni cu adevărat fericiţi, după cum

puţini sunt oamenii care sunt cu adevărat nefericiţi.

Spuneam că fericirea nu depinde de bogăţie. Cei cu o situaţie materială

foarte bună ştiu asta, mai greu le vine să creadă celor săraci. Aceştia din urmă nu
înţeleg cum de bogaţii nu sunt fericiţi, atâta timp cât reuşesc ei să fie, cu minima
agoniseală a lor. Săracii nu ştiu, însă, un lucru elementar: criteriile fericirii sunt
diferite. Celor înstăriţi le trebuie altceva să fie fericiţi. Aşa se explică de ce unii
nevoiaşi nu se simt nefericiţi nici după întâmplări pe care ceilalţi le-ar considera
catastrofe.
Dacă analizăm mai atent relaţia bogăţie-fericire, putem presupune că:
 săracii, dacă devin bogaţi, sunt fericiţi;
 bogaţii, dacă rămân bogaţi, nu sunt (neapărat) fericiţi:
 bogaţii, dacă devin săraci, sunt nefericiţi;
 săracii, dacă rămân săraci, nu sunt (neapărat) nefericiţi.
Asta înseamnă că pentru a fi fericiţi, trebuie să obţinem ceea ce ne dorim să
avem. În acelaşi timp, nu suntem neapărat fericiţi dacă avem ce ne-am dorit. Şi
asta pentru că ne obişnuim, în timp, cu ceea ce avem şi nu ni se mai pare la fel de
atrăgător ca la început. Începem să ne dorim altceva şi hora hedonistă se reia
aproape inconştient.

~ 398 ~
 O relaţie interesantă este şi aceea dintre vârstă şi fericire. I. Ducici (1994)
consideră că tinerii se simt mai nefericiţi decât bătrânii datorită faptului că viaţa
lor e mult mai bogată în dorinţe decât în mijloace. Aşteptările tinerilor sunt foarte
mari ceea ce face ca dezamăgirile să fie şi mai mari. Or, ei confundă uşor
nemulţumirea cu nefericirea iar şansele de a fi nemulţumiţi sunt considerabile.
Pe de altă parte, bătrânii au dobândit experienţa vieţii şi maturitatea
necesară de a nu face nuntă dintr-o bucurie dar nici înmormântare dintr-un necaz.
Înţelepciunea acumulată îi ajută să se detaşeze de nimicurile vieţii, să le privească
cu circumspecţie şi fără entuziasm. Fericirea lor îşi găseşte izvorul în însăşi
liniştea interioară şi conservatorismul autoasumat.
Este adevărat că boala, sărăcia şi neputinţa pot fi premise ale nefericirii,
cu atât mai mult dacă ele acţionează inter-corelat. Totuşi, mai nefericit este un
tânăr sărac, bolnav şi neajutorat decât o persoană în vârstă, care priveşte mai
degrabă înapoi decât înainte.

Venitul corelează pozitiv cu fericirea, dar intensitatea asocierii creşte în ţările sărace.

În fine, o altă corelaţie (aparent) surprinzătoare este aceea dintre fericire şi

coeficientul inteligenţă al individului. H. Eysenck şi M. Eysenck (1981)
apreciază că oamenii inteligenţi sunt mai nefericiţi. Constatarea lor pare logică
deoarece nivelul ridicat de instruire creşte aşteptările faţă de sine şi faţă de
ceilalţi, lucru care îi face să devină mai critici, mai rigizi, mai nemulţumiţi. Dacă
adăugăm şi faptul că frecvenţa raporturilor sexuale este mai scăzută la cei cu
coeficientul de inteligenţă ridicat, putem concluziona că nu e chiar aşa de plăcut
să fii deştept. Până la urmă, este chiar frustrant. De altfel, din dogma ortodoxă
este cunoscut că sunt Fericiți cei săraci cu duhul!
Aşadar, există diferenţe între fericirile tinereţii şi cele ale bătrâneţii, între
cele ale săracului şi cele ale bogatului. Cu alte cuvinte, orice om poate fi fericit,
indiferent de originea, vârsta, pregătirea, situaţia, rasa, religia sau sexul acestuia.
Factorii care induc fericirea pot fi diferiţi sau pot fi aceiaşi, dar valorizaţi diferit
de oricare două persoane, din aceeaşi comunitate sau nu.

Fericirea este dependentă de:

 persoanele cu care ne dorim cel mai mult să relaţionăm
 lucrurile pe care dorim cel mai mult să le avem
 sistemul de valori care ne guvernează comportamentul

~ 399 ~
 De asemenea, există diferenţe între fericirile trupului şi cele ale sufletului.
Dacă ar fi să ne luăm după nebunia obţinerii orgasmului, impusă de civilizaţia
mileniului trei, am putea crede că fericirea trupului este atinsă mai uşor. Nimic
mai fals. Avalanşa relaţiilor extraconjugale, proliferarea divorţurilor sau a
conflictelor generate de insatisfacţia sexuală, folosirea inadecvată a tehnicilor
sexuale în scopul obţinerii orgasmului sunt indicatori ai nemulţumirilor
individului pe linie sentimental-erotică.
Din această perspectivă, se pare că sufletul este în mai mare măsură
generator de satisfacţii. De obicei, vrem ceea ce facem, suntem consecvenţi în a
ne urma scopurile şi drumul, suntem perseverenţi în a obţine ceea ce ne dorim şi,
pe termen lung, tindem să avem exact atâtea bucurii câte ne aşteptăm să avem.
Aşadar, o viaţă fericită n-ar fi altceva decât o succesiune de situaţii plăcute
ce generează o mulţime de trăiri pozitive (speranţă, entuziasm, bucurie etc).
Astfel, dacă avem alături persoanele cele mai dragi, condiţiile dorite dar şi
atitudinile şi convingerile potrivite pentru a avea acces la trăirile pozitive putem
fi fericiţi.

Cei mai importanţi predictori ai apariţiei fericirii sunt

lipsa de prejudecăţi a individului şi capacitatea acestuia de a fi susceptibil de iluzii.

Mulţi oameni aşteaptă fericirea în zadar. În paranteză fie spus, simpla

aşteptare determină foarte greu apariţia fericirii. În general, trebuie să faci ceva,
indiferent ce, pentru a genera sau favoriza apariţia unei stări diferite celei în care
te afli.
Cum putem deveni fericiţi? În ce condiţii apare fericirea?
Uneori, fericirea apare din senin: o dragoste la prima vedere, un câştig
substanţial la Loto, o promovare într-o funcţie de conducere. Alteori, fericirea
trebuie construită: avem nevoie de timp să cucerim inima iubitei sau încrederea
superiorilor în capabilităţile şi competenţele noastre.

În România, bărbaţii se declară mai fericiţi decât femeile.

(Barometrul de Opinie Publică, 2005)

De obicei, fericirea apare când ne realizăm un vis. Cu cât dorinţa este

mai mare, cu atât intensitatea fericirii creşte. Mulţi, însă, nu au răbdarea suficientă
pentru a-şi savura împlinirea visului. Fie se plictisesc repede de ceea ce au
obţinut, fie îşi canalizează eforturile spre alte dorinţe, mai greu sau mai uşor de
atins. În ambele cazuri, fericirea se diminuează, până ce cade în monoton. Orice
om care se obişnuieşte cu ceea ce 1-a făcut fericit, ajunge să considere motivul

~ 400 ~
satisfacţiei drept o normalitate sau chiar o banalitate. Ajunge să-şi dorească
altceva.
De aceea, în anumite cazuri, poate fi mult mai durabilă fericirea generată
de neatingerea amânată a scopului propus. Iluzia că nu mai ai mult până la final,
asociată cu conjunctura favorabilă finalizării ei, îţi creează o stare de satisfacţie
de necontestat. Gândul că ţi-ai atinge scopul te face mai entuziast, mai înflăcărat,
mai determinat în a continua ce-ai început. Eşti satisfăcut că ţi s-au spulberat
îndoielile, ai certitudini mari, totul e doar o chestiune de timp. Ideea că poţi
ajunge unde-ţi doreşti te face mai fericit decât finalizarea efectivă. Exemple sunt
multe: îndrăgostitul e mult mai pasional şi mai satisfăcut cât timp nu are
certitudinea că te vei căsători cu el, subordonatul este mult mai entuziast în ceea
ce face cât timp nu obţine promovarea dorită etc.
J. Averill şi T. More (1993) apreciază că fericirea poate fi conceptualizată
dacă avem în vedere trei indicatori:
1) dimensiunea biologică, care se referă la satisfacerea dorinţelor
esenţiale (hrană, siguranţă, sexualitate etc). Odată ce aceste nevoi sunt
satisfăcute, un individ care n-ar mai căuta fericirea ar putea fi etichetat drept
hedonist;
2) dimensiunea psihologică, ce se fundamentează pe necesitatea
autorealizării (stima de sine). Individul care nu ajunge la fericire decât prin
această dimensiune este catalogat drept individualist;
3) dimensiunea socială, ce corespunde preocupării faţă de ceilalţi.
Individul marcat esenţialmente de această dimensiune ar putea fi numit cetăţean.
Predominanţa unei singure dimensiuni în detrimentul celorlalte poate
aduce plăcere, respectiv reuşite, respectiv măreţie, dar nu întotdeauna fericire.

Femeile se declară mai fericite decât bărbaţii, dar motivele sunt diferite:
copii şi sănătatea familiei, respectiv munca şi siguranţa materială.
(Wood, 1989)

În general, fericirea apare într-una sau în mai multe din următoarele

condiţii:
1. când iubeşti şi eşti iubit
În cele mai multe cazuri, fericirea apare când întâlneşti o persoană a cărei
atracţie te copleşeşte şi când sentimentul este reciproc.
Există persoane care se declară fericite chiar şi în condiţiile în care doar ele
doresc prezenţa sau intimitatea celuilalt. Pentru acestea, este de ajuns să nu fie
respinse, pentru că pot trăi mult timp din iluzia unei apropieri, din obsesia unei
iubiri.
De asemenea, există şi cazuri când admiraţia, iubirea şi implicarea totală a
celuilalt te pot face fericit, deşi sentimentele tale sunt reduse sau canalizate spre
altceva.

~ 401 ~
 Însă, numai reciprocitatea sentimentului poate induce o fericire reală,
intensă şi consistentă. Riscul care apare aici este legat de erodarea pasionalităţii.
În perioada maximei îndrăgostiri toţi sperăm, conştient sau nu, ca lucrurile să
rămână la fel toată viaţa. Influenţele exterioare dar şi partea malefică din noi ne
determină să nu mai fim aceiaşi după o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, de
timp. Nu mai putem să ardem cu aceeaşi intensitate, oricât am vrea. Nu mai
reuşim să fim la fel de tandri, oricât am încerca. Intrăm într-o altă etapă a vieţii
de cuplu sau distrugem tot ce am construit până atunci. Ne maturizăm iubirea sau
o eliminăm de tot.
Practic, cei care echivalează pasiunea cu fericirea vor avea un moment de
cumpănă când intensitatea sentimentului se va diminua. Cei care nu vor înţelege
că fericirea este şi altceva în afară de ardere vor trăi toată viaţa între aşteptare şi
sublim, între rătăcire şi probabilitatea scăzută de a întâlni ceea ce doresc. Vor fi
fericiţi pe perioade scurte şi vor trăi nesatisfăcuţi segmente mult mai îndelungate
de timp.

Cazurile de divorţ evoluează în paralel cu aspiraţia indivizilor de a fi fericiţi

şi cu aşteptările lor ca această fericire să le fie oferită de căsnicie.
(André, 2003)

Din punctul nostru de vedere, fericirea înseamnă a preţui partenerul pe care-

l ai, dincolo de ardere şi intensitate. Şansa de a-l păstra alături are la bază
echilibru şi respect faţă de priorităţile lui, şi libertate în exprimare şi mişcare.
Capacitatea de a-i înţelege frământările şi dorinţele, încurajarea comunicării şi
respectarea dezvoltării şi împlinirii personale a celuilalt sunt factori ce asigură
fericirea partenerului şi, implicit, propria fericire.

2. când ai un statut profesional ridicat

Mulţi dintre noi devin fericiţi în momentul în care acced la o funcţie de
conducere sau la o poziţie dorită. Nu că ar fi fost nefericiţi până atunci, deşi o
undă de nemulţumire i-ar fi putut apăsa. Însă, momentul în care le este
recunoscută valoarea şi competenţa, clipa din care devin mai importanţi în ochii
lor şi ai celorlalţi le trezeşte un sentiment de satisfacţie de neînlocuit.
Este adevărat că destule persoane îşi canalizează întreaga energie în acest
scop. Ele îşi neglijează viaţa, prietenii, rudele, copiii, doar pentru a-şi vedea
realizate visurile de ordin profesional. Uită de satisfacţiile pe care le au sau le-ar
putea avea din domenii colaterale, pierd din vedere bucuriile mărunte, atât de
necesare confortului psihic. Sacrifică tot şi când ajung unde-şi doresc
conştientizează că le-a trecut viaţa şi că au scăpat-o de sub control. Realizează că
au parteneri alcoolici sau infideli, copii drogaţi sau pierduţi pentru societate,
pentru că timpul alocat lor a fost prea mic şi grija sau dragostea faţă de ei,

~ 402 ~
inexistentă. Astfel, fericirea le poate fi umbrită decisiv de neîmplinirile
extraprofesionale.
De aceea, cariera profesională trebuie să fie doar un nivel, din multe altele,
pe care individul să-l aibă în vedere. Neglijarea aspectelor extraprofesionale
induce mai multă nefericire decât toată fericirea generată de un statut social pe
care, oricum, nu ai garanţia că o să-l obţii.
Nu luăm în calcul aici, situaţia indivizilor incompetenţi care ajung în funcţii
de conducere datorită relaţiilor sau oportunităţilor pe care le au. Aroganţa,
lăcomia, dorinţa lor necontenită de a avea mai mult le umbreşte orice iluzie de a
fi fericiţi. Ei n-au timp să fie astfel, pentru că nu ştiu ce înseamnă fericirea. Ei pot
fi doar satisfăcuţi de ceea ce le-a oferit, întâmplător, viaţa iar şansa de a pierde
ceea ce au este la fel de mare ca oportunitatea de a fi câştigat ceea ce n-au avut.
Practic, agăţându-se de scaun, nu fac decât să alunece de pe el. Şi asta,
pentru că nu i-a învăţat nimeni că pe scaun se stă.

3. când ai situaţia materială dorită

În general, nu poţi fi fericit atunci când veniturile sunt mici şi datoriile mari.
De asemenea, este destul de neplăcut să te raportezi la cei care au mai mult decât
tine, dar compararea socială şi invidia personală te îndeamnă să o faci: cei care
stau cu chirie îşi doresc o locuinţă, cei care au apartament îşi doresc o vilă etc.
Practic, oricât ai avea, devii nefericit dacă priveşti în jur. Din acest motiv,
apreciem că nu o situaţie materială foarte bună garantează fericirea, ci una dorită.
Doar aşa putem explica de ce întâlnim şi săraci fericiţi, dar şi persoane cu venituri
medii sau ridicate, satisfăcute pe deplin de ceea ce au. Cu alte cuvinte, important
este ceea ce ne dorim şi nu, neapărat, cât putem avea.
Este adevărat că oamenii aspiră întotdeauna la mai mult. Dar, una este să-
ţi faci un scop în sine din asta şi alta e să nu faci un capăt de ţară dacă n-ai evoluat
conform așteptărilor. Dacă suntem mulţumiţi cu ceea ce avem, dacă suntem
îngăduitori cu noi înşine şi cu ceilalţi şi dacă avem capacitatea de a înţelege lumea
în care trăim, putem spera să fim fericiţi. În schimb, dacă existenţa ne este
marcată de nemulţumire, rigiditate, inadaptabilitate, tot timpul vom avea un
sentiment de frustrare, de disconfort psihic.
Banii rezolvă multe probleme dar ei înşişi, niciodată, nu garantează
fericirea. Dimpotrivă, cu cât numărul lor este mai mare, cu atât mai multe sunt
problemele pe care le generează. Uitaţi-vă la cei care-i au şi o să vedeţi efectele
perverse ale bogăţiei nemăsurate: certuri, divorţuri, scandaluri de presă, corupţie,
trafic de influenţă, anchete judiciare, clientelism etc. Toate acestea generează
orice, numai fericire nu.
Banu-i ochiul dracului, spune un proverb în spatele căruia se ascunde multă
înţelepciune. Amicul de lângă cazan îţi oferă o fericire iluzorie sau de scurtă
durată. Însă, mulţi dintre noi se fac frate cu el până trec puntea, fără a şti că - din
acel moment - deschid calea regretelor.

~ 403 ~
 Compromisurile pe care le facem pentru a câştiga mai bine se întorc înzecit
împotriva noastră. Nimeni nu ne dă gratis nimic, doar din dorinţa de a ne face
fericiţi. Toţi vor ceva în schimb şi. dacă se poate, mai mult decât au oferit.
Altruismul a rămas o amintire, comportamentul prosocial un deziderat. Astăzi,
totul se învârte în jurul raportului cerere/ofertă, totul se converteşte, indiferent că
oferim dragoste şi primim siguranţă materială, dăruim tinereţe şi primim poziţie
socială.

O înţelepciune a visării, o maturizare a dorinţei şi

o conştientizare a bunului simţ pot favoriza apariţia fericirii.

Aşadar, o înţelepciune a visării, o maturizare a dorinţei şi o conştientizare

a bunului simţ pot favoriza apariţia fericirii, indiferent de vârsta, clasa socială sau
situaţia materială a oricăruia dintre noi.

4. când ai o sănătate foarte bună

În majoritatea sondajelor de opinie, atunci când vine vorba despre dorinţele
pe termen scurt, mediu sau lung, oamenii îşi doresc, în primul rând, sănătate. Nu
bogăţie, nu locuri de muncă, nu libertate (în orice formă ar fi ea), ci sănătate. Ea
reprezintă garanţia continuităţii vieţii, punctul de plecare în construirea
fanteziilor şi speranţelor de mai bine.
Paradoxal este faptul că oamenii sănătoşi nu sunt neapărat fericiţi. În
schimb, persoanele bolnave sunt aproape sigur nefericite. Cu cât boala este mai
gravă, cu atât dezamăgirea este mai mare. Însă, odată însănătoşite, vor aprecia şi
mai mult importanţa sănătăţii în ansamblul factorilor care induc fericirea, vor
acorda mai multă atenţie menţinerii şi conservării ei.
Boala este, deci, un blestem ce cade asupra multora, indiferent de vârstă,
sex sau clasă socială. Unii o cheamă conştient (printr-un regim alimentar sau de
viaţă dezorganizat), alţii se trezesc cu ea pe cap, fără a fi vinovaţi de excese sau
impardonabile vicii. Unii ar putea să treacă peste ea (prin gândire pozitivă sau
voinţă ieşită din comun), alţii se resemnează şi sfârşesc pesimişti şi fatalişti.
Pentru unii viaţa capătă noi semnificaţii, pentru alţii îşi pierde orice sens.
Cu alte cuvinte, boala ne schimbă felul de a vedea viaţa, ne determină să
apreciem altfel valorile şi priorităţile pe care le avem. Nu în ultimul rând, boala
ne învaţă că sănătatea ne face fericiţi.

5. când ai prietenii pe care ţi-i doreşti

Foarte mulţi dintre noi, dacă nu toţi, avem prieteni cu care ne simţim bine.
Alegem din ce ne oferă proximitatea, îi selectăm conform similarităţii şi îi ţinem
aproape pe aceia pe care îi simpatizăm şi cu care avem pasiuni comune. Ne facem
întotdeauna timp să-i vedem, ne relaxează prezenţa lor, ne bucură reciprocitatea
satisfacţiei şi plăcerii de a fi împreună.
~ 404 ~
 Sunt, însă, şi oameni care nu au şansa să întâlnească genul de amici pe care
şi i-ar dori. Motive obiective dar şi subiective pot explica acest lucru. De
exemplu, lipsa timpului, a conjuncturilor favorabile pentru relaţionare,
timiditatea, lipsa unor aptitudini de comunicare sunt doar câţiva factori care
împiedică iniţierea unor relaţii interpersonale şi, implicit, aprofundarea unor
prietenii.
De asemenea, sunt destule cazuri când suntem nevoiţi să renunţăm la
prietenii pe care-i avem din cauza partenerilor de viaţă sau a părinţilor noştri. Un
soţ gelos poate cere soţiei să-şi evite vechiul prieten de teama unei eventuale
infidelităţi. Analog, o soţie dominatoare îi poate interzice soţului întâlnirile cu
fostul prieten de pahar pentru a evita căderea acestuia în alcoolism.
Nu în ultimul rând, relaţionarea noastră cu amicii doriţi poate fi fragmentată
de cauze obiective, asupra cărora nu putem acţiona. Distanţele spaţiale şi
temporale, interesul acordat carierei profesionale şi familiei etc. limitează
contactele dintre noi şi prietenii apropiaţi.
Aşa se face că, în ceea ce priveşte prietenii, ori nu-i avem, ori nu-i putem
întâlni prea des, datorită dezinteresului nostru sau interesului celorlalţi
semnificativi. În acest context, întâlnirile cu ei sunt adevărate oaze de satisfacţie,
motive de fericire. Ele înseninează sufletul şi, cu cât sunt mai rare, cu atât sunt
mai intens recepţionate.

6. când nu ai divergenţe majore cu părinţii

Nu există copil să nu fi avut divergenţe cu părinţii, indiferent la ce vârstă
au apărut acestea. Din această perspectivă, străbatem destule momente
importante (prima iubire, cariera profesională, primul copil etc.) asupra cărora
putem avea o perspectivă diferită de cea a părinţilor. Problemele apar când
contradicţiile se înmulţesc şi se amplifică. În acele momente, gradul de toleranţă
al fiecăreia din cele două părţi este cel care decide. Părinţii mizează pe experienţă,
copiii pe utilitatea noilor valori.
Indiferent cum se finalizează conflictul dintre generaţii, însăşi existenţa lui
lasă urme adânci asupra relaţiilor dintre membri familiei. Fie că ajung la un
compromis, fie că nu, părinţii nu uită încăpăţânarea copilului, iar copilul nu uită
rigiditatea părinţilor. Cu cât divergenţa este mai mare, cu atât atitudinile sunt mai
bine întipărite.

Părinţii nu uită încăpăţânarea copiilor, iar copiii nu uită rigiditatea părinţilor.

Însă, chiar dacă nu se uită, tensiunile se pot ierta. În majoritatea cazurilor,

trecem peste nemulţumirile prezentului deși nu putem uita trecutul. Dar asta nu
înseamnă că suntem şi fericiţi. De cele mai multe ori, în cazul unor divergenţe
majore, membrii familiei se privesc unii pe alţii cu milă, cu înţelegere, cu
~ 405 ~
indulgenţă, cu resemnare. Uneori se pot privi cu respect, cu recunoştinţă, cu
iubire. Dar, în niciun caz nu există fericire acolo unde neînţelegerile sunt la
ordinea zilei.
Ar trebui un efort constant şi susţinut din partea tuturor pentru a înţelege
punctul de vedere al celuilalt, o sprijinire a valorilor şi opiniilor fiecăruia, chiar
dacă ele sunt sensibil diferite între ele. Doar aşa, atmosfera va fi caldă şi
relaxantă, doar aşa, vii şi pleci cu drag de acasă. Doar aşa, poţi fi fericit.

7. când nu ai divergenţe cu colegii şi superiorii

Atmosfera de la locul de muncă are un rol esenţial în echilibrul psiho-
emoţional al individului. Foarte mulţi dintre noi îşi aruncă în familie tot stresul
acumulat după o zi de muncă. Lipsa detaşării, incapacitatea de a separa planul
profesional de cel familial, creează tensiuni suplimentare în viaţa intimă. De
aceea, o mai bună gestionare şi separare a planurilor existenţiale reduce
disconfortul psihic şi diminuează disonanţa cognitivă.
Realitatea vieţii economico-sociale româneşti ne pune în situaţia de a
accepta un loc de muncă, chiar şi în condiţiile unei atmosfere de lucru care nu
favorizează dezvoltarea. Găsim greu alt serviciu şi ne mulţumim cu ce avem. Ne
e teamă să plecăm în altă parte pentru că dorim siguranţă şi stabilitate. Prin
urmare, acceptăm resemnaţi ostilitatea colegilor şi/sau nemulţumirile şefului.
În aceste condiţii, nu ne rămâne altceva decât să descoperim slăbiciunile
sau vulnerabilităţile celorlalţi pentru a-i manipula şi a-i determina să ne lase în
pace. Toate aceste eforturi cer timp şi presupun acumularea unor frustrări şi
nemulţumiri continue care pot răbufni oricând. Chiar eliminate, tensiunile nu se
uită, ceea ce înseamnă că relaţiile interpersonale vor fi tot timpul caracterizate
prin suspiciune, neîncredere, formalism.
Cu alte cuvinte, doar o atmosferă plăcută şi sinceră poate crea apropierea
dintre indivizi. Ea te poate motiva să lucrezi cu pasiune, îţi poate aduce satisfacţii
personale, te poate face fericit.

8. când îţi place ceea ce faci

De obicei, acolo unde există o rată ridicată a şomajului şi/sau acolo unde
salariile sunt mici, oamenii acceptă să lucreze orice, numai să-şi asigure un
minimum de venit. Acceptă destule condiţii nefavorabile care le sunt impuse, în
speranţa că vor găsi în viitor ceva mai bun. Mulţi ajung să schimbe diverse locuri
de muncă, pe acelaşi profil sau nu, şi tot nu sunt mulţumiţi de ceea ce fac.
Dumneavoastră sunteţi dintre aceia care desfăşoară exact activitatea dorită?
Aţi avut şansa să vă găsiţi vocaţia şi s-o materializaţi în munca de zi cu zi? Dacă
DA, atunci ar trebui să fiţi fericit.
Nu există satisfacţie mai mare ca aceea de a face ceea ce-ţi place, iar pe
deasupra să mai fi şi retribuit pentru asta. Existenţa hobby-urilor se explică
tocmai prin incapacitatea individului de a-şi transforma pasiunile în activitate

~ 406 ~
cotidiană. De aceea, atunci când sunt puse în practică, atrag după sine frânturi de
satisfacţie şi fericire.

Nu există satisfacţie mai mare ca aceea de a face ceea ce-ţi place

și să fii retribuit pentru asta.

Însă, cei care au oportunitatea de a lucra exact în domeniile care îi

fascinează sunt cu adevărat fericiţi. Uitaţi-vă la ei cu câtă pasiune lucrează, câte
ore dedică muncii, cum îşi neglijează familiile, prietenii şi chiar viaţa pentru a-şi
finaliza scopurile propuse! Pasionaţii sunt de neînţeles pentru ceilalţi, care nu-şi
pot explica implicarea absurdă în muncă, pentru că ei nu simt aceeaşi atracţie
faţă de ceea ce fac.

Puneţi omul potrivit la locul potrivit şi veţi obţine

eficienţă maximă cu motivare extrinsecă minimă.

Având în vedere astfel de persoane a fost elaborată teoria flow-ului

(Csikszentmihaly, 1997), conform căreia atunci când se concentrază asupra unei
activităţi pasionante, oamenii uită de timpul care se scurge. Însă, pentru a vorbi
despre flow, trebuie să fie reuniţi doi factori: o activitate captivantă şi gratifiantă
şi un grad ridicat de competenţă în aceea activitate. În caz contrar, apar
probleme: o activitate care presupune exigenţe ridicate, dar pe care nu o stăpânim
va genera mai mult stres decât plăcere, o bună cunoaştere a unei activităţi prea
simple va genera plictiseală, iar o activitate puţin stimulantă la care nici nu ne
pricepem prea bine va determina pasivitate şi apatie.
Figura 20. Tipuri de reacţie în funcţie de activitate şi competenţă (André, 2003)

Exigenţe ridicate
ale situaţiei

STRESS FLOW

Insuficientă Bună
cunoaştere cunoaştere

APATIE PLICTISEALĂ

Exigenţe reduse
ale situaţiei

~ 407 ~
 Aşadar, există oameni pe care munca nelimitată îi poate face fericiţi. Ei nu
simt oboseala pentru că devin obsedaţi de activitatea depusă, n-au timp să fie
nemulţumiţi pentru că satisfacţiile psihologice sunt prea mari.

9. când eşti satisfăcut sexual

În general, se asociază destul de uşor satisfacţia sexuală cu fericirea. De
altfel, e de neconceput să nu te declari fericit atunci când ai un partener care te
conduce la orgasm. Partea proastă este că se ajunge la orgasm destul de greu şi
destul de rar. Trebuie ca partenerul să aibă experienţă erotică, răbdare şi să ţină
cont de ceea ce te relaxează şi te satisface.
De regulă, cei care sunt foarte mulţumiţi de viaţa lor sexuală aşează
pasionalitatea la baza valorilor care menţin cuplul. Se uită, însă, că pasiunea se
erodează o dată cu trecerea timpului iar rutina sexuală poate diminua drastic
satisfacţia iniţială. Din această perspectivă, foarte multe persoane mimează
orgasmul pentru a nu pierde partenerul de lângă ele. Le dau impresia că sunt
satisfăcute, dar acumulează frustrări ce vor răbufni cândva. În loc să remedieze
situaţia, prin comunicare şi exprimare explicită a aşteptărilor şi dorinţelor, ele se
resemnează cu ideea neputinţei şi vor căuta alte modalităţi prin care ajungă la
orgasm. De obicei, îşi caută fericirea cu altcineva.

Femeia merge la medic dacă orgasmul apare prea târziu,

bărbatul dacă apare prea devreme.
(Stekel, 1927)

Problema satisfacţiei sexuale a generat o adevărată explozie

informaţională. Zeci de specialişti sau pseudo-specialişti te învaţă ce trebuie să
faci, pentru că toţi au impresia că nu faci ceea ce trebuie. Foarte mulţi, însă, uită
să explice adevărata cauză a insatisfacţiei: incompatibilitatea sexuală. Nu se
poate ajunge la orgasm reciproc sau orgasm multiplu dacă partenerii nu sunt
compatibili. Cei care sunt, au nevoie de flexibilitate, de empatie, de respect faţă
de corpul partenerului şi de dorinţele acestuia, de implicare şi de alte câteva
condiţii care îngreuiază apariţia satisfacţiei extreme.
Aşadar, ai nevoie de noroc să întâlneşti partenerul cel mai potrivit, însă ai
nevoie de maturitate pentru a-l conduce la orgasm.

10. când nu-ţi dai seama cum trece timpul

Poate părea paradoxală această apropiere dintre fericire şi trecerea
galopantă a timpului, dar între cele două variabile chiar există o relaţie. Se pare
că pentru oamenii fericiţi timpul trece foarte repede, iar ei aproape că n-au când
să sesizeze acest lucru.
Din această categorie fac parte persoanele foarte pasionate de ceea ce fac/de
ceea ce cred/de ceea ce simt, care se implică nebuneşte în finalizarea anumitor
~ 408 ~
proiecte, fie ele sentimentale, spirituale sau profesionale. Ele trăiesc la maximum
starea în care investesc, cred în ceea ce fac, înlătură toate opreliştile care apar.
Sunt fericiţi că pot să lucreze ceea ce-şi doresc, uită cum trece timpul şi nu le
pasă dacă trece.
Pentru ei, important este să nu intervină altceva care să-i perturbe, important
e să fie lăsaţi în pace. Devin egoişti, recalcitranţi, de neînţeles, dar resimt o
satisfacţie interioară nemărginită, ce nu le-o poate oferi nimeni şi nimic altceva.
Fericirea lor stă în pasiunea depusă, în credinţa că ceea ce fac este esenţialmente
ceea ce-şi doresc.

11. când îţi atingi scopurile imediate

Fiecare dintre noi trăieşte o undă de satisfacţie atunci când reuşeşte ceea ce
şi-a propus. Capătă încredere în sine, îşi dovedeşte sieşi dar şi altora că are
capacitatea de a obţine rezultate sau de a finaliza proiecte dorite iniţial.
Atingerea scopurilor are ca efect şi creşterea stimei şi a imaginii de sine,
consolidarea prestigiului social. Toate aceste consecinţe derivate nu fac altceva
decât să genereze fericirea celui care şi-a văzut visul cu ochii.
Mulţi dintre noi, însă, nu trăim asemenea clipe de satisfacţie deoarece ne
fixăm scopuri prea înalte sau prea îndepărtate. Este o greşeală să ardem etapele
şi să ne dorim ceva greu de atins pentru că vom ajunge să ne întrebăm dacă ceea
ce ne-am dorit merită sacrificiul făcut. Din această perspectivă, este mult mai
înţeleaptă politica paşilor mărunţi, a stabilirii unor obiective mai uşor de atins, a
căror finalitate să-ţi ofere motivaţia necesară continuării până la ţelul final.
De asemenea, atingerea unor dorinţe cu ajutorul conjuncturii sau a relaţiilor
avute micşorează satisfacţia şi entuziasmul pentru că performanțele nu sunt
percepute ca realizări proprii, bazate pe efort personal. Este adevărat că, adesea,
indivizii ajung să eticheteze repectivele lanțuri ale lăbiciunilor ca oportunități și
să devină convinși că doar calitățile lor deosebite au reprezentat miza succesului
obținut.
Aşadar, fixaţi-vă scopuri accesibile, pentru a nu fi dezamăgiţi sau frustraţi.
Daţi-vă singuri şansa de a fi fericit!

12. când nu eşti prea pretenţios

Ipotetic, cu cât eşti mai pretenţios, cu atât eşti mai greu de satisfăcut. Dacă
vrei ca viitoarea soţie să posede calităţile femeii ideale, e clar că n-o vei găsi
(foarte uşor). Dacă vrei să termini şef de promoţie la facultate, ai mari şanse să fi
dezamăgit. Prin urmare, e bine să n-ai pretenţii prea ridicate de la tine, ci doar
atât cât să te motiveze să mergi mai departe. De asemenea, e bine să-ţi racordezi
pretenţiile la oportunităţile mediului înconjurător. Oricât ai fi de competent, nu
vei putea ajunge directorul firmei, atâta timp cât acel post este ocupat în funcţie
de alte criterii.
Dintr-o altă perspectivă, pretenţiile noastre trebuie reduse şi în ceea ce
priveşte comportamentul altor persoane. Nu trebuie să ne facem speranţe prea
~ 409 ~
mari în legătură cu atitudinile celor din jur, pentru că ele sunt rareori constante şi
dezinteresate. Când ai prea multă încredere în cineva, când te bazezi prea tare pe
loialitatea altuia, ai şanse mari să fii dezamăgit.
Oamenii sunt mai schimbători decât îi credem, pentru că secolul al XXI-
lea i-a învăţat să fie oportunişti. Atingerea cu orice mijloace a propriului interes
a devenit o problemă de adaptare şi supravieţuire. Suntem mai mincinoşi decât
strămoşii noştri, mai laşi şi mai indiferenţi. Am devenit mai egoişti şi relaţionăm,
în special cu indivizi complementari ca atitudine şi comportament.
Din această perspectivă, am devenit mai invidioşi şi mai orgolioşi, ceea ce
ne face mai răi, mai intoleranţi, mai critici. Uităm sau nu mai putem să luăm viaţa
aşa cum este: frumoasă şi generatoare de satisfacţii. Complicăm lucrurile excesiv
(prin felul nostru inexplicabil de a fi), cerem prea mult de la noi şi de la ceilalţi.
Nu ne mai mulţumim cu ceea ce avem şi întotdeauna ni se pare că alţii au mai
mult.

Ne ignorăm viaţa pentru că ne interesează obsedant vieţile altora.

Concluzionând, o mai mare toleranţă ne poate lumina existenţa, o mai mare

înţelegere ne poate aduce liniştea. Pentru a fi fericiţi nu trebuie decât să fim puţin
mai umani.

13. când vezi partea bună a lucrurilor

Viaţa noastră are şi părţi bune şi părţi rele. Primele ne bucură, ultimele ne
întristează. Pentru a fi fericiţi, este necesar ca numărul evenimentelor plăcute să
fie mai mare decât numărul celor neplăcute. Cu cât, este deja o chestie subiectivă.
Pentru unii, e suficient un raport 51/49, pentru alţii poate fi şi de 70/30.

Americanii sunt mai fericiţi decât europenii

iar cei din nordul Europei sunt mai fericiţi decât cei din sud.
(Steel şi Ones, 2002)

Ceea ce vrem noi să evidenţiem, se referă la percepţia - în general greşită -

pe care o au oamenii în legătură cu evenimentele negative cu care se confruntă.
Majoritatea consideră că o nenorocire nu este altceva decât o nenorocire. Se
ignoră însă că, în orice catastrofă există şi o parte bună a lucrurilor. Important
este să vrei să o vezi.
Conştientizarea părţii pozitive a deziluziei trăite ajută la trecerea mai
uşoară peste eveniment, la înţelegerea şi acceptarea lui dintr-o perspectivă mai
largă, şi nu punctuală.
Orice şut în fund e un pas înainte şi orice uşă închisă îţi deschide altele.
Numai că, dacă te cuprinde resemnarea, rămâi prăbuşit în faţa uşii şi arunci vina
~ 410 ~
pe soartă sau destin. Trebuie să lupţi şi să crezi în ideea ta, să ai convingerea că
poţi reuşi, indiferent de piedicile care apar. Dacă toţi am reuşi de prima dată să
ne atingem scopurile fără probleme, n-am mai avea satisfacţii şi nici prea multe
motive să fim fericiţi. Aşadar, trebuie să gândim pozitiv, să vedem partea bună a
lucrurilor, căci ea există, oricât de mică ar fi.
Însă, de multe ori, oamenii se resemnează, pentru că le e mai comod să
cedeze şi să considere că e prea greu. Ei uită că fericirea se clădeşte pe muncă
dar şi pe durere, pe noroc dar şi pe consecvenţă, pe încredere în sine dar şi pe
lacrimi. Înainte să-ţi fie bine, trebuie să-ţi fie greu, spuneau părinţii noştri când
doreau să ne explice că fericirea nu se obţine cât ai bate din palme. Nerăbdătorii
nu prea înţeleg înţelepciunea acestor cuvinte şi cad mai uşor pradă consecinţelor
nefericirii, cele mai importante fiind următoarele:

1. Resemnarea şi izolarea socială

Mulţi oameni care sunt lipsiţi de speranţă preferă solitudinea şi izolarea.
Alţii devin apatici, resemnaţi, pesimişti, greu de înţeles, determinându-i pe
ceilalţi să îi evite. În ambele cazuri, viaţa socială suferă o schimbare majoră, lucru
care poate avea efecte semnificative pe termen lung. Individul va diminua
contactele sociale, va reduce interacţiunile dar va trăi tot timpul cu impresia că
ceilalţi îl abandonează şi nu-l ajută la greu. El nu va putea conştientiza faptul că
aceştia se comportă aşa cum îi determină el să se comporte.
Căruia dintre dvs. v-ar surâde o întâlnire sau o discuţie cu cineva lipsit de
chef, monnosilabic, negativist şi indiferent? Probabil, într-o situaţie ca asta, i-aţi
sugera să privească altfel lucrurile iar, în caz contrar, l-aţi evita. Dar, cine e de
vină?
Este greu de crezut că persoanele nefericite se pot comporta ignorând sau
făcând abstracţie de situaţia lor. A exagera, însă, doar ipostaza de nefericit,
înseamnă a-ţi micşora şansele la fericire. Dacă ai căzut, încerci să te ridici şi nu
să-ţi sapi singur groapa. Oricum, sunt atâţia alţii care sunt pregătiţi să-ţi dea o
mână de ajutor pentru asta. Nu le da satisfacţie şi vei vedea că acesta e un prim
pas pe drumul cel bun.

Viaţa nu este altceva decât o verificare a capacităţilor noastre

de a depăşi dificultăţile şi obstacolele la care suntem supuşi.

Practic, viaţa nu este altceva decât o verificare a capacităţilor noastre de

a depăşi dificultăţile şi obstacolele la care suntem supuşi. Fiecare dintre noi avem
vulnerabilităţi şi aproape toate sunt scoase la iveală, periodic, de provocările
sorţii. Fiecare dintre noi avem aşteptări şi foarte puţine se realizează aşa cum am
dori. Fiecare dintre noi avem momente când avem motive să fim nefericiţi.
Depinde de noi ca aceste momente să nu se transforme în ani sau chiar decenii…

~ 411 ~
 2. Conflictualitatea latentă şi manifestă
Există suficiente cazuri când nefericirea ne determină să devenim
conflictuali, cu noi înşine dar şi cu ceilalţi. Nu ne mai convine nimic, vedem în
jurul nostru numai nedreptăţi sau abuzuri, ni se pare că alţii ne blochează
oportunităţile care ne-ar fi putut scoate din pesimism. Păstrăm o perioadă
nemulţumirile în noi, începem să vorbim singuri, ne autocompătimim şi ne
refugiem într-o lume în care nu mai lăsăm pe alţii să intre.
Abia atunci când considerăm că s-a umplut paharul, nervozitatea noastră
latentă devine manifestă. Din acel moment, lumea ni se schimbă, evităm
singurătatea şi căutăm compania cât mai multor semeni cărora să le explicăm
motivele nefericirilor noastre. În demersul pe care îl efectuăm, riscăm să intrăm
în conflict cu cei care nu ne împărtăşesc teoriile fiindcă uităm că ei pot percepe
altfel (obiectiv şi lucid) situaţia, datorită detaşării şi neimplicării în respectivul
context.
Prin urmare, în lipsa unei maturităţi sociale, avem toate şansele să ne
certăm cu cei din jur, care nu vor înţelege încăpăţânarea noastră de a susţine
puncte de vedere lipsite de fundament. Certându-ne, avem toate şansele să fim
evitaţi, lucru care ne împinge la resemnare şi izolare socială.
Pentru a preveni astfel de situaţii este necesar să lăsăm la o parte
nemulţumirile proprii şi să canalizăm discuţiile în alte domenii. De altfel,
majoritatea indivizilor cărora le spunem motivele nefericirii, nu ne pot ajuta şi,
de obicei, nici măcar nu ne compătimesc. Atunci, ce rost mai are să te contrazici
în plan ideologic, luptându-te cu speculaţii şi relativităţi?

Majoritatea indivizilor cărora le spunem motivele nefericirii noastre,

nu ne pot ajuta şi, de obicei, nici măcar nu ne compătimesc.

Aşadar, tendinţa de a intra în discuţii contradictorii plecând de la

neînţelegerea de către alţii a propriilor nefericiri este păguboasă şi inutilă. Ea mai
adaugă un pic de disconfort la insatisfacţia generală şi crează sentimentul, uneori
greşit, că ceilalţi nu te înţeleg/ajută atunci când îţi e greu.

3. Agresivitatea fizică şi emoţională

În anumite cazuri, nefericirea poate împinge şi la agresivitate. Invidioşi
pe oportunităţile şi satisfacţiile altora care, în concepţia noastră, n-ar merita aşa
ceva, nemulţumiţi că nu putem avea prin muncă şi competenţă ceea ce alţii au
prin fraudă şi relaţii, mulţi dintre noi devin agresivi, în special cu cei cu care sunt
în competiţie directă.
Această agresivitate capătă diverse forme de manifestare, de la cea
emoţională până la cea fizică, de la cea nonverbală la comunicarea directă a
frustrărilor acumulate. De cele mai multe ori, indiferent de formă, agresivitatea
~ 412 ~
nu ajută la nimic. Dimpotrivă, ea adânceşte ruptura dintre oponenţi, iar avantajul
aparţine celui agresat. Acesta dispune de mult mai multe mijloace (doar din acest
motiv a devenit sursa agresiunii) decât agresorul, care se află în pericolul de a
pierde şi ceea ce are, dincolo de ambiţia lui firească de a avea mai mult.
O cale mai eficientă ar fi aceea a manipulării, fie a rivalului, fie a
persoanelor din sfera lui de influenţă. Adică, ori te faci frate cu dracul până treci
puntea (însă, dracul atât aşteaptă, să te faci frate cu el), ori te lupţi să moară
vecinul ca să-i iei capra (pentru că azi, nu mai e valabilă chestia cu moartea
caprei vecinului).
O altă cale, apropiată de prima, este aceea a disimulării. Cu alte cuvinte,
nu împărtăşim celor vizaţi adevărata stare de spirit, frustrările pe care le avem,
pentru a nu le da impresia că am avea ceva cu ei. Găsim, însă, mijloace prin care
să le demonstrăm, la momentul potrivit, că valoarea iese la suprafaţă şi fiecare
primeşte ceea ce merită.
Sunt, iată, modalităţi de reacţie mai rafinate decât instinctuala agresivitate
şi care au consecinţe pozitive pe termen îndelungat. Agresivitatea generează
agresivitate, dar şi subaprecierea celui care apelează la ea. Manipularea şi
disimularea implică inteligenţă, ceea ce determină respect din partea
adversarului. Depinde de fiecare ce cale alege…

4. Alcoolismul
Majoritatea oamenilor care beau mult (dar nu sunt, neapărat, dependenţi
de alcool) susţin că au motive să fie nefericiţi: trăiesc depresii, pierd persoane
apropiate, suferă schimbări bruşte etc. Nenorocirea e că, apelând la alcool, nu
numai că nu vom elimina nefericirea, dar vom reduce drastic şansele de a mai
putea fi fericiţi. Sănătatea fizică şi psihică va fi atât de mult afectată, încât cu greu
vom găsi calea drumului cel bun. Vom rămâne rătăciţi într-un labirint al
resemnării şi vom pierde speranţa că vom mai ajunge vreodată la capătul lui.
De altfel, nefericiţii căzuţi în patima alcoolului vor începe să se
obişnuiască atât de mult cu această stare, încât vor vrea ei înşişi să trăiască din
amintiri. În această categorie intră în special persoanele pasionale, dedicate
excesiv unui ideal, care, odată năruit, le spulberă şi lor iluzia că ar putea exista şi
altceva mai bun. Însă, oricât de mari ar fi nefericirile, nimic nu justifică
degradarea umană generată de alcool.

Cu ajutorul alcoolului,
distrugem tot ce-am construit şi construim distrugerea noastră.

Există, însă, o mulţime de modalităţi pentru a trece de decepţii. E adevărat

că sunt mai radicale şi apelează la puterea voinţei noastre de a vrea să modificăm
ceva. Însă, calea alcoolului e mult mai simplă şi nu presupune nici un fel de efort.
Mai mult, îţi crează o stare euforică, în care te poţi manifesta liber, printre
~ 413 ~
propriile nemulţumiri. Singura diferenţă e că, apelând la alcool, acestea nu se pot
rezolva.

5. Tentaţia răzbunării
Propria nefericire poate fi determinată exclusiv de comportamentele sau
atitudinile altei persoane. În acest caz, este destul de frecventă tentaţia răzbunării.
Nu că n-ar fi de înţeles, însă răzbunarea nu rezolvă problema. Ea, cel mult, îţi
aduce satisfacţia izvorâtă din filosofia dreptului la replică, dar nu înlătură cauza
nefericirii. Mai mult, se poate intra într-un lanţ de acţiuni şi reacţiuni între cei doi
oponenţi, nemulţumirile se vor perpetua şi aproape că nu se vor mai putea
înlătura.
Pe de altă parte, există şi situaţii când apreciem eronat implicarea unui
individ în nefericirile noastre. Poate el n-are nici o vină sau poate e doar un simplu
pion în spatele căruia acţionează adevăraţii vinovaţi. De obicei, după ce
conştientizăm acest lucru, ne dăm seama că am dus lucrurile exagerat de departe.
De aceea, cea mai bună cale de a elimina nefericirea nu este aceea a
identificării unui ţap ispăşitor, în scopul punerii în practică a unei răzbunări.
Soluţia ar fi centrarea pe problemă şi nu pe culpabilizarea altuia. Multe situaţii se
pot rezolva făcând abstracţie de persoanele care ne provoacă insatisfacţii.
Alegând indiferenţa (şi nu răzbunarea), le arătăm că nu merită să ne coborâm la
nivelul fariseismului şi travaliului lor moral.

Teoria ţapului ispăşitor: dacă încărcătura agresivă nu poate fi defulată asupra

agentului frustrant, atunci apare o deplasare a agresiunii spre altă ţintă, care îndelineşte
rolul de ţap ispăşitor.
(Dollard, 1937)

E adevărat că există şi persoane care pot aprecia lipsa noastră de reacţie

drept slăbiciune, teamă sau ignoranţă. Aceste interpretări lineare şi superficiale
pot fi date numai de indivizi a căror matrice intelectuală este serios diminuată.
Cu astfel de indivizi nu avem de ce să intrăm într-un joc al răzbunării pentru
simplul fapt că ei nu merită luaţi în seamă. Un om înţelept găseşte întotdeauna
modalităţi eficiente prin care poate (re)deveni fericit. Oricât de puţine ar fi,
răzbunarea este ultima dintre ele…

6. Indiferenţa faţă de propria persoană

Mulţi oameni a căror nefericire se perpetuează şi se diversifică în timp
ajung într-o stare de spirit vecină cu resemnarea. Ei devin nepăsători faţă de
propria viaţă şi indiferenţi faţă de propria persoană. Încep să-şi ignore cariera
profesională, nu-i mai interesează aspectul fizic şi nici cel vestimentar. Nu-şi mai
fixează obiective pe termen lung iar cele pe termen scurt sunt fluctuante şi
abandonabile. Nu mai au motivaţie şi nici dorinţă de a aştepta şi altceva de la
~ 414 ~
viaţă, văd numai jumătatea goală a paharului, şi asta în situaţia în care nu îl văd
gol de la început.
Evită interacţiunile sau intră în relaţii întâmplătoare, din necesităţi sexuale
sau de afiliere similar emoţională. Uită de statut, de discriminare, de religie şi se
împrietenesc cu persoane pe care, în alte situaţii, le-ar fi evitat. Devin mai atenţi
la suferinţele altora, mai altruişti, interpretează viaţa dintr-o altă optică, acordă
existenţei sensuri noi. Pot deveni mai credincioşi sau, dimpotrivă, pot renunţa la
credinţă. Ajung de nerecunoscut pentru cunoscuţi şi refuză să se mai cunoască ei
înşişi cu adevărat.
Toate aceste modificări au, în general, consecinţe negative asupra
individului. El trebuie să le evite pentru că, altfel, ceilalţi o să-l evite pe el. Dacă
nu poate, este necesar ca cineva din apropierea lui să-l ajute să depăşească
progresiv criza în care se află şi depresia în care urmează să intre.

7. Divorţialitatea
De cele mai multe ori, divorţialitatea nu e o consecinţă directă a
nefericirii. La ea se ajunge indirect, după ce limita suportabilităţii convieţuirii în
doi a fost depăşită.
Practic, resemnarea şi izolarea, conflictualitatea latentă şi manifestă,
agresivitatea fizică şi emoţională, alcoolismul şi indiferenţa faţă de propria
persoană sunt factori care denaturează relaţiile dintre parteneri şi îi împing către
separare. Pot acţiona interdependent sau nu, pot avea intensităţi şi durate
variabile. Cert rămâne faptul că modalităţile de reacţie amintite pot induce acest
efect, nedorit iniţial, dar acceptat cu indiferenţă mai apoi: disrupţia maritală.
În mare măsură, doar cuplurile nefericite se despart. Numai că, de obicei,
nefericirea unui cuplu este consecinţa nefericirii unuia dintre parteneri, care îl
trage şi pe celălalt într-un cerc vicios al nemulţumirilor şi insatisfacţiilor. Un
membru al diadei, mai devreme sau mai târziu, se trezeşte că are alte aşteptări,
alte fantasme, alte vise, şi aruncă pe seama celuilalt toată vina dezamăgirilor de
care este înconjurat. El uită de propria responsabilitate, de propria (ne)implicare
şi, nu în ultimul rând, uită să fie tolerant.
Într-un divorţ, rareori poartă doar unul toată vina. Însă, indiferent de
percepţie, odată ajunşi aici, amândoi sunt nefericiţi. Dar ce se ascunde, oare, în
spatele nefericirii? Merită să pierdem partenerul de viaţă pentru o nemulţumire
cronică, de care nu e singur vinovat? Realitatea mileniului trei ne spune că da…
Regretele noastre ulterioare ne pun, însă, pe gânduri…

8. Suicidul
Există şi cazuri când disperarea te împinge la sinucidere. Boala
îndelungată, lipsa resurselor necesare supravieţuirii, singurătatea sunt motive
care te fac să te întrebi dacă mai merită să trăieşti. Neputinţa de a o lua de la
capăt, lipsa speranţei unui viitor mai bun, dezamăgirea provocată de trecut, aduc
individul într-o stare vecină cu depresia, din care cu greu se mai poate ieşi.
~ 415 ~
Tendinţa este aceea de a supradimensiona nemulţumirile oferite de viaţă şi de a
minimaliza eventualele satisfacţii la care renunţăm prin alegerea morţii.
Nimic bun nu se mai poate întâmpla, ce rost mai are să trăiesc? - iată un
tip de reacţie care reflectă nemulţumirea. Cea mai bună soluţie de a trece peste
asemenea gânduri este aceea de a încerca să schimbi ceva. Atenţie: de a încerca
să schimbi ceva cu viaţa ta şi nu de a încerca să renunţi la ea. Nu e nimic mai
frumos ca viaţa, decât o viaţă altfel construită.

Nu e nimic mai frumos ca viaţa, decât o viaţă altfel construită.

Aşadar, în condiţii normale, fericirea dispare după o perioadă mai lungă

sau mai scurtă de timp. Din motive obiective sau subiective, sursa fericirii se
estompează sau se pierde, lăsând loc banalităţii şi cotidianului. Însă, sursele
fericirii sunt variate şi eterogene. Ceea ce pierdem pe un plan, putem câştiga în
altul. Chiar în acelaşi domeniu putem avea satisfacţii succesive, fie ele întrerupte
de momente sau frânturi de nefericire.
Practic, întreaga viaţă este un amalgam de împliniri şi neîmpliniri, ceea
ce face ca disconfortul şi confortul psihic să convieţuiască firesc şi să se
metamorfozeze atât de mult, până într-acolo încât devenim insensibili, neexaltaţi,
indiferenţi. Aşa se face că, după un timp, fiecare ajunge să nu mai trăiască la
intensitate maximă nici fericirea, nici nefericirea, pentru că sufletul devine prea
obosit şi inima prea raţională pentru a se mai bucura sau întrista din orice.

După un timp, indivizii nu mai trăiesc la intensitate maximă nici fericirea, nici
nefericirea, pentru că
inima devine prea raţională pentru a se mai bucura/întrista din orice.

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, este foarte posibil să apară următoarea
tendinţă: oamenii să considere că, de-a lungul vieţii lor, perioadele de fericire
sunt mai multe decât perioadele de nefericire. Poate părea un paradox dar,
indiferent câte nemulţumiri ar avea, indivizii se declară mulţumiţi de viaţa lor,
privită longitudinal. Ei găsesc argumente pentru a-şi justifica lor înşişi că n-au
trăit degeaba pe acest pământ, că au avut împliniri şi realizări.

Atunci când trag linie, oamenii vor să fie mulţumiţi de ce-a rămas în urma lor
dar nimeni nu poate şti dacă se amăgesc sau nu.

De ce dispare fericirea? Acest lucru se întâmplă, de obicei, când:

1. se pierde sursa fericirii

~ 416 ~
 Datorită unor motive obiective, ni se întâmplă să pierdem lucrurile sau
persoanele la care ţinem. Un accident de maşină, un infarct, un cutremur ne pot
despărţi iremediabil de cel drag. Un sentiment de iubire neîmpărtăşit sau un
concurent ce întruneşte mai multe calităţi ne pot spulbera visul de dragoste în
care am investit atât. Un adulter accidental sau o demitere fără explicaţii
completează, şi ele, acest spectru larg al situaţiilor care ne pot aduce nefericirea.
Este extrem de dureros să pierzi acel ceva care, până atunci, dăduse sens
existenţei tale, mai ales dacă nu eşti sau nu te simţi vinovat de cele întâmplate.
Într-o asemenea situaţie, adoptăm, în general, una din următoarele două variante:
1. ne resemnăm, devenim mai interiorizaţi şi mai posaci, nu mai avem
putere şi nici speranţă pentru a o lua de la capăt, trăim cu amintirea a ceea ce a
fost şi ne închidem viitorul într-o iluzie dominată de trecut. Nu ne mai putem
implica şi nu mai vrem să ne oferim şansa unui nou început. Exagerăm calităţile
celui pierdut, îl mitizăm şi nu conştientizăm că întotdeauna există ceva mai bun.
Riscăm să ne izolăm de ceilalţi, să ne creăm o lume a noastră, care ne poate duce
câteodată spre nebunie.
2. după o perioadă de apatie, încercăm să ne reconstruim viaţa, să sperăm
că destinul ne mai poate oferi şi altceva. Nu uităm fericirea pierdută, dar vom
deschide poarta unei noi fericiri. Respectăm trecutul dar preţuim, în aceeaşi
măsură, şi viitorul. Rămânem sentimentali, chiar dacă devenim, puţin câte puţin,
şi pragmatici. Căutăm compania altora, pentru a evita singurătatea şi, implicit,
resemnarea. Luptăm cu noi înşine pentru a ne dovedi că putem găsi fericirea,
chiar dacă ne trebuie ceva timp pentru asta.
Aşadar, când pierdem sursa fericirii, ne apasă un acut sentiment de
frustrare. Depinde de noi să depăşim dezamăgirea trăită, depinde de noi să mai
fim fericiţi.
2. te obişnuieşti cu sursa fericirii
Uneori, fericirea se stinge chiar şi atunci când sursa ei nu se pierde. În
acest caz, noi suntem singurii vinovaţi sau, mai bine-zis, nimicnicia impulsurilor
noastre.
Există situaţii când ne place să îngropăm în banalitate ceea ce ne-a produs
atâta satisfacţie. Pasiunea îndrăgostitului se erodează după câţiva ani. Bucuria
avansării dispare într-un timp şi mai scurt. Dublarea salariului ne mulţumeşte
foarte mult doar în primele luni.
Practic, devine monoton ceea ce durează, intră în normalitate ceea ce
consideram a fi, anterior, ceva extraordinar. Atâta timp cât nu-l avem şi-l dorim,
orice lucru ne obsedează imaginaţia. După ce-l obţinem, suntem satisfăcuţi o
perioadă, după care ne dorim altceva. Cu alte cuvinte, fericirea este o stare
secvenţială iar diferenţa dintre indivizi constă în distanţa temporală care conduce
spre plictis şi plafonare. Cei excesiv de răsfăţaţi şi alintaţi în perioada copilăriei
se plictisesc repede de ceea ce şi-au dorit. În schimb, cei obişnuiţi să obţină cu
trudă satisfacţiile sperate, apreciază mai mult rezultatele eforturilor lor.

~ 417 ~
 Natura umană ne demonstrează că, instinctual, suntem programaţi să ne
dorim mereu altceva. Lipsa noastră de maturitate ne determină, însă, să uităm cât
de importante erau visurile înainte de a fi materializate. Din această perspectivă,
ne condamnăm singuri la o nefericire continuă, izvorâtă din atingerea prea facilă
a fericirii. Fericirea ne imaturizează, în sensul că n-o apreciem cât ar trebui.
Alergăm după mai mult, după mai bine şi riscăm să pierdem ce e mai frumos din
ceea ce avem.

Preţuim prea puţin ceea ce avem

şi ne fascinează din ce în ce mai mult ceea ce nu putem obţine.

E alegerea noastră, inconştientă sau nu, dar câtă nonşalanţă şi câtă

ipocrizie se ascund în spatele acestei atitudini? Nimeni nu ştie mai bine decât
noi…
3. sperai să fie altfel
Nefericirea îşi are rădăcina şi în expectaţiile nerealizate sau în speranţele
înşelate. Mulţi dintre noi credem că, dacă ne vom atinge un anumit scop, totul va
fi frumos în continuare. Însă, de cele mai multe ori, nu se întâmplă aşa.
Ne îndrăgostim de cineva. Atât de mult, încât visăm să petrecem toată
viaţa împreună. Dacă sentimentul e reciproc, organizăm o nuntă şi ne aşteptăm
ca fericirea noastră să dureze veşnic. Nu ne trebuie mult însă, până-i descoperim
celuilalt (şi) defectele, până observăm că are (şi) gusturi sau valori radical diferite
de ale noastre. Beţia iubirii se împrăştie iar trezirea la realitate poate fi dureroasă.
Abia atunci observăm că, în afara unei atracţii fizice puternice, practic ne-am fi
dorit şi altceva…
Aspirăm la o funcţie de conducere. Considerăm că vom avea bani mulţi,
ceea ce ne va îmbunătăţi semnificativ viaţa. Ajungem directori de firmă, dar abia
atunci observăm că nu mai avem timp pentru familie, pentru partener, şi nici
pentru noi. Avem, într-adevăr, o situaţie materială bună, dar uităm să mergem la
un teatru, într-un parc, la prieteni, la un picnic sau chiar în concediu. Riscăm
neînţelegeri, certuri, divorţuri, totul doar pentru că speram să fie mai bine…
Sunt doar două exemple care demonstrează importanţa aşteptărilor legate
de un vis şi dezamăgirea provocată de efectele perverse ale materializării lui.
Puţini indivizi conştientizează că orice lucru bun are şi părţile lui rele. Şi mai
puţini realizează că fericirea îşi are preţul ei, care uneori este cam piperat. Nu poţi
primi, fără să dai nimic în schimb, nu poţi câştiga într-una, fără să şi pierzi.
Planurile pot fi diferite, dar te afectează la fel de mult.

Fericirea îşi are preţul ei, care uneori este cam piperat.

~ 418 ~
 Aşadar, lucrurile nu sunt ceea ce par a fi şi orice extremism sentimental
trebuie evitat. De multe ori, prea multă fericire generează inconştienţă şi
imaturitate, caracteristici care atrag după ele nefericirea. Practic, nefericirea este
doar o fericire prost gestionată.

Nefericirea este doar o fericire prost gestionată.

4. sursa fericirii suferă modificări

Există cazuri când, nu numai că nu mai putem fi fericiţi alături de
partenerul de lângă noi, dar ajungem chiar să-l desconsiderăm. Viaţa alături de o
soţie căzută în patima alcoolului sau de un soţ obsedat de jocurile de noroc nu
poate genera fericire, oricâtă toleranţă am avea. Nu era aşa când l-am cunoscut,
anturajul l-a schimbat, de când are bani nu-i mai pasă de nimic - sunt tipuri de
justificări pe care le găsim când încercăm să ne explicăm discrepanţa dintre ceea
ce am iubit în trecut şi ceea ce dispreţuim în prezent.
Între fericire şi ură nu este decât un pas, în condiţile în care premisele
iniţiale se modifică. Ne îndrăgostim de farmecul unui bărbat, însă îl evităm în
momentul în care observăm că este şi agresiv. Ne bucură prezenţa unei femei
frumoase, dar ne displace când aflăm că aceasta îşi împrăştie senzualitatea în
cearceafurile mai multor bărbaţi.
Partea proastă este că, de cele mai multe ori, ni se pare că partenerul de
viaţă se comportă diferit. Subiectivitatea noastră împinge limita imaginarului
până într-acolo încât ne justificăm pasul înapoi prin reproşurile adresate celuilalt.
Îl culpabilizăm, dar el poate fi, pur şi simplu, nevinovat. Gelozia, invidia,
oboseala, egocentrismul pot fi cauze care ne împing în braţele suspiciunii şi ale
nemulţumirilor faţă de un cadru de referinţă, paradoxal, neschimbat. O trecătoare
proastă dispoziţie a celuilalt o interpretăm altfel decât ceea ce este. Unui refuz
întâmplător îi conferim conotaţii lipsite de consistenţă.
Din această perspectivă, ne putem distruge singuri fericirea datorită
faptului că devenim tipicari şi morocănoşi. În momentul în care acordăm atenţie
fiecărui detaliu, tindem să transformăm implicarea în obsesie iar obsesia
provoacă teamă din partea celuilalt. Ori, frica nu are nimic în comun cu fericirea.
Aşadar, modificarea reală sau imaginară a sursei fericirii determină
schimbări atitudinale, care conduc către un previzibil sfârşit.
5. apar alte tentaţii
Ni se poate întâmpla ca, indiferent de satisfacţiile pe care le avem în orice
domeniu al vieţii personale, să fim atraşi de farmecul altor tentaţii. E de ajuns să
întoarcem privirile către altceva pentru a minimaliza ceea ce ne-a adus atâta
fericire. Apar interogaţiile, se conturează dorinţele, ne descoperim limitele şi
încep nemulţumirile.

~ 419 ~
 Nu trebuie să se înţeleagă de aici că suntem adepţii ideii potrivit căreia
omul trebuie să se mulţumească cu ceea ce are. E normal să vrea mai mult. Dar,
la fel de adevărat este şi faptul că poate rămâne fericit cu ceea ce are.
Practic, aspiraţia către alte dorinţe nu ar trebui să genereze nemulţumire,
ci doar să motiveze individul să realizeze ceea ce şi-a propus. Mulţi dintre noi,
însă, se poartă de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să demonstreze că omul este,
dincolo de complexitatea lui, o fiinţă limitată. Astfel, în momentul când vor ceva,
ei adoptă poziţia copilului răsfăţat care plânge până ce obţine jucăria dorită,
indiferent câte alte jucării i s-au cumpărat până atunci. Uită să se bucure de ceea
ce au şi se întristează că n-au acel lucru care îi va face fericiţi pentru puţin timp.
Şi asta pentru că, cercul vicios continuă să funcţioneze, până când maturitatea
altora sau cea desprinsă din experienţa noastră ne determină să-l spargem.
Aşadar, ignoraţi tentaţiile sau lăsaţi-le să vă învăluiască fără, însă, a vă
copleşi. Respectaţi-vă realizările trecute, bucuraţi-vă de ele, fără a vă face un scop
în sine din a aştepta altele. Construiţi-vă destinul cu încredere în trecut şi aveţi
înţelepciunea de a vă dori ceea ce nu umbreşte satisfacţiile prezentului.

Fiţi chibzuiţi cu speranţele, răbdători cu timpul şi toleranţi cu dezamăgirile.

6. ceilalţi nu ne înţeleg fericirea

Există situaţii când satisfacţiile noastre nu sunt înţelese sau acceptate de
ceilalţi. Socrilor nu le place nora, bărbatul nu-şi explică ambiţiile profesionale ale
partenerei de viaţă, soţiei nu-i plac prietenii de pahar ai soţului etc. Ceea ce ne
face fericiţi devine ţinta unor reproşuri din partea celor dragi, fapt care ne doare
şi ne întristează. Uneori, rolul celorlalţi semnificativi este atât de puternic, încât
fericirea ne este diminuată sau chiar eliminată. Câţi dintre noi n-am renunţat la
relaţii (intime sau profesionale) doar pentru a nu supăra persoane la care ţinem?
Câţi dintre noi nu ne-am înfrânt dorinţele, doar pentru a fi pe placul altora?
De multe ori trecem, conştient, pe al doilea plan fericirea noastră, fiindu-
ne teamă că ea ar genera nefericire celor din jur. Însă, ne sacrificăm viaţa pentru
mulţumirea altora şi uităm să ne întrebăm dacă merită. Încercăm să înţelegem
argumentele opozanţilor fericirii noastre, fără a ne pune problema dacă aceştia
ţin cont de aşteptările sau speranţele pe care le avem.
În mod normal, cine ne iubeşte, ne lasă să fim fericiţi. Altfel, va deveni
toată viaţa ţinta reproşurilor şi acuzărilor, va purta povara compromiterii şanselor
noastre de a fi mulţumiţi cu ceea ce am fi putut avea.

Oricât de mare ar fi fericirea noastră,

ea se atenuează atunci când nu este legitimată de ceilalţi semnificativi.

~ 420 ~
 Concluzionând, oricât de mare ar fi fericirea noastră, ea se atenuează
atunci când nu este legitimată de ceilalţi semnificativi. Din momentul în care eşti
nevoit să lupţi pentru a-ţi apăra propria fericire, inevitabil vine o vreme când
începi să oboseşti. Însă, epuizarea psihică te resemnează şi îţi reduce bucuria de
a trăi.
De multe ori, pierzi printre degete o fericire venită din senin, doar pentru
că trebuie să dovedeşti altora că e exact fericirea pe care ţi-ai dorit-o. Luptând
pentru a-ţi demonstra fericirea, paradoxal, nu mai apuci să fii fericit. Şi aceasta
pentru că nu ne putem răspunde sincer la o singură întrebare: De ce trebuie să
investim resurse pentru a explica altora motivul propriei fericiri?

7. noi nu înţelegem fericirea celor care ne fac fericiţi

Nu de puţine ori, partenerii dintr-un cuplu au, dincolo de calitatea
relaţionării lor, surse diferite de satisfacţie. De exemplu, femeia îşi poate investi
energia în finalizarea unui doctorat, care impune muncă şi pasiune, dar şi
împlinire şi mulţumire. Bărbatul poate să nu înţeleagă utilitatea acestui efort
întins pe durata a 2-3 ani, dar mai ales restricţiile derivate de aici. Astfel, femeia
poate să amâne naşterea unui copil pentru a nu-şi întrerupe programul doctoral,
ceea ce crează nemulţumire din partea soţului, nerăbdător să devină tătic.
În aceste condiţii, calitatea relaţionării (ce indusese anterior fericire) poate
avea de suferit, lucru cauzat de soțul care nu înţelege că o altă sursă a fericirii
partenerei de viaţă este cariera profesională. Femeia se aştepta să fie susţinută în
demersul ei, însă reacţia soţului îi va induce dezamăgire şi chiar o reconsiderare
a sentimentelor. Prin urmare, relaţionarea se va deteriora, şi aceasta, numai
datorită intoleranţei faţă de dorinţele celuilalt.
Practic, aşa cum cerem altora să ne respecte fericirea, tot acelaşi respect
trebuie să acordăm şi noi fericirii altora. În caz contrar, totul se va răsfrânge
asupra noastră iar regretele nu vor întârzia să apară.
Aşadar, aveţi grijă la dorinţele aproapelui, susţineţi-l, ajutaţi-l, pentru că,
făcându-l fericit, veţi deveni şi voi mai fericiţi. Lepădaţi-vă de egoism, fiţi
altruişti, îngăduitori şi buni. Nu uitaţi că încă există oameni pentru care cea mai
mare fericire a lor este să-i vadă pe cei din jurul lor fericiţi. Încercaţi să adoptaţi
acest mod de a gândi şi veţi înţelege altfel viaţa, neîmplinirile şi satisfacţiile ei.
Este posibil ca, procedând aşa, numărul bucuriilor să fie mai mare iar durata
acestora să fie mai îndelungată.
Concluzionând, secolul în care trăim ne impune un ritm sufocant, în care
părem, dacă nu şi suntem, mai obosiţi şi mai bolnavi ca niciodată. Ne dorim
totdeauna mai mult, fără a şti exact pentru ce, alergăm după prestigiu şi bunăstare
materială, dar rareori ne bucurăm de ele. Am uitat să fim fericiţi cu puţin și rareori
atingem fericirea, în condiţiile în care dăruim şi sacrificăm mult prea mult pentru
ea.

~ 421 ~
 Ambiţiile şi aşteptările noastre sunt mereu supradimenionate,
iar dezamăgirile supraevaluate.

Dacă ne analizăm lucid existenţa, observăm cât de singuri (chiar dacă

trăim pe lângă cineva), cât de nerealizaţi profesional (chiar dacă ocupăm funcţii
valorizate social), cât de nemulţumiţi (chiar dacă avem o viaţă, aparent, liniştită),
cât de nefericiţi suntem. Standardele de satisfacţie a vieţii au fost mărite artificial,
am fost învăţaţi să ne dorim continuu mai mult, pentru a lupta toată viaţa să
obţinem ceva la care este aproape imposibil să ajungem. Am fost educaţi să trăim
cu iluzia că ar fi posibil, cândva, să cunoaştem fericirea, dar trebuie să depunem
mult efort pentru aceasta. Practic, am fost învăţaţi că nu putem fi fericiţi.
Totuşi, fericirea e atât de aproape de noi, numai că nouă ne place să
credem că e foarte greu de atins. Am uitat să ne bucurăm pentru lucrurile mărunte,
am uitat să apreciem gesturile, aparent, fără importanţă. Rareori ne mai dau
lacrimile când primim o floare, rareori mai stăm îmbrăţişaţi sub clar de lună,
şoptindu-ne jurăminte de dragoste.
Desigur, modalităţile de exprimare ale fericirii sunt diferite şi influenţate
de perioada istorică în care apar. Astăzi, apreciem mai mult sexul la lumina
lumânării decât îmbrăţişările ascunse şi sărutările timide la umbra unui copac, ne
excită mai tare nudul unui manechin decât privirea plină de dorinţă a persoanei
iubite.
Însă, putem considera că evenimentele, întâmplările, atitudinile şi
comportamentele care îi făceau pe oameni fericiţi în trecut erau mai multe decât
cele care ne fac fericiţi în zilele noastre. Explicaţii ale acestui fapt pot fi:
1. Criteriile care definesc fericirea sunt mult mai multe şi mult mai
complexe ca în trecut. Aşteptăm altceva de la viaţă, de la noi şi de la ceilalţi de
lângă noi, şi parcă primim tot mai puţin, faţă de cât şi când am vrea.
2. Riscul ca evenimentele plăcute (care ne fac fericiţi) să ne ridice
pretenţiile este mult mai mare ca în trecut. Astfel, fericirea de azi reprezintă
generatoarea nefericirii de mâine (hora hedonistă) iar situaţia ce indusese
anterior o stare sinonimă cu fericirea ajunge să fie considerată ca făcând parte din
sfera normalităţii.
3. E greu să fi fericit într-o lume nefericită. Este de ajuns să te uiţi în
jurul tău, şi chiar mai departe, să vezi câtă nemulţumire, sărăcie, mizerie, boală
există şi vei avea un sentiment de jenă în a te simţi fericit, chiar dacă ai toate
motivele să fi.
4. Ne place să credem că fericirea e greu de atins, pentru a avea o
justificare atunci când vrem să fim compătimiţi, demni de milă, când vrem să
părem resemnaţi, înfrânţi etc.
Trebuie să depăşim acest stadiu al perenităţii nefericirii, trebuie să
încercăm să vedem partea plină a paharului, pentru a putea da, şi din această

~ 422 ~
perspectivă, un sens vieţii. Trebuie să fim conştienţi de faptul că, în orice
nenorocire există o parte bună, pe care, de obicei, nu vrem să o vedem. Trebuie
să dorim noi înşine să fim fericiţi şi să examinăm lucid problemele care ne apasă
şi de care, oricum, nu vom scăpa, obstacolele care vor veni şi pe care, cu greu, le
putem evita.
Forţa gândirii pozitive reprezintă începutul fericirii noastre. Un tonus
optimist şi o stare de spirit pozitivă ajută foarte mult la împăcarea individului cu
el însuşi şi cu lumea în care trăieşte.

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Jean-Claude ABRIC – doctor (1976) şi profesor la Universitatea din Provence, director al
Social Psychology Laboratory. A scris Methodes d’etude des representations sociales (2003),
Psychologie de la communication: Theories et methodes (2008).
Idei principale:
- A elaborat teoria nodului central al reprezentărilor sociale, conform căreia nodul central, spre
deosebire de elementele periferice, este cel care dă semnificaţie, este stabil şi asigură perenitatea
specificităţii în diversitatea vieţii sociale.
- A identificat patru funcţii ale reprezentărilor sociale: funcţia de cunoaştere, funcţia identitară,
funcţia de orientare şi funcţia justificativă.
- A stabilit cinci reguli ale unei comunicări eficiente: să asculţi, să observi, să analizezi, să te
exprimi şi să controlezi procesul de comunicare.
- Cu cât punem mai multe întrebări, cu atât posibilitatea ca răspunsul să fie canalizat creşte.
Nalini AMBADY (1959- ) – doctor al Universităţii Harvard (1991), profesor la universităţile
Harvard (1999-2003) şi Tufts (2004-2010), editor al Journal of Personality and Social
Psychology (2008-2010), membru al S.E.S.P., al S.P.S.P. (2007), al A.P.A. (2008), al A.P.S.
(2008), al S.A.A.A. (2008) şi al C.A.S.B.S. (2009), a primit Premiul S.A.A.A. (1993) şi Premiul
A.P.A. (1994). A scris Accuracy of Judgments of Sexual Orientation from thin Slices of Behavior
(1999), Mental Representation of Social Status (2004).
Idei principale:
- Atunci când două persoane se întâlnesc pentru prima dată, deseori trag o concluzie despre
celălalt în câteva secunde şi, foarte frecvent, chiar înainte ca omul din faţa lor să apuce să spună
un cuvânt.
- A distins, împreună cu R. Rosenthal, între comportament nonverbal molar (care se referă la
evaluarea de ansamblu a elementelor nonverbale) şi comportament nonverbal molecular (care
vizează evaluarea separată a acestor elemente).

Michael ARGYLE (1925-2002) – profesor (1952) şi profesor emerit (1992) al Universităţii

Oxford, cercetător la Psychological Laboratory (1950-1952), editor al Journal of Social and
Clinical Psychology (1961-1967). A scris The Psychology of Social Class (1994), The Psychology
of Money (1998).
Idei principale:
- Competenţele sociale sunt pattern-uri de comportament social ce dau indivizi competenţi în
anumite situaţii sociale. Ele variază în funcţie de sex, clasă socială şi personalitatea fiecăruia şi
au efecte asupra sănătăţii, fericirii, popularităţii şi eficacităţii în muncă.
- Împreună cu L. Lu (1990) a constatat că persoanele extravertite sunt mai fericite decât cele
introvertite, datorită faptului că sunt mai asertive şi au o tendinţă mai mare spre cooperare.
- Femeile sunt mai empatice, mai cooperante, au o competenţă verbală superioară şi comunică
nonverbal mai bine decât bărbaţii.

~ 423 ~
- Privirea reciprocă mai îndelungată indică atracţie interpersonală şi un grad relativ ridicat de
intimitate între cei doi indivizi.
- Indivizii cei mai apreciaţi sunt cei care zâmbesc, care au o voce amabilă, privesc mai mult
interlocutorul şi se apropie mai mult de acesta.
- Oamenii reacţionează cu o probabilitate de cinci ori mai mare la indiciile non-verbale, decât la
cele verbale.
- Divorţul este, în mare măsură, rezultatul următoarelor motive: 1) infidelitatea; 2) viaţa sexuală
nesatisfăcătoare; 3) certurile frecvente; 4) lipsa respectului dintre soţi; 5) absenţa conversaţiilor
interesante; 6) violenţa şi alcoolul.

Charles R. DARWIN (1809-1882) – doctor al Universităţii Cambridge (1831), secretar al

Geological Society (1838-1841), membru al Royal Society (1839) şi al French Academy of
Sciences (1878), a primit Royal Medal (1853), Wollaston Medal (1859), Copley Medal (1864), a
fost înmormântat la Westminster Abbey, alături de I. Newton. A scris The Origin of Species
(1859), Expression of Emotions in Man and Animals (1872).
Idei principale:
- Dezvoltarea speciilor s-a produs ca urmare a unui proces întâmplător, evoluţia reprezentând un
rezultat al selecţiei naturale.
- A lansat ideea caracterului înnăscut al expresiei emoţiilor: la toate rasele umane, expresia de
bună dispoziţie pare să fie aceiaşi şi este uşor de recunoscut.
- A fost printre primii care a utilizat fotografia în scopuri ştiinţifice, imortalizând expresiile
emoţionale la om şi animale.

Robert ROSENTHAL (1933- ) – doctor al Universităţii Los Angeles (1956), profesor (1962-
1999) şi şef al Departamentului de Psihologie (1992) la Universitatea Harvard, membru al A.P.A.,
al S.A.A.A. şi al S.E.S.P. şi al C.A.S.B.S. (1988), a primit Premiul S.A.A.A. (1960), Premiul Donald
T. Campbell (1988), Premiul A.A.A.S. (1993), Premiul S.E.S.P. (1996), Professor of the Year
(2000), Premiul James M. Catell (2001), Premiul A.P.A. (2002) şi Medal Gold (2003). A scris
Pygmalion in the Classroom (1968).
Idei principale:
- A fost primul psiholog care a verificat experimental efectele profeţiei autorealizatoare.
- A demonstrat experimental, împreună cu L. Jacobson, efectul Pygmalion, conform căruia
profesorii îşi formează reprezentări greşite în privinţa elevilor iar acestea dau naştere unor
aşteptări eronate, care ajung să influenţeze motivaţia şi rezultatele elevilor.
- A elaborat efectul Rosenthal, care presupune săvârşirea de erori voluntare de observaţie şi/sau
omitarea unor date, în vederea obţinerii unor rezultate care să susţină ipotezele cercetării.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Abric, J.-C. [1999] (2002). Psihologia comunicării. Iaşi: Polirom.
Ambady, N., Rosenthal, R. (1993). Thin slices of expressive behavior as predictors of
interpersonal consequences: a meta-analysis. Psychological Bulletin. 111, 256-274.
Andersen, P. [2004] (2008). Limbajul trupului. Bucureşti: Teora.
Averill, J., More, T. (1993). Happiness. În M. Lewis şi J. Havilland (ed.) Handbook of Emotions.
Guilford.
Benedict, R. (1946). The Chrysanthemum and the Sword. Boston: Houghton Mifflin.
Birdwhistell, R. (1952). An Introduction to Kinesics. Louisville: University of Louisville.
Birkenbihl, V. [1979] (1999). Semnalele corpului. Bucureşti: Gemma Press.
Chelcea, S. Ivan, L., Chelcea, A. (2005). Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura.
Bucureşti: Comunicare.ro.
Chelcea, S. (2008). Expansiunea muncii emoţionale în societăţile moderne. În S. Chelcea
(coord.) Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Bucureşti: Humanitas.

~ 424 ~
Chelcea, S. (2012). Emoţiile în publicitate. În S. Chelcea: Psihosociologia publicităţii. Iaşi:
Polirom.
Collett, P. [2003] (2005). Cartea gesturilor. Bucureşti: Trei.
Csikszentmihaly, M. (1997). Living Well. Phoenix.
Darwin, C. [1872] (1967). Expresia emoţiilor la om şi animale. Bucureşti: Academiei.
Ducici, I. (1994). Fericire, iubire, femeie. Bucureşti: Niculescu.
Ekman, P., Friesen, W. (1971). Constants across cultures in the face and emotion. Journal of
Personality and Social Psychology. 17, 124-129.
Ekman, P. (1992). An argument for basic emotions. Cognition and Emotion. 48, 384-392.
Eskritt, M., Lee, K. (2003). Do actions speak louder then words? Journal of Nonverbal
Behavior. 27, 25-41.
Eysenck, H., Eysenck, M. [1981] (1998). Descifrarea comportamentului uman. Bucureşti:
Teora.
Exline, R., Ellyson, S., Long, B. (1975). Visual behavior as an aspect of power role
relationships. În P. Pliner, L. Drames şi T. Alloway (eds.) Nonverbal Communication of
Aggression. New-York: Plenum.
Fitzpatrick, M., Mulac, A., Dindia, K. (1994). Convergence and reciprocity in male and female
communication patterns in spouse and stranger interaction. Fifth International Conference on
Language and Social Psychology. Brisbane.
Floyd, K. [2011] (2013). Comunicarea interpersonală. Iaşi: Polirom.
Franks, D. (2007). The neuroscience of emotions. În J. Stets şi J. Turner (eds.) Handbook of
Sociology of Emotions. New-York: Springer.
Fredrickson, B. (1998). What good are positive emotions? Review of General Psychology. 2,
300-319.
Gelinas-Chebat, C., Chebat, J. (2001). Effects of two characteristics on the attitudes toward
advertising messages. Journal of Social Psychology. 132, 447-459.
Giles, H., Franklyn-Stokes, A. (1989). Communicator characteristics. În M. Asante şi W.
Gudykunst (eds.) Handbook of international and intercultural communication. Sage.
Gottman, J. (1994). What predicts divorce? Hillsdale: Erlbaum.
Gray, J. (1992). Men are from Mars, Women are from Venus. Harper&Collins Publishers.
Hess, E., Seltzer, A., Schlien, J. (1965). Pupil response of hetero and homosexual males to
pictures of men and women. Journal of Abnormal Psychology. 70, 165-168.
Hochschild, A. (1979). Emotion work, feeling rules, and social structure. American Journal of
Sociology. 85, 551-575.
Hymes, D. (1991). Vers la competence de communication. Paris: Hatier Didier.
Ivan, L. (2009). Cele mai importante 20 de secunde. Competenţa în comunicarea nonverbală.
Bucureşti: Tritonic.
James, W. (1910). The Philosophy of Experience.
Jderu, G. (2012). Introducere în sociologia emoţiilor. Iaşi: Polirom.
Keating, C., Randall, D., Kendrick, T., Gutshall, K. (2003). Do baby-faced adults receive more
help? Journal of Nonverbal Behavior. 27, 89-109.
Kemper, T. (1978). A Social Interactional Theory of Emotions. New-York: Wiley.
Knapp, M. (1978). Nonverbal communication in human interaction. Ed a II-a. New-York: Holt.
Knapp, M. (1990). Nonverbal communication. În G. Dahnke şi G. Clatterbuck (eds.) Human
Communication. Belmont: Wadsworth Publishing Company.
Larson, C. [2001] (2003). Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate. Iaşi: Polirom.
Lasswell, H. (1948). The structure and function of communication in society. În L. Bryson (ed.)
The Communication of Ideas. New-York: Harper&Brothers.
Leathers, D. (1986). Successful nonverbal communication. New-York: Macmillan.
Lynd, H. (1958). On Shame and the Search for Identity. New-York: Harcourt Brace.
Mehrabian, A. (1972). Nonverbal Communication. Chicago: Aldine-Atherton.

~ 425 ~
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia şi terapia cuplului. Bucureşti: SPER.
Mucchielli, A. [2000] (2002). Arta de a influenţa. Iaşi: Polirom.
Nuţă, A. (2002). Psihologia comunicării în cuplu. Bucureşti: SPER.
Perry, B. (2002). Childhood experience and the expression of genetic potential. Brain and Mind.
3, 79-100.
Rime, B. [2005] (2008). Comunicarea socială a emoţiilor. Bucureşti: Trei.
Rosenthal, R., Hall, J., DiMateo, R., Rogers, P., Archer, D. (1979). Sensitivity to Nonverbal
Communication. The PONS Test. Baltimore: Johns Hopkins University Press.
Russel, J. (1994). Is there universal recognition of emotion from facial expression?
Psychological Bulletin. 115, 102-141.
Scheff, T. (2000). Shame and the social bond: A sociological theory. Sociological Theory. 18,
84-99.
Shannon, C., Weaver, W. (1949). The mathematical theory of communication. Illinois:
University of Illinois Press.
Stekel, W. (1927). Die Geschlechtskalte der Frau. Fine Psychopathologie des Weiblichen
Liebesleben. Munchen: Urban&Schwarzenberg.
Tran, V., Stănciugelu, I. (2003). Teoria comunicării. Bucureşti: Comunicare.ro
Wolf, A. (2000). Emotional expression online: Gender differences in emotion use. Cyber
Psychology&Behavior. 3, 827-833.

~ 426 ~
 XIII. OPINIA PUBLICĂ

Opinia publică – delimitări conceptuale

Termenul de opinie publică este destul de neclar, dacă nu chiar ambiguu
(Gingras şi Carrier, 1996). Sensurile atribuite sunt nenumărate, deşi E. Noelle-
Neumann (1980) a identificat, între atâtea inexactităţi, două certitudini:
 opinia publică se referă la opiniile care se manifestă public, deci
sunt accesibile tuturor;
 conţinutul opiniei vizează probleme importante pentru
comunitate.

Opinia publică: agregarea punctelor de vedere ale membrilor unei populaţii,

pe anumite teme, la un anumit moment.

Din perspectiva psihologiei sociale reţinem, deci, că opiniile sunt generate

de evenimente importante. De aici încep, însă, divergenţele de păreri. Unii spun
că opinia publică este efectul unui fenomen de psihologie colectivă, fiind mai
degrabă emoţională decât raţională (Young, 1931). Alţii, dimpotrivă, afirmă că
raţionalitatea şi stabilitatea sunt caracteristicile opiniei publice (Page şi Shapiro,
1992).
Dacă am înţeles cât de cât ce sunt opiniile, să vedem, însă, ce este
publicul. După H. Blumer (1946), publicul este un grup amorf a cărui mărime
variază în funcţie de problemă.

Publicul este o mulţime de oameni foarte diferiţi,

reunită spaţial care au ocazia să susţină împreună aşteptările şi interesele lor.
(Tonnies, 1922)

Ce deducem de aici?
 Că poate exista publicul unei singure probleme sau al unei
ideologii (Yeric şi Todd, 1989).
 Că publicul interesat de o problemă nu e acelaşi cu publicul
general (Almond, 1960), dar nici cu publicul activ (cel angajat
politic).

Forţa opiniei publice nu decurge atât din numărul mare de persoane,

cât mai ales din intensitatea opiniilor.
(Chelcea, 2006)

~ 427 ~
 În general, opinia publică este confundată cu jurnaliştii, care se prezintă
ca reprezentanţi ai opiniei unui public inaccesibil, această realitate fiind
responsabilă pentru apariția sintagmei confuzie jurnalistică.

Confuzia jurnalistică: identificarea ilegitimă a opiniei publice

cu poziţiile personale adoptate de jurnalişti.
(Allport, 1937)

Jurnaliştii nu reuşesc, însă, să manipuleze indivizii chiar atât de uşor,

pentru că aceştia nu răspund imediat şi uniform la mesajele mass-media. P.
Lazarsfeld şi alţii (1944) au arătat că există două trepte în transmiterea mesajelor:
de la sursă (mass-media) la liderii de opinie (persoanele mai bine informate şi
mai preocupaţi de problemă) şi de la aceştia către persoanele mai puţin informate
şi mai puţin expuse mesajelor mass-media. Deci, influenţa nu e directă, ci
mediată.

Fluxul comunicării în două trepte: indivizii sunt, mai degrabă, influenţaţi indirect de
liderii de opinie decât direct de mesajele mass-media.
(Lazarsfeld şi alţii, 1944)

Mai mult, persoanele mai puţin informate îşi vor schimba opinia doar
dacă liderii de opinie sunt dominanţi iar cei care îi aprobă sunt majoritari; dacă
nu vor să împărtăşească opinia dominantă, atunci nu îşi vor mai exprima propriile
idei, comportându-se în paramentrii spiralei tăcerii (Noelle-Neumann, 1980).

Spirala tăcerii: dacă opinia prezentată este percepută ca dominantă,

creşte numărul celor care o împărtăşesc,
dar şi numărul celor care nu mai exprimă public opiniile lor diferite.
(Noelle-Neumann, 1980)

Fireşte că totul este o chestiune de percepţie, pentru că oamenii pot

percepe opinia minorităţii ca fiind a majorităţii şi invers. Poate tocmai de aceea,
C. Korte (1972) a simţit nevoia unei delimitări conceptuale între ignoranţa
pluralistă absolută (percepţia incorectă a opiniei majoritare) şi ignoranţa
pluralistă relativă (percepţia incorectă a distribuţiei opiniilor).
H. Cantril (1947) a elaborat o serie de legi ale opiniei publice, dintre care
amintim:
 opinia nu se stabilizează cât timp implicaţiile evenimentelor sunt
percepute în mod diferit;
 opinia este fundamental determinată de interesul propriu;

~ 428 ~
  opiniile sunt foarte greu de schimbat dacă interesul propriu este
implicat.
Sondajul de opinie reprezintă modalitatea cea mai des utilizată de
investigare a opiniei publice, numai că există riscul ca acest instrument să fie
folosit, nu ca mijloc de informare, ci ca mijloc de propagandă. Această situaţie
apare atunci când se organizează sondaje de opinie în absenţa unor opinii (Stahl,
1974).
De asemenea, sondajele sunt folosite deseori pentru a manipula opinia
publică prin deformarea rezultatelor sau prin alegerea momentului publicării
acestora.

Efectul bandwagon: tendinţa alegătorilor de a vota candidaţii

care au şanse mari de a câştiga alegerile.
Efectul underdog: tendinţa alegătorilor de a vota candidaţii
care au şanse mici de a câştiga alegerile.

Ce ne spun sondajele? Ele ne arată distribuţia, intensitatea şi stabilitatea

opiniilor. În opinia lui S. Chelcea (2006), atât şi nimic mai mult. Noi credem că
nici măcar atât! Dacă în privinţa numărului celor care se pronunţă pro sau contra
asupra unui aspect investigat, lucrurile pot fi relativ clare, în ceea ce priveşte
intensitatea opiniilor, controversele sunt mai mari, dacă pornim numai de la
argumentul invocat de S. Verba (1969): „Sondajele de opinie sunt o modalitate
de a da fiecăruia o voce, dar ele nu reflectă intensitatea vocii”. Iar în ceea ce
priveşte stabilitatea opiniilor, terenul este şi mai alunecos, din moment ce opiniile
sunt, în general, instabile, iar cele stabile sunt, mai degrabă, credinţe.

Sondajele de opinie nu reprezintă un dispozitiv neutru şi obiectiv

care vizează să răspundă în manieră ştiinţifică la o interogaţie ştiinţifică.
(Champagne, 1995)

Cum trebuie citite rezultatele unui sondaj? D. Chiribucă şi alţii (2001) nu

ne lămuresc prea mult, dar ne dezorientează de tot când afirmă că:
 un procent în sine nu înseamnă nimic;
 rezultatele unui sondaj pot părea contradictorii, fără ca aceasta să
fie vina sondajului.
Şi atunci care este rolul sondajelor? P. Bourdieu (1973) ne oferă o
explicație spunându-ne că nu toată lumea poate avea o opinie, altfel spus
exprimarea unei opinii nu este la îndemâna tuturor. Mai mult, sociologul francez
consideră că nu toate opiniile au valoare iar cumularea lor conduce la o
distorsionare flagrantă a datelor.

~ 429 ~
 Construirea opiniei publice
Sociologul american C. Cooley (1902) este printre primii cercetători
care au abordat studiul influenţei mijloacelor de comunicare în masă asupra
condiţiei umane. W. Lippmann (1922) a introdus, însă, ideea că mass-media
creează imagini în mintea noastră, distorsionate şi chiar false, iar acestea ne
modelează comportamentul. Deşi nu i-a dat un nume, teoria lui Lippmann
este considerată azi esenţială pentru orice manual de jurnalism, întrucât ea
evidenţiază funcţia presei de construire a semnificaţiilor.

Mijloacele de comunicare în masă, mai mult creează realitatea decât o reflectă.

Ideea potrivit căreia mijloacele de comunicare în masă, mai mult

creează realitatea decât o reflectă, a fost reluată şi accentuată de-a lungul
secolului al XX-lea, în condiţiile unei dependenţe tot mai accentuate a
societăţii faţă de mass-media. În 1967, G. Gerbner, a elaborat teoria
cultivării, conform căreia mass-media cultivă în masa publicului opinii care,
pe termen lung, exercită un efect în formarea conştiinţei oamenilor şi a
opiniei publice. Astfel, el a reafirmat puterea mass-media de a construi
realitatea în care opinia publică trebuie să creadă.

Mesajele mass-media, nu numai că sunt diferite de realitate

dar, în punctele cheie, sunt chiar în divergenţă cu realitatea.
(Gerbner, 1967)

M. McCombs şi D. Shaw (1972) chiar au indicat rolul mass-media în

stabilirea subiectelor şi temelor la care indivizii să reflecteze, frecvenţa de
apariţie a unui subiect ajungând să echivaleze în conştiinţa publică cu importanţa
ce trebuie să-i fie acordată. Esenţa teoriei despre funcţia de agenda-setting este
aceea că puterea mijloacelor de comunicare în masă constă, nu atât în a spune
oamenilor cum să gândească (deşi, nici acest lucru nu trebuie neglijat), ci, mai
ales, la ce anume să se gândească. Prin urmare, agenda-setting poate deveni un
mijloc de manipulare deosebit de eficient, prin distragerea atenţiei publice de la
anumite probleme şi redirecţionarea acesteia către altele (Bârgăoanu, 1999).
Practic, astăzi, majoritatea cercetătorilor fenomenului analizat sunt de acord cu
ideea potrivit căreia mijloacele de informare în masă, nu numai că stabilesc în
proporţie crescândă agenda publică (Toffler, 1995), dar ele sunt, de fapt,
puternice mijloace de influenţare în masă (Pânzaru, 1998).

~ 430 ~
 Puterea mijloacelor de comunicare în masă constă,
nu atât în a spune oamenilor cum să gândească, ci, mai ales, la ce anume să se
gândească.
(Cohen, 1963)

Conştientizarea faptului că cei care se expun canalelor media sunt

determinaţi să perceapă şi să interpreteze lumea în optica propusă de acestea a
generat o cerere masivă de studii privind influenţa mass-media asupra
comportamentelor actorilor sociali. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea
potrivit căreia mass-media persuadează opinia publică pentru a provoca şi obţine
forme specifice de acţiune din partea publicului, în special în următoarele
domenii: votarea unui candidat politic, cumpărarea unui bun de consum sau
donarea pentru o anumită cauză. Studii recente arată, însă, că instanţele mediatice
ne dirijează chiar întreaga existenţă, prin transformarea modurilor şi stilurilor de
viaţă, a sistemelor şi nivelurilor de aspiraţii-satisfacţii, prin impunerea anumitor
valori, preferinţe sau trebuinţe, concordante cu societatea consumistă a sfârşitului
de secol XXI (Cucoş, 1998; Pânzaru, 1998). Ni se înculcă dorinţe şi ni se cultivă
false necesităţi (Marcuse, 1964), astfel încât simţim şi acţionăm în funcţie de
nevoile artificiale impuse, care sfârşesc prin a deveni reale.
Majoritatea sociologilor conchid că mass-media reprezintă principala
cauză a deteriorării valorilor morale tradiţionale, liberalizării moravurilor,
amplorii infracţionalităţii. Dintre toate mijloacele de comunicare în masă,
televiziunea are rolul cel mai important, influenţa ei concretizându-se adesea în
moduri pe care nu le putem, încă, înţelege pe deplin (Von Angelsdorf, 2000).
Chiar şi cele mai timpurii studii ale influenţei comunicării de masă asupra
copiilor au relevat faptul că tinerii interiorizează norme, definiţii de roluri şi alte
moduri de înţelegere a realităţii sociale în funcţie de ceea ce văd pe micul ecran
(De Fleur şi Ball-Rokeach, 1999). Impactul televiziunii este deosebit dacă avem
în vedere şi faptul că astăzi copiii americani petrec, în medie, mai mult timp în
faţa televizorului decât în şcoli (Zară şi Rus, 2000).
Relaţia de cauzalitate dintre ceea ce se prezintă la televizor şi
comportamentul ulterior al celui care priveşte, dintre modul cum ni se induce să
fim şi cum ajungem să internalizăm semnificaţia vizualizată a fost, deseori,
supusă cercetării.

Experimente:
S-a constatat că cei care privesc la televizor emisiuni prosociale sunt mai dispuşi pentru
cooperare, ajutor, prietenie, decât cei care privesc emisiuni cu un conţinut neutru (Mihăilescu,
2000). Dintr-o analiză efectuată pe 208 deţinuţi a reieşit că 9 din 10 au învăţat noi “trucuri” din
programele TV şi 4 din 10 au încercat să aplice în practică modelele de acţiune criminală oferite
de televiziune (Myers, 1983). După ce filmul “Deer Hunter” a rulat la TV, film ce prezenta
numeroase scene ale “ruletei ruseşti” şi a jocului ce-l presupune, s-au înregistrat peste 38 de

~ 431 ~
cazuri de sinucidere produse în acest mod în SUA (Ziglar, 2000). D. Phillips (1974) a calculat
ratele lunare previzibile de sinucideri într-un an t dat, combinând ratele lunare ale anilor
precedenţi şi ratele reale din lunile care urmau descrierii unei sinucideri pe prima pagină a ziarului
“New-York Times”. În 28 din 34 de cazuri, ratele reale erau superioare celor previzibile. Acest
fapt l-a determinat pe autor să concluzioneze că, atunci când pe prima pagină a ziarelor este
relatată pe larg o sinucidere, în luna următoare se înregistrează o recrudescenţă a sinuciderilor.

Efectul Werther: sporirea numărului de sinucideri datorită imitării unor persoane celebre.
(Phillips, 1974)

Însă, majoritatea studiilor privind impactul televiziunii asupra

comportamentului indivizilor se referă la problema devianţei şi agresivităţii. W.
Von Angelsdorf (2000) evidenţiază faptul că pe măsură ce televiziunea a fost
introdusă în alte ţări s-a înregistrat (în decurs de 10-15 ani de la aceea dată) o
creştere a ratei delincvenţei juvenile şi a criminalităţii, în general.

Experiment:
Pentru a demonstra impactul violenţei de la televiziune asupra indivizilor, S. Livingstone
(1998) a ales un număr de subiecţi pe care i-a împărţit în două grupuri cărora li s-a proiectat, fie
un film violent, fie unul non-violent. După vizionare s-a măsurat agresivitatea în ambele grupuri
şi s-a constatat o creştere generală a nivelului tendinţelor agresive ale grupului experimental
comparativ cu cel din grupul de control.

În ciuda studiilor care susţin relaţia dintre cele două variabile, există şi
sociologi care afirmă că mijloacele de comunicare în masă influenţează doar
indirect apariţia comportamentelor violente. Cu alte cuvinte, influenţa mass-
media este dependentă de mulţi factori contextuali, care nu sunt uşor de controlat
sau măsurat (Lull, 1999). De exemplu, manifestarea agresivităţii şi a delincvenţei
receptorilor depinde de prezenţa anumitor caracteristici şi trăsături psihosociale
şi de apartenenţa acestora la anumite medii sociale (Drăgan, 1996).

Sindromul lumii rele: telespectatorii supraestimează cu 50% pericolul lumii reale,

plecând de la imaginea oferită de televizor.
(Gerbner, 1976)

Concluzia la care au ajuns psihosociologii contemporani este aceea că

mijloacele de comunicare în masă, chiar dacă nu determină direct, cel puţin
favorizează apariţia comportamentelor deviante (Halloran, 1978). Personajele
violente pot deveni o sursă de încurajare a agresivităţii, mai ales în cazul copiilor
şi adolescenţilor, aflaţi mereu în căutare de modele. Din această perspectivă, L.
Eron (1980) consideră că motivul pentru care fetiţele din generaţia anilor '60 n-
au perceput agresivitatea ca o caracteristică de sex este acela că pe micile ecrane
au fost prezentate foarte puţine personaje feminine cu roluri agresive. Neavând
~ 432 ~
modele agresive de femei pe care să le imite, fetele au internalizat caracteristicile
de rol obediente. Cu totul alta este, însă, situaţia în prezent. Feminismul caută să
impună imaginea femeii agresive, dominatoare, independente, care obţine ceea
ce vrea în relaţiile cu sexul opus. Această imagine a început să fie reflectată tot
mai accentuat în proiecţiile marelui ecran, lucru care modifică efectiv
comportamentul generaţiei contemporane. Femeile au devenit fiinţe mobile,
active, autonome, lăsând în urmă sedentaritatea, pasivitatea şi dependenţa,
mijloacele de comunicare în masă nefiind deloc străine de această schimbare.
Studiile şi cercetările prezentate anterior n-au avut decât rolul de a
evidenţia faptul că mass-media, nu doar redă realitatea, ci o şi creează şi
multiplică (Boorstin, 1974), orientând comportamentele indivizilor în direcţii
dorite, în scopuri care, deseori, depăşesc capacitatea noastră de reacţie şi
înţelegere.
Au apărut puncte de vedere conform cărora (Pânzaru, 1994) mesajele
dominante adresate publicului român au indus neliniştea, teama, îngrijorarea,
neîncrederea, dezamăgirea, confuzia, nervozitatea, intoleranţa. Aceste mesaje,
fixate prin repetiţie şi insistenţă, au instaurat un climat psihosocial predominant
negativ şi disipativ, ce a contribuit la crearea stărilor de spirit favorabile
declinului economic, corupţiei, actelor antisociale, adâncirii şi generalizării
crizei. Autorul citat consideră că, dacă mass-media ar fi indus un alt climat, dacă
ar fi prevalat încrederea în locul suspiciunii, cooperarea în locul conflictului,
răbdarea în locul irascibilităţii, starea economico-socială şi politico-morală a
societăţii româneşti de azi ar fi fost incomparabil mai bună.
Persuadarea opiniei publice prin inocularea unor realităţi construite este
practicată, nu doar de instanţele mediatice din ţara noastră, ci şi de canalele media
aparţinând lumii de lângă noi. La scară mondială, influenţarea opiniei publice
vizează, deseori, grupuri de state, a căror interdependenţă este relativ crescută din
perspectiva scopurilor manipulatorului. De asemenea, la acest nivel, iese în
evidenţă şi mai mult efectul profeţiei autorealizatoare, evenimentele decurgând -
din ce în ce mai des - în optica prognozată de mijloacele de comunicare în masă.
Nu ne referim aici la genul de profeţii spectaculoase care se confirmă, mai
mult sau mai puţin întâmplător. Nu luăm în considerare nici concretizarea unei
predicţii, în condiţiile în care apariţia respectivului fenomen este provocată de
altele similare, într-o conjunctură care favorizează acest lucru (principiul
dominoului). De exemplu, era de presupus că regimul comunist va cădea în
România, după ce se întâmplase şi în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria.
Nu avem în vedere nici acele evenimente profetizate şi mediatizate intens,
a căror materializare se explică prin existenţa a numeroşi indivizi subversivi
(frustraţi, atentatori potenţiali, delincvenţi etc.) care declanşează acţiunile
pronosticate, pentru că se simt încurajaţi de predicţiile făcute. Un astfel de
exemplu, este relatat de E. Meckelburg (1994) şi se referă la afirmaţia făcută de
H. Renier în “National Examiner” (10 martie 1981) potrivit căreia R. Reagan va
fi atacat cu o armă de foc. Acest lucru s-a întâmplat 20 de zile mai târziu, la 30
~ 433 ~
martie, preşedintele SUA fiind împuşcat la ieşirea din hotelul Hilton din
Washington de către J. W. Hinckley din Evergreen, Colorado.
Profeţiile la care ne referim vizează definirea eronată a unei situaţii şi
concretizarea efectivă a acesteia, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă.
Din această perspectivă, cel mai elocvent exemplu îl poate constitui pornirea sau
oprirea unui război. Rămâne valabilă şi astăzi butada atribuită legendarului
magnat al presei americane, W. Hearst, care, în 1898, i-ar fi transmis reporterului
său aflat în Cuba şi care nu reuşea să descopere acolo nici un semn de conflict:
“Trimite-mi tu imaginile şi eu îţi asigur războiul”.
Mai aproape de zilele noastre, putem aduce în discuţie titlul de pe prima
pagină (Războiul din Golf) al unui număr special al cotidianului francez
“Libération” din 5 septembrie, deşi, după cum se ştie, la aceea dată războiul era
încă destul de improbabil (de Selys, 1992).

Caz real:
Poate cel mai elocvent exemplu al puterii mass-media şi al modului în care manipularea
opiniei publice a fost ridicată la rang de artă îl constituie cel al companiei “Ruder & Finn Global
Political Affairs”, companie specializată în intoxicarea opiniei publice mondiale la cererea unui
stat, guvern sau partid politic anume care plăteşte pentru aceste servicii. Scopul acestei instituţii
este construirea sau redefinirea imaginii unor conflicte internaţionale, în special prin intermediul
televiziunilor, în funcţie de interesele clientului. În 1993, compania a lucrat pentru Croaţia,
Bosnia-Herţegovina şi opoziţia din provincia Kosovo şi, într-o perioadă de 18 luni, le-a creat o
imagine internaţională puternică şi extrem de favorabilă. Campania dusă a inclus obţinerea şi
mediatizarea opiniilor favorabile ale celor mai înalţi şi importanţi demnitari, oameni de afaceri şi
lideri de opinie din lume (Ficeac, 1997; Crişan şi Danciu, 2000).

Tentaţia deţinerii controlului asupra desfăşurării evenimentelor

semnificative din viaţa unui stat este foarte mare, deseori fiind angrenate
serviciile speciale pentru construirea realităţii ce se doreşte a fi impusă.
Reprezentativ în acest sens este programul de acţiune realizat de CIA, cu ajutorul
departamentelor de psihologie şi de ştiinţe sociale ale unor universităţi
americane. Acest program a fost experimentat în Chile, în timpul campaniei
prezidenţiale din 1964, fiind luate ca ţintă femeile mic-burgheze. Scopul urmărit
era de a le face pe acestea să asimileze anxietăţile lor cu comunismul şi să-l
identifice pe candidatul partidului “Unitatea Populară” cu comunismul
internaţional. Rezultatul: femeile şi-au dat masiv votul candidatului democrat-
creştin (Hardy, 1977).

Caz real:
Un exemplu de manipulare a opiniei publice cu ajutorul canalelor media îl reprezintă
invazia americană în Panama, începută în 20 decembrie 1989. Pentru a putea fi pusă în practică
a fost necesară legitimarea în faţa populaţiei a trimiterii de trupe pentru a-l captura pe Manuel
Antonio Noriega, concomitent cu politica de schimbare a imaginii acestuia din urmă. Obţinerea
legitimităţii intervenţiei militare era obligatorie deoarece nu exista o ameninţare directă la adresa
naţiunii şi a teritoriului naţional. Noriega a fost recrutat de serviciile secrete americane încă din

~ 434 ~
anii '50, când era student la o academie militară din Peru (Royant, 1990). El a ştiut să se facă
acceptat, atât la Washington, cât şi la Havana, până când, ajuns în cele mai înalte poziţii în stat,
va declanşa o puternică campanie antiamericană. Strategia mediatică pusă în mişcare a făcut ca
Noriega să fie descris în lunile premergătoare invaziei, în fiecare buletin de ştiri sau articol, ca un
narco-terorist ce transporta droguri în SUA, un membru al crimei organizate internaţionale. I s-
au atribuit practici satanice şi magice, boli venerice şi chiar SIDA, contactată de pe urma vieţii
sale de dezmăţ. Succesul înregistrat de strategia mediatică asupra opiniei publice americane a fost
zdrobitor: sondajele de opinie au indicat un sprijin al populaţiei între 70% şi 90% acordat deciziei
preşedintelui Bush de a trimite trupe americane să-l captureze pe Noriega, în condiţiile în care
declanşarea acestei operaţiuni a reprezentat cea mai mare acţiune militară americană de după
războiul din Vietnam iar traumele opiniei publice americane provocate de sindromul vietnamez
erau foarte mari (Hentea, 2000).

Încercând o concluzie, rolul deţinut de mijloacele de comunicare în masă

în manipularea opiniei publice a devenit din ce în ce mai semnificativ. Mass-
media direcţionează comportamente, creează realităţi, modifică sentimente. De
asemenea, instanţele mediatice ne determină şi/sau ne ierarhizează subiectele şi
evenimentele la care trebuie să ne gândim, influenţându-ne în moduri pe care nu
le putem înţelege pe deplin. Puterea canalelor media a crescut atât de mult, încât,
“dacă presa aşteaptă să se întâmple ceva, atunci acel ceva se va produce cu
siguranţă” (Hartley, 1982). În faţa acestei realităţi, mai rămâne să căutăm
răspunsul la o întrebare: nu mai găsesc actorii sociali modalităţi eficiente de
rezistenţă la manipulare sau metodele folosite de mass-media ating limita
invulnerabilităţii?

SCHIŢE BIOGRAFICE:
Charles H. COOLEY (1864-1929) – doctor (1894) şi profesor (1894) al Universităţii Michigan,
preşedinte al A.S.A. (1918). A scris Human Nature and the Social Order (1902), Social
Organization (1909).
Idei principale:
- A realizat distincţia între grupurile primare şi grupurile secundare. Primele reunesc indivizi
apropiaţi, legaţi trainic între ei prin valori comune şi printr-o diviziune foarte netă a rolurilor.
Grupurile secundare se întemeiază pe relaţii mai formale şi mai îndepărtate. Investiţia afectivă
este mică, coeziunea este scăzută.
- A dezvoltat concepţia eu-lui oglindă, prin care a vrut să dea o replică behaviorismului, în vogă
la aceea vreme. Cooley a considerat că la baza ordinii sociale stă imaginea reflectată în oglinda
celorlalţi: ca urmare a interacţiunilor cu alţii, oamenii interpretează gesturile acestora şi îşi
formează o imagine despre ei înşişi din punctul de vedere al celorlalţi. Noi suntem ceea ce cred
alţii despre noi că suntem sau ceea ce ei cred despre noi este esenţial în ceea ce suntem. De
aceea, sinele este fatalmente social, o realitate oglindită.
- Eul oglindă este compus din trei elemente: 1) imaginarea locului în care eul se reflectă în cadrele
de percepţie ale celorlalţi; 2) evaluarea acestor imagini, sub forma unor judecăţi imaginate; 3)
reacţia personală şi de grup la această imagine.

George GERBNER (1919-2005) – doctor al Universităţii Southern California (1955), profesor

la universităţile Pennsylvania (1964-1989) şi Temple (1997). A scris Violence and Terror in the
Mass Media (1988), Invisible Crises (1996).

~ 435 ~
Idei principale:
- A elaborat un model al comunicării, alcătuit din zece elemente care ne permit analiza procesului
de comunicare: 1) cineva 2) percepe un eveniment şi 3) reacţionează 4) într-o situaţie dată 5)
utilizând anumite mijloace 6) pentru a face disponibile mesajele 7) care au o anumită formă 8) se
situează într-un anumit context 9) transmit un conţinut 10) şi antrenează anumite consecinţe.
- A elaborat teoria cultivării, conform căreia mass-media cultivă în masa publicului opinii care,
pe termen lung, exercită un efect în formarea conştiinţei oamenilor şi a opiniei publice. El
apreciază că mesajele mass-media, nu numai că sunt diferite de realitate dar, în punctele cheie,
sunt chiar în divergenţă cu realitatea.
- A elaborat ipoteza rezonanţei, conform căreia, dacă individul recepţionează mesaje congruente
cu experienţa lui de viaţă, puterea de influenţare a acestora se dublează.
- A elaborat sindromul lumii rele, conform căruia telespectatorii supraestimează cu 50% pericolul
lumii reale, plecând de la imaginea oferită de televizor.

Walter LIPPMAN (1889-1974) – fondator al The New Republic (1914), editor al New-York
World (1929-1931), a primit Premiul Pulitzer (1958, 1962), Presidential Medal of Freedom
(1964) şi Premiul A.A.P.O.R. (1971). A scris Public Opinion (1922), The Good Society (1937).
Idei principale:
- A elaborat prima lucrare de analiză psihosociologică a opiniei publice.
- A elaborat conceptul de stereotip, ca fiind un construct mental care ne ajută să interpretăm
realitatea socială. Stereotipurile sunt judecăţi simplificate şi generalizate despre membrii altor
grupuri sociale.
- Acolo unde toţi gândesc la fel, nimeni nu gândeşte prea mult.

Elisabeth NOELLE-NEUMANN (1916- ) – doctor al Universităţii din Berlin (1940), profesor

la universităţile din Mainz (1964-1983) şi Chicago (1978-1991), membru al S.C.R., preşedinte al
W.A.P.O.R. (1979-1980), a primit Great Cross of Merit (1976), Premiul Helen Dinerman (1990).
A scris Die Schwei-Gespirale (1984).
Idei principale:
- A propus teoria spiralei tăcerii, care are patru asumţii principale: 1) indivizii cu comportamente
deviante sunt izolaţi de societate; 2) indivizii trăiesc în permanenţă cu teama de a fi izolaţi; 3)
teama de izolare îi determină să evalueze conţinutul opiniilor lor; 4) evaluarea îi determină să-şi
păstreze secrete opiniile. Plecând de la premisa că spirala tăcerii are ca element central, nu teama,
ci ruşinea, S. Chelcea a propus o altă interpretare a acestei teorii (2008).

Alvin TOFFLER (1928- ) - profesor la Universitatea Cornell şi la New School for Social
Research, fondator al Institute of Stress (1979), membru al S.A.A.A. şi al International Institute
for Strategic Studies, a primit titlul de Ordre des Arts et des Lettres. A scris Future Shock (1970),
The Third Wave (1980), War and Anti-War (1995).
Idei principale:
- A creat o nouă disciplină: futurologia.
- Şocul viitorului este un produs al ritmului foarte rapid de schimbare în societate. El se naşte din
suprapunerea unei noi culturi pe o cultură veche. Însă, accelerarea schimbărilor sociale şi
tehnologice sporeşte dificultatea indivizilor şi a organizaţiilor de a le face faţă. Există un decalaj
mare între adaptarea umană şi/la schimbările din mediul înconjurător. Toffler a elaborat sintagma
de cancer al istoriei, pentru a denumi acest conflict între o tehnologie avansată şi o societate
întârziată.
- A împărţit civilizaţia în trei faze: 1) faza agricolă a Primului Val; 2) faza industrială a celui de-
Al Doilea Val; 3) faza informaţională a celui de-Al Treilea Val. Civilizaţia celui de-al treilea val
are numeroase trăsături similare cu civilizaţia primului val (producţie descentralizată, muncă la

~ 436 ~
domiciliu etc.), ceea ce face posibil ca multe ţări aparţinând primului val să poată trece direct la
al treilea, fără să mai treacă prin faza de dezvoltare proprie celui de-al doilea val.
- Puterea este inerentă tuturor sistemelor sociale şi tuturor relaţiilor umane. Indivizii sunt
încorporaţi în multe subsisteme de putere diferite, deşi conexe. Supra-concentrarea, dar şi sub-
concentrarea resurselor de putere sunt la fel de primejdioase.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Allport, F. (1937). Toward a science of public opinion. Public Opinion Quarterly. 1, 7-23.
(von) Angelsdorf, W. (2000). Secolul XX, secol al minciunii dirijate. Bucureşti: Samizdat.
Boorstin, D. (1974). L'image. Paris: Union Générale d'Edition.
Bourdieu, P. (1973). L'opinion publique n'existe pas. Les Temps Modernes. 318, 1292-1309.
Cantril, H. (1947). Gauging Public Opinion. New-Jersey: Princeton University Press.
Champagne, P. [1995](2002). Opinia publică şi dezbaterea publică. În I. Pailliard (coord.)
Spaţiul public şi comunicarea. Iaşi: Polirom.
Chelcea, S. (2006). Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare. Bucureşti:
Economică.
Chiribucă, D. şi alţii (2001). Sondajele de opinie – mod de utilizare. În A. Aldea (coord.)
Sondajele de opinie. Bucureşti: Paideia.
Cohen, B. (1963). The Press and Foreign Policy. New-Jersey: Princeton University Press.
Cooley, C. (1902). Human Nature and the Social Order. New-York.
Crişan, C, Danciu, L. (2000). Manipularea opiniei publice prin televiziune. Cluj-Napoca: Dacia.
Cucoş, C. (1997). Minciună, contrafacere, simulare. Iaşi: Polirom.
De Fleur, M., Ball-Rokeach, S. [1989](1999). Teorii ale comunicării de masă. Iaşi: Polirom.
Drăgan, I. (1996). Paradigme ale comunicării de masă. Bucureşti: Şansa.
Gingras, A.-M., Carrier, J.-P. (1996). Public Opinion: Construction and Persuasion. Canadian
Journal of Communication. 21, 101-117.
Hardy, Y. (1977). L'Utilisation de l'Information par la CIA au Chili. Le Monde Diplomatique.
mai, 16-17.
Halloran, J. (1978). La communication de masse: symptôme ou cause de la violence? Revue
Internationale des Sciences Sociales. 4, 864-882.
Hentea, C. (2000). 150 de ani de război mediatic. Armata şi presa în timp de război. Bucureşti:
Nemira.
Korte, C. (1972). Pluralistic ignorance about student radicalism. Sociometry. 35, 576-587.
Lippmann, W. (1922). Public Opinion. New-York: Macmillan.
Lazarsfeld, P., Berelson, B., Gaudet, H. [1944](2004). Mecanismul votului. Bucureşti:
Comunicare.ro.
Livingstone, S. (1998). Making Sense of Television - The Psychology of Audience Interpretation.
London: Routledge.
Lull, J. (1999). Mass-media, comunicare, cultură. O abordare globală. Bucureşti: Editura
Samizdat.
Mc. Combs, M., Shaw, D. (1972). The Agenda-Setting Function of Mass Media. Public Opinion
Quarterly. 36, 176-187.
Meckelburg, E. [1994](1996). Agenţii PSI. Manipularea conştiinţei noastre. Bucureşti:
Nemira.
Myers, G. (1983). Social Psychology. New-York: McGraw-Hill.
Noelle-Neumann, E. [1980] (2004). Spirala tăcerii. Bucureşti: Comunicare.ro.
Page, B., Shapiro, R. (1992). The Rational Public. Chicago: Chicago University Press.
Pânzaru, P. (1994). Impactul mass-media asupra tranziţiei. Revista de Cercetări Sociale. 1, 163-
171.
Pânzaru, P. (1998). Moduri şi stiluri de viaţă în România. Evoluţii şi tendinţe actuale sub
impactul mass-media. Calitatea Vieţii. 1-2, 61-82.

~ 437 ~
Phillips, D. (1974). The Influences of Suggestion on Suicide. American Sociological Review. 39,
340-354.
Stahl, H. (1974). Teoria şi practica investigaţiilor sociale. Bucureşti: Ştiinţifică.
Stoetzel, J. (1943). Theorie des opinions. Paris: PUF.
Toffler, A. (1995). Război şi anti-război. Bucureşti: Antet.
Tonnies, F. [1922](1981). Kritik der Offentlichen Meinung. Berlin: Springer-Verlag.
Yeric, J., Todd, J. (1989). Public Opinion. ed. a-II-a. Ithaca: Peabcock Publishers.
Young, K. (1931). Public Opinion. Social Psychology. New-York: Crofts&Company.
Zară, I., Rus, C. (2000). Imaginea şi creatorii săi. Bucureşti: Victor.
Ziglar, Z. [1985](2000). Putem creşte copii buni într-o lume negativă. Bucureşti: Curtea Veche.

~ 438 ~
 XIV. ORDINEA ŞI SCHIMBAREA SOCIALĂ

Ordinea socială ca premisă a stabilităţii

Geneza şi evoluţia ordinii sociale a suscitat interesul specialiştilor,
sociologii fiind primii interesaţi să descopere mecanismele acestui proces.
Demersul de explicare s-a realizat prin abordarea problematicii din diferite
unghiuri, ceea ce a determinat construirea unor teorii distincte, cu ipoteze şi
concluzii proprii.

Ordinea socială este efectul unui contract intervenit între indivizi,

ca urmare a trecerii de la o stare naturală, caracterizată prin absenţa oricărei
reglementări normative, la o stare socială, reglementaă de autoritatea legii.
(Hobbes, 1650)

Una dintre aceste ipoteze ar fi aceea că ordinea socială se menţine doar

acolo unde controlul social este puternic pentru că, nu-i aşa, devianţa apare ca o
consecinţă a carenţelor de control social. Poate tocmai de aceea, cu cât devianţa
este mai gravă, cu atât mai multe resurse se alocă pentru controlarea ei.

Controlul social poate explica ordinea socială.

Analizarea principalelor puncte de vedere în domeniu l-au determinat pe

P. Cohen (1968) să afirme că "orice ordine socială se fundamentează pe o
combinaţie de coerciţie, interes şi valori". În acelaşi spirit, în sociologie s-au
conturat două direcţii paradigmatice fundamentale (Rădulescu, 1994), care
accentuează:
1) coerciţia, ca şi cheie explicativă fundamentală pentru înţelegerea a tot
ceea ce reprezintă ordine socială. Din această perspectivă, în societate, factorii de
putere impun anumite reguli şi sancţiuni, neacceptate unanim, situaţii care
echivalează, în mod inevitabil, cu surse potenţiale de conflict;
2) consensul asupra unui set de valori şi respectarea unui corpus de norme
comune ca şi factori generatori de ordine socială. Din această perspectivă,
stabilitatea socială este posibilă, într-o măsură semnificativă, datorită existenţei
şi bunei funcţionări a valorilor, regulilor şi normelor sociale, ca dimensiuni
fundamentale ale acesteia.

~ 439 ~
 Valorile
Două aspecte sunt mai importante în ceea ce priveşte studiul valorilor: în
general, valorile au conotaţii pozitive şi sunt colective.

Cu cât este mai individuală, cu atât o valoare îşi pierde caracterul de valoare.
(Lalande, 1948)

A. Giddens (1991) arăta că relativa previzibilitate a obiceiurilor şi

rutinelor cotidiene îi ajută pe oameni să se simtă mai în siguranţă pe plan
emoţional. Modelele complexe de percepere şi interpretare a realităţii şi de
reacţie la diferite evenimente sunt legitimate, adesea, prin apelul la valorile
specifice societăţii unde se manifestă. În literatura de specialitate este prezentă
părerea conform căreia studierea valorilor sociale echivalează cu cercetarea
comportamentului preferenţial (Morris, 1962, apud Chelcea, 1988).
Valorile unanim recunoscute şi respectate de membrii societăţii
formează, aşadar, un nucleu axiologic care fundamentează sistemul de
norme, atitudini, mentalităţi etc. Aşa cum demonstrează P. Iluţ (1995)
valorile leagă în modul cel mai direct individul de societate, având
capacitatea de a direcţiona, într-un mod necostisitor, actele întreprinse de
membrii societăţii. Apărute din necesităţi practice, bazale, valorile, odată
întemeiate, constituie ele însele motive ale acţiunii. Indiferent de modalitatea
acestora de emergenţă, valorile îşi ating funcţionalitatea socială,
reprezentând pârghii motivaţionale extrem de puternice pentru acţiunile
individuale.
Valorile sunt principii generale şi abstracte (precum bunătatea,
adevărul, dreptatea, libertatea, cooperarea, competiţia etc.) despre ce e
important în viaţă, cum trebuie oamenii să se comporte şi să aprecieze ca
fiind bune sau rele, drepte sau nedrepte, frumoase sau urâte, situaţiile,
evenimentele, persoanele sau obiectele sociale şi naturale cu care intră în
contact. Adesea, interiorizarea unei valori poate anula instinctele de
conservare, ghidând şi motivând acţiunile individuale în sensul adoptării
unor comportamente benefice pentru progresul colectivităţii.

Valoarea: credinţă durabilă că un mod de existenţă este,

din punct de vedere personal şi social, preferabil opusului său.
(Rokeach, 1973)

O delimitare mai larg acceptată a tipurilor de valori a fost operată de

O. Spengler (1918, apud Iluţ, 2003) care diferenţiază valorile economice,
estetice, teoretice, sociale, politice şi religioase. În funcţie de acelaşi criteriu
(tipul de activitate umană), Tudor Vianu (1942) propune o taxonomie în care
~ 440 ~
include valori economice, vitale, juridice, politice, teoretice, estetice, morale
şi religioase. Mult mai elaborată se dovedeşte a fi sistematizarea realizată de
P. Andrei (1945) care identifică şapte criterii importante de diferenţiere a
valorilor: valabilitatea (valori relative şi absolute, valori obiective şi
subiective), calitatea (valori pozitive şi negative, valori scopuri şi valori
efect), modul de centrare a subiectului (autopatice, heteropatice sau
ergopatice, impersonale), motivaţia aderării la valori (accidentale,
tranzitorii, propriu-zise), obiectul (economice, etice, juridice, politice,
estetice etc.), facultăţile psihice vizate (sentimentale sau cognitive) şi sfera
lor de întindere (individuale, sociale, cosmice).
P. Iluţ (1995) structurează universul axiologic în următoarele categorii:
valori general umane, valori ale sistemului socio-politic, valori legate de cultură
şi etnicitate, valori specifice unor grupuri sociale mari şi medii, valori ale
microgrupurilor, valori individuale.
Deşi sunt intrinsec legate de valorile societăţii, normele sociale sunt la fel
de dependente de opiniile majorităţii. Dacă membrii unei societăţi hotărăsc de
comun acord să ardă toate cărţile sau să le trateze pe femei ca pe nişte cetăţeni de
mâna a doua, atunci norma societăţii, deşi constituită prin unanimitate, nu va fi
una morală şi constructivă (Etzioni, 2001). Dar o astfel de normă poate fi respinsă
de indivizi care au interiorizat valorile egalităţii şi dreptăţii, deoarece acestea sunt
mult mai intim ancorate în Eu, comparativ cu normele apreciate ca fiind mai
impersonale şi exterioare.
T. Parsons (1951) arăta că membrii societăţii posedă câteva pattern-uri
culturale (orientări valorice dominante) în funcţie de care îşi orientează acţiunile:
orientarea către colectivitate/orientarea către individ, afectivitate/neutralitate
afectivă, scopuri colective/scopuri personale, universalism/particularism,
judecăţi universale/judecăţi particulare, evaluarea celuilalt după calităţi
proprii/evaluarea după performanţe etc. Transformate în norme şi reguli, valorile
se organizează într-un sistem ierarhic care formează ”ethos”-ul respectivei
societăţi.

Cu cât sunt mai variate normele şi valorile în mijlocul cărora oamenii cresc,
cu atât va fi mai puţin probabil să existe un puternic sentiment de coeziune în jurul
acestora.
(Johnson, 1995)

Valorile, şi implicit normele sociale, pot fi modificate de la o perioadă de

timp la alta, odată cu evoluţia şi schimbarea societăţii. Caracterul universalist al
valorilor este tot mai contestat în literatura de specialitate, fiind preferată
abordarea conform căreia acestea sunt strâns legate de context, putând înregistra
diferenţe de la o situaţie la alta. M. Bazerman (1985) arată că subiecţii care
trebuie să ia decizii referitoare la modul de retribuire al angajaţilor se raportează
~ 441 ~
la caracteristicile sistemului în care funcţionează, aplicând, fie valorile egalitare,
fie pe cele ale echităţii (Boudon, 1994, apud Iluţ, 1995).
Atât la nivel individual, cât şi la nivel grupal sau macro-social,
“gradul de stabilitate, respectiv rezistenţa la schimbare este determinat de
valori, norme, atitudini şi opinii” (Radu, Iluţ şi Matei, 1994). Astfel, până nu
demult, îngrijirea gospodăriei şi creşterea copiilor reprezentau ocupaţiile
fundamentale ale femeii. În prezent, o femeie casnică, cu putere de muncă,
este aproape stigmatizată de ceilalţi fiind considerată incapabilă, leneşă sau
comodă.
Valorile pot fi diferit interiorizate şi respectate la un moment anume,
determinând comportamente divergente sau, chiar, opuse: respectarea
strictă a ritualurilor sacre şi conservarea tradiţiilor strămoşeşti reprezintă
comandamente imperioase în unele societăţi islamice, în timp ce Occidentul
pare să fie mai puţin exigent în ceea ce priveşte tratarea acestora cu
superficialitate.

Regulile şi normele sociale

Lumea în care trăim ne pune în faţa unor situaţii diverse şi complexe.
Există momente în viaţă când nu ştim ce drum să alegem, cum să ne comportăm
pentru a obţine rezultatul scontat, când avem îndoieli dacă am procedat corect,
când ne întrebăm dacă din diferite alternative disponibile am ales-o pe cea optimă
şi când nu ştim părerea celor din jur faţă de modul nostru de reacţie la unele
evenimente. Din fericire, aceste situaţii sunt destul de rare, în general, viaţa
fiecăruia dintre noi caracterizându-se prin constanţă şi echilibru. Consistenţa
comportamentală de care dăm dovadă în viaţa de zi cu zi este, în mare măsură,
datorată regulilor şi normelor sociale. Interdependenţa indivizilor în societate
presupune glisarea spre reguli de convieţuire comune, spre ajustarea intereselor
individuale conform celor colective prin acorduri implicite sau explicite.

Norma socială: cerinţă imperativă impusă fiecărui membru al unui grup social de a
adopta un comportament compatibil cu standardele socialmente admise ca fiind
dezirabile.

Regulile au o determinare de origine externă şi sunt întărite prin sancţiuni

organizaţionale. Dimpotrivă, normele apar în urma interacţiunii dintre membrii
grupului şi au rolul de a exercita controlul asupra conduitelor acestora şi de a le
impune o anumită uniformitate şi convergenţă (Golu, 1981), reglând
comportamentul social al oamenilor, prescriind modele comune de percepere,
gândire, simţire, acţiune şi imprimând regularitate conduitelor sociale (Bogatu,
2002).

~ 442 ~
 Fenomenele normale sunt acelea care sunt aşa cum trebuie să fie
iar fenomenele patologice sunt acelea care ar trebui să fie altfel decât sunt.
(Durkheim, 1895)

Deşi evoluţia nu a avut timp să producă o lume conformă ordinii logice şi

matematice (Luhmann, 1984) societatea se caracterizează, cu precădere, prin
stabilitate şi constanţă. Normele reduc incertitudinea şi confuzia, reglează
opiniile, comportamentele şi sentimentele şi uşurează predicţia
comportamentelor în grup, fiind reprezentări cognitive pentru ce este mediu, tipic
sau potrivit într-o situaţie.

Norma corespunde nivelului mediu de apariţie a unui fenomen măsurabil.

(Maisonneuve, 1993)

Normele reprezintă standarde de referinţă cu care este judecat, aprobat

sau dezaprobat comportamentul indivizilor în societate. În această accepţiune,
normele nu sunt echivalate cu o medie statistică a comportamentelor, ci cu o
definiţie cultural acceptată a comportamentului dezirabil.
Interiorizarea normelor reprezintă procesul prin care un individ
dobândeşte o preferinţă pentru conformitatea cu un standard comportamental şi
suportă un anumit cost psihologic atunci când nu reuşeşte să se conformeze,
indiferent dacă ceilalţi sunt sau nu sunt conştienţi de abaterea sa (McAdams,
1997). Predispoziţiile intrinseci se referă la sensul urmat de eforturile individuale
în condiţiile liberului arbitru şi rezultă în urma combinaţiei factorilor ereditari,
biologici cu cei culturali, fiind în mare măsură modelate de normele sociale
unanim acceptate (Davis, 1948).

Dacă normele coincid cu preferinţele intrinseci, atunci vor fi respectate indiferent

de context. Dacă nu, indivizii vor avea tendinţa de a schimba normele,
şi nu de a-şi ajusta comportamentele la acestea.
(McAdams, 1997)

Este adevărat că şi predispoziţiile se pot schimba în timp o dată cu

schimbarea normelor sociale, dar dacă oamenii văd normele ca pe nişte costuri
sau constrângeri vor fi tentaţi să le violeze când beneficiile respectării lor sunt
mai mici decât câştigurile şi riscul de a fi prinşi e scăzut.
Schimbarea intervine în viaţa socială în mod continuu, iar modificarea
normelor şi regulilor sociale reprezintă un segment important al acesteia.

~ 443 ~
 Viaţa socială este esenţialmente creare de reguli şi inovare.
(Raynaud, 1993)

Altfel spus, norma nu este un dat incontestabil. Ea este un compromis

între aceea care s-ar dori impusă de autorităţi şi cea pe care o admit indivizii.
O situaţie interesantă este aceea asimilării normelor de către indivizii
marginali. R. Park (1928) a folosit pentru prima dată termenul de marginalitate
pentru a evidenţia efectele dezorganizării psihice şi sociale determinate de
apartenenţa la o dublă cultură.
Cercetări efective au efectuat însă, W. Thomas şi F. Znaniecki (1918-
1920), ce au reliefat situaţia emigrantului care, în mutarea lui dintr-o societate în
alta, trebuie să facă faţă unor realităţi sociale inedite, pentru care nu are puncte
de referinţă satisfăcătoare. Astfel, ajuns într-un mediu caracterizat prin norme şi
valori diferite de cele din ţara de apartenenţă, individul se va confrunta cu
dificultatea asimilării adecvate a acestora, ceea ce are drept consecinţă absenţa
integrării pozitive în societate şi manifestarea unor conduite deviante. Între aceste
conduite deviante, se disting:
 a filistinului, caracterizată prin incapacitatea asimilării normelor noi;
 a boemului, caracterizată de o personalitate dinamică, care se modelează
sub influenţele mediului;
 a creatorului, care are capacitatea de a inova noi valori sau norme de
acţiune.
De asemenea, W. Thomas a fost printre primii sociologi care a inaugurat
sociologia dezorganizării sociale. El a identificat trei surse ale dezordinii:
 dezorganizarea vieţii individuale;
 dezorganizarea socială;
 dezorganizarea apartenenţei.

Intervalul necesar reorganizării vieţii individuale şi colective este întotdeauna

şi în mod fatal mult mai mare decât intervalul de dezorganizare socială.
(Thomas, 1918))

Hedonismul şi consumerismul au dezorganizat viaţa individuală,

inovaţiile au dezorganizat viaţa socială iar presiunea ideologiilor a dezorganizat
apartenenţa, religioasă şi naţională în primul rând.

Schimbarea socială
Problematica generată de schimbare a preocupat lumea de la începuturile
ei. Mulţi n-au înţeles fenomenul, şi mai mulţi au încercat să-l explice dintr-o

~ 444 ~
perspectivă limitată iar cei mai mulţi aşteaptă ca el să se întâmple fără a mai căuta
explicaţii.
Mai mult sau mai puţin, totul în jurul nostru se schimbă iar, de la o vreme,
a crescut viteza cu care stările ce par stabile îşi modifică fondul sau forma.
Înainte, trecerile de la o stare la alta erau mai greoaie, lumea avea timp mai mult
să se acomodeze cu noul, care, nici el, nu era atât de radical. Astăzi, schimbările
se petrec într-un ritm accelerat, încât cu greu reuşeşti să mai ţii pasul, în special
cu tehnologia.

Dimensiunile schimbării sociale:

 etnospaţiul are în vedere noile posibilităţi ultrarapide de transport,
care au ca rezultat apariţia a numeroşi turişti, imigranţi, azilanţi,
refugiaţi.
 tehnospaţiul se referă la mişcarea uluitor de rapidă a tehnologiei
(în domeniul mecanic şi informaţional) independent de frontierele
statale.
 finanspaţiul se referă la mişcările capitalului, ce sunt aproape
imposibil de urmărit.
 mediaspaţiul se referă la creşterea volumului distribuţiei de
informaţii prin mijloace de comunicare în masă, precum şi la
creşterea publicului care are acces la aceste informaţii.
 idiospaţiul vizează spaţiul ideilor, respectiv a conceptelor şi
imaginilor referitoare la valorile general umane.
(Appadurai, 1990)

În prima etapă a istoriei speciei noastre, schimbarea socială s-a suprapus

cu schimbarea biologică, fiind destinate, amândouă, să permită adaptarea
superioară a indivizilor la mediul înconjurător.
Momentul în care supravieţuirea bazată pe evoluţie biologică a fost
înlocuită de evoluţia bazată pe schimbare socială, a fost debutul superiorităţii
speciei umane. De altfel, antropologii sunt de acord că aceasta este cea mai mare
inovaţie pe care a adus-o specia noastră. Schimbarea socială s-a produs, cu
precădere, în sfera mediului, a produselor societăţii şi a relaţiilor cu ceilalţi
oameni. Producţia de tehnologii, bunuri şi relaţii le-a permis strămoşilor genetici
ai omenirii localizaţi în Estul Africii să îşi extindă aria de răspândire în Asia,
Australia şi Europa.
Pe măsură ce societatea a evoluat, ritmul schimbărilor s-a accentuat tot
mai mult. Consecinţele sale, previzibile sau nu, dorite sau indezirabile, s-au
repercutat în toate sferele sistemului social. De exemplu, în ultimul secol,
pătrunderea masivă a femeilor pe piaţa muncii a condus la modificări importante
~ 445 ~
ale repartiţiei rolurilor în spaţiul conjugal, la o nouă structurare a pieţei muncii
etc.

Schimbarea socială: trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia
de la o stare la o altă stare, diferită calitativ şi/sau cantitativ.
(Vlăsceanu, 1993)

Schimbarea socială poate varia, în opinia lui D. Light şi a S. Keller

(1975), după amplitudine, durată, continuitate şi direcţie. De exemplu, așa cum
am arătat, amplitudinea schimbării sociale este o rezultantă a mărimii comunităţii
în care are loc. Astfel, existenţa a zece femei antreprenor în Bucureşti determină
o schimbare la o scară mult mai redusă decât acelaşi număr de femei de afaceri
într-un orăşel de provincie. De asemenea, amploarea schimbării este dependentă
de părţile sistemului afectate. Mişcarea de emancipare a femeilor a produs
schimbări pe scară largă afectând angajarea, creşterea copiilor, modalitatea de a
face curte şi de relaţionare în cuplu etc.

Schimbarea socială: transformarea durabilă a structurii şi funcţionării organizării

sociale
a unei colectivităţi, ce modifică întregul curs al istoriei sale.
(Neculau, 1996)

Unele schimbări sociale au loc într-o perioadă scurtă, altele nu, unele se
desfăşoară cu continuitate, altele se manifestă în salturi. Totodată, schimbarea
poate fi progresivă, tradiţionalistă sau sinusoidală. De exemplu, poziţiile
inegale ale bărbaţilor şi femeilor în societate, denumite de L. Kurtz şi J. Turpin
(1999) „dimorfism cultural”, au devenit subiect al unei schimbări culturale
ample, continue, lente şi progresiste.
Dorinţa de înţelegere a modului în care apare şi se manifestă schimbarea
a călăuzit elaborările teoretice ale unor sociologi importanţi (Comte, 1839,
Durkheim, 1893, Toynbee, 1946 etc.), studierea schimbării sociale reprezentând
una dintre temele fundamentale ale sociologiei şi psihosociologiei.

Factorii explicativi ai schimbării sociale:

 Factorul demografic
 Progresul tehnic
 Valorile culturale
 Ideologiile
(Durand şi Weil, 1990)

~ 446 ~
 G. Rocher (1968) a identificat patru caracteristici principale ale
schimbării sociale:
 se manifestă ca un fenomen colectiv, că doar d-aia este socială;
 este structurală, adică modifică fondul, nu doar forma;
 poate fi descrisă ca o transformare în timp, adică vedem de unde
se pleacă şi unde se ajunge;
 este durabilă, adică nu este superficială sau efemeră.
Uneori, transformarea modului de organizare şi manifestare a vieţii
sociale este atât de amplă, încât poate conduce la neaşteptate efecte de
uniformizare a modurilor de viaţă şi, în ultimă instanţă a valorilor. Pentru a
desemna conceptual această situaţie, G. Ritzer (1998) a propus termenul de
mcdonaldizare, care desemnează, metaforic, un mod de funcţionare al
societăţilor conform principiilor restaurantului de tip fast-food. Acest fapt este
uşor sesizat şi relatat de marea masă de turişti care, în loc să resimtă un şoc
cultural puternic la contactul cu alte societăţi, sunt întâmpinaţi mai degrabă de
lucruri asemănătoare decât de diversitate (Ritzer, 1998).

Principiul relativismului cultural: comportamentele dintr-o cultură

nu trebuie judecate după standardele altei culturi.
(Boas,1887)

Numai că, uniformizarea regulilor şi practicilor sociale la nivel global

poate avea ca şi efect secundar dinamitarea valorilor tradiţionale locale. De
exemplu, în Japonia, obiceiul de a mânca în restaurante de tip fast-food a produs
schimbări majore, de neacceptat în trecut, în felul în care japonezii valorizează
modul tradiţional de a servi masa. Folosirea comună a unor vase speciale, în care
orezul reprezintă ingredientul principal nu mai constituie o prioritate culturală
pentru numeroşi japonezi în prezent. De asemenea, a fost aproape eliminat tabu-
ul cultural care interzicea a se bea direct din sticlă sau din cutie.

A rămâne local într-o lume globalizată este un semn de inadecvare socială şi de

degradare.
(Bauman, 1998)

Este evident că, din această perspectivă, fiecare practică tradiţională ar

trebui reevaluată pentru a se aprecia actualitatea fiecăreia, pentru a putea fi
identificat şi descris locul pe care fiecare îl ocupă pe traiectoria modernizării şi
pentru a înţelege în ce măsură acestea mai sunt reprezentative pentru comunităţile
în care se manifestă.

~ 447 ~
 Modele ale procesului de schimbare socială
Studierea schimbărilor sociale a pus în evidenţă existenţa unei multitudini
de modalităţi prin care acestea pot avea loc. Substituirea (înlocuirea unui singur
element al subsistemului social), remanierea (schimbarea structurilor existente),
adăugarea (completarea unei practici sociale fără schimbarea acesteia) sau
restructurarea sunt doar câteva căi generatoare de schimbare socială.

Pentru ca lucrurile să rămână la fel, periodic trebuie schimbat câte ceva.

În urma studierii modului în care au fost introduse diferite inovaţii

(porumbul hibrid sau diferite bunuri de folosinţă îndelungată), H. Mendras şi M.
Forsé (1983) concluzionează că asimilarea inovaţiei se desfăşoară după o curbă
în formă de S: în prima fază este adoptată de o minoritate activă (pionieri), în a
doua fază de un procent relativ redus de inovatori, ulterior de majoritatea precoce,
de majoritatea tardivă, şi, în ultimul rând, de refractari. Există şi posibilitatea ca
un anumit grup de persoane să nu adopte niciodată schimbarea.
Mişcarea de emancipare a femeilor a parcurs aceleaşi etape: o minoritate
activă relativ puţin numeroasă (primele militante pentru drepturile femeii) a
reuşit să-şi impună punctul de vedere la nivelul întregii societăţi, deşi, în prezent
există un număr restrâns de misogini care refuză să accepte statut social actual al
femeilor.
Un model foarte important pentru înţelegerea modului în care apare
schimbarea socială îi aparţine lui K. Lewin (1947). În studiile asupra modului
cum funcţionează decizia de grup acesta a identificat câteva faze ale schimbării:
 mai întâi grupul conştientizează necesitatea unei schimbări a
comportamentelor unanim acceptate şi invalidează nivelul respectiv de
dezvoltare socială;
 ulterior sunt implementate detaliile cerute de punerea în aplicare a
schimbării, pentru ca,
 în final, viaţa grupului să se fixeze la noul nivel (comportament).
Fazele propuse de Lewin sunt respectate şi de schema de „autoreînnoire
permanentă” (Watson, 1967) care asimilează schimbarea socială cu un proces de
rezolvare a problemelor. Modelul de rezolvare al problemelor se caracterizează
prin accentuarea necesităţii de a rezolva problemele apărute ca rezultat al
schimbării condiţiilor interne, prin utilizarea unui agent al schimbării sau a unor
consultanţi din exterior şi prin necesitatea schimbării de atitudine şi a revizuirii
relaţiilor şi comunicaţiilor interpersonale.

~ 448 ~
 Teoriile schimbării sociale
Cercetătorii şi-au propus dintotdeauna să identifice legile schimbării
sociale, atât pentru a înţelege modul în care a evoluat societatea, cât şi pentru a
identifica direcţia spre care se îndreaptă aceasta. În acest scop, ei au analizat
ordinea socială, încercând să identifice factorii care o menţin sau care o perturbă.
Astfel, au fost delimitate câteva grupe importante de teorii privitoare la
schimbarea socială:
1. Teoriile evoluţioniste, apărute în secolul al XIX-lea sub influenţa
teoriilor lui Charles Darwin (1809-1882), au fost, în mare parte, teoretice,
nebazându-se pe studii empirice. Pornind de la modul în care renumitul savant
explică apariţia diferitelor forme de viaţă, sociologii care au îmbrăţişat această
ipoteză au concluzionat că şi societatea se transformă, astfel încât orice nou stadiu
este mai evoluat decât precedentul.
Perspectiva evoluţionistă asupra schimbării societăţii a inclus două
puncte de vedere importante (Schaefer şi Lamm, 1995):
 teoriile evoluţioniste uniliniare, conform cărora toate societăţile,
mai devreme sau mai târziu, parcurg aceleaşi etape şi ating,
inevitabil, acelaşi sfârşit;
 teoriile evoluţioniste multiliniare, care susţin că schimbarea
poate apărea în mai multe moduri fără a avea, obligatoriu, aceeaşi
finalitate.
În prima categorie se încadrează ipoteza că societatea parcurge trei stadii
(teologică, metafizică şi pozitivă), gândirea socială trecând treptat de la mitologie
la metodele ştiinţifice (Comte, 1830-1842).
La rândul său, H. Spencer a asemănat societatea unui organism ale cărui
părţi sunt interelaţionate şi se mişcă spre un scop comun, militând pentru
reducerea intervenţionismului de natură politică în sfera socială pentru a permite
manifestarea legilor naturale ale progresului social.
É. Durkheim (1893) este unul dintre primii teoreticieni care nu au asimilat
schimbarea cu progresul. O dată cu creşterea populaţiei şi diviziunea muncii,
indivizii renunţă la solidaritatea mecanică (oamenii desfăşoară activităţi
similare, dar se simt a fi parte a aceluiaşi organism social) adoptând solidaritatea
organică (indivizii sunt dependenţi unii de ceilalţi pentru că fiecare desfăşoară
activităţi diferite). Astfel, societatea evoluează de la forme simple de convieţuire
socială la unele tot mai complexe şi mai diversificate.

Teoria evoluţiei uniforme: toate societăţile trec prin anumite stadii de evoluţie,
apărând doar unele distincţii legate de fenomenul întârzierii.
(Chirot şi Hall, 1982)

~ 449 ~
 D. Chirot şi T. Hall (1982) au dezvoltat teoria evoluţiei uniforme,
conform căreia toate societăţile trec prin anumite stadii de evoluţie, apărând doar
unele distincţii legate de fenomenul întârzierii. Societăţile întârziate vor urma şi
ele aceleaşi stadii, numai că în epoci diferite.
Alte teorii consideră că există diferenţe între societăţi, datorate
perioadelor temporale în care s-a petrecut intrarea lor în respectivul stadiu.
Totuşi, asemănările datorate stadiului sunt mai importante decât deosebirile
datorate perioadei. Cu alte cuvinte, procesul evoluţionar ar fi mai puternic decât
procesul istoric.
Teoreticienii contemporani care susţin ideea evoluţionismului au aderat
cu precădere la punctul de vedere conform căruia schimbarea este multiliniară.
Comparând societatea cu organismul uman, G. Lenski şi J. Lenski (1982) au
concluzionat că schimbarea se produce în sfere sociale, direcţii şi ritmuri diferite.

Schimbările sociale sunt asincrone,

în sensul că diversele articulaţii ale mecanismului socio-uman nu se modifică
simultan.
(Riviere, 1978)

2. Teorile ciclice au apărut după primul război mondial, din această

perspectivă schimbarea socială constând într-o serie de cicluri, nu într-un proces
cu o anumită finalitate. O. Spengler (1926) aseamănă societatea cu un organism,
dar concluzionează că, la fel cu acesta, orice cultură traversează etapa naşterii,
creşterii, maturizării, îmbătrânirii şi morţii. Această vedere pesimistă asupra
istoriei este corectată de A. Toynbee (1946) care identifică aceleaşi etape ale
evoluţiei sociale, însă consideră că declinul cultural poate fi evitat, deşi asta
implică luarea unor decizii corecte în lupta cu mediul ambiant sau cu provocările
altor grupuri sociale. În timpul confruntării, culturile pot să crească sau să moară,
dar cu cât rezistă mai multor încercări, cu atât se vor apropia de perfecţiune. În
această abordare, schimbarea socială este determinată de un ciclu de provocări şi
răspunsuri.
O teorie diferită propune sociologul P. Sorokin (1941). Pornind de la
premisa că o unitate ghidată de aceleaşi valori reprezintă o cultură, marele savant
rus avansează ipoteza că orice societate pendulează între două faze ale culturii:
1. senzorială (în care adevărul poate fi cunoscut cu ajutorul simţurilor) şi
2. ideatică (adevărul este deasupra simţurilor şi raţiunii).
De obicei, acestea sunt prezente concomitent, dar o cultură conţine
preponderent unul dintre tipuri. Când cele două tipuri sunt dozate optim,
respectiva cultură este „ideală”. Schimbarea socială reprezintă o pendulare între
cultura de tip senzorial, ideatic şi ideal.
Teoriile funcţionaliste nu sunt interesate să găsească un model al
schimbării, ci, mai degrabă, să înţeleagă de ce un sistem tinde spre stabilitate. O
~ 450 ~
contribuţie semnificativă îi aparţine lui T. Parsons (1937) care consideră
societatea un sistem de părţi unite şi interdependente care caută echilibrul.
Schimbarea apare când un factor intern sau extern perturbă acest echilibru, iar
sistemul este silit să reacţioneze. În opinia sa, în lipsa unor astfel de intervenţii,
sistemul ar trebui să rămână stabil.
N. Smelser (1959) pune în evidenţă interdependenţa funcţională a unor
segmente sociale diferite atunci când analizează empiric modul în care creşterea
bumbacului a produs modificări în viaţa de familie din Anglia secolului al XIX-
lea. Ulterior autorul consideră că schimbarea socială este un „proces cu valoare
adăugată”.
Teoriile conflictualiste au ca premisă faptul că ordinea socială este
menţinută de grupuri sociale care deţin puterea în societate, schimbarea socială
fiind necesară pentru a corecta inegalităţile şi injustiţiile existente.
După K. Marx (1864) conflictul este un aspect normal şi dezirabil al
schimbării sociale şi lupta de clasă, determinată de contradicţiile economice,
forţa motrice a schimbării sociale. Atunci când presiunea pentru schimbare
devine foarte puternică, proprietarii vechii societăţi îşi pierd puterea în urma unei
revoluţii. Marx prognozează izbucnirea unei revoluţii a proletariatului care va
înlătura sistemul de tip capitalist şi va permite instaurarea societăţii socialiste.
Ideile sale au fost preluate de gânditorul rus V. Ulianov, care a propus o teorie
subsecventă numită teoria bolşevică a revoluţiei. Conform acestuia, preluarea
puterii în stat de către un grup redus de revoluţionari profesionişti va permite
„sărirea” etapelor istorice şi instaurarea comunismului fără a mai parcurge etapa
dezvoltării capitaliste.
J. Davies (1962) a formulat şi el o teorie a genezei revoluţiilor.
Criticându-l pe Marx (explozia revoluţionară se produce în momentul în care
condiţiile de viaţă ale asupriţilor au atins punctul cel mai de jos), a subliniat că
au existat numeroase perioade de-a lungul istoriei când oamenii au trăit într-o
sărăcie cruntă, fără să protesteze. După el, sărăcia constantă nu îi transformă pe
oameni în revoluţionari. Protestul social are mai multe şanse să se petreacă acolo
unde există o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale poporului, şi aceasta pentru
că atunci când creşte standardul de viaţă, creşte şi nivelul de aşteptare al
poporului. Însă, dacă îmbunătăţirea condiţiilor efective îşi încetineşte ritmul, se
creează înclinaţii spre revoltă.

Nu sărăcia absolută duce la protest, ci sărăcia relativă,

discrepanţa dintre existenţa pe care oamenii sunt obligaţi să o ducă
şi ceea ce ei consideră că ar putea fi dobândit în mod real.
(Davies, 1962)

~ 451 ~
 Dezvoltând această teorie, Davies a propus teoria curbei în J, conform
căreia trebuinţele persoanelor cresc continuu dar posibilităţile societăţii de a le
satisface sunt limitate. Se produce, astfel, o deprivare relativă. Când aceasta
devine semnificativă, apar mişcările sociale şi chiar revoluţiile.
R. Dahrendorf (1959) a lărgit, la rândul său, perspectiva propusă de Marx
îndreptându-şi atenţia spre mai multe tipuri de conflict (între grupuri etnice,
rasiale, religioase etc.) ce ar putea determina schimbarea socială. Dacă un grup
social este nesatisfăcut, se declanşează lupta pentru putere şi există posibilitatea
să apară schimbarea.

Clasele nu sunt produsul distribuţiei inegale a proprietăţii (Marx, 1864),

ci rezultatul distribuţiei inegale a puterii (Dahrendorf, 1969).

Una dintre cele mai bine fundamentate critici ale sistemului ideatic
marxist a fost formulată de Weber care a susţinut că schimbarea socială este
determinată de schimbarea în sfera mentalităţilor oamenilor şi a formulat
binecunoscuta teorie prin care a explicat apariţia capitalismului ca şi consecinţă
a răspândirii valorilor protestante.
Teoriile conflictualiste, în general, consideră că schimbarea apare ca
urmare a concurenţei între diferitele grupuri sociale pentru obţinerea unor
avantaje. În lucrarea The Cultural Contradiction of Capitalism, Daniel Bell ne
propune o viziune holistă care prognozează apariţia schimbării în funcţie de
modul în care interacţionează structura tehnoeconomică (ştiinţa, industria şi
economia) cu sistemul politic şi cultura.
Contemporaneitatea a adus în atenţia specialiştilor o situaţie inedită.
Dezvoltările tehnologice în domeniul comunicaţiilor, a transporturilor, economia
transnaţională ne pun în faţa unor societăţi cu segmente extrem de interconectate,
care formează un „sistem mondial”. Această sintagmă este asociată cu numele
lui I. Wallerstein (1974, 1979, 1980), combinând elemente specifice ale
economiei politice, marxismului, teoriei dezvoltării regionale şi a centrului
geografic şi axându-se asupra raportului dintre centru şi periferie.
În prezent, teoriile încearcă să explice atât schimbările pe termen scurt,
cât şi pe cele pe termen mediu şi lung. Studierea empirică a problematicii
incumbă o serie de dificultăţi determinate în primul rând de costul resurselor
implicate. Anchetele repetate, statisticile oficiale şi studiile de tip panel sunt
câteva instrumente ce pot fi utilizate de analiştii schimbării sociale.

Sursele schimbării sociale

Diferitele teorii asupra schimbării, expuse anterior, au subliniat
variabilele care induc iniţierea procesului de transformare a societăţii, atât de
natură internă (diferite tensiuni din interiorul sistemului, mişcările sociale,
ideologia, invenţiile, schimbări ale mărimii şi structurii populaţiei), cât şi externă
~ 452 ~
(conflicte cu alte grupuri, difuziunea, aculturaţia sau schimbări în mediul
înconjurător).
Mediul fizic reprezintă atât cadrul în care se produce schimbarea socială,
cât şi o sursă a acesteia (Schifirneţ, 1999), putând să limiteze schimbarea socială
sau, dimpotrivă, să o faciliteze.
În primul rând, mediul înconjurător modelează structura societăţii
deoarece furnizează resursele şi condiţiile de viaţă ale indivizilor. De exemplu,
din cauza izolării, coloniştii americani au învăţat că trebuie să se ajute singuri,
acesta fiind un factor al constituirii spiritului individualist în zona respectivă. Un
stat înconjurat de ape probabil se va axa pe navigaţie, după cum ţările cu
importante pungi de petrol în subteran, în primul rând, se vor ocupa cu
exploatarea acestor zăcăminte. Dar, în acelaşi timp, modificările mediului fizic
pot determina redimensionări importante în configuraţia socială sau în valorile
respectivei societăţi. Astfel, când membrii tribului Ik au fost obligaţi să trăiască
dintr-un pământ sterp şi au început să flămânzească, s-a modificat modul de
relaţionare în societate. Pentru a putea să supravieţuiască, cooperarea, legăturile
de familie, dragostea au devenit puţin importante, în timp ce egoismul s-a
transformat în valoare supremă (Slosberg şi NesSmith, 1983).
Populaţia poate reprezenta o sursă a schimbării în măsura în care
modificările sale de mărime sau structură necesită adaptarea practicilor existente
în respectiva societate. Explozia demografică, de exemplu, impune multiplicarea
numărului instituţiilor de educare, crearea de noi locuri de muncă etc. De
asemenea, scăderea populaţiei poate echivala, pe termen lung, cu dispariţia
anumitor grupuri sociale. Modificările în structura populaţiei pot determina, la
rândul lor, transformarea relaţiilor sociale, a politicilor publice etc. Astfel,
îmbătrânirea populaţiei necesită sporirea măsurilor de protecţie socială, dar şi
măsuri de încurajare a creşterii ratei natalităţii, astfel încât să existe un număr
suficient de persoane active care să susţină economic persoanele pensionate. De
asemenea, existenţa unui număr mare de reprezentanţi ai unui sex poate conduce
la schimbări sociale de amploare. De exemplu, plecarea unui număr mare de
bărbaţi pe front în al Doilea Război Mondial a făcut necesar apelul la forţa de
muncă a femeilor și a facilitat, implicit, ieșirea din sfera domestică și obținerea
independenței economice.
Conflictul a stimulat atât de mult schimbarea socială încât unii sociologi
consideră că aceasta rezultă, exclusiv, din acest tip interacţiune. Conflictul apare
la toate nivelurile socialului (între indivizi, grupuri sau comunităţi) în condiţiile
diferenţierii oamenilor în raport de valori, tradiţii, proprietate, dar şi datorită
nevoii umane de competitivitate, prestigiu, putere şi dominare (Schifirneţ, 1999).
Conflictul şi schimbarea socială reprezintă două procese sociale care par să se
alimenteze reciproc (Ritzer, Kammeyer şi Yetman, 1987). După rezolvarea unui
conflict şi instaurarea schimbării sociale, noile condiţii sociale pot antrena noi
nemulţumiri, deci un nou conflict şi noi modificări ale socialului.

~ 453 ~
 Mişcările sociale reprezintă eforturi colective ale indivizilor organizaţi în
scopul modificării mediului social. După John Moland Jr. (1996), schimbarea
socială a fost influenţată în ultima perioadă, cu precădere, de inovaţiile
tehnologice şi mişcările sociale, din acest motiv dominaţia patriarhală din
societate fiind transformată într-un sistem mai echitabil. În funcţie de schimbările
pe care le produc, mişcările sociale pot fi (Rush şi Denisoff, 1971):
 revoluţionare: îşi propun să creeze o nouă ordine socială prin
modificarea structurii de putere din societate (revoluţia
industrială);
 regresive: încearcă să reînsufleţească valori, comportamente sau
structuri sociale din trecut având ca argument faptul că cea mai
bună practică socială este cea deja testată (revigorarea
sentimentului religios în ţara noastră după decembrie 1989);
 reformatoare: au ca obiect modificarea unor aspecte ale
socialului, astfel încât ordinea socială existentă să corespundă mai
bine necesităţilor membrilor comunităţii (reforma
învăţământului);
 expresive: vizează schimbarea indivizilor, care ulterior vor
modifica sau înlătura ordinea socială (împroprietărirea țăranilor a
condus la adoptarea unor schimbări în comportamentul individual,
iar multiplicarea numărului acestora conduc la modificarea ordinii
sociale).
Procesele culturale care facilitează schimbarea socială includ difuziunea,
aculturaţia, ideologia, descoperirea şi inovaţia.
Difuziunea constă în împrumutarea şi integrarea în viaţa socială a unor
elemente străine. Aspectele materiale şi nemateriale pot fi cunoscute prin
intermediul imigranţilor, călătorilor, diplomaţilor, oamenilor de afaceri,
studenţilor străini, marinarilor etc. În prezent difuziunea este facilitată de
abundenţa mijloacelor de comunicare (telefon, fax, e-mail etc.) şi de mass-media.
Schimbările tehnologice şi ştiinţifice sunt adoptate mai rapid decât cel care ţin de
sfera valorilor, normelor şi practicilor sociale. C. Schifirneţ (1999) subliniază că
difuziunea este un proces selectiv, deoarece împrumuturile se fac în funcţie de
interese, motivaţii şi mijloacele disponibile.
Aculturaţia este un proces asemănător difuziunii, cu deosebirea că, de
această dată, împrumuturile se realizează în urma contactului între două culturi.
Influenţele sunt bilaterale, dar, de obicei, societatea mai puternică (din punct de
vedere cultural sau economic) înregistrează schimbări mai puţin pronunţate.
Aculturaţia presupune înlocuirea unor elemente cu altele străine, combinarea
acestora sau, dimpotrivă, respingerea fermă a anumitor influenţe.
Ideologia constă într-un set de idei care explică realitatea din punctul de
vedere al anumitor grupuri sociale şi furnizează modele de comportament
conforme intereselor acestora (Ritzer, Kammeyer şi Yetman, 1987). Amploarea

~ 454 ~
ideologiei poate fi foarte variabilă, furnizând explicaţii ale organizării sociale
(marxismul, capitalismul, creştinismul) sau puncte de vedere asupra unor aspecte
singulare (dreptul femeilor de a întrerupe sarcina). Ideologia se poate constitui
într-un factor frenator al schimbării, fiind utilizată de grupurile sociale cărora
modul de funcţionare al societăţii le satisface pretenţiile şi necesităţile, dar poate
fi utilizată şi pentru a facilita schimbarea socială. Ideologia egalităţii capacităţilor
femeilor şi bărbaţilor le-a îndreptăţit pe militantele mişcării de emancipare a
femeii să pretindă obţinerea accesului în domenii rezervate până atunci doar
bărbaţilor.
Descoperirea constă în conştientizarea unor legi sau principii care existau
deja în natură sau societate, dar care nu sunt cunoscute. Există numeroase astfel
de exemple, care au avut ca efect importante schimbări sociale: aprinderea
focului, descoperirea gravitaţiei sau a structurii atomului etc.
Inovaţia reprezintă o nouă combinare a unor elemente ce existau deja în
natură sau societate, dar care are ca efect producerea unui element complet nou.
Invenţiile anterioare sunt materia primă pentru producerea unor noi elemente, din
acest motiv o cultură avansată fiind capabilă să inoveze într-o măsură mai mare
(Slosberg şi NesSmith, 1983). Inovaţia poate fi spontană, caracteristică primelor
etape ale istoriei omenirii, sau intenţionată, când sunt realizate cercetări ale căror
rezultate să corespundă nevoilor exprimate de diferite grupuri umane.
A. Huberman (1973) subliniază că, adesea, inovaţia este rezultatul unui
proces deliberat care are obiectivul de a schimba obiceiuri, practici şi cutume
sociale, stiluri de comportament, deoarece în fiecare dintre noi există o nevoie
înnăscută de a modifica echilibrul stabilit la nivel individual sau societal, de a
demonstra inventivitate şi creativitate şi de a corecta practicile care nu ne oferă
satisfacţii suficiente prin implementarea unor idei noi. Desigur, nu trebuie
neglijat faptul că, adesea, inovaţia poate fi negativă şi indezirabilă pentru anumite
categorii sociale. Teoria jocurilor cu sumă nulă poate explica de ce anumite
inovaţii, benefice doar unei categorii sociale (negrii, femeile, handicapaţii etc.)
stârnesc valuri vehemente de proteste.
G. Watson (1967) a identificat opt forţe de rezistenţă la inovare: 1)
homeostazia sau tendinţa de a menţine echilibrul; 2) obişnuinţa: situaţia ar trebui
să se schimbe în mod fundamental pentru ca indivizii să renunţe la modul obişnuit
de a reacţiona; 3) prioritatea: comportamentul instituit într-o anumită situaţie
tinde să se stabilizeze; 4) percepţia şi retenţia selectivă: sunt admise ideile noi
care corespund unor stiluri de gândire preconcepute, mai ales că “cel mai teribil
surd este cel care nu vrea să audă”; 5) dependenţa: faţă de persoanele importante
în grup; 6) cenzura substitutivă: aplicarea de către adulţi a regulilor dobândite în
copilărie; 7) lipsa de încredere în sine în corectarea unor stări de fapt; 8)
nesiguranţa şi reîntoarcerea în trecut sau recurgerea la trecut pentru a evita
schimbarea.
R. Dahl (2000) formulează o serie de axiome pe care le consideră valabile
pentru subsistemul politic, dar a căror valoare de adevăr poate fi extrapolată la
~ 455 ~
nivelul întregii societăţi. Astfel, probabilitatea ca societatea să tolereze o opoziţie
(din partea inovatorilor) creşte invers proporţional cu costul estimat al tolerării ei
şi direct proporţional cu costul suprimării ei. De asemenea, probabilitatea ca
societatea să tolereze opoziţia creşte în funcţie de măsura în care scad resursele
de care dispune pentru suprimare, în raport cu resursele opoziţiei. Probabilitatea
ca societatea să accepte o opoziţie creşte pe măsură ce scade capacitatea
instituţiilor de control social de a suprima opoziţia.
Observăm că inovarea sau rezistenţa faţă de aceasta este dependentă de
numeroase variabile precum: resursele de care dispune societatea, instanţele de
control şi limitele capacităţii acestora de a acţiona, costurile inovaţiei sau ale
rezistenţei faţă de aceasta.
În literatura de specialitate au fost identificaţi mult mai mulţi factori care
influenţează acceptarea sau rezistenţa faţă de inovaţie comparativ cu cei
evidenţiaţi de R. Dahl (2000), factori care au fost grupaţi în exogeni, endogeni şi
de limitare (Huberman, 1973).
În categoria factorilor exogeni de rezistenţă au fost încadrate
caracteristicile mediului comunitar, competenţa agenţilor externi de a evalua
inovaţia, lipsa de încredere a celor care ar trebui să adopte inovaţia, absenţa
agentului schimbării sau a “curelei de transmisie” (cel care trebuie să promoveze
schimbarea), legătura incompletă între teorie şi practică, baza ştiinţifică puţin
dezvoltată, conservatorismul, mediul profesional insuficient controlabil.
Confuzia obiectivelor, lipsa de recompense pentru inovatori, uniformitatea
abordării unei problematici sau monopolizarea unui domeniu, inconsistenţa
alocărilor pentru cercetare-dezvoltare, investiţiile tehnologice insuficiente,
dificultatea diagnosticării deficienţelor, problemele de măsurare a rezultatelor,
prioritatea angajamentelor curente, investiţiile reduse pentru pregătirea
personalului, lipsa unor modele, pasivitatea reprezintă tot atâţia factori endogeni
care determină amplificarea rezistenţei faţă de inovaţie. Factorii de limitare a
răspândirii inovaţiei constau în compartimentarea personalului, ierarhie şi
deosebiri de status, absenţa de proceduri de pregătire în vederea schimbării.
Totuşi, multitidinea formelor de rezistenţă faţă de noile idei sau tipare
comportamentale propuse nu îşi dovedesc întotdeauna eficienţa, anumiţi indivizi,
dotaţi cu trăsături ce îi predispun spre inovare asumându-şi riscul unor astfel de
acţiuni.

Personalitatea inovatoare – motorul schimbărilor sociale

Numeroşi specialişti s-au întrebat dacă poate fi conturat un portret robot
al persoanelor cu vocaţie inovatoare. Pentru a răspunde unei asemenea provocări,
am delimitat două categorii importante de caracteristici: factori endogeni
(interiori individului) şi factori exogeni (exteriori individului) care determină o
persoană să se angajeze pe calea conformării sau inovării.
 Factori endogeni: Între conformare ca proces psihosocial, şi
conformism ca trăsătură de personalitate există anumite diferenţe. Persoanele
~ 456 ~
caracterizate de un grad crescut de conformare faţă de normele sociale tind să se
mulţumească cu puţin, manifestând aspiraţii mai scăzute pentru performanţă.
Pentru aceste persoane prioritară este satisfacerea nevoilor de afiliere care conduc
la dependenţă de ceilalţi, nu a celor de realizare care induc independenţă sub
forma devianţei sau a inovării (Zajonc şi Wahi, 1961).
Rezultatele experimentelor au evidenţiat faptul că indivizii conformişti
tind să se autodezaprobe mai mult decât ceilalţi, punând în evidenţă o încredere
scăzută în propria persoană (Stang, 1972). Dimpotrivă, pe măsură ce individul
dobândeşte încredere în propriile forţe este mai puţin predispus spre conformare.

Între tendinţa de conformare şi vârstă există o relaţie invers proporţională.

(Walker şi Andrade, 1996)

L. Mann (1969) observă că, adesea, conformiştii se autoevaluează ca fiind

mai adaptaţi, deşi nonconformiştii sunt cei care răspund mai bine nevoilor
societăţii. Inovatorii (nonconformişti) sunt mai bine dotaţi intelectual
(Tuddenham, 1959), mai eficienţi şi mai maturi în relaţiile cu ceilalţi, au abilităţi
de lideri, sunt caracterizaţi de tăria Eului şi lipsiţi de sentimente de inferioritate,
de rigiditate şi de autoritarism (Crutchfield, 1955). Cifrele statisitice arată că
inovatorii provin din medii familiale agitate şi instabile, iar conformiştii din
familii stabile, dar cu părinţi autoritari. Nonconformiştii sunt permisivi în
creşterea copiilor, iar conformiştii restrictivi şi punitivi.
O variabilă îndelung studiată de cercetători a fost competenţa subiectului.
A te considera competent este foarte important în acceptarea inovaţiilor pentru
că cei care nu au suficientă încredere în sine tind să se implice mai puţin şi să
respingă noutăţile, pe care le consideră o ameninţare la propria competenţă. F.
Samelson (1957) a demonstrat că atunci când subiecţii şi-au verificat competenţa
într-un anumit tip de sarcină sunt greu de influenţat de grup în aceea direcţie. F.
Di Vesta (1959) aprofundează aceste rezultate subliniind rolul competenţei
asociate grupului ca sursă a influenţei. Dacă un individ se consideră expert în
respectivul tip de sarcină este foarte probabil că-şi va menţine opinia proprie.
Dimpotrivă, dacă grupul este apreciat ca fiind competent, individul va face apel
la acesta ca sursă de informaţie şi se va conforma părerii majoritare.

Între tendinţa de conformare şi competenţă există o relaţie invers proporţională.

(Kelley şi Lamb, 1957)

Orientarea atenţiei individului poate constitui un factor important pentru

apariţia conformării. S. Duval şi R. Wicklund (1972) au arătat că oamenii sunt
predispuşi să se conformeze dacă atenţia acestora este îndreptată către propria
persoană. B. Mullen (1983) a aprofundat această observaţie: dacă individul este
~ 457 ~
component al unui grup redus ca dimensiune, atenţia sa este canalizată spre
propria persoană în mai mare măsură şi, de aceea, tendinţa spre conformare se va
accentua. Chiar şi în situaţia în care persoana nu este inclusă într-un anumit grup
social, dar anticipează o interacţiune cu acesta, se va conforma expectanţelor
presupuse ale grupului (Raven, 1959).
Un subiect controversat în literatura de specialitate, aflat la limita între
predispoziţiile individuale şi imperativele socialului, îl reprezintă influenţa
sexului asupra gradului în care indivizii se supun presiunii grupului. Până în anii
'70 era acceptat faptul că femeile se conformează într-un procent mai mare decât
bărbaţii, datorită diferenţelor de socializare şi a adoptării unor roluri de gen
diferenţiate. Alice Eagly (1978) recunoaşte existenţa unei permeabilităţi mai
ridicate a femeilor la influenţă, dar consideră că aceasta derivă din faptul că
femeile sunt în mai mare măsură de acord cu aşteptările grupului datorită dorinţei
de stabili şi menţine relaţii armonioase cu ceilalţi şi de a evita conflictualitatea,
conformismul manifestat de femei având doar un rol funcţional.
Dealtfel, A. Eagly şi L. Carli (1981) au studiat condiţiile în care apare
conformismul, observând că femeile se conformează mai mult în studiile
efectuate de bărbaţi. F. Sistrunk şi J. McDavid (1971) au nuanţat această ipoteză,
descoperind că femeile se conformează mai mult decât bărbaţii când stimulii
prezentaţi sunt specifici masculini (aşa cum erau, de fapt, majoritatea stimulilor
utilizaţi în studiile asupra conformismului). Situaţia este inversă când stimulii
sunt feminini (bărbaţii se conformează în mai mare măsură), iar când itemii
prezentaţi sunt neutri, nu se înregistrează diferenţe între gradul de conformare al
femeilor şi al bărbaţilor.
A. Eagly şi alţii (1981) au furnizat o explicaţie inovatoare: nu femeile se
conformează mai mult, ci bărbaţii afişează o independenţă prea ridicată. Când
ştiu că sunt supravegheaţi, aceştia afişează comportamente concordante cu rolul
de sex, în condiţiile de nesupraveghere valorile de conformism fiind similare cu
ale femeilor. Aşadar, bărbaţii nu sunt mai independenţi, ci vor să pară mai
independenţi afişând comportamente care să întărească o astfel de concluzie.

Nu femeile se conformează mai mult, ci bărbaţii afişează o independenţă prea

ridicată atunci când sunt monitorizați.
(Eagly şi alţii, 1981)

În încercarea de a contura un profil al personalităţilor inovatoare, M.

Miles (1964) le consideră persoane puternice, binevoitoare, cu inteligenţă vie şi
vorbire fluentă, puţin legate de normele de grup, individualiste şi creatoare,
dovedind sinceritate şi entuziasm când vor să convingă pe cineva, deseori rebele,
izolate, excesiv de idealiste, stabile emoţional şi refractare la adversităţi sau
deziluzii.

~ 458 ~
 O. Harvey (1964) furnizează un tablou și mai precis al acestora: pot fi
descrise ca persoane emancipate, liberale, neautoritare, receptive faţă de ideile şi
experimentele noi, cu poziţii înalte pe scala autonomiei şi orientării religioase,
capacitate superioară de a rezolva probleme, absolutism scăzut şi relativism
ridicat, generatoare de soluţii fără teama de sancţiuni pentru eventuala
îndepărtare de obiectivele propuse şi de imperativele sociale, cu comportament
explorativ. Inovatorul are o capacitate crescută de a-şi asuma riscurile, încredere
în propriile puteri, are conştiinţa competenţei comparativ cu personalitatea
tradiţionalistă care acordă credit mai semnificativ membrilor de familie şi
cunoscuţilor decât demonstraţiilor ştiinţifice şi este înclinată spre fatalism şi
conservatorism.
 Factorii exogeni: Punerea în discuţie a factorilor exteriori
individului care modelează gradul acestuia de conformare la normele de grup
presupune considerarea caracteristicilor individuale determinate de factori
exteriori, precum naţionalitatea, dar şi a celor derivaţi strict din caracteristicile
contextului.
E. Stonequist (1937) a încercat să delimiteze trăsăturile esenţiale ale
individului supus presiunii a două culturi. Deoarece o personalitate armonioasă
nu se poate făuri într-o societate instabilă, autorul menţionat consideră sistemele
tradiţionale ca fiind cadre ideale pentru atingerea unităţii individuale. Întrucât
societăţile moderne sunt caracterizate mai ales de conflict, competiţie, raporturi
sociale inegalitare etc. indivizii sunt supuşi unor presiuni foarte mari şi obligaţi,
adesea, să-şi adapteze foarte rapid conduitele noilor contexte în care evoluează.
Cum nu întotdeauna acest lucru este posibil, autorul distinge câteva categorii de
devianţi: 1) declasatul, care care urcă şi coboară pe scara mobilităţii sociale şi nu
reuşeşte să-şi adapteze comportamentele pentru noile roluri sociale; 2)
dezrădăcinatul, un hibrid cultural care nu-şi adaptează comportamentele la noul
mediu; 3) aculturatul, prins între două seturi de norme şi valori şi caracterizat
prin reacţii afective ambivalente şi conflictuale. Câți dintre aceștia se vor
transforma în inovatori?
Specificul cultural al societăţii reprezintă o variabilă importantă pentru
aprecierea gradului de conformism acceptat de către membrii acesteia.
Replicarea experimentului lui Solomon Asch (1951) în Brazilia, Liban, China a
evidenţiat nivele de conformism aproximativ egale, dar japonezii şi germanii s-
au dovedit a fi mult mai puţin conformişti decât americanii. J. Berry (1967) a
arătat, în urma studierii populaţiei Temne din Siera Leone (Africa), cu o economie
bazată pe acumulări masive de produse, şi a eschimoşilor din Insula Baffin
(Canada), al căror stil de viaţă se bazează pe acumulări mici, că societăţile care
pun accentul pe acumularea hranei sunt mai conformiste decât cele bazate pe
vânătoare şi pescuit, unde este valorizat spiritul de iniţiativă şi capacitatea de a
rezista pe cont propriu.

~ 459 ~
 Experiment:
În 1951, S. Asch face o constatare surprinzătoare: talia grupului nu influenţează nivelul
conformismului decât în mică măsură. Gradul acceptării părerilor majoritare creşte până când
grupul ajunge la trei membri, după care se menţine constant (apare un efect de platou) şi chiar
scade. Răspunsurile furnizate de ceilalţi participanţi la experiment nu sunt considerate aprecieri
independente ale stimulilor, ci propagări ale unor greşeli făcute de primii respondenţi.

Conformismul creşte direct proporţional cu mărimea grupului

dacă membrii acestuia sunt percepuţi ca independenţi.
(Wilder, 1977)

Interesul individului de a fi acceptat şi considerat membru al grupului

reprezintă un reper important al explicaţiilor privitoare la conformism. Deşi
iniţial se credea că atracţia pe care persoana o resimte faţă de grup este direct
proporţională cu gradul de conformare (Back, 1951; Gerard, 1954), ulterior
această relaţie a fost modificată prin corelarea atracţiei faţă de grup cu nivelul
acceptării individului de către acesta (Jackson şi Salztein, 1958).
C. Kiesler (1963) consideră că funcţia are o reprezentare grafică
curbilinie: subiecţii cei mai conformişti sunt cei care se simt acceptaţi de către
grup în cea mai mare sau în cea mai mică măsură. Cei cu status scăzut respectă
norma pentru a nu-şi accentua marginalizarea, pentru a evita excluderea şi pentru
a avansa pe scara socială (Menzel, 1957). Deşi persoanele cu status înalt
demonstrează un conformism ridicat, O.J. Harvey şi C. Consalvi (1960) arată că
nu liderii grupului prezintă cel mai înalt conformism, ci secunzii lor, care, astfel,
încearcă să obţină locul întâi.
Numeroase studii, după cum remarca Ş. Boncu (2000), au reliefat faptul
că devianţii nu sunt întotdeauna respinşi de către grup. Adesea, sunt apreciaţi şi
iubiţi tocmai datorită potenţialului lor inovator. Mai mult, devianţii mobili, care
şi-au manifestat iniţial dezacordul cu opinia grupului pentru ca ulterior să o
accepte treptat, trezesc reacţii mai favorabile decât conformiştii veritabili, grupul
percepând această mutaţie ca pe un succes propriu.

Fenomenul black sheep: excluderea devianţilor din grupul

de apartenenţă în scopul menţinerii unei identităţi sociale pozitive.

Totuşi dacă aceştia aduc prejudicii grupului, apare fenomenul de “oaie

neagră” (black sheep) care constă în excluderea devianţilor din grupul de
apartenenţă şi, în scopul menţinerii unei identităţi sociale pozitive.
Problematica impactului produs de lider ca sursă a schimbării sociale a
fost fundamentată experimental în psihologia socială de către F. Merei (1949).

~ 460 ~
 Experiment:
F.Merei (1949) a studiat grupuri de copii cu vârste cuprinse între 4 şi 11 ani pentru a-i
identifica pe cei care îşi asumă rolul de lideri. Copiii care prezentau tendinţa de a da ordine, de a
avea iniţiative etc. erau introduşi în diferite grupuri experimentale, iar comportamentul lor era
atent monitorizat. Manifestarea unor astfel de tendinţe într-un grup deja format conducea,
inevitabil, la respingerea noului venit de către ceilalţi membri. Această situaţie îl determina să-şi
schimbe comportamentul în sensul acceptării valorilor promovate de grup. După ce devenea
popular printre ceilalţi, copilul-lider începea să propună introducerea unor mici modificări ale
tradiţiilor existente şi continua până la modificarea totală a acestora. Strategia liderului implică,
aşadar, etape diferite de conformare la normele grupului, prin acumulare de credit idiosincrasic
(Hollander, 1958) şi, doar ulterior, de inovare.

Am arătat care este rolul competenţei în asumarea independenţei sau a

conformismului. Prestigiul perceput se dovedeşte a fi cel puţin la fel de
important.

Experiment:
I. Lorge (1936) a utilizat un discurs al preşedintelui american Thomas Jefferson, în care
se sublinia că, adesea, o mică rebeliune în viaţa politică are un rol novator şi benefic, dar
subiecţilor li se comunica că textul era semnat fie de către Jefferson, fie de conducătorul Uniunii
Sovietice, Vladimir I. Lenin. Rezultatele au fost edificatoare: marea majoritate a celor care au
atribuit mesajul preşedintelui american l-au perceput pozitiv, în timp ce ceilalţi au respins, în mod
unanim, ideile cuprinse în acesta.

S. Asch (1951, 1956) a furnizat o altă interpretare considerând că, de fapt,

subiecţii au reorganizat cognitiv datele pe care le posedau: pentru aceştia
raportarea la mesaj se realiza, atât în funcţie de prestigiul asociat
comunicatorului, cât şi de conotaţia acordată termenului cheie al discursului:
“rebeliune”.

Experiment:
Ipoteza reorganizării cognitive fusese testată experimental de Solomon Asch încă din
1940, când a cerut subiecţilor să ierarhizeze, în funcţie de calităţile necesare, o listă de profesii.
Interesul cercetătorului se axa pe modul în care evaluau aceştia profesia de politician, în funcţie
de informaţiile pe care le primeau. În cazul celor cărora li se comunicase că alte grupuri testate
au plasat profesia de politician pe primele, respectiv ultimele locuri în clasament, s-a observat o
distorsionare a percepţiei: prima categorie se referea la marile personalităţi ale politicii mondiale,
în timp ce subiecţii care-i vedeau pe ultimile locuri se gândeau la cei de pe plan local. Aşadar, S.
Asch (1940) conchide că influenţa majoritară modifică, atât judecata individuală, cât şi percepţia
subiectului asupra obiectului judecăţii.

Concluzionând, ordinea socială este greu de stabilit şi la fel de greu de

menţinut. Fiecare situaţie socială este atât de complexă încât devine foarte dificil
a stabili un algoritm care să permită o predicţie corectă asupra comportamentului
ce urmează a fi adoptat de individ la un moment dat. Doar cunoaşterea foarte
detaliată a specificului situaţiei ar îndreptăţi o prognoză mai apropiată de adevăr.

~ 461 ~
Când va accepta şi când va respinge individul o normă? Şi dacă o va respinge, va
propune alta? Va fi etichetat ca deviant sau ca inovator?

SCHIŢE BIOGRAFICE:
August COMTE (1798-1857) – profesor la Ecole Polytechnique (1832-1842), secretar al lui
Saint-Simone, este considerat fondatorul sociologiei, termen pe care l-a folosit prima dată în
volumul al IV-lea al cursului de Positive Philosophy (1839-1840). A scris Systeme de politique
positive ou traite de sociologie instituant la religion de l’humanite (1852, 4 vol.).
Idei principale:
- Umanitatea este guvernată de legea celor trei stări: teologică, metafizică, pozitivă. Ultima stare
presupune despărţirea de speculaţiile gândirii religioase dar şi de coloratura subiectivă favorizată
de psihologie în interpretarea fenomenelor sociale. În faza teologică, puterea speculativă o
deţineau preoţii iar cea activă militarii; în faza metafizică, filosofii, respectiv magistraţii; în faza
pozitivă, savanţii, respectiv industriaşii. În orice societate, există o dualitate a puterilor: teologică
şi militară, metafizică şi legistă, ştiinţifică şi industrială.
- Societatea este un grup de familii, şi nu o sumă de indivizi. Întregul se impune, aşadar, în faţa
părţii: societatea are neapărat întâietate, ea este alfa şi omega pentru social. O societate nu poate
fi descompusă în indivizi la fel cum o suprafaţă geometrică nu poate fi împărţită în linii sau o
linie în puncte.
- Dotat cu o sociabilitate esenţialmente spontană, urcând pe treptele civilizaţiei, omul îşi afirmă
tot mai pregnant interesele egoiste.
- Omul are o natură dublă: suflet şi inteligenţă. La rândul său, sufletul înseamnă sentiment şi
activitate. Deci, se poate vorbi de trei facultăţi sau forţe umane: sentiment, activitate şi inteligenţă.
1) Sentimentele se clasifică în: a) instincte pur egoiste (sexuale, nutritive); b) instincte raţional-
egoiste (militare, industriale); c) instinctul dominaţiei (orgoliul) şi al nevoii de aprobare
(vanitatea); d) instinctul egalităţii (ataşamentul); instinctul ierarhiei (veneraţia); instinctul religios
(ruşinea). Observăm o piramidă a instinctelor: la bază sunt cele egoiste, la mijloc cele impulsive,
la vârf instinctul religios. După Comte, creşte progresiv rolul instinctelor altruiste în raport cu
cele egoiste. 2) Activitatea se divide în trei tendinţe: curajul, prudenţa şi perseverenţa. 3)
Inteligenţa este de două feluri: pasivă şi activă.
- A elaborat legea preponderenţei sociale a forţei materiale: în orice compoziţie de elemente, în
mod sistematic, unul are preponderenţă în raport cu întregul şi această preponderenţă nu se
manifestă decât în şi prin intermediul întregului. Legea preponderenţei are un sens ierarhic: forţa
materială prevalează asupra forţei intelectuale iar aceasta asupra forţei morale. De asemenea,
există o preponderenţă a sentimentului în familie şi o preponderenţă a intelectului în societate.
- A distins trei grade de existenţă: viaţa individuală, viaţa domestică, viaţa socială. Prin familie,
individul începe a ieşi din personalitatea sa şi învaţă a trăi în altul. Două sunt elementele care
explică familia: subordonarea sexelor şi a vârstelor; prima explică instituirea familiei, a doua
menţinerea ei.

Sir Ralf DAHRENDORF (1929- ) - doctor al Universităţii din Hamburg (1952) şi al L.S.E.
(1956), profesor la universităţile din Hamburg (1957-1960), Columbia (1960), Tubingen (1960-
1964) şi Konstanz (1966-1969, 1984-1986), pro-rector al Universităţii Oxford (1991-1997),
director al L.S.E. (1974-1984), membru de onoare al E.A.S., vice-preşedinte al British Academy
(1982-1983), preşedinte al G.S.A. (1967-1970), ministru (1967), a primit 31 de titluri doctor
honoris causa, titlul de Sir (1982) şi de Baron (1993), Premiul Nevitt Sanford (1989), Goethe
Medaille (1998), Premiul Prince of Asturias (2007). A scris Homo Sociologicus (1959), Society
and Democracy in Germany (1967), The Modern Social Conflict (1988).

~ 462 ~
Idei principale:
- Aspectul cel mai important al ordinii sociale este reprezentat de conservarea puterii, care îşi
impune autoritatea şi îşi promovează interesele prin intermediul instituţiilor sociale.
- A considerat că Marx a definit clasele sociale într-un sens foarte restrâns şi referitor la un
context istoric specific. În loc să considere proprietatea ca fiind criteriul de departajare a claselor
sociale, Dahrendorf a propus puterea, astfel încât societatea se poate împărţi între cei care dau
ordine şi cei care primesc ordine. Clasele nu sunt produsul distribuţiei inegale a proprietăţii, ci
rezultatul distribuţiei inegale a puterii.
- În momentul în care un regim totalitar şi-a parcurs drumul distrugător, condiţiile formării sale
sunt înlăturate pentru totdeauna. Istoria este o stradă cu sens unic: acolo unde modernitatea s-a
impus, ea nu o mai ia înapoi.
- A formulat paradoxul capcanei modernităţii: mobilitatea socială conduce la formarea unei
societăţi ameninţată de imobilitate socială. Raţionamentul lui este următorul: 1) mobilitatea
socială conduce la egalizarea şanselor de viaţă ale indivizilor; 2) egalitatea şanselor de viaţă
devine egalitate a vieţilor (egalitate socială), care induce imobilitatea; 3) schimbarea nu este
posibilă decât în condiţiile unei inegalităţi sociale tolerabile, care va relansa cursa mobilităţii
sociale.
- Pluralismul conflictelor sociale contribuie la descreşterea intensităţii conflictelor dintr-o
societate, în timp ce convergenţa sau suprapunerea mai multor conflicte sociale sunt factori ai
creşterii intensităţii. Mecanismele democraţiei previn apariţia şi atenuează intensitatea
conflictelor.
- Legea este deopotrivă condiţia necesară şi suficientă a inegalităţii sociale. Chiar dacă, în
anumite societăţi, egalitatea în faţa legii este recunoscută ca principiu constituţional, aplicarea sa
provoacă automat o inegalitate.

Anthony GIDDENS (1938- ) - doctor (1976) şi profesor (1985-1997) al Universităţii

Cambridge, profesor emerit al L.S.E., fondator al Polity Press (1985), director al L.S.E. (1997-
2003) şi al Centre for Social Research (1989), membru al A.A.A.S. şi al Chinese Academy of
Social Sciences, doctor honoris causa al 15 universităţi, a primit Premiul Prince of Asturias
(2002), titlul de Baron (2004) şi a fost ales în House of Lords. A scris Consequence of Modernity
(1990), Modernity and Self-Identity (1991), The Politics of Climate Change (2009).
Idei principale:
- A definit sociologia ca fiind studiul instituţiilor sociale aduse la viaţă de transformările
industriale ale ultimelor secole.
- Societăţile umane sunt asemenea unor clădiri care se reconstruiesc în fiecare moment: acţiunile
noastre sunt influenţate de caracteristicile structurale ale societăţii în care ne-am născut şi am trăit
dar, în acelaşi timp, noi modificăm acele caracteristici prin acţiunile noastre.
- Plecând de la două dimensiuni, mod de recrutare (deschis/închis) şi integrare socială
(ridicată/scăzută), a ajuns la următoarea tipologie a elitelor: 1) elită uniformă - procedură de
recrutare închisă, o mare densitate de contacte între diferitele grupuri aparţinând elitei; 2) elită
instituită - procedură de recrutare închisă, o mică densitate de contacte între diferitele grupuri
aparţinând elitei; 3) elită solidară - procedură de recrutare deschisă, o mare densitate de contacte
între diferitele grupuri aparţinând elitei; 4) elită abstractă - procedură de recrutare deschisă, o
mică densitate de contacte între diferitele grupuri aparţinând elitei.
- Încrederea este în primul rând un mecanism de a suplini lipsa de informaţie şi, în al doilea rând,
o consecinţă a lipsei de putere şi control efectiv. Încrederea este o dimensiune fundamentală a
funcţionării societăţii moderne.
- Rutina este forma predominantă de activitate socială cotidiană, legată de grija reducerii angoasei
şi de menţinerea sentimentului securităţii.

~ 463 ~
Talcott PARSONS (1902-1979) - doctor al Universităţii Heidelberg (1927), profesor la
Universitatea Harvard (1927-1973), membru al C.A.S.B.S. (1957), preşedinte al E.S.S. (1941-
1942), secretar (1960-1965) şi preşedinte (1949) al A.S.A., a primit Premiul E.S.S. (1967). A scris
Social Action (1937), The Social System (1951), Sociological Theory and Modern Society (1967).
Idei principale:
- Indivizii trebuie să se supună ordinii raţionale stabilită prin contractul social, dar asemenea
consimţire a sacrificării libertăţii personale nu este decât una de suprafaţă, formală, provenind din
raţionalitatea socială a omului şi nu din sentimentele sale cele mai profunde. Raţionalitatea
socială exclude practic omul ca fiinţă individuală, îl absoarbe în societate.
- Numai prin acţiune omul se poate integra în societate iar, la rândul ei, societatea este cea care
oferă temeiurile raţionale ale acestei acţiuni. Desprinsă de contextul social, acţiunea individuală
devine inevitabil anarhică şi egoistă, ameninţând ordinea socială.
- A considerat că acţiunea socială oscilează între: 1) afectivitate versus neutralitate afectivă
(individul se poate lăsa călăuzit de sentimente sau şi le poate înfrâna); 2) orientare spre
colectivitate versus orientare spre sine (acţiunea poate fi motivată de scopuri împărtăşite şi de
alţi indivizi sau de scopuri strict personale); 3) universalism versus particularism (individul îşi
analizează mediul cu ajutorul criteriilor universale sau specifice); 4) calitate versus împlinire
(evaluarea celuilalt se face, fie prin calităţile lui, fie prin performanţele sale); 5) specificitate
versus propagare (individul poate manifesta interes pentru o parte a personalităţii şi acţiunii
celorlalţi actori sau pentru totalitatea lor). De exemplu, societatea americană este definită de
perechea universalism/împlinire, Germania de dinainte de Hitler se defineşte prin perechea
universalism/calitate, civilizaţia chineză de perechea particularism/împlinire iar societăţile
Americii Latine prin perechea particularism/calitate.
- A clasificat acţiunile umane în funcţie de două dimensiuni principale: 1) instrumentalitate
(accent pus pe mijloace) – expresivitate (accent pus pe scopuri); 2) relevanţă externă (dependenţa
de mediul social) – relevanţă internă (dependenţa de structura personalităţii). Din combinarea
celor două axe, rezultă acţiuni de: 1) adaptare (instrumentalitate/relevanţă externă); 2) de
menţinere a modelului normativ (instrumentalitate/relevanţă internă); 3) de realizare a scopurilor
(expresivitate/relevanţă externă); 4) de integrare în sistemul social (expresivitate/relevanţă
internă).
- În teoria sa referitoare la schimbarea socială, Parsons a acordat importanţă unui număr de patru
procese: 1) ameliorarea adaptativă (A) – punerea la dispoziţia unităţilor sociale a unui câmp mai
larg de resurse: producţia economică e mai eficientă în uzină decât în căminul conjugal; 2)
diferenţierea (G) – corespunde fenomenului de demultiplicare a rolurilor, care implică creşterea
eficacităţii; 3) includerea (I) – denumeşte procesul prin care indivizii sau grupurile excluşi iniţial,
devin membrii autentici ai societăţii comunitare; 4) generalizarea valorilor (L) – necesitatea de
a adapta şi ridica valorile la un nou tip de sistem (mai complex decât precedentul) care apare.
- Omul este un individ supra-socializat, care se supune atât presiunilor externe instituţionalizate,
cât şi constrângerii interiorizate. Socializarea implică trei forme principale: 1) socializarea
primară, care se desfăşoară pe timpul copilăriei timpurii, în cursul căreia copilul este supus
influenţei părinţilor; 2) socializarea secundară, ce are loc prin intermediul învăţării normelor care
reglează relaţiile copilului cu egalii săi (fraţi, colegi, prieteni). Spre deosebire de familie, care
socializează copilul într-un climat profund afectiv, şcoala presupune un tip de socializare definit
prin instrumentalitate şi neutralitate afectivă; 3) socializarea continuă, care intervine în tot cursul
desfăşurării vieţii adultului, pe măsură ce acesta asimilează noi valori, dobândeşte noi experienţe
de viaţă, achiziţionează noi roluri sociale.

Pitirim SOROKIN (1889-1968) – doctor (1923), profesor la Universitatea Minnesota (1924-

1930), fondator al Departamentul de Sociologie al Universităţii Harvard (1930-1955) şi al Center
in Creative Altruism (1949), membru al I.I.S., preşedinte al A.S.A. (1965), a primit Premiul E.S.S.

~ 464 ~
(1963), participant la Revoluţia din 1917, condamnat la moarte şi graţiat de V. Lenin. A scris
Social and Cultural Dynamics (1941), Sociological Theories of Today (1966).
Idei principale:
- A elaborat analiza ştiinţifică a mobilităţii sociale (trecerea unui individ de la o poziţie socială
la alta). Pe acelaşi nivel al ierarhiei avem de-a face cu mobilitate orizontală, pe niveluri diferite,
mobilitate verticală, care poate fi ascendentă sau descendentă.
- A formulat o serie de principii ale mobilităţii: 1) mobilitatea socială creşte direct proporţional
cu masa societăţii şi cu eterogenizarea ei; 2) efectele mobilităţii sunt benefice pentru dezvoltarea
intelectuală a indivizilor, pentru creşterea inventivităţii lor şi a prosperităţii economice a
societăţii; 3) mobilitatea verticală întâmpină totdeauna rezistenţe sociale, ceea ce face ca să nu
existe o tendinţă perpetuă spre creşterea sau descreşterea mobilităţii unei societăţi.
- A clasificat societăţile în funcţie de mentalitatea lor culturală, care poate fi: 1) ideatică
(realitatea ca spirit); 2) senzitivă (realitatea materială); 3) ideală (sinteza celor două). Civilizaţia
vestică a interpretat-o ca fiind senzitivă, prognozând că va urma decadenţa sa şi emergenţa unei
noi ere ideatice sau ideale.
- Individul dispune de trei forme cognitive, distincte şi complementare: 1) cogniţia empirico-
senzorială, prin care intră în contact cu realitatea exterioară; 2) cogniţia raţională, prin care
elaborează raţionamentul logic; 3) cogniţia intuitivă, care permite sesizarea valorilor supra-
raţionale.
- Ceea ce într-o societate se consideră adevărat sau fals, ştiinţific sau neştiinţific este condiţionat
de natura culturii dominante.

Herbert SPENCER (1820-1903) - redactor al The Economist (1848-1853), membru al A.S.M.P.

(1883), a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură (1902). A scris Principles of
Psychology (1855), Principles of Sociology (1876-1896, 3 vol.), The Study of Sociology (1896).
Idei principale:
- Urmându-l pe zoologul francez Lamarck, a considerat dezvoltarea embrionară ca prototip al
dezvoltării popoarelor, dar nu a fost de acord cu Darwin care aprecia că dezvoltarea indivizilor
este un fenomen fundamental diferit de fenomenul dezvoltării popoarelor.
- Pentru a analiza socialul, s-a inspirat din fiziologie şi mecanică, descoperind în legea lui Baer,
principiul evoluţiei: materia trece de la o omogenitate nedefinită şi incoerentă la o eterogenitate
definită şi coerentă. Transpunând această lege în domeniul istoriei, Spencer a susţinut că
societăţile evoluează de la omogen la eterogen, de la simplu la complex.
- A introdus conceptul de evoluţie în lumea ştiinţifică şi a trasat axa evoluţiei: la extremele
acesteia se găsesc, pe de o parte, societăţile omogene, cu un înalt grad de coerciţie, conduse de
caste militare, şi de cealaltă parte, societăţile care se bazează pe diviziunea muncii, care respectă
libertatea individuală şi nu recurg la intervenţia statului. Evoluţia nu este nici lineară, nici nu
poate fi parcursă în acelaşi ritm de toate ţările.
- A fost deosebit de interesat de conceptul evolutiv al supravieţuirii celor mai puternici şi l-a
aplicat la studiul schimbării societăţilor. Modul său de a privi lucrurile, etichetat drept darwinism
social, l-a făcut să susţină că, dacă guvernul nu ar interveni, societatea s-ar debarasa de
neputincioşi, permiţându-le doar celor mai buni să supravieţuiască şi să se reproducă. De
exemplu, el s-a pronunţat împotriva educaţiei publice generale, pe motiv că o persoană care în
mod real vrea să înveţe va găsi într-un fel sau altul mijloacele să o facă.
- A comparat instituţiile societăţii cu organele corpului omenesc, remarcând o diferenţă: în corpul
uman există un singur organ care controlează restul părţilor, ceea ce nu se întâmplă în societate.
Conştiinţa socială nu se concentrează într-un singur punct, ci în toţi indivizii care compun corpul
societăţii. Aşadar, nu societatea, ci individul stă la baza unei organizări sociale eficiente.

~ 465 ~
Oswald A. SPENGLER (1880-1936) – doctor al Universităţii Halle (1904), profesor la
Universitatea Gottingen. A scris The Decline of the West (1918-1922, 2 vol.), The Hour of
Decision (1934).
Idei principale:
- A înlocuit paradigma liniară de reprezentare a istoriei universale cu paradigma ciclică,
considerând că istoria se constituie din biografia mai multor culturi (egipteană, greco-romană,
chineză, babiloneană, indiană, arabă), fiecare dintre acestea parcurgând un ciclu de viaţă identic,
de câteva sute de ani.
- A realizat o analogie a vieţii cu cele patru anotimpuri, realizând următoarele asocieri: primăvara
– naşterea şi copilăria; vara – tinereţea; toamna – maturitatea; iarna – bătrâneţea şi moartea.

Immanuel M. WALLERSTEIN (1930- ) - doctor al Universităţii Columbia (1959), profesor la

universităţile McGill (1971-1976) şi Binghamton (1976-1999), profesor emerit al Universităţii
Binghamton (1999-2005), editor al Studies in Modern Capitalism (1979-2010), director de studii
la E.H.E.S.S. (1983-1995), director al Fernand Braudel Center for the Study of Economics,
Historical Systems and Civilizations (1976-2005), membru al C.A.S.B.S. (1970), al S.R.A. (1980),
al World Association for International Relations (1983), al S.C.R. (1994) şi al A.A.A.S. (1998),
preşedinte al African Studies Association (1973) şi al I.S.A. (1994-1998), doctor honoris causa al
15 universităţi, a primit Premiul Sorokin (1975), Ordre des Arts et des Lettres (1984), Premiul
A.S.A. (2003), Kondratieff Gold Medal (2005). A scris The Modern World-System (1974-1989, 3
vol.), Decline of American Power (2003).
Idei principale:
- A elaborat teoria sistemului mondial, a subliniat importanţa factorilor economici asupra celor
politici şi ideologici în lumea mondială, a respins termenul de lumea a treia, a stratificat
societăţile în centre, semiperiferii şi periferii, considerând că schimburile economice dintre ţările
aparţinând acestor zone se produc în termeni inegali. Primele sunt state puternic integrate şi sunt
în centrul sistemului, celelalte sunt semi-integrate, respectiv slabe.
- A elaborat teoria proceselor de frontieră, considerând că, pe măsură ce sistemul se lărgeşte,
calitatea frontierei se schimbă. Ea îşi pierde calitatea de centru şi devine semiperiferială, pentru
a deveni spre marginile sale, periferială. Sistemul este evolutiv în centrul său şi involutiv în
periferie.
- Ariile centrale sunt economii conducătoare, ceea ce atrage după sine şi putere militară şi
culturală. Periferia constă din ariile coloniale sau subdezvoltate, al căror rol este de a furniza
materii prime şi produse primare ariilor centrale la termeni avantajoşi, de ieftinătate. Statele cu o
poziţie intermediară între cele două arii alcătuiesc semiperiferiile. Semiperiferia încearcă să
exploateze economic statele mai slabe în aria lor, unele state periferiale se pot mişca ascendent,
atingând eventual chiar centrul.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Appadurai, A. (1990). Modernity at Large. Cultural Dimensions of Globalizations. University
of Minnesota Press.
Asch, S. (1951). Effects of group pressure upon the modification and distorsion of judgement. În
H. Guetzkow (ed.). Group, leadership and men. Pitsburg: Carnegie Press.
Asch, S. (1956). Studies of independence and conformity: A minority of one against a unanimous
majority. Psychological Monographs. 416.
Back, K. (1951). Influence through social communication. Journal of Abnormal and Social
Psychology. 46, 9-23.
Bauman, Z. (1998). Globalization: The Human Consequences. New-York: Columbia University
Press.
Berry, J. (1967). Independance and conformity in subsistence–level societies. Journal of
Personality and Social Psychology. 7, 415-418.

~ 466 ~
Boas, F. (1887). Museums of Ethnology and their classification. Science. 9, 589.
Bogatu, N. (2002). Conduită de rol, sine şi personalitate. Bucureşti: Granada.
Boncu, Ş. (2000). Devianţa tolerată. Iaşi: Editura Universităţii "Al.I.Cuza".
Boudon, R. (1979). La logique du social. Paris: Hachette.
Chirot, D., Hall, T. (1982). World-System Theory. Annual Review of Sociology. 8, 81-106.
Cohen, P. (1968). Modern Social Theory. Londra: Heinemann Educational Books Ltd.
Comte, A. [1830-1842](1968). Cours de philosophie positive. Paris: Anthropos.
Cooter, R. (1996). Descentralized Law for a Complex Economy: The Structural Approach for
Adjucating the New Law Merchant. University of Pennsylvania Law Review. 144, 1643-1662.
Cristea, I. (2001). Configuraţii ale raportului dintre ordine şi schimbare în societatea
contemporană. Revista Română de Sociologie. 5-6, 553-572.
Crutchfield, R. (1955). Conformity and Character. American Psychologist. 10, 191-198.
Dahrendorf, R. (1959). Class and Class Conflict in Industrial Society. Stanford: Stanford
University Press.
Dahrendorf, R. (1969). Out of Utopia. În L. Coser şi B. Rosenberg (eds.) Sociological Theory.
Londra: Macmillan.
Davies, J. (1962). Toward a Theory of Revolution. American Sociological Review. 27, 5-19.
Davis, K. (1948). Human Society. New York: Macmillan.
Durand, J., Weil, R. (1990). Le changement social. Sociologie contemporaine. Paris: Vigot.
Durkheim, E. (1893). De la division du travail social. Paris: Alcan.
Durkheim, E. [1895](1974). Regulile metodei sociologice. Bucureşti: Ştiinţifică.
Duval, S., Wicklund, R. (1972). A theory of objective self-awareness. New York: Academic
Press.
Eagly, A. (1978). Sex differences in influenceability. Psychological Bulletin. 85, 86-116.
Eagly, A., Carli, L. (1981). Sex of researcher and sex-typed communication as determinants of
sex differences in influenceability: A meta-analysis of social influence studies. Psychological
Bulletin. 90, 1-20.
Eagly, A., Wood, W., Fishbaugh, L. (1981). Sex differences in conformity: surveilance by the
group as a determinant of male conformity. Journal of Personality and Social Psychology. 40,
384-394.
Etzioni, A. [2001](2002). Societatea monocromă. Iaşi: Polirom.
Friedman, T. [1999](2001) Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea. Bucureşti:
Fundaţia PRO.
Giddens, A. (1991). Modernity and Self-Identity: Self and Society in the Late Modern Age.
Cambridge: Polity Press.
Golu, P. (1981). Normă. În A. Tucicov-Bogdan, S. Chelcea, M. Golu, P. Golu, C. Mamali şi P.
Pânzaru. Dicţionar de psihologie socială. Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Hägerstrand, T. (1965). A Monte-Carlo approach to diffusion. Archives Européennes de
Sociologie. 1, 43-67.
Hobbes, T. [1650] (1951). Leviathan. Bucureşti: de Stat.
Huberman, A. [1973] (1978). Cum se produc schimbările în educaţie: contribuţie la studiul
inovaţiei. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.
Iluţ, P. (1995). Structurile axiologice din perspectivă psihosocială. Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică.
Johnson, A. [1995] (2007). Dicţionarul Blackwell de sociologie. Bucureşti: Humanitas.
Kelley, H., Lamb, T. (1957). Certainty of judgement and resistence to social influence. Journal
of Abnormal and Social Psychology. 55, 137-139.
Kiesler, C. (1963). Attraction to the group and conformity to group norms. Journal of Personality.
31, 558-569.
Kurtz, L., Turpin, J. (1999). Encyclopedia of Violence, Peace and Conflict. San Diego:
Academic Press.

~ 467 ~
Lenski, G., Lenski, J. (1982). Human societies. ed. a IV-a. New York: McGraw-Hill.
Lewin, K. [1947](2001). Frontiere în dinamica grupurilor I. Concept, metodă şi realitate în
ştiinţa socialului, echilibre sociale şi schimbare socială. În P. De Visscher şi A. Neculau (coord.).
Dinamica grupurilor. Texte de bază. Iaşi: Polirom.
Light, D., Keller, S. (1975). Sociology. New York: Alfred A Knoff.
Lorge, I. (1936). Prestige, Suggestion and Attitudes. Journal of Social Psychology. 7, 386-402.
Luchman, N. (1984). The “state” of the political system. Uhlenberck: Wassenaar.
Mann, L. (1969). Social Psychology. Sydney: John Wiley&Sons.
Marx, K. [1864](1967). Capital. În K. Marx şi F. Engels. Opere. Bucureşti: Politică.
Maisonneuve, J. (1993). La dynamique des groupes. Paris: P.U.F.
McAdams, R. (1997). The Origin, Development, and Regulation of Norms. Michigan Law
Review. 96, 338-381.
Mendras, H., Forsé, M. (1983). Le changement social. Paris: Armand Collin.
Menzel, H. (1957). Public and private conformity under different conditions of acceptance in
the group. Journal of Abnormal and Social Psychology. 55, 398-402.
Merei, F. (1949). Group leadership and institutionalization. Human Relations. 2, 23-39.
Miles, M. (1964). Innovation in education: some generalizations. În M. Miles (ed.) Innovation
in education. New York: Teachers College Press.
Mullen, B. (1983). Operationalizing the effect of the group on the individual: A self-attention
perspective. Journal of Experimental Social Psychology. 19, 295-322.
Moland, J.Jr. (1996). Social Change, Social Inequality and Intergroup Tensions. Social Forces.
75, 403-421.
Neculau, A. (1996). O perspectivă psihologică asupra schimbării. În A. Neculau (coord.)
Psihologie socială. Aspecte contemporane. Iaşi: Polirom.
Neculau, A. (1999). Memoria pierdută. Eseuri de psihosociologia schimbării. Iaşi: Polirom.
Park, R. (1928). Race and Culture. Chicago: Free Press.
Parsons, T. (1937). The Structure of Social Action. New York: McGraw-Hill.
Parsons, T. (1951). The Social System. New York: Free Press.
Radu, I., Iluţ, P., Matei, L. (1994). Psihologie socială. Cluj-Napoca: EXE S.R.L..
Raven, B. (1959). Social influence on opinions and the communication of related content. Journal
of Abnormal and Social Psychology. 58, 119-128.
Raynaud, J. (1993). Les régles du jeu. L'action collective et la régulations sociale. Paris:
Armand Collin.
Rădulescu, S. (1994). Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale.
Bucureşti: Computer Publishing Center.
Ritzer, G. [1998] (2003). Mcdonaldizarea societăţii. Bucureşti: Comunicare.ro.
Ritzer, G., Kammeyer, K., Yetman, N. (1987). Sociology: Experiencing a Changing Society.
Boston: Allyn&Bacon.
Riviere, C. (1978). L’analyse dynamique en sociologie. Paris: PUF.
Rocher, G. (1968). Le changement social. Paris: HMH.
Rokeach, M. (1973). The Nature of Human Values. New York: Free Press.
Samelson, F. (1957). Conforming behaviour under two conditions of conflict in the cognitive
field. Journal of Abnormal and Social Psychology. 55, 181-187.
Schaefer, R., Lamm, R. (1995). Sociology. ed. a V-a. New York: McGraw-Hill.
Schifirneţ, C. (1999). Sociologie. Bucureşti: Economică.
Sistrunk, F., McDavid, J. (1971). Sex variable in conforming behaviour. Journal of Personality
and Social Psychology. 17, 200-207.
Slosberg, W., NesSmith, W. (1983). Contemporary American Society: An Introduction to Social
Sciences. St. Paul: West Publishibg Co.
Smelser, N. (1959). Social Change in the Industrial Revolution: An Application of Theory to The
British Cotton Industry. Chicago: University of Chicago Press.

~ 468 ~
Sorokin, P. (1941). The Crisis of Our age. New York: E.P. Dutton.
Spengler, O. (1926). The Decline of West. New York: Knopf.
Stang, D. (1972). Conformity, ability and self-esteem. Representative Research in Social
Psycgology. 3, 97-103.
Stonequist, E. (1937). The Marginal Man: A Study in Personality and Culture Conflict. New
York: Scribner.
Thomas, W., Znaniecki, F. (1918). The Polish peasant in Europe and in America. New-York:
Dover.
Toynbee, A. (1946). A Study of History. New York: Oxford University Press.
Vlăsceanu, L. (1993). Schimbare socială. În C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (coord.). Dicţionar de
sociologie. Bucureşti: Babel.
Walker, M., Andrade, M. (1996). Conformity in the Asch task as a Function of Age. Journal of
Social Psychology. 136, 367-373.
Wallerstein, I. [1974] [1979] [1980] (1992). Sistemul mondial modern. Vol.I.II.III. Bucureşti:
Meridiane.
Watson, G. (1967). Resistance to Change. În G. Watson (ed.) Concepts for social change.
Washington: Institute for Applied Behavioural Science.

~ 469 ~
 XV. TERORISMUL – PERSPECTIVĂ
PSIHOSOCIOLOGICĂ

Terorismul – delimitări conceptuale

Terorismul este un fenomen social, a cărei dominantă o reprezintă
acţiunea violentă, îndreptată împotriva vieţii omeneşti, executată (declanşată)
după un scenariu aparte, din cauza motivaţiilor ideologico-politice şi religioase
ale actorilor şi practicanţilor lui.

Terorismul reprezintă folosirea unui mijloc de acţiune violent, în mod repetat şi în

scopul de a induce teamă, de către indivizi, grupări sau organisme statale (semi)
clandestine,
în scopul atingerii unor scopuri politice sau criminale.
(Schmid şi Jongman, 1988)

Actele teroriste sunt adesea spectaculoase, concepute să îngrozească şi să

influenţeze o audienţă largă, mai presus de victimele propriu-zise. Scopul este de
a folosi impactul psihologic al violenţei sau al ameninţării cu violenţa pentru a
induce o schimbare politică, socială sau religioasă.

Caracteristicile terorismului:
 este un act premeditat, nu impulsiv;
 este politic şi nu infracţional;
 este îndreptat împotriva civililor şi nu împotriva ţintelor militare;
 este executat de către grupări sub-naţionale şi nu de către forţele armate ale unui
stat.
(Pillar, 2001)

Unii autori consideră că este discutabilă presupunerea conform căreia

efectul psihologic al terorismului este predominant în mintea teroriştilor în
momentul în care acţionează. Adesea, primul scop al terorismului pare să fie
acela de a ucide, mai degrabă decât de a înspăimânta.

Caz real:
Doborârea unui avion american de pasageri, deasupra localităţii Lockerbie, în anul 1988,
de către terorişti libieni ar fi avut drept scop răzbunarea pentru atacarea acestei ţări de către SUA
în 1986 şi nu intimidarea unei audienţe (Guelke, 1998). Cu siguranţă, răzbunarea se pare că a
provocat o parte din acţiunile teroriste caracteristice „problemelor” din Irlanda de Nord. De

~ 470 ~
asemenea, atacurile de la 11 septembrie 2001, asupra Statelor Unite ale Americii se pare că au
fost motivate în primul rând de răzbunare şi de dorinţa de a ucide un număr cât mai mare de
indivizi şi doar într-o mai mică măsură de aspiraţiile politice ale Al Qaeda.

Primul scop al terorismului pare să fie acela de a ucide, mai degrabă decât de a
înspăimânta.

Din această perspectivă, este important să menţionăm faptul că, nu orice

violenţă de natură politico-ideologică poate fi privită ca un act terorist, tendinţa
de a eticheta anumite acte ca fiind teroriste sau nu fiind legată de originea
identităţii autorilor. Din acest punct de vedere, terorismul depinde de cel care
judecă fenomenul: „cel care unuia îi pare terorist, pentru altul poate reprezenta
un luptător pentru libertate” (Jaber, 1977).
De altfel, iniţial, conceptului de terorism i-a fost atribuit un sens pozitiv,
conducătorul Revoluţiei franceze, Maximilien Robespierre, considerându-l un
element vital pentru supravieţuirea noii republici: „Terorismul nu reprezintă
altceva decât justiţie – eficientă, severă, inflexibilă; prin urmare este o emanaţie
de forţă; nu este un principiu special ci o consecinţă a principiului democraţiei
aplicat necesităţilor urgente ale ţării noastre”1. Nu putem să nu sesizăm aici
similitudinea retoricii robespierrene cu cea folosită de statul israelian în
justificarea acţiunilor întreprinse împotriva populaţiei palestiniene din teritoriile
ocupate.
Numai că explicaţiile, ca şi realităţile n-au rămas în acest
stadiu. Terorismul a evoluat, a devenit impregnat de sensuri
negative şi, pe măsura trecerii timpului, a cunoscut din ce în ce
mai multe forme de manifestare. Iată, de exemplu, cele mai
importante diferenţe dintre terorismul clasic şi cel contemporan:
 grupările teroriste contemporane nu reprezintă entităţi organizaţionale
bine definite, care să dispună de un aparat de comandă vizibil, fiind mai degrabă
organizaţii formate din celule puţin distincte. Aceste organizaţii nu sunt
organizate ca structuri ierarhice, piramidale, identificate prin prezenţa unui lider
sau comandant, funcţionând, mult mai competitiv, de-a lungul unor reţele liniare.

1
Modern History Sourcebook: Maximilien Robespierre: Justification of the Use of Terror, www.
fordham.edu.
~ 471 ~
 Noul terorism tinde să adopte forma de organizare de tip reţea, cu o ierarhie minimă.

Astfel, latura organizaţională a noului tip de terorism tinde să fie difuză,

conform principiului leaderless resistance: ierarhia este înlocuită cu o reţea de
„celule fantomă”, care comunică între ele în mod acoperit şi oferă o modalitate
flexibilă de acţiune, protejând în acelaşi timp securitatea întregii organizaţii. Toţi
indivizii dintr-un grup acţionează în mod independent unul de altul şi nu cer
instrucţiuni vreunui cartier general sau lider, pentru că ei ştiu exact ce au de
făcut.

Atentatele cu bombă din Franţa, de la începutul anilor 1990, puse la cale de Grupul
Islamic Armat, au fost executate de o organizaţie de tip reţea,
cu centrul de comandă şi control în Londra, case conspirative în Belgia şi ţinte
vizate în Franţa.

 revendicările grupărilor teroriste clasice erau clar cunoscute, fiind de

natură politică, naţională sau religioasă. În prezent, pe măsură ce aparatul de
control şi comandă al grupărilor teroriste clasice s-a erodat, membrii acestora au
îmbrăţişat ideea ca independenţa acţională este benefică îndeplinirii
ambiţioaselor tipuri de operaţiuni planificate, remarcându-se o dorinţă sporită de
a produce un număr masiv de victime, în mod nediscriminatoriu;
 pentru unele grupări, terorismul a evoluat de la a fi un mijloc de a atinge
un scop la scopul însuşi. Săvârşirea violenţei este simplificată şi, pe măsură ce
devine mai nediferenţiată, teroriştii înşişi devin mai puţin interesaţi în
revendicarea atentatelor comise. Se impune comparaţia cu trendul anilor 1970-
1980, când grupările teroriste erau “mândre” de a fi dus la îndeplinire o
operaţiune, emiţând comunicate prin care explicau în ce mod au comis atentatele.
Grupările teroriste se descriu a fi mişcări de eliberare naţională, luptători
împotriva opresiunilor sociale, economice, religioase sau imperialiste, sau a
oricărei combinaţii între acestea, printre revendicările acestora numărându-se
schimbări sociale conforme cu ideologiile de dreapta sau de stânga, aspiraţii
asociate cu credinţe religioase, contracararea abuzurilor de ordin etnic, a
problemelor legate de mediu, protecţia animalelor sau chestiuni sociale
controversate cum ar fi avorturile (Merari, 1993).

~ 472 ~
 Tipuri de organizaţii teroriste:
 naţionaliste
 etnic-separatiste
 fundamentalist-religioase
 extremiste (de stânga sau de dreapta)
 anarhiste

Tipologia fenomenului terorist nu se bazează, totuşi, pe o delimitare clară

a tipurilor descrise. Un exemplu elocvent este reprezentat de gruparea
palestiniană Hamas care poate fi caracterizată, atât ca fundamentalist-islamică,
cât şi ca etnic-separatistă.

Mass-media – arma terorismului

Terorismul este poate singurul fenomen social şi politic ce ocupă o poziţie
contradictorie: deşi întreaga sa existenţă depinde de secret şi este plasată în sfera
obscurului, actele sale nu capătă sens decât cu condiţia de a fi făcute publice. Mai
mult, terorismul constituie o armă care depinde de transmiterea unei ameninţări
către marele public (mass-media ca unic factor care poate presa puterea în direcţia
satisfacerii cererilor teroriste), în condiţiile în care politica puterii este una de
refuz ab ovo al negocierii.

Terorismul contemporan este un fenomen indisociabil de comunicarea de masă.

Aşadar, era spectacolului este şi era terorismului (Wieviorka şi Wolton,

1987). Sub aspectul criteriilor care determină în general publicarea unei ştiri,
terorismul oferă media un material de lucru de valoare incalculabilă, constituind
sine qua non o ştire de senzaţie, de primă pagină. Drept rezultat, mass media se
ocupă „în mod generos şi gratuit de afacerile terorismului cu un veritabil
entuziasm şi un zel profesional foarte eficace” (Hacker apud Wieviorka şi
Wolton, 1987).

Dreptul la informare al publicului este superior tuturor celorlalte drepturi ?

(dreptul ostaticului la viaţă, dreptul teroriştilor la o judecată dreaptă, dreptul societăţii
de a se apăra)

~ 473 ~
 J. Curran (2002) realizează o scurtă trecere în revistă a efectelor virtual
dăunătoare ale mediatizării accentuate a actului terorist:
 platformă pentru exprimarea viziunilor extremiste care provoacă
violenţă şi subminează autoritatea statului;
 model de imitat, prin prezentarea actelor teroriste creşte probabilitatea
ca şi alte grupuri să adopte aceleaşi metode;
 subminarea operaţiunilor poliţieneşti aflate în desfăşurare prin punerea
în pericol a vieţii ostaticilor şi a forţelor de ordine;
 inducerea unei presiuni asupra autorităţilor care limitează puterea de
luare a deciziilor;
 întărirea sentimentului puterii resimţit de terorişti, în special în cazurile
patologice;
 accentuarea denaturată a laturii spectaculare, senzaţionale prin natura
competitivă a activităţii jurnalistice, având ca rezultat transformarea violenţei
publice în divertisment în detrimentul informării;
 instantaneitatea şi anumite practici conexe acesteia (convorbiri
telefonice cu teroriştii) transformă jurnaliştii în participanţi direcţi la eveniment,
creatori ai acestuia şi îi pune în ipostaze pentru care nu au competenţa necesară
(negociator, justiţiar etc.).
Pe cât de evidentă este relaţia dintre terorism şi mass-media, pe atât de
complexă. Aceasta este determinată de o neîncredere reciprocă ce se întretaie cu
o nevoie reciprocă: terorismul are nevoie de publicitate, iar media au nevoie de
audienţă. Logica internă a ambelor entităţi dă naştere unei situaţii în care fiecare
răspunde cel mai bine şi cel mai eficient nevoilor celuilalt.

Terorismul are nevoie de publicitate, iar media au nevoie de audienţă.

Instituţiile specializate în comunicarea de masă – în măsura în care îşi

respectă misiunea primordială de a informa – funcţionează după o logică
editorială dominată de cultul evenimentului, a ”faptului socialmente
semnificativ”, adică acela care influenţează existenţa unui număr mare de
oameni. În funcţie de ingredientele sale, evenimentul este valorizat sau nu după
anumite atribute ale acestora şi în funcţie de două axe cu valoare de principii
fundamentale (Petcu, 1999):
 ordinar – extraordinar;
 apropiat – depărtat.

~ 474 ~
 Sub acest aspect, se remarcă preferinţa publicului pentru extraordinar şi
pentru faptele aflate în proximitatea geografică, temporară, afectivă, socio-
profesională. Locul unde se află un fapt pe cele două axe determină interesul şi
influenţa asupra publicului, care dictează, în ultimă instanţă, ierarhia
evenimentelor în agenda zilnică a instituţiei media. Astfel, putem înţelege de ce
actele teroriştilor sunt fără excepţie mediatizate.
Terorismul pus în relaţie cu acest efect, de care agenţii săi sunt pe deplin
conştienţi, devine o profeţie care se autoadevereşte: publicul se aşteaptă
întotdeauna la fapte mai şocante, mai spectaculoase, iar teroriştii se văd motivaţi
să producă acţiuni mai spectaculoase şi mai şocante (fie prin metodele folosite,
fie prin volumul de pagube şi victime, fie prin ţintele lovite etc.).

Mass-media are nevoie constantă de diversitate iar teroriştii trebuie să inoveze

constant.
Ei sunt, într-un fel, super-distracţia timpurilor noastre.
(Laqueur, 1987)

De multe ori teroriştii se comportă asemeni unor specialişti în

comunicare, iar o componentă fundamentală a strategiei teroriste este strategia
mediatică. Aceasta presupune modalităţi specifice de acţiune, ţinte specifice,
arme specifice care constituie tot atâtea “mărci de recunoaştere”. Elaborându-şi
adevărate planuri media, organizaţia teroristă mizează pe două tipuri de efecte
(Marret, 2002):
 efectul de saturaţie obţinut prin atentate multiple concentrate pe o
perioadă scurtă de timp, în locuri publice alese la întâmplare. Rezultatul
este o stare generalizată de panică şi insecuritate rezultată din posibilitatea
desfăşurării unui astfel de atac în orice loc la orice oră.
 efectul de ţintire a unor simboluri ale entităţii vizate sau a unor
personalităţi cunoscute. Rezultatul în acest caz este scăderea moralului
general dar mai ales a încrederii în capacitatea sistemului atacat de a ţine
sub control ameninţarea teroristă.
M. Wieviorka şi D. Wolton (1987) identifică o serie de riscuri privind
manipularea presei de către terorişti.
Un prim risc, ce derivă din misiunea primordială a jurnalistului
(informarea), este dat de posibilitatea ca media să inventeze explicaţii pentru
actele teroriste sau să le preia din surse implicate politic, fără a avea răgazul şi
informaţiile necesare pentru formarea unei idei adecvate despre ceea ce se

~ 475 ~
întâmplă. Mai mult decât atât, motivaţiile jurnaliştilor specializaţi în domeniu îi
plasează din start pe aceştia în sfera subiectivităţii. Riscul basculării de la o
relatare neutră la implicare, în sensul interpretărilor şi justificărilor, creşte
proporţional cu apropierea jurnalistului de mediul care-l fascinează.

Trecerea jurnalistului de la neutralitate la subiectivitate

creşte proporţional cu implicarea acestuia în mediul care-l fascinează.

Teroriştii au, în fapt, interesul de a bloca procesele de comunicare, deci

nu vor oferi informaţii unui jurnalist decât dacă acesta oferă publicului ceea ce ei
doresc să ofere. Orice altă poziţie adoptată de jurnalist atrage după sine irosirea
unei munci grele şi costisitoare cum este ancheta jurnalistică.

Ad-terorism: formă de manipulare folosită de terorişti

prin intermediul publicităţii sau reclamei din mass-media.

Profesioniştii evenimentului sunt puşi prin urmare în faţa unei alegeri: fie
relatează fenomenul din afară depinzând de versiunile oficiale, neclare şi
incomplete, fie demarează o anchetă în miezul problemei care, dincolo de
riscurile evidente, îi pune într-o anume dependenţă de mesajul manipulator al
teroriştilor.
Din această situaţie rezultă un alt risc, opus celui precedent: tentaţia
acordării unei încrederi oarbe mesajului oficial. Manipularea se manifestă în
acest caz, nu asupra faptelor în sine, ci prin influenţarea cadrului de analiză, a
perspectivei din care sunt văzute faptele în contextul în care jurnaliştii au nevoie
absolută de informaţii. Media şi organizaţiile teroriste nu sunt singurele entităţi
care dobândesc un câştig de pe urma actelor teroriste (primii audienţă şi cei din
urmă publicitate). Uneori, chiar puterea guvernantă poate specula acest tip de
violenţă fiind interesată în supra-accentuarea gravităţii pericolului terorist, fie
pentru a justifica măsurile de intensificare a aparatului de securitate publică şi
limitarea libertăţilor civice (care întăresc evident status quo–ul), fie pentru a
deturna atenţia opiniei publice de la problemele sociale şi economice. În ambele
situaţii puterea îşi poate consolida poziţia şi poate atrage adeziunea maselor sub
umbrela acţiunii colective şi coezive împotriva unui duşman comun, fără a depăşi
limitele democratice.

~ 476 ~
 Plecând de la aceste riscuri, observăm că mass-media are mai degrabă un
rol negativ asupra opiniei publice, în prezentarea ştirilor legate de terorism.
Restricţionarea semnificativă a demersurilor de informare – cu alte cuvinte
cenzura – ar avea ca rezultat consecinţe diferite, dar la fel de negative. Ce soluţii
are statul democratic în această situaţie?
Practic, principala dispută în privinţa limitelor până la care poate merge
acoperirea mediatică a terorismului este caracterizată prin două poziţii, pe cât de
legitime în teorie, pe atât de antagoniste în practică:
 pe de o parte, media reclamă dreptul său nelimitat de acces la
informaţii de interes public şi de exprimare în toate aceste probleme – inclusiv în
cea teroristă. Acest drept este conferit de actul constituant al oricărei societăţi
democratice (vezi primul amendament în Constituţia S.U.A.; Art. 30 şi 31 din
Constituţia României ş.a.).
 pe de altă parte, autorităţile statale abilitate în combaterea
terorismului opun iniţiativelor intruzive ale media considerentul că asemenea
drepturi nu pot fi percepute ca nelimitate şi nu trebuie folosite în moduri care pot
pune în pericol vieţi omeneşti.

Presa trebuie să scape, în aceeaşi măsură, de tirania opiniei publice, dar şi de cea a
secretului.
În această poziţie intermediară, aparent inconfortabilă, soluția rezidă în etica
informării.
(Wieviorka şi Wolton, 1987)

În legislaţia sistemelor democratice privind dreptul de acces la informaţii

al media, se conturează practica restrângerii prealabile, care constă în stabilirea
unor limitări legale specifice ale activităţii presei față de derularea unui anumit
eveniment problematic. Situându-se la limita respectării principiilor
constituţionale ale dreptului la informare, această practică se poate dovedi
funcţională în situaţii speciale cum ar fi starea de asediu sau starea de necesitate.
Totuşi, relaţia terorism-mass-media este un teren prea nesigur pentru a
putea fi tratat de coduri deontologice, deoarece acestea nu pot cuprinde toate
situaţiile în care se poate afla mass-media vizavi de actul terorist, actorii şi
victimele acestuia.

~ 477 ~
 Liderii terorişti: repere psihosociologice
În general, în literatura de specialitate este prezentată ideea că liderul
terorist aparţine clasei de mijloc şi are o educaţie foarte bună (realizată, de obicei,
în cadrul unor universităţi de elită din statele foarte dezvoltate). Acest aspect
poate determina acutizarea sentimentelor de nedreptate, ajunse până la obsesie în
urma adâncirii frustrărilor.
Se consideră, totodată, că indivizii respectivi sunt charismatici,
comunicativi, specializaţi în strategii militare şi în analiza şi prelucrarea
informaţiilor. În general, liderul grupării este cel care defineşte politica
organizaţiei, îi stabileşte direcţiile de acţiune şi organizează acţiunile acesteia.
Cercetările întreprinse au identificat o serie de constante, tipice
persoanelor aflate în fruntea grupărilor teroriste:
 elemente cu specific psihopatologic
Psihologul B. Berkowitz (1972) a identificat şi descris şase tipuri de
personalităţi care ar putea recurge la utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea
armelor de distrugere în masă: paranoizii, paranoizii-schizofrenici,
personalităţile accentuate de tip borderline, schizofrenii, personalităţile pasiv-
agresive şi cele sociopate. Pe aceştia din urmă îi considera a fi cei mai suspecţi
să mânuiască astfel de arme. Dimpotrivă, J. Stern (1999), expertă în terorism,
consideră că schizofrenii şi sociopaţii îşi pot dori să comită acte de distrugere în
masă, dar nu este mai probabil pentru ei decât pentru alţii să realizeze acest
lucru, argumentând că, pentru desfăşurarea unor astfel de acţiuni este necesar un
efort comun, de grup, pe care indivizii cu probleme precum cele menţionate, nu
l-ar putea realiza.
 vârsta
Dacă vârstele membrilor grupării sunt, de obicei, foarte fragede, liderii
sunt persoane mature, cu vârste mult mai ridicate. În Brazilia, în organizaţia de
gherilă urbană înfiinţată de Marighella, liderii aveau între 48 şi 52 de ani,
Marighella însuşi, considerat teoreticianul terorismului urban, a fost ucis de către
poliţie la 58 de ani (1969). Un destin asemănător a avut Mario Santucho,
fondatorul şi liderul Armatei Populare Revoluţionare, care avea 40 de ani când a
murit în lupta cu forţele guvernamentale.
 sexul
Ca şi tipar organizaţional se poate afirma că cele mai multe femei incluse
în rândurile structurilor de conducere ale reţelelor teroriste se regăsesc la nivelul
grupărilor de stânga.

~ 478 ~
 De asemenea, s-a remarcat recurenţa acestui fenomen în rândurile mai
multor grupări teroriste din Germania (de exemplu, Red Zora, un grup terorist
care a activat în Germania între anii 1970-1987, recruta doar femei). Printre cele
mai cunoscute femei terorist din acest spaţiu se numără Susanne Albrecht,
Gudrun Ensselin-Esslin şi Ulrike Meinhof. Specialiştii domeniului au avansat şi
o explicaţie referitoare la numărul mai mare al femeilor terorist şi chiar al
femeilor - lider terorist din acest areal, şi anume faptul că acestea sunt mai
emancipate şi mai liberale în gândire comparativ cu semenele lor din alte state
europene. Conform altor opinii, furia femeilor germane este mai mare deoarece
constituie o rezultantă a complexului de vinovăţie specific întregii naţiuni, o
modalitate de a spune că dacă mamele lor şi-ar fi afirmat punctul de vedere pe
vremea lui Hitler, multe atrocotăţi ar fi fost evitate (Hudson, 1999).
 statutul
În general, grupările teroriste recrutează persoane necăsătorite deoarece
utilizarea acestora permite o mai bună gestionare a operaţiunilor şi diminuează
vulnerabilităţile acestora. Și, totuși, cea mai mare parte a liderilor terorişti
căsătoriţi sunt femei, probabil pe fondul lipsei de drepturi a femeii islamice
necăsătorite.
L. Weinberg şi W. Eubank (1987) fac o observaţie interesantă referitoare
la femeile terorist din Italia. Aceştia observă că 27 % dintre subiecţi au legături
de familie cu alţi terorişti, ceea ce le permite să concluzioneze că drumul pe care
acestea l-au parcurs pentru a ajunge la grupările teroriste a fost, adesea, pietruit
de deciziile existente în familie sau de experienţele traversate de către membrii
acesteia.
 clasa socială
Datele statistice reflectă faptul că majoritatea membrilor reţelelor teroriste
provin din clasa de mijloc. Aceeaşi constatare este valabilă şi pentru liderii
acestor grupări. Cum poate fi explicată această constantă?
Avansăm în acest context următoarea ipoteză: indivizii clasei de mijloc
au specializări (avocat, medic, profesor etc.) care încurajează schimbul de idei,
creează premisele pentru susţinerea acestora, antrenează capacitatea de
persuadare a celuilalt şi buna interrelaţionare, şi, de multe ori, acest pattern
comportamental este aplicat în sfera familiei, referindu-ne inclusiv la educaţia
copiilor. Din acest motiv, este mult mai probabil ca indivizii care provin dintr-un
astfel de mediu să manifeste mai multă iniţiativă, să aibă un curaj mai mare să-şi
susţină ideile, chiar dacă acestea au o coloratură negativă, cu accente de tip
terorist.

~ 479 ~
  educaţia şi ocupaţia
Deoarece foarte multe campusuri universitare reprezentau zone
neimportante pentru organele de aplicare a legii, erau locuri foarte atractive
pentru terorişti. Poate acesta este un motiv, care corelat cu tinereţea celor care
aderă la astfel de reţele şi cu faptul că provin din medii unde era valorizată
formarea intelectuală, a condus la înregistrarea unui număr foarte mare de
studenţi în rândul teroriştilor.
În plus, această clasă socială poate constitui un teren foarte fertil pentru
diseminarea ideologiei religioase sau socio-politice a acestor grupări. L.
Weinberg şi W. Eubank (1987) au observat că 35% dintre femeile care aderaseră
la grupările teroriste fuseseră anterior studente, 20% profesoare şi 23%
funcţionare, asistente medicale, tehniciene sau secretare.
Pe de altă parte, este firesc ca persoanele foarte bine educate să ocupe
poziţii importante în cadrul structurii organizaţiei. Majoritatea liderilor terorişti
se înscriu în tiparele unei educaţii de nivel superior, şi în acest sens putem furniza
exemple celebre precum cel al "Şacalului" (Illich Ramírez Sánchez), care a reuşit
să se transforme dintr-un student mediocru la Stafford House Tutorial College,
într-unul de prim nivel în Earls Court Tutorial College.
Dar numărul celor care au beneficiat de o poziţie socială respectabilă şi
de ocupaţii onorabile este foarte mare. Astfel, Marighella fusese politician şi
chiar membru al parlamentului, Yasir Arafat (PLO) obţinuse diploma de inginer,
iar liderii grupării Baader-Meinhof erau avocaţi şi jurnalişti. Enumerarea poate
să continue cu medicul George Habache (liderul Frontului Popular pentru
Eliberarea Palestinei), sociologul Curcio (fondatorul Brigăzilor Roşii din Italia),
economistul Santucho (Armata de Eliberare Populară din Argentina) sau cu
avocatul Sendic (Tupamaros).
 capacitatea de organizare
Nu oricine devine lider, iar literatura de specialitate ne demonstrează că
indivizii care obţin funcţii de conducere nu trebuie să posede calităţi deosebite.
Dar este important pentru aceştia să poată gestiona resursa umană, să
demonstreze abilităţi organizatorice. În funcţie de acest considerent, gruparea
teroristă poate să devină mai puternică sau, dimpotrivă, se poate confrunta cu
haosul organizaţional.
 necesitatea defulării
Considerăm că defularea reprezintă una dintre motivaţiile importante ce
pot explica implicarea în acte teroriste. Reţelele teroriste sunt rareori intimidate,
nu au teamă și nu le e frică de oprobiul public. Adesea, cel mai important lucru

~ 480 ~
pentru membrii organizaţiei este să obţină satisfacţie din actele pe care le
realizează. De aceea, violenţa îndreptată împotriva inamicului perceput este
amplificată la maximum. Pe de altă parte, beneficiul psihic realizat pare a
justifica, din punctul lor de vedere, orice sacrificiu.
Această sumară sinteză a trăsăturilor specifice liderilor grupărilor
teroriste nu ne permite să identificăm un pattern al personalității teroristului, dar
ne ajută să conturăm o serie de coordonate constant regăsite la acest nivel.
Indiferent de trăsăturile discutate mai sus considerăm că identificarea modului în
care se formează fiecare individualitate, ideologia la care aderă şi cu care se
identifică, motivele care stau la baza acestei alegeri etc. ne pot furniza date foarte
utile pentru înţelegerea modului de funcţionare a grupărilor teroriste pentru că,
de cele mai multe ori, înţelegând liderul avem posibilitatea de a înţelege gruparea.

Reacţii ale populaţiei civile în faţa acţiunilor teroriste: o analiză

psihosociologică
Din perspectivă teoretică, există două modallităţi de reacţie a populaţiei
la situaţiile de criză:
 una, care este centrată pe tema haosului colectiv, în care
stereotipul social accentuează transformarea comunităţii într-o adevărată junglă
socială. Imaginea obişnuită evocată de către imaginarul colectiv în astfel de
situaţii este una a colapsului social: indivizii intră în panică, devin ostili sau se
comportă agresiv faţă de ceilalţi, pe care de multe ori îi exploatează. Se spune că
jaful este obişnuit şi este necesară intervenţia autorităţii pentru a inhiba reapariţia
acestor porniri atavice. De asemenea, mulţi fug din zona dezastrului, comunitatea
rămânând descoperită din punct de vedere al resurselor sale umane şi materiale.
 alta, care prezintă o perspectivă radical diferită: panica nu apare
atât de des iar, în termenii comportamentului colectiv, cei mai mulţi se comportă
într-o manieră pozitivă, îi ajută pe ceilalţi, nu dau frâu liber fricii, ci se confruntă
cu situaţia, încercând să se adapteze. Din această perspectivă, imediat după
momentul catastrofei prevalează unitatea şi mobilizarea comunităţii,
întrajutorarea, altruismul şi comportamentul prosocial (Perry şi Lindell, 2003).
Pentru a ne face mai clar înţeleşi, vom trata diferenţiat reacţiile individului
din timpul atentatului terorist şi din momentele imediat ulterioare crizei, dar şi
efectele pe termen lung pe care le incumbă actul terorist.

~ 481 ~
 Sindromul Stockholm
Pe 23 august 1973, Banca Sveriges Kreditbank din Stockholm a fost atacată
cu pistoale mitralieră. Atacatorii au luat patru ostateci, trei femei şi un bărbat, şi
i-au ţinut în captivitate cinci zile şi jumătate. Până aici, nimic ieşit din comun.
Numai că, interviurile ce au avut loc postincident au relevat rezultate
surprinzătoare: victimele au luat partea agresorilor, au depus mărturie în favoarea
lor şi au manifestat opoziţie faţă de forţele de salvare. Mai mult, una dintre cele
trei femei s-a şi căsătorit cu unul dintre cei care au ţinut-o ostatecă.
Prin urmare, psihologii sociali, şi nu numai ei, s-au străduit să înţeleagă
unul dintre cele mai complexe şi mai bizare mecanisme ale supravieţuirii. Nu
ştim dacă au reuşit, dar au găsit un nume pentru a denumi acest mecanism:
sindromul Stockholm.

Sindromul Stockholm se referă la răspunsul psihologic dat de ostatecii

care încep să manifeste simpatie şi loialitate faţă de cei care îi ţin în captivitate,
în ciuda pericolului sau a riscului în care se regăsesc.

Acest tip de comportament nu este prezent doar în cazul luării de ostateci

(jafuri bancare, deturnări de avioane, răpiri), ci şi în cazul prizonierilor de război,
membrilor unor culte, femeilor maltratate sau victimelor unor abuzuri fizice şi
sexuale.
Sindromul Stockholm apare când sunt prezente următoarele condiţii
(Sethi, 2001):
 atacatorul ameninţă victima că o ucide şi, mult mai important, este
perceput ca având puterea să facă asta;
 victima trebuie să fie în situaţia în care nu poate scăpa, astfel încât
supravieţuirea depinde de cel care o ţine în captivitate;
 situaţia trebuie să implice un nivel foarte real de izolare: singurele
puncte de vedere, oricât de iraţionale ar fi, pot distorsiona judecăţile în legătură
cu acurateţea informaţiei;
 există aproape întotdeauna o anumită bunăvoinţă din partea
agresorilor. De exemplu, în cazul deturnărilor de avioane, agresorii permit
ostatecilor să mănânce, apărând într-o lumină favorabilă. Într-o asemenea
interpretare, observăm apariţia erorii fundamentale de atribuire: victimele, deja
cu capacitatea diminuată de a lua decizii, interpretează situaţia ca influenţând
dispoziţia agresorilor: Dacă forţele de ordine nu s-ar afla în spatele uşilor,

~ 482 ~
agresorii ar fi persoane perfect normale; ştiu aceasta pentru că m-au lăsat să
mănânc şi încă nu m-au ucis.

Panica
Panica poate cuprinde atât colectivităţile organizate, cât şi cele
neorganizate. În asemenea situaţii dispare sentimentul solidarităţii umane,
legăturile organizatorice se suspendă, relaţiile interpersonale obişnuite dispar,
frica iraţională se manifestă prin tendinţa de împrăştiere prin fugă etc.

Panica este o frică intensă, individuală şi colectivă, adesea neîntemeiată,

care îngreunează găsirea unor soluţii rezonabile pentru depăşirea situaţiei.

La producerea stărilor de panică intervin factori de tip fiziologic, psihic

(de exemplu o anxietate crescută) şi sociali (precum dispariţia solidarităţii
colective). P. Foreman (1953) face distincţia între factorii favorizanţi ai panicii
(oboseala, lipsa de informaţii cu privire la situaţia periculoasă, zvonurile etc.) şi
factorii declanşatori ai panicii (pericolul real sau imaginar).
Panica poate apărea în orice situaţie de stres extern, atunci când sunt
prezente, simultan, mai multe condiţii:
 victima percepe o imediată ameninţare;
 căile de scăpare par să se închidă rapid;
 fuga pare să fie singura cale de supravieţuire;
 nimeni nu este dispus să ofere ajutor.
Dimpotrivă, când scăparea este imposibilă oamenii nu tind să intre în
panică. De exemplu, mulţi dintre pasagerii curselor deturnate la 11 septembrie
2001 au preferat să-şi ia rămas-bun de la cei dragi.

Comportamentul optim în situaţii de criză este direct proporţional

cu gradul de experienţă referitor la dezastre, cu nivelul de inteligenţă
şi cu lipsa problemelor de sănătate mintală.

Cercetările asupra comportamentului în situaţii de panică au conturat un

model care se constituie în următoarele etape:
1. Etapa precritică, care se caracterizează prin două tipuri
comportamentale opuse. Unii refuză pericolul şi dezastrul, alţii îl exagerează,
supradimensionându-i forţa şi periculozitatea. De obicei, primii sunt persoane

~ 483 ~
care nu au trecut prin situaţii similare, pe când ceilalţi au trăit asemenea
evenimente.
2. Etapa critică, care cuprinde trei faze:
 faza de şoc, ce durează câteva minute şi se manifestă prin trei tipuri de
reacţie comportamentală: unii îşi păstrează echilibrul şi sângele rece,
alţii manifestă reacţii extreme (fugă sau paralizie), iar alţii, fără a fugi
sau a rămâne paralizaţi, sunt uluiţi, buimăciţi, stupefiaţi.
 faza de reacţie, ce este dominată de iluzia centralităţii, fiecare având
sentimentul că se află în centrul pericolului şi că a fost abandonat de
ceilalţi.
 faza de restabilire se manifestă prin relaţionări cu trecutul imediat, apar
exclamaţii, crize nervoase, stări de euforie şi exaltare; sunt reluate
contactele interpersonale.
3. Etapa postcritică, în care se reiau sentimentele de solidaritate, apar
comportamentele eroice, factorii instituţionali îşi manifestă puternic prezenţa.
În psihosociologia contemporană, termenul de panică se întâlneşte tot
mai rar, fiind înlocuit cu cel de frică şi fiind inclus în discursul despre
comportamentul colectiv în situaţii limită. În schimb, a dobândit relevanţă
conceptul de panică morală. Sociologul J. Young (1971) a făcut primele referiri
la panica morală, plecând de la statisticile din Marea Britanie care arătau o
creştere alarmantă a numărului de persoane care se droghează.

Panica morală este un efect de spirală produs de

interacţiunea dintre mass-media, opinia publică, grupurile de interese şi autorităţi.
(Young, 1971)

Totuşi, conceptul de panică morală a fost însă impus în vocabularul

ştiinţelor socioumane de către S. Cohen (1972), care i-a dat înţelesul de reacţii
ale mass-media, publicului şi instanţelor de control social în faţa perceperii
pericolului lezării valorilor şi intereselor societale de către anumite grupuri sau
categorii sociale.

Reacţii survenite imediat după producerea evenimentelor

Depăşirea unor evenimente de tip terorist permite dezvoltarea unor
reacţii foarte diversificate în rândul populaţiei. Implicaţiile pot fi analizate la
nivel individual sau colectiv.

~ 484 ~
 La nivel individual, oamenii care au fost traumatizaţi consideră că lumea
este plină de pericole, astfel încât trebuie să fie gata oricând să răspundă oricărei
ameninţări. O astfel de stare de agitaţie este utilă în situaţiile cu adevărat
periculoase, dar devine foarte incomodă când apare după ce s-au instaurat
condiţiile de siguranţă.
Traumele rezultate în urma unor atacuri teroriste pot fi, însă mult mai
diverse. În general, se crede că indivizii implicaţi în evenimente de tip terorist
vor avea un moral scăzut, ceea ce îi face să îşi reia fără prea multă tragere de
inimă locul în familie şi comunitate. Totuşi, studiile reliefează lipsa de fundament
a unor astfel de prejudecăţi. Dimpotrivă, imediat după impact, moralul colectiv
este mai mare decât de obicei. Existenţa unei astfel de atitudini pare greu de
crezut, mai ales în rândul celor care au suferit pierderi imediate: moartea unui
membru al familiei, răniri, distrugerea proprietăţii, pierderea locului de muncă
sau ruinarea afacerilor. Dar să nu uităm că numărul victimelor este mai mic decât
al celor care nu au fost afectaţi. Chiar şi într-o comunitate cu un număr mare de
victime, pagubele suferite de acestea nu au un efect cumulativ asupra moralului
întregii comunităţi. Victimele îşi analizează trăirile în funcţie de ceea ce s-a
întâmplat altora.
Este adevărat că fiind victime nevinovate ale unui atac terorist, oamenii
pot resimţi situaţia ca nedreaptă sau incorectă, nu pot înţelege de ce evenimentul
a avut loc şi de ce li s-a întâmplat chiar lor. Aceste gânduri pot avea ca rezultat
furia intensă, care le poate afecta relaţiile interumane, ducând chiar la pierderea
prietenilor sau, mai grav, la fapte cu urmări juridice.
La nivel colectiv, o concepţie greşită asupra modului în care reacţionează
populaţia constă în opinia conform cărora multe persoane sunt atât de copleşite,
încât dezvoltă ceea ce se numeşte sindromul dezastrului, o stare de “năuceală
psihică” care face persoana incapabilă de a avea grijă de sine sau de alţii,
aşteptând ajutor din partea autorităţilor.
Cercetările au demonstrat că această imagine de neajutorare este
incorectă. De fapt, numai o mică proporţie dintre victimele dezastrului suferă
acest tip de şoc psihologic, şi, chiar atunci când apare, este de scurtă durată. În
general, după un dezastru, eforturile de căutare şi salvare sunt iniţiate de vecinii
victimelor (mai mult de 90% fiind salvaţi în acest mod). Adăposturile temporare,
hrana şi apa sunt, în general, oferite de rude şi prieteni. În general, victimele vor
apela şi vor aştepta la ajutor din partea rudelor şi prietenilor şi doar, ulterior, din
partea autorităţilor sau a anumitor organizaţii.

~ 485 ~
 În plus, cei afectaţi direct de evenimente sunt, de cele mai multe ori,
primii care răspund la situaţie. Ei participă la operaţiunile de salvare, îi ajută pe
cei aflaţi în dificultate chiar dacă pericolul nu a trecut. S-a constatat că cele mai
multe căutări de victime şi salvări după un dezastru au fost realizate, nu de
specialiştii organizaţiilor de salvare, ci de membrii familiilor, de prieteni, vecini
şi chiar de persoane complet străine care se aflau la faţa locului în momentul
respectiv.
În timpul şi imediat după criză apar comportamente de afiliaţie puternică
care conduc la un ataşament intens între oameni care nu s-au cunoscut niciodată,
dar care devin legaţi deoarece au trecut împreună prin acelaşi lucru. Ataşamentul
primar ce apare între indivizii expuşi unor asemenea incidente are o amplitudine
mult mai puternică decât aceea specifică legăturilor obişnuite existente în cadrul
comunităţii, depăşesc graniţele sociale normale, în sensul că indivizii sunt foarte
„deschişi”, zona Hall de distanţă intimă scăzând foarte mult etc.
Perioada în care se manifestă acest comportamente este numită de
cercetători perioada lunii de miere (Raphael, 1986), datorită răspunsurilor
pozitive ce apar la fiecare nivel imediat după evenimente. Perioada lunii de miere
este urmată de etapa deziluziei, când realitatea devine copleşitoare:
conştientizarea a ceea ce s-a pierdut şi a ceea ce nu se mai poate face. Totodată,
pot apărea o serie de conflicte şi presiuni în relaţiile interpersonale: indivizii
doresc să-şi rezolve propriile probleme, să-şi satisfacă nevoile primare şi, de
aceea, ceilalţi trec pe planul al doilea.
În rândul opiniei publice este acreditată ideea (cu precădere datorită
declaraţiilor oficialilor şi a ştirilor unor jurnalişti în goană după senzaţional) că
astfel de momente reprezintă un prilej ideal pentru manifestarea
comportamentelor antisociale. Se presupune că va apărea un comportament
deviant şi că victimele dezastrelor vor deveni foarte uşor ţinte ale furturilor sau a
altor activităţi criminale, chiar dacă nu sunt, ele însele, autoarele acestora. Totuşi,
comportamentele antisociale apar foarte rar şi, în general, numai după ce perioada
de urgenţă a trecut. Dar şi aceste cazuri sunt nesemnificative din punct de vedere
statistic, fiind comise de oameni neafectaţi de dezastru.

Oamenii se comportă mult mai bine decât indică miturile referitoare la

comportamentul uman în condiţii de stress.

~ 486 ~
 Nu dorim să creăm o imagine potrivit căreia oamenii pot face faţă foarte
bine la problemele apărute în urma unui atac terorist, dar este necesar să
înţelegem că ei se comportă mult mai bine decât indică miturile referitoare la
comportamentul uman în condiţii de stress.

Reacţii pe termen lung survenite după producerea evenimentelor

Studiile sociologice arată că nu există un pattern pentru comportamentele
apărute după dezastru. Totuşi, persistenţa în timp a efectelor acestora diferenţiază
între două situaţii: dacă efectele dezastrelor naturale par să nu mai apară dupa
circa doi ani, efectele dezastrelor produse de oameni pot fi mai îndelungate, din
cauza unor factori precum rata mortalităţii, distrugerile, groaza, şocul,
dezorientarea sau dezrădăcinarea.
Deoarece atacurile de tip terorist par să deţină supremaţia pentru apariţia
unor efecte negative pe termen lung la nivel individual, considerăm necesar să
detaliem caracteristicile traumelor cu care se pot confrunta indivizii.

Cu cât vârsta sau nivelul de educaţie sunt mai scăzute,

cu atât riscul apariţiei unor tulburări postraumatice este mai ridicat.

O experienţă traumatizantă duce la un şoc emoţional care poate cauza

multe probleme emoţionale, probleme pe care oamenii nu le-au avut înainte de
eveniment. Deoarece fiecare reacţionează diferit, comportamentele celor afectaţi
de dezastre pot avea unele trăsături comune, dar şi altele proprii, rar întâlnite. Cei
mai mulţi supravieţuitori ai dezastrelor nu sunt familiarizaţi cu efectele traumelor
asupra oamenilor şi, de aceea, au adesea probleme în a înţelege ce se întâmplă cu
ei. De exemplu, ei pot crede că este ceva în neregulă cu ei deoarece ceilalţi
oameni care au trecut prin aceeaşi situaţie traumatică nu par să aibă aceleaşi
probleme. În aceste condiţii, pot apărea reacţii precum anxietatea,
reexperimentarea traumei, recurgerea la droguri sau la alcool, îndepărtarea de
familie şi de prieteni etc.
Deşi majoritatea persoanelor se vor linişti, există persoane ale căror reacţii
vor fi atât de severe încât pot conduce la tulburări psihiatrice ca, de exemplu,
stresul posttraumatic, tulburare ce poate avea consecinţe importante asupra
sănătăţii mentale a indivizilor, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Aceste
reacţii pot apărea la un procent semnificativ din populaţia afectată şi pot dura
nedefinit, dacă nu se furnizează un tratament adecvat.

~ 487 ~
 De asemenea, adesea apare fenomenul reexperimentării traumei, în
sensul retrăirii aceloraşi experienţe mentale, emoţionale şi fizice experimentate
în timpul sau imediat după evenimentul traumatic. Indivizii respectivi tresar
foarte uşor la zgomote puternice, pot avea dificultăţi în a adormi sau a se
concentra, simptomele de acest tip neputând fi controlate. Un exemplu extrem
este flashback-ul, când persoana se simte de parcă ar reînvia experienţa
traumatică. Retrăirea amintirilor apare involuntar, provoacă epuizare şi suferinţă
emoţională, afectând calitatea vieţii respectivei persoane. Persoanele
traumatizate adesea se simt în pericol chiar şi când nu sunt, devin mai agresive şi
încearcă să se protejeze şi când nu este necesar (pot ţipa imediat sau pot lovi pe
cineva care pare că le atacă).
Din păcate, adesea, oamenii aflaţi în această situaţie apelează la
anestezierea psihică, la abuzul de alcool sau de medicamente, pentru a reuşi să
facă faţă realităţii şi pentru a scăpa de gândurile neplăcute care îi copleşesc, de
sentimentele sau amintirile legate de dezastru.
O modalitate alternativă de a reduce disconfortul este încercarea de a
îndepărta toate gândurile şi sentimentele dureroase, apelându-se la o aşa-numită
anestezie emoţională. Conform acesteia, persoana se va detaşa sau înstrăina de
ceilalţi oameni, va fi dezinteresată de activităţi agreate anterior etc. Anestezia
poate să se manifeste şi în plan fizic, atunci când individul nu mai poate simţi
durerea sau alte senzaţii legate de evenimentul traumatic.
Încercând să înţeleagă momentele pe care le-au trăit, adesea oamenii îşi
asumă o responsabilitate prea mare pentru lucrurile care s-au întâmplat. De
aceea se autoacuză pentru ceea ce au făcut sau nu, sau chiar pentru că au
supravieţuit atunci când alţii nu au reuşit aceeaşi performanţă.
Anumiţi indivizi se pot simţi ruşinaţi pentru că în timpul evenimentului
traversat au reacţionat cu totul diferit decât de obicei. Aceste comportamente sunt
în măsură să genereze probleme identitare serioase. De exemplu, o persoană care
se consideră altruistă poate crede că s-a purtat egoist salvându-se în timpul unui
dezastru, astfel fiind serios afectată încrederea în propria persoană.
În alte situaţii, supravieţuitorii îi învinuiesc pe ceilalţi pentru trauma
suferită, indiferent dacă aceştia sunt cu adevărat responsabili pentru eveniment
sau nu, ceea ce îi face să se simtă mai stăpâni pe ei înşişi şi pe situaţie, dar îi poate
conduce la sentimente de deprimare si neajutorare.
Depresia reprezintă un alt efect de o gravitate extremă care se poate
manifesta la nivelul psihicului individual. Aceasta implică sentimente de
descurajare, tristeţe, pierderea speranţei, disperare, pierderea interesului faţă de

~ 488 ~
oameni sau de muncă, apariţia unei acute oboseli şi lipse de energie. Oamenii pot
descoperi că lumea este plină de pericole şi că nu mai pot avea încredere în
ceilalţi. Depresia apare mai ales când persoana a suferit pierderi importante,
precum moartea prietenilor apropiaţi sau a unor membri ai familiei.

După traumă, schimbările care apar sunt normale.

Această sinteză a principalelor (sau a celor mai frecvente) efecte care pot
apărea pe termen lung la nivelul personalităţii indivizilor are rolul de a
fundamenta următoarea aserţiune: după traumă, schimbările care apar sunt
normale. Este important, însă, ca supravieţuitorii să recunoască normalitatea
majorităţii reacţiilor emoţionale ce pot surveni în urma producerii unui eveniment
terorist şi să solicite ajutorul atunci când situaţia o impune.

Studiu de caz: Cunoaşterea fenomenului terorist de către

tinerii din România
Până în 2006, modul în care populaţia civilă percepea terorismul nu a fost
niciodată studiat în România. În acel an, în cadrul programului de cercetare-
dezvoltare al Ministerului Educaţiei şi Cercetării-CNCSIS, am realizat, în cadrul
unei echipe mai largi, o cercetare, ce a avut drept scop identificarea nivelului de
cunoaştere a fenomenului terorist de către tinerii din România.
Opţiunea pentru tineri, ca eşantion de lucru (332 de subiecţi între 18-35
ani, cu caracteristici de eşantionare similare populaţiei tinere din România), se
justifică prin aceea că aceştia manifestă o mai mare deschidere către informaţie
şi sunt mai interesaţi de problemele civice. În al doilea rând, am considerat că
tinerii pot fi relee informaţionale puternice şi, eventual, formatori de opinie în
mediile de apartenenţă în care îşi desfăşoară activităţile curente (loc de muncă,
grupuri de prieteni, familie etc.).
Care au fost principalele concluzii ale cercetării?
În primul rând, am constatat că populaţia investigată are un nivel relativ
scăzut de cunoaştere şi interes cu privire la existenţa şi acţiunile organizaţiilor
teroriste. În plus, elementele de cunoaştere existente se reduc la una, cel mult
două grupări, în funcţie de factori ce ţin de agenda mass-media şi de relevanţa
acordată anumitor evenimente internaţionale, sau a celor care au efect la nivel
naţional.

~ 489 ~
 O apreciere globală a răspunsurilor furnizate de subiecţi ne arată că cea
mai cunoscută organizaţie teroristă, identificată de aproape 60% dintre cei ce au
răspuns, este Al-Qaeda.

Care sunt organizaţiile teroriste de care aţi auzit?

Nu ştiu/N-am auzit - 31,9%

După cum se observă, peste 30% dintre subiecţi n-au putut nominaliza
nicio organizaţie teroristă. Răspunsurile devin şi mai surprinzătoare dacă
analizăm opţiunile subiecţilor pentru poziţiile 2 şi 3. Dacă un procentaj de
25,77% dintre respondenţi sunt capabili să indice o altă organizaţie teroristă, doar
9,24% deţin suficiente informaţii pentru a desemna şi o a treia astfel de
organizaţie, având, prin urmare, la această întrebare, un procent de 90,76
nonrăspunsuri.

Care sunt organizaţiile teroriste de care aţi auzit?

ETA (4,3%,), HAMAS (1,6%), IRA (1,4%) şi HEZBOLLAH (1,0%)

În contextul unor evenimente de sorginte teroristă de o gravitate fără

precedent şi a intensificării luptei împotriva terorismului concomitent cu
mediatizarea intensă a acestuia, o proporţie atât de mare a nonrăspunsurilor este
cel puţin surprinzătoare.

Percepția cauzelor terorismului:

 extremismul religios (94,5%)
 problemele legate de teritoriu (80,4%)
 naţionalismul (75,6%)
 lipsa dialogului şi a înţelegerii (54,3%)
 sărăcia (47,0%)
 regimurile politice dictatoriale (40,3%)

~ 490 ~
 În ceea ce priveşte caracteristicile teroriştilor, a rezultat un portret al
teroristului care cuprinde în principal caracteristici psihologice şi morale:
 Lipsa unei personalităţi puternice, lipsa unui filtru personal şi a
discernământului. Teroristul apare ca o persoană influenţabilă, fără conştiinţă de
sine, transformat într-un robot/o maşină de ucis/un automat, un instrument, o
rotiţă într-un sistem, victimă a îndoctrinării, manipulării şi controlului. Totuşi,
apare o distincţie între teroriştii care planifică şi organizează atentatele (care sunt
inteligenţi, pregătiţi, educaţi, strategi) şi cei care le execută şi care constituie
masa de manevră;
 Frustrarea, violenţa, furia, răutatea. Teroristul este perceput ca un
răzvrătit, o persoană frustrată, care nu acceptă sistemul din care face parte, un om
furios, violent, rău, fără scrupule;
 Dezechilibrul psihic, tulburările de comportament. Mulţi respondenţi
asociază teroristul cu o persoană dezechilibrată psihic, labilă, bolnavă mintal, cu
tulburări de comportament;
 Fanatismul. Teroristul este văzut ca un fanatic, fixat pe o singură idee,
pe un singur adevăr pentru care este dispus să-şi dea viaţa, să se sinucidă.

Percepția profilului teroristului:

 bărbat (96,6%)
 musulman (85%)
 tânăr (76,6%)
 sărac (73,1%)
 cu un nivel de educaţie scăzut (67,9%)
 bolnav mintal (67,5%)

La întrebarea Ce persoană sau instituţie din România considerată că este

cea mai vizată de un posibil atac terorist?, majoritatea subiecţilor
chestionaţi/intervievaţi au răspuns că persoana cea mai vizată de un eventual atac
terorist este preşedintele, iar instituţia-ţintă ar fi Casa Poporului. De asemenea,
ca instituţii publice ce se pot afla în vizorul teroriştilor, au mai fost menţionate:
Preşedinţia, Guvernul României, Ministerul de Externe şi Ambasadele statelor
străine (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Israel) aflate pe teritoriul
României.

~ 491 ~
 Modalităţi de finanţare a acţiunilor teroriste:
 vânzarea de arme (71,2%)
 vânzarea de droguri (60,6%)
 finanţările din partea unor state (51,7%)
 prostituţia (48,6%)

Plecând de la atentatele teroriste din 11 martie 2004 de la Madrid şi din 7

iulie 2005 de la Londra, subiecţii au fost chestionaţi şi dacă existenţa unei
comunităţi musulmane în ţara noastră creşte/scade riscul unui atentat terorist, iar
răspunsurile oferite au indicat faptul că 68,4% consideră acest factor ca un impuls
pentru creşterea riscului terorist, răspuns care poate fi explicat atât prin activarea
stereotipului “teroristului islamic” cât şi prin efectul de iradiere (mass media au
prezentat cazul atentatelor teroriste ca făcând parte dintr-o “campanie de
pedepsire” iniţiată de Al Qaeda, împotriva participanţilor la campania militară
din Irak şi Afganistan).

Populaţia civilă ar putea contribui la prevenirea terorismului?

 în foarte mare măsură (29,2%)
 în mare măsură (37,3%)
 în mică măsură (25,6%)
 în foarte mică măsură (4,2%)
 nu ştiu (3,7%)

În fine, am cerut opinia subiecţilor vizavi de acordul lor privind

restrângerea anumitor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti în scopul combaterii
actelor teroriste? Rolul acestei întrebări a fost acela de a identifica modul în care
populaţia civilă reacţionează în faţa consecinţelor rezultate din luarea acelor
măsuri de îngrădire a unor libertăţi civile în numele combaterii terorismului.
A rezultat că majoritatea subiecţilor ar accepta să li se restrângă anumite
drepturi şi libertăţi, însă doar în situaţia în care li s-ar explica exact ceea ce se
întâmplă iar pericolul ar fi evident. Rămâne de clarificat în ce măsură aceste
răspunsuri reflectă credinţa proprie sau constituie varianta dezirabilă.

~ 492 ~
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Berkowitz, B. (1972). Superviolence: The Threat of Mass Destruction Weapons. Santa Barbara:
ADCON Corporation.
Ciupercă, E (2007). Liderii terorişti: repere psihosociologice. În C. Troncotă (coord.) Terorism
şi antiterorism. Bucureşti: Top Form.
Ciupercă, E. (2008). Education for Security in Romania. În K. Mofid, A. Acikgenc, K. McGinley
şi Ş. Salur (eds.) A Non-violent path to conflict resolution and peacebuilding. Istanbul: Fatih
University Press.
Ciupercă, E. (2009). Reacţii ale populaţiei civile în faţa acţiunilor teroriste. Analele Academiei
Naţionale de Informaţii. 12, 7-23.
Guelke, A. (1998). The Age of Terrorism and the International Political System. New York:
Tauris.
Hudson, R. (1999) The Sociology and Psychology of Terrorism: Who Becomes a Terrorist and
Why?Washington.
Jaber, H. (1977). Hezbollah: Born with a Vengeance. New York: Columbia University Press
Laqueur, W. (1987). The Age of Terrorism. Boston: Little Brown.
Marret, J. (2002). Tehnicile terorismului. Bucureşti: Corint.
Merari, A. (1993). Terrorism as a Strategy of Insurgency. Terrorism and Political Violence. 4.
Perry, R., Lindell, M. (2003). Understanding citizen response to disasters with implications for
terrorism. Journal of Contingencies and Crisis Management. 11, 49-60.
Petrescu, S. (2007). Asimetriile prezentului. Contraterorism versus terorism. Bucureşti: ANI.
Pillar, P. (2001). Terrorism and U.S. Foreign Policy. Brookings Institution Press.
Raphael, B. (1986). When disaster strikes. New York: Basic Books.
Schmid, A., Jongman, A. (1988). Political Terrorism. Amsterdam: NorthHolland Publishing
Company.
Sethi, R. (2001). Kidnapping of the mind.The Stockholm Syndrome examined.
Stern, J. (1999). The Ultimate Terrorists. Cambridge: Harvard University Press.

~ 493 ~