Arme silenţioase pentru războaie tăcute

Un document în engleză, clasificat „top secret” şi intitulat Silent weapons for quiet wars
(Arme silențioase pentru războaie tăcute) a fost descoperit din întâmplare, pe 7 iulie 1986,
de un angajat al Boeing Aircraft Corporation, care cumpărase, pentru piese de schimb, un
copiator IBM uzat; în interiorul acestui copiator, individul a descoperit un document ce părea
a fi datat în perioada de început a războiului rece (deşi, pe pagina sa de început, este notat
anul 1979 ca dată a emiterii sale) şi care chema elitele globale la un război total, dar tăcut şi
insidios, orientat către controlul total al maselor, printr-un sistem de arme silenţioase, cum
ar fi manipularea industriei, a sistemului educaţional, a divertismentului şi a înclinaţiilor
politicienilor.

Documentul îndemna la o revoluţie silenţioasă, insidioasă, menită a învrăjbi populaţia,

punând fratele contra fratelui, familia contra membrilor săi, credincioşii contra
coreligionarilor lor. Toată această strategie ar fi menită să devieze atenţia publicului de la
ceea ce i se petrece în mod real în viaţa de zi cu zi, dar şi de la experimentele la care este
supus în interiorul programului de preluare a controlului asupra lumii.

Originile şi destinaţiile acestui document nu se cunosc, dar se bănuieşte că ar aparţine aşa-

numitului Grup Bilderberg, entitate care reprezintă un fel de guvern mondial, care conduce
lumea din umbră.

Indiferent de aceste teorii, conţinutul acestui „document” este, pur şi simplu, tulburător, mai
ales prin acurateţea datelor şi informaţiilor pe care le conţine, dar şi prin faptul că el
corespunde cu evenimente reale, istorice.

Spre exemplu, aşa-numita „terapie de şoc economic” chiar a fost experimentată cu succes,
mai întâi în ţări ale Americii Latine care erau conduse de dictatori veroşi capabili să îşi
înrobească propriul popor (Chile, Argentina, Salvador, Brazilia), după aceea în ţări ale Asiei
de Sud (Indonezia, Coreea de Sud) şi, ulterior, chiar în ţări foste comuniste (Rusia, Polonia,
România).

Din 9 septembrie 2001, terapia de şoc economic a fost pusă în practică exact acolo unde a
început totul – în S.U.A.

Următoarele paragrafe sunt extrase din acest document, ele fiind relative la
instrumentalizarea şi finalitatea armelor silenţioase.

„Tot ceea ce se aşteaptă de la o armă obişnuită se aşteaptă şi de la o armă silenţioasă, dar

rezultatele se vor concretiza numai în maniera în care creatorul armei silenţioase a făcut-o să
funcţioneze. Arma silenţioasă «trage» situaţii, în loc de gloanţe; este propulsată de
procesoare de date, în loc de reacţii chimice; explozia este generată de biţii de informaţii şi
nu de praful de pulbere; lovitura pleacă dintr-un computer, şi nu dintr-o puşcă sau dintr-un
tun; arma silenţioasă este operată de un programator de computer şi nu de un soldat
neştiutor de carte şi, în fine, este utilizată la ordinul unui magnat bancar şi nu a unui general.
Arma silenţioasă nu face zgomote explozive, nu cauzează răni fizice sau mentale vizibile şi, la
nivel de aparenţă, nu interferează cu viaţa socială a nimănui. Dar asta numai pentru un
observator neavizat. Căci, în realitate, arma silenţioasă provoacă şocuri teribile la nivel de
subconştient, pagube teribile şi de neînlăturat din punct de vedere fizic şi mental şi grave
tulburări ale vieţii sociale individuale sau colective – şi asta este de domeniul evidenţei
pentru cel ce ştie unde să se uite.

Publicul nu poate înţelege această armă tăcută şi, de aceea, nu poate să creadă că este
atacat în mod discret şi insidios. Publicul poate, în mod instinctiv, să simtă că ceva este în
neregula; dar, mulţumită naturii tehnice a armei tăcute, publicul nu îşi poate exprima acest
presentiment într-o manieră raţională, inteligibilă. Aşa că publicul nu va şti cum să strige
după ajutor, iar indivizii obişnuiţi nu vor şti cum să se asocieze cu alţii pentru a se apăra
colectiv contra armei tăcute.

Când o armă silenţioasă este utilizată gradual, publicul îşi ajustează sau îşi adaptează
comportamentul la prezenţa în viaţa de zi cu zi a acestei arme şi învaţă să o tolereze, până în
momentul în care presiunea (psihologică, socială şi economică) devine atât de mare încât
face să sară totul în aer. Iar acesta este momentul în care arma silenţioasă devine un tip
special de armă biologică de război şi de ucidere în masă. Ea atacă vitalitatea, opţiunile
(inclusiv cele religioase) şi mobilitatea indivizilor unei societăţi, pentru a-i supune;
cunoscând, înţelegând, manipulând şi atacând sursele naturale şi sociale de energie, precum
şi puterile sau slăbiciunile lor fizice, mentale şi emoţionale, deţinătorul armei silenţioase
poate fi sigur de victorie, iar acei indivizi şi acea societate sunt condamnaţi deja la
înfrângere.

Starea de şoc în care este adusă acea populaţie este perfectă pentru a o convinge că
«experţii» pot şi trebuie să preia controlul sistemului financiar şi să restabilească securitatea
şi siguranţa (mai degrabă decât libertatea şi justiţia) pentru toţi. Când cetăţenii deveniţi
debitori sunt făcuţi inapţi de a se ocupa de propriile afaceri financiare şi familiale, ei devin,
desigur, totalmente aserviţi şi, în consecinţă, resurse ieftine de muncă. Terapia de şoc
demonstrează cu puterea evidenţei că există o legătură directă, intrinsecă, între fluxurile de
bani din economie şi perspectiva psihologică reală şi răspunsurile maselor de oameni
dependente de acele fluxuri de bani. De exemplu, există o relaţie măsurabilă cantitativ între
preţul benzinei şi probabilitatea ca o persoană să aibă o migrenă, să simtă nevoia de a vedea
un film violent, să fumeze o ţigară sau să meargă la o bodegă pentru o serie nelimitată de
halbe de bere.”

Tot din documentul citat mai sus rezultă nişte idei care pot să ne dea fiori, întrucât ele sunt
detectabile la noi, aici, acum, în România.

Conform documentului, experienţa arată că metoda cea mai simplă de a asigura obţinerea şi
menţinerea controlului prin intermediul armei silenţioase este să ţii publicul indisciplinat şi
ignorant asupra principiilor de bază ale sistemului, în timp ce i se oferă lucruri stridente care
să îi distragă atenţia, distracţii uşoare care să îl abată de la lucrurile cu adevărat importante
şi care să-l ţină confuz, planuri şi agende publice care să-l facă să derapeze şi să rateze
drumul corect. Regula generală este că întotdeauna există un profit în confuzie; cu cât mai
multă confuzie, cu atât mai mult profit. De aceea, cea mai bună abordare este să creezi
problemele şi, după aceea, să oferi soluţiile (pentru un profit substanţial, desigur).

Publicul distras sau distrat, cetăţenii, în general, vor face întotdeauna uşoară sarcina
colectării informaţiilor necesare operatorului armei tăcute şi sarcina soldaţilor lor,
distribuitorii, dacă va putea fi pus în practică „principiul sandviciului gratis”: mănânci acum şi
plăteşti mai târziu.

„Sandviciul gratis” doar pare gratis, dar nu e, întrucât trebuie, totuşi, să îl plăteşti; e adevărat
că îl plăteşti mai târziu şi, eventual, eşalonat, dar e cu mult mai scump, comparativ cu un
sandvici pe care l-ai putea cumpăra cu bani (dacă ai deţine lichidităţile necesare). În primul
rând, pentru că nevoia ta stringentă de a consuma te opreşte de la a pune întrebări în
legătură cu preţul. Întrucât sursa consumului e unică (neavând bani pe loc, nu îți poţi
permite să alegi, aşa că mănânci ce ţi se oferă, mai ales că mâncarea pare gratis), înseamnă
că vei fi nevoit să accepţi orice preţ. Oricum, la fel ca în barurile din cinematografe (unde nu
poţi intra cu mâncare sau cu băutură de afară) sau ca în sălile de aşteptare pentru îmbarcare
din aeroport ori chiar la fel ca în avion, preţurile sunt duble sau triple faţă de cele de la piaţă.
În plus, preţului sandviciului „gratis” i se adaugă tot felul de extensii neaşteptate: întrucât nu
este achitat pe loc, ci urmează a fi achitat peste un anumit timp, înseamnă că preţul (oricum
dublat sau triplat prin limitarea libertăţii de alegere) va fi majorat cu dobânzi şi comisioane,
iar dacă preţul nu e achitat la timp, intervin şi majorările şi penalităţile. Când ajungi să îţi faci
calcule şi îţi dai seama că ai plătit deja acel sandvici, poate de două ori, şi încă mai plăteşti, e
prea târziu.

Acest „principiu” al sandviciului gratis/ieftin e aplicat de bănci în afacerea creditelor în

monedă străină (aparent ieftin), în cadrul programelor susţinute de stat, de tipul Prima casă
(unde avansul este redus la 5%, iar dobânda e cu 1-2 puncte procentuale mai mică decât
preţul pieţei) şi în cazul cardurilor de credit (uşor de utilizat, în limita unui multiplu al
salariului, acest tip de facilitate de credit este vândut, pe piaţa noastră, cu dobânzi de 38%).
Aparenţa gratuităţii se transformă, frecvent, în cel mai scump produs şi, uneori, ia aspecte
de coşmar, întrucât cel ce nu îşi plăteşte datoriile la bănci este executat silit, evacuat din casă
şi, ulterior, ţinut responsabil faţă de bancă (sau faţă de un colector de creanţe care chiar a
cumpărat pe doi lei datoria consumatorului de sandvici gratis/ieftin) toată viaţa, prin popriri
pe salariu şi/sau pe pensie. Deci, consumaţi sandviciuri şi faceţi-o acum, cât e gratis!

Cum creezi confuzie şi cum profiţi de pe urma ei?

Prin dezangajare. Prin sabotaj la adresa activităţilor mentale. Prin promovarea unui sistem
de educaţie de calitate redusă (mai ales în domeniul matematicii, al logicii, al ingineriei de
sistem şi al economiei) care descurajează creativitatea tehnică. Prin capturarea emoţiilor
publicului, în asalturi sau atacuri emoţionale inexorabile (viol mental şi emoţional), printr-un
„foc de baraj” constant cu ştiri despre sex, violenţă, accidente oribile, crime, terorişti şi
războaie care ţin prima pagină şi prime time-ul în ziare, la TV şi pe net. Prin inundarea
mentalului colectiv cu cât mai multă informaţie inutilă, cât mai mult gunoi informaţional şi
emoţional, care să le ocupe cetăţenilor mintea şi să le maculeze sufletul, în timp ce cetăţenii
sunt determinaţi să creadă că totul este spre binele lor şi spre garanţia, securitatea şi
libertatea lor (ce ironie!).
Rescrierea istoriei şi a legii şi supunerea publicului la creaţii deviante este o modalitate prin
care operatorul armei silenţioase îşi poate asigura din timp, pas cu pas, victoria în războiul
său tăcut. Un operator al unui sistem de arme tăcute operează cu informaţii obţinute de la
un public făcut docil cu concursul forţei statale (ceea ce este legal, dar nu întotdeauna
legitim).

Cele mai multe informaţii sunt furnizate programatorului sistemului de arme tăcute de fisc.
Informaţiile despre publicul contribuabil sunt furnizate fiscului de bunăvoie sau sub
ameninţarea sancţiunilor şi a executării silite. Aceste informaţii sunt bine organizate şi sunt
de încredere. Mai mult, ele arată gradul în care publicul se conformează, voluntar sau forţat,
unui set de obligaţii legale fără contraprestaţie din partea creditorului.

De notat că orice credit acordat populaţiei pe baza simplelor înregistrări la fisc – noua
„cucerire” a industriei bancare, noul „credit doar cu buletinul”, tehnica de îndatorare la
bănci făcută posibilă de un protocol bancar cu fiscul român, cel care a fost de acord să le dea
băncilor aceste informaţii presupus confidenţiale – este exact ce îşi poate dori şi ce poate
anticipa operatorul armei tăcute.

„Când guvernul este în măsură să colecteze taxe şi să execute silit conturi sau proprietăţi
private fără a oferi o justă compensaţie, această realitate este un indicator al faptului că
publicul este copt pentru a se preda şi a consimţi la neutralizarea drepturilor şi libertăţilor
sale. Un bun şi uşor de cuantificat indicator al «perioadei recoltei» este procentul de
populaţie care plăteşte taxe în ciuda lipsei unei prestaţii oneste şi reciproce din partea
guvernului.”

Dacă încă nu v-aţi dat seama despre ce vorbeşte acest text eretic şi conspiraţionist, atunci
luaţi aminte: sistemul public de asigurări de sănătate primeşte în fiecare an un minim de 6
miliarde de euro de la cetăţeni şi firme. Ce ne dă nouă, contribuabili şi presupuşi beneficiari,
înapoi acest sistem? Cel mai slab dotat, cel mai periculos sub raportul potenţialului de
infecţii intraspitaliceşti, cel mai neigienic şi cel mai corupt serviciu de sănătate publică din
Uniunea Europeană.

Reclama este un amplificator economic care opreşte publicul de la a vedea, auzi, mirosi sau
palpa ceea ce se petrece în mod real. Amplificatorul te obligă să îţi orientezi atenţia fie către
sursa de zgomot, fie înspre anihilarea sau măcar atenuarea zgomotului asurzitor. Spre
exemplu, dacă auzi muzică dată prea tare şi nu eşti chiar tu la petrecere, în mod sigur vei
încerca să te aperi, închizând geamul, dând drumul la aparate care să facă zgomote
concurente, punându-ţi căşti pe urechi; dacă treci prea aproape de un avion sau de un
stadion plin cu fani, îţi acoperi urechile, ca să nu te asurzească sau să nu te irite zgomotul; e
cert, însă, că nu mai observi şi nici nu mai percepi corect ce se petrece în rest cu tine; de
aceea, rişti să nu mai fi atent, de exemplu, la traversarea străzii. Exact la fel se petrece şi cu
amplificatorul de lumină (far, proiector) sau cu mercaptanul din gazul natural.

Pe plan economic, exact la fel se petrece în cazul reclamei şi al publicităţii (stradale,

audiovizuale, virtuale etc.). Ca să fie o bună armă silenţioasă (deşi ea este ca muzica pusă la
maxim, reclama e menită a se adresa, pe uşa din dos sau pe uşi secrete, altor simţuri decât
cele bombardate direct), reclama trebuie să fie făcută astfel încât să pară că se adresează
unui elev de 12 ani. Sugestibilitatea reclamei trebuie să fie exact atât de ridicată încât să
ajungă să îl facă pe consumator să reacţioneze cu acelaşi grad de inocenţă ca şi a unui copil
de 12 ani – adică un subiect care nu ştie să critice, nu îşi pune întrebări în legătură cu
aparenţele şi ia de bune aceste aparenţe, dată fiind redusa sa experienţă de viaţă.

Procesul de definire şi evaluare a acestor factori de amplificare economică şi de încorporare

a lor în sistemul economic poate însemna, de exemplu, modificarea în sus sau în jos a
preţurilor la locuinţe, transmiterea unor unde de şoc (reduceri bruşte sau creşteri graduale,
dar în perioade scurte de timp, urmate de noi reduceri de preţuri) şi analiza modului în care
şocul se reverberează în economie), după care „avionul”, dacă rămâne întreg, este redresat
şi readus pe traiectoria dorită, conformă cu scenariul iniţial al operatorului armei silenţioase.
Culmea ironiei este că, în facultăţile de economie care dau mai mereu laureaţi ai premiului
Nobel pentru economie şi unde teoria undelor de şoc este preluată din industria aeronautică
(în cadrul căreia aceste unde de şoc chiar se utilizează pentru a verifica rezistenţa avionului
la şocuri şi turbulenţe) sub denumirea de „teorie a jocurilor”, experimentele de acest gen
sunt ca nişte jocuri pe calculator. Iar atacurile cu dronele sunt şi ele, desigur, ca nişte jocuri
pe calculator pentru operatorii care distrug ţinte directe sau colaterale (uneori nunţi,
botezuri, înmormântări, şcoli, spitale, cu sau fără terorişti în ele) prin simple atingeri ale
ecranului calculatorului.

Ca un regret etern pentru viața din perioada uterină (pântecul primordial – the primordial
womb), toate eforturile pe care o persoană le face până la finalul vieţii sunt orientate către
recrearea mentală, artificială, a acelui mediu sigur, lipsit de griji şi de responsabilitate (the
artificial womb – pântecul artificial). Omul îşi construieşte din materiale fizice sau din relaţii
cu alţi oameni, variate feluri de substituire a pântecului primordial şi scuturi protective care
să îl ţină, acolo, la adăpost. Obiectivul acestor „pântece artificiale” este obţinerea
sentimentului de stabilitate într-un mediu instabil, a unui adăpost de vreme rea pentru toate
procesele de creştere şi de maturizare, a siguranţei în libertate şi a zidurilor de protecţie în
caz de atac din exterior. Ne construim toţi ziduri, pentru a ne menţine iluzia că suntem din
nou în pântecele primordial, la adăpost, iar dacă vrem libertatea, vrem să fie una în deplină
siguranţă, ca în marsupiul copilăriei. Sau ca în sânul lui Avraam. Iar aceste certitudini sunt
potenţiale arme silenţioase în războaiele tăcute ale celor care vor controlul.

Principala raţiune pentru care oamenii se reunesc într-o societate organizată în stat este
dorinţa subconştientă de a perpetua starea de dependenţă din perioada copilăriei. Pentru
cei mai mulţi dintre noi, acea perioadă este cea mai bună, cea mai dezirabilă, întrucât atunci
nu aveam griji şi nici responsabilităţi, căci altcineva trebuia să ne îngrijească şi să răspundă
pentru noi. Mai simplu spus, ne dorim ca Cineva să elimine toate riscurile, „să ne mângâie pe
cap, să ne sărute pe obraji, să ne pună un pui (sau o pizza) pe masă de fiecare dată când ne e
foame, să ne îmbrace, să ne aştearnă patul pentru a ne culca şi să ne spună că totul va fi bine
mâine, când ne vom trezi din somn”.

Această raţiune poate fi programată – şi este înspăimântător să observăm că, în realitatea de

zi cu zi, acest program se manifestă ca şi când am fi în Matrix – mai greu de perceput, dar nu
invizibil.

Programarea modelelor de obiceiuri sau de comportamente presupune colectarea de date şi

informaţii cu caracter personal la scară naţională sau globală: avantaje şi slăbiciuni, activităţi,
hobby-uri, date medicale, înregistrări psihiatrice (frici, furie, dispreţ, adaptabilitate, reacţii la
stimuli, violenţă, sugestibilitate sau hipnoză, suferinţă, plăcere, dragoste, sex), mijloace de
relaxare sau de evadare din realitate (consum de alcool sau droguri, distracţii, factori
religioşi), sensibilităţi politice (ideologii, contacte personale, poziţie socială sau etnică,
proiecte sau obiective), toate sunt la dispoziţia operatorului armei tăcute, mai ales că noi
înşine i le punem pe tavă – pe pagini de socializare, pe internet, pe diversele dispozitive
electronice inteligente care ne solicită date biometrice pentru a le accesa. Cele mai multe
astfel de date sunt publice sau stocate în baze de date relativ uşor de accesat de un operator
priceput. Iar demnitarii români aşa-zis tehnocraţi declară că discuţia despre drepturile
omului este un lux teoretic…

Cu aceste date şi informaţii, operatorul creează situaţii controlate: manipulează economia şi,
deci, societatea; controlează veniturile şi salariile, fabricarea şi distribuţia bunurilor şi a
serviciilor; controlează preţurile (notă: asta ar trebui să fie obiectivul legislaţiei protecţiei
concurenţei; dar este? Nu cumva această legislaţie e creată astfel încât să acopere
realitatea?); din această poziţie nici nu mai este nevoie de eforturi inovative – banii vin din
rentele consecutive obţinerii controlului, iar cu aceşti bani se asigură menţinerea controlului,
încă o dată, fără prea mari eforturi inovative (ceea ce arată cât de profitabilă şi eficientă este
arma silenţioasă); controlul funcţiilor legale, al circulaţiei datelor cu caracter personal, al
publicităţii şi reclamei, al mass-media şi al programelor TV vine din inerţie. Şi, întrucât, cu
acest buton de control se poate opera uşor, distragerea atenţiei de la chestiunile reale,
angajarea emoţiilor negative, dezordinea, haosul, nebunia, devin simple detalii.

Nu-i aşa că, având în vedere cele de mai sus, afirmaţiile care urmează, şi care sunt extrase
din documentul citat, nu mai sunt atât de şocante pe cât par?

„S-a decis declanşarea unui război tăcut contra publicului cu obiectivul final al transferului
energiilor naturale şi sociale şi al averii de la cei mulţi şi indisciplinaţi în mâinile celor câţiva
avuţi, auto-disciplinaţi şi responsabili. Pentru a obţine predictibilitatea totală a economiei,
elementele clasei de jos trebuie aduse sub control total, de exemplu, sub jugul unor datorii
pe termen lung începând cu vârsta cea mai fragedă, înainte de a avea şansa de a se întreba
care este realitatea – dacă, de fapt, sunt proprietari ai caselor lor sau datornici. Familiile
clasei de jos trebuie dezintegrate printr-un proces de supra-ocupare a părinţilor şi de
transfer către stabilimente guvernamentale de îngrijire zilnică a copiilor lor rămaşi, practic,
orfani, prin separarea funcţională de părinţii ultra-ocupaţi cu plata datoriilor. Calitatea
educaţiei oferite acestor copii funcţional orfani trebuie să fie dintre cele mai sărace în scopul
de a-i ţine captivi în clasa care le-a fost destinată.”

Ce rol avem noi în acest război tăcut? Să încercăm pilula bleu pe care ne-o oferă Morpheus.
Să fim Neo. Poate că vom reuşi să ieşim din Matrix.

Av. Gheorghe Piperea