Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova

Universitatea Agrară de Stat din Moldova

Catedra „Ştiinţe socio-umane”

Petru Rumleanschi
academician al Academiei Internaţionale de Informatizare, profesor universitar, doctor habilitat
în ştiinţe filosofice.

Pavel Movileanu
academician al Academiei Internaţionale de Ştiinţe a Şcolii Superioare, profesor universitar,
doctor habilitat în economie.

„Paradigme,tehnici de comunicare ştiinţifică”

Manual pentru ciclul II, Masterat

Chişinău, 2009

1
 Petru Rumleanschi - academician al Academiei Internaţionale de Informaţionazare, profesor
universitar,doctor habilitat în ştiinţe filosofice.

Pavel Movileanu - academician al Academiei Internaţionale de Ştiinţe a Şcolii Superioare,

profesor universitar, doctor habilitat în economie.
Paradigme, tehnici de comunicare ştiinţifică. -Chişinău, 2009 - 405 p.

În lucrare sunt prezentate probleme ale comunicării ştiinţifice, paradigmele de

comunicare, cum sunt cele structural- expresive, formal - tranzacţionale, relaţionalsistemice,
fenomenologice şi praxiologice, căt şi formele şi tehnicile de comunicare interpersonale şi
globale, la fel şi natura cunoştinţelor economice, trecerea de la paradigma şi matricea
disciplinară kuhniană la matricea principiiilor metodologice, esenţa şi importanţa ei pentru
dezvoltarea conştiinţelor ştiinţifice economice preclasice, clasice şi neclasice, a întregii totalităţi
de principii metodologice: socio-culturale, conceptuale, filosofice, general - ştiinţifice.
Lucrarea este concepută ca manual pentru cursul ”Paradigme, tehnici de comunicare
ştiinţifică”, ce se predă masteranzilor de la specialităţile „Economie” şi „Contabilitate” de la
Universitatea Agrară de Stat din Moldova.
Recomandată în calitate de manual de catedra ştiinţe socio -umane, Senatul Universităţii
Agrare de Stat din Moldova.
Recenzent - S. Coandă, doctor habilitat în foilosofie, conferenţiar universitar

2
 Cuprinsul

Întroducere……………………………………………………………………………………. ... .5

Capitolul I: Tehnici/paradigme de comunicare interpersonală şi globală………… 8

§1.Paradigma,esenţa ei.Paradigmele de referinţă şi metodele de studiere a comunicării

interpersonale şi globale. ……………………………………………………………………....... 8
§2.Formele şi tehnicile de comunicare interpersonală şi globală. ……………………. 15

Capitolul II.De la noţiunea de tradiţie ştiinţifică la noţiunea de paradigmă

kuhniană……………………………………………………………………………………...... 27

§1.Noţiunea de matrice disciplinară ca dezvoltare a noţiunilor de matrice cauzală, statică

şi dinamica, a noţiunilor de matrice categorială şi matrice disciplinară. Noţiunea de paradigmă,
ştiinţă normală, criză, anomalie şi ştiinţă extraordinară. Revoluţiile ştiinţifice ca trecere de la o
paradigmă la alta nouă. ………………………………………………………………………....27
§2.Esenţa şi rolul matricii principiilor metadologice în dezvoltarea ştiinţei contemporane,
a ştiinţei economice, în special…………………………………………………………………. 33

Capitolul III.Matricea principiilor metodologice,rolul ei în geneza concepţiilor

economice preclasice. ……………………………………………………………………….... 38

§1.Concepţia economică a gânditorilor din Orientul Antic……………………………. 38

§2.Concepţia economică a gânditorilor din Grecia Antică…………………………….. 42
§3.Concepţia economică a gânditorilor din epoca medievală………………………….. 52
§4.Concepţia economică a mercantiliştilor…………………………………………….. 58

Capitolul IV. Matricea principiilor metodologice,rolul ei în geneza concepţiilor

economice clasice. …………………………………………………………………………….. 68

§1.Concepţia economică a fiziocraţilor………………………………………………… 68

§2.Concepţia economică a liberalismului clasic a lui A.Smith……………………….... 73
§3.Concepţia economică a liberalismului clasic pesimist a lui T.Malthus şi
D.Ricardo……………………………………………………………………………………….. 81

3
 §4.Concepţia economică a liberalismului clasic optimist a lui B.Say…………………. 90
§5.Concepaţia economică a liberalismului clasic a lui J.S.Mill……………………….. 93
§6.Concepţia economică a naţionalismului economic…………………………………. 99
§7.Concepţia economică a socialismului utopic………………………………………. 105
§8.Concepţia economică a socialismului mic-burghez………………………………... 111
§9.Concepţia economică marxistă…………………………………………………….. 116

Capitolul V.Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza concepţiilor

economice neclasice. ………………………………………………………………………..... 123

§1.Concepţia economică neoclasică(marginalistă)………………………………...….. 123

§2.Concepţia economică a instituţionalismului……………………………………….. 135
§3.Concepţia economică keynessistă………………………………………………….. 149
§4.Concepţie economică neokeynessistă……………………………………………… 161
§5.Concepţie economică neoliberalistă……………………………………………….. 178

Capitolul VI. Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza c cepţiilor

economice postneclasice, contemporane………………………………………………….… 193

Încheiere…………………………………………………………………………….... 204

Referinţe bibliografice……………………………………………………………….. 206

4
 Întroducere
Pentru ca procesul de comunicare în instituţiile de învăţămănt şi cercetare ştiinţifică să fie
eficient, e nevoie de o activitate de comunicare. Prin comunicare se înţelege procesul de schimb
de mesaje dintre oameni în vederea realizării obiectivelor necesare şi prin care se menţin relaţiile
dintre oameni, oferindu-le informaţiile necesare îndeplinirii procesului de lucru. Anume
comunicarea face posibilă cunoaşterea şi utilizarea corectă a posibilităţilor de orientare a
comportamentului angajaţilor spre performanţă şi satisfacţie.
Comunicarea contribuie la stabilirea relaţiilor corecte şi eficiente, la colaborarea reciprocă
dintre manageri şi subordonaţi, colegi, persoane din interiorul instituţiei de învăţămănt şi
cercetare ştiinţifică. Funcţiile managerilor nu pot fi îndeplinite în mod optim fără o comunicare
adevărată: planurile şi obiectivele instituţiilor de învăţămănt şi cercetare ştiinţifică nu pot fi
depline fără implicarea colaboratorilor în procesul de decizie prin discuţii şi şedinţe. Legăturile
dintre sistemul organizatoric şi informaţional pot fi stabilite cu succes numai prin intermediul
comunicării.
Comunicarea eficientă e necesară şi la repartizarea funcţiilor, delegarea responsabilităţilor,
crearea unui climat favorabil de colaborare în cadrul instituţiei de învăţământ şi cercetare
ştiinţifică. Prin comunicare managerii înfluenţează asupra activităţilor angajaţilor săi. Ea este
necesară şi în vederea efectuării controlului performanţelor angajaţilor şi a comportamentelor
lor.Managerii, dar şi subalternii, au nevoie de cunoştinţe, aptitudini şi abilităţi de a comunica
eficient, de a formula corect gândurile şi a le prezenta într-un mod accesibil pentru persoanele, ce
li se comunică.
Intenţia acestei lucrări este să prezinte problemele principale ale comunicării ştiinţifice.
Cu aceasta ne-am propus, în primul rănd, de a analiza în Capitolul I, paradigmele/tehnicile de
comunicare interpersonală şi globală, aşa paradigme, ca cea structural-expresivă, formal-
tranzacţională, relaţional sintetică, fenomenologică şi praxiologică, cât şi formele şi tehnicile de
comunicare interpersonală şi globală, de analizat comunicarea globală şi mizele sale
existenţionale ca cea: informativă, de poziţionare, de mobilizare, relaţională, normativă,
analizându-se comunicarea implicită şi crearea normelor relaţionale, comunicarea paradoxală,
comunicarea de sugestii şi situaţiile de influenţare, comunicarea defensivă (de apărare
transpersonală, de apărare socială, intervenţiile de neutralizare a comunicărilor defensive în

5
interviuri), comunicarea proiectivă; la fel sunt studiate situaţiile de comunicare aşa ca
comunicarea în timpul întâlnirii, comunicarea în convorbiri şi dialog, tehnicile din convorbirile şi
interviurile non-directive, regulile comunicării dialogice, metacomunicarea ca proces de
relansare a dialogului.
Am dorit, în al doilea rând, să analizăm în al doilea capitol trecerea de la noţiunea de tradiţie
ştiinţifică la noţiunea de paradigma kuhniană, esenţa noţiunii kuhniene de matrice disciplinară ca
devoltare a noţiunilor de metrice cauzală, statică şi dinamică, noţiunile de matrice categorială,
sau matrice disciplinară, paradigmele ca modelele general-recunoscute, structura asociaţiei
ştiinţifice, revoluţiile ştiinţifice ca trecere de la o paradigmă la alta noua, esenţa şi rolul matricii
principiilor metodologice în dezvoltarea ştiinţei contemporane, a ştiinţei economice, în special.
În al treilea rând, am dorit să analizăm rolul matricii principiilor metodologice în geneza
concepţiilor economice preclasice, clasice şi neclasice. Ştiinţa economică, ca şi alte ştiinţe
permanent simte necesitatea în interpretarea metodologică a ajunsurilor ei, iar metodologia
ştiinţei economice se prezintă ca învăţătura despre căile de atingere a adevărului, despre
procedeele activităţii ştiinţiice economice. O problema actuală a cercetărilor metodologice din
domeniul cunoaşterii economice devine studierea determinării socio-culturale, conceptuale,
filosofice, general-ştiinţifice a cunoaşterii ştiinţifice economice, rolul principiilor metodologice
în apariţia şi dezvoltarea noilor cunoştinţe economice.
O problemă importantă din domeniul metodologiei ştiinţii economice este şi analiza
cunoştinţelor economice din punct de vedere a caracteristicilor sistemice, integrative, din punct
de vedere a posibilităţilor lor de dezvoltare. Aceasta necesită cercetarea rolului lor în formarea a
noilor cunoştinţe economice şi nu a unor principii metodologice aparte, ce s-a făcut de
nenumărate ori în cercetările anterioare, dar a întregii totalităţii de principii metodologice, ce se
află în legături reciproce, a matricii principiilor metodologice în apariţia şi dezvoltarea
cunoştinţelor economice, atăt preclasice, clasice, cât şi neclasice.
În literatura filosofică şi economică de până în prezent condiţionării socio-culturale,
conceptuale, filosofice şi general-ştiinţifice a cunoştinţelor economice s-a acordat o atenţie
neăndestulătoare, iar lucrări ce analizează rolul totalităţii principiilor socio-culturale,
conceptuale, filosofice, general-ştiinţifice în formarea noilor cunoştinţe economice sunt puţine la
număr. În această lucrare autorul şi-a pus ca scop analiza naturii cunoştinţelor economice,
studierea importanţei pentru apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice economice preclasice,
clasice şi neclasice a întregii totalităţii de principii metodologice: socio-culturale, conceptuale,
filosofice, general-ştiinţifice.

6
 În capitolul al patrulea se evidenţiză rolul matricii principiilor metodlogice în apariţia şi
dezvoltarea concepţiilor economice neclasice a gănditorilor din Orientul Antic şi Grecia Antică,
a concepţiilor economice a gânditorilor din epoca medievală şi a mercantiliştilor.
În capitolul al cincilea se examinează rolul matricii principiilor metodologice în geneza
cunoştinţelor economice clasice: a fiziocraţilor, a liberalismului clasic a lui A. Smith, a
liberalismului clasic pesimist a lui T. Malthus şi D. Ricardo, a liberalismului clasic optimist a lui
J. B. Say, a liberalismului clasic a lui J. S. Mill, a naţionalismului economic, a socialismului
utopic, a socialismului mic-burghez, a concepţiei economice marxiste.
În capitolul al şaselea se analizează concepţiile economice neclasice: concepţiile economice
neoclasice (marginaliste), a instituţionalismului, keynesismului, neokeynesismului şi
neoliberalismului, căt şi concepţiile economice contemporane, a întregii totalităţi de principii
metodologice: socio-culturale, conceptuale, filosofice, general-ştiinţifice, în apariţia li
dezvoltarea cunoştinţelor economice noi.
Lucrarea e recomandată în calitate de manual pentru cursul: ”Paradigme, tehnici de
comunicare ştiinţifică”, ce se predă masteranzilor de la specialităţile ”Economie” şi
„Contabilitate” de la Universitatea Agrară din Moldova.
Ea e destinată la fel tuturor ce se interesează de problemele de comunicaţie: filosofilor,
economiştelor, metodologilor ştiinţei economice, tuturor celor ce se interesează de problemele
filosofice, logico-metodologice şi sociologice ale ştiinţei economice.

7
 Capitolul I: Paradigmele, tehnicile de comunicare interpersonală şi globală ca

sisteme de referinţă pentru analiza, comunicări, metodele de studierea lor.

Analizând esenţa paradigmelor, tehnicilor de comunicare interpersonală şi globală, metodele

de studiere a comunicării ne vom opri la esenţa noţiunii de paradigmă, cât şi varietatea
paradigmelor de referinţă,examinând paradigmele:
a) structural-expresive;
b) formal-transcedentale;
c) relaţional-istemice;
d) fenomenologice şi praxiologice.
De la bun început vom menţiona că cunoştinţele acumulate în domeniul comunicării se referă
în esenţă la tot ceia ce se petrece în multiplele forme de comunicare.

§1. Paradigma, esenţa ei. Paradigmele de referinţă şi metodele de studiere a

comunicării interpersonale şi globale.

O paradigmă,menţionează T. Kuhn, prezintă un ansamblu de elemente epistemologice,

teoretice şi conceptuale, care servesc drept cadru de referinţă comunicării cercetătorilor dintr-o
ramură ştiinţifică sau alta, prezintă toate ajunsurile ştiinţifice, care pe parcursul anumitu-i timp
dau asociaţiei ştiinţifice ”modelul punerii problemelor şi rezolvării lor” [1,4]. Ea prezintă
anumite rezultate prestigioase obţinute într-o cercetare,experienţă fondatoare, precum şi
convingeri, valori împărtăşite de un grup de cercetători.
Ea prezintă la fel un mecanism de selectare şi recompunere, destinat să facă o anumită
realitate inteligibilă (să-i dea sens). Ea reprezintă procesul transformator, la care apelează
cercetătorul în efortul lui de a construi obiectul ştiinţific al cercetării sale. Dacă realitatea este
complexă, paradigma este reductivă, iar dacă paradigma este sistemică, reprezentările noastre
sunt sistemice. Aceasta ne vorbeşte despre importanţa aplicării paradigmelor la analiza evoluţiei
disciplinelor ştiinţifice. Nici un fenomen nu poate fi analizat fără a apela la o paradigmă.
Vom evidenţia în plan psihologio-metodologic şi filosofico-metodologic patru mari sisteme
de referinţă pentru analiza comunicării, aşa ca: a)paradigma structural-reflexivă; b)formal-
tranzacţională; c)relaţional-sistemică, fenomeno-praxiologică.

a)Paradigma structural-expresivă

8
 Paradigma structural-expresivă a fost larg răspândită în ştiinţele umanitare de la începutul
secolului XIX şi a căpătat o puternică expresie în structualismul anilor’60 ai sec.XX. Conform
acestei paradigme toate fenomenele de suprafaţă îşi au organizarea adâncă într-o structură, ce
poate fi evidenţiată. Comunicările făcute de un subiect poartă marca dorinţelor, a ”motivaţiilor”
şi a altor nevoi, ce compun organizarea internă a psihicului.
Studiile realizate în cadrul acestei paradigme ţin de o încercare de a dezvălui bazele interne
ale comportamentului omenesc.
În structura internă a psihicului găsim un model psihoanalitic, cât şi diferite modele
motivaţionale, modele logico-structurale. În teoriile motivaţionale, motivaţiile sunt realităţi
înscrise în psihic, în modelul logico-structural manifestarea structurii cu aceasta este mai puţin
evidentă, sistemul logic prezentând o construcţie intelectuală a psihologului, care îi ajută să-l
înţeleagă pe subiect şi să-i vorbească, întrând în logica lui, dirigind comportamentele omului.
Schema expresivităţii paradigmei expresive evidenţiază patru niveluri de profunzime a
fenomenelor expresive. La cel mai profund nivel (deseori inconştient) al individului se găsesc
dorinţele, motivaţiile, valorile fundamentale, reunite într-un sistem mai mult sau mai puţin
coerent, ce formează ceea ce putem numi logica profundă a individului, ce serveşte drept bază
pentru grila lui de percepere a lumii, determinând anumite ”predispoziţii” faţă de lucrurule din
lume. La cel de al doilea nivel se află actele subiectului, ce îşi au sursa lor în atitudinile lui. Apoi,
la nivelul trei sunt situate opiniile (verbalizări ale poziţiilor cu privire la diferite domenii). Şi în
sfărşit, la cel de al patrulea nivel se situează stratul dorinţelor, al motivaţiilor, al valorilor, ce stă
la baza întregului sistem al expresivităţii.Gama de exprimare a fiecărui nivel de concretizare
creşte în comparaţie cu cel al precedentului.
Comunicările pe care le face subiectul sunt expresii ale conflictelor sale pulsionale interne.
Sensul cuvintelor şi a comportamentului individului au nevoie de a fi „interpretate”, ce constă în
aplicarea anumitor reguli cunoscute, ce joacă rolul de anumite date concrete.

b)Paradigma formal-tranzacţională. Metodele analizei tranzacţionale.

Menţionăm, că dacă paradigma structural-expresivă se bazează pe conţinutul comunicărilor,

apoi paradigma formal-tranzacţională se concentrează pe „formele” comunicării, bazându-se pe
analiza tranzacţională.
Conform analizei tranzacţionale, comunicările indivizilor au la bază 3 tipuri de realitate, de
atitudini corporale, mesaje paraverbale.

9
 La primul nivel aderă atitudinile şi paralimbajele rigidizate neutre, ce prezintă anumite forme
tradiţionale ale unor sfaturi morale, ce însoţesc învăţământele, şi asemănător celor pe care le dau
părinţii copiilor.
La cel de al doilea nivel aderă atitudinile şi paralimbajele, ce ţin de stăpânirea sentimentilor,
dar care însoţesc de această dată comunicări logice şi raţionale, asemănător celor formulate de
adult.
La al treilea nivel aderă atutudinile şi paralimbajele care lasă să apară sentimentele şi stările
psihologice (furie, plăcere, iubire, bucurie, mândrie ş.a.), ce însoşesc exprimările spontane ale
unui copil, care nu s-a învăţat să le controleze.
Deosebim la fel 3 stări de emisie, sau de receptivitate: o stare raţională, o stare afectivă şi o
stare normativă, sau morală. În analiza tranzacţională fiecare om poate vorbi, sau asculta, cu
„adultul”, „copilul”, sau „părintele” din el.
Atunci când vorbeşte părintele din noi, facem apel la procesele de evaluare socială şi morală
din fiinţa noastră (Supraeul).
Când vorbeşte adultul, apelănd la procesele raţionale ale psihicului (Eu).
Cănd vorbeşte copilul din noi folosim precesele afective din psihicul nostru (Id).
Aceste comunicări ţin de o serie de categorii, ce uşor pot fi identificate. Comunicarea omului
nu este complet liberă. Şi nu mai este vorba aici de conţinutul schimburilor comunicaţionale, ci
de structura lor exterioară.
Astfel, în paradigma formal-funcţională se parăseşte nivelul de înţelegere a comunicării prin
intermediul conţinutului cuvintelor, într-un efort de a ajunge la un nivel propriu discursului, nivel
la care pot fi aplicate tranzacţii şi „forme” de tranzacţii. Comunicarea e înţeleasă ca evidenţierea
problemelor cu privire la „stările” interne ale psihicului.
c)Paradigma relaţional-sistemică. Formele interrelaţionale, metodele de analiză.

Paradigma relaţional-sistemică are la baza ideea, că relaţiile dintre oameni constituie

principalul fenomen ce trebuie studiat, pentru că orice fiinţă există doar prin relaţiile pe care le
intreţine individul cu alţi oameni, doar esenţa tuturor fiinţelor este relaţia existentă între ei. Însăşi
Eul nu există decât prin interacţiunile sociale şi însuşi procesul gândirii este de natură
interacţionistă, având sursa sa în capacitatea omului de a adopta punctul de vedere a altuia
despre noi înşine.
Analiăînd interacţiunea digitală şi analogică, menţionăm că semnalele digitale (cuvinte ce pot
fi înţelese pe baza unui cod precis) şi semnalele analogice (gesturi, atitudini corporale,
paralimbaje verbale, sau gestuale, care nu trimit la coduri precise) sunt utilizate la studierea
sistemelor de schimb comunicaţional.

10
 Analiza ce constă în aplicarea interacţiunilor sintetice, sau complementare, trebuie realizate la
mai multe niveluri: nivelul audibil-lingvistic, audibil-paralingvistic, non-audibil-paralingvistic şi
nivelul contextual, deoarece comunicarea prezintă un sistem complex multidimensional.
Dar o comunicare, o interacţiune n-are sens cănd sunt analizate singure, ele trebuie să fie
analizate în interacţiune.Venim la o nouă definiţie a individului, ca fiinţă-în-relaţie, ce oferă un
ansamblu de relaţii, impune interacţiuni lumii şi celorlalţi. Comportamentul persoanei prezintă
comunicare a modului cum vedem relaţia noastră cu altă persoană, cum persoana dată
influenţează cealaltă persoană. Astfel, omul dorinţelor interne din psihoanaliză este înlocuit în
noua psihologie de „omul comunicării”.
Analizând metodele de analiză ne punem întrebarea: ce tebuie să însemne observarea în
paradigma relaţional-sistemică, luând în consideraţie că acţiunile unei persoane pot fi analizate
numai în sistemul în care este inclusă.
Dacă analizăm comunicarea unui individ cu alţi oameni putem primi modele de comunicare,
ce fac posibil un diagnostic. Perspectivă interacţionistă analizează evenimentele şi problemele,
exprimate prin comportamentele dintre indivizi, ce fac parte dintr-un sistem de relaţii sociale. În
aceste condiţii în loc să se întrebe cauzele, ce au intervenit în trecutul unui individ,
determinându-l să se comporte în situaţia dată în mod raţional, se pune întrebarea: „ce efect îşi
modifică propriile cauze?” sau „care trebuie să fie contextul raţional în cadrul căruia
comportamentul individului devine o reacţie raţională, ba chiar singură reacţie posibilă?”
Menţionăm, că comunicarea prezintă rezultantă a tot ceea ce s-a petrecut incert între
personalităţile analizate, care modifică formele sistematice a schimburilor comunicaţionale, care
se precizează permanent. Apoi apare un fel de stuctură de comunicare, deterninată de sistemul de
interacţiuni, care sunt prevăzute, previzibile, predeterminate.
Cu paradigma relaţional-sistemică se părăseşte studiul comunicării ca fenomen, legat de
stările interne ale psihicului, doar individul există prin relaţiile pe care individul le întreţine cu
alţi indivizi.

d) Paradigma fenomenologică şi praxiologică.

Această paradigmă a fost dezvoltată sub influenţa fenomenologiei. Conştiinţa este considerată
intenţională, sursă de semnificaţie şi valori, care gândeşte şi există nu în, dar prin modul ei uman.
Se consideră că când un individ îşi formulează întrebarea anticipiază alt individ, ce va
înţelege acţiunea lui ca pe o întrebare, şi că cea ce va înţelege î-l va îndemna să acţioneze astfel
încăt primul să poată înţelege comportamentul celui de-al doilea ca pe un răspuns adecvat. Deci

11
şi „cea mai simplă interacţiune din viaţa obişnuită presupune o întreagă serie de construcţii
obişnuite” [2,57], construcţii cu privire la comportamentul anticipat al celuilalt”.
Astfel, toate „realităţile”, pe care ne sprijinim în activitatea noastră de comunicare prezintă
rezultat al unei comunicări colective, bazăndu-se pe câteva reguli de gândire, pe care le
împărtăşim cu membrii grupului nostru cultural. În aşa mod, noi construim lumea (crezând că o
percepem, iar aceea ce numim „realitate” nu-i altceva decât o interpretare construită cu ajutorul
comunicării).
Realitatea este înţeleasă nu ca realitate-adevăr, dar ca o realitate percepută-analizată în fiecare
zi de un grup de oameni. Ea prezintă ca ” sens comun” pentru un grup, cât şi construcţie
raţională.
Metodele de analiză în cadrul paradigmei date sunt: analiza fenomenologică, analiza
comprehensivă şi analizele etno-metodologice.
Fenomenologia explică sensul pe care lumea obiectivă a realităţilor îl are pentru noi toţi în
experienţa, sens pe care filosofia poate să-l evidenţieze. Ea răspunde nevoii de a deservi şi a
înţelege experienţa trăită a adevărului fără a cădea în relativism şi psihologism.
Una din formele evidenţiate este acea a fenomenologiei pure, a experienţelor trăite de gândire
şi de cunoaştere pură, ce opereazează numai cu experienţele căpătate în mod intuitiv, dar nu
percepute în mod empiric.
În fenomenologie esenţa este o formă a conştiinţei unui fapt uman, forma ce nu aparţine
naturii naturale a faptului. Explicarea esenţelor fenomenologice are loc pornind de la o intuiţie
nemijlocită, globală şi experimentală, un fel de „luare la cunoştiinţă intuitivă”, ce este „absolut
spirituală” ce face cunoscute obiectele,cunoscându-le esenţialul. Se începe cu abandonarea,
„luarea în paranteze” a tuturor cunoştinţelor, pe care le avem despre fenomenul în cauză. Această
dezicere de la reflecţia asupra faptului, care trebuie studiat fenomenologic ne ajută să-l
cunoaştem în mod intuitiv şi global. Pentru aceasta trebuie să limităm reflecţia la ceea ce putem
găsi în mod real în conştiinţă cu privire la perceperea trăită a acelui fenomen (ceea ce este
imanent conştiinţei). Această intuiţie va trebui apreciată prin metodele variaţiilor, efectuând în
imaginaţie variaţii asupra fenomenului studiat. Luând în consideraţie aceste fenomene, realizate
cu ajutorul imaginaţiei, vom putea evidenţia nucleul dur, invariabil al fenomenului studiat.
Astfel, metoda fenomenologică merge de la intuiţie la verificarea intuiţiei. Descrierea
fenomenologică reprezintă cercetarea sistematică a subiectivităţii, a conţinuturilor de conştiinţă
fenomenologică. În metoda fenomenologică nivelul înalt de generalitate atinge „esenţialul”
fenomenului descris.
O altă metodă, metoda comprehensivă constă în a sesiza sensul subiectiv şi intersubiectiv a
unei activităţi concrete pornind de la intenţiile, pe care le putem anticipa la unul,sau mai mulţi

12
actori, cât şi de a ne descrie de la propria noastră experienţă,trăită referitor la mediul social. Doar
e posibil că în sine să fi experimentat motivele şi scopurile aproapelui, atunci când ne-am aflat în
siuaţii asemănătoare, pe baza acestor experienţe, elaborând modele tipice pentru motivele şi
scopurile actorilor în general. Cu aceasta se foloseşte empatia, adică simpatia intelectuală, ce ne
permite să înţelegem experienţa trăită a altuia fără să o experimentăm, în adevăratul sens al
cuvântului, la nivelul activităţii noastre.
Analizele etnometodologice de „reducţie etnometodologică”, au ca obiect intercaţiunile,
comentările şi dialogurile, puse în evidenţă, sau observate. Această analiză se realizează pentru a
afla procesele operatorii, ce acţionează pentru a crea fenomenul observat. Ea foloseşte
capacitatea de reflectare a cercetătorului, de a formaliza analiza etc. Ea constă în a cere
subiecţilor să descrie individul, ceea ce se petrece în mintea lui în condiţii experimentale precise
şi controlate de către experimentator. Semnificaţia finală a comunicării îşi afla izvorul în
procedurile automate (etnometode), în mare măsură inconştiente, împărtăşite de indivizii, ce fac
parte din această cultură.
O altă tehnică a etnometodologiei este analiză de documentare interpretativă, ce constă în a
afla „baza de date documentare” comună unor actori sociali. Adică, dacă evidenţiez o
semnificaţie din ce-mi spune cineva, înseamnă că presupun că acest cineva ştie acelaşi lucru ca şi
mine. „Baza de date” este organizată şi dinamică. Analiza de documentare interpretativă constă
în a „documenta” în manieră interpretativă un fenomen (un dialog, un comportament, etc.), adică
a caută în tot ceea ce cunoaştem nişte elemente neutre, a face înţeles fenomenulcercetat, al
înzestra cu semnificaţie.
Realizănd o analiză fenomenologică şi praxiologică a comunicării, menţionăm că ea nu se
opreşte la conţinutul imediat al comunicării, dar caută permanent să explice un anumit „fundal”
normativ.
Astfel, în cazul paradigmei fenomenologice şi praxiologice obiectul comunicării este
explicarea semnificaţiilor, exprimate de către subiecţi. Aceste semnificaţii exprimă viziuni
despre lume, care în schimburile comunicaţionale dintre persoane sunt elaborate, plecând de la
un fond comun, împărtăşit printr-o activitate de construcţie colectivă.
Paradigmele studiate mai înainte se grupează în clase căte două. Primele două apelează la o
psihologie a proceselor intrapsihice, în ultimele două- la o psihologie a relaţiilor. Analiza
psihologică n-are nevoie de nici o ipoteză cu privire la interiorul psihicului şi la constituirea lui
din punct de vedere istoric. Este necesar şi suficient să se analizeze natura comunicărilor, în care
este implicat individul respectiv. Dacă vrem să deducem anumite „procese psihice”, vom ajunge
neapărat să inventăm proprietăţi, imposibil de verificat.

13
 Vorbim despre o „ruptură epistemologică” între primele şi ultimele două paradigme. Primele
două paradigme ţin de o concepţie „reprezentaţională”, iar ultimele - de o concepţie
„comunicaţională”. Între primele două paradigme şi modul comun de a gândi, pentru care
comunicarea este o problemă de dobândire, prelucrare şi transmitere a informaţiei, există un
acord fundamental.
Aceste paradigme se bazează, în primul rând, pe perspectiva observatorului, cât şi au în
vedere existenţa unor stări interne şi reprezentări mintale ce constituie proprietăţi ale subiecţilor,
şi a unei lumi predefinite şi obiective date. Stările mintale guvernează exprimările, iar indicii pe
care îi conţine comunicarea sunt analizate pentru a se ajunge la reprezentări şi la stării interne.
Analiza comunicării prezintă o reconstrucţie a intenţiilor şi reprezentărilor fiecăruia, accesibile
atât subiectului vorbitor, cât şi ascultătorului. Comunicarea are ca scop să schimbe starea lumii,
indiferent dacă este vorba despre reprezentări, sau relaţii. Ea este strategică, servind interesele
subiecţilor vorbitori. Comunicarea duce la modificarea tuturor faptelor, sau ipotezelor promovate
de indivizi. Comunicarea îi permite unui subiect bine intenţionat să ajungă la starea internă, sau
la reprezentarea unui alt subiect. Aceste două paradigme sunt profund funcţionaliste.
Ultimele două paradigme intră în contradicţie cu modul comun de a gândi. Din punct de
vedere individual comunicarea nu mai este o problemă de transmitere, dar de participare la
elaborarea permanentă a unei lumi relaţionale, ce participă la definirea fiecărei identităţi şi a
lumii comune de referinţă. Comunicarea este o problemă de modelare a unei lumi comune prin
intermediul unei acţiuni conjugate. Limbajul şi relaţia fac parte integrantă din identitatea fiinţei,
care participă la comunicare. Limbajul permite partenerilor să evidenţieze modul cum se
raportează temporar unui la alţui şi la lume în general. El participă de rând cu comportamentele
la definirea unei perspective comune asupra lumii. Expresivitatea (limbajul, comportamentele
ş.a.) prezintă parte constitutivă a unei aşa realităţi, care-i legată de schimbul comunicaţional.
Comunicarea participă la elaborarea unui univers comun de referinţă. Comunicarea permite
generalizarea şi atingerea unei ”raţionalităţi publice”. Limbajul permite clarificarea interactivă a
acestei lumi construite în comun. Limbajul participă la construirea respectivelor acţiuni,intenţii şi
fapte. Funcţia de bază a comunicării este construirea unei lumi intersubiective ce serveşte drept
bază a unei vieţi colective.
Astfel, ansamblul metodelor prezintă o totalitate de unelte pentru cercetător în procesul
comunicării. Şi toate aceste unelte trimit întotdeauna la o paradigmă, la un punct de vedere
aparte asupra realităţii înconjurătoare.
Acum să trecem la studierea formelor şi tehnicilor de comunicare interpersonală şi globală.

14
 § 2. Formele şi tehnicile de comunicare interpersonală şi globală.

Analizând formele şi tehnicile de comunicare, ne vom opri la: a) evidenţierea esenţei

comunicării globale şi a mizelor ei existenţiale; b) a esenţei comunicării îmlicite, legată de
crearea normelor relaţionale; c) a comunicării de sugestie, cât şi a situaţiilor de influenţare; d)
comunicarea defensivă şi proiectivă, cât şi tehnicile lor de comunicare; e) comunicarea în timpul
întâlnirii şi tehnicile ei de comunicare, cât şi e comunicarea în convorbiri şi în dialog.

a) Comunicarea globala şi mizele ei existenţiale.

Comunicarea globală desemnează ansamblul comunicărilor sale externe (comunicarea de

imagine, comunicarea, axată pe produse ş.a.) şi a comunicărilor interne (comunicarea
managerială, sistemul participativ, gestiunea proiectelor ş.a).
Comunicarea devine un sistem global. Într-o comunicare există întotdeauna cel puţin două
comunicari : 1) cea care se petrece la nivelul intelectului şi 2) cea care se petrece la nivelul
simţirii, al experienţei trăite relaţionale.
Prima comunicare (digitală) ţine de conştiinţă, de explicit, de analiză. Ea funcţionează la
modul descontinuu şi al logicii carteziene.
Comunicarea relaţională nu se realizează la nivelul conştient, dar se desfăşoară dincolo de
inteligenţă şi voinţă, funcţionează la nivelul experienţei totale, intuitive şi individuale.
În aşa mod comunicarea dintre oameni este un sistem verbal care trebuie studiată global ca
sistem.
Omul, având diferite comportamente nu poate să nu comunice. Pentru a analiza comunicarea
dintre oameni trebuie să înţelegem comunicarea ca o interacţiune socială a unor acţiuni prezente
într-o situaţie pe care omul şi-o reprezintă. La fel comunicarea este globala şi raspunde unei
totalităţi de mize ce constituie structura fenomenologică a interacţiunilor dintre anumite
persoane. Vorbim de mize informative, de poziţionare, de mobilizare, cea relaţionala şi cea
normativă.
Comunicarea de informare a fost prima modalitate cunoscută de existenţă. Comunicarea este,
cu siguranţă, transmitere de informaţie.
Miza de poziţionare ne vorbeşte despre faptul, ca o persoană comunicând se poziţionează în
raport cu alte persoane. Comunicarea este acum perceputa ca un proces complex, în care
informaţia şi mesajul sunt mai puţin importante decât chestiunea de a şti cui vorbeşti. Astfel,
comunicarea se realizează pentru a poziţiona persoana dată, fiind recunoscută in această poziţie.

15
Omul există fiind definit în raport a ceilalţi, într-o lume interumana şi e legată de existenţa lui
socială.
Miza de mobilizare ne vorbeşte despre mobilizarea celuilalt de a influenţa semenii, a interveni
în scopul de a schimba starea situaţiei pentru celălalt, a acţiona asupra lui.
Miza relaţională ne vorbeşte de faptul ca comunicarea devine bază existenţială a relaţiei
umane, ea aduce relaţia umană de la esenţă la existenţă, de la atemporal la istorie. Această
relaţie se specifică întotdeauna pe măsură ce comunicarea se desfaşoară.
Miza normativă ne vorbeşte de faptul, că nu poţi comunica fara se te afli într-un sistem minim
de reguli acceptate. Regulile ce precizează condiţiile schimbului preexistent sunt stabilite în
timpul schimbului. Orice comunicare îi propune celuilalt o definiţie a lumii, precum şi un
ansamblu de norme, ce vor susţine interacţiunile, ce vor avea loc în viitor.

b) Comunicarea implicită şi crearea normelor relaţionale.

Comunicarea implicita ne vorbeşte de faptul că comunicarea este o activitate colectivă de

constituire a unei perspective comune. S-au realizat experienţe, ce demonstrau importanţa
modurilor de a acţiona (stilurile comunicarii) ale liderilor pentru comportamentele indivizilor,
care depind de ei. S-a analizat existenţa în comunicare a comenzilor implicite ale managerolir
pentru subordonaţi.
Au fost analizate rolurile animatorilor a) democratici b) autocratici şi c) a laisser-faire, ce au
roluri diferite prin atitudini şi printr-o totalitate de comportamente.
Rolul animatorului ,,autocratic” este analizat în felul urmator: păstreză pentru el scopul final
al activitaţilor grupului, decide singur cum împarte sarcinile, îi dictează fiecăruia ce trebuie să
facă, fără a preciza cum se înscrie această sarcină în activitatea globală, comunică doar ordine.
Animatorul democratic, însă, explică grupului scopul final care trebuie atins, însufleţeşte
grupul pentru a-l face să ajungă la autorizare şi î-şi atribuie lui însuşi o sarcină, foloseşte
noţiunea ”noi” .
Animatorul ,,laisser-faire’’ arată sarcina finală, care trebuie realizată, şi singur se retrage de la
acţiunea comună, fiind indiferent la ceea ce se petrece în grup.
În cazul liderului ,,autocratic’’ subalternii îi cer instrucţiuni, nu comunică cu colegii,
cooperează doar în mică măsură. Consideră că sarcinile au fost puţin interesante şi sunt puţin
satisfăcuţi de rezultatul final obţinut.
Să analizăm cele evidenţiate, bazându-ne pe paradigma fenomenologică şi praxiologică.
Menţionăm, că animatorul ,,autocratic’’ are o orientare, bazată pe sarcină , el stabileşte pentru
membrii grupului norme de comportament. Pentru el e important doar rolul de şef, rezultatul care

16
trebuie atins; lucrarea colectivă pentru el nu are nici o importanţă. Liderul, implicit, spune că
subalternii nu trebuie să se implice personal în realizarea finală. El, fără a se consulta cu ceilalţi,
distribuie sub-roluri pentru membrii grupului, nu foloseşte niciodata colectivul ‘’noi’’, dă
indicaţii precise. Prin comportamentul lui el dă de înţeles că colectivitatea nu are nici o valoare,
implicit spune că nu trebuie întreţinute relaţii interpersonale (de cooperare, de creaţie comună
ş.a.). Implicând, spunând ca, eu sunt figura referentă, ce condiţionează dependenţa membrilor de
el şi : în afara muncii nimic nu are valoare, sentimentele n-au ce căuta aici, eliminând orice
posibilitate de comunicare amicală între membrii grupului. Logica situaţiei, create de logica
constrângerilor şi de logica rolului animatorului, determină comportamentele comunicaţionale
ale membrilor grupui de lucru, construită pe aceea, că animatorul decide, doar el ştie ce trebuie
de facut ş.a.
Ansamblul comunicărilor pe care le putem avea cu partenerii noştri contribuie la determinarea
identitaţii noastre, indiferent dacă aceaste schimbări se situiază la nivelul relaţional, sau la
nivelul intelectual al comunicării.
Dar construirea normelor relaţionale nu depinde numai de lider. Normele comunicaţionale se
crează în mod natural şi cotidian, în cadrul comunicării din viaţa de zi de zi.
Menţionăm că orice proces de comunicăre presupune existenţa următoarelor componente: 1)
emiţătorul, persoana care deţine informaţii, idei şi obiective privind procesul de comunicare; 2)
receptorul, persoana care primeşte mesajul şi-l execută; 3) mesajul, adică forma verbală, sau
inscrisă a informaţiei transmise la emiţător spre receptor; 4) canalele de comunicare prin care
circulă mesajele.
În procesul de comunicare sunt folosite cum comunicari verbale, aşa şi comunicări scrise.
La procesul de comunicare pot apărea şi anumite obstacole, generate cât de manageri, aşa şi
de angajaţi.
Obstacolele generate de manageri pot fi generate de folosirea de ei a unui ton ridicat şi poate
duce la intimidarea subalternilor, cât şi la tendinţe de dominare în raport cu subalternii, lipsa de
atenţie şi amabilitate faţă de convorbitor, atenţie scăzută asupra problemei discutate, tendinţa de
a veni în timpul expunerii cu scopul de a prezenta varianta contrară; opunerea faţă de
introducerea în discuţie a unor noi idei.
Subalternii la răndul lor, pot fi rezervaţi cu managerii din teama de a intra în conflict cu ei.
Presupunerea că problemele înaintatete nu-l interesează pe manager, sau lipsa experienţei de
comunicare îi face pe ei să renunţe la exprimarea în scris, sau verbală a anumitor mesaje.
Excluderea acestor deficienţe ar spori cu mult productivitatea muncii în colectivele didactice şi
ştiinţifice, contribuind simultan la menţinerea unui climat favorabil intern în procesul de
activitate a colectivelor pedagogice şi ştiinţifice.

17
 E nevoi şi de perfecţionat tehnica comunicarii. În acest scop trebuie ca managerul până a
spune ideile sale trebuie să-şi clarifice ideile, să le sistematizeze şi să analizeze mesajul pentru a
fi corect transmis. Cei care doresc să realizeze comunicarea trebuie să examineze scopul propus,
şă ţină cont de întrebuinţări, să privească lucrurile din punct de vedere al interlocuitorilor. În
timpul comunicării participanţii tebuie să pună întrebări şi să se încurajeze reciproc, dând dovadă
că mesajul a fost perceput corect, urmărind în aceste comunicări şi anumite scopuri de
perspectivă. Destul de importantă este şi tehnica comunicării active, acceptând şi descifrând
mesajul prin dialog imediat cu ascultatorii.
Comunicarea verbală se desfăşoară prin intermediul limbajului. Managerii comunică cu
subalternii în cea mai mare parte verbal, prin volante de lucru, consfătuiri, conferinţe, convorbiri
telefonice, declaraţii oficiale, discuţii directe. Comunicările verbale permit exprimarea ideilor
destul de rapid, clar şi corect. În timpul convorbirilor telefonice trebuie de asigurat ca vocea sa
fie mai modulată, mai accentuată ca într-o convorbire directă. Să răspundă întotdeauna prompt,
politicos şi profesional. Să înceapă printr-un salut de prezentare. Să acorde suficient timp
interlocutorului, să se prezinte şi să spună ce doreşte. Să vorbească clar şi rar pentru a înţelege.
Discuţia să se încheie politicos.
Avantajele comunicărilor verbale sunt: ele stabilesc relaţii directe dintre manageri şi
subalterni; oferă subalternilor sentimentul de participare; oferă posibilitate managerilor de a avea
permanent imaginea activităţii membrilor colectivului didactic-ştiinţific.
Dezavantajele sunt: ele necesită prezenţa simultan a mai multor interlocutori, ce măeşte
timpul consumat, transmiterea se realizează prin trepte diferite, ce contribuie la mari pierderi de
informaţie; deseori contribuie la lipsa de claritate în formulare; deseori pe parcurs se pierde
logica exprimării.
Comunicarea scrisă este folosită pentru transmiterea de rapoarte, decizii, planuri, scrisori.
Comunicările scrise trebuie concepute sub o formă succintă, care să exprime precis intenţiile şi
dorinţele managerilor. Problemele apărute la comunicarea scrisă sunt cele ale clariăţii, abordării
curateţei concise şi corecte, ce obligă autorul să se concentreze asupra clarităţii şi logicii
conţinutului, asupra gradului de precizie.
Avantajele comunicării scrise sunt: oferă un timp mai mare de gandire şi argumentare, asigură
diversitate sporită a ideilor; sporeşte gradul de claritate a textului; contribuie la excluderea
interpretărilor imprecise a dispoziţiilor ordinelor; reglementarilor; nu necesită prezenţa simultană
a participanţilor; permite folosirea tehnologiilor informaţionale, textul scris poate contribui la
rezolvarea conflictelor.
Dezavantajele comunicării scrise: insuficienţa gradului de înţelegere a textului în absenţa
interlocuitorului; consum mare de timp privind întocmirea textului scris; cheltuieli dotate pentru

18
salarii, hârtie, mijloace de prelucrare a mesajului, tapare, transmitere; alocarea spaţiilor pentru
stocarea formelor cu mesaje scrise.
Comunicarile nonverbale sunt la fel un instrument folositor de comunicare. Gesturile, mimica,
o poziţie a corpului reprezintă stimulente, care pot mări eficacitatea comunicarii dintre persoane.
Mimica feţei, de exemplu, poate dezvălui sentimentele, interceptate de către ceilalţi interlocutori.
Dacă zîmbetul ne arată că persoana este deschisă spre discuţie, apoi faţa tristă poate să redee şi o
anumită agresiune. E important şi contactul ochilor, când persoana trebuie să privească în ochi la
altă persoană, atrăgându-i atenţia. Cu ajutorul ochilor se poate de supravegheat cursul
comunicării, adaptându-l activ la reacţia interlocutorului. Mâinile în timpul vorbirii pot emite
semnale: şi anume gesturile cu palmele deschise ne vorbeşte despre entuziasm şi implicarea
deplină a vorbitorului în discuţie, frăngerea degetelor – indică nelinişte, braţele împletite în
dreptul pieptului arată neâncrederea, dorinţa de apărare; mâinile împreunate sub barbă, sau
spriginind fruntea - arată superioritate, înfumurare. Gesturile oferă indici asupra intenţiilor
noastre.
Comunicarea ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediul cuvintelor, gesturilor şi
atitudinilor stă la baza coordonării activităţilor. În cadrul obiectivelor didactice şi ştiinţifice.
Înţelegerea corectă a cuvintelor reprezintă o dificultate principială a comunicării.
Blocaje de comunicare pot apărea dacă există: a) diferenţe de personalitate; diferite
personalităţi generează modalităţi diferite de comunicare; b) diferenţe de percepţie: oamenii
selectează şi interpretează informaţia în condiţii specifice modului lor de viaţă, ce crează
managerilor greutăţi, ce pot fi realizate prin eforul de a cunoaşte şi înţelege oamenii; astfel fiind
depăşite aceste situaţii în care comunicarea este deficientă; c) diferenţe de cultură ce pot genera
blocaje când acestea aparţin unor medii culturale, sociale, religioase şi politice diferite.
E importantă şi crearea normelor de încredere, doar comunicarea şi este o chestiune de
încredere. Încrederea este rezultatul unui ansamblu de schimburi şi interacţiuni, este o calitate
particulară şi relativă, care se naşte prin experienţa împărtăşită în cadrul schimburilor între
persoane. Încrederea pe care subordonatul i-o va acorda superiorului său este rezultatul unui
efort de poziţionare favorabilă şi valorizare faţă de subordonat, pe care superiorul îl va fi făcut.
Voinţa de a avea încredere în celălalt este importantă şi se întâmplă să fie una din sursele
încrederii reciproce.
În aşa mod, conceptul de comunicare implicită îl continuă pe cel de comunicare relaţională, ce
permite analiza procedurilor concrete de comunicare, folosite de către indivizi pentru a construi
cu semenii lor normele, ce le vor guverna comunicarea.

19
 c) Comunicarea paradoxală

Noţiunea de comunicare paradoxală este poziţionată în cadrul paradigmelor relaţional-

sistemice, şi descrie mesajele ce pot să conţină contradicţii interne, doar comunicarea este
paradoxală, când conţine două mesaje ce se califică unul pe celălalt în mod conflictual.
Comunicarea paradoxală se prezintă în forma sa simplificată, ca un ordin ce conţine o
contradicţie.
Posibilitatea comunicării paradoxale este legată de faptul că în componenţa comunicării
umane intră cum limbajul, aşa şi atitudinile, care pot întra în contradicţie între ele. Pentru a
comunica se folosesc două mari categorii de semnale: semnale digitale (cuvinte comprehensibile
pe baza unui cod precis) şi semnale analogice (gesturi, paralimbaj, care nu trimit la coduri
precise). Îmi poate comunica un mesaj paradoxal, în care partea digitală (,,mă bucur să te văd’’)
o contrazice pe cea analogică («tendinţa de a se da înapoi»). Comunicarea paradoxală este prin
însăşi natura ei perturbătoare. Ea tinde să aducă subiectul într-o stare de confuzie mintală.
Noţunea de comunicare paradoxală (sau de constăîngere) poate fi utilizată la diferite niveluri
(atăt la nivelul interindividual, cât şi la nivelul intercultural).
Conceptul de comunicare paradixală, extins la noţiunea de situaţie de dublă constrângere,
poate fi lărgit şi în continuare.

d) Comunicarea de sugestie în situaţiile de influenţare

Comunicarea de sugestie în situaţiile de influenţare conţine probleme, legate de trecerea de la

modelul structural expresiv la modelul raţional-sistemic şi aplicate fenomenului de influenţare.
În paradigma structural-expresivă sugestia este definită ca ,,putere a cuvântului’’, ca actul
prin care o idee este întrodusă în creer şi acceptată de aceasta. Actorii subiectivi, supuşi
sugestiei, se raportează la contextul situaţional în calitate de context purtător de norme,
habitudini şi moduri de a acţiona.
Paradigma relaţional-sistemică propune un alt mod de a examina fenomenele de sugestie şi de
influenţă, legate de comunicare. Cuvântul şi individul nu se mai află în centrul analizelor.
Acestea se extind la situaţia şi la condiţiile relaţiei.

e) Comunicarea defensivă

Comunicarea poate fi o strategie complexă, folosită de un subiect pentru a-şi ocroti fiinţa.
Noţiunea de ,,comunicare de apărare transpersonală’’ subliniază anumite modalităţi procedurale

20
de funcţionare a unei comunicări de poziţionare şi de mobilizare. Ea descrie modul în care o
persoană procedează pentru a obţine din partera alteia o relaţie voită şi investirea ei într-un rol
propus. Pentru analiza tranzacţională, conform paradigmei formal-tranzacţionale, scenariile
individuale se oformează ca construcţii relaţionale. Structura relaţiei este simplă: ordin, urmat
de protest - acceptare ca răspuns. Pe baza acestui scenariu, se pot imagina o mulţime de
dialoguri. Dacă un joc este jucat continuu, înseamnă că el aduce beneficiu celor care îl joacă.
Comunicarea este întotdeauna o tentativă de poziţionare a unui individ în raport cu celălalt.
Noţiunea de comunicare de apărare sacrală evidenţiază existenţa unor ,,forme’’ de comunicare
cu scopul de a salva valoarea personală. Analizând comunicările de apărare socială în interviuri
şi examinări psihologice, menţionăm ca în timpul examinării psihologice personajul social al
subiectului riscă să fie compromis. Pentru a reuşi în viaţă e nevoie de a ne cunoaşte capacităţile.
Analizând intervenţiile de neutralizare a comunicărilor defensive în interviuri, menţionăm că
pentru a evita, sau neutraliza comunicările de apărare socială, soluţiile constau în reducerea
elementelor-cheie ale neâncrederi, manifestate de subiect. Redarea încrederii se va axa pe
dezimplicare, pe reducerea distanţei psihologice şi pe minimizarea riscului social. Pentru aceasta
se utilizează procedeul „ pâlnie”, ce constă în a porni de departe, de la întrebări generale, pentru
a încadra în aceste comunicări tot mai strâns tema delicată. Subiectul ce a răspuns nu poate să nu
răspundă încă puţin în continuare. La anchete şi interviuri va trebui să se încerce neutralizarea
distorsiunilor introduse de relaţia anchetator-anchetat. Cel care ia interviul trebuie să creeze un
curent de simpatie şi de înţelegere, şi simultan să păstreze o atitudine de detaşare şi de
obiectivitate, ce caracterizează relaţiile profesionale. Subiectul îl va considera pe anchetator ca
pe un apropiat al său, capabil să-l înţeleagă şi să-l accepte aşa cum este în realitate, dar simultan
şi ca pe o persoană, ce are rol social, diferit de al său.
,,Comunicările defensive’’ tind să neutralizeze o anumită ameninţare exterioară ce apasă
asupra subiectului în scopul de a-i apăra valoarea socială. Comunicările de apărare
transpersonală şi comunicările de apărare socială sunt strategii relaţionale.

f) Comunicarea proiectivă, tehnicile de comunicare.

Analizând fenomenul comunicării proiective, vom menţiona că ,,proiecţia’’ reprezintă

expresia ,,universului intim’’ al subiectului, lumea integral-subiectivă a propriilor credinţe, care
orientează şi informează activ percepţiile şi comportamentele.
Există şi o tehnică proiectivă ca metodă de studiere a personalităţii. Când vorbim cu cineva
despre un subiect, o facem cu propriile cuvinte, fraze, ilustraţii etc. Fenomenul de ,,proiectare’’ a

21
sistemului nostru intern la expresiile şi comportările noastre este un fenomen ce poate fi
observat.
Noi suntem implicaţi în comunicarea proiectivă când vorbim cu semenii noştri. Comunicarea
proiectivă prezintă ansamblul lucrurilor pe care oamenii (şi grupurile) le spun despre modul lor
de a vedea lucrurile, deşi nu comunică despre ei înşişi, dar despre altcineva.
Tehnicile proiective de culegere de date permit orientarea comunicării înspre problemele
concrete.
Din punct de vedere a paradigmei fenomenologice şi praxiologice se poate spune că în
situaţia de testare subiectul examinat şi-a părăsit în mare măsură prerogativele de deţinere
reciprocă prin schimbul de norme relaţionale, în situaţia de testare, planşa propune o
problematică la care subiectul răspunde, şi aceste răspunsuri date în această situaţie imaginară
prezintă o analogie cu răspunsurile care s-ar da ,,într-o situaţie reală’’. Dar imaginaţia subiecţilor
are libertatea de a inventa în cadrul problematicii propuse.

g) Comunicarea în timpul întâlnirii,tehnicile de comunicare

Întâlnirea recurge la o comunicare ce are loc ca schimb verbal şi aproape intuitiv. În acest caz
primul efort de definire a acelui-ceva-care-se apropie se face prin intermediul dimensiunii
cunoscut-necunoscut. Necunoscutului, incertitudinii faţă de celălalt, ce vine spre mine, îi este
asociat un reflex intelectual, survenit să reducă incertitudinea şi să transforme necunoscutul în
cunoscut. Prima comunicare globală şi paralingvistică, pe care trebuie să o facă celălalt pentru a
nu ne pune în defensivă este să ni se prezinte în aşa fel încât condiţia lui să ne apară ca
inofensivă. În ce priveşte întâlnirea cu semenul se pune problema de a evalua natura relaţiei, pe
care o vom avea cu el, realizând o categorizare, făcută în termeni de valoare: „bun/rău în raport
cu mine”.
Există trei niveluri posibile de identificare a semenilor: îl identificăm pe celălalt într-un
ansamblu cultural, într-un grup, sau chiar faţă de propria noastră psihologie. La identificarea
socială, evaluarea celuilalt se face automat şi inconştient, legată de perceperea îsăşi. Evaluarea se
face cu ajutorul formelor perceptive. Identitatea semenilor se referă la scheme identitare
culturale, de grup, sau personale. Ele ne ajută să decodăm realitatea socială la modelarea
condiţiei sale sociale. Individul care iese în întâmpinare cu noi face eforturi de autoprezentare,
încearcă să influenţeze comunicarea, ce va avea loc, pentru ca aceasta să decurgă aşa cum
doreşte el. Studiind comunicarea defensivă din situaţiile de evaluare venim la concluzia, că
tendinţa spontană a individului este să adopte o conduită conformă, adică în acord cu normele
comportamentale obişnuite din situaţia respectivă.

22
 Întâlnirea cu celălalt este o incertitudine. Subiectul care vine la întâlnire va propune voluntar
sau/şi involuntar o definiţie a rolului său în interacţiunea care începe. Aceste două definiţii încep
să-i lege între ei, pe cel care întâlneşte şi pe cel întâlnit. Fiecare va fi obligat să urmeze definiţia
dată celuilalt. În fiecare întâlnire există o dublă intenţionalitate-faptul de a face ceva, de a merge
spre celălalt pentru a-l înţelege şi a realiza ceva.
Cunoaşterea simţului comun este un ansamblu de interpretări, luate de-a gata, utilizate în
situaţii considerate curente. Este şi un ansamblu de conduite, de comunicări, luate de-a gata,
folosite ca răspuns la problemele puse în aceste situaţii.

i) Comunicarea în convorbiri şi dialog, tehnicile de comunicare

Vom analiza convorbirile psihologice şi ,,tehnicile’’ lor specifice de comunicare: convorbirea

de ajutorare psihologică, interviul non-directiv şi convorbirea activă, bazată pe anchetă.
Vom analiza şi caracteristicile dialogului şi, în primul rând, situaţia de ajutorare psihologică.
Obiectivul celui care ajută e să creeze o situaţie, ce-i permite celui ajutat să-şi gândească
problemele clar şi să ducă o viaţă chibzuită şi raţională. Relaţia de ajutorare este o relaţie
profesională, în care individul trebuie ajutat să găsească o soluţie personală la o situaţie, căreia
nu i se mai poate adapta. Cel care ajută trebuie să urmeze două scopuri specifice ale acestei
forme de relaţiei: 1) înţelegerea problemei aşa cum ea se pune pentru cel ajutat; 2) ajutarea
acestuia să se dezvolte personal în sensul celei mai bune adaptări sociale.
Relaţia de ajutorare se desfăşoară într-o convorbire faţă-n faţă între cel care ajută – asistent
social, educator etc., şi cel ajutat. După ce a acceptat relaţia aşa cum a fost prezentată la început
de cel ce ajută, cel ajutat are un anumit număr de aşteptări faţă de cel ce ajută; aşteaptă să fie
ascultat şi înţeles, aşteaptă un ajutor intelectual pentru a căuta el însuşi soluţii pe problemele sale.
Aşteptările lui sunt diferite: sprijin moral, sfaturi practice etc. Cu aceasta cel care ajută trebuie să
înlăture aşteptările, care nu corespund scopului convorbirii de ajutorare, reamintindu-i celui
ajutat scopul propus. Cel care ajută îi va preciza celui ajutat schimbările survenite să ajute să-şi
înţeleagă problemele, el deţine iniţiativa principală, ce implică dorinţa celui ajutat, sinceritatea şi
dorinţa de a lucra cu cel care ajută. În acest schimb verbal direct există şase tipuri de atitudini-
atitudinea explicativă; atitudinea de sprijin-consolare; atitudinea de investigare; atitudinea de
soluţionare a problemei şi atitudinea comprehensivă. Să explicăm esenţa acestor atitudini.
Prin atitudinea de evaluare, sau de judecată morală, paralingvistică, sau prin cuvintele sale,
omul care are această atitudine îşi face cunoscută aprobarea, sau dezaprobarea morală, se referă
la norme, îşi pune interlocutorul într-o poziţie de inferioritate morală.

23
 Prin atitudinea explicativă, paralingvistică, cel care ajută interpretează din punctul său de
vedere informaţiile primite, îi indică interlocutorului o cauză probabilă, legată de fenomenul
descris de acesta, îi oferă o interpretare a discursului.
Prin atitudinea de sprijin-consolare, paralingvistică, cel care ajută îi aduce celui pe care îl
ajută o încurajare, o compensaţie activă. Cel care ajută îşi arată simpatia şi sprijinul efectiv.
Prin atitudinea de investigare, paralingvistică, cel care ajută arată că vrea să ştie mai multe, să
urmărească o confidenţă suplimentară cu privire la un punct special, care este important.
Întreprinde un fel de anchetă, rugându-l pe cel ajutat să-i spună mai multe despre anumite
aspecte din viaţa lui.
Prin atitudinea de soluţionare a problemei, paralingvistică, cel care ajută şi are această
atitudine îi propune celui ajutat un mijloc, o măsură să-l scoată din problemă, formulează un sfat
care trebuie urmat, sau îl trimite pe cel ajutat la altă persoană, care ştie cheia problemei sale.
Prin atitudinea de comprehensiune, paralingvistică, cel care ajută evită toate atitudinile
precedente. El susţine cele spuse de cel ajutat şi încearcă să arăte că a înţeles, din punctul de
vedere al acestuia, ce a vrut să spună, folosind şi anumite tehnici corespunzătoare.
Putem formula şi anumite reguli de comunicare:
1. Să arăţi consideraţie pentru interlocutori, să arăţi prin toate atitudinile şi prin paralimbajul
tău, că ai încredere în ei, fiind un bun mijloc de ai determina să facă lucrul pe care-l ceri.
2. Să ai o metacomunicaţie, prin care să arăţi că tu crezi în ceea ce spui. În timpul
discursului mai animat şi mai zâmbitor, iar mişcările îţi sunt cât mai degajate. De
asemenea trebuie să ai o pronunţare clară şi rapidă.
3. Să vorbeşti pe limba semnelor şi să raţionezi cu logica lui. Trebuie să dai exemple în care
interlocutorul să se regăsească, să te situezi la nivelul lui, să pătrunzi în viaţa şi
preocupările lui [3,229].
Analizând tehnicile din convorbirile şi interviurile non-directive menţionăm că atitudinea
non-directivă se defineşte prin două caracteristici de bază: 1) obţinerea de la orice intervenţie
directivă, care ar putea introduce în câmpul experienţei interlocuitorului o asemenea structură
(mod de a prezenta valoarea, scopul); 2) se intervine numai pentru a-l ajuta pe interlocutor să
capete mai multe informaţii despre propria activitate mintală.
Atitudinea non-directiva se exprimă printr-un ansamblu de tehnici de comunicare
interpersonală şi de procedee non-verbale. Tehnicile de invitare la exprimare sunt următoarele:
1) tăcerea atentă, focalizarea activă la ceea ce spune celălalt, efortul de a înţelege, ea trebuind
să-i apară ca atare şi interlocutorului. El implică respectarea tăcerii celuilalt în marea majoritate a
cazurilor.

24
2) încurajarea fără cuvinte, se foloseşte o gamă întreagă de încurajări, care arată intervievatului
„ceea ce i se spune”.
3) paralimbajul comprehensiv, exprimat prin atitudine mică, tonul vocii şi privirea trebuie
îndreptate la aceea ce priveşte semnificaţia lor de focalizare asupra celuilalt şi de înţelegere a
spuselor lor.
Sunt importante şi reformulările, care dacă sunt făcute cum trebuie, ea îi dă interlocutorului
certitudinea că este înţeles, înlesneşte şi înţelegerea autentică de către intervievat a ceea ce vrea
să spună ,sau a universului în care trăieşte cel dintâi. Se cunosc cinci forme de reformulare:
 reformulare-reflectare, ce constă în a repeta cele spuse de interlocutor, păstrând
cuvintele-cheie şi limbajul în capul său.
 reformulare, ce constă în a rezuma o parte din exprimarea spontană a interlocutorului, sau
chiar a corela ceea ce se spune, ce a fost spus anterior.
 reformularea prin inversare a raporturilor figură-fond, ce necesită o descentrare faţă de
conţinutul invadat al discursului produs de interlocutor, ce introduce o viziune nouă
asupra ansamblului.
 reformularea-clarificare, ce constă în a formula lucrurile resimţite desluşit de interlocutor,
dar expuse confuz, ea îl ajută pe interlocutor să înţeleagă mai bine organizarea şi logica
spuselor sale.
 reformularea paralimbajului, ce exprimă anumite sentimente, poziţii şi reacţii ale
interlocutorului. Expresiile paralingvistice, dacă le înţelege, el poate să le reformuleze la
fel cum ar face în cazul unor elemente lingvistice.
Acest ansamblu de tehnici exprimă activitatea intelectuală intensă a persoanei care ghidează
convorbirea. El trebuie pe lângă faptul că înţelege conţinutul, să poată face permanent legătura
între ceea ce spune şi obiectul convorbirii.
Există, la fel, la cel care ajută şi intervenţie de elucidare, adică să pună întrebări de elucidare,
conţinuturi verbale, sau paralingviste, care nu pot fi înţelese uşor şi direct şi cer interlocutorului
să precizeze ce a vrut să spună şi care e sensul reacţiei sale.
Folosirea dialogului necesită de deosebit dialogul de discuţie. Dacă discuţia prezintă o
succesiune de puncte de vedere diferite, prin care fiecare interlocutor caută să-şi spună opinia,
fiind superficială, duce la consens, apoi dialogul se bazează pe o mai atentă ascultare a
semenului, fiecare caută să-l înţeleagă pe celălalt, apoi să-şi depăşească aportul cu/şi printr-un alt
aport personal, permiţând o anumită aprofundare şi o mai bună înţelegere a problemei. Dialogul
duce la consens prin depăşire; diferite elemente din fiecare viziune individuală sunt integrate
într-o viziune mai largă; cu fiecare aport, viziunea colectivă, creată în comun-şi-care se

25
îmbogăţeşte. Dialogul este creativ. Dacă dorim să comunicăm cu cineva, cel mai bine e să fim
accesibil pentru el şi să-i vorbim pe limba lui.
Vorbim la fel şi despre metacomunicare, despre discurs, comunicare ce se are pe sine ca
obiect al comunicării. A metacomunica înseamnă a vorbi despre propriile schimburi
comunicaţionale şi a analiza modul lor de desfăşurare. Suntem preocupaţi nu de conţinutul
interacţiunii, dar de modul cum au interacţionat convorbitorii.
Dar pentru a progresa în comunicare trebuie să facem un act de credinţă: să credem că
dincolo de logicile diferite ale interlocutorilor, putem întâlni nişte posibilităţi de depăşire a
logicilor şi de inventare a unei construcţii noi. Eficacitatea comunicării interpersonale depinde
mult de modul în care îl privim pe interlocutor şi ne comportăm faţă de el. În procesul
comunicării omul nu este complet liber în acţiunile şi comunicările sale,intervine masiv un
ansamblu de medieri care orientează tot ceea ce face şi spune. Stăpânirea comunicării se bazează
parţial pe neutralizarea acestor medieri,precum şi pe folosirea unor acţiuni de metacomunicare
pentru a le analiza.
Acum să analizăm trecerea de la noţiunea de tradiţie ştiinţifică la noţiunea de paradigmă
kuhniană, de la principiile psihologo-metodologice la cele filosofico-metodologice, formarea
matricii principiilor metodologice, rolul ei în dezvoltarea ştiinţei contemporane, a ştiinţei
economice în special.

26
 Capitolul II. De la noţiunea de tradiţie ştiinţifică la noţiunea de paradigmă kuhniană.

După o analiză psihologo-metodologică a noţiunii de paradigmă să analizăm noţiunea de

matrice disciplinară în plan filosofico-metodologic ca dezvoltare a noţiunilor de matrice cauzală,
matrice statică şi dinamică, matrice categorială, cât şi a noţiunilor de paradigmă, ştiinţă normală,
anomalie, criză, ştiinţă extraordinară şi revoluţie ştiinţifică ca trecere de la o paradigmă la alta, la
fel şi esenţa şi rolul matricei principiilor metodologice în dezvoltarea ştiinţei contemporane, a
ştiinţei economice, în special.

§1. Noţiunea de matrice disciplinară ca dezvoltare a noţiunilor de matrice cauzală,

statică şi dinamică, de matrice categorială. Noţiunile de paradigmă, ştiinţă normală,
anomalie, criză, ştiinţă extraordinară, revoluţie ştiinţifică ca trecere de la o paradigmă la
alta.

Problema dezvoltării ştiinţei, rolul paradigmei în dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice au fost

cercetate de T. Kuhn [1, 11]. El analizează istoria ştiinţei, numită de el istorie intelectuală, nu ca
pe o totalitate de fapte istorice, dar ca pe o evoluţie a schemelor conceptuale, a ideilor
fundamentale şi a funcţiilor cunoaşterii ştiinţifice. T. Kuhn a manifestat un interes deosebit faţă
de motivele psihologice ale activităţii ştiinţifice, punănd accentul pe cunoştinţele personale, pe
faptul cum anumiţi savanţi în mod real apreciază şi selectează cunoştinţele, apelând la
psihologia grupei, la evoluţiile şi reacţiile ei, la perceperea realităţii colective.
Concepţia lui T. Kuhn nu este o psihologie a ştiinţei, dar o filosofie a ştiinţei. În concepţia lui se
afirmă legătura dintre filosofia ştiinţei şi istoria ei, se ia în vedere specificul diferitor contexte
culturale, economice, sociale. Se evidenţiază legătura reciprocă a factorilor sociali, istorici,
psihologici, economici şi tehnici.
T. Kuhn analizează paradigmele ştiinţifice, esenţa şi structura lor menţionând şi schimbările
pe care le-a suferit aceste noţiuni pe parcursul anilor ’60 - ’70 a sec. XX se pot împărţi în 4
etape:
1) Perioada pregătirii şi scrierii lucrării „Revoluţia copernicienă” (1957). La această etapă
unitatea de bază de analiză este noţiunea de tradiţie ştiinţifică. Însă de acum la cercetarea
procesului de dezvoltare şi a crizei tradiţiei ptolomeice în astronomie şi a înlocuirii revoluţionare
a ei prin tradiţia coperniciană T. Kuhn a înzestrat această noţiune cu toate trasăturile care mai
târziu erau destinate pentru termenul de „ paradigmă”. Aceasta-i perioada dezvoltării
embrioanale a teoriei paradigmelor;

27
 2) A doua perioadă cuprinde crearea lucrării „Structura revoluţiei ştiinţifice” (1969), etapa
discuţiei furtunoase a ideilor şi rezultatelor, ce se conţineau în ea, în mersul căreia T. Kuhn a
trebuit să precizeze un şir întreg de caracteristici a paradigmei ce a adus la următoarea etapă;
3) A treia etapă prezintă o încercare de a înlocui noţiunea de „paradigmă” prin noţiunea de
„matrice disciplinară” (anii 1969- 1975);
4) A patra etapă e legată de pregătirea şi scrierea lucrării „Teoria corpului negru şi a
discontinuităţii cuantice” (1894-1912), scrisă în anul 1978, în care se face încercarea de a refuza
de la folosirea termenilor ”paradigmă” şi „matrice disciplinară”, dar cu păstrarea conţinutului lor
principial în calitate de bază metodologică a cercetărilor istorico-ştiinţifice. În publicaţiile din
anii ’80 ai sec. XX se observă tendinţa de ontologizare a noţiunii de paradigmă. El tindea să
creeze o schemă generală teoretică a istoriei ştiinţei în genere. Momentul central al acestei
scheme este procesul formării paradigmei de la tradiţia ştiinţifică, ce evidenţia o anumită
continuitate dintre teoriile ştiinţifice noi şi cele vechi la noţiunea de paradigmă kuhniană.
Paradigma, sau matricea disciplinară, prezintă o dezvoltare a noţiunilor de matrice cauzală,
statică şi dinamică, de matrice categorială. Aşa tradiţii sunt descrise de istoricii ştiinţei, ca
„astronomia lui Ptolomeu” (sau Coperniciană), „optica corpusculară” ( sau ondulatorie) ş.a.
Noţiunea de paradigmă, ca unitate centrală a sistemului conceptual a lui T. Kuhn, admite o
mulţime de interpretări aşa ca: totalitate a teoriilor fundamentale, sistem valoric, totalitate a
experimentelor hotărâtoare pentru ştiinţa dată, ce asigură perfecţionarea în continuare a
sistemului, a metodelor de cercetare şi a metodelor de activitate, totalitatea de prescripţii pentru
grupa ştiinţifică dată. T. Kuhn analizează paradigma ca un sistem de norme, teorii, modele, fapte
fundamentale şi modele de activitate, acceptate de comunitatea ştiinţifică dată ca sistem de
păreri şi dispoziţii, valori şi modele de activitate, împărtăşite de membrii şcolii ştiinţifice.
Paradigma e privită ca totalitatea unor prescripţii, convingeri, procedee şi cunoştinţe de care
se conduce comunitatea ştiinţifică dată. A avut loc precizarea unui şir întreg de caracteristici ale
paradigmei. În continuare T. Kuhn arată că noţiunea de paradigmă nu caracterizează pe deplin
ceea ce uneşte membrii comunităţii ştiinţifice şi în ce constă deplinătatea relativă a comunităţii
profesionale, unanimitatea relativă a sugestiilor lor profesionale, înlocuind-o prin noţiunea de
matrice disciplinară (matrice, fiindcă ea e compusă din diverse elemente ordonate în anumit
mod, şi disciplinară, fiindcă arată aderenţa obişnuită a savanţilor cercetători la o anumită
disciplină).
În calitate de componente, ce constituie matricea disciplinară, menţionate de T. Kuhn, pot fi
analizate:
a) Generalizările simbolice, expresiile folosite de membrii comunităţii ştiinţifice fără
îndoieli şi divergenţe, ce au caracter formal şi uşor se formalizează. Este vorba de un aparat

28
 formal ori care se supune formalizării, necesare pentru exprimarea generalizărilor de bază,
primite de toţi membrii comunităţii ştiinţifice, ce permit în limitele matricei date de a scri şi
de a transmite legile, ipotezele, datele empirice de bază. Aceste generalizări amintesc de
anumite legi ale lumii înconjurătoare.
b) Paradigmele metafizice, prescrierile general-recunoscute, încrederea în modelele
ştiinţifice, ce includ variante mai mult sau mai puţin euristice (modele conceptuale).
Paradigmele metafizice prezintă sistemul principiilor filosofo-metodologice, ce determină
soarta ştiinţei în perioada crizelor şi revoluţiilor (dar câte odată T. Kuhn se abate de la acest
comportament al matricei disciplinare).
c) Valorile de care se conduc membrii comunităţii ştiinţifice date, comunitatea de valori
bazată pe necesitatea preciziei previziunilor, limitarea greşelilor admise, prioritatea
prescrierilor cantitative etc. Aceste valori, după T. Kuhn se însuşesc atunci, când savanţii
deţin modelele de rezolvare a problemelor.
d) Sistemul de modele general-recunoscute, ce determină structura fină a cunoştinţelor
ştiinţifice, capacitatea de a folosi rezolvarea problemelor în calitate de modele pentru a găsi
sarcini analogice, obiecte pentru aplicarea unora şi aceloraşi legi şi formule ştiinţifice.
Elaborînd concepţia dezvoltării ştiinţei T. Kuhn admite existenţa unei stadii preparadigmale a
dezvoltării ştiinţei. Ea se caracterizează prin prezenţa multor şcoli ce concurează, o mare
varietate de metode şi păreri asupra problemelor fundamentale ale ştiinţei. Când există diferite
puncte de vedere, lipsesc teorii fundamentale, metode şi valori general-recunoscute.
Recunoaşterea unui fapt, experiment, lămurire, sau teorie, ca model, înseamnă terminarea
perioadei preparadigmale, formarea unor paradigme. Din acest moment comportarea savanţilor
se schimbă esenţial. Ei încetează de a mai discuta paradigma şi primesc principiile ei în calitate
de convingeri general-recunoscute şi fără discuţii.
Pe măsura apariţiei consensului membrilor comunităţii ştiinţifice se crează paradigma unică,
pe baza căreia are loc dezvoltarea normală a ştiinţei, acumularea faptelor, perfecţionarea
teoriilor şi metodelor lor. Pe baza acesteia are loc dezvoltarea normală a ştiinţei. Noua
paradigmă îndeplineşte două funcţii: de interzicere şi proiectivă. Prima interzice toate faptele,
conceptele, metodele şi problemele ce n-au atribuţie la paradigmă şi nu se acordă cu ea. A doua
stimulează cercetarea în această direcţie, ajută la atingerea consensuală şi propune unele garanţii
de succes. Consensul faţă de tezele principale ale paradigmei este caracteristica socială
importantă anume a comunităţii ştiinţifice Grupa savanţilor ce a primit această paradigmă se
transformă în comunitate profesională.
Paradigma apărută, poate, după T. Kuhn, fi cercetată în două planuri: epistemic şi social.
Paradigma ca sistemul de norme, fapte fundamentale şi modele de activitate determină această

29
comunitate ştiinţifică şi invers, comunitatea savanţilor este colectiv, ce recunoaşte paradigma
dată.
Analizând esenţa „ştiinţei normale” T. Kuhn prin ştiinţă normală înţelege cercetarea ce se
bazează pe unul sau câteva ajunsuri ştiinţifice anterioare; ajunsuri, care în cursul unui anumit
timp se recunosc de o anumită asociaţie ştiinţifică ca bază pentru activitatea practică ulterioară.
În cadrul ştiinţei normale are loc aplicarea şi reformularea paradigmei, perfecţionarea şi
precizarea teoriilor ce apar pe baza cercetărilor experimentale a noilor fapte şi precizarea lor. De
asemenea se realizează reformularea nu a întregii paradigme, dar numai a afirmărilor iniţiale a
teoriei existente, precum şi introducerea în ea a noţiunilor generalizatoare, simplificarea
formulărilor complicate, urmând tendinţa de a se apropria de practica de cercetare reală.
Dar nu e vorba de nici un tip nou de activitate. Are loc perfecţionarea teoriei pe calea
reformulării şi reconceptualizării ei. Astfel, în paradigmă ca model de activitate normală a
ştiinţei, nu apar schimbări esenţiale. În afară de perfecţionarea paradigmei savanţii la această
treaptă sunt preocupaţi şi de evidenţierea caracteristicilor cantitative, de precizarea faptelor,
căutarea a noi fapte prevăzute de teorie, de căutarea unei corelaţii mai depline dintre ele, de
perfecţionarea teoriilor existente, crearea a noi teorii, permise de paradigmă. Teoriile principial
noi sunt primite cu duşmănie de paradigma dominantă. T. Kuhn afirmă că paradigma determină
tipul de probleme rezolvate de ştiinţa normală. Ea nu admite descoperiri radicale, ce pot genera
o nouă paradigmă. Această determinare însă nu este strictă, lasă un anumit grad de libertate
pentru activitatea creatoare, pentru rezolvarea problemelor destul de dificile, problemelor
prevăzute şi reglementate de paradigmă. Paradigma parcă garantează soluţionarea acestor
probleme. Încercarea de a determina cum paradigma influenţează la dezvoltarea ştiinţei normale
e legată de apelarea la cunoştinţe filosofico-metodologice. Paradigma fără factori filosofico-
metodologici adânci deloc nu determină toate mecanismele ştiinţei normale, conţinutul tuturor
metodelor de cercetare. T. Kuhn subliniază că, realizând activitatea paradigmală şi parcă
aşteptănd faptele prescrise de paradigmă, savantul deseori evidenţiază ceva neaşteptat -
anomalia ştiinţifică.
Studiind apariţia anomaliilor ştiinţifice, ce duc la descoperiri ştiinţifice, observăm că ea e
legată cu selectarea valorică, observăm că majoritatea anomaliilor „obişnuite” şi revoluţionare
apar în corespundere cu regulile şi modelele de activitate, ce reiese din paradigma dată. Ştiinţa
normală nu-şi pune scopul de a găsi noi fapte sau teorii. Şi totuşi noile fenomene, despre
existenţa cărora nimeni nici nu a presupus, din nou şi din nou se descoperă de cercetările
ştiinţifice, iar teorii noi radicale din nou şi din nou se descoperă de savanţi. Analizând
descoperiri aparte, noi venim la concluzia că ele nu-s evenimente izolate. Descoperirea începe
cu conştientizarea anomaliei, stabilirea acelui fapt, că natura cumva a încălcat aşteptările

30
chemate de paradigmă, îndreaptă dezvoltarea ştiinţei normale. Aceasta duce la lărgirea
cercetărilor domeniului anomaliei. Şi acest proces se termină numai atunci când teoria
paradigmelor se acomodează la noile circumstanţe, astfel că anomaliile singure devin aşteptate.
Însuşirea de teorie a noilor fapte are loc până ce acomodarea nu va fi pe deplin terminată, adică
până când savantul nu se va învăţa să vadă natura în altă lumină.
Apariţia anomaliilor ştiinţifice e legată la fel de faptul că activitatea paradigmală standardă
poate duce la rezultate absolut nedeterminate, că descoperirea faptului anomalic prezintă un
proces îndelungat şi foarte complicat, începutul căruia e legat de tendinţa de a păstra paradigma
veche, finalul fiind trecerea la o nouă paradigmă.
Când anomalitatea descoperirii se clarifică, începe etapa căutării revoluţiilor radicale. Vechea
paradigmă în rezultatul crizelor ştiinţifice şi a ştiinţei extraordinare cedează locul nu faptului
anomalic aparte, dar altei paradigme. În perioada crizei se dezvoltă ştiinţa extraordinară, ce se
supune regulilor paradigmei vechi şi încă nu cade sub regulile paradigmei noi, neformulate. În
perioada ştiinţei extraordinare sunt evidenţiate regulile, standardele, metodele considerate
valabile în perioada ştiinţei normale, dar puse la îndoială în perioada crizei, care se tratatează de
o mulţime de noi atitudini şi de creşterea interesului faţă de filosofie. Crizele prezintă o premiză
necesară a apariţiei noilor teorii. Hotărârea de a refuza de la paradigmă – totdeauna simultan
este şi hotărîrea de a primi o altă paradigmă. Savantul refuză de la paradigmă în rezultatul
ciocnirii cu anomaliile. Dacă anomalia trebuie să cheme criza, apoi ea, de regulă trebuie să
însemne ceva mai mult decât o simplă anomalie. Trecerea de la o paradigmă în perioada de criză
la alta nouă, de la care se poate naşte o nouă tradiţie a ştiinţei normale, prezintă un proces
departe de a fi cumulativ şi nu unul ce se poate realiza pe calea elaborării noii ştiinţe sau a
lărgirii paradigmei vechi. Acest proces mai degrabă ne aminteşte reconstrucţia domeniului pe
noi baze, reconstrucţie care schimbă unele din cele mai simple generalizări teoretice elementare
şi chiar multe metode şi aplicaţii a paradigmei. Când trecerea se termină, savantul - profesional
de acum îşi schimbă punctul său de vedere asupra domeniului de cercetare, metodelor şi
scopurilor lui.
Astfel, criza poate fi considerată ca o preludie la apariţia noilor teorii. Pe cât nici un
experiment nu poate fi gândit fără o anumită teorie, savantul în perioada de criză se va stărui
permanent să creeze teorii speculative, care în caz de succes va putea deschide calea spre o nouă
paradigmă, iar în caz de insucces pot fi aruncate fără nici o jale adăncă. În momentele
conştientizării crizei savanţii se adresează la analize filosofice ca mijloc pentru a descoperi
neclarităţile în acest domeniu. În rezultatul trecerii la noua paradigmă se realizează revoluţia
ştiinţifică.

31
 Revoluţia în ştiinţă, apărută odată cu terminarea crizei născute de descoperirea faptului
anomalic fundamental, e legată de apariţia noilor paradigme, calitativ noi, necomensurabile cu
cele anterioare. Noile paradigme, fiind necumulative, sunt legate de probleme, metode,
aprecieri, criterii, standarde şi valori cu totul noi, de elaborarea unui nou tablou de studiere a
lumii înconjurătoare. Revoluţiile ştiinţifice sunt analizate de T. Kuhn ca aşa epizoade
necumulative în dezvoltarea ştiinţei, în perioada căreia paradigma veche se înlocuieşte pe
deplin, sau parţial, de noua paradigmă, necomensurabilă cu cea veche. Revoluţiile ştiinţifice
încep cu creşterea conştiinţei pentru o parte îngustă a asociaţiei ştiinţifice că paradigma existentă
a încetat să funcţioneze în mod adecvat la cercetarea acelui aspect al naturii, la care această
paradigmă mai înainte şi-a trasat calea. Conştientizând încălcări de funcţii, care pot duce la
criză, constituie premiza revoluţiei. Acel cercetător, care foloseşte în calitate de premiză
paradigma, când înaintează argumente în apărarea ei, trebuie clar să-şi închipuie cum se va privi
practica cercetării ştiinţifice pentru acei care însuşesc un alt punct de vedere asupra naturii.
Problemele selecţiei paradigmei niciodată nu pot fi rezolvate numai cu ajutorul logicii şi
experimentului. Dacă apariţia noilor teorii sunt chemate de necesitatea rezolvării anomaliilor
faţă de teoriile existente în legătura lor cu natura, atunci noua teorie trebuie să admită preziceri,
care se deosebesc de prezicerile, deduse din teoriile anterioare.
T. Kuhn consideră că şi paradigma veche şi cea nouă, fiind necomensurabile, pot fi
comparate în limitele metalimbii. Paradigma e interpretată de el atât ca model de activitate
teoretică, cât şi ca model de activitate experimentală. Crearea unei noi paradigme include nu
numai înaintarea a noi teorii, metode, modele, dar şi căutarea a noi criterii mai sigure de
raţionalitate, de efectivitate a rezolvării problemelor ş.a. Schimbarea în paradigmă impune
savanţii să vadă lumea problemelor lor de cercetare în altă lumină. În timpul revoluţiei, când
începe să se schimbe tradiţia ştiinţifică normală savantul trebuie să se înveţe din nou să perceapă
lumea înconjurătoare; în anumite situaţii el trebuie să se înveţe să vadă noul geştalt. Numai după
aceasta lumea cercetării lui va părea în anumite cazuri necomensurabilă cu lumea în care el a
„trăit” până acum. Compararea rezultatelor în perioadele dezvoltării normale, treptate, îl duce pe
T. Kuhn la problema existenţei progresului ştiinţific.

32
 §2. Esenţa şi rolul matricii principiilor metodologice în dezvoltarea ştiinţei
contemporane, a ştiinţei economice, în special.

Noţiunea kuhniană de matrice disciplinară, după părerea noastră, merită o atenţie deosebită.
În primul rănd, în ea, în calitate de elemente a matricei e inclus întregul sistem de principii
metodologice filosofice, ce face posibilă interpretarea logico – gnoseologică a unui anumit
sistem de simboluri, acceptate de comunitatea ştiinţifică. În al doilea rănd, în calitate de elemente
ale matricei e inclus sistemul valorilor primite de comunitatea ştiinţifică dată, ce contribuie la
evidenţierea sensului uman al enunţurilor analizate.
Dezvoltănd această abordare e bine de inclus în matrice în calitate de elemente sistemul nu
numai a principiilor metodologice filosofice, dar şi a celor general – ştiinţifice, socio – culturale
şi conceptuale, legate cu acceptarea anumitor raporturi valorice la analiza expresiilor. Astfel,
ajungem la noţiunea de matrice a principiilor metodologice. Luănd în consideraţie că
descoperirea teoretică fundamentală este rezultatul acţiunii atăt a principiilor filosofice, căt şi a
celor general – ştiinţifice, conceptuale şi socio-culturale, că selecţia din mulţimea de variante se
realizează pe baza totalităţii principiilor metodologice, matricea principiilor metodologice
include în ea matricea disciplinară, ce ia în consideraţie rolul în dezvoltarea cunoştinţelor
ştiinţifice a unui sistem anumit de principii filosofice şi general – ştiinţifice, idei şi categorii
aplicate în ştiinţă, ce formează o matrice generală specifică de înţelegere şi cunoaştere a
obiectelor studiate de ea.
Acest sistem de principii metodologice este diferit pentru diferite disciplini ştiinţifice şi la
diferite etape ale dezvoltării ştiinţei. Asupra cercetării ştiinţifice, la formarea intereselor şi
idealurilor ştiinţifice ale cercetătorilor influienţează întrega matrice a principiilor metodologice.
Prezentănd o anumită viziune a lumii ce ne dă mijloacele de teoretizare a cunoştinţelor, normele
de construire a teoriilor ştiinţifice, matrcea principiilor metodologice se prezintă la fel ca şi o
anumită paradigmă, un mecanism de apărare a ştiinţei la stadiul dezvoltării ei extensive, ce
păstrează cercetarea în albia normală.
Această esenţă a matricei principiilor metodologice stă la baza noii înţelegeri a programului
ştiinţific de cercetare. Acest program e condiţionat nu numai de totalitatea principiilor reglative
logice (filosofice, general - ştiinţifice), ce ordonează structura şi precizează interpretarea,
evidenţiază sensul logico – gnoseologic a noţiunilor de bază, dar şi de totalitatea principiilor
reglative socio – culturale şi conceptuale. Ultimele evidenţiază sensul “uman” al expresiilor
formulate de sistemul principiilor teoretice, de principiile teoriilor bazice şi fundamentale, ce
îndeplinesc funcţii metodologice, adică de întreaga matrce a principiilor metodologice.

33
 Noţiunea de matrice a principiilor metodologice se pronunţă atăt ca dezvoltare a noţiunii de
matrice cauzală statică şi dinamică [2, 28; 166; 176; 177], căt şi ca dezvoltare a noţiunii
matricelor categoriale Noţiunea propusă e mai largă ca noţiunea de matrice cauzală sau
categorială, fiindcă include în ea nu numai principii metodologice filosofice (în special,
principiul cauzalităţii), dar şi principii metodologice general – ştiinţifice, conceptuale, socio –
culturale. Şi la fel cum matricele categoriale se percep în calitate de matrice a înţelegerii lumii,
tot în aşa calitate se pronunţă şi matricea analizată a principiilor metodologice, fiindcă
elementele ei sunt principii de lămurire, interpretare şi îndreptăţire.
Matricea principiilor metodologice în mod ilustrativ poate fi reprezentată în forma diferitor
şiruri de principii metodologice socio – culturale, conceptuale, filosofice, general – ştiinţifice. Ea
contribuie la apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice, în special, a cunoştinţelor
economice, şi este reprezentată în fig. Nr. 1 (p.65).
În această figură şirul principiilor metodologice, ce primesc concretizare economică,
e divizat în principii:
a) socio – culturale: a unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale;
b) conceptuale: a localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, caracterului finit şi
infinit, simplicităţii, sugestiilor valorice;
c) filosofice: obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetării multilaterale,
dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii,
dezvoltării;
d) general – ştiinţifice: observabilităţii, constructibilităţii, simetriei, analiticităţii.
Principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei şi suficienţei verificării experimentale sunt
social – culturale, indicănd rolul factorilor sociali şi culturali în dezvoltarea cunoştinţelor
ştiinţifice.
Principiul unităţii cunoştinţelor prezintă cerinţa de a înţelege realitatea obiectivă, în special
cea socială, ca diferite laturi a unei totalităţi de fenomene, de a găsi legile fundamentale, bazele
sistemului, cerinţa de a cuprinde un număr căt mai mare de fenomene cunoscute şi legi
fundamentale, ce stau la baza acestui sistem [3, 266]. Urmarea acestui principiu a dat posibilitate
de a aplica principiile teoretice mai puţin generale la formularea celor generale.Principiul
corespondenţei, ce exprimă şi o anumită continuitate a cunoştinţelor, constă în faptul că teoriile,
veridicitatea cărora a fost stabilită în mod experimental pentru o anumită grupă de fenomene cu
apariţia noilor teorii nu se aruncă, dar se păstrează importanţa lor pentru domeniul ulterior de
fenomene ca formă

34
 Fig. Nr. 1 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia şi dezvoltarea
conoştinţelor economice
socio- unităţii corespon-denţei suficienţei verificării
cunoştinţelor experimentale
cul-
turale localităţi şi linearită- caracterului simplicită-ţii
nelocalităţi ţii şi neli- finit şi infinit
concep- nearităţii
tuale
oiectivităţii ascensiunii de la abstract la sugestiilor
concret valorice

cercetă-rii
filo- multi- dedublării întregului în contrarii
laterale
sofi-

unităţii, determinismului şi cauza-

analizei şi lităţii dezvoltării
ce sintezei

general- construc- simet- analitici-

observa- tibilităţii riei tăţii
ştiinţifice bilităţii

limită şi caz particular a noii teorii [4, 6]. Principiul corespondenţei ca cerinţă de a păstra
elementele cunoştinţelor vechi în cele noi, de a fixa posibilitatea folosirii teoriei vechi în calitate
de mijloc de indicare a dezvoltării atitudinii teoretice noi, serveşte ca bază operaţională a
dezvoltării cunoştinţelor noi pe baza stabilirii limitelor reprezentărilor vechi.
Sugestiile privitor la suficienţa verificării experimentale pentru stabilirea adevărului sunt
afirmaţii cu privire la faptul că pentru evidenţierea veridicităţii teoriilor ele trebuiesc verificate
prin datele experienţei şi că logica internă a aplicării experimentului în cercetarea ştiinţifică
presupune la fel şi ieşirea după limitele abstracţiilor, depăşirea lor practică pe calea stabilirii într-
o formă sau alta a contactului informaţional al cercetătorului cu fragmentul cercetat al realităţii
obiective [5, 166].
Principiile caracterului finit şi infinit , simplicităţii, sugestiilor valorice exprimă conţinutul
general – uman al activităţilor individuale, locul ei în lumea naturală şi socială şi prezintă
principii conceptuale. Finitul şi infinitul, exprimă anumite dimensiuni ale activităţii vitale
omeneşti, caracterul finit sau infinit, local sau nelocal, linear sau nelinear al obiectelor şi
proceselor din lumea înconjurătoare.

35
 Principiul simplicităţii neagă înmulţirea esenţelor peste măsură la lămurirea fenomenelor,
coraportarea cu teoria unui număr minimal posibil de postulate iniţiale, coraportate la un cerc
minimal de aplicaţii [vezi: 6].
Sugestiile valorice (sintetice intuitive) de cercetare a fenomenului omului şi a condiţiilor de
existenţă a lui nu sunt legate de dovezi logice stricte, dar influienţează asupra dezvoltării
cunoştinţelor ştiinţifice, ajută “capacităţii noastre de găndire să atingă nivelurile cele mai
superioare” [7, 166].
Principiile filosofice, aşa ca principiul obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret,
cercetării multilaterale ş. a., spre deosebire de principiile general – ştiinţifice, aşa ca principiul
observabilităţii, constructibilităţii ş. a., au aplicare nu numai în domeniul ştiinţei, dar şi în alte
sfere sociale cum ar fi morala, arta ş.a.
Principiul obiectivităţii presupune că în procesul studierii obiectul trebuie de cercetat cum el
este în realitate, fără adausuri subiective. Cerinţa obiectivităţii obligă ca la lămurirea obiectului
să reieşim din el însuşi, din proprietăţile şi legăturile lui de funcţionare şi dezvoltare, să-l studiem
în existenţa sa independentă de subiect.
Principiul ascensiunii de la abstract la concret reiese din cerinţa de a realiza cunoaşterea de
la concret la abstract, de pătruns în esenţa obiectului analizat, de prezentat obiectul în legătura
reciprocă concretă a tuturor laturilor şi raporturilor necesare în dezvoltarea lui.
Principiul cercetării multilaterale înaintează cerinţa de a descoperi noi laturi, raporturi ale
obiectelor realităţii înconjurătoare, de a arăta procesul infinit de adăncire a cunoaşterii omeneşti
în esenţa tot mai profundă a lucrurilor.
Principiul dedublării întregului în contrarii cere cunoaşterea obiectelor ca unitate a
contrariilor, evidenţierea laturilor contrare, studierea apariţiei şi ascuţirii contrariilor, urmărirea
dezvoltării obiectelor studiate.
Principiul unităţii analizei şi sintezei cere evidenţierea părţilor şi a totalităţilor, sumarea
acestor părţi împreună; împărţirea cunoştinţelor în părţi componente; evidenţierea anumitor
laturi, proprietăţi, legături aparte, căt şi îmbinarea lor, reproducerea laturilor aparte, atingerea lor
în unitate; contribuţia la geneza teoriei, concepţiei, ipotezei noi.
Principiul dezvoltării evidenţiază mişcarea proprie, automişcarea, schimbarea proprie intern
necesară a sistemului prin mijlocirea influienţei determinanţilor exteriori.
Principiul determinismului cere evidenţierea în procesul cunoaşterii a condiţionării necesare a
legăturilor şi rapoartelor obiectelor cercetate, descrierea obiectelor cu descoperirea condiţiilor de
generare a unor fenomene, procese, obiecte, determină măsura stabilităţii şi nestabilităţii
proceselor cercetate.

36
 Principiul observabilităţii exprimă faptul că e admisă descrierea pentru care există
fundamentarea experimentală, se înţelege ca o totalitate de recomandări ce orientează
cercetătorul la interpretarea empirică a noţiunilor teoretice, la reguli de interzicere, cere
exluderea din teorie a construcţiilor obiectelor neobservabile în mod principal; prezintă
normative metodologice, ce exprimă idealul fundamentării experimentale a teoriei.
Principiul constructibilităţii presupune folosirea modelelor raţionale pentru idealizarea şi
schematizarea fenomenelor şi proceselor realităţii înconjurătoare.
Dacă principiul observabilităţii e legat de desfăşurarea inductivă a teoriei, apoi principiul
constructibilităţii – cu cea deductivă, se foloseşte la stadiul matur al dezvoltării teoriei. La
început, noţiuni aparte pot fi întroduse pentru schematizarea experienţei. Dar de acum la stadiul
ipotezei construcţia teoretică se crează pe baza mijloacelor conceptuale, elaborate de ştiinţă pe
calea transformărilor noţiunilor formate mai înainte în noţiuni noi, care la început pot şi să nu
satisfacă principiul observabilităţii. Dar atunci cănd e conturat nucleul teoriei, noţiunile ce-l
construiesc trebuie să fie aduse în corespundere cu cerinţele principiului observabilităţii.
Principiul simetriei, ce determină legităţile interne, legile lumii înconjurătoare, determină
structura lumii teoretice.
Principiile linearităţii şi nelinearităţii, localităţii şi nelocalităţii analizează procesele obiective
ca fiind lineare sau nelineare, locale sau nelocale, simplificănd, brutalizănd realitatea sau
analiăînd procesele reale în formă complexă aşa cum sunt ele în realitate.
Principiul analiticităţii presupune “importanţa hotărîtoare a matematicii pentru exprimarea
legilor iniţiale a naturii” [8, 77].
Dar în procesul cunoaşterii deseori avem de afacere nu cu cazuri simple (cănd în dezvoltarea
cunoştinţelor ştiinţifice acţionează numai principii aparte), dar cu sisteme de principii, cu
întreaga matrice de principii metodologice ce exprimă un program ştiinţific de cercetare, ce
există la etapa dată a dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice. Sistemul principiilor metodologice,
funcţionănd ca sistem de cercetare, dă posibilitate de rezolvare a lor, reglării şi determinării
cunoştinţelor ştiinţifice. El poate fi reprezentat ca o anumită totalitate de strategii de cercetare, ca
factor ce integrează diferite domenii ale ştiinţei.
Să analizăm rolul matricei principiilor metodologice, evidenţiate mai sus, la apariţia şi
dezvoltarea doctrinelor economice, a cunoştinţelor economice preclasice, şi, în primul rănd, a
cunoştinţelor economice a gănditorilor din Orientul Antic.

37
Capitolul III. Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza concepţiilor economice
preclasice

Analizănd rolul matricei principiilor metodologice în geneza concepţiilor economice

preclasice cercetărilor vor fi supuse concepţiile economice a gănditorilor din Orientul şi Grecia
Antică, a scolasticii medievale şi a mercantiliştilor.

§1. Concepţia economică a gănditorilor din Orientul Antic.

Ideile principale ale concepţiei economice a gănditorilor din Orientul Antic au fost expuse în
lucrările: “Codul lui Hamimurabi”, publicat în “Găndirea asiro – babiloniană în texte” (B.,
1975), “Imnuri vedice” (B., 1969); “Filosoful antic chinez Lao Tzî şi învăţătura sa (B., 1953)
“Drevneindiiskaia filosofia” (M., 1972) s. a.
La baza concepţiei economice a gănditorilor din Orientul Antic a fost pus principiul filosofic
a structurii raţionale a lumii, a inevitabilităţii determinării orînduirii sociale, statale de ordinea
naturală, conform căruia lumea era privită ca ceva unitar şi acest unitar este Dumnezeu, care “s-
a împletit cu totul şi are trăsături fizice omeneşti”; se recunoaşte existenţa unei civilizaţii
extraterestre, unitatea şi ordinea în univers. Regele (faraonul) la egipteni, fiind un zeu,
întruchipează prin sine adevărata unitate cosmică, îndeplineşte funcţiile de cărmuitor al statului.
Concomitent el este simbolul fertilităţii solului, al bogăţiilor naturale, cheia de boltă a
prosperităţi poporului. Unitatea şi ordinea existentă în lume la mesopotamieni la fel era
exprimată în legătură cu funcţia regelui, cu orănduirea socială în genere. Regii mesopotamieni
erau priviţi ca mediatori între oamenii pămănteni şi zei, însă asemenea mediatori care
reprezentau anumite instrumente ce aparţin divinităţii. Regii reprezintau şi întruchipau în acelaşi
timp şi ordinea universală. În „Codul lui Hammurabi” citim: “fundamentul căămuirii este aidoma
în trăinicie cu cerul şi pămîntul”, regele trebuie “să stărpească răul şi nelegiuirea din ţara sa; să
promoveze bunăstarea poporului său” [1, 355]. În China Antică creatorul (Unitarul) Universului
era considerat Puruşa, un om supranatural, ce avea o mie de ochi, o mie de capete, care fiind
brahman, a pătruns în divinitate etc [vezi:2, 37]. Se recunoştea existenţa începutului lumii care
la gănditorii din India Antică este brahma. În “Imnul creaţiunii” citim: “Atunci nici Nefiinţă n-a
fost şi nici Fiinţă, căci nu era nici spaţiu, nici cer şi nici stihie … Însă ceva în lume, Unicul se
ivi”[3, 17]. În textele din China Antică citim la fel că “cerul şi pămîntul au o durată infinită,
deoarece ele nu există pentru sine” [4, 121].
La baza paradigmei economice a gănditorilor din Orienul Antic sunt puse următoarele idei şi
principii fundamentale: proprietăţii privat – comunitare asupra mijloacelor de producţie, asupra

38
pămîntului şi a turmelor; diviziunii muncii între membrii diferitor comunităţi sociale; ordinii
sociale; intervenţiei statului în economie.
Gănditorii din Orienul Antic, bazăndu-se pe principiile corespondenţei simplicităţii şi
observabilităţii, au formulat principiul proprietăţii privat – comunitare asupra mijloacelor de
producţie, asupra pămăntului şi a turmelor, conform căruia există proprietatea privată (în Egiptul
Antic ca donaţie regală), regele (faraonul) era considerat proprietarul întregului pămănt din ţară.
În comunităţile agrare săteşti (din Mesopotamia) ţăranii aveau anumite drepturi de posesiune, iar
în unele cazuri aveau şi drepturi de proprietate colectivă asupra pămăntului. Dreptul de
posesiune asupra pămăntului avea nu numai caracter privat, dar şi comun. Faraonul, ori
împăratul, era proprietarul suprem, fiind în drept de a trasmite pămănturile instituţiilor religioase,
unor reprezentanţi ai armatei, sau favoriţilor săi. Proprietatea (în India Antică) era considerată ca
compusă din două părţi – produsele din gospodăria casnică, aşa ca grănele, carnea, uleiurile etc ,
şi cea a statului, aşa ca sistemele de irigaţie, drumurile, pădurile etc. În “Araniaky” citim, că
pămăntul prezintă alimente, din pămănt apar toate esenţele [cit după: 5, 7-9].
Gănditorii din Orienul Antic, bazăndu-se pe principiile corespondenţei, simplicităţii şi
observabilităţii, au formulat şi esenţa principiului diviziunii muncii între membrii diferitor
comunităţi sociale, conform căruia diviziunea muncii se realizează între comunităţile săteşti de
agricultori (în Egiptul Antic, şi Mesopotamia) care se sprijineau pe munca colectivă, ce
constituia baza socială a modului de producţie, căt şi între membrii diferitor caste. Societatea era
divizată în varne: brahmani, cşatri, vaise şi sudre, ce se deosebeau după poziţia şi rolul lor în
societate, drepturile şi îndatoririle lor. Varna brahmanilor o constituiau preoţii, a cşatrilor -
militarii, a vaiselor - agricultorii, meşteşugarii, comercianţii. Ca varnă, cea mai de jos, era
considerată cea a şudrelor [vezi: 6, 104-106]. Relaţiile comerciale erau în devenire, nu prezentau
o necesitate vitală a comunităţiilor.
Gănditorii din Orienul Antic, bazăndu-se pe principiile corespondenţei, simplicităţii şi
observabilităţii, au formulat şi esenţa principiului ordinii sociale, ordinii politice şi juridice,
ordinii de stat ca continuare nemijlocită a ordinii naturale, a ordinii stabilite de Dumnezeu şi
realizată de regi (faraoni), conform căruia se recunoaşte o anumită ordine de stat, o anumită
ordine socială în care se exclud conflictele sociale, la baza căreia era pusă o anumită ordine
naturală, firească şi necesară.
Gănditorii din Orienul Antic, bazăndu-se pe principiile corespondenţei, simplicităţii şi
observabilităţii, au formulat şi esenţa principiului intervenţiei statului în economie ca continuare
a intervenţiei Brahmanului în viaţa socială. Conform acestui principiu statul intervine în viaţa lor
pentru a menţine în stare bună proprietatea statului, avănd misiunea (în India Antică) nu numai
să stringă impozitele, dar şi să construiască, să menţină în stare bună sistemele de irigare,

39
drumurile şi podurile , să regleze preţurile, să lupte contra delapidării de bani publici, contra
corupţiei, să aloce mijloace necesare pentru dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, să-şi
organizeze activitatea aşa ca veniturile să fie mai mari ca cheltuielile [7,87]. Această intervenţie
era privită ca continuare a intervenţiei Brahnianului în viaţa socială, brahnianul fiind considerat
ca creator al lumii şi forţă creatoare ce se amestecă activ în viaţa societăţii. El dispune de
întreaga lume, inclusiv şi de societate; este atotputernic, unitar, atotcuprinzător; stă de asupra
întregului univers; dă maturitate naturalului, face matur tot ce e transformat, distribuie toate
proprietăţile [vezi: 8, 8].
Conducăndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţii verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetării multilaterale, dedublării
întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al structurii raţionale a lumii, a
inevitabilităţii determinării orănduirii sociale, statale de ordinea naturală, de principiile proprii: a
proprietăţii privat – comunitare asupra mijloacelor de producţie, asupra pămîntului şi a turmelor,
diviziunii muncii între membrii diferitor comunităţi sociale; a ordinii sociale, a ordinii politice şi
juridice, ordinii de stat ca continuare nemijlocită a ordinii naturale, a ordinii stabilite de
Dumnezeu şi realizată de regi (faraoni), de principiul intervenţiei Brahnianului în viaţa socială,
gănditorii din Orientul Antic au formulat şi esenţa principiului creşterii economice, a creşterii
veniturilor faţă de cheltuieli, a preţului peste măsura valorii. Conform acestui principiu statul
trebuie să regleze preţurile, să lupte contra delapidării de bani publici, contra corupţiei, să aloce
mijloace necesare pentru dezvoltarea comerţului şi meşteşugurilor, să-şi organizeze activitatea
aşa ca veniturile să fie mai mari ca cheltuielile. Mărimea valorii unui produs oarecare este
determinată de numărul de zile cheltuite la crearea lui. Preţul nu coincide cu valoarea. Are loc
creşterea preţului mărfii peste mărimea valorii. Ca rezultat al concurenţei dintre cumpărători
apare o anumită eficacitate, creştere economică. Ca rezultat al lipsei concurenţei are loc
egalitatea preţului şi valorii, stabilirea echivalentului economic. În societate există tendinţa spre
îmbogăţire. Brahmanii, cşatrii şi vaişele au misiunea de a aduna avere. Îmbogăţirea era
considerată ca o acţiune bună, omul bogat era considerat ca ales al zeilor, pe cănd cel sărac era
lipsit de dragostea lor, iar mireanul ce nu luptă pentru a aduna avere se consideră că procedează
imoral. În "Upanişade" citim, că omul se ridică de asupra tuturor lumilor, că spaţiul este bogat,
omul are mulţi urmaşi şi bogăţie. Omul trebuie să fie fericit şi pe pămînt. El trebuie să fie
deştept, puternic, dibaci [vezi: 9, 250-253]. Se considera că diferenţierea de avere nu este un
rezultat al hărniciei sau leneviei. Avuţia unora şi sărăcia altora constituie o recompensă sau o
pedeapsă respectiv pentru virtuţiile sau păcatele săvîrşite în viaţa precedentă. Se consideră lafel

40
că averea acumulată trebuie să fie folosită pentru realizarea diferitor ritualuri religioase
importante pentru existenţa întregii comunităţi, ca fumul şi mirosurile produse în timpul
ritualurilor religioase de la grînele, carnea şi uleiurile sacrificate zeilor, ajunse în ceruri pot aduce
atît celor bogaţi cît şi celor săraci ploaie, belşug, timp prielnic etc. În “Upanişade” citim că, „ pe
foc se aduceau jertfe lui Vlădica Soma, din aceste jertfe aduse apare ploaia ...hrana … seminţele
… embrionii, că nu există printre oameni nici tîlhari, nici zgîrciţi, nici de acei care n-ar susţine
focul de jertfire” [vezi: 10; 79; 108; 212].
Principiul creşterii economice, a creşterii veniturilor faţă de cheltuieli, a preţului faţă de
mărimea valorii poate fi apreciat ca principiu local, particular al concepţiei economice a
gînditorilor din Orientul Antic. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat
principiul extrimal al creşterii economice, a creşterii veniturilor faţă de cheltuieli, a preţului peste
măsura valorii, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice, căt şi
procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate.
Acest principiu extremal, filosofic, include în stare depăşită cum esenţa principiului local
corespunzător, eşa şi esenţa principiilor proprii: a proprietăţii privat – comunitare asupra
mijloacelor de producţie, asupra pămîntului şi a turmelor, diviziunii muncii între membrii
diferitor comunităţi sociale; ordinii sociale, ordinii politice şi juridice, ordinii de stat ca
continuare nemijlocită a ordinii naturale, a ordinii stabilite de Dumnezeu şi realizată de regi
(faraoni); intervenţiei statului în economie ca continuare a intervenţiei Brahmanului în viaţa
socială, a principiului filosofic al structurii raţionale a lumii, a inevitabilităţii determinării ordinii
sociale, statale de ordinea naturală.
Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
gănditorilor din Orientul Antic e prezentată pe fig. Nr. 2 (p.80-81).

41
 §2. Concepţia economică a gînditorilor din Grecia Antică

Ideile principale ale concepţiei economice ale gănditorilor din Grecia Antică au fost expuse în
lucrările lui: Protagoras “Tratat despre soluri”; Xenofon “Economia”, “Despre venituri”,
“Cyropedia”; Platon “Republica”; “Legile”, şi Aristotel “Politica”.
La baza concepţiei economice a gînditorilor din Grecia Antică a fost pus principiul filosofic al
structurii raţionale, finalist-orientate a lumii, conform căruia lumea are nu numai structură
raţională, dar şi finalist-orientată. În concepţia lui Xenofon Dumnezeu se află într-o stare
nemişcată şi conduce cu toată lumea datorită forţei raţiunii sale, iar Thales susţine că “universul
e cea mai frumoasă podoabă, căci este opera divinităţii” [11, 152]. Democrit considera că:
“principiile tuturor lucrurilor sunt atomii şi vidul”. Platon menţionează, că “Omul trebuie să se
deschidă pentru ceea ce s-a numit “idee” şi, plecănd de la mulţimea de simţuri, să ajungă la
unitatea cuprinsă în actul judecăţii” [12, 447]. Omul era analizat ca esenţă naturală în sensul că
hotarele lui erau determinate de natura lui şi de el depindea numai faptul va urma el naturii sau
se va abate de la ea. De aici caracterul intelectual, raţional a eticii antice greceşti. Omul antic
recunoaşte natura ca pe dominanta sa, şi nu pe el ca dominant a naturii. Omul este privit ca
esenţă naturală. O anumită integritate şi armonie vedea Socrate în reprezentările sale filosofice.
Aristotel susţinea că lumea are caracter finalist – orientat, analizănd fenomenele creşterii
organismelor ca procese legitime de descoperire a unor particularităţi de structură, prezente

42
 Fig. Nr. 2 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice a gînditorilor din Orientul Antic
socio- unităţii corespon- suficienţei verificării
cunoştinţelor denţei experimentale

ordinii sociale, a ordinii

proprietăţii pri- diviziunii politice şi juridice,
cul- vat-comunitare muncii între ordinii de stat ca
asupra mijloa- membrii continuare nemijlocită
celor de produ- diferitor
cere, asupra pă- a ordinii naturale, a ordi-
comunităţi nii stabilite de Dumne-
mîntului şi a sociale, a
turmelor, al gîn- zeu şi realizate de regi
gînditorilor (faraonii, a gînditorilor
ditorilor din din Orientul din Orientul Antic)
tura- Orientul Antic Antic.

intervenţiei statului în economie ca continuare a intervenţiei

Brahmanului în viaţa socială, a gînditorilor din Orientul Antic.
le

localităţi şi linearităţii simplici- sugestiilor

concep- nelocalităţi şi nelinea- tăţii valorice
rităţii
tuale
obiectivităţii ascensiunii de la cercetării
abstract la concret multilaterale

dedublării
întregului în dezvoltării
fi- contrarii
lo- structurii raţionale a
determinismu- lumii, a inevitabilităţii
unităţii, lui şi cauza-
so- determinării ordinii
analizei şi lităţii sociale, statale de
fice sintezei
ordinea naturală.
general-
observa- constructi simet- analitici-
ştiinţifice bilităţii bilităţii riei tăţii

corpurilor vii şi care ele le ating la o vărstă matură, cît şi diferite acomodări reciproce a diferitor
organe a organismelor vii etc.
La baza paradigmei economice a gănditorilor din Grecia Antică sunt puse următoarele idei şi
principii fundamentale: a proprietăţi privat – comunitare; a diviziuni natural – sociale a muncii; a
ordinii sociale, statale a societăţii cu o economie domestică şi de schimb; “valoare – muncă –
venit – bani”; a intervenţiei statului în economie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor
preţioase, asupra veniturilor, creditului, a regula preţurile, a nu permite transformarea economiei
domestice în hrematistică ş. a.

43
 Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gănditorii din
Grecia Antică au formulat esenţa principiului proprietăţii privat – comunitare, conform căruia
proprietatea poate fi atăt privată, căt şi comunitară, statală. Sofiştii considerau, că în societatea
sclavagistă de proprietate în cadrul gospodăriei agricole mici dispun membrii societăţii
(stăpănitorii de sclavi, oamenii liberi ş. a.), căt şi statul. Xenofon afirmă, că economia cetăţii nu
este decăt o totalitate de gospodării domestice [vezi: 13, 13], care dispun de sclavi care lucrează
nu numai pentru îndestularea stăpănului, dar şi pentru piaţă. Platon considera, că proprietatea
poate fi în fond comunitară, obştească pentru filosofi şi militari, şi privată pentru ţărani şi
meseriaşi. Analizănd proprietatea, Platon admitea pentru aristocraţi comunitatea de avere şi de
familii, pe cănd pentru ţărani şi meseriaşi păstra proprietatea privată (ca nefiind capabili să se
ridice la acel nivel spiritual necesar pentru a renunţa de la acapararea bunurilor materiale, le
permitea de a avea obiecte de aur şi argint, a duce un mod de viaţă luxos), cerea ca pănă şi copii
şi femeile să fie comuni. Platon menţiona, că “copiii cum se vor naşte îi vor lua sub îngrijirea
lor oficianţii anume aleşi în scopul acesta, fie bărbaţi, fie femei,căci funcţiile publice sunt
comune atăt pentru femei, căt şi pentru bărbaţi” [14, 221-222]. Platon scrie, că într-o cetate sunt
de fapt două cetăţi, duşmane între ele: una a săracilor, cealaltă - a bogaţilor. Sclavia are nu un
caracter domestec. Însă-şi sclavii prezintă proprietate a stăpînitorilor de sclavi.
Aristotel consideră, că proprietatea este simultan şi particulară şi obştească, că folosirea
comună a proprietăţii nu atinge proprietatea particulară. Dreptul de proprietate se păstrează.
Analizănd proprietatea, Aristotel menţiona că pentru ce este a lor oamenii poartă cea mai mare
grijă. El se pronunţă împotriva lui Platon, arăăînd că însăşi natura n-a stabilit pe pămănt
egalitatea generală, că feciorii generali nu vor avea grijă de tată, ne cunoscăndu-l. Femeile şi
copii comuni vor aduce la sfada bărbaţilor. Şi proprietatea comună asupra pămăntului va deveni
sursa conflictelor din cauza necorespunderii părţii fiecăruia în muncă şi în product. El exprimă
mulţumire faţă de proprietatea existentă, care este simultan şi obştească şi particulară, prezintă o
unitate relativă dar nu absolută a familiei şi a statului.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gănditorii din
Grecia Antică au formulat şi esenţa principiului diviziunii natural – sociale a muncii, conform
căruia diviziunea muncii este naturală, fiind dependentă de capacitatea omului de a efectua un
anumit lucru, şi socială, fiindcă oamenii îndeplinesc diferite funcţii sociale ce depind de
caracterul multilateral al necesităţilor sociale.
Sofiştii, vorbind de diviziunea muncii în cadrul gospodăriei agricole mici, admit diviziunea
muncii între diferite grupe sociale (oamenii liberi, sclavi, stăpănitori de sclavi ş. a.).
Xenofon menţiona, că diviziunea muncii în economia domestică e dominată de deosebirile
biologice dintre bărbat şi femeie, diviziunea muncii depinde de întinderea pieţii, că în oraşe se

44
dezvoltă specializarea meşteşugarilor datorită faptului că este absolut imposibil ca cel ce se
ocupă cu multe meserii să facă totul bine. El susţine că aceiaşi oameni trebuie să aibă mereu
aceleaşi ocupaţii, că acei care-şi schimbă locul muncii nu lucrează calitativ în nici un domeniu,
în timp ce acei care neîntrerupt practică aceleaşi îndeletniciri ating perfecţiunea în orice
realizare[vezi: 15, 91]. Pronuăîndu-se pentru un atelier specializat, Xenofon menţionează, că el
dă efecte favorabile asupra calităţii producţiei şi ca rezultat marfa poate fi văndută mai scump,
deşi nu –i mai calitativă, şi nu-i din materie primă mai preţioasă.
Platon susţinea, că fiecare natură trebuie să aibă o îndeletnicire şi că naturile femeii şi ale
bărbatului sunt diferite, iar naturi diferite trebuie să nu aibă aceleaşi îndeletniciri. Platon
consideră sclavii ca producători de mărfuri, inclusiv şi a mărfurilor celor mai universale, a
metalelor preţioase. După părerea lui producătorul, specialiăndu-se produce mărfuri mai uşor,
mai mult şi de o calitate mai înaltă. Există oameni ce îndeplinesc funcţii intelectuale şi
administrative, conduc cu statul (adică nobilii), şi oameni ce îndeplinesc funcţii productive –
meseriaşii şi ţăranii. Şi că nu va fi ordine pînă cănd filosofii nu vor cîrmui statele sau cei ce acum
se numesc regi şi stăpănitori nu vor fi cu adevărat şi precum se cuvine filosofi, pănă ăînd puterea
de stat şi iubirea de ştiinţă nu va fi în aceeaşi mănă [vezi: 16, 240]. El vorbeşte de organizarea
socială a societăţii, împărţirea societăţii în clase, împărţirea oamenilor în liberi, proprietari de
sclavi şi sclavi. Diviziunea muncii în cadrul comunităţii e dedusă din caracterul multilateralal al
necesităţilor şi din caracterul unilateral al capacităţilor oamenilor. Platon menţiona că natura nu a
dat fiecăruia dintre noi aceleaşi aptitudini, ci ea a diferenţiat natura oamenilor, făcîndu-i apoi
pentru o ocupaţie sau alta, că facultăţile sunt o specie de existenţă cu ajutorul cărora atăt noi, ăît
şi ceilalţi pot îndeplini lucrări proprii nouă [vezi 17, 246]. El admitea diviziunea naturală a
muncii pe baza faptului că de la natură fiecare om este înzestrat cu capacitatea de a efectua un
anumit lucru şi nobilul trebuie să-l îndeplinească pentru conducerea cu statul, să îndeplinească o
muncă intelectuală, dar meseriaşii şi ţăranii trebuiesc lipsiţi de drepturi politice, fiindcă originea
lor şi preocupaţiile lor profesionale nu le permit activităţi politice. La fel el recunoaşte şi
necesitatea separării funcţiilor sociale administrative de cele productive, specializarea
producătorului, ce îi permite să producă bunuri materiale mai uşor, într-o cantitate mai mare şi de
o calitate mai bună. În cetăţile sale el admitea sclavul ca producător de mărfuri, analiza foloasele
pe care trebuie să le aibă pătura aristocrată de pe urma muncii productive a cetăţenilor din clasa
inferioară a sclavilor şi a străinilor. Pentru Platon “natural” însemna “social”, diviziunea naturală
a muncii pentru el însemna implicit şi diviziunea socială a muncii. Diviziunea muncii, consideră
Platon, prezintă bază pentru separarea socială a stărilor. Platon în “Statul” fundamentează
organizarea socială a statului, împărţirea societăţii în trei clase de cetăţeni. El afirmă că
produsele muncii sunt mai numeroase, mai bune şi făcute mai repede atunci cănd fiecare face un

45
singur lucru, potrivit firii sale în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe de alte activităţi
[vezi: 18, 168-170]. Platon susţine, că diviziunea manufacturală a muncii împarte oamenii în
lucrători ai muncii fizice şi lucrători ai muncii intelectuale, în mase avute şi neavute, în mase
supuse şi dominante.
Aristotel afirmă, că natura năzuieşte să creeze deosebite corpurile celor liberi şi ale sclavilor,
pe aceste din urmă, scurte şi perfecte, pentru munca de rănd, pe cele dintăi, drepte şi nedestoinice
pentru asemenea treabă, însă capabili la acţiune politică [vezi: 19, 28]. El consideră, că sclavii
sunt predestinaţi pentru îndeplinirea muncilor grele, dar nobilii trebuie să realizeze funcţiile de
organizare şi control. Nobilii trebuie să domine, pe cănd sclavii trebuie să se supună. Admite
munca productivă, care spre deosebire de cea neproductivă, aduce plusvaloare. Diviziunea
socială a muncii Aristotel o analizează din punctul de vedere a diviziunii manufacturiere a
muncii, ca mijloc de a produce cu aceeaşi cantitate de muncă mai multă marfă.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gînditorii din
Grecia Antică au formulat esenţa principiului ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economică
domestică şi de schimb, conform căruia la baza ordinei în stat este pusă ordinea naturală,
universală, firească şi necesară. Legile adoptate de stat au o importanţă obligătoare pentru toţi
cetăţenii, şi acei care nu respectă legea în vigoare trebuiesc supuşi pedepsei corespunzătoare. Se
admite constrăngerea violenţă ca o condiţie a posibilităţii funcţionării legislaţiei. Se recunoaşte
egalitatea în faţa legii a tuturor oamenilor liberi. La baza economiei domestice şi de schimb e
pusă economia naturală.
Xenofon consideră, că Dumnezeu, aflăndu-se în stare nemişcată, conduce cu toată lumea
datorită forţei raţiunii lui. Dumnezeu constituie şi începutul lumii, el concepe şi vede totul în
întregime, cărmuieşte lumea datorită forţei raţiunii sale, fiind veşnic şi nemişcat. El propune şi
măsuri de încurajare economică, aşa că: acordarea metecilor demni de aceasta dreptul de a avea
proprietate asupra caselor, a remunera patronii ce vor reuni mai mulţi meteci, ce vor mări
veniturile, vor stimula creşterea numărului negustorilor. El la fel menţionează, că Atena are cele
mai bune condiţii pentru comerţul maritim. Are nave sigure. Port mai bine amenajat. Se poate
face la Atena orice schimb de mărfuri sau lua în locul mărfurilor argint ce oriunde se vinde.
Încăsările trebuie să depăşească cheltuielile. Baniii adunaţi de la donaţii pot fi utilizaţi pentru a
costrui clădiri, pentru alte scopuri. Mari bogăţii ar da, afirmă Xenofon, şi exploatarea minelor de
argint. În lucrarea “Despre venituri” Xenofon recomandă lărgirea obţinerii metalelor scumpe,
dezvoltarea navigaţiei şi comerţului, folosind metecii pentru creşterea avuţiei de provenenţă
comercial – industrială. Xenofon consideră necesar egalitarismul şi colectivizmil consumului.
Recunoscănd prănzurile generale, Xenofon scrie, că oamenii din Sparta, unde se respectă
egalitatea în alimente, nu pun cerinţa îmbogăţirii, avănd-o numai în perspectivă.

46
 Aristotel admite în societate atăt economia domestică, că şi pe cea de schimb. Statul,
consideră dînsul, trebuie să incurajeze schimbul, dar numai în limitele unor hotare determinate,
care sunt în stare să asigure (să satisfacă) cerinţele necesare ale oamenilor. Aristotel acordă
atenţie deosebită schimbului dintre producătorii diverselor mărfuri sau servicii, considerănd, că
anume prin schimb se atinge o anumită proporţie în achitarea acelora care sunt incluşi în diferite
domenii de activitate. De acum nu aăît apartenenţa la aristocraţie, ci dispunerea de mijloace
băneşti (capital) determină starea socială şi prestigiul omului.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gănditorii din
Grecia Antică au formulat şi esenţa principiului “valoare – muncă – venit - bani”, conform
căruia forma bănească a mărfii prezintă dezvoltarea în continuare a formei simple a valorii, adică
exprimarea valorii unei mărfi în valoarea oarecarei altei mărfi, reeşind din munca depusă.
Schimbul nu poate avea loc fără egalitate, aceasta fiind fără comensurabilitate. Veniturile
căpătate în procesul de schimb al mărfurilor sunt transformate în bani, comerţul produce avere
nu în chip absolut, dar numai prin transformarea banilor. Cei care fac avere străng bani fără să se
oprească.
Xenofon vorbea despre valoarea de întrebuinţare a lucrurilor, arătănd că valoarea depinde de
caracterul folositor al lucrurilor. Punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare e predominant la
el, fiind legat de concepţia sa a gospodăriei naturale. Problema valorii de schimb pe el îl interesa
puţin. Xenofon menţiona, că ţara noastră este făcută pentru a furniza venituri multiple, arătînd la
aşa surse de venituri că: a) cele ce pot fi furnizate de condiţiile geografice şi naturale ce permit
de a cultiva produse ce în altă parte nu pot fi cultivate; b) cele care-s furnizate de prezenţa
minereului de argint ce poate lipsi în alte părţi; şi de condiţiile climaterice specifice; la fel arată
şi la venituri de la meserii, la venitul, provenit din impozitul plătit de meteci, din banii adunaţi de
la donaţii. În viziunea lui Xenofon oscilarea preţurilor depinde de poziţia producătorilor de
mărfuri, schimbarea ocupaţiei lor, redistribuirea muncii pe domeniile de producere.
Platon expune relaţiile meseriaşilor cu cetăţeni, afirmănd că meseriaşul e obligat să nu
abuzeze de situaţia sa, cerînd preţuri de speculă. Dezvoltă noţiunea de bani ca măsură a valorii.
Dar pe lîngă semnul valorii, folosit în egalitatea internă, el analizează şi un alt semn al valorii-
pentru comerţul cu alte ţări – moneda, care are valoare intersecă, se păstrează numai pentru
relaţiile internaţionale. Banii acumulaţi în străinătate, menţionează el, trebuie să fie schimbaţi pe
moneda ţării [vezi: 20, 135-136].
Aristotel se ocupă în fond de calitate şi de valoarea de întrebuinţare. În exprimarea valorii
mărfurilor el a descoperit relaţiile de egalitate. Dar n-a arătat cum se manifestă în realitate
relaţiile de egalitate. El a arătat şi rolul banilor în cadrul schimbului, evidenţiind două forme de
circulaţie a banilor: 1) forma în care banii se manifestă ca mijloc de circulaţie şi, 2) forma în

47
limitele căreia se creează capitalul bănesc. A examinat şi rolul banilor ca indice a valorii. Vorbea
de folosirea nejustificată a banilor de către stat, menţionănd că statul trebuie să determine măsura
şi limitele intereselor egoiste ale cetăţenilor. Aristotel arată că comerţul favorează transformarea
produselor în mărfuri, a valorilor de întrebuinţare în valori de schimb, apariţia tendinţei de
acumulare a banilor. Banii apar nu numai în viaţa cetăţii, dar şi pe piaţa internaţională. Se crează
premize ca producţia să devină cosmopolită, iar banii – universali. Aristotel menţionează la fel,
că schimbul de mărfuri a precedat moneta, apariţia banilor. Forma iniţială a schimbului, trocul, s-
a dezvoltat în continuare, dînd apariţie comerţului, schimbului prin intermediul banilor (M-B-
M), schimbului de mărfuri pentru a obţine cele necesare, sau complectînd cele necesare. Aceasta
se transformă în continuare în schimbul de dragul banilor (B-M-B). Şi chiar pentru a obţine mai
mulţi bani (B – M – B1). Pentru înlesnirea schimbului a fost întrodusă monedă, a apărut
comerţul ca o nouă formă de agonisire, la început primitiv, nedezvoltat, mai curînd perfecţionat
prin experienţă. El caută şi găseşte cum şi unde se realizează cîştiguri cît mai mari. Cu aceasta
schimbul pentru acoperirea nevoilor, circulaţia simplă, e înlocuită prin schimbul pentru creşterea
averii băneşti, circulaţia dezvoltată. Marele comerţ urmăreşte mărirea bogăţiei băneşti. Aristotel
susţine, că este nevoie ca orice îmbogăţire să aibă limită, interzice marele comerţ, evidenţiind că
formă de îmbogăţire schimbul comercial, împrumutul cu dobîndă, capitalul cămătăresc şi
creşterea salariului. Aristotel analizează detailat capitalul cămătresc, unde banii se schimbă prin
bani mai mulţi (B-B1). Aristotel consideră, că şi banii pot avea oscilaţii de valoare, nu se
păstrează totdeauna aceiaşi valoare de cumpărare. Şi totuşi există tendinţa monedei de a fi
stabilă. El menţiona, că în societate schimbul se va putea realiza numai dacă toate lucrurile vor
avea un preţ ca expresie a valorii, şi atunci moneda ca unitate de măsură face toate lucrurile
comensurabile şi prin aceasta se stabileşte o egalitate dintre ele [vezi: 21, 31-40]. Dănsul a
încercat să formuleze principiul echivalenţei ca lege a schimbului, arătînd că la nerespectarea
proporţiilor este imposibil schimbul. El caută în schimb dreptatea, menţionînd că fără egalitatea
mărfurilor în anumit raport va fi imposibil schimbul regulat; fără întoarcerea pierderii în schimb
va deveni imposibilă existenţa societăţii ca atare. Banii sunt analizaţi ca exprimare a valorii unei
mărfi în valoarea altei mărfi. Se afirmă, ca în forma valorilor mărfurilor toate felurile de muncă
se exprimă ca muncă egală, ca muncă omenească, sunt de importanţă egală, formulînd esenţa
principiului “valoare – muncă”. El analizează natura banilor, valoarea lor. Analizează banii în
rolul lor de măsură a valorii.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gînditorii din
Grecia Antică au formulat esenţa principiului intervenţiei statului în economie cu scopul de a
deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor; a regla preţurile; a nu permite
transformarea economiei domestice în hrematistică, conform căruia trebuie supus controlului

48
riguros acumularea metalelor preţioase, veniturile, preţul, camătă, creditul, de dus o politică
protecţionistă, pentru a le reglementa.
Xenofon menţiona, că legile statului prevăd amenzi pentru acumularea metalelor preţioase. El
propunea la fel, ca statul să întreţină vase comerciale în scopul de a le închiria, ce ar aduce
venituri mari ţării [vezi: 22, 105].
Platon menţiona, că statul trebuie să reglementeze atît comerţul, cît şi mesele comune, să
regleze preţurile pentru a asigura vînzătorilor un profit moderat. Statul trebuie să promoveze o
politică protecţionistă în domeniul comerţului exterior, să interzică exportul mărfurilor de care
are nevoie comunitatea (oraşul) dată şi importul produselor ce nu-s absolut necesare pentru o
viaţă modernă. Platon vorbea, că statul trebuie să se ocupe de reglementarea comerţului. El a
creat şi un sistem de reglementări. Platon considera, că e nevoie de a limita operaţiile de export,
a lichida speculaţia, a fixa comerţul la anumite limite, a permite cu precădere comerţul intern,
schimbul să aibă loc pe teren public, fără folosirea creditului.
Aristotel cere să fie interzise şi condamnate camăta şi comerţul mare, care prezintă anumite
surse ce alimentează hrematistica, cît şi hrematistica care nu cunoaşte hotare, scopul ei fiind
îmbogăţirea absolută. În viziunea lui Aristotel esenţa statului constă în comunicarea dintre
oameni în scopul îmbunătăţirii vieţii lor. Oamenii de aceea şi formează un stat, ca să capete nişte
foloase, asigurîndu-se unul pe altul cu cele necesare pentru viaţă. Statul este creat nu pentru a trăi
în genere, dar în special pentru a trăi fericit, susţine Aristotel.
Conducăndu-se de principiile unităţii cunoştinţilor, corespondenţei suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetării multilaterale, dedublării
întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile proprii: a proprietăţii privat – comunitare;
diviziunii natural – sociale a muncii, ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economie domestică
şi de schimb; “valoare – muncă – venit – bani”; intervenţiei statului în economie cu scopul de a
deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a interzice camăta, creditul, a regula
preţurile, a nu permite transformarea economiei domestice în hrematistică, de principiul filozofic
a structurii raţionale, finalist-orientate a lumii, gînditorii din Grecia Antică au formulat şi esenţa
principiului agonisirii averii pe calea dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii bunurilor
necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale a individului şi-a familiei sale în condiţii
favorabile pentru cîştig, obţinerii plusprodusului ca rezultat a comercializării lor. Conform
acestui principiu agonisirea averii presupune dezvoltarea industriei şi a comerţului, căpătarea
plusprodusului (bilanţul obţinerii căruia trebuie urmărit), producerea în condiţii cît mai bune
pentru cîştig, în vederea îmbogăţirii, a măriri patrimoniului gospodăriei printr-o lărgire

49
extensivă a pieţei şi a reproducţiei lărgite, printr-o extensie teritorială, cît şi prin vînzarea pe piaţă
a produselor, prin valorificarea teritoriilor nevalorificate, obţinerea bunurilor necesare pentru
satisfacerea cerinţelor raţionale absolut necesare individului şi familiei sale.
Xenofon menţiona, că o condiţie a existenţei gospodăriei domestice este căpătarea
plusprodusului ca diferenţă dintre venituri şi cheltuieli (bilanţul obţinerii căruia trebuie urmărit).
Tendinţa de îmbogăţire are ca bază pasiunea de muncă. Gospodăria domestică, menţiona
Xenofon, este gospodărie ce tinde spre îmbogăţire prin vînzarea pe piaţă a produselor, o
gospodărie agricolă privată, antrenată în circuite economice băneşti. Ea trebuie să producă în
condiţii cît mai bune pentru un cîştig în vederea îmbogăţirii, a măririi patrimoniului gospodăriei
[vezi: 23, 80-81]. Economia domestică, susţine Xenofon, este o ştiinţă a administrării proprietăţii
private, ea trebuie să facă balanţul cheltuielilor şi veniturilor pentru a căpăta cîştig, de altfel ea se
ruinează. Dorinţa de îmbogăţire Xenofon o motivează în lucrarea “Economicul” prin pasiunea
pentru muncă, propunînd cumpărarea teritoriilor nevalorificabile, ce pot fi cumpărate mai ieftin,
şi fiind valorificate, pot fi vîndute mai scump [vezi 24, 95; 96].
Platon consideră, că e nevoie de a stabili norme pentru acumularea averii. Vorbind despre
nevoia în asigurarea hranei în vederea existenţei şi a vieţii, de locuinţe, de îmbrăcăminte şi cele
asemănătoare, el menţionează că agricultura trebuie “să asigure grîne pentru patru oameni … sau
ar trebui ca el să producă doar pentru sine a patra parte din hrană în a patra parte din timp, iar pe
celelalte trei părţi să le cheltuie, odată pentru asigurarea locuinţei, altă dată pentru cea a
încălţămintei şi a treia oară pentru cea a îmbrăcămintei”[25, 133].
Aristotel consideră necesar de a opri goana după avuţie, că grija economiei domestice trebuie
îndreptată mai mult asupra oamenilor, dezvoltării industriei şi a comerţului, decît asupra
pocesului nesfîrşit a agonisirii averii: orice avuţie trebuie să aibă o limită. Însă de fapt se realiza
contrariul: toţi cei ce vor să se inavuţească, agonisesc moneda lor la infinit [vezi: 26, 19-21; 32-
44]. Aristotel cere să fie interzise şi condamnă camăta şi comerţul mare, care prezintă anumite
surse ce alimentează hrematistica, scopul căreia este îmbogăţirea absolută. Aristotel deosebea
forme de organizare a activităţii economice ce presupun obţinerea bunurilor necesare pentru
satisfacerea cerinţelor raţionale absolut necesare individului şi familiei sale, numită economie
domestică, şi forme de organizare, bazate pe schimb, ce urmăresc scopul acumulării bogăţiei sub
formă de bani, numită hrematistică, ce presupune la fel şi cunoaşterea metodelor de acumulare
bănească, a bogăţiei pe calea schimbului de mărfuri. Culmea hrematisticii, în concepţia la
Aristotel, este camăta, dispreţuita şi condamnată de el din faptul că nu poate fi supusă
controlului şi nu corespunde idealurilor lui spirituale. Obiectul ei este ca să poată cunoaşte de
unde se poate cîştiga cît mai mulţi bani, banul fiind elementul şi ţinta schimbului [vezi: 27,37-
38]. Aristotel susţine că în condiţiile modului de producţie sclavagist nu este posibilă decît o

50
lărgire extensivă a pieţei. Reproducţia lărgită nu este posibilă decît printr-o expansie teritorială.
El deosebea cîteva feluri de agonisire a averii: cea domestică, necesară, vrednică de laudă şi alta
– cea comercială (de apă, de uscat, de prăvălie), ieşită din schimb. La fel el deosebeşte şi un al
treilea fel de agonisire de avere, ce este de mijloc între inavuţirea naturală şi cea a schimbului –
tăierea pădurilor şi exploatarea minelor [vezi: 28, 40-41].
Principiul agonisirii averii pe calea dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii bunurilor
necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale a individului şi a familiei sale în condiţii
favorabile pentru cîştig, obţinerii plusprodusului ca rezultat al comercializării lor, poate fi
apreciat ca principiu local, particular, al concepţiei economice a gănditorilor din Grecia Antică.
Ce principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat principiul extremal al agonisirii
averii pe calea dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii bunurilor necesare pentru
satisfacerea cerinţelor raţionale a individului şi a familiei sale în condiţii favorabile pentru căştig,
obţinerii plusprodusului ca rezultat al comercializării lor, care descrie schimbarea stărilor slab
neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate
a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu extremal, filosofic, include în formă
depăşită esenţa principiilor proprii: a principiului proprietăţii privat-comunitare, diviziunii
natural – sociale a muncii; ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economie domestică şi de
schimb; “valoare – muncă – venit – bani”; intervenţiei statului în economie cu scopul de a deţine
controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a interzice camăta, creditul, a regula preţurile,
a nu permite transformarea economiei domestice în hremastică, a principiului filosofic a
structurii raţionale, finalist – orientate a lumii.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
gănditorilor din Grecia Antică e prezentată pe fig. №3 (p. 99-100).

51
 §3. Concepţia economică a gănditorilor din epoca medievală

Ideile principale ale concepţiei economice ale g[nditorilor din epoca medievală au fost expuse
de reprezentanţii scolasticii medievale: P. Abelard, Albertus Magnus, Toma d’Aquino, Duns
Scot, J. Buridan, N. Oresme ş. a., în aşa lucrări ca: “Summa Theologică” a lui Toma d’Aquino ş.
a.
La baza concepţiei economice a g[nditorilor din epoca medievală a fost pus principiul
filosofic al libertăţii voinţei lui Dumnezeu, conform căruia “voinţa divină şi atotputernicia divină
sunt egale în esenţa divinităţii …” [29, 165].
La baza paradigmei economice a g[nditorilor medievali au fost puse următoarele idei şi
principii fundamentale:a existenţei proprietăţii privat-divine, a diviziunii natural-divine a muncii;
ordinii sociale, statale, a "dreptăţii comutative" a societăţii cu o economie domestică şi cu cea de
schimb; a preţului just şi a salariului just; a intervenţiei statului în economie pentru ca viaţa
economică să fie determinată de legile decretate de stat, de sfaturile pe care sfetnicii înţelepţi le
dau regilor şi împăraţilor ş.a.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gînditorii
economişti medievali au dezvoltat esenţa principiului proprietăţii privat-comunitare, a
gînditorilor din Grecia Antică, conform căruia proprietatea poate fi atăt privată, căt şi
comunitară, statală, în principiul proprietăţii privat – divine. Conform acestui principiu
proprietarul suprem al tuturor bunurilor este Dumnezeu, dar se admite şi existenţa proprietăţii
private, care se potriveşte naturii omului, îi dă posibilitate să trăiască conform standardului de
viaţă propriu păturii sociale

52
 Fig. Nr. 3 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice a gînditorilor din Grecia Antică

socio- unităţii corespon- suficienţei verificării

cunoştinţelor denţei experimentale

Proprietăţii pri- diviziunii ordinii sociale, statale,

cul- vat-comunitare , natural-sociale a a societăţii cu o
a gînditorilor muncii, a economie domestică şi
din Grecia gînditorilor din de schmb, a
Antică Grecia Antică gînditorilor din Grecia
Antică
tura-
„valoare- intervenţiei statului în economie cu scopul de
muncă-venit- a deţine controlul asupra metalelor preţioase;
bani” , a a veniturilor, a interzice camăta, creditul, a
le gînditorilor regula preţurile, a nu permite transformarea
din Grecia economiei domestice în hrematistică, a
Antică gînditorilor din Grecia Antică .

concep-
localităţi şi linearităţi simplici- sugestiilor
tuale nelocalităţi i şi neli- tăţii valorice
nearităţii

filoso-
ascensiunii de la cercetării
obiectivităţii abstract la concret multilaterale

fice
Dedublării Unităţii, Determi- Structurii
întregului în analizei nismului raţionale
contrariu şi şi cauza- finalistorien-
sintezei bilităţii tate a lumiii
general-
Observa- Construct Simet- Analiticităţii
ştiinţifice bilităţii ibilităţii riei

respective din care face parte, îi dă posibilitate să administreze bine cu bunurile sociale, să
asigure o ordine perfectă, să păstreze pacea, proprietatea privată serveşte binelui întregii
societăţi; ea e considerată drept semn al civilizaţiei şi condiţie a funcţionării normale a societăţii.
Proprietatea în epoca medievală există ca proprietate privată, bazată pe gospodăria naturală.
Existau o mulţime de gospodării naturale independente, fiecare din ele produceau tot de ce aveau
nevoie. Produsele necesare erau pregătite acasă din obiectele folosirii obişnuite cu excepţia unora
care se aduceau din afară. Lucruri cumpărate aproape că nu erau. Producătorul era şi consumator.
În această perioadă exista în societate derînd cu gospodăria naturală şi mica industrie. La sate
populaţia trăia în fond cu produsele confecţionate de ei în gospodăria naturală şi foarte puţin din
ea se realiza la piaţă. Între diferite unităţi gospodăreşti existau diferenţe în mărimea averiei şi

53
bogăţiei, dar componenţa bogăţiei acestora era una şi aceeaşi. Dominaţia concepţiilor religioase
ducea la recunoaşterea proprietăţii divine: Dumnezeu era privit ca proprietar a tuturor lucrurilor.
Biserica era considerată ca cel mai mare proprietar şi intreprinzător al epocii. Idealul adevărat al
acestei epoci era gospodăria naturală, în care nu era necesitate în schimb. Fiecare comunitate era
independentă, în stare să asigure membrii săi cu tot necesarul pentru asigurarea producţiei
interne proprii. Viaţa economică era de nedespărţit de principiile moralei creştine.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gănditorii
miedevali au dezvoltat esenţa principiului diviziunii natural – sociale a muncii, a gînditorilor din
Grecia Antică, conform căruia diviziunea muncii este naturală, fiind dependentă de capacitatea
omului de a efectua un anumit lucru, şi socială, fiindcă oamenii îndeplineau diferite funcţii
sociale, ce depind de caracterul multilateral al necesităţilor sociale, în principiul diviziunii
natural – divine a muncii. Conform acestui principiu există diviziunea muncii între membrii
gospodăriei naturale (bărbaţi, femei, diferite specializări etc.), se preconiza pentru membrii
comunităţilor cunoaşterea multor meserii, se admitea şi existenţa diviziunii muncii în cadrul
întregii societăţi. Biserica se pronunţa ca cel mai mare întreprinzător. Se dădea apreciere înaltă
muncii, în special a celei fizice, considerîndu-se că omul trebuie să-şi cîştige existenţa prin
sudoarea frunţii.
În perioada meşteşugăritului medieval nu exista delimitare strictă între întreprinzători şi
muncitori: meşterul singur participa la lucrările executate. În meşteşugăria medievală meşterul
confecţiona obiecte simple după comandă, executăndu-le cu ajutorul obiectelor simple de muncă
manuală. Cu timpul munca oamenilor era îndreptată la o mulţime de scopuri diferite. Ea se
dezmembra într-o mulţime de ocupaţii: agricultori, dulgheri, sobari etc. Ocupaţiile oamenilor
erau organizate în gospodării aparte
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gînditorii
economişti medievali au dezvoltat la fel şi esenţa principiului ordinii sociale, statale, a societăţii
cu o economie domestică şi de schimb, a gănditorilor din Grecia Antică, conform căruia la baza
ordinii în stat este pusă ordinea naturală, universală, firească şi necesară, legale adoptate de stat
au o importanţă obligatorie pentru toţi cetăţenii, şi acei care nu respectă legea în vigoare
trebuiesc supuşi pedepsei corespunzătoare; se admite constrîngerea violentă ca o condiţie a
posibilităţii funcţionării legislaţiei; se recunoştea egalitatea în faţa legii a tuturor oamenilor
liberi; la baza economiei domestice şi de schimb era pusă economia naturală, în principiul ordinii
sociale, statale, a „dreptăţii comutative” a societăţii cu o economie domestică şi de schimb.
Conform acestui principiu ordinea socială necesită prezenţa unei “dreptăţi comutative”, în cadrul
căreia orice drept implică şi o obligaţie, se afirmă că toţi oamenii sunt egali în faţa lui

54
Dumnezeu; că e necesară asigurarea ordinii sociale existente. La baza economiei domestice şi de
schimb era pusă economia naturală.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gînditorii
economişti medievali au dezvoltat esenţa principiului gănditorilor din Grecia Antică “valoare –
muncă – venit – bani”, conform căruia forma bănească a mărfii prezintă o dezvoltare în
continuare a formei simple a valorii, adică exprimarea valorii unei mărfi în valoarea oricărei altei
mărfi, reeşind din munca depusă; iar schimbul nu poate avea loc fără egalitate, veniturile
căpătate în procesul de schimb al mărfurilor sunt transformate în bani, comerţul produce avere
nu în chip absolut, dar numai prin transformarea banilor; cei care fac avere strîng bani fără să se
oprească; în principiul preţului just şi a salariului just. Conform acestui principiu mărimea
preţului nu trebuie să fie determinată de jocul liber al cererii şi ofertei, ea trebuie să fie fixă.
Două mărfuri identice trebuiesc realizate la preţuri diferite. Preţul just prezintă un preţ normal,
corespunzător valorii bunurilor schimbate, considerat drept competitiv de către majoritatea
oamenilor, preţ care să exludă abaterile individuale. Dacă T. d’Aquino susţine existenţa unei
echivalenţe dintre preţul just şi valoarea bunurilor schimbate, apoi Duns Scot lămureşte preţul
just prin cheltuielile în bani şi muncă, făcute de producător şi de negustor pentru a aduce bunul
corespunzător la piaţă. Şi aici nu poate fi vorba de un element obiectiv în explicarea preţului,
fiindcă se ia în vedere şi aprecierea subiectivă a preţului de către vînzător, luîndu-se în
consideraţie şi riscul pe care-l aduce această operaţie. Se ia în vedere la fel şi situaţia socială şi
materială a producătorului, astfel că două mărfuri identice se realizează la preţuri diferite.
Şi dacă la început dobînda era considerată nelegitimă, fiind contrară "dreptului comutativ",
apoi cu dezvoltarea de mai departe a producţiei de mărfuri şi a operaţiunilor de comerţ şi de
credit se admitea la fel şi plata unei dobînzi ca recompensă pentru riscurile la care se expuneau
cei care dădeau bani cu împrumut. Se considera că salariul just trebuie să asigure producătorului
o existenţă corespunzătoare locului sau pe scara ierarhiei sociale. Salariul just se stabilea în
raport de cantitatea de muncă, cheltuită pentru a produce marfa respectivă şi de situaţia socială şi
materială a producătorului. Lucrătorul trebuia să obţină pentru munca sa o sumă de bani ce iar
permite să trăiască el şi familia sa la nivelul poziţiei ce o ocupă în societate [vezi 30, 37].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, gănditorii
economişti medievali au dezvoltat la fel şi principiul intervenţiei statului în economie cu scopul
de a deţine controlul asupra metalelor preţioase, asupra veniturilor, a interzice comăta, creditul, a
regla preţurile, a nu permite transformarea economiei domestice în hremastistică, a gînditorilor
din Grecia Antică, conform căruia trebuiesc supuse controlului riguros acumularea metalelor
preţioase, veniturile, camăta, creditul, de dus o politică protecţionistă pentru a le reglementa, în
principiul intervenţiei statului în economie pentru ca viaţa economică să fie determinată de legile

55
decretate de stat, de sfaturile pe care sfetnicii înţelepţi le dau regilor şi împăraţilor. Toma
d’Aquino menţiona, că sarcina puterii constă în controlul multilateral asupra agriculturii,
industriei etc. [vezi: 31, 37]. Gănditorii medievali la fel afirmau că viaţa economică este dirijată
de legile decretate de stat, de sfaturile pe care le dădeau sfetnicii înţelepţi regilor şi împăraţilor,
susţineau că viaţa economică e determinată şi de anumite tradiţii şi obiceiuri specifice fiecărui
popor şi chiar oraş.
Conducăndu-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, eficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetărilor multilaterale, dedublării
întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiile gînditorilor din Grecia Antică: a
proprietăţii privat-comunitare, diviziunii natural – sociale a muncii; ordinii sociale, statale, a
societăţii cu o economie domestică şi de schimb; “valoare – muncă – venit – bani”; intervenţiei
statului în economie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a
interzice camăta, creditul, a regla preţurile, a nu permite transformarea economiei domestice în
hrematistică; de principiile proprii: a proprietăţii privat – divine; diviziunii natural – divine a
muncii; ordinii sociale, statale, a “dreptăţii comutative” a societăţii cu o economie domestică şi
de schimb; preţului just şi a salariului just; intervenţiei statului în economie pentru ca viaţa
economică să fie determinată de legile decretate de stat, de sfaturile pe care sfetnicii înţelepţi le
dau regilor şi împăraţilor, de principiul filosofic al libertăţii voinţei lui Dumnezeu, gînditorii
miedevali au dezvoltat principiul gănditorilor din Grecia Antică a agonisirii averii pe calea
dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor
raţionale ale individului şi a familiei sale în condiţii favorabile pentru căştig, obţinerii
plusprodusului ca rezultat al comercializării lor, conform căruia agonisirea averiei presupune
dezvoltarea industriei şi a comerţului ; căpătarea plusprodusului (bilanţul obţinerii căruia trebuie
urmărit); producerea în condiţii cît mai bune pentru un cîştig în vederea îmbogăţirii, a măririi
patrimoniului gospodăriei printr-o lărgire extensivă a pieţei şi a reproducţiei lărgite, printr-o
expansie teritorială, cît şi prin vînzarea pe piaţă a produselor, prin valorificarea teritoriilor
nefavorabile, obţinerea bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale, absolut
necesare individului şi familiei sale, în principiul acumulării bogăţiei pe calea dezvoltării
agriculturii şi a meşteşugăriei, a aplicării muncii, a amplificării producţiei de mărfuri, a
acumulării dobînzii neînsemnate de la darea banilor cu împrumut. Conform acestui principiu
dezvoltarea meşteşugăritului, agriculturii prin aplicarea muncii, amplificarea producţiei de
mărfuri şi acumularea dobînzii de la darea banilor cu împrumut, fiind recunoscute ca surse sigure
de acumulare a bogăţiei. De pe poziţiile echităţii sociale se condamnă avuţia excesivă şi

56
izvoarele ei, în special, camăta şi comerţul mare, perceperea dobînzii exagerate; dragostea de
bani este socotită ca bază a tuturor relelor; nu se admite profitul ce are origine în vînzarea
mărfurilor cu un preţ mai ridicat, decît îl costa pe stăpîn. Toma d’Aquino menţiona, că munca
agricultorului dăruia omului hrană şi este mijloc de a ajuta altora. În agricultură se impune că
pămîntul să dee roade. El transformă seminţele în ceva nou. În meşteşugărie munca
meşteşugarului execută din materialul brut bunuri folositoare şi valoroase [vezi: 31, 37].
Principiul acumulării băgăţiei pe calea dezvoltării agriculturii şi a meşteşugăriei, a aplicării
muncii, a amplificării producţiei de mărfuri, a acumulării dobînzii neînsemnate de la darea
banilor cu împrumut, poate fi apreciat ca principiu local, particular al concepţiei economice a
gînditorilor medievali. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat
principiul extremal al acumulării bogăţiei pe calea dezvoltării agriculturii şi meşteşugăriei, a
aplicării muncii, a amplificării producţiei de mărfuri, a acumulării dobînzii neînsemnate de la
darea banilor cu împrumut, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor
economice în stări echilibrate. Acest principiu extremal, filosofic, include în formă depăşită
esenţa principiului local corespunzător, cît şi esenţa principiilor gînditorilor din Grecia Antică: a
proprietăţii privat – comunitare; diviziunii natural – sociale muncii; ordinii sociale, statale,
societăţii cu o economie domestică şi de schimb, “valoare – muncă – venit – bani”, intervenţiei
statului în economie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a
interzice camăta, creditul, a regla preţurile, a nu permite transformarea economiei domestice în
hrematistică; agonisirii averii pe calea dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii bunurilor
necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale a individului şi a familiei lui în condiţii
favorabile pentru cîştig, obţinerii plusprodusului ca rezultat al comercializării lor; a principiilor
proprii: proprietăţii privat – divine, diviziunii natural – divine a muncii, ordinii sociale, statale, a
„drepturilor comutative”, societăţii cu o economie domestică şi de schimb; preţului just şi a
salariului just; intervenţiei statului în economie pentru ca viaţa economică să fie determinată de
legile decretate de stat, de sfaturile pe care sfetnicii înţelepţi le dau regilor şi împăraţilor,
principiului filosofic al libertăţii voinţei lui Dumnnezeu.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
gînditorilor medievali e prezentată pe fig №4. (p.111-112)

57
 §4. Concepţia economică a mercantilismului

Ideile principale ale concepţiei economice ale mercantiliştilor au fost expuse în lucrările lui
A. Serra “Scurt tratat despre cauzele care pot duce la abundenţă de aur în ţara fără mine” (1613),
A. de Montchretien “Tratat de economie politică” (1615), Th. Mun “Expunere despre comerţul
Angliei cu Indiile Orientale” (1609), “Bogăţia Angliei din comerţul exterior” ş. a.
La baza concepţiei economice a mercantiliştilor a fost pus principiul filosofic a libertăţii
voinţei omului, conform căruia omul a primit de la Dumnezeu libertatea voinţei şi el trebuie
singur să rezolve soarta sa, să determine locul său în lume. Omul nu este o simplă esenţă
naturală, dar creatorul său, şi prin aceasta se deosebeşte de alte esenţe naturale. El este stăpînul
întregii naturi. Pe măsură cum omul se conştientizează pe el ca creator al propriei vieţi, soarte, el
devine şi stăpînul nelimitat asupra naturii. Cunoscutul umanist renascentist Djovanni Pico della
Mirandola menţiona că Dumnezeu creănd omul şi pămăntul în centrul lumii ia zis omului: “Nu-ţi
dăm ţie Adam nici un anumit loc, nici chip propriu, nici obligaţiuni deosebite, pentru că şi locul,
şi faţa, şi îndatoriile tu să le ai după dorinţa proprie, în conformitate cu voinţa ta şi decizia ta.
Imaginea altor creaţii e determinată în limitele legilor stabilite de noi. Tu însă, ne fiind constrîns
de oarecare limite, determină imaginea ta după decizia proprie, în puterea căreia eu te pun” [32,
507].
La baza paradigmei economice a mercantiliştilor sunt puse următoarele idei şi principii
fundamentale: mercantiliştii vedeau ca cale de dezvoltare economică a statelor naţionale
dezvoltarea comerţului exterior, şi implicit, a industriei naţionale, a navigaţiei maritime
naţionale; ei au expus ideia rolului stimulator a cîştigului bănesc pentru activitatea economică,
sporirea nelimitată a lui, întărirea economiei naţionale, sporirea bogăţiei negustorilor din fiecare
ţară, indiferent de urmările ei asupra altor state şi oameni de afaceri; ei au susţinut idei: cu privire
la avuţia naţională şi individuală, cu privire la originea şi rolul profitului, cu privire la bani şi
legătura lor cu produsele aduse pe piaţă de vînzare. Creşterea bogăţiei sub formă de bani sau
metale preţioase din care ei erau confecţionaţi, era considerată ca ocupaţie principală a
indivizilor şi a statului. Izvorul profitului era considerat comerţul, circulaţia mărfurilor prin
intermediul banilor, şi în special comerţul exterior. Creşterea numărului banilor, achizionaţi de
negustori reeşea din diferenţa de preţ, fiindcă produsele erau vîndute cu un preţ mai

58
 Fig. Nr. 4 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice a gînditorilor din epoca medievală

unităţii corespon- suficienţei verificării

so- cunoştinţelor denţei experimentale

proprietăţii proprietăţii privat- diviziunii natural

privat- divine, a gînditorilor –sociale a muncii,
comunitare a medievali a gînditorilor din
gînditorilor din Grecia Antică.
Grecia Antică

cio- odinii sociale,

ordinii sociale, statale, a „dreptăţii
diviziunii statale, a societăţii comutative”, a
natural-divine a cu o economie societăţii cu o
muncii, a domestică şi de economie domestică
gînditorilor schimb, a şi de schimb, a
medievali. gînditorilor din gînditorilor
Grecia Antică. medievali
„valoare- mun- Preţului just şi a
că-venit-bani, a salariului just, a
gînditorilor din gînditorilor
Grecia Antică medievali

intevenţiei statului în economie cu scopul de a deţine controlul asupra metale-lor preţioase, a

cul- veniturilor, a interzice camăta, creditul, a regula preţurile, a nu permite transformarea
economiei domestice în hrematistică, a gînditorilor din Grecia Antică
tu-

Intevenţiei statului în economie pentru ca viaţa economică să fie

rale determinată de legile decretate de stat, de sfaturile pe care sfetnicii înţelepţi
le dau regilor şi împăraţilor, a gînditorilor medievali

concep-
localităţi şi linearităţii şi simpli- sugestiilor
tuale nelocalităţi nelinearităţii cităţii valorice

obiectivi- ascensiunii de la cercetării

fi- tăţii abstract la concret multilaterale

dedublării
întregului în unităţii, determi- libertăţii
contrarii analizei şi nismului şi voinţei lui
loso-
sintezei cauzalităţii Dumnezeu

agonisiriii averii pe calea dezvoltării industriei şi a comerţului,

fice producerii bunurilor pentru satisfacerea cerinţelor raţionale a
individului şi a familiei în condiţii favorabile pentru cîştig, obţinerii
plusprodusului, ca rezultat al comercializării lor, a gînditorilor din
Grecia Antică

general-
observa- constructi simet- analitici-
ştiinţifice bilităţii bilităţii riei tăţii

59
mare decît preţul cu care a fost procurat. Cu aceasta mercantiliştii au deplasat centrul cercetărilor
economice spre sfera circulaţiei mărfurilor. Ei considerau banii (la fel aurul şi argintul sub formă
de lingouri şi comori) drept esenţă a bogăţiei. Măsura avuţiei unei ţări era determinată de
cantitatea de aur şi argint de care ea dispunea. Se considera necesară promovarea unei politici
economice externe active pentru a stabili o balanţă monetară (comercială) efectivă. Se încuraja
dezvoltarea industriei naţionale, se stimula importul de materie primă şi exportul de produse
manufacturiere. Ei au înlocuit scolastica medievală cu o nouă mentalitate: liberă,
întreprinzătoare, activă.
Conduăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, mercantiliştii au
dezvoltat esenţa principiului proprietării privat – comunitare, a gînditorilor din Grecia Antică,
conform căruia proprietatea poate fi atît privată, cît şi comunitară, statală, în principiul
proprietăţii ca capital comercial, mobil. Conform acestui principiu ca proprietate erau consideraţi
banii, aurul şi argintul sub formă de comori, cît şi produsele manufacturiere ce se exportau peste
hotare, în primul rînd, în ţările noi descoperite. Monedele de diferită mărime şi valoare au
devenit obiecte a unui comerţ deosebit şi a unei meşteşugării. Ca izvor al creşterii proprietăţii la
început era considerată aducerea monedei de aur şi argint din alte ţări, din coloniile de după
ocean, cît şi exploatarea minelor de argint ce erau în ţară (de exemplu în Spania) şi crearea unei
flote maritime puternice. În locul proprietăţii funciare mărunte apare proprietatea comercială.
Mercantiliştii (W. Petty) considerau, că adevărata bogăţie este aurul, argintul, pietrele scumpe
[33, 39; 41].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, mercantiliştii
au dezvoltat şi esenţa principiului diviziunii natural sociale a muncii, a gînditorilor din Grecia
Antică, conform căruia diviziunea muncii este naturală, fiind dependentă de capacitatea omului
de a efectua un anumit lucru, şi socială, fiindcă oamenii îndeplinesc diferite funcţii sociale, ce
depind de caracterul multilateral al necesităţilor sociale, în principiul diviziunii muncii în
procesul căpătării căpitalului comercial. Conform acestui principiu cu trecerea de la gospodăria
naturală la gospodăria capitalului comercial a avut loc la fel perfecţionarea tehnicii şi
perfecţionarea profesională a muncii. Halele meşteşugăreşti urmau să unească cîteva profesiuni.
În ele totul se regula pîna la mărunţuşuri. Mijloacele de muncă aveau caracter simplu. În hăli
consumatorul obiectelor confecţionate se află în sfera cercului de producători de mărfuri pentru
piaţă. Stăpînul este şi întreprinzător şi cumpărător a celor necesare pentru producţie. Personalul
halelor meşteşugăreşti îl constituiau meşterii, calfele,elevii. Cu apariţia capitalului comercial în
locul aristocraţiei funciare apare burghezia ca reprezentant a acestui capital, a apărut nobilimea.
În locul proprietarilor funciari mici ce erau simultan şi proprietari funciari şi capitalişti şi
muncitori apar trei clase aparte: proprietarii funciari mari (în Anglia Lendlordzii) ce primeau

60
rentă, nu se ocupau cu agricultura, cu agricultura şi meşteşugăria se ocupau numai din
satisfacere. Capitalistul mare era şi întreprinzător. În sec. XIV – XV s-au petrecut schimbări în
însăşi tehnica producerii meşteşugăreşti, în specializarea meşteşugarilor. Toate operaţiile la
început erau unite într-o întreprindere. Pe urmă încep să apară meşteşugării independente. Aşa
împărţire a funcţiilor se observă şi în unele ramuri industriale. Are loc diviziunea muncii în
producerea şi realizarea mărfurilor ca ocupaţie a diferitor persoane. La început ea apare în
meşteşugăriile ce produceau mărfuri pentru realizarea îndepărtată (obiectele din lînă, bunăoară),
dar pe urmă operaţia comercială începe să capete o importanţă tot mai mare, apare clasa
comercianţilor ca mijlocitori între meşteşugari şi consumatorii acestor produse. Apare
achizitorul, capitalistul comerciant ce comercializează cu mărfuri, care de rînd cu faptul că vinde
producţie, dă îmrumut meşteşugarilor, devine proprietar al materialelor, al mijloacelor de
producere, a produsului realizat. Apare marele capital, grupa negustorilor bogaţi, ce se
îndepărtează de la lucrul tehnic, apare în viaţa industrială ca forţă dominantă şi îndependentă.
Odată cu folosirea monedelor, cu micşorarea capitalului de aur şi argint în ele, a apărut o
clasă deosebită de oameni, zarafii, ce schimbau o monedă pe alta, monedele dintr-un oraş pe
monedele din alt oraş pe baza anumitor scrisori de încredinţare, polite de transfer. Aceste scrisori
erau în circulaţie numai pînă ajung banii la destinaţie. Banchirii şi zarafii activau în anumite
centre cunoscute de negustori, dădeau adeverinţe ce indicau suma banilor primiţi pentru
deponare, dădeau recipise şi polite pe operaţiunile de credit depozitare şi mandatare. Începînd cu
sec. XV întră în obişnuită polite pe termen îndelungat, ce dau posibilitate cumpărătorului pentru
a amîna plata pentru marfa cumpărată, de a cumpăra marfă în credit. Pe urmă s-a admis trecerea
politelor din mînă în mînă pe baza unei înscrieri de transmisie (la începutul sec. XVII), apare şi
evidenţa politelor urgente (adică plata sumei indicate în polite) pînă la expirarea termenului
politei cu extragerea unui anumit procent în folosul persoanei ce evidenţiază politele, ce
simplifică ducerea comerţului, acţiunile bancare. Creditul prezenta sprijinul de nădejde în
circulaţia bănească şi în afacerile băneşti, lărgind comerţul local pînă la comerţul naţional şi
internaţional.
Mercantilismul a devenit doctrina burgheziei aparente. Mercantiliştii au fost reprezentanţii
păturii industriale orăşăneşti, burghez – statale ce se închinau în faţa puterii capitalului de orice
fel, inclusiv a celui comercial, bănesc, dar care încă nu ştiau capitalismul. În ultima treime a sec.
XVIII s-a afirmat manufactura, s-a realizat trecerea de la producţia veche manuală la prelucrarea
produselor industriale cu maşinile. Apare forma capitalistă de producere, capitalist – manuală,
apare capitalismul manual. Apar muncitorii parţiali ce îndeplinesc operaţii parţiale, ce efectuiază
aceleaşi operaţii, cheltuid mai puţin timp decît meseriaşul ce îndeplineşte pe rînd un şir de
operaţii. Se micşorează varietatea uneltelor de muncă. Mercantiliştii exprimau înteresele

61
companiilor comerciale monopole a diferitor forme de capital comercial şi a formelor timpurii a
capitalului în dezvoltare. Munca complexă era considerată mai productivă decît cea mai simplă
(W. Retty). Se cerea de a produce aceea ce cere cît mai puţină cheltuială şi mai mult ca orice se
apreciează peste hotare (Sam. Fortrey). Era necesară unirea negustorilor în companii. Existau şi
hale meşteşugăreşti, unde domina industria capitalistă casnică [vezi:. 34, 11-15; 66; 191; 201].
Conduăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, mercantiliştii au
dezvoltat la fel şi esenţa principiului ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economie domestică
şi de schimb, a gînditorilor din Grecia Antică, conform căruia la baza ordinii în stat era pusă
ordinea naturală, universală, firească şi necesară; legile adoptate de stat aveau o importanţă
obligatoare pentru toţi cetăţenii şi acei care nu respectau legea în vigoare erau supuşi pedepsei
corespunzătoare. Se admitea constrîngerea violentă ca o condiţie a posibilităţii funcţionării
legislaţiei; se recunoştea egalitatea în faţa legii a tuturor oamenilor liberi; la baza economiei
domestice şi de schimb era pusă economia naturală, în principiul ordinii sociale, statale a
societăţii cu o economie capitalistă casnică şi companii comerciale metropole, cu gospodărie
bănească şi capital comercial. Conform acestui principiu se admite existenţa unor hale
meşteşugăreşti unde domină industria capitalistă casnică, apare prelucrarea produselor
industriale cu maşinile, apar muncitori ce îndeplineau operaţii parţiale, apare capitalismul
manual, are loc lărgirea comerţului din contul noilor cuceriri coloniale, există tendinţa acaparării
de bani metalici în numerar, circulaţia bănească conduce la primele etape a acumulării, la
apariţia capitalului comercial, meşteşugarii lucrează în fond la realizarea externă, obiectele a
unui comerţ deosebit a devenit monedele de diferite mărimi şi valoare. Are loc trecerea de la
terenul de piaţă orăşenesc la piaţa mondială. Apar politele pe termen îndelungat şi politele
urgente, ce dau posibilitate cumpărătorului de a cumpăra marfă în credit.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, mercantiliştii
au dezvoltat esenţa principiului “valoare – muncă – venit – bani”, a gînditorlor din Grecia
Antică, conform căruia forma bănească a mărfii prezintă dezvoltarea în continuare a formei
simple a valorii, adică exprimarea valorii unei mărfi în valoarea oricărei altei mărfi, reeşind din
munca depusă, iar schimbul nu poate avea loc fără egalitate; veniturile căpătate în procesul de
schimb al mărfurilor sunt transformate în bani; comerţul produce avere nu în chip absolut, dar
numai prin transformarea banilor; acei care fac avere strîng bani fără să se oprească, în
principiul “valoare – marfă – bani”. Conform acestui principiu banii se prezentau ca un fel
specific de mărfuri. Obiecte a unui comerţ deosebit au devenit monedele de diferită mărime şi
valoare, mărimea avuţiei unei ţări era determinată de cantitatea de aur şi argint pe care ea o
posedă. Ca capital erau consideraţi banii, aurul şi argintul sub formă de comori. Apare un aflux
de metale preţioase aduse din ţările coloniale, de pe pămînturile noi descoperite. Se considera că

62
forţa unui stat se manifestă în abundenţa de bani. Sporul de bani la nivelul întregii ţări se capătă,
în concepţia mercantilizmului, în cazul cînd cantitatea de bani care iese din ţară este mai mică
decît cea care întră, sau cînd valoarea mărfurilor exportate depăşeşte valoarea mărfurilor
importate. Căderea valorii aurului şi argintului, afirmă ei, duce la ridicarea preţurilor la toate
produsele şi obiectele necesare. Ieftinirea banilor e legată de micşorarea ratei dobînzei. Însă
pentru dezvoltarea comerţului şi a manufacturilor era nevoie de stimularea investiţiilor de
capital.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, mercantiliştii
au dezvoltat esenţa principiului intervenţiei statului în economie cu scopul de a deţine controlul
asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a interzice camăta, creditul, a regla preţurile, a nu
permite transformarea economiei domestice în hrematistică, a gănditorilor din Grecia Antică,
conform căruia trebuie supuse controlului riguros acumularea metalelor preţioase, veniturile,
preţurile camătă, creditul, e nevoie de o politică protecţionistă pentru a le reglementa, în
principiul intervenţiei statului în economie cu scopul ocrotirii producătorului, mijlocitorului şi a
cumpărătorului. Conform acestui principiu statul are ca funcţie de bază ocrotirea producătorului,
mijlocitorului şi cumpărătorului. Ocrotirea producătorului, sau aşa numitul “colbertism”
prevedea protejarea producţiei industriale de la concurenţa cu străinii; ea este realizată pe calea
stabilirii taxei vamale pentru mărfurile importate; erau prevăzute măsuri de curmare a comerţului
coloniilor, cîştigînd concurenţa pentru metropolă. Ocrotirea mijlocitorilor se preconiza a fi
realizată pe calea contractelor comerciale diplomatice internaţionale, ce aveau ca scop pe cale
diplomatică să înlăture concurenţa. Această ocrotire avea loc şi prin folosirea poliţei de piaţă.
Ocrotirea consumatorului se preconiza să fie realizată prin stabilirea unei anumite taxe la
obiectele de primă necesitate, controlul calităţii mărfurilor, elaborarea anumitor legi cu privire la
săraci, normării salariilor etc.. Ocrotirea patrimoniului ţării se realiza şi prin respectarea Actului
Navigaţional a lui Cromvel, conform căruia corăbiile străine nu aveau dreptul să se ocupe de
pescuit şi cu transportul în apele ţărmului Angliei; transportul între metropola engleză şi
coloniile ei trebuia să se realizeze numai pe corăbiile engleze; relaţiile comerciale a Angliei cu
alte ţări trebuiau executate pe corăbiile ţării date sau pe corăbiile engleze: negustorii trebuiau să
plătească taxe vamale duble pentru marfa adusă în Anglia; toate mărfurile exportate în colonii
trebuiau să fie trimise prin porturile engleze.
Conducăndu-se de principiul unităţii cunoştiinţelor, corespondenţei, eficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetării multilaterale, dedublării
întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile gînditorlor din Grecia Antică: a

63
proprietăţii privat - comunitare, diviziunii natural – sociale a muncii; ordinii sociale, statale, a
societăţii cu o economie domestică şi de schimb, “valoare – muncă – venit – bani”, intervenţiei
statului în economie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a
interzice comătă, creditul, a regla preţurile, a nu permite transformarea economiei domestice în
hrematistică; de principiile proprii: a proprietăţii cu capital comercial; a diviziunii muncii în
procesul căpătării capitalului comercial; a ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economie
capitalistă casnică şi cu companii comerciale metropole, cu gospodărie bănească şi capital
comercial; “valoare – marfă – bani”, intervenţiei statului în economie cu scopul ocrotirii
producătorului, mijlocitorului şi a cumpărătorului, a principiului filosofic a libertăţii voinţei
omului, mercantiliştii au dezvoltat la fel şi principiul agonisirii averii pe calea dezvoltării
industriei şi a comerţului, producerii bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale a
individului şi a familiei sale în condiţii favorabile pentru cîştig, obţinerii plusprodusului ca
rezultat al comercializării lor, a gînditorilor din Grecia Antică, conform căruia agonisirea averii
presupune dezvoltarea industriei şi a comerţului; căpătarea plusprodusului (bilanţul obţinerii
căreia trebuie urmărit); producerea în condiţii cît mai bune pentru un cîştig în vederea
îmbogăţirii, a măririi patrimoniului gospodăriei printr-o lărgire extensivă a pieţei şi a
reproducţiei lărgite, printr-o expansie teritorială, cît şi prin vînzarea pe piaţă a produselor, prin
valorificarea teritoriilor nefavorabile, obţinerea bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor
raţionale, absolut necesare individului şi familiei sale, în principiul sporirii bogăţiei pe calea
măririi cantităţii de monedă, acumulării de capital comercial prin comerţul extern. Conform
acestui principiu sporirea bogăţiei sub formă de bani sau metale preţioase din care ei erau
cofecţionaţi poate fi atinsă pe calea comerţului exterior, a circulaţiei mărfurilor, mijlocite de
bani, în condiţiile cînd soldul operaţiilor de import şi export este activ, este în favoarea ţării
respective, cînd valoarea exportului e mai mare ca valoarea importului şi aceasta se atinge pe
calea ridicării productivităţii muncii, creşterii populaţiei apte de muncă, a produselor
manufacturiene ce se exportă peste hotare, în primul rînd, în ţările noi descoperite, mărirea
rezervelor de mărfuri, lărgirea comerţului.
T. Munn, susţinănd ideea “plus – valorii de la înstrăinare”, consideră, că dacă proprietarul
vrea să se îmbogăţească, el trebuie să primească mai mulţi bani decît cheltuie [vezi: 35, 10-38;
195], şi aceasta se poate atinge la fel pe calea reducerii consumului său. El consideră că banii
aduşi în ţară, acestea-s bani cu care ne îmbogăţim.
Sam. Fortrey afirmă însă, că profitul şi îmbogăţirea ţării constă în fond în mărirea rezervelor
de mărfuri şi în lărgirea comerţului, că pentru măreţia şi supremaţia ţării e nevoie ca ţara să fie
bogată, e nevoie de mărit populaţia ţării [vezi: 36, 39; 59; 188; 189].

64
 Şi dacă la etapa bărbară principala bucurie a existenţei se consideră acumularea aurului şi
argintului, tendinţa de a mări cantitatea de monedă: şi cu cît mai mult metal preţios este în ţară cu
atît ţara e mai bogată, iar pentru realizarea politicii balanţei băneşti erau organizate locuri de
depozitare a mărfurilor aduse la piaţă, unde cinovnicii urmăreau circulaţia banilor, aşa ca o parte
din banii plătiţi la vinderea după hotare să constee din monedă din metal străin, pentru a-l aduce
în ţară, cît şi interzicerea exportului banilor din ţară, apoi la etapa comercială situaţia este cu
totul alta. Se manifestă goana după mărfuri, lărgirea comerţului exterior. Se realiza schimbarea
importului banilor din afara ţării prin sistemul balanţei comerciale, prin stabilirea unui raport
favorabil dintre valorile mărfurilor exportate şi a celor importate în ţară. Aceasta îmbunătăţea
modul de aplicare a tehnicii, stimula dezvoltarea industriei manufacturiale orăşeneşti, ce ducea
la ieftinirea mărfurilor proprii, creşterea cererii pe pieţele internaţionale, sporirea afluxului de
capital străin. Dar sporirea afluxului de capital străin ducea şi stabilirea taxelor vamale mari la
mărfurile importate. La aceasta ducea şi încheierea convenţiilor comerciale între state, folosirea
bogăţiilor coloniilor etc. S-a constatat, că banii au importanţă nu numai în puterea cantităţii lor,
dar şi a vitezei circulaţiei lor. Şi în comerţ mare importanţă are nu numai afacerea nemijlocită ,
dar şi creditul, şi nu numai banii în numerar, dar şi cei de pe poliţe.
Principiul sporirii bogăţiei pe calea măririi cantităţii de monedă, acumulării de capital
comercial extern, poate fi apreciat ca principiu local, particular al concepţiei economice a
mercantilismului. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat principiul
extremal al sporirii bogăţiei pe calea măririi cantităţii de monedă, acumulării de capital
comercial prin comerţul extern, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor
economice, căt şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în
stări echilibrate.
Acest principiu extremal, filosofic, include în formă depăşită esenţa principiilor gănditorilor
din Grecia Antică: a proprietăţii privat –

65
 Fig. Nr. 5 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice mercanteliste
unităţii corespon-
suficienţei verificării
cunoştinţelor denţei
so- experimentale

proprietăţii proprietăţii ca diviziunii natural –

privat- capital comercial, sociale a muncii, a
comunitare, a mobil a gînditorilor din
gînditorilor din mercantiliştilor Grecia Antică.
Grecia Antică
cio-
diviziunii mun- ordinii sociale, odinii sociale, statale,
cii, în procesul statale, a societăţii a societăţii cu o
căpătării capita- cu o economie economie capitalistă
lului comercial, domestică şi de casnică şi companii
a mercante- schimb, a comerciale metropole,
liştilor gînditorilor din cu gospodărie bănescă
cul- Grecia Antică. şi capital comercial, a
„valoare- mun- mercantiliştilor
„valoare-marfă-
că-venit-bani”, bani”, a
tu- a gînditorilor mercanteliştilor
din Grecia
Antică
intevenţiei sta- intevenţiei
tului în economie statului în
cu scopul de a economie cu
ra- deţine controlul scopul ocrotirii
asupra metalelor producătorului,
preţioase, a veni- mijlocitorului şi a
turilor, a interzice cumpărătorului, a
camăta, creditul, a mercantiliştilor
regula preţurile, a
le nu permite
transformarea
economiei do-
mestice în hrema-
tistică, a gîndito-
rilor din Grecia
Antică
concep-
localităţi şi linearităţii şi simpli- sugestiilor
tuale nelocalităţi neli- cităţii valorice
nearităţii

fi-
obiectivităţii ascensiunii de la cercetării
abstract la concret multilaterale

lo- dedublării unităţii, determinis- libertăţii

întregului în analizei mului şi voinţei
contrariu şi cauzalităţii omului
so- sintezei

66
 agonisirii averii pe calea dezvoltării industriei şi comerţului,
producerii bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale
a individului şi a familiei în condiţii favorabile pentru cîştig, a
fice obţinerii plusprodusului, a gînditorilor din Grecia Antică

general-
observa- constructi simet-
ştiinţifice bilităţii bilităţii riei analiticităţii

comunitare, a diviziunii natural – sociale a muncii, a ordinii sociale, statale, a societăţii cu o

economie domestică şi de schimb, “valoare – muncă – venit – bani”, intervenţiei statului în
economie cu scopul de a deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a interzice
camătă, creditul, a regla preţurile, a nu permite transformarea economiei domestice în
hrematistică; a agonisirii averii pe calea dezvoltării industriei şi a comerţului, producerii
bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale a individului şi a familiei în condiţii
favorabile pentru cîştig, obţinerii plusprodusului ca rezultat al comercializării lor; a principiilor
proprii: a proprietăţii de capital comercial; a diviziunii muncii în procesul căpătării capitalului
comercial; ordinii sociale, statale, a societăţii cu o economie capitalistă casnică şi companii
comerciale metropole; “valoare – marfă – bani”, a intervenţiei statului în economie cu scopul
ocrotirii producătorului, mijlocitorului şi a cumpărătorului, a principiului filosofic a libertăţii
voinţei omului.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice
mercantiliste e prezentată pe fig №5 (p.125-126).
Cele menţionate ne vorbesc de faptul, că multe principii cu formularea principiilor mai
generale servesc ca un fel de supoturi ce după construcţie dispar, se includ în ultimile în formă
depăşită.
În aceasta constă legătura reciprocă a principiilor metodologice economice, legătura
reciprocă a bazelor social – culturale, conceptuale, filosofice şi general – ştiinţifice a
cunoştinţelor economice preclasice. În aceasta constă importanţa cognitivă a matricii principiilor
metodologice pentru apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor economice preclasice.

67
Capitolul IV. Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza concepţiilor economice
clasice

Cu trecerea de la cunoaşterea empirică la cunoaşterea teoretică a fenomenelor şi proceselor

economice are loc criza mercantilismului, bazat pe empirism şi protecţionism. Are loc trecerea
la liberalismul economic, la formarea unei paradigme noi, mai eficiente.
Paradigma liberalismului clasic include aşa idei ca: libertatea de acţiune a agenţilor
economici, libera concurenţă în tranzacţiile partenerilor economici; individualitatea agenţilor
economici; proprietatea privată ca temelie a oricărei economii moderne de piaţă şi ca condiţie a
eficienţei economice; stimulent al activităţii economice şi motivaţie a riscurilor ei; existenţa unei
“ordini naturale”, a “legilor naturale” ce guvernează economia societăţii ş.a.
Printre concepţiile economice clasice deosebim: 1) concepţia economică a fiziocraţilor; 2)
concepţia economică a liberalismului clasic a lui A. Smith; 3) concepţia economică a
liberalismului clasic pesimist a lui T. Malthus şi D. Ricardo; 4) concepţia economică a
liberalismului clasic optimist a lui J. B. Say; 5) concepţia economică a liberalismului clasic a lui
J. S. Mill; 6) concepţia economică a naţionalismului economic; 7) concepţia economică a
socialismului utopic; 8) concepţia economică a socialismului mic-burghez a lui Sismondi şi
Prudhon; 9) concepţia economică marxistă.

§1. Concepţia economică a fiziocraţilor

Concepţia economică a fiziocraţilor a fost expusă în lucrările lui Fr. Quesnay “Tabloul
economic” (1758), “Analiza Tabloului economic” (1766), “Fermierii” (1756), “Grîne” (1757),
“Oamenii” (1757); a lui A. J. Turgot “Reflecţii asupra formării şi repartiţiei bogăţiilor” (1766)
ş.a.
Fiziocraţii (Fr. Quesnay, V. R. Mirabeau, P. P. Mercier de la Riviere, C.-J. La Trosne, N.
Baudeau, P. S. Dupot de Nemours, J.C. Vincet de Gournay, A. J. Turgot), considerînd că viaţa
economică se desfăşoară pe baza unor “legi naturale”, mai durabile decît voinţa şi sentimentele
oamenilor; există o “ordine naturală”; aveau ca problemă principală îmbogăţirea. Obiectul
îmbogăţirii la ei îl prezintă bunurile pe care le acordă natura. Izvorul ei este permutat din sfera
comerţului în sfera agriculturii, a producţiei. Bogăţia este privită ca “produsul net”, care este egal
cu diferenţa dintre produsul primit şi cel consumat. Calea creşterii ei este creşterea avansurilor
iniţiale şi anuale (capitalul), folosite în agricultură. Ei considerau, că numai muncitorul agricol
crează adevărata avuţie, afirmau că există “legi naturale” ce guvernează producţia agricolă. Ei
vorbeau despre existenţa “produsului net”, surplusului de produse, valorii peste cheltuielile de

68
producţie. Ei urmăreau fluxurile economice, distribuţia produsului social, circulaţia lui. Ei
analizau şi distrubuţia produsului net între clasele sociale şi premisele de reluare a procesului de
producţie.
În baza concepţiei economice a fiziocraţilor a fost pus principiul filosofic al “dreptului
natural” a lui J. Locke, conform căruia afară de libertate în starea naturală omului îi aparţine
proprietatea, acumulată cu ajutorul muncii.
Conducăndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, fiziocraţii au
dezvoltat principiul proprietăţii băneşti (comerciale) a mercantiliştilor, ce considerau în calitate
de proprietate a populaţiei, căt şi a statului banii din metale preţioase, moneda de aur şi argint,
căt şi mărfurile produse şi achiziţionate, în principiul proprietăţii individuale funciare (incluzînd
şi mijloacele de producţie, procurate pe bani), conform căruia există proprietatea individuală
funciară a celor ce încasează renta funciară, proprietatea celor ce într-o formă sau alta dispun de
“produsul net”, de surplusul de bunuri materiale (regii, nobilimea, clerul ş.a.), căt şi de
mijloacele de producţie procurate pe bani. Fr. Quesnay scria, că neraţionalitatea politicii feudale
e în aceea că “luînd în consideraţie proprietatea asupra pămîntului, ea puţin se îngrijea de
asigurarea proprietăţii asupra bunurilor mobile, care este baza agriculturii şi bunăstării naţiei”
[1,373], că “asigurarea cu proprietate prezintă fundamentul de bază a orînduirii economice a
societăţii” [2, 433].
Conducăndu-se de principiile enumerate, principiul diviziunii muncii în procesul căpătării
capitalului bănesc (comercial) al mercantiliştilor, conform căruia există o diviziune a munciii în
producţia industrială între producătorii şi realizatorii mărfurilor în comerţul extern sau intern, a
fost dezvoltat de fiziocraţi în principiul diviziunii muncii între producători (agricultori,
proprietari şi clasa sterilă – meseriaşi şi negustori), conform căruia există o diviziune a muncii
între reprezentanţii clasei proprietarilor, a clasei productive (a fermierilor) şi a celor ce lucrează
în industrie şi comerţ, numită “clasă sterilă” (despre care fiziocraţii cred că ea nu produce
“produsul net”). Fr. Quesnay a deosebit munca productivă, ca “muncă care poate acoperi
cheltuielile producţiei şi dă surplus de bogăţie, ce formează venitul naţiei, de munca
neproductivă a negustorilor, formulînd şi esenţa principiului optimului demografic, ce determină
“cum de aplicat munca oamenilor în cel mai convenabil mod şi de ătă populaţie are nevoie
statul” [3, 188].
Conducăndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, fiziocraţii au
dezvoltat principiul mercantilist al intervenţiei statului în economie în procesul căpătării
capitalului bănesc (comercial), conform căruia se admitea intervenţia statului în economie,
inclusiv protecţionismul vamal; se dădeau privilegii pentru producătorii ce lucrează pentru
export, alocări de premii pentru export; se admitea cucerirea a noi pieţe pe calea războaielor

69
coloniale, se promova menţinerea la nivel scăzut a ratei dobînzii, interzicerea scoaterii din ţară a
materiei prime necesare pentru funcţionarea industriei naţionale, limitarea pătrunderii pe piaţa
internă a produselor manufacturiere străine, dezvoltarea manufacturilor de stat pentru asigurareaa
exportului de mărfuri industriale, în principiul “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului
schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa economică. Conform acestui
principiu mai presus de dorinţele şi voinţa oamenilor există în societate (deci şi în economie) o
ordine “firească” sau “naturală”, ce asigură buna funcţionare a economiei şi armonia dintre toate
componentele societăţii. Ordinea în societate e dată nu de stat, dar de Dumnezeu [vezi:4, 502], ce
asigură buna funcţionare a economiei. Viaţa economică se desfăşoară pe baza unor “legi
naturale” [vezi: 5, 511-512]. Într-o societate liberă trebuie să existe o ordine de piaţă spontană, o
concurenţă liberă şi nelimitată [vezi: 6, 524]. Sunt dăunătoare măsurile de intervenţei a statului, a
puterii regale în viaţa economică. În procesul analizei vieţii gospodăreşti trebuie de urmat
“ordinii fizice a lucrurilor”, de trecut “de la cauze la urmări”, lăsînd în urmă rezultatele
influienţei neregulate a puterii politice [vezi:7, 281]. E nevoie de o libertate totală a agenţilor
economici, de o politică a liberului schimb şi anume “laissez faire”, de a reduce rolul statului la
apărarea proprietăţii şi organizarea lucrărilor publice, de neamestecul puterii regale în viaţa
economică.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, fiziocraţii au
dezvoltat la fel şi principiul repartiţiei produsului social între consumatorii interni şi externi (a
circulaţiei mărfurilor) al mercantiliştilor, conform căruia produsul social se repartizează între
consumatorii din ţara dată şi din alte ţări, în principiul repartiţiei produsului social (şi circulaţiei
lui) între clasele sociale, a reproducţiei simple materiale. Conform acestui principiu există
anumite fluxuri economice înre clasele sociale existente [vezi: 8, 360]; datorită plăţii rentei de
către fermierii proprietarilor de pămînt întregul “produs net” ca diferenţă dintre preţ şi cheltuieli
[vezi: 9, 286] ajunge în proprietatea acestora din urmă: clasa fermierilor şi clasa sterilă numai îşi
recuperează cheltuielile de producţie, inclusiv salariile, creănd condiţii pentru reluarea procesului
de producţie; impozitul pentru asigurarea de venituri statului e plătit de proprietarii funciari din
“produsul net” însuşi. În “Tabloul economic” Fr. Quesnay expune modul de funcţionare a
economiei moderne de piaţă, a reproducţiei simple materiale, expune primul model
macroeconomic de funcţionare a unui sistem economic. El analizează avansurile pentru
producţie, împărţite în avansuri iniţiale (capital fix), cheltuieli pentru construcţii, animale, utilaje;
şi avansuri anuale (capital circulant), cheltuieli pentru procurarea seminţelor, plata muncii ş.a.;
valoarea totală a produsului anual şi structura lui. El lafel analizează cum circulă diferite
componente ale produsului social între cele trei clase sociale şi cum se restabilesc condiţiile
pentru reproducţie. Elaborînd un prim model al circuitului economic, Fr. Quesnay analizează

70
fluxurile economice din momentul cînd fermierii au plătit arenda proprietarilor, arătînd cum
cheltuiesc ei banii primiţi şi cum sunt folosiţi aceşti bani de către fermieri şi industriaşi pentru a-
şi procura avansurile anuale necesare şi mijloacele pentru înlocuirea anuală a uneltelor uzate:
după ce fermierii au vîndut produsele agricole proprietarilor funciari, iar industriaşii au vîndut
produsele prelucrate, după ce fermierii şi-au reţinut din producţia proprie avansurile anuale
necesare, e posibilă restabilirea situaţiei iniţiale, reproducţia.
Conducîndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile: proprietăţii băneşti (comerciale),
diviziunii muncii în procesul căpătării capitalului bănesc (comercial), intervenţiei statului în
economie în procesul căpătării capitalului bănesc (comercial), a repartiţiei produsului social între
consumatorii interni şi externi (a circulaţiei mărfurilor), formulate de mercantilişti; de principiile
proprii: a proprietăţii individuale funciare (inclusiv şi mijloacele de producţie procurate pe bani);
a diviziunii muncii între producători (agricultori, proprietari şi clasa sterilă – meseriaşi şi
negustori); a “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a
neamestecului puterii regale în viaţa economică; a repartiţiei produsului social (şi circulaţia lui)
între clasele sociale, a reproducţiei simple materiale, fiziocraţii au dezvoltat şi principiul
acumulării bogăţiei prin acumulare de bunuri sau metale preţioase a mercantiliştilor, conform
căruia bogăţia constă în bani, respectiv în metale preţioase; în principiul acumulării bogăţiei prin
acumularea de produse utile, ce pot satisface diferite trebuinţe ale oamenilor, prin creşterea
productivităţii muncii. Conform acestui principiu bogăţia poate fi creată numai în sfera
producţiei, în agricultură, unde se crează “produsul net”; “averile băneşti prezintă numai bogăţii
mistere, ce nu ştiu nici stat, nici patrie” [10, 438]; există o echivalenţă a schimbului; acţiunea
reciprocă a cumpărăturilor” se reduce la schimb de valori pe valoare egală; astfel că schimbul în
realitate nimic nu produce” [11, 351], “mărind producţia şi consumînd-o oamenii singuri sunt ca
prim început creator a tuturor bogăţiilor” [vezi: 12, 145].
Principiul acumulării bogăţiei prin acumularea de produse utile, ce pot satisface diferite
trebuinţe ale oamenilor, prin creşterea productivităţii muncii, poate fi apreciat ca principiu local,
particular al concepţiei economice a fiziocraţilor. Ca principiu fundamental al concepţiei
economice a fiziocraţilor poate fi considerat principiul extremal al acumulării bogăţiei prin
acumularea de produse utile, ce pot satisface diferite trebuinţe ale oamenilor, prin creşterea
productivităţii muncii, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor
economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în

71
stări echilibrate. Sensul lui este exprimat şi prin principiul local al acumulării bogăţiei prin
acumularea de produse utile, ce pot satisface diferite trebuinţe ale oamenilor, prin creşterea
productivităţii muncii. Acest principiu este extremal, filosofic. El include în formă depăşită şi
esenţa principiului local corespunzător, cît şi a principiilor mercantiliste: a proprietăţii băneşti
(comerciale), diviziunii muncii în procesul căpătării capitalului bănesc (comercial), intervenţiei
statului în economie în procesul căpătării capitalului bănesc (comercial), repartiţiei produsului
social între consumatorii interni şi externi, a circulaţiei mărfurilor, acumulării bogăţiei prin
acumulare de bunuri sau metale preţioase; a principiilor fiziocrate: a proprietăţii individuale
funciare (incluzînd şi mijloacele de producţie, procurate pe bani), diviziunii muncii între
producători (agricultori, proprietari şi clasa sterilă – meseriaşi şi negustori); “ordinii naturale”, a
concurenţei libere a liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa
economică; a repartiţiei produsului social (şi circulaţiei lui) între clasele sociale, a reproducţiei
simple materiale, a “dreptului natural” a lui J. Locke.
Matricea principiilor metodologice ce au cotribuit la apariţia concepţiei economice a
fiziocraţilor e prezentată în figura nr. 6 (p. 139-140).

72
 §2. Concepţia economică a liberalismului clasic a lui A. Smith

Concepţia economică a liberalismului clasic a lui A. Smith este expusă în lucrarea sa “Avuţia
naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), ce prezintă un anumit program de
acţiune, numită şi “vlăstarul nu numai a unei mari inteligenţe, ci şi a unei epoci întregi”. În ea se
simte tendinţa de a cuprinde întregul corp de cunoştinţe de pe vremea aceea. Este o carte
revoluţionară. Vorbind de sporirea avuţiei întregii naţiuni, de avuţie ce constă din bunurile pe
care toţi membrii societăţii le consumă, el ne dă o filosofie a avuţiei. Fluxul de bunuri şi servicii
pentru consumul tuturor prezintă scopul şi rostul de bază a vieţii economice a lumii moderne.
Filosofia sa este o filosofie a acţiunii. El crede în Triumful raţionalităţii şi ordinii, a dat o analiză
profundă cum piaţa realizează o coeziune a intereselor societăţii.
La baza concepţiei economice a liberalismului clasic a lui A. Smith a fost pus principiul
filosofic al armoniei prestabilite, a lui G. V. Leibniz, conform căruia Dumnezeu a stabilit odată şi
pentru totdeauna corespundere dintre mecanismul fizic al corpului şi suflet.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, A. Smith a
dezvoltat principiul proprietăţii individuale funciare (incluzînd şi mijloacele de producţie,
procurate pe bani), a fiziocraţilor, conform căruia există proprietatea individuală funciară a celor
ce încasează renta funciară, proprietatea celor ce într-o formă sau alta dispun de “produsul net”,
de surplusul de bunuri materiale (a regilor, nobilimii, clerului ş.a.), cît şi

Fig. Nr. 6 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei

economice a fiziocraţilor

so- unităţii corespon- suficienţei verificării

cunoştinţelor denţei experimentale

proprietăţii proprietăţii individu- diviziunii mun-

cio- băneşti ale funciare, (inclu- cii în procesul
(comerciale), a zînd şi mijloacele de căpătării capita-
mercantiliştilor producţie, procurate pe lului bănesc
bani), a fiziocraţilor (comercial), a
cul- mercantiliştilor
diviziunii mun- dptimu-
cii între produ- mului intervenţiei statului în
cători (agricul- demogra- economie în procesul
tori, proprietari fic, a lui căpătării capitalului bănesc
Fr. (comercial), a
şi clasa sterilă –
Quesnay mercantiliştilor
meseriaşi şi ne-
tu- gustori), a
fiziocraţilor

73
 “Ordinii natu- Repartiţiei pro- Repartiţiei produsului
rale”, a dusului social social (şi circulaţia
concurenţei între consuma- lui) între clasele
ra- libere a liberului torii interni şi sociale, a reproducţiei
schimb, a “lais- externi (a circu- simple materiale, a
sez faire”, a ne- laţiei mărfuri- fiziocraţilor
amestecului pu- lor), a mercan-
terii regale în tiliştilor
viaţa economi-
că,a fiziocraţilor
le
concep-
localităţi şi linearităţi simplic sugestiilor
tuale nelocalităţi i şi neli- ităţii valorice
nearităţii

fi-
obiectivităţii ascensiunii de la dezvoltării
abstract la concret

dedublării
întregului în
contrarii unităţii analizei şi sintezei
lo-
so- determinismu- “Dreptului Acumulării bogăţiei
lui şi cauza- natural”, a lui prin acumulare de
lităţii J. Locke bunuri sau metale
fice preţioase, a
mercantiliştilor
general-
observa- constructi simet- analitici-
ştiinţifice bilităţii bilităţii riei tăţii

mijloacele de producţie, procurate pe bani, în principiul proprietăţii de capital privat, a

proprietăţii, bazate pe alte forme de activitate funciară şi a proprietăţii capitaliste (a capitaliştilor,
bancherilor, industriaşilor, arendaşilor). Conform acestui principiu proprietatea de capital e
bazată pe o totalitate de activităţi: agricole, industriale, miniere, ş.a. [vezi:1 3, 242].
Conducîndu-se de principiile enumerate mai sus, A. Smith a dezvoltat principiul diviziunii
muncii între producători (agricultori, proprietari şi clasa sterilă), a fiziocraţilor, conform căruia
există o diviziune a muncii între reprezentanţii clasei proprietarilor, clasei productive (a
fermierilor) şi a clasei sterile (ce lucrează în industrie şi comerţ), în principiul diviziunii muncii
între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a factorilor de producţie. Conform acestui
principiu există o diviziune a muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori. Există trei
factori de producţie: muncă, capital şi natură. A. Smith menţionează, că diviziunii muncii,
specializării producătorilor se datoreşte progresul realizat în dezvoltarea forţei productive a
muncii, iscusinţa, măiestria şi agerimea producătorlilor, sporirea volumului de produse, obţinute
de producători. Datorită ei fiecare individ capătă mai multă experienţă în ramura sa specială,

74
realizează mai multă muncă în total şi, prin aceasta cantitatea de cunoştinţe este considerabil
sporită [vezi:14, 11], întinderea diviziunii muncii “este totdeauna limitată de întinderea pieţei”
[vezi: 15, 16].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, principiul “ordinii
naturale”,a concurenţei libere a liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale
în viaţa economică, a fiziocraţilor, conform căruia există în societate, deci şi în economie, mai
presus de dorinţa şi voinţa oamenilor o ordine “firească”, “naturală”, ce asigură buna funcţionare
a economiei şi armonia dintre toate componentele societăţii; ordinea în societate e dată nu de
stat, dar de Dumnezeu, ce asigură buna funcţionare a economiei, viaţa economică se desfăşoară
pe baza unor “legi naturale”, într-o societate liberă trebuie să existe o ordine de piaţă spontană, o
concurenţă liberă şi nelimitată, sunt dăunătoare măsurile de intervenţie a statului, a puterii regale,
în viaţa economică, A. Smith a formulat esenţa principiului autoreglării pieţei, echilibrului
economic, “mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii
economice, a nonintervenţiei statului în economie, intervenţiei numai pentru a fixa rata
maximală a dobînzii, menţinerea monopolului numai asupra unor ramuri de activitate
economică. Conform acestui principiu în lume există o ordine a lucrurilor, care în general este
impusă de necesitate; “cîştigurile sunt de ambele părţi şi sunt reciproce” [vezi: 16, 305].
Dezvoltarea societăţii e determinată de acţiunea legilor neschimbate în timp şi spaţiu (şi nu de
voinţa oamenilor). Din asocierea intereselor particulare egoiste ale indivizilor rezultă un
echilibru în ansamblu al economiei. Printr-un anumit cadru instituţional mecanismul impersonal
al pieţei permite armonizarea intereselor individuale. În condiţiile capitalismului concurenţial, a
liberului schimb, a libertăţii economice a agenţilor economici, a concurenţei libere şi perfecte are
loc reglarea automată a economiei prin forţele leberei concurenţe. Există o “mînă invizibilă”,
datorită căreia interesul şi pasiunile individuale ale oamenilor sunt îndreptate în direcţia cea mai
convenabilă intereselor întregii societăţi. Orice individ nu intenţionează promovarea interesului
public, el urmăreşte numai să-şi asigure capitalul său, este condus de o “mîină invizibilă” pentru
ca să promoveze un scop ce face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul lui, el adeseori
promovează interesul societăţii mai efectiv, decît atunci cînd intenţionează să-l promoveze [vezi:
17, 255-256]. Sunt inutile măsurile de intervenţie a statului în economie, reducînd rolul statului
numai la fixarea ratei maximale a dobînzii, menţinerea monopolului asupra unor domenii ale
vieţii economice.
Pe baza principiului “ordinii naturale”,a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez
faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa economică a fiziocraţilor, A. Smith a formulat lafel
şi principiul individului, a agentului economic, conform căruia situaţia individului în societate,
mărimea venitului ce-l poate obţine sunt determinate de aprecierea lui la o clasă sau alta, de

75
interesele personale. A. Smith scrie, că “nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului, sau
brutarului aşteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceştia privesc interesele lor.
Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de
avantajele lor proprii.” [vezi: 18, 13-14].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, pe baza
principiului sterilităţii schimbului a lui Aristotel, ce admitea egalitatea valorii de întrebuinţare şi
a valorii de schimb, Smith a formulat esenţa principiului „valoare-muncă”; conform căruia la
baza valorii e pusă munca cheltuită pentru confecţionarea mărfurilor ca mijloc de sporire a
avuţiei. El scrie, că “în toate timpurile şi locurile, este scump ceea ce se obţine cu greutate, sau
costă mai multă muncă pentru a se dobîndi; şi ieftin – ceea ce se obţine uşor, sau cu foarte puţină
muncă. Prin urmare, numai munca, fiind acea care niciodată nu variază în valoarea sa, numai ea
este etalonul adevărat şi definitiv, după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi întotdeauna şi
oriunde apreciată şi comparată. Ea este preţul lor real; banii sînt numai preţul lor nominal.”
[vezi: 19, 26]. La fel el menţionează: “E natural că ceea ce de obicei este produsul unei munci de
două zile sau de două ore să valoreze de două ori mai mult decît ceea ce reprezintă produsul unei
munci de o zi sau o oră” [vezi :20, 36], munca apare “ca singura măsură universală şi precisă a
valorii şi ca singurul etalon cu care putem compara valorile diferitelor mărfuri, în toate timpurile
şi în toate locurile.” [vezi: 21, 28] A. Smith menţionează, că valoarea se formează după
cantitatea de muncă vie consumată în producerea bunurilor şi după suma tuturor veniturilor. Ea
este etalonul după care se compară valoarea tuturor mărfurilor în orice situaţie, afirmînd că
munca crează valoarea în toate ramurile producţiei. Arătînd izvorul sau substanţa valorii
mărfurilor, el deosebeşte “munca încorporată în mărfuri ce poate fi măsurată cu ajutorul unei
mărfi, cît şi munca comandată de munca încorporată, dînd posibilitatea măsurării valorii
mărfurilor, văzînd în muncă un criteriu obiectiv al valorii. Pe baza acestui principiu el a formulat
lafel şi esenţa principiului “valoare-preţ”, ce exprimă mecanismul formării veniturilor şi a
preţurilor, conform căruia dacă cererea e mai mare ca oferta, preţul e mai mare ca valoarea; dacă
oferta e mai mare ca cererea, preţul e mai mic ca valoare, iar dacă oferta e egală cu cererea,
preţul e egal cu valoarea, “acelaşi preţ real reprezintă întotdeauna o aceeaşi valoare; din pricina
variaţiilor în valoarea aurului şi argintului acelaşi preţ nominal reprezintă uneori valori foarte
diferite” [vezi: 22, 224], cît şi a principiului egalităţii utilităţii economice a tuturor bunurilor,
conform căruia utilitatea unui anumit obiect prezintă valoarea de întrebuinţare a lui [vezi 23, 22],
toate bunurile economice au aceiaşi valoare de întrebuinţare şi deci şi utilitate egală. Considerînd
că valoarea e determinată de cantitatea de muncă încorporată în mărfuri, el vine la concluzia că
“salariul, profitul şi renta sunt cele trei surse primare ale oricărui venit şi a oricărei valori de
schimb”, [vezi 24, 39], că “preţul tuturor mărfurilor care alcătuiesc producţia anuală a muncii se

76
… distribuie diferitelor locuitori ai ţarii, fie ca profit al capitalului, fie ca rentă a pămîntului. Tot
ceea ce s-a adunat sau s-a produs într-un an prin munca societăţii sau cu alte cuvinte preţul întreg
al acestui produs s-a distribuit astfel de la început între diferiţi membri al acestei societăţi” [vezi:
25, 39]. El vorbea şi despre identitatea produsului social cu venitul naţional, excluzînd din
structura produsului social capitalul investit în mijloacele de producţie. Legea ce guvernează
schimbul de mărfuri este formulată de el în planul, că munca este singura măsură universală şi
precisă a valorii, şi singurul etalon de comparare a valorilor diferitor mărfuri în toate timpurile şi
în toate locurile.
În “Avuţia naţiunilor” A. Smith pune şi întrebarea: în ce direcţie se dezvoltă societatea,
analizează cum funcţionează capitalismul comercial, numit de el “sistemul libertăţii naturale”,
inclusiv comerţul exterior, formulănd esenţa principiului diviziunii internaţionale a muncii,
avantajelor absolute în comerţul exterior, conform căruia în condiţiile liberului schimb, a unei
structuri de concurenţă perfectă a pieţei mondiale, au loc avantaje egale pentru fiecare ţară,
create prin jocul liber al forţelor pieţei internaţionale; schimbul dintre două ţări este reciproc
avantajos; echilibrul dintre import şi export se stabileşte de la sine, fără vre-un amestec al
statului în acest proces, “pe măsura ce o ţară sau un oraş şi-a deschis porturile sale celorlalte
naţiuni, în loc de a se ruina prin această libertate comercială aşa cum ar fi să ne aşteptăm după
principiile sistemului comercial, ele s-au îmbogăţit prin aceasta” [vezi 23, 332], şi a principiului
costurilor absolute, în comerţul exterior, conform cărora fiecare ţară trebuie să se specializeze în
confecţionarea acelor produse, pentru care dispune de costuri absolute mai mici în comparaţie cu
alte ţări, de exemplu comeţul cu vinuri e mai favorizat pentru Portugalia decît pentru Franţa
[vezi: 26, 330].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, A. Smith a
dezoltat şi esenţa principiului repartizării produsului social (şi a circulaţiei lui) între clasele
sociale, a reproducţiei simple, a fiziocraţilor, în principiul repartizării venitului naţional între
clasele sociale, conform căruia venitul naţional este repartizat între aşa clase sociale ca muncitori
salariaţi, patroni, capitalişti şi proprietari funciari. El menţiona, că repartizarea veniturilor se
realizează în condiţiile unor conflicte dintre clase, care au interese economice diferite,
menţionînd, că conflictul principal are loc între proprietarii de capital şi proprietarii funciari şi nu
între muncitori şi capitalişti. El a dat o analiză de ansamblu a repartiţiei venitului naţional
(produsului social), arătînd legătura lui cu producţia, legătura dintre salariu, profit şi renta
funciară. În produsul anual el deosebeşte capitalul consumat şi venitul. Din venitul creat numai
de muncitorii productivi se consideră că trebuie de întreţinut întreaga populaţie a ţării: pe
muncitorii productivi, pe muncitorii neproductivi şi pe cei ce nu lucrează. A. Smith îi numeşte pe

77
muncitori ca acei “care hrănesc, îmbracă şi procură locuinţe întregii mase a poporului” [vezi: 27,
56].
Conduăîndu-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile: proprietăţii individuale funciare
(incluzînd şi mijloacele de producţie, procurate pe bani); diviziunii muncii între producători
(agricultori), proprietari şi clasa sterilă; “ordinii naturale”, a cocurenţei libere, a liberului schimb,
a laissez faire, a neamestecului puterii regale în viaţa economică, formulat de fiziocraţi, de
principiul sterilităţii schimbului, a lui Aristotel; a repartizării produsului social (şi circulaţiei lui)
între clasele sociale, formulate de fiziocraţi; de principiul armoniei prestabilite a lui Leibniz, de
principiul proprietăţii de capital privat, a proprietăţii bazate pe alte forme de activitate: funciară
ş.a., a proprietăţii capitaliste (a capitaliştilor, bancherilor, industriaşilor, arendaşilor); diviziunii
muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a factorilor de producţie;a autoregulării
pieţei, a echilibrului economic, a “mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă efectivă de
organizare a vieţii economice; nonintervenţiei statului în economie, intervenţiei numai pentru a
fixa rata maximală a dobînzii, menţinerii monopolului numai asupra unor domenii de activitate
economică; al costurilor absolute; a individului; valoare-muncă; valoare-preţ; egalităţii utilităţii
economice a tuturor bunurilor; diviziunii internaţionale a muncii, avantajelor absolute în
comerţul exterior; repartizării venitului naţional între clasele sociale, formulate de el însuşi, A.
Smith a dezvoltat la fel şi principiul acumulării bogăţiei prin acumulare de produse utile, ce
puteau satisface diferite trebuinţe ale oamenilor prin creşterea productivităţii muncii, a
fiziocraţilor, conform căruia bogăţia poate fi creată în sfera producţiei, în agricultură, unde se
crează “produsul net”, înţeles că surplusul de produse, şi implicit, de valoare peste cheltuielile de
producţie, în principiul acumulării bogăţiei (a profiturilor) pe calea creşterii productivităţii
muncii în industreie, a adîncirii diviziunii muncii, a creşterii ponderii lucrătorilor productivi.
Conform acestui principiu în rezultatul acumulării sporeşte capitalul comunităţii, ce permite o
dezvoltare a producţiei ca sursă a profitului şi a altor forme de venit prin investiţii. A. Smith
scrie, că “un om se îmbogăţeşte, întrebuinţînd mulţi muncitori, sărăceşte însă, întrebuinţînd mulţi
servitori casnici” [vezi: 28, 223], că singurul motiv care îl determină pe posesor să-şi utilizeze
capitalul, fie în agricultură, fie în manufactură, fie într-o anumită ramură de comerţ cu ridicata
sau cu amănuntul, este profitul său propriu” [vezi: 29, 252], afirmînd, că dacă excludem
produsele spontane ale pămîntului “producţia totală anuală este rodul muncii productive” [vezi:
30, 224]. La originea avuţiei el pune munca şi nu comerţul, consideră că banii nu influienţează

78
în mod nemijlocit dezvoltarea economică, rolul banilor î-l reduce la asigurarea jocului liber al
cererii şi ofertei, moneda trebuie să fie stabilă. A. Smith consideră, că avuţia unei naţiuni se
compune din totalitatea bunurilor necesare vieţii pe care naţiunea le posedă la momentul dat, dar
izvorul bogăţiei este munca. Motorul activităţii economice, afirmă A. Smith, este interesul
personal; individul prezintă izvor nesecat de iniţiativă. El munceşte ca să-şi sporească avuţia.
Toţi oamenii au un comportament raţional. Concordarea interesului social cu cel individual e
asigurată de o “mîină invizibilă”. El a elaborat conceptul de “homo oeconomicus”, afirmănd, că
orice individ este liber în activitatea sa economică. Cînd interesul personal vine în conflict cu
interesul social, afirmă el, e nevoie de o uşoară intervenţie a statului. Creşterea bogăţiei, afirmă
A. Smith, are loc pe calea creşterii productivităţii muncii în industrie, adîncirii diviziunii muncii,
creşterii ponderii lucrătorilor productivi. El susţine că omul caută să-şi satisfacă necesitatea cu
un minim de cheltuieli şi maximum de profit, goana după profit fiind considerată ca motorul
activităţii economice, mărimea profitului este proporţională cu mărimea capitalului, iar sursa lui
ca şi a rentei o constituie munca neplătită a muncitorului.
Dar la această etapă, etapă a acumulării primitive a capitalului, acumularea capitalului se
realiza cu ajutorul unor metode extra-economice: violenţă, despărţirea brutală a producătorilor
direcţii de mijloacele de producţie şi formarea a două clase cu interese diametral opuse –
burghezia, deţinătoare a capitalului, proprietară a mijloacelor de producţie şi deţinătoare a puterii
de decizie şi proletariatul, muncitorii salariaţi, ce nu aveau altă proprietate de cît capacitatea lor
de muncă, erau subordonaţi capitalului şi capitaliştilor. Burghezia influienţează puternic toate
deciziile economice: folosirea resurselor, organizarea producţiei, repartiţia venitului naţional
între diferite categorii de agenţi economici ş.a.
Principiul acumulării bogăţiei (a profiturilor) pe calea creşterii productivităţii muncii în
industrie, a adîncirii diviziunii muncii, a creşterii ponderii lucrătorilor productivi a lui, A. Smith,
poate fi apreciat ca principiu local, particular al concepţiei economice a liberalismului clasic a lui
A. Smith. Ca principiu fundamental al concepţiei economice a liberalismului clasic, a lui A.
Smith, poate fi considerat principiul acumulării bogăţiei (a profiturilor) pe calea creşterii
productivităţii muncii în industrie, a adăncirii diviziunii muncii, a creşterii ponderii lucrătorilor
productivi, Acest principiu e extremal, filosofic. El include în formă depăşită esenţa principiilor
fiziocrate: a proprietăţii individuale funciare (incluăînd şi mijloacele de producţie, procurate pe
bani); diviziunii muncii între producători (agricultori, proprietari şi clasa sterilă); “ordinii
naturale”, a liberei concurenţe, a liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii
regale în viaţa economică;a sterilităţii schimbului a lui Aristotel; a repartizării produsului social
(şi circulaţiei lui), între clasele sociale, a reproducţiei materiale; a acumulării bogăţiei prin
acumulare de produse utile ce puteau satisface diferite trebuinţe ale oamenilor prin creşterea

79
productivităţii muncii, a fiziocraţilor; a principiului arnioniei prestabilite a lui Leibniz; cît şi
esenţa principiilor formulate de A. Smith ca: a proprietăţii de capital privat, a proprietăţii bazate
pe alte forme de activitate: funciară ş.a., a proprietăţii capitaliste; a capitaliştilor, bancherilor,
industriaşilor, arendaşilor; diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a
factorilor de producţie; a autoreglării pieţei, a echilibrului economic, a “mîinii invizibile”, a
concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii economice, nonintervenţiei statului
în economie, intervenţiei numai pentru a fixa rata maximală a dobînzii, menţinerii monopolului
numai asupra unor domenii de activitate economică; a individului; a agentului economic;
valoare-muncă; valoare-preţ; egalităţii utilităţii economice a tuturor bunurilor; diviziunii
internaţionale a muncii, a avantajelor absolute în comerţul exterior; a costurilor absolute;
repartizării venitului naţional între clasele sociale.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
liberalismului clasic a lui A. Smith e prezentată în figura Nr. 7. (p. 156-157).

80
 §3. Concepţia economică a liberalismului clasic pesimist
a lui T. Malthus şi D. Ricardo

Ideile principale ale concepţiei economice a liberalismului clasic pesimist au fost expuse în
lucrările lui T. Malthus. “Eseu asupra principiului populaţiei” (1789), a lui D. Ricardo “Despre
principiile economiei politice şi impunerii” (1817), “Preţul urcat al aurului, o dovadă de
depreciere a bancnotelor” (1811), “Contribuţia privind influienţa preţului scăzut al grînelor
asupra profitului capitalului” (1815), “Propuneri cu privire la o circulaţie bănească economicoasă
şi sigură” (1816), “Despre protejarea agriculturii” (1822-1823) ş.a.
Elaborănd principiile concepţiei economice a liberalismului clasic pesimist T. Malthus şi D.
Ricardo au dezvoltat principiile concepţiei economice a lui A. Smith.
La baza concepţiei economice a liberalismului clasic pesimist a lui T. Malthus şi D. Ricardo
a fost pus principiul filosofic al libertăţii ca cunoaştere a necesităţii şi acord cu necesitatea a lui
B. Spinoza, conform căruia omul este privit ca “lucru” al naturii şi nu ca esenţă ce aparţine
sistemului social istoric; e liber numai înţeleptul îndepărtat de la practica vitală, conţinutul vieţii
căruia se reduce la dorinţa de a cunoaşte natura.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, T. Malthus şi D.
Ricardo au dezvoltat principiul proprietăţii individuale funciare (incluzînd şi mijloacele de
producţie, procurate pe bani), a fiziocraţilor, conform căruia există proprietatea individuală,
funciară, a celor ce încasează renta funciară, proprietatea celor ce într-o formă sau alta dispun de
“produsul net”, de surplusul de bunuri materiale (a regilor, nobilimii, clerilor, ş.a.), cît şi de
mijloacele de producţie procurate pe bani, în principiul proprietăţii private asupra pămîntului cît
şi asupra mijloacelor de producţie, conform căruia în proprietate privată se află pămîntul ca
întindere (cu calităţi diferite după fertilitate şi randament, ce are poziţii diferite în raport cu
piaţa), cît şi mijloacele de producţie agricolă [vezi: 31, 88].
Conduăîndu-se de principiile enumerate mai sus, D. Ricardo a dezvoltat şi principiul
diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a forţelor de producţie, a lui
A. Smith, conform căruia există o diviziune a muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi
muncitori, există trei factori de producţie: muncă, capital şi natura, munca fiind apreciată ca
substanţă obiectivă a valorii, în principiul diviziunii muncii între grupurile de agenţi economici:
clase sociale şi stat, conform căruia există o diviziune a muncii între agenţii economici:
landlorzi, capitalişti, muncitori, stat [vezi: 32, 119]. Landlorzii, după părerea lui D. Ricardo, erau
unicii beneficiari în condiţiile societăţii de atunci, cîştigau din puterile pămîntului; venitul lor nu
era afectat de concurenţă, nici de creşterea populaţiei. Capitaliştii sunt văzuţi de D. Ricardo nu ca
negustori, ca la A. Smith, dar ca oameni ce au ca scop acumularea profiturilor, reinvestirea lor,

81
primind la lucru mai mulţi oameni ce vor lucra pentru ei. Muncitorii erau analizaţi de el ca
unităţi nediferenţiate de energie economică, ce duc o viaţă aflată la limita de subexistenţă,
muncind din plin. Creşterea salariilor muncitorilor duce la creşterea populaţiei. D. Ricardo scrie:
“Aceiaşi cauză care poate multiplica venitul curat al ţării poate în acelaşi timp crea populaţie în
plus şi să înrăutăţească situaţia muncitorului” [vezi: 33, 329].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, T. Malthus a
dezvoltat esenţa principiului optimului demografic, a fiziocraţilor, ce determină cum de aplicat
munca oamenilor în cel mai convenabil mod şi de cîtă populaţie are nevoie statul, în principiul
creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, conform
căruia populaţia creşte în progresie geometrică, dar mijloacele de existenţă – în

Fig. Nr. 7 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei

economice a liberalismului clasic a lui A. Smith

unităţii corespon- suficienţei verificării

cunoştinţelor denţei experimentale

so-
proprietăţii in- proprietăţii de capital diviziunii mun-
dividuale fun- privat, a proprietăţii, cii între produ-
ciare (incluzînd bazate pe alte forme de cători (agricul-
şi mijloacele de activitate funciară ş.a., tori), proprietari
producţie pro- a proprietăţii capita- şi clasa sterilă, a
curate pe bani), liste, (a capitalişti- fiziocraţilor
a fiziocraţilor lor,bancherilor, idus-
triaşilor, agricultorilor)
a lui A. Smith

cio-
diviziunii mun- “ordinii natura- indivi- sterili-
cii între proprie- le”,a concurenţei dului, tăţii
tarii funciari, ca libere a liberului agen- schim-
pitalişti şi mun- schimb, a “laissez tului bului, a
citori, a facto- faire”, a neames- econo- lui
rilor de produc- tecului puterii re- mic, a Aristo-
ţie, a lui A. gale în viaţa eco- lui A. tel
Smith nomică, a Smith
cul- autoreglării pieţei, echilibruluifiziocraţilor
economic, “mîinii invizibile”, a concurenţei
perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii economice, nonintervenţiei
statului în economie şi ntervenţiei numai pentru a fixa rata maximală a
dobînzii menţinerii monopolului numai asupra unor domenii de activitate
economică, a lui A. Smith

“valoare „valoare-preţ” egalităţii utilităţii

muncă”, a lui A. a lui A. Smith economice a tuturor
tu- Smith bunurilor, a lui A. Smith

82
 diviziunii inter-
costurilor repartizării produsului
naţionale a mu-
ra- absolute în social (şi a circulaţiei lui)
ncii, avantajelor
comerţul între clasele sociale, a
absolute în co-
exterior, a lui reproducţiei simple
merţul exterior,
A. Smith materiale, a fiziocraţilor

repartizării venitului naţional între clasele sociale, a lui A. Smith

le
linearităţi
concep- localităţi şi i şi neli-
simplic sugestiilor
nelocalităţi ităţii valorice
nearităţii
tuale

ascensiunii de la cercetării
fi- obiectivităţii abstract la concret multilaterale

dedublării
întregului în dezvoltării
contrarii

lo-so-
unităţii, determinismu- armoniei prestabilite,
analizei şi lui şi cauza- a lui Leibniz
sintezei lităţii

acumulării bogăţiei prin acumulare de produse utile ce puteau satis-

face diferite trebuinţe ale oamenilor prin creşterea productivităţii
munciiîn industrie,a adîncirii diviziunii muncii , a creşterii ponderii
lucrătorilor productivi a fiziocraţilor
fice
general-
Observa- Construct Simet- Analitici-
ştiinţifice bilităţii ibilităţii riei tăţii

progresie aritmetică şi omenirea e sortită foamei. Ea n-are viitor! Există o tendinţă naturală ca
populaţia să depăşească totalul de mijloace de subexistenţă posibile. Lumea suferă din cauza
unui surplus de populaţie. T. Malthus scrie: “Puterea populaţiei întrece în aşa măsură puterea
pămîntului de a oferi mijloace de suzistenţă … încît, într-o formă sau alta, moartea preamatură
trebuie să fie prezentă în specia umană … O foamete inevitabilă şi gigantică va încheia
procesiunea, reducănd cu o singură lovitură năprasnică mărimea populaţiei la nivelul cantităţii de
hrană de care dispune lumea” [vezi:34, 96], că poporul trebuie să se învinuiască mai mult pe sine
în suferinţele proprii, că “cauzele creşterii populaţiei este excelenţa fertilitate a solului şi
aşezarea lui avantajoasă în părţile cele mai calde ale bazei temperate, care este cea mai favorabilă
pentru agricultură” [vezi: 35, 97], că “noi nu trebuie să slăbim totuşi eforturile de a creşte
cantitatea de alimente, ci trebuie să le legăm de alte eforturi şi anume, populaţia adată depăşită,
să fie ţinută în urmă la distanţa necesară, spre a se realiza relativa proporţie pe care o dorim.”
[vezi: 36, 341]. T. Malthus a formulat şi esenţa principiului randamentelor decrescătoare a

83
terenurilor cultivate, conform căruia creşterea cantitativă de capital şi muncă nu este însoţită de o
sporire a producţiei, pămănturile cultivabile sunt din ce în ce mai reduse, schimbînd astfel
punctul de vedere optimist al societăţii pe unul pesimist.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, D. Ricardo
a dezvoltat principiul “valoare-muncă”, a lui A. Smith, conform căruia valoarea e determinată de
cantitatea de muncă încorporată în marfă, în principiul numit “valoare-muncă necesară”.
Conform acestui principiu la baza valorii stă nu numai munca vie, cum consideră A. Smith, dar
şi munca materializată în mijloacele de producţie; cantitatea de muncă se măsoară cu munca
necesară (adică cea mai îndelungată) [vezi: 37, 68]. D. Ricardo scrie: “Valoarea unei mărfi sau
cantitatea din oarecare altă marfă cu care poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de
muncă necesară pentru producerea ei şi nu de compensaţia mai mare sau mai mică ce se plăteşte
pentru această muncă” [vezi: 38, 61].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, D. Ricardo
dezvoltă principiul egalităţii utilităţii economice a tuturor bunurilor, a lui A. Smith, conform
căruia toate bunurile economice au aceeaşi valoare de întrebuinţare, în principiul „valoare
utilitate-raritate”, conform căruia utilitatea nu este “măsurătorul valorii de schimb cu toate că
este pentru aceasta neapărat esenţială”41, că valoarea unor mărfuri e determinată prin raritate, dar
“aceste mărfuri formează o foarte mică parte din masa mărfurilor care se schimbă zilnic pe piaţă”
[vezi: 39, 62].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, D. Ricardo
dezvoltă principiul “valoare-muncă” a lui A. Smith, conform căruia valoarea se formează după
cantitatea de muncă vie consumată la producerea bunurilor şi după suma tuturor veniturilor, în
principiul rentei, conform căruia renta funciară “este acea parte din produsul pămîntului care se
plăteşte landlordului pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului … aceea ce
este plătit anual de către arendaş landlordului” [vezi: 40, 85]. Renta este un profit suplimentar,
generat de nivelul ridicat al preţului la principalele produse agricole, este urmare a faptului că
suprafeţele de pămînt, în deosebi a celor mai fertile, sunt limitate, iar cînd “se ia în cultură
pămîntul de calitate inferioară, valoarea de schimb a produselor agricole se va urca din cauza că
pentru producerea lor se cere mai multă muncă” [vezi: 41, 88].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, D. Ricardo
dezvoltă la fel şi principiul “valoare-preţ” a lui A. Smith, conform căruia dacă cererea e mai
mare ca oferta, preţul e mai mare ca valoarea; dacă oferta e mai mare ca cererea, preţul e mai mic
ca valoarea; iar dacă oferta e egală cu cererea, preţul e egal cu valoarea; în principiul “valoare-
preţ-salariu-bani”. Conform acestui principiu preţul mărfurilor se schimbă din cauza schimbării
valorilor mărfurilor în dependenţă de schimbarea productivităţii muncii şi a valorii aurului din

84
care erau confecţionaţi banii. Salariul depinde de preţurile existente la produsele existente. Renta
funciară depinde de preţ. Capitalul depinde de muncă. Nivelul general al preţurilor creşte cu
creşterea cantităţii de bani în circulaţie. Are loc reducerea preţului odată cu creşterea salariului şi
a rentei. Valoarea muncii (preţul ei natural) e determinată de preţul mijloacelor de existenţă ale
muncitorului şi familiei sale. Preţul ei nominal depinde de raportul dintre cerere şi ofertă, de
mîina de lucru. D. Ricardo scrie: “În raport cu durabilitatea capitalului întrebuinţat în orice fel de
producţie preţurile relative ale mărfurilor pentru care s-a întrebuinţat un astfel de capital durabil
vor varia invers cu salariile; ele vor scădea, cînd salariile cresc şi vor creşte, cînd salariile scad şi
dimpotrivă, acele mărfuri care sunt produse mai ales prin muncă, cu mai puţin capital fix, sau cu
capital fix de natură mai puţin durabilă decît mijlocitorul în care se exprimă preţul, vor creşte
cînd salariile cresc şi vor scădea cînd salariile scad” [vezi: 42, 79]. El arată, că “profitul obţinut
din agricultură ca şi cel din industrie este micşorat printr-o urcare a preţului produselor agricole,
dacă aceasta este însoţită de o urcare a salariilor” [vezi: 43, 114].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, D. Ricardo a
dezvoltat şi esenţa principiului diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor absolute a lui A.
Smith, conform căruia în condiţiile liberului schimb, a unei structuri de concurenţă perfectă a
pieţei mondiale au loc avantaje egale pentru fiecare ţară, create prin jocul liber al forţelor pieţei
internaţionale; schimbul dintre două ţări este reciproc avantajos; echilibrul dintre import şi
export se stabileşte de la sine, fără vre-un amestec al statului în acest proces, şi a principiului
costurilor absolute în comerţul exterior, a lui A. Smith, conform căruia fiecare ţară trebuie să se
specializeze în confecţionarea acelor produse pentru care dispune de costuri absolute mai mici în
comparaţie cu alte ţări, formulînd esenţa principiului diviziunii internaţionale a muncii a
avantajelor relative în comerţul exterior şi a principiului costurilor relative în comerţul exterior.
Conform principiului diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul
exterior, pe piaţa mondială se formează structuri de concurenţă imperfectă, au loc avantaje
neegale pentru fiecare ţară, create prin jocul liber al forţelor pieţei internaţionale: fiecare ţară se
va specializa în producerea şi exportul a acelor mărfuri pe care le fabrică cu cheltuieli reltiv mai
mici şi va importa mărfurile pe care le produce cu cheltuieli relativ mai mari, criteriul ce
determină diviziunea internaţională a muncii este nivelul productivităţii care diferă de la ţară la
ţară şi de la produs la produs. Principiul costurilor relative în comerţul exterior, afirmă D.
Ricardo, constă în faptul, că “într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi
consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi, care îi sunt cele mai
avantajoase … Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca
grîul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie fabricate în
Anglia” [vezi: 44, 126].

85
 Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, D. Ricardo a
dezvoltat la fel şi esenţa principiului repartiţiei venitului naţional între clasele sociale, a lui A.
Smith, conform căruia venitul naţional este repartizat între aşa clase sociale ca muncitorii
salariaţi, patronii capitalişti şi proprietarii funciari, în principiul repartiţiei veniturilor între
clasele sociale sub formă de salariu, rentă şi profit. Conform acestui principiu există trei forme
de venituri: salariu, rentă şi profit ce corespund celor trei clase sociale în care e divizată
societatea: proprietari funciari, capitalişti şi muncitori, şi între care se repartizează venitul
naţional. D. Ricardo a analizat şi formarea fluxului de venituri a proprietarului de pămînt
favorizat, faptul, că proprietarul de pămînt favorizat obţine recolte mai ieftin decît proprietarul
pămîntului mai prost situat, primeşte o rentă rezultată de diferenţa dintre costuri (renta rezultă
din avantaje de poziţie sau fertilitate), pentru care proprietarul nu are nici un merit. D. Ricardo
consideră, că modificările ce intervin în mărimea rentei funciare pe măsura dezvoltării societăţii
influienţează întregul proces al repartiţiei venitului naţional , cum mărimea salariilor
muncitorilor, aşa şi mărimea profiturilor capitaliştilor. Apare lupta de interese între cele trei clase
sociale din economia modernă în domeniul repartiţiei venitului social.
Conducăndu-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
exeperimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi a cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al libertăţii ca cunoaştere a
necesităţii şi acord cu necesitatea, a lui B. Spinoza, de principiile proprietăţii individuale funciare
(incluzînd şi mijloacele de producţie procurate pe bani), a fiziocraţilor; diviziunii muncii între
proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a factorilor de producţie, a lui A. Smith; optimului
demografic, a fiziocraţilor: „valoare-muncă”; egalităţii utilităţii economice a tuturor bunurilor;
„valoare-preţ”; diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor absolute în comerţul exterior; a
costurilor absolute în comerţul exterior; a repartiţiei venitului naţional între clasele sociale, a lui
A. Smith; de principiile: proprietăţii private asupra pămîntului, cît şi asupra mijloacelor de
producţie, a lui T. Malthus şi D. Ricardo; diviziunii muncii între grupurile de agenţi economici:
clase sociale şi stat, a lui D. Ricardo; creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi
mijloacele de existenţă, a lui T. Malthus; de principiile proprii: „valoare-muncă necesară”;
„valoare-utilitate-rarietate”; rentei; „valoare-preţ-salariu-bani”; diviziunii internaţionale a
muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior; a costurilor relative în comerţul exterior;
repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă de salariu, rentă şi profit, D. Ricardo, a
dezvoltat principiul acumulării bogăţiei, a profituirlor pe calea creşterii productivităţii muncii în
industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi, a lui A. Smith, conform căruia în

86
rezultatul acumulării sporeşte capitalul comunităţii, ce permite o dezvoltare a producţiei ca sursă
a profitului şi a altor forme de venituri prin investiţii; profiturile sunt un scăzămînt din valoarea
creată de muncitor sau ca un fel de randament independent localizat în capitalul însuşi; creşterea
bogăţiei depinde de perfecţionarea forţelor productive ale muncii, de aşa factori importanţi ca :
priceperea, îndemînarea, chibzuinţa cu care este înfăptuită munca, şi de raportul dintre numărul
celor folosiţi într-o muncă productivă şi într-o muncă neproductivă, în principiul scăderii
profitului, a şanselor de acumulare a capitalului. Conform acestui principiu în capitalismul ce se
află într-o economie statică nu este loc pentru profit, motivul de acumulare a arendaşilor şi a
fabricanţilor va scădea cu fiecare scădere a profitului şi va înceta complet, cînd profitul va fi aşa
de scăzut, încît să nu le mai ofere o compensaţie echivalentă cu osteneala lor şi cu riscul pe care
trebuie să-l suporte, în mod necesar, la întrebuinţarea productivă a capitalului lor; profitul are
tendinţa de a se reduce deoarece cresc salariile şi rentele, se restrînge comerţul exterior.
Principiul scăderii profitului, a şanselor de acumulare a capitalului poate fi apreciat ca
principiu local, particular, al doctrinei economice a liberalismului clasic pesimist, a lui T.
Malthus şi D. Ricardo. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat
principiul extremal al scăderii profitului, a şanselor de acumulare a capitalului, care descrie
schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor
deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu e extremal,
filosofic. El include în formă depăşită şi esenţa principiului corespunzător local, cît şi a
principiilor proprietăţii individuale funciare (incluzînd şi mijloacele de producţie, procurate pe
bani), a fiziocraţilor; diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a
factorilor de producţie, a lui A. Smith; optimului demogragic, a fiziocraţilor; „valoare - muncă”;
egalităţii utilităţii economice a tuturor bunurilor; „valoare-preţ”, diviziunii internaţionale a
muncii, a avantajelor absolute în comerţul exterior; a costurilor absolute în comerţul exterior;
repartiţiei venitului naţional între calsele sociale; acumulării bogăţiei, a profiturilor pe calea
creşterii productivităţii muncii în industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi,
a lui A. Smith; principiile: porprietăţii private asupra pămîntului, cît şi asupra mijloacelor de
producţie, a lui T. Malthus şi D. Ricardo; diviziunii muncii între grupurile de agenţi economici:
clasele sociale şi stat, a lui D. Ricardo; creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei
şi mijloacele de existenţă, a lui T. Malthus; principiile proprii: „valoare-muncă necesară”,
„valoare-utilitate-raritate”; rentei; „valoare-preţ-salariu-bani”; diviziunii internaţionale a muncii,
a avantajelor relative în comerţul exterior; a costurilor relative în comerţul exterior; repartiţiei
veniturilor între

87
 Fig. Nr. 8 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice a liberalismului clasic pesimist a lui T. Malthus şi D. Ricardo

unităţii corespon- suficienţei verificării

cunoştinţelor denţei experimentale

so- proprietăţii indi- diviziunii muncii

viduale funci- proprietăţii private între proprietarii
are, (incluzînd şi asupra pămîntului, funciari, capita-
mijloacele de cît şi asupra mij- lişti şi muncitori, a
producţie, pro-
loacelor de produc- factorilor de
curate pe bani), a
cio- fiziocraţilor ţie, a lui T. Malthus producţie a lui A.
şi D. Ricardo Smith

diviziunii mun-
cii între grupu- optimului
cul- rile de agenţi demografic, a creşterii populaţiei, a
economici: cla- fiziocraţilor raportului dintre
se sociale şi numărul populaţiei şi
stat, a lui mijloacele de exis-
D. Ricardo tenţă, a lui T. Malthus

randamentelor „valoare- “valoare- „valoare-

descrescătoare a muncă”, muncă” preţ” a lui
terenurilor a lui A. necesară, a A. Smith
tu- cultivate, a lui Smith lui D.
T. Malthus Ricardo

egalităţii utili- valoare- “valoare-

tăţii economice a utilitate- rentei a preţ-
tuturor bunu- raritate, lui D. salariu-
Recardo bani”, a
rilor, a lui a lui
lui D.
A. Smith D. Ricardo Ricardo

ra- diviziunii inter-

naţionale a diviziunii Costurilor
muncii, a avan- internaţionale a absolute în
tajelor absolute muncii, a avantajelor comerţ. exterior
în comerţul relative în comerţul a lui A. Smith
exterior, a lui A. exterior, a lui D.
Smith Ricardo

costurilor
repartiţiei repartiţiei veniturilor relative în
venitului între clasele sociale comerţul
naţional între sub formă de salariu, exterior, a lui D.
clasele sociale, rentă şi profit, a lui D. Recardo
a lui A. Smith Ricardo.

le localităţi şi simpli- sugestiilor

nelocalităţi linearităţi cităţii valorice
con- i şi neli-
nearităţii
cep

88
tuale
obiectivităţii ascensiunii de cercetă- dezvol-
fi- la abstract la rii multi- tării
concret laterale

dedublării
întregului în unităţii, analizei şi sintezei
lo- contrariu

so- acumulării bogăţiei, a

libertăţii ca profiturilor pe calea creşterii
determinis- cunoaştere a producţivităţii muncii în
mului şi necesităţii şi industrie, a diviziunii muncii,
fi- cauzalităţii acord cu a ponderii lucrătorilor
necesitatea, a productivi, a lui A. Smith
lui B. Spinoza

ce observa-
bilităţii constructi simet- analiticităţii
general- bilităţii riei

ştiinţifice
clasele sociale sub formă de salariu, rentă şi profit, princiiul filosofic a libertăţii ca cunoaştere a
necesităţii şi acord cu necesitatea, a lui B. Spinoza.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
liberalismului clasic a lui T. Malthus şi D. Ricardo e prezentată figura Nr. 8. (p.167-168).

89
 §4. Concepţia economică a liberalismului clasic optimist a lui J. B. Say

Ideile principale a concepţiei economice a liberalismului clasic optimist au fost expuse de J.

B. Say în lucrările “Tratat de economie politică” (1803) şi “Curs complet de economie” (1829).
La baza concepţiei eonomice a liberalismului clasic optimist, a lui J. B. Say a fost pus
principiul filosofic al armoniei omului social, a lui J. J. Rousseau, conform căruia armonitatea,
integritatea omului trebuie să fie asigurate în societate, dar nu în “starea naturală”.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J. B. Say
dezvoltă principiul proprietăţii private asupra pămîntului, cît şi asupra mijloacelor de producţie, a
lui T. Malthus şi D. Ricardo, conform căruia în proprietate privată se află pămîntul, limitat ca
întindere, cu calităţi diferite după fertilitate şi randament, ce are poziţii diferite în raport cu piaţa,
cît şi mijloacele de producere agricole, în principiul proprietăţii individuale capitaliste a
întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital). Conform acestui principiu în
proprietatea privată se află pămîntul, capitalul şi forţa de muncă, ce şi prezintă cei trei factori de
producţie.
Conducîndu-se de principiile enumerate mai sus, J. B. Say a dezvoltat şi principiul diviziunii
muncii între grupurile de agenţei economici: clase sociale şi stat, a lui D. Ricardo, conform
căruia există o diviziune a muncii între agenţii economici: landlorzi, capitalişti, muncitori, stat, în
principiul diviziunii muncii între producătorii capitalului. Conform acestui principiu diviziunea
muncii are loc între proprietarul capitalist, întreprinzător şi alţi producători; proprietarul ca factor
de producţie organizează producţia, produce produse, le vinde şi obţine profit.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J. B. Say
dezvoltă principiul individului, agentului economic, a lui A. Smith, conform căruia iniţiativa şi
reponsabilitatea individuală a agenţilor economici constituie condiţii obligatorii a eficienţei
activităţii economice în orice timp şi spaţiu, în principiul întreprinzătorului. Conform acestui
principiu întreprinzătorul este considerat principalul agent al producţiei, pivotul întregului
mecanism economic, organizatorul producţiei. El procură factori de producţie, îi combină,
obţinînd produse, le vinde pe piaţă, căpătînd profit.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J. B. Say
dezvoltă principiul “valoare-muncă necesară”, a lui D. Ricardo, conform căruia la baza valorii
stă atît munca vie cît şi munca materializată în mijloacele de producţie; cantitatea de muncă se
măsoară cu munca necesară (adică cea mai îndelungată), în principiul “valoare – cheltuieli de
producţie – utilitate”, conform căruia valoarea depinde de cheluielile de producţie, ce determină
oferta, şi de utilitate, ce determină cererea, şi în principiul “valoare-venit”, conform căruia există
venit provenit din muncă proprie şi venit provenit din munca străină; salariul e fixat la nivelul

90
minimumului mijloacelor de existenţă; situaţia individului depinde de apartenenţa lui la anumite
clase, grupe sociale. J. B. Say scrie: Producerea crează utilitatea, dar “utilitatea comunică
obiectelor valoare”, care este “măsura utilităţii obiectelor”, [vezi: 45, 14-15], identificînd
valoarea cu valoarea de întrebuinţare. În legătură cu aceasta D. Ricardo remarcă, că lipsa de
claritate cu privire la relaţia „utilitate-valoare” îl duce pe Say să dea “o definiţie deosebit de
nefericită a bogăţiei şi a valorii” [vezi: 46, 215].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J. B. Say
dezvoltă principiul repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă de salariu, rentă şi
profit, a lui D. Ricardo, conform căruia există trei forme de venituri: salariu, rentă şi profit, ce
corespunde celor trei clase sociale în care se divizează societatea: proprietari funciari, capitalişti
şi muncitori, între care se repartizează venitul naţional, în principiul repartiţiei veniturilor între
întreprinderi şi menaje. Conform acestui principiu întreprinderile produc mărfuri, distribuie
integral veniturile menajelor (salariul, profitul, dobînda). Menajele corespunzător cumpără
bunuri de consum. Veniturile economisite sunt cheltuite sub forma de investiţii, dacă toate
veniturile ce trec de la întreprinderi la menaje sunt cheltiite în întregime. Apreciind salariul
întreprinzătorului, J. B. Say scrie, că un salariu mai mare a întreprinzătorului are ca bază a sa şi
calităţi mai înalte - “talentul, activitatea, spiritul ordinii” [vezi:47, 58].
Conducîndu-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile proprietăţii private asupra pămîntului, cît
şi asupra mijloacelor de producere, a lui T. Malthus şi D. Ricardo; diviziunii muncii între
grupurile de agenţi economici: clase sociale şi stat, a lui Ricardo; individului, agentului
economic, a lui Smith; „valoare-muncă vecesară”, a lui D. Ricardo, a repartizării veniturilor între
clasele sociale sub formă de salariu, rentă, profit a lui Ricardo; de principiile proprii: proprietăţi
individuale capitaliste, a întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital);
diviziunii muncii între producătorii capitalului, întreprinzătorului; “valoare – cheltuieli de
producţie – utilitate”; “valoare-venit”; reparitzarea veniturilor între întreprinderi şi menaje;
armoniei omului social, a lui J. J. Rousseau, J. B. Say a dezvoltat la fel şi principiul acumulării
bogăţiei (a profiturilor), pe calea creşterii productivităţii muncii în industrie, a diviziunii muncii,
a ponderii lucrătorilor productivi, a lui Smith, conform căruia în rezultatul acumulării sporeşte
capitalul comunităţii, ce prezintă o dezvoltare a producţiei ca sursă a profitului şi a altor forme de
venit prin investiţii, în principiul egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei economice,
numit şi legea debuşeelor. Conform acestui principiu echilibrul economic stabilit între menaje şi

91
firme, egalitatea totală dintre cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat, ducînd la
imposibilitatea crizelor şi a şomajului. În condiţiile economiei de piaţă crizele generate de
supraproducţie sunt imposibile. Oferta îşi crează propria lor cerere: ce se produce şi se
realizează. Lărgirea producţiei condiţionează o extindere corespunzătoare a pieţei şi cererii.
Mijloacele de producere pentru mărfuri sunt mărfurile însăşi. Şi dacă toate veniturile trec de la
întreprinderi la menaje, are loc circuitul neîntrerupt, o armonie economică. J. B. Say deducea
cointeresarea fiecărui producător din prosperitatea tuturor celorlalţi [vezi: 44, 40-42; 36; 39].
Principiul egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei economice, poate fi apreciat
ca principiu local, particular, al concepţiei economice a liberalismului clasic optimist, a lui J. B.
Say. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi considerat principiul extremal al
egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei economice, care descrie schimbarea stărilor
slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise,
neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu este extremal, filosofic.
El include în formă depăşită şi esenţa principiului corespunzător local, cît şi a principiilor:
proprietăţii private asupra pămîntului, cît şi asupra mijloacelor de producţie a lui T. Malthus şi
D. Ricardo; diviziunii muncii între grupurile de agenţi economici: clase social şi stat, a lui D.
Ricardo, individului, a agentului economic, a lui A. Smith; „valoare – muncă necesară”;
repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă de salariu, rentă, profit, a lui D. Ricardo; a
acumulării bogăţiei (a profiturilor), pe calea creşterii productivităţii muncii în industrie, a
diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi, a lui A. Smith; a principiilor proprii: a
proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt,
capital); diviziunii muncii între producătorii capitalului; întreprinzătorului; „valoare-cheltuieli de
producţie-utilitate”, „valoare-venit”; repartizării venitului între întreprinderi şi menaje; a
principiului filosofic a armoniei omului social, a lui J. J. Rouseau.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
liberalismului clasic optimist, a lui J. B. Say e prezentată în figura nr.9. (p.178-179)

92
 §5. Concepţia economică a liberalismului clasic a lui J. S. Mill

Ideile principale ale concepţiei economice a liberalismului clasic a lui J. S. Mill, au fost
expuse de el în lucrarea “Principii de economie politică” (1848).
La baza concepţiei economice a liberalismului clasic, a lui J. S. Mill a fost pus principiul
filosofic al libertăţii ca urmare binevolă a cetăţenilor legilor naturale, a lui I. Kant, conform
căruia libertatea trebuie să devină atribut inalienabil a fiecărui cetăţean al statului, că fiecare
individ trebuie să se comporte astfel ca regula comportării lui să devină regulă a comportării
tuturor.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J. S. Mill a
dezvoltat principiul proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producţie
(muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say, conform căruia în proprietate privată se află pămîntul,
capitalul şi forţa de muncă, se admite trei factori de producţie, în principiul proprietăţii
individuale capitaliste, căpătate prin moştenire, conform căruia proprietatea individuală este
căpătată prin moştenire. J. S. Mill menţiona că “scopul principal al tendinţelor la starea prezentă
a dezvoltării omenirii este nu distrugerea sistemului proprietăţii private, dar îmbunătăţirea ei şi
prezentarea ei cu drept deplin fiecărui membru a societăţii de a participa la avantajul pe care o
aduce” [vezi: 49,360-361].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J. S. Mill a
dezvoltat principiul diviziunii muncii între producătorii capitalului, a forţelor de producţie, a lui
J. B. Say, conform căruia diviziunea muncii are loc între producători: proprietarul ca factor de
producţie organizează producţia, produce produse, le vinde şi obţine profit, în principiul
diviziunii muncii între producătorii capitalului în condiţiile egalităţii şi folosirii colective a
capitalului. Conform acestui principiu în scopul căpătării capitalului “muncitorii se unesc în
coformitate cu condiţiile egalităţii şi folosirii colective a capitalului … lucrurile se vor duce sub
conducerea conducătorilor, numiţi şi strămutaţi de ei însăşi” [vezi: 50, 99; 101; 112-113],
“clasele truditoare au luat cauza apărării intereselor lor în mîini proprii şi permanent manifestă
convingerea lor în aceea, că interesele lor nu numai nu coincid cu interesele celor ce le alocă
munca, dar şi le conrazic lor” [vezi: 51, 97;98].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J. S. Mill a
dezvoltat la fel şi principiul “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez
faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa economică, a fiziocraţilor, conform căuria mai
presus de dorinţele şi voinţa oamenilor există în societate (deci şi în economie) o ordine
“firească”, sau “naturală”, ce asigură buna funcţionare a economiei şi armonie între toate
componentele societăţii: viaţa socială se desfăşoară pe baza unor legi naturale; într-o societate

93
liberă există o ordine de piaţă spontană, “sunt dăunătoare măsurile de intervenţie a statului în
economie, nu se admite amestecul puterii regale în viaţa societăţii; piaţa trebuie lăsată liberă să
caute propriile sale niveluri şi preţuri, salarii, profituri, producţii; e nevoie de o libertate totală a
agenţilor economici, de o politică a liberului schimb şi anume “laissez faire”; de a reduce rolul
statului la apărarea propretăţii şi organizării lucrărilor publice, în principiul ordinii sociale,
intervenţiei neînsemnate a statului în economie, numai pentru a înlătura crizele economice,
şomajul şi sărăcia. Conform acestui principiu procesele economice sunt reglementate de anumite
legi naturale obiective. Producţia este supusă unor legi obiective universale, veşnice şi
neschimbate. Peste tot unde lipseşte concurenţa, acolo se impune monopolul, iar monopolul este
o proastă gospodărire. Libera concurenţă este un factor al progresului. Crizele economice,
şomajul şi sărăcia pot fi uşor înlăturate printr-o intervenţie a

Fig. Nr. 9 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei

economice a liberalismului clasic optimist a lui J. B. Say

so- unităţii corespon- Suficienţei verificării

cunoştinţelor denţei experimentale

proprietăţii pri- proprietăţii individuale diviziunii mun-

vate asupra pă- capitaliste a cii între grupu-
mîntului, cît şi întreprinderii, a rile de agenţi
cio- asupra mijloa- factorilor de producţie economici:
celor de pro- (muncă, pămînt, clase sociale şi
ducţie, a lui T. capital), a lui J. B. Say stat, a lui D.
Malthus şi D. Ricardo
Ricardo
Indivi-
cul- dului, Întreprinză- Valoare-
diviziunii mun- torului a lui muncă
agentului
tu- cii între produ- J. B. Say necesară, a
econo-
cătorii capitalu- lui D.
mic, a lui
lui, a lui J. B. Ricardo
A. Smith
Say

ra- repartiţiei veni- repartiţiei

„va- turilor între cla- veniturilor
„valoare-
loare- sele sociale sub între între-
cheltuieli de
venit”, formă de prinderi şi
producţie-
a lui salariu, rentă şi menaje, a
utilitate”,
J. B. profit, a lui D. lui J. B.
a lui J. B. Say
Say Ricardo. Say
le
concep-
localităţi şi linearităţi Simplici- Sugestiilor
tuale nelocalităţi i şi neli- tăţii valorice
nearităţii

94
 obiectivităţii ascensiunii de la cercetării
fi- abstract la concret multilaterale

dedublării unităţii analizei şi

lo- dezvoltării întregului în sintezei
contrarii

acumulării bogăţiei a
determinismu- profiturilor pe ca-lea
lui şi cauza- armoniei
so- omului social, creşterii produc-
lităţii ţivităţii muncii în
a lui J. J.
Rousseau industrie, a divizi-
unii muncii, a
fice ponderii lucrătorilor
productivi, a lui A.
Smith
general-
Observa- Construct
ştiinţifice bilităţii ibilităţii Simet- Analitici-
riei tăţii

statului în economie, dar această intervenţie este neînsemnată şi examinată în fiecare caz aparte.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J.-S. Mill a
dezvoltat principiul “valoare-venit”, a lui Say; conform căruia pămîntul dă rentă, munca –
salariu, iar capitalul – profit, ce prezintă surse ale ventiurilor; există venit proventi din munca
proprie şi venit proventi din munca străină, în principiul “venit-impozit”, conform căruia
veniturile se formează din impozit, baza venitului statului trebuie să o prezinte impozitul pe
moştenire.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J.S. Mill a
dezvoltat la fel şi principiul repartiţiei venitului naţional între clasele sociale, a lui Smith,
conform căruia venitul naţional este repartizat între aşa clase sociale ca muncitorii salariaţii,
patronii capitalişti şi proprietarii funciari, în principiul repartiţiei veniturilor prin controlul din
partea oamenilor a acţiunilor proprii, conform căruia regulile de distribuţie au caracter de legi
fizice, “oamenii sunt capabili de a controla acţiunile sale proprii, dar nu urmările pe care
acţiunile lor le au pentru ei însuşi şi pentru alţi oameni” [vezi: 52,339], “mărimea salariului
depinde în fond de cererea la forţa de muncă şi oferta ei, sau de coraportul dintre numărul
populaţiei şi capital” [vezi: 53, 41; 42], şi în principiul “salariu mediu garantat”, conform căruia
trebuie de stabilit pentru muncitori un salariu mediu garantat.
Conducăndu-se de principiul unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile proprietăţii individuale capitaliste a

95
întreprinderii a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say; a diviziunii
muncii între producătorii capitalului, a forţelor de producţie, a lui J. B. Say; a “ordinii naturale”,
a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a neosistemului puterii regale în viaţa
economică, a fiziocraţilor, „valoare-venit”, a lui J. B. Say, repartiţiei venitului naţional între
clasele sociale, a lui Smith; de propriile principii: proprietăţii individuale capitaliste, căpătate
prin moştenire; diviziunii muncii între producătorii capitalului în condiţiile egalităţii şi folosirii
colective a capitalului; ordinii sociale, intervenţiei neînsemnate a statului în economie,
intervenţiei numai pentru a înlătura crizele economice, şomajul şi sărăcia; „venit-impozit”;
repartiţiei veniturilor prin controlul din partea oamenilor a acţiunilor proprii, salariu mediu
garantat, de principiul filosofic a libertăţii ca urmare binevolă a cetăţenilor legilor naturale, a lui
I. Kant; J. S. Mill a dezvoltat şi principiul egalităţii totale a cererii şi ofertei, a armoniei
economice a lui J. B. Say, conform căruia echilibrul economic stabilit între menaje şi firme,
egalitatea totală dintre cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat, ducînd la imposibilitatea
crizelor şi a şomajului, şi principiul scăderii profitului, a senselor de acumulare a capitalului, a
lui D. Ricardo, conform căuria în capitalismul ce se află într-o economie statică nu este loc
pentru profit, motivul de acumulare a arendaşilor şi a fabricanţilor va scădea cu fiecare scădere a
profitului şi va înceta complet cînd profitul va fi aşa de scăzut, încît să nu le mai ofere o
compensaţie echivalentă cu osteneala lor şi cu riscul pe care trebuie să-l suporte în mod necesar
la întrebuinţarea productivă a capitalului lor, profitul are tendinţa de a se reduce, deoarece cresc
salariile şi rentele, se reduce comerţul, exterior; în principiul opririi tendinţei de reducere a
profitului stabilirii egalităţii totale a cererii şi ofertei, stabilirii unui optimum economic parţial.
Conform acestui principiu tendinţa de reducere a profitului poate fi oprită prin comerţul exterior
şi exportul de capital; “orice capital şi îndeosebi orişice creştere a capitalului este rezultat al
economisirii” [vezi: 54, 167]; şi în economia de troc se va stabili o egalitate totală a cererii şi
ofertei; în condiţiile unei economii monetare nu toţi banii economisiţi sunt cheltuiţi sub formă de
investiţii, ce crează o ruptură în circuitul neîntrerupt.
Principiul opririi tendinţei de reducere a profitului, a stabilirii egalităţii totale a cererii şi
ofertei, stabilirii unui optimum economic parţial poate fi apreciat ca principiu local, particular, al

96
 Fig. Nr.10 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice a liberalismului economic a lui J. S. Mill

unităţii corespon- suficienţei verificării

cunoştinţelor denţei experimentale
so-
proprietăţii
individuale
capitaliste a proprietăţii indi- diviziunii muncii între
cio- întreprinderii, a viduale capitaliste, producătorii
factorilor de căpătate prin capitalului, a forţelor
producţie (muncă, moştenire, a lui J. de producţie,
pămînt, capital) a
S. Mill a lui J. B. Say
lui J. B. Say

cul-
diviziunii mun- “Ordinii naturale”, a concurenţei libere, a
cii între producă- liberului schimb, a “lais-sez faire”, a ne-
torii capitalului amestecului pu-terii regale în viaţa economi-
în condiţiile ega- că,a fiziocraţilor
lităţii şi folosirii
colective a capi-
talului, a lui J. S.
tu- Mill fiziocraţilor

ordinii sociale, a „valoare- “venit- repartiţiei

intervenţiei neîn- venit”, a impozit” venitului
ra- semnate a statului în lui J. B. a lui J.S. naţional între
economie, interven- Say Mill clasele sociale,
ţiei numai pentru a
înlătura crizele eco-
a lui A. Smith
nomice, şomajul şi
sărăcia a lui J. S.
Mill

repartiţiei veni- salariu mediu garantat a

turilor prin con- lui J. S. Mill
trolul din partea
le oamenilor a ac-
ţiunilor proprii,
a lui J. S. Mill
localităţi şi linearităţii şi sugestiilor
simplici-
concep- nelocalităţi nelinearităţii valorice
tăţii
tuale
dedublării
oscensiunii de
întregului în cercetării dezvol-
la abstract la
contrariu
obiectivităţii multilaterale tării
concret

unităţii analizei şi sintezei

fi-
lo-
determinismu- libertăţii ca urmare binevolă
lui şi cauza- a cetăţenilor legilor naturale
lităţii a lui S. Kant
so-

97
 scăderii profitu- egalităţii totale
lui , a şanselor de a cererii şi ofer-
acumulare a tei, a armoniei
fice capitalului, a lui economiei, a lui
D. Ricardo
J. B. Say

general- observa- construc- simet- analitici-

ştiinţifice bilităţii tibilităţii riei tăţii

octrinei economice a liberalismului clasic, a lui J. S. Mill. Ca principiu fundamental a acestei

concepţii poate fi considerat principiul extremal al tendinţei de reducere a profitului, a stabilirii
parţiale a cererii şi ofertei, a stabilirii unui optim parţial, care descrie schimbarea stărilor slab
neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate
a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu este extremal, filosofic. El include în
formă depăşită şi esenţa principiului local corespunzător, a principiilor proprietăţii individuale
capitaliste a întreprinderii a factorilor de producţie (muncă, pământ, capital) a lui J. B. Say a
diviziunii muncii între producătorii capitalului, a forţelor de producţie, a lui J. B. Say; a “ordinii
naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez fiare”, a neamestecului puterii
regale în viaţa economică, a fiziocraţilor; „valoare-venit” a lui J. B. Say; repartiţiei venitului
naţional între clasele sociale, a lui Smith; scăderii profitului, şanselor de acumulare a capitalului,
a lui D. Ricardo; egalităţii totale a cererii şi ofertei, a armoniei economice a lui Say; a principiilor
proprietăţii individuale capitaliste, căpătate prin moştenire; diviziunii muncii între producătorii
capitalului în condiţiile egalităţii şi folosirii colective a capitalului; ordinii sociale, a intervenţiei
neînsemnate a statului în economie, intervenţiei numai pentru a înlătura crizele economice,
şomajul şi sărăcia; venit-impozit, repartiţiei veniturilor prin controlul din partea oamenilor a
acţiunilor proprii, a lui Mill; „salariu mediu garantat”; principiul filosofic al libertăţii ca urmare
binevolă a cetăţenilor legilor naturale, a lui I. Kant.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
liberalismului clasic a lui J. S. Mill e prezentată în figura Nr. 10 (p.183-184).

98
 §6. Concepţia economică a naţionalismului economic

Concepţia economică a naţionalismului economic (F. List, H. Ch. Carey, N. Paten ş.a.) a
fost expusă în lucrările lui F. List “Sistemul naţional de economie politică” (1841) şi în alte
lucrări.
La baza concepţiei economice a naţionalismului economic a fost pus principiul filosofic al
libertăţii ca supunere binevolă a individului, bazată pe cunoaşterea necesităţii, a legilor şi
scopurilor dezvoltării genului uman, a lui I. Fichte, conform căruia voinţa omului ca şi întreaga
viaţă spirituală a lui sunt determinate lafel ca şi natura fizică a omului; omul e supus legii
condiţionării cauzale nu numai ca parte a naturii, dar şi ca subiect a istoriei civile, libertatea fiind
înţeleasă ca acţiune, bazată pe cunoaşterea necesităţii. I. Fichte visa la crearea unui stat izolat din
punct de vedere economic de la lumea înconjurătoare, a unui stat german naţional.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, F. List a
dezvoltat principiul proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producţie
(muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say, conform căruia în proprietate privată se află pămîntul,
capitalul şi forţa de muncă, care se prezintă ca trei factori de producţie, în principiul proprietăţii
colectiviste, naţionale: agricolă, manufacturială, comercială, ş.a., conform căruia există
proprietate colectivistă, a naţiunii în întregime, avînd aşa forme cum este cea agricolă,
manufacturială, comercială ş.a. F. List scrie, că “introducerea proprietăţii libere de pămînt …,
constituie bogate surse de forţă productivă” [55, 125], că “naţiunea îşi trage energia productivă
… din capitalul material agricol, industrial şi comercial” [56, 177].
Conducîndu-se de pricncipiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, F. List lafel a
dezvoltat şi principiul diviziunii muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a
forţelor de producţie, a lui A. Smith, conform căruia există o diviziune a muncii între proprietarii
funciari, capitalişti şi muncitori, există trei factori de producţie: muncă, capital şi natură, în
principiul diviziunii muncii şi a cooperării forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor
naţionale, a forţelor producătoare determinante. Conform acestui principiu numai diviziunea
munci şi cooperarea forţelor productive în cadrul naţiunii poate asigura un nivel înalt de
bunăstare şi putere, posesiunea durabilă a bunurilor spirituale, sociale şi materiale; industria este
forţa principală productivă a societăţii faţă de resursele naturale, ştiinţă, tehnică, poziţie
geografică ş.a. F. List scrie: “Întreaga stare socială a unei naţiuni trebuie să fie apreciată după
principiul diviziunii lucrătorilor şi al asocierii forţelor productive” [57, 138], că “naţiunea îşi
trage energia productivă din forţele spirituale şi fizice ale indivizilor, din instituţiile sale civile şi
politice, din fondul natural pus la dispoziţia sa, sau din instrumentele care se găsesc în posesia sa
şi care ele însăşi sînt produsele materiale ale eforturilor spirituale şi fizice anterioare” [58,7],

99
“industria dă naştere unei cereri pentru o mai mare varietate şi o mai mare cantitate de produse
agricole, măreşte valoarea de schimb a acestor produse şi permite agricultorilor să-şi folosească
mai bine pămîntul şi forţele lor de muncă. Din aceasta rezultă o creştere a rentei pămîntului, a
profitului şi a salariilor şi creşterea rentei şi a capitalului are drept consecinţă creşterea valorii de
schimb a pămîntului şi a muncii” [59 184].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, F. List a
dezvoltat principiul “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a
neamestecului puterii regale în viaţa economică, a fiziocraţilor, conform căruia mai presus de
dorinţele şi voinţa oamenilor există în societate (deci şi în economie) o ordine “firească”, sau
“naturală”, ce asigură buna funcţionare a economiei şi armonia dintre toate componentele
societăţii; ordinea în societate e dată nu de stat, dar de Dumnezeu ce asigură buna funcţionare a
economiei; viaţa economică se desfăşoară pe baza unor “legi naturale”; într-o societate liberă
trebuie să existe o ordine de piaţă spontană, o concurenţă liberă şi nelimitată; sunt dăunătoare
măsurile de intervenţie a statului, a puterii regale în viaţa economică, în principiul ordinii
pozitiviste, a intervenţiei statului în economie cu scopul de a proteja economia ţării date de
concurenţa ţărilor avansate. Conform acestui principiu statul are un rol important în asigurarea
dezvoltării economice, el trebuie să asigure permanent măsuri protecţioniste pentru a apăra ţara
dată de concurenţa ţărilor avansate. Politica protecţionistă trebuie să fie aplicată cum la produse
industriale, aşa şi la produse agricole. Vorbind despre protecţionism, F. List scrie: “Puterea este
mai importantă decît bogăţia, pentru că cu ajutorul puterii o naţiune nu numai că îşi crează noi
surse productive, dar îşi menţine şi bogăţiile anterior dobîndite” [60, 69], că “restricţiile sunt
consecinţe fireşti ale diversităţii intereselor şi ale aspiraţiilor naţiunilor spre independenţă sau
spre suprimaţie” [61,110].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, F. List a
dezvoltat principiul individului, a agentului economic, a lui A. Smith, conform căruia situaţia
individului în societate, mărimea venitului, ce-l poate obţine, sunt determinate de aprecierea lui
la o clasă sau alta, în principiul naţiunii, conform acestui principiu naţiunea prezintă o verigă
intermediară între individ şi omenire. Există interese naţionale. Obiectivul fiecărei naţiuni trebuie
să fie dezvoltarea complexă a economiei. Naţiunile trebuie să dea dovadă de un însemnat efort
patriotic şi de spirit de sacrificiu. F. List scrie: “Naţiunea îşi trage energia productivă din forţele
spirituale şi fizice ale indivizilor” [62, 177], e necesar de analizat cum trebuie “o anumită
naţiune, în situaţia mondială existentă, să ajungă datorită agriculturii, industriei şi comerţului, la
prosperitate, civilizaţie şi putere” [vezi:63,113]. F. List a formulat şi esenţa principiului evoluţiei
naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice, conform căruia se admite “existenţa următoarelor faze
principale de evoluţie: starea sălbatică, starea păstorală, starea agricolă, starea agricolă-

100
industrială şi, în sfîrşit, starea agricolă-industrială-comercială” [64, 34]; la ultimele două etape
spre deosebire de primele două, unde trecerea are loc pe cale evolutivă, aceste treceri necesită
înfăptuirea unei politici protecţioniste, statul prin introducerea tarifelor vamale trebuie să apere
industria de concurenţa mărfurilor străine.
Reprezentanţii naţionalismului economic, conducîndu-se de principiile corespondenţei,
simplicităţii şi observabilităţii, au dezvoltat la fel şi principiul diviziunii internaţionale a muncii,
a avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo, conform căruia în comerţul exterior
putem vorbi de existenţa anumitor avantaje relative; ţările în ultimă instanţă sunt divizate în
agricole şi industriale, există monopolizarea producţiei industriale de o singură ţară sau de un
grup restrîns de ţări; în principiul diviziunii internaţionale a muncii, a societăţii productive
complexe (industrie, agricultură, comerţ etc.), conform căruia se recunoaşte o diviziune
internaţională a muncii în domeniul industriei, agriculturii şi în alte domenii.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, F. List a
dezvoltat principiul repartiţiei veniturilor între întreprinderi şi menaje, a lui J. B. Say, conform
căruia întreprinderile produc mărfuri, distribuie integral veniturile manageriale (salariul, profitul,
dobînda), menajele corespunzător cumpără bunuri de consum, veniturile economisite sunt
cheltuite sub formă de investiţii, în principiul repartiţiei naţionale a veniturilor de la mărfurile
produse. Conform acestui principiu naţiunea trebuie să dea dovadă de un evident efort patriotic,
să satisfacă necesităţile indivizilor nu atît cu mărfuri de import, cît cu mărfuri naţionale.
Conducăndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţi şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, determinismului şi cauzalităţii, unităţii analizei şi sintezei, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiile proprietăţii individuale capitaliste a
întreprinderiii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say; diviziunii
muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a forţelor de producţie, a lui A. Smith; a
“ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului
puterii regale în viaţa economică, a fiziocraţilor; individului, agentului economic, a lui A. Smith;
a diviziunii internaţionale a muncii, avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo,
repartiţiei veniturilor între întreprinderi şi menaje, a lui J. B. Say, a principiilor proprietăţii
colectiviste naţionale; agricolă, manufacturială, comercială ş.a.; a diviziunii muncii, a cooperării
forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a forţelor producătoare
determinante, formulate de F. List; a “ordinii pozitiviste”, a intervenţiei statului în economie în
scopul de a proteja economia ţării date de concurenţa ţărilor avansate; naţiunii, evoluţiei
naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice, diviziunii internaţionale a muncii, a societăţii

101
productive complexe (industrie, agricultură, comerţ etc.); repartiţiei naţionale a veniturilor de la
mărfurile produse, formulate de reprezentanţii naţionalismului economic; a libertăţii ca supunere
binevolă a individului (bazată pe cunoaşterea necesităţii) legilor şi scopurilor dezvoltării genului
uman, a lui I. Fichte; F. List a dezvoltat şi principiul acumulării bogăţiei pe calea creşterii
productivităţii muncii în industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi, a lui
Smith, conform căruia în rezultatul acumulării sporeşte capitalul comunităţii, valorile create,
bunurile materiale ca rezultat al dezvoltării producţiei, fiind sursă a profitului şi a altor forme de
venit, prin investiţii în particular; în principiul acumulării bogăţiei (avuţiei) prin forţele de
producţie. Conform acestui principiu lafel de productive sunt şi cheltuielile efectuate pentru
instruirea naţiunii şi perfectţionarea legislaţiei, dezvoltarea culturii ce contribuie la dezvoltarea
viitoare a ţării. F. List scrie, că “dascălii care fac educaţia tineretului şi a celor ma vîrstnici, marii
muzicieni, medici, judecători, şi administratori, … produc forţe productive” [63, 407], că “forţa
de a crea bogăţii este deci infinit mai importantă decît bogăţia însăşi; ea generează nu numai
posesiunea şi sporirea celor dobîndite, ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute” [64, 122 ].
Principiul acumulării bogăţiei (avuţiei) prin forţele de producţie poate fi apreciat ca
principiu local, particular, al concepţiei economice a naţionalismului economic. Ca principiu
fundamental al acestei concepţii poate fi considerat principiul extremal al acumulării bogăţiei
(avuţiei) prin forţele de producţie, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor
economice, căt şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în
stări echilibrate. Acest principiu este extremal, filosofic. El include în formă depăşită şi esenţa
principiului local corespunzător, cît şi a principiilor proprietăţii individuale capitaliste a
întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say; diviziunii muncii
între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, a forţelor de producţie, a lui A. Smith; a
“ordinii naturale”, a concurenţei libere,

102
 Fig. Nr. 11 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice a naţionalismului economic

unităţii oorespon- Suficienţei verificării

cunoştinţelor denţei experimentale
so-
proprietăţii in- proprietăţii colec- diviziunii muncii
dividuale capi- tiviste, naţionale: între proprietarii
taliste a între- agricolă, manu- funciari, capita-
prinderii, a fac- facturială, comer- lişti şi muncitori, a
cio- torilor de pro- cială ş.a. a lui F. forţelor de pro-
ducţie (muncă, List ducţie, a lui A.
pămînt, capital) Smith
a lui J. B. Say

diviziunii mun- ordinii naturale, “ordinii poziti-

cul- cii, a cooperării a concurenţei viste”, a intervenţiei
forţelor produc- libere, a statului în economie
tive în cadrul liberului cu scopul de a pro-
unei naţiuni, a schimb, a teja economia ţării
unităţii lor naţi- laissez-faire, a date de concurenţa
onale, a forţelor neamestecului ţărilor avansate, a lui
productive puterii regale în F. List
determinante, a viaţa
lui F. List economică, a
tu- fiziocraţilor

individului, Naţiunii , Evoluţiei naţiunilor, a

agentului a lui F. fazelor evoluţiei econo-
economic, a lui List mice, a lui F. List
A. Smith

ra-
diviziunii interna- diviziunii internaţionale a muncii, a
ţionale a muncii, a societăţii productive complexe
avantajelor relative (industrie, agricultură, comerţ, etc), a
în comerţul exterior,
reprezentanţilor naţionalismului
a lui D. Ricardo
economic

repartiţiei
veniturilor repartiţiei naţionale a
le între între- veniturilor de la
prinderi şi mărfurile produse, a lui
menaje, a lui F. List
J. B. Say

localităţi şi linearită- simplic sugestiilor

concep- nelocalităţi ţii şi neli- ităţii valorice
nearităţii
tuale

obiectivităţii ascensiunii de cercetării dezvol-

fi- la abstract la multilaterale tării
concret
dedublării
întregului în unităţii, analizei şi sintezei
lo- contrarii

103
 determinismu- libertăţii ca supunere binevolă a individului,
lui şi cauza- bazată pe cunoaşterea necesităţii, a legilor şi
so- lităţii scopurilor, dezvoltării genului uman, a lui I.
Fichte

fice Acumulării bogăţiei pe calea creşterii productivităţii muncii în

industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi, a lui A.
Smith

observa- constructi simet- analitici-

general- bilităţii bilităţii riei tăţii
ştiinţifice

a liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa economică, a

fiziocraţilor; individului, agentului economic, a lui A. Smith; diviziunii internaţionale a muncii,
avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo, repartiţiei veniturilor între întreprinderi
şi menaje, a lui J. B. Say; a acumulării bogăţiei pe calea creşterii productivităţii muncii în
industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi, a lui A. Smith; a principiilor
proprietăţii colectiviste, naţionale: agricolă, manufacturială, comercială ş.a.; a diviziunii muncii,
a cooperării forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a forţelor
producătoare determinante, formulate de F. List; a principiilor “ordinii pozitiviste”, a intervenţiei
statului în economie cu scopul de a proteja economia ţării date de concurenţa ţărilor avansate;
naţiunii; evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice; a principiului diviziunii
internaţionale a muncii, a societăţii productive complexe (industrie, agricultură, comerţ etc.),
formulat de reprezentanţii naţionalismului economic; repartiţiei naţionale a veniturilor de la
mărfurile produse, a lui F. List; a libertăţii ca supunere binevolă a individului (bazată pe
cunoaşterea necesităţii) legilor şi scopurilor dezvoltării genului uman, a lui I. Fichte.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
naţionalismului economic e prezentată în figura Nr. 11 (p.193-195)

104
 §7. Concepţia economică a socialismului utopic

Ideile principale ale concepţiei economice a socialismului utopic au fost expuse în

lucrările lui Ch. H. de Saint-Simon: “Industria” (1817), “Catehismul industriaşilor” (1823),
“Noul creştinism” (1824); a lui C. Fourier, “Noua linie industrială şi societară” (1829), “Falsa
industriei” (1836), a lui P. Owen “O nouă schimbare a societăţii” (1815), “Noua lume morală”
(1834), “Ce este socialismul” (1841), a lui L. Blanc “Organizarea muncii” (1841) ş.a.
La baza concepţiei economice a socilalismului utopic a fost pus principiul filosofic al
libertăţii ca libertate a spiritului, gîndului, ca libertate intelectuală a personalităţii, a lui Hegel,
conform căruia istoria omenirii se prezintă ca progres în conştientizarea libertăţii; libertatea e
privită ca esenţa spiritului, ca autodeterminare, iar dreptul – ca existentă nemijlocită a libertăţii.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, socialiştii
utopişti (Ch. H. de Saint-Simon, Ch. Fourier, P. Owen, L. Blanc, ş.a.), au dezvoltat principiul
proprietăţii colectiviste, naţionale agricole, manufacturilae, comerciale ş.a. a lui F. List, conform
căruia există proprietate colectivistă, a naţiunii în întregime, avînd aşa forme cum este cea
agricolă, manufacturială, comercială, ş.a.; naţiunea îşi trage energia productivă din capitalul
agricol, industrial şi comercial, în principiul proprietăţii colectiviste, comune (asociaţioniste,
socialiste, comuniste etc.) sociale a pămîntului şi a întreprinderii. Conform acestui principiu
producerea bazată pe proprietatea asociaţiilor (cooperativelor) industriale pe acţiuni este în
permanentă creştere; “concurenţa liberă a adus la înghiţirea proprietăţii mici şi mijlocii de către
matadorele civilizate” [65, 61], proprietatea colectivistă comună socială a pămîntului şi a
întreprinderilor prezintă o garanţie a dezvoltăii relaţiilor de producţie în domenuiul producţiei,
schimbului şi a repartiţiei.
Conducîndu-se de principiile enumerate, principiul diviziunii muncii şi a cooperării
forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a forţelor productive
determinante, a lui F. List, conform căruia numai diviziunea muncii şi cooperarea forţelor
productive în cadrul naţiunii poate asigura un nivel înalt de bunăstare şi putere, posesiunea
durabilă a bunurilor spirituale, sociale şi materiale, industria este forţa principală productivă a
societăţii faţă de resursele naturale, poziţia geografică ş.a., a fost dezvoltat de socialiştii utopişti
în principiul diviziunii muncii între personalul tehnic de specialitate, ingineri şi economişti.
Conform acestui principiu e nevoie de crearea cooperativelor de producţie, înfiinţarea atelierelor
naţionale, a asociaţiilor de muncitori cu sprijinul financiar şi sub controlul statului; în dirijarea
eficientă a economiei un rol important îl are personalul tehnic de specialitate, industrializarea
producţiei; toţi oamenii sunt obligaţi să muncească. Dar dacă în capitalism munca este silnică, e
“dezgustătoare, poporului i se leagă ca mijloc de salvare de sărăcie” [66, 53], apoi în viitor ea

105
trebuie să fie organizată în comun şi în forme atractive, transformîndu-se în plăcere, e nevoie de
uşurarea condiţiilor de muncă a membrilor societăţii, sporirea productivităţii muncii.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, socialiştii
utopişti pe baza principiului “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez
faire”, a neamestecului puterii regale în economie a fiziocraţilor, conform căruia mai presus de
dorinţele şi voinţa oamenilor există în societate (deci şi în economie) o ordine “firească” sau
“naturală”, ce asigură buna funcţionare a economiei şi armonia dintre toate componentele
societăţii; viaţa economică se desfăşoară pe baza unor “legi naturale”; într-o societate liberă
trebuie să existe o ordine de piaţă spontană, şi sunt dăunătoare măsurile de intervenţie a statului,
a puterii regale în viaţa economică, e nevoie de a reduce rolul statului la apărarea proprietăţii şi
organizării lucrărilor publice, socialiştii utopişti au formulat esenţa principiului intervenţiei
statului în economie pentru a limita dreptul de proprietate privată, a organiza mai bine producţia
pe scară naţională, a repartiza mai eficient produsele muncii. Conform acestui principiu statul
trebuie să anuleze dreptul la moştenire, să asigure trecerea bunurilor respective în proprietatea
statului, ca aceste bunuri să servească întregii societăţi, să ducă la construirea unei societăţi a
oamenilor activi şi harnici, să se ocupe de administrarea lucrurilor, orientată la organizarea mai
bună a producţiei materiale în interesul întregii societăţi, la organizarea activităţii economice
(productive şi a muncii), la organizarea cooperativelor de producţie, ce ar duce la eliminarea
întreprinderilor mai globale din punct de vedere economic şi apărarea unor monopoluri, ce duce
la faptul că “concurenţa omoară concurenţa”; statul trebuie să se prezinte în calitate de forţă
diriguitoare numai faţă de aşa oameni “comportarea cărora devine primejdie pentru ordinea
socială” [vezi: 67, 157].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, socialiştii
utopişti au dezvoltat principiul naţiunii, a lui F. List, conform căruia naţiunea prezintă o verigă
intermediară între individ şi omenire, există interese naţionale; obiectivul fiecărei naţiuni trebuie
să fie dezvoltarea complexă a economiei; în principiul falansterelor, conform căruia pentru
devoltarea societăţii e nevoie de organizaţii, asociaţii voluntare, industriale-agrare, în care munca
să fie organizată în comun ce va uşura condiţiile de viaţă şi de muncă a membrilor societăţii, va
duce la ridicarea productivităţii muncii; cu introducerea asociaţiei “interesele personale vor fi
strîns legate de interesele întregii mase” [vezi: 68, 52].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, socialiştii
utopişti au dezvoltat principiul evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice, a lui F. List,
conform căruia naţiunile trec prin cinci faze principale: sălbatică, păstorală, agrară, agrară-
manufacturială şi agrară-manufacturială-comercială; în principiul stadiilor evoluţiei economice,
conform căruia noi trăim în al cincilea din cele opt stadii ascendente, avînd în urmă Confuzia,

106
Sălbătăcia, Patriarhismul şi Barbaria, iar înainte Garantismul şi Armonia, după care urmează cale
întoarsă în jos, trecereea prin toate stadiile pînă la cel de la început, are loc “trecerea treprtată a
barbarismului în civilizaţie, civilizaţiei – în garantism, garantismului – într-o asociaţie simplă”
[vezi: 69, 32], şi în principiul dezvoltării capitalismului în socialism. Conform acestui principiu
se afirmă caracterul trecător al capitalismului, trecerea lui în societate socialistă, productivistă,
mai echilibrată, fără exploatare, fără proprietate privată, unde va fi lichidată opoziţia dintre sat şi
oraş, muncă fizică şi intelectuală. Munca va fi obligatorie pentru toţi membrii societăţii, va exista
echitate şi armonie socială. Trecerea la etapa superioară a societăţii va avea loc în dependenţă de
cunoştinţele oamenilor. Învăţămîntul va fi forţa motrică a dezvoltării societăţii. Societatea nouă
va fi construită în cadrul unei Europe unificate, cu un parlament unic, cu un guvern al talentelor.
Ea se va întemeia pe marea industrie, va fi bazată pe schimb. Capitalismul trebuie să fie înlocuit
prin socialism asociaţionist, societate formată din asociaţia de producători, fondată pe principiile
justuţiei sociale, celula de bază a căreia va fi falanga. În sistemul nou se va stabili un plan de
lucru clar şi bine gîndit, îndeplinit “pentru îmbunătăţirea existenţei membrilor ei cum în raport
politic, aşa şi moral” [vezi 70, 53]; omenirea se va mişca, “spre un viitor mai bun, la un “secol de
aur” [vezi 71, 273], care se află înainte, dar nu în urmă.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, socialiştii
utopişti au dezvoltat principiul repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă de salariu,
rentă şi profit, a lui D. Ricardo, conform căruia există trei forme de venituri: salariu, rentă şi
profit, ce corespunde celor trei clase în care e divizată societatea; apare lupta de interese între
cele trei clase sociale din economia modernă în domeniul venitului naţional, în principiul
repartiţiei veniturilor după factorii de producţie (de la fiecare după capacităţi, fiecărui după
contribuţia adusă). Conform acestui principiu repartiţia veniturilor trebuie să se efectuieze după
contrubuţia adusă în dependenţă de aportul celor trei factori ce participă la crearea lor: cinci părţi
pentru munca depusă de fiecare cetăţean, patru părţi pentru capitalul adus, şi trei părţi pentru
“competenţă”, talent organizatoric şi tehnic, manifestat de cei mai dotaţi dintre membrii
comunităţii. Aşa o repartiţie a venitului naţional ar stimula producţia, ar pune în concordanţă
drepturile şi responsabilitatea indivizilor în procesul de producţie. Repartiţia trebuie să se
efectuieze numai după muncă, prin intermediul unor magazine de schimb pe baza unor
certificate, numite “bani-muncă”, ce le va permite muncitorilor pentru timpul de muncă cheltuit
în producţie să primească în schimb anumite produse fără intermediul negustorilor. Ei au
formulat la fel şi esenţa principiului repartiţiei beneficului, conform căruia cooperativele de
producţie reparizează beneficiul în trei părţi: unul, care să se adauge la salariu (participarea la
beneficiu), alta, care să formeze un fond de asigurare în caz de invaliditate sau de şomaj, iar

107
ultima, să fie destinată pentru investiţii, pentru modernizarea aparatului de producţie, sporirea
rentabilităţii cooperativelor.
Conducăndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetărilor multilaterale, dezvoltării,
dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii,
observabilităţii, constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile proprietăţii colectiviste,
naţionale: agricole, manufacturile, comerciale etc; diviziunii muncii şi a cooperării forţelor
productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a forţelor productive determinante,
formulate de F. List; “ordinii naturale”, a concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez faire”,
a neamestecului puterii regale în viaţa economică, a fiziocraţilor; naţiunii; evoluţiei naţiunilor, a
fazelor evoluţiei economice; repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă de salariu, rentă
şi profit, a lui D. Ricardo; de principiile proprii: a proprietăţii colectiviste, comune (asocianiste,
socialiste, comuniste ) a pămîntului şi a întreprinderii, diviziunii muncii între personalul tehnic
de specialitate, ingineri şi economişti; intervenţiei statului în economie pentru a limita dreptul de
proprietate privată, a organiza mai bine producţia pe scară naţională, a repartiza mai eficient
produsele muncii; falansterelor; stadiilor evoluţiei economice; dezvoltării capitalismului în
socialism; repartiţiei veniturilor după factorii de producţie (de la fiecare după capacităţi, fiecărui
după contribuţia adusă); repartiţiei beneficiului, de principiul filosofic al libertăţii ca libertate a
spiritului, gîndirii, ca libertate intelectuală a personalităţii, a lui Hegel; socialiştii utopişti au
dezvoltat principiul acumulării bogăţiei pe calea creşterii productivităţii muncii în industrie, a
diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi a lui A. Smith, conform căruia în rezultatul
acumulării sporeşte capitalul comunităţii; valorile create, bunurile materiale ca rezultat al
dezvoltării producţiei, fiind sursă a profitului şi a altor forme de venit, prin investiţii în
particular, în principiul acumulării bogăţiei prin muncă, pe calea organizării economiei pe baze
colectiviste, a industrializării şi planificării ei. Conform acestui principiu acumularea bogăţiei se
realizează pe calea ridicării productivităţii

108
 Fig. Nr. 12 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice a socialismului utopic
unităţii corespon- suficienţei verificării
cunoştinţelor denţei experimentale
so-
proprietăţii colec- diviziunii muncii şi
Proprietăţii
tiviste comune a coperării forţelor
colectiviste,
(asociaţioniste, productive în cadrul
naţionale: socialiste, comu- unei naţiuni, a
cio- agricolă, manu- niste), sociale a unităţii lor naţionale,
facturială, pămîntului şi a forţelor productive
comer-cială, ş.a. aîntreprinderii, a
determinante, a lui
a lui F. List socialiştilor utopişti
F. List
intervenţiei statului în
diviziunii mun- ordinii naturale, economie pentru a
cii între perso- a concurenţei limita dreptul de
cul- nalul tehnic de libere, a liberu- proprietate privată, a
specialitate, lui schimb, a organiza mai bine
ingineri şi laissez-faire, a producţia pe scară
economişti, a neamestecului naţională, a repartiza
socialiştilor puterii regale în mai eficient produsele
utopişti. viaţa economi- muncii, a socialiştilor
că, a fiziocraţilor utopişti

evoluţiei naţiunilor, a
naţiunii , a lui F. falansterelor, fazelor evoluţiei econo-
List a socialiştilor mice, a lui F. List
utopişti
tu-
ra-
stadiilor evoluţiei dezvoltării capi- repartiţiei venitu-rilor
economice, a talismului în între clasele sociale
socialiştilor socialism, a soci- sub formă de
utopişti aliştilor utopişti salariu, rentă şi pro-
fit, a lui D. Riccardo

repartiţiei
beneficiului, a repartiţiei veniturilor după factorii de producţie
le socialiştilor (de la fiecare după capacităţi, fiecărui după
utopişti contribuţia adusă), a socialiştilor utopişti

localităţi şi linearităţii simpli- Sugestiilor

concep- nelocalităţi şi neli- cităţii valorice
nearităţii
tuale

ascensiunii de
obiectivităţii cercetării dezvol-
la abstract la
fi- concret
multilaterale tării

dedublării
întregului în unităţii, analizei şi sintezei
lo-
contrarii

109
 determinismu- libertăţii ca libertate a spiritului, gîndului, ca
so-ficelui şi cauza- libertate intelectuală, a personalităţii, a lui Hegel
lităţii

acumulării bogăţiei pe calea creşterii productivităţii muncii în industrie, a

diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi, a lui A. Smith

general- observa- constructi simet- analitici-

ştiinţifice bilităţii bilităţii riei tăţii

muncii, dezvoltării ştiinţei, tehnicii, industriei, aplicării cunoştinţelor omeneşti, planificări

economiei, formării asociaţiilor de producători, falangelor, dirijării conştiente a economiei,
organizării asociaţiilor muncitoreşti pentru producţie, sprijinite şi controlate de stat.
Principiul acumulării bogăţiei prin muncă, pe calea organizării economiei pe baze
colectiviste, a industrializării şi planificării ei, poate fi apreciat ca principiu local, particular al
concepţiei economice a socialismului utopic. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate
fi considerat principiul extremal al acumulării bogăţiei pe calea organizării economiei pe baze
colectiviste, a industrializării şi planificării ei; care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate
a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor
economice în stări echilibrate. Acest principiu este exremal, filosofic. El include în formă
depăşită şi esenţa principiului local corespunzător, cît şi a principiilor - propiretăţii colectiviste,
naţionale: agricole, manufacturiale, comerciale etc., diviziunii muncii şi a cooperării forţelor
productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a lui F. List, “ordinii naturale”, a
concurenţei libere, a liberului schimb, a “laissez faire”, a neamestecului puterii regale în viaţa
economică, a fiziocraţilor; naţiunii, evoluţiei naţiunilor; a fazelor evoluţiei economice, a lui F.
List, repartizării veniturilor între clasele sociale sub formă de salariu, rentă şi profit, a lui D.
Ricardo, a principiului acumulării bogăţiei prin muncă pe calea creşterii productivităţii muncii în
industrie, a diviziunii muncii, a ponderii lucrătorilor productivi a lui A. Smith, a principiilor
proprii – a productivităţii colectiviste, comune (asocianiste, socialiste, comuniste ) a pămîntului
şi a întreprinderii; a diviziunii muncii între personalul tehnic de specialitate, ingineri şi
economişti; a forţelor productive determinante; intervenţiei statului în economie petnru a limita
dreptul de proprietate privată, a organiza mai bine producţia pe scară naţională, a repartiza mai
eficient produsele muncii; falansterelor: stadiilor evoluţiei economice; dezvoltării capitalismului
în socialism, repartiţiei veniturilor după factorii de producţie (de la fiecare după capacităţi,
fiecărui după contribuţia adusă); repartiţiei beneficiului; a principiului filosofic a libertăţii ca
libertate a spritului, gîndirii, ca libertate intelectuală a personalităţii a lui Hegel.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
socialismului utopic e prezentată în figura Nr. 12. ( p.204-205)

110
 §8. Concepţia economică a socialismului mic-burghez

Ideile principale ale concepţiei economice a socialismului mic-burghez au fost expuse în

lucrările lui J. Ch. J. Sismondi “Noi principii de economie politică sau despre bogăţie în raport
cu populaţia” (1819), “Cercetare asupra instituţiilor popoarelor libere” (1798), “Despre bogăţia
comercială” (1803), “Istoria republicilor italiene” (1804-1818), “Istoria francezilor” (1820-
1844), “Studii de economie politică” (1837-1838) etc.; a lui P. J. Proudhon “Memorii asupra
proprietăţii”(1840), “Sistemul contradicţiilor economice, sau filosofia mizeriei” (1846), “Ideie
generală asupra revoluţiei” (1851), “Despre dreptate în revoluţie şi egalitate” (1855), şi “Despre
capacitatea clasei muncitoare” (1865).
Socialiştii mic-burghezi au privit problemele economice din perspectiva micilor
producători, analizînd diferite laturi ale economiei de piaţă.
La baza concepţiei economice a socialismului mic-burghez a fost pus principul filosofic
al libertăţii senzoriale, a lui L. Feuerbach. Conform acestui principiu numai libertatea senzorială
exprimă adevărul libertăţii spirituale, numai tendinţa spre fericire leagă libertatea cu necesitatea,
face actele necesare dorite, libere, menţionîndu-se importanţa intelectuală a vieţii senzoriale a
individului. Libertatea e analizată ca unitatea omului cu condiţiile în care se manifestă esenţa lui,
ca putere, ca dominaţie asupra circumstanţelor şi relaţiilor în care trăieşte individul.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, reprezentanţii
socialismului mic-burghez au dezvoltat principiul proprietăţii individuale capitaliste a
întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say, conform căruia
în propiretate privată se află pămîntul, capitalul şi forţa de muncă, se admite trei factori de
procuţie, în principiul micii proprietăţi private. Conform acestui principiu mica gospodărire în
agricultură trebuie să fie unită cu mucul meşteşug în industrie. Este neefectivă marea proprietate
privată, folosirea maşinilor şi a inovaţiilor în producere. Proprietatea privată este considerată ca
posesiune familiară şi ereditară, ca forţă motrică a dezvoltării societăţii. Proprietatea privată e
considerată ca “furt”, instrument pentru capitalist de a cîştiga fără muncă. Ea permite
proprietarului de pămînt, bancherilor şi industriaşilor să se scalde în bine. Proprietatea e
considerată mijlocul cel mai bun de apărare a individului de abuzurile din partea statului.
Proprietatea înseamnă libertate.
Conducăndu-se de principiile enumerate, principiul diviziunii muncii între proprietarii
funciari, capitalişti şi muncitori, a lui A. Smith, conform căruia există o diviziune a muncii între
proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, există trei factori de producţie: muncă, capital şi
natură, a fost dezvoltat de socialiştii mic-burghezi în principiul diviziunii muncii între muncitorii
salariaţi şi micii producători, conform căruia există o anumită diviziune a muncii între muncitori:

111
salariaţi şi micii producători; pămîntul şi capitalul (înţeles ca mijloace de producţie) prezintă
factori de producere [vezi 72; 183; 184].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, principiul
intervenţiei statului în economie pentru a limita dreptul de proprietate privată, a organiza mai
bine producţia pe scară naţională, a repartiza mai eficient a produselor muncii, a socialiştilor
utopişti, conform căruia statul trebuie să anuleze dreptul de moştenire, să asigure trecerea
bunurilor respective în proprietatea statului, ca ele să servească întregii societăţi, să ducă la
construirea unei societăţi a oamenilor activi şi harnici, să se ocupe cu administrarea lucrurilor,
orientată la organizarea mai bună a producţiei materiale în interesul întregii societăţi; a fost
dezvoltat de socialiştii mic-burghezi în principiul intervenţiei statului în economie pentru a crea
o ordine în care nimeni nu suferă. Conform acestui principiu “statul trebuie să tindă la aşa
ordine, care ar asigura celui sărac şi celui bogat multţumire, bucurie şi linişte, o aşa ordine la
care nimeni nu suferă” [73, 148], ar exclude discordanţele dintre nevoi şi ofertă, nevoi şi
venituri, săraci şi bogaţi, statul trebuie să nu permită ruinarea micilor producători, să protejeze
valorile spirituale, să nu protejeze pe proprietari.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, reprezentanţii
socialismului mic-burghez au dezvoltat principiul dezvoltării capitalismului în socialism, a
socialiştilor utopişti, conform căruia se afirmă caracterul trecător al capitalismului, trecerea lui în
societate socialistă, productivistă, mai echilibrată, fără exploatare, fără proprietate privată, în
principiul dezvoltării capitalismului într-o societate mutuală. Conform acestui principiu această
societate are o formă de organizare politică şi economică descentralizată este bazată pe
solidaritatea reciprocă dintre producători. Această trecere trebuie să se realizeze pe cale paşnică,
prin reforme, prin schimbarea moravurilor, legislaţiei, prin trecerea marilor întreprinderi în
proprietatea colectivelor respective. Această trecere trebuie să aibă loc cu păstrarea micii
proprietăţi private.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, reprezentanţii
socialismului mic-burghez au dezvoltat principiul “valoare – muncă necesară”, a lui D. Ricardo,
conform căruia la baza valorii stă atît munca vie, cît şi munca materializată în mijloacele de
producţie, cantitatea de muncă se măsoară cu munca necesară (adică cea mai îndelungată), în
principiul valorii constituite. Conform acestui principiu pe piaţă nu este recunoscută întreaga
muncă depusă de toţi producătorii individuali. Există contradicţie dintre valoarea de întrebuinţare
şi valoarea de schimb a mărfurilor. Recunoaşterea reciprocă a valorilor tuturor mărfurilor de
către producătorii solidari ar duce la “constituirea conştientă a valorii”.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, reprezentanţii
socialismului mic-burghez au dezvoltat la fel şi principiul “valoare-cheltuieli de producţie-

112
utilitate”, a lui Say, conform căruia valoarea depinde de chelutielile de producţie, ce determină
oferta, şi de utilitatea, ce determină cererea, în principiul creditului gratuit. Conform acestui
principiu producţia ar trebui să fie organizată de muncitori şi micii producători, cărora trebuie să
li se acorde credite gratuite sau ieftine, ce le-ar permite organizarea mai bună a producţiei lor,
scăderea preţurilor la mărfuri, cumpărarea de ei a uneltelor necesare, organizarea producţiei,
înfăptuind “democraţia industrială”. Aceste credite trebuiau să fie acordate de o “bancă
populară”, ce trebuia să fie creată. Timpul de muncă, cheltuit la fabricarea mărfurilor, urma să fie
exprimat direct cu ajutorul unor bonuri, numiţi “bani-muncă”, deţinătorii cărora puteau
achiziţiona mărfuri de consum necesare.
Conduc[ndu-se de principiile untiăţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetărilor multilaterale, dezvoltării,
dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii,
observabilităţii, constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al libertăţii
senzoriale, a lui L. Feuerbach, de principiile proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii, a
factorilor de producţie (muncă, pământ, capital), a lui Say, diviziunii muncii între proprietarii
funciari, capilişti şi muncitori, a lui Smith; intervenţiei statului în economie pentru a limita
dreptul de proprietate privată, a organiza mai bine producţia pe scară naţională, a repartiza mai
eficient produsele muncii, a construi o societate de oameni activi şi harnici, a administra mai
bine lucrurile în interesul întregii societăţi; dezvoltării capialismului în socialism, a socialiştilor
utopişti; „valoare – muncă necesară”, a lui D. Ricardo; „valoare-cheltuieli de producţie-utilitate”,
a lui Say, de propriile principii: a micii proprietăţi private, a diviziunii muncii între muncitorii
salariaţi şi micii producători; a intervenţiei statului în economie pentru a crea o ordine în care
nimeni nu suferă; dezvoltării capitalismului într-o societate mutuală, valorii constituitive,
creditului gratuit, socialiştii mic-burghezi au dezvoltat principiul egalităţii totale dintre cerere şi
ofertă, a armoniei economice, a lui Say, conform căruia echilibrul economic, stabilit între menaje
şi firme, egalitatea totală dintre cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat, duc[nd la
imposibilitatea crizelor şi a şomajului, în principiul acumulării bogăţiei prin muncă, a acumulării
avuţiei şi a banilor cu precădere în mîinile celor bogaţi, pe calea însuşirii supravalorii. Conform
acestui principiu “munca este unica sursă a bogăţiei” [74, 149]. Există o ruptură dintre proprietate
şi muncă, avuţia şi banii (capitalul), ce se concentrează cu precădere în mîinile celor bogaţi, iar
muncitorilor li lasă numai o mică parte, necesară pentru întreţinerea lor. Munca neplătită a
muncitorilor salariaţi (“supravaloarea”) asigură creşterea veniturilor patronilor. Situaţia
indivizilor şi a diferitor grupe sociale depinde de forţa lor şi influienţa lor economică (cîştigă cei
puternici şi pierd cei săraci) şi nu depinde de anumite legi obiective. În condiţiile inegalităţii de

113
venituri nu e posibil de a realiza pe deplin produsul social. Cererea de mărfuri rămîne în urma
ofertei. Există crize de subconsum. Crizele sunt imanente capitalului. E nevoie de ocupat şi de
problema bunăstării populaţiei. Ea nu trebuie lăsată pe seama concurenţei dintre producători şi
negustori. Statul trebuie să intervină pentru a înlătura discordanţa dintre necesităţi şi ofertă,
necesităţi şi venituri, săraci şi bogaţi.
Principiul acumulării bogăţiei prin muncă, acumulării avuţiei şi a banilor cu precădere în
mîinile celor bogaţi pe calea însuşirii supravalorii, poate fi apreciat ca principiu local, particular,
al concepţiei economice a socialismului mic-burghez. Ca principiu fundamental al acestei
concepţii poate fi considerat principiul extremal al acumulării bogăţiei prin muncă, acumulării
avuţiei şi a banilor cu precădere în mîinile celor bogaţi, pe calea însuşirii supravalorii, care
descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a
stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu este
exremal, filosofic. El include în el în formă depăşită

Fig. Nr. 13 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei

economice a socialismului mic-burghez
suficienţei
unităţii corespon-
verificării
cunoştinţelor denţei
so- experimentale

proprietăţii in-
dividuale capi- diviziunii muncii
micii proprietăţi
taliste, a între- private, a socialiş- între proprietarii
prinderii, a fac- funciari, capitalişti şi
tilor mici-burghezi
torilor de pro-
cio- muncitori, a lui
ducţie (muncă, A. Smith
pămînt, capital),
a lui J. B. Say intervenţiei statului în
economie pentru a
limita dreptul de
proprietate privată, a
diviziunii organiza mai bine intervenţiei
cul- muncii între producţia pe scară statului în
muncitori, naţională, a repartiza economie pentru a
mai eficient produsele crea o ordine în
salariaţi şi micii
muncii, a construi o care nimeni nu
producători,a societate de oameni
socialiştilor suferă, a
activi şe harnici a
mici-burghezi socialiştilor mic-
administra mai bine cu
bunurile în interesul burghezi
tu- întregii societăţi,
socialiştilor utopişti
ra- dezvoltării
capitalismului dezvoltării
capitalismului într-o „valoare-muncă
în socialism, a
societate mutuală,a necesară”,
socialiştilor
socialiştilor mic- a lui D. Ricardo
utopişti
le burghezi

valorii constitui- “valoare-cheltuieli creditului gratuit, a

tive, a socialiştilor de producţie- socialiştilor mic-
mic-burghezi utilitate”, a lui burghezi
J. B. Say
114
 localităţi şi linearităţii şi simpli- sugestiilor
concep- nelocalităţi nelineităţii cităţii valorice
tuale

obiectivităţii ascensiunii de cercetării dezvol-

fi- la abstract la multilaterale tării
concret

lo- dedublării
întregului în unităţii, analizei şi sintezei
so- contrariu

fice egalităţii totale dintre

determinismu- libertăţii senzoriale, cerere şi ofertă, a
lui şi cauza- a lui L. Feuerbach armoniei economice, a
bilităţii lui J. B. Say

general- observa- constructi simet- analitici-

bilităţii bilităţii riei tăţii
ştiinţifice

şi esenţa principiului local corespunzător, cît şi a principiilor: proprietăţii individuale capitaliste a

întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui Say; diviziunii muncii între
proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori a lui Smith; intervenţiei statului în economie pentru a
limita dreptul de proprietate privată, a organiza mai bine producţia pe scară naţională, a repartiza
mai efectiv produsele muncii, a construi o societate de oameni activi şi harnici, a administra mai
bine a lucrurile în interesul întregii societăţi; dezvoltării capitalismului în socialism, a
socialiştilor utopişti; „valoare – muncă necesară”, a lui D. Ricardo; „valoare-cheltuieli de
producţie-utilitate”, a lui Say; a egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei economice, a
lui Say; a principiilor socialiştilor mic-burghezi: a miciii proprietăţi private; a diviziunii muncii
între muncitorii salariaţi şi micii producători; intervenţiei statului în economie pentru a crea o
ordine în care nimeni nu suferă; dezvoltării capitalismului într-o societate mutuală; valorii
cosntituitive; creditului gratuit; principiul filosofic a libertăţii senzoriale, a lui L. Feuerbach.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
socialismului mic-burghez e prezentată în figura Nr. 13 (p. 215-216)

115
 §9. Concepţia economică marxistă

Ideile principale ale concepţiei economice marxiste au fost expuse în lucrările lui K.
Marx “Capitalul”, cu subtitlul “Critica economiei politice”, ce constă din 4 volume : vol I. –
“Procesul de producţie a capitalului” (1867), vol. II – “Procesul de circulaţie a capitalului”
(1885), vol. III – “Procesul de ansamblu al producţiei capitaliste” (1894), vol IV. – “Teoria
asupra plusvalorii” (publicat în anii 1905-1910); “Contribuţii la critica economiei politice”
(1855), “Muncă salariată şi capital” (1847), “Salariu, preţ, profit” (1865), ş.a.
La baza concepţiei economice marxiste a fost pus principiul filosofic al libertăţii ca
cunoaştere a legilor naturii şi ca posibilitate, bazată pe aceste cunoştinţe, de a impune în mod
planic legile naturii de a acţiona pentru atingerea anumitor scopuri, a lui F. Engels. F. Engels a
menţionat că libertatea constă în dominare asupra sa şi asupra naturii exterioare, bazată pe
cunoaşterea necesităţilor naturale. Ea prezintă product necesar al dezvoltării istorice. Libertatea
reală omenească prezintă viaţa în armonie cu legităţile cunoscute ale naturii [vezi 75, 116-117].
Forţele obiective străine, ce dominau pînă acum asupra istoriei, menţiona K. Marx întră sub
controlul însăşi a oamenilor. Şi numai din acest mement oamenii încep pe deplin, conştient,
singuri să-şi creeze istoria lor. Numai atunci cauzele sociale aduse de ei în mişcare vor avea în
măsură preferenţială şi crescîndă acele urmări pe care ei le vor. Aceasta prezintă saltul omenirii
din împărăţia necesităţii în împărăţia libertăţii [vezi 76, 442].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, principiul
proprietăţii colectiviste, comune (asociaţioniste, socialiste, comuniste), sociale a pămîntului şi a
întreprinderii, a socialiştilor utopişti, coform cărora producerea, bazată pe proprietatea
asociaţiilor (cooperativelor industriale pe acţiuni), este în permanentă creştere, duce la lichidarea
mizeriei, asupririi sociale, la repartiţia echitabilă între toţi membrii societăţii; a fost dezvoltat de
K. Marx în principiul prorpietăţii colectiviste comune (asociaţioniste, socialiste, comuniste)
asupra mijloacelor de producţie, a exproprierii şi naţionalizării mijloacelor de producţie.
Conform acestui principiu la baza societăţii viitoare stă proprietatea colectivă (asocianistă)
asupra mijloacelor de producţie. Are loc concentrarea mijloacelor de producere în mîinile
colectivelor, în rezultatul căruia ele încetează de a se prezenta în calitate de proprietate
nemijlocită a lucrătorilor aparte, se prezintă ca forţă a producerii sociale. E necesară exproprierea
capitaliştilor şi naţionalizarea mijloacelor de producţie şi “această expropriere este punctul de
plecare a modului de producţie colectivist. Ţelul acestuia este realizarea exproprierii, şi anume,
în ultimă instanţă, exproprierea tuturor indivizilor de mijloacele de producţie” [vezi 77, 425].
Formele de proprietate, formele economice în cadrul cărora oamenii produc, consumă, fac
schimb, sunt forme trecătoare şi istorice [vezi 78, 606].

116
 Conducîndu-se de principiile enumerate, principiul diviziunii muncii, a cooperării
forţelor productive în cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a forţelor producătoare
determinante, a lui F. List, conform căruia numai diviziunea muncii şi cooperarea forţelor
productive în cadrul naţiunii poate asigura un nivel înalt de bunăstare şi putere, posesiune
durabilă a bunurilor spirituale, sociale şi materiale; industria este forţa principală productivă a
societăţii faţă de resursele naturale, ştiinţă, tehnică, poziţie geografică ş.a.; naţiunea îşi trage
energia productivă din forţele spirituale şi fizice ale indivizilor, din instituţiile sale civile şi
politice, din fondul natural pus la dispoziţia sa sau din instrumentele care le găsesc în posesia sa
şi care ele însăşi sunt produsele materiale ale eforturilor spirituale şi fizice anterioare; a fost
dezvoltat de K. Marx în principiul diviziunii sociale a muncii, a cooperării forţelor productive în
cadrul societăţii, a forţei producătoare determinante. Conform acestui principiu “dezvoltarea
forţei productive a muncii … poate să depindă de progresele producţiei intelectuale, anume ale
ştiinţelor naturii şi ale aplicaţiilor acestora” [vezi 79, 96]. „Forţa socială, adică forţa de producţie
multiplicată, care ia naştere din colaborarea diferiţilor indivizi … însăşi colaborarea … trece
printr-un şir de faze şi treprte de dezvoltare specifice, care sunt nu numai îndreptate de voinţa şi
de activitatea oamenilor, depind de voinţa şi comportarea oamenilor, ci dirijează chiar această
voinţă şi activitate” [80, 31].
„Clasa, care este forţa materială dominantă a societăţii este totodată şi forţa ei spirituală
dominantă … Diviziunea muncii … se manifestă a cum lafel şi în mediul clasei dominante sub
forma deviziunii muncii materiale şi spirituale” [81, 144]. Diviziunea muncii implică şi
diviziunea condiţiilor de muncă, a uneltelor şi materialelor şi odată cu aceasta are loc fărămiţarea
capitalului acumulat între diferiţi proprietari şi „astfel şi prin aceasta separarea capitalului şi a
muncii “[vezi 82, 66], “acea dezvoltare a forţei productive se reduce întotdeauna, în ultma
instanţă, la caracterul social al muncii puse în acţiune, la diviziunea muncii în sînul societăţii la
dezvoltarea muncii intelectuale” [83, 96-97].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, principiul
autoreglării pieţei, echilibrului economic, al “mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă
efectivă de organizare a vieţii economice, a lui A. Smith, conform căruia din asocierea
intereselor particulare egoiste ale indivizilor rezultă un echilibru în ansamblu al economiei,
printr-un anumit cadru instituţional mecanismul impersonal al pieţei permite armonizarea
intereselor individuale; dezvoltarea societăţii e determinată de acţiunea legilor economice
neschimbate în timp şi spaţiu (şi nu de voinţa oamenilor); în condiţiile capitalismului
concurenţial, a liberului schimb, a libertăţii economice a agenţilor economici, a concurenţei
libere şi perfecte are loc reglarea automată a economiei prin forţele liberei concurenţe; există o
“mînă” invizibilă, datorită căreia interesele şi planurile individuale ale oamenilor sunt îndreptate

117
în direcţia cea mai convenabilă intereselor întregii societăţi, a fost dezvoltat de K. Marx şi F.
Engels în principiul ordinii sociale, a rolului determinant al producţiei materiale, a economiei, în
viaţa politică a societăţii, conform căruia “orişice putere socială şi orişice impunere politică este
condiţionată de condiţiile materiale existente şi în rolului determinant a producţiei materiale, a
economiei în viaţa socială, conform căruia economia se face prin oameni, prin voinţa şi dorinţa
lor; condiţiile vieţii materiale determină caracterul moralei, al ideilor, conştiinţei, al instituţiilor
politice şi ideologice. K. Marx şi F. Engels menţionau: “Oamenii, dezvoltînd producţia lor
materială şi comunicarea lor materială, schimbă de rînd cu această realitate a sa lafel şi gîndirea
sa şi productele gîndirii sale” [84, 25]. În alt loc ei scriu: “Aceiaşi oameni, care stabilesc relaţii
sociale corespunzător dezvoltării producţiei lor materiale, crează la fel principii, idei şi categorii
corespunzătoare relaţiilor lor sociale. Astfel, aceste idei, aceste categorii sunt lafel de puţin
veşnice, ca şi relaţiiile pe care le exprimă. Ele prezintă producte istorice şi trecătoare” [vezi: 85
133].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, principiul “
valoare – muncă necesară”, a lui D. Ricardo, conform căruia la baza valorii stă atît munca vre, cît
şi munca materializată în mijloacele de producţie, valoarea se măsoară cu munca necesară (adică
cea mai îndelungată), a fost dezvoltat de K. Marx în principiul “valoare – muncă socialmente
necesară”. Conform acestui principiu “procesul muncii … este activitate finalist orientată pentru
crearea valorilor de întrebuinţare”( 86, 195]. Valoarea mărfii este determinată de timpul de
muncă nu individual, dar “socialmente necesar”, necesar pentru producerea unei oarecare valori
de întrebuinţare în condiţiile producerii existente, cu un nivel mediu. Valoarea este creată prin
munca abstractă a omului (cheltuieli fizice şi intelectuale, depuse la producerea mărfii). Mărimea
valorii e determinată de munca socialimente necesară (timpul cheltuit de majoritatea
producătorilor). Preţul în societatea contemporană oscilează nu în jurul valorii, dar în jurul
preţului de producţie egal cu cheltuielile de producţie plus profitul mediu. Pe baza acestui
principiu el a formulat şi esenţa principiului plusvalorii. Conform acestui principiu proprietarul
mijloacelor de producţie însuşeşte o parte a valorii, creată de muncitorul salariat, adică diferenţa
dintre valorea muncii şi valoarea forţei de muncă, numită plusvaloare, dintre ceea ce crează
muncitorii şi cea ce primesc în schimb de la patroni (salariul). Salariul constituie preţul forţei de
muncă şi nu prezintă echivalentul valorii muncii prestate de muncitor. Ca forme concrete a
plusvalorii sunt profitul (patronilor), dobînda (banchirilor) şi renta (propriterarilor de pămînt).
Tendinţa micşorării relative a capitalului variabil, ce prezintă un izvor al plusvalorii, aduce după
sine şi tendinţa de scădere a ratei medii a profitului, menţionează K. Marx. El scrie: Producerea
capitalistă ce este în esenţă producerea plusvalorii prin absorbţia supramuncii; calea lungirii zilei
de muncă duce nu numai la ofelirea forţei de muncă omeneşti de la care se iau condiţiile morale

118
şi fizice normale de dezvoltare şi activitate. Ea duce la istovirea prematură şi distrugerea însăşi a
forţei de muncă [vezi 87, 179].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, principiul
diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo,
conform căruia putem vorbi de existenţa anumitor avantaje, a fost dezvoltat de K. Marx în
principiul diviziunii internaţionale a muncii, a schimbului neechivalent dintre ţările dezvoltate
inegal din punt de vedere economic. Conform acestui principiu schimbul neechivalent dintre
ţările inegal dezvoltate din punct de vedere economic duce la faptul că ţările mai puţin
dezvoltate, cu profil preponderent agrar, pierd în schimburile internaţionale, nu pot recupera
toată munca cheltuită, în timp ce ţările dezvoltate, în fond ce au profil industrial, cîştigă, vînd
mărfuri industriale pentru care au cheltuit mai puţină muncă, cumpărînd mărfuri agrare pentru
care s-au cheltuit mai multă muncă. Are loc exploatarea ţărilor agrare de către ţările industriale.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, K. Marx a
dezvoltat principiul evoluţiei capitlismului în socialism, formulat de socialiştii-utopişti, conform
căruia se afirmă caracterul trecător al capitalismului, trecerea lui în societate socialistă-
productivistă, mai echilibrată, fără exploatare, fără proprietate privată, în principiul transformării
dialectice a socialismului în comunism. Conform acestui principiu capitalismul, avînd la bază
tendinţa de scădere a ratei medii a profitului, ca urmare a scăderii relative a capitalului variabil,
ca societate unde toate funcţiile ei “se află în slujba capitalistului şi contribuie la binele lui” [ 88,
266], capitalismul e sortit pieirii. El va fi îlocuit prin societatea comunistă, bazată pe proprietatea
colectivă, unde lipseşte exploatarea, ce are ca fază inferioară socialismul, unde repartiţia
bunurilor materiale va avea loc după muncă, va exista statul la început sub forma dictaturii
proletariatului, trecîndu-se apoi la repartiţia bunurilor materiale după necesităţi. Noua societate
va trebui să fie mai democratică, mai umană, creînd condiţii favorabile pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi trai a majorităţii populaţiei. Menţionînd că “forţa materială trebuie să fie
răsturnată tot cu o forţă materială” [89, 422], K. Marx consideră că această forţă revoluţionară
este proletariatul, ce înlocuieşte o societate cu o economie modernă de piaţă cu o alta, ce are o
formă de organizare economică socială, la baza căreia stă proprietatea comună asupra
mijloacelor de producţie, descoperind “legea dezvoltării istoriei umane”[vezi: 90, 350].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, K. Marx a
dezvoltat principiul repartţiei produsului social (şi circulaţiei lui) între clasele sociale, a
reproducţiei simple materiale, a fiziocraţilor, coform căruia există anumite fluxuri economice
între clasele sociale existente; datorită plăţii rentei de către fermieri proprietarilor de pămînt
întregul “produs net”, ca diferenţă dintre preţ şi cheltuieli, ajunge în proprietatea acestora din
urmă; clasa fermierilor şi clasa sterilă numai îşi recuperează cheltuielile de producţie, creînd

119
condiţii pentru realizarea procesului de producţie; impozitul pentru asigurarea de venituri statului
e plătit de proprietarii funciari din “produsul net” însuşi; în principiul repartţiei venitului
naţional, a reproducţiei capitalului social. Conform acestui principiu utilizarea mărfii forţei de
muncă duce la crearea plusvalorii. “Posesorul banilor numai în acel caz poate transforma banii
lui în capital, dacă va găsi pe piaţa mărfurilor muncitorul liber”[vezi: 91, 179].Se manifestă
tendinţa de scădere a ratei profitului în legătură cu creşterea compoziţiei organice a capitalului.
În sistemul repartiţiei venitului naţional propriu economiei moderne de piaţă există inegalităţi ce
generează dereglări, crize, în desfăşurarea reproducţiei sociale. În economia modernă de piaţă se
manifestă crize economice periodice.
Conducăndu-se de principiile untităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei
verificării experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii,
sugestiilor valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetărilor multilaterale,
dezvoltării, dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi
cauzalităţii, observabilităţii, constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al
libertăţii ca cunoaştere a legilor naturii şi ca posibilitate, bazată pe aceste cunoştinţe, de a impune
în mod planic legile naturii, de a acţiona pentru atingerea anumitor scopuri, a lui F. Engels; de
principiul proprietăţii colectiviste, comune (asocianiste, socialiste, comuniste) a pămîntului şi a
întreprinderii, a socialiştilor utopişti, a diviziunii muncii, a cooperării forţelor productive în
cadrul unei naţiuni, a unităţii lor naţionale, a forţelor producătoare determinante, a lui F. List, de
principiul autoreglării pieţei, a echilibrului economic, al “mînii invizibile”, a concurenţei
perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii economice, a lui A. Smith, „valoare – muncă
necesară”, a lui D. Ricardo; diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul
exterior, a lui D. Ricardo; a dezvoltării capitalismului în socialism, a socialiştilor utopişti;
repartiţiei produsului social (şi circulaţiei lui) între clasele sociale, a reproducţiei simple
materiale, a fiziocraţilor; de principiile proprii – proprietăţii colectiviste, comune (asocianiste,
socialiste, comuniste) asupra mijloacelor de producţie, a exproprierii şi naţionalizării mijloacelor
de producţie; a diviziunii sociale a muncii, a cooperării forţelor productive în cadrul societăţii, a
forţei producătoare determinante; ordinii sociale, a rolului determinant al producţiei materiale, a
economiei în viaţa politică a societăţii, rolului determinant a producţiei materiale, a economiei în
viaţa socială; „valoare – muncă socialmente necesară”; plusvalorii; diviziunii internaţionale a
muncii, a schimbului neechivalent dintre ţările dezvoltate inegal din punct de vedere economic;
transformării dialectice a socialismului în comunism; repartiţiei venitului naţional, a reproducţiei
capitalului social, K. Marx a dezvoltat la fel şi principiul acumulării avuţiei şi a banilor cu
precădere în mîinile celor bogaţi pe calea însuşirii supravalorii, a socialiştilor mic-burghezi,
conform căruia există o ruptură dintre proprietate şi muncă; avuţia şi banii (capitalul) ce se

120
concentrează cu precădere în mîinile celor bogaţi, iar muncitorilor li se lasă numai o parte
necesară pentru întreţinerea lor, munca neplătită a muncitorilor salariaţi (“supravaloarea”)
asigură creşterea veniturilor patronilor; în principiul acumulării avuţiei pe calea ridicării forţei
producătoare a muncii, acumulării capitalului ca acumulare a unei părţi a plusvalorii,
transformate în capital, şi ca concentrare a micilor întreprinderi în mîina marilor producători.
Conform acestui principiu acumularea avuţiei are loc pe calea ridicării forţei producătoare a
muncii, înţeleasă ca “orişice în genere schimbare în procesul muncii, ce reduce timpul de muncă
social necesar pentru producerea mărfii date, astfel ca o cantitate mai mică de muncă capătă
capacitatea de a produce o cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare” [vezi:92, 325].
Capitalul ia naştere, se înmulţeşte din plusvaloarea ce se acumulează şi concentrarea micilor
întreprinderi în mîina marilor producători, şi “miciodată nu trebuie de uitat că producerea …
plusvalorii este scopul nemijlocit şi motivul determinant al producerii capitaliste” [vezi: 93,
267], că “scopul capitalului nu este satisfacerea nevoilor, ci producerea de profit” [vezi: 94,256].
Capitalul prezintă componenta esenţială a bogăţiei ţării, factor a creşterii ei. Capitalul prezintă
valoare acumulată ce aduce o creştere a valorii, valoare, ce conţine în sine plusvaloarea.
Principiul acumulării avuţiei pe calea ridicării forţei producătoare a muncii, acumulării
capitalului ca acumulare a unei părţi a plusvalorii transformate în capital şi ca concentrare a
micilor întreprinderi în mîna marilor producători, poate fi apreciat ca principiu local, particular,
al concepţiei economice marxiste. Ca principiu fundamental al acestei concepţii poate fi
considerat principiul exremal al acumulării avuţiei pe cale ridicării forţei producătoare a muncii,
acumulării capitalului ca acumulare a unei părţi a plusvalorii, transformate în capital şi ca
concentrare a micilor întreprinderi în mîina marilor producători, care descrie schimbarea stărilor
slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise,
neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu este extremal, filosofic.
El include în formă depăşită şi esenţa principiului local corespuzător, cît şi a principiului
filosofic al libertăţii ca cunoaştere a legilor naturii şi ca posibilitate, bazată pe aceste cunoştinţe,
de a impune în mod planic legile naturii, de a acţiona pentru atingerea anumitor scopuri, a lui F.
Engels, a principiilor proprietăţii colective, comune (asociaţioniste, socialiste, comuniste) a
pămîntului şi a întreprinderii, a socialiştilor utopişti, diviziunii muncii, a cooperării forţelor
productive în cadrul unei naţiuni, unităţii lor naţionale, a forţelor producătoare determinante, a
lui F. List, autoreglării pieţii, a echilibrului economic, al “mîinii invizibile”, a concurenţei
perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii economice, a lui A. Smith, „valoare – muncă
necesară”, a lui D. Ricardo; dezvoltării capitalismului în socialism, a socialiştilor utopişti;
diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo;
repartiţiei produsului social (şi circulaţiei lui) între clasele sociale, a reproducţiei simple

121
materiale, a fiziocraţilor; acumulării avuţiei şi a banilor cu precădere în mîinile celor bogaţi pe
calea însuşirii supravalorii, a socialiştilor mic-burghezi, şi a principiilor proprii – a proprietăţii
colectiviste comune (asociaţioniste, socialiste, comuniste) asupra mijloacelor de producţie, a
exproprierii şi naţionalizării mijloacelor de producţie; a diviziunii sociale a muncii, a cooperării
forţelor productive în cadrul societăţii, a forţei producătoare determinante; a ordinii sociale, a
rolului determinant a producţiei materiale, a economiei, în viaţa politică a societăţii; „valoare –
muncă socialmente necesară”; plusvalorii; diviziunii internaţionale a munci, a schimbului
neechvalent dintre ţările dezvoltate inegal din punct de vedere economic; transformării dialectice
a capitalismului în comunism; repartiţiei venitului naţional, a reproducţiei capitalului social.
Astfel, cu formularea principiilor generale principiile particulare, ce servesc ca un fel de
suporturi, după construcţie dispar, se includ în ultimele în formă depăşită.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice
marxiste e prezentată în figura Nr. 14, (p. 234-235)

122
 Capitolul V. Matricea principiilor metodologice, rolul ei în geneza concepţiilor economice
neclasice

Examinînd rolul matricii principiilor metodologice în apariţia şi dezvoltarea concepţiilor

economice neclasice analizei vor fi supuse: 1) concepţia economică neoclasică (marginalistă); 2)
concepţia economică a instituţionalismului; 3) concepţia economică keynesistă; 4) concepţia
economică neokeynesistă; 5) concepţia economică neoliberalistă.

§1. Concepţia economică neoclasică (marginalistă)

În jumătatea a doua a secolului XIX şi, în special, la hotarul dintre secolul XIX şi secolul
XX, a avut loc trecerea la ştiinţa nouă, neclasică. În matematică, de exemplu, în locul geometriei
euclidiene apare geometria neeclidiană; în fizică - în locul fizicii clasice apare fizica neclasică.
Aşa schimbări au avut loc şi în ştiinţa economică, ce a trecut de la ştiinţa economică clasică la
ştiinţa economică neclasică. Are loc şi schimbarea paradigmei ştiinţei economice clasice.
Accentul în ştiinţa economică neclasică se pune nu pe evidenţierea momentelor raţionale,
obiective a dezvoltării cunoaşterii economice, dar pe evidenţierea factorilor subiectivi,
neraţionali, se analizează probleme legate de consum şi tehnicile de studiere a pieţei.
Ideile principale ale concepţiei economice neoclasice (marginaliste) au fost expuse în
lucrările lui W.St.Jevons “Teoria economiei politice” (1871); C.Menger “Bazele economiei
politice”, “Cercetări asupra metodei în ştiinţele sociale”, mai ales în “Economia politică” (1883);
L.Walras “Principiul unei teorii matematice a schimbului” (1877), “Elemente de economie pură
sau teoria bogăţiei sociale” (1874), A.Marshall “Teoria pură a comerţului internaţional” (1879),
“Teoria pură a valorilor interne” (1879, 1930), “Principii de economie” (1890), “Industrie şi
comerţ” (1919), “Bani, credit şi comerţ” (1923); J.B.Clark “Repartiţia bogăţiei” (1899);
“Probleme esenţiale ale teoriei economice” (1907); E.Bohm-Bawerk “Istoria şi critica teoriilor
despre dobîndă şi capital” (1884), “Teoria pozitivă a capitalului” (1889), V.Pareto “Curs de
economie politică” (1896-1897), “Manual de economie politică” (1901); F.G.Edgewarth
“Psihologia matematică” (1881), “Măsurarea schimbului în valoarea banilor” (1887-1889) ş.a.
În cadrul neoclasicismului se deosebesc aşa şcoli, ca: 1)Şcoala psihologică, ce a pus
accent pe aprecierile subiective ale agenţilor economici, iar explicarea fenomenelor economice o
bazau pe relaţiile de cauzalitate dintre aceste aprecieri şi mecanismul de funcţionare a economiei
moderne de piaţă; aici deosebim, în primul rînd, şcoala austriacă sau vieneză, reprezentată de
C.Menger, E.Bohm-Bawerk ş.a. şi şcoala nord-americană, reprezentată de J.B.Clark; cît şi 2)
şcoala matematică, ce aplică calculul marginal, metode matematice în cercetarea economică, aşa

123
ca şcoala de la Lausanne (Elveţia), reprezentată de L.Warlas, V.Pareto ş.a. A existat la fel şi
şcoala de la Cambridge, reprezentată de W.Jevons şi A.Marshall, ce putea fi în egală măsură
atribuită cum la şcoala psihologică, aşa şi la cea matematică.
Neoclasicii, ca şi clasicii liberali, aveau la bază aşa principii comune, ca: a “ordinii
naturale”, la care se supune viaţa economică; economia de piaţă considerată ca cea mai reuşită
formă de organizare a vieţii economice, bazată pe proprietatea privată; a “mîinii invizibile”, a
automatismului funcţionării economiei de piaţă; a nonintervenţiei statului în economie; a
profitului ca forţă motrice a dezvoltării economice; a concurenţei ca factor al progresului
economic.
Dar neoclasicii analizau nu obiectele, ci subiectele (oamenii), psihologia agenţilor
economici. Ei porneau nu de la producţie, dar de la consum, analizînd celelalte sfere ale
activităţii economice. Utilitatea din factor secund, dependent de raţiune, în concepţia lui J.B.Say,
a devenit ca factor prim, independent de raţiune în concepţia neoclasicilor. Dacă clasicii
considerau, că activitatea economică e determinată de anumite legi obiective şi

Fig. Nr. 14 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei

economice marxiste
unităţii corespon- suficienţei verificării
cunoştinţelor denţei experimentale
so-

proprietăţii colec-
proprietăţii colecti- diviziunii muncii, a
tiviste comune
viste comune (asoci- cooperării for-ţelor
(asociaţioniste,
socialiste, comu- aţioniste, socialiste, productive în
niste), sociale a comuniste) asupra cadrul unei naţiuni,
pămîntului şi a mijloacelor de pro- a unităţii lor
întreprinderii, a ducţie, a expropri- naţionale, a forţelor
socialiştilor erii şi naţionalizării producătoare de
utopişti mijloacelor de pro- terminante, a lui F.
cio- ducţie, a lui K. Marx
List

diviziunii soci- autoreglării pie- ordinii sociale, a rolului

ale a muncii, a ţei, echilibrului determinant al
cul- cooperării for- economic, al producţiei materiale, a
ţelor productive “mîinii invizi- economiei în viaţa
în cadrul bile”, a concu- politică a societăţii, a
societăţii, a for- renţei perfecte ca lui K. Marx şi F. Engels
ţelor producătoa- formă efectivă de
re determinante, organizare a
a lui K. Marx vieţii economice,
tu- a lui A. Smith

rolului deter-
minant a produ- „valoare-muncă “valoare-muncă
cţiei materiale, a necesară”, socialmente necesară”,
economiei în a lui a lui K. Marx
viaţa socială, a D. Ricardo
lui K. Marx şi
F. Engels

124
ra-
Plusvalorii, a lui diviziunii diviziunii
K. Marx internaţionale a internaţionale a
muncii, a muncii, a schimbului
avantajelor neechivalent dintre
relative ţările dezvoltate
în comerţul neegal din punct de
exterior, vedere economic, a lui
a lui D. Ricardo K. Marx

dezvoltării
capitalismului transformării dialectice a socialismului în
în socialism, a comunism, a lui K. Marx
socialiştilor
utopişti
repartiţiei repartiţiei
produsului venitului
social (şi naţional, a
circulaţia lui) reproducţiei
între clasele
le sociale, a
capitalului
reproducţiei social, a lui
simple K. Marx
materiale, a
fiziocraţilor
concep-
localităţi şi linearităţii şi simpli- Sugestiilor
tuale nelocalităţi nelinearităţii cităţii valorice

ascensiunii de
obiectivităţii la abstract la cercetării dezvol-
fi- concret multilaterale tării

lo- dedublării unităţii analizei şi sintezei

întregului în
contrarii
libertăţii ca cunoaştere a legilor naturii şi ca
so- posibilitate, bazată pe aceste cunoştinţe de a
determinismu- impune în mod planic legile naturii de a
lui şi cauza- acţiona pentru atingerea anumitor scopuri, a
lităţii lui F. Engels

fice acumulării avuţiei şi a banilor cu precădere în mîinile celor

bogaţi pe calea însuşirii supravalorii, a socialiştilor

general- observa- constructi simet- analitici-

ştiinţifice bilităţii bilităţii riei tăţii

universale, apoi neoclasicii puneau accent pe momentul subiectiv al vieţii economice, studieau
înclinaţiile şi gusturile oamenilor, preferinţele, dorinţele lor, numindu-le ca adevărate motivaţii
ale activităţii economice. Neoclasicii au efectuat trecerea la psihologia consumatorului, la
realizarea unor aprecieri subiective ale agenţilor economici, săvârşind o revoluţie în gîndirea
economică. Neoclasicii au înfăptuit o îmbinare dintre psihologie şi matematică, realizată sub

125
forma calculului marginal, atrăgând atenţia la probleme de interes imediat de microanaliză
statică.
La baza concepţiei economice a neoclasicismului (marginalismului) a fost pus principiul
filosofic al libertăţii voinţei, al lui A.Shopenhauer, conform căruia voinţa prezintă un început
prim şi absolut al lumii, orişice forţă din natură, e considerată ca independentă de controlul din
partea raţiunii, ca vrere liberă de la orişice scopuri, exprimă faptul, că nici un lucru în lume n-are
cauze a existenţei sale necondiţionate şi în genere, obiectul şi subiectul în sine nu se deosebesc
unul de altul, fiindcă în sine ele prezintă voinţa, care se cunoaşte pe ea însăşi [1; 116; 159; 144;
186; 171].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, neoclasicii au
dezvoltat principiul proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii a factorilor de producţie
(muncă, pămînt, capital), a lui J.B.Say, conform căruia proprietatea privată prezintă formă
predominantă de proprietate, concentrându-se în mîinile unui număr tot mai redus de proprietari,
în principiul proprităţii private asupra bunurilor economice. Conform acestui principiu, forma
predominantă de proprietate este proprietatea asupra bunurilor (produselor) economice, bunurile
economice fiind în cantităţi limitate, care pot fi obţinute numai dând ceva, un alt bun economic,
sau bani în schimbul lor [2, 156], spre deosebire de bunurile libere, ce se găsesc în cantităţi
nelimitate.
Conducîndu-se de principiile enumerate, neoclasicii au dezvoltat şi principiul diviziunii
muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, între diferiţi factori de producţie, a lui
A.Smith, conform căruia există o diviziune a muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi
muncitori, există trei factori de producţie: muncă, capital şi natură; în principiul diviziunii
muncii între diferiţi factori de producţie, a industrializării, a progresului nelimitat al tehnologiilor
în producţia materială. Conform acestui principiu are loc diviziunea muncii între diferiţi agenţi şi
factori de producţie: proprietari de pămînt, capitalişti, muncitori, întreprinzători, organizatori ai
producţiei. Există diferiţi factori de producţie: munca, natură (pămănt, resurse naturale), capital,
întreprinzători, organizatori ai producţiei, şi fiecare factor de producţie trebuie să fie remunerat
după aportul lui în crearea bunurilor economice [3,93], să fie mobil, perfect, să treacă liber dintr-
o ramură în alta. Se presupune caracterul limitat al factorilor de producţie, a bazei de resurse, cît
şi faptul, că noile tehnologii vor stimula exploatarea resurselor de ambianţă economică generală
încă neatinse. Este necesară activizarea fondurilor de producţie, industrializarea, cooperarea
dintre serviciile productive ale forţelor şi factorilor de producţie folosiţi.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, neoclasicii au
dezvoltat la fel şi principiul autoreglării pieţii, a libertăţii economice; a “mîinii invizibile”, a
concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii omeneşti, a nonintervenţiei statului

126
în economie, intervenţiei numai pentru a fixa rata maximală a dobînzii, a menţine monopolul
numai asupra unui domeniu de activitate economică, a lui A.Smith, conform căruia dezvoltarea
societăţii e determinată de acţiunea legilor economice neschimbate în timp şi spaţiu (şi nu de
voinţa oamenilor); printr-un cadru instituţional mecanismul impersonal al pieţei permite:
armonizarea intereselor individuale în condiţiile liberului schimb, a concurenţei libere şi
perfecte, reglarea automată a economiei prin forţele liberei concurente; există o “mîină
invizibilă”, datorită căreia interesele şi pasiunile individuale ale oamenilor sunt îndreptate în
direcţia cea mai convenabilă intereselor întregii societăţi, sunt inutile măsurile de intervenţie a
statului în economie, reducînd rolul statului numai la fixarea ratei maximale a dobînzii, în
principiul autoreglării pieţei, a concurenţei pure şi perfecte, a intervenţiei strict limitate a statului
cu scopul de a proteja şi coordona dezvoltarea economiei, de a experimenta şi folosi toate
tehnologiile. Conform acestui principiu, în condiţiile concurenţei pure şi perfecte, “preţul de
vînzare a productelor este egal cu cheltuielile exprimate în serviciile de producere” [4, 194];
piaţa se autoregulează prin atingerea: atomicităţii participanţilor la tranzacţii; omogenităţii
produselor, datorită cărui fapt este indiferent de la cine cumperi; fluidităţii pieţei, întoarcerea
liberă pe piaţă a marilor producători; mobilităţi perfecte a factorilor de producţie, trecerea liberă
a lor dintr-o ramură în alta în scopul obţinerii profitului mai mare; transparenţei pieţei, prin
posedarea de către agenţii economici a informaţiei necesare, ce se asigură prin intervenţia strict
limitată a statului în economie cu scopul de a proteja şi coordona dezvoltarea economică, de a
experimenta şi folosi toate tehnologiile. Există interdependenţă dintre diferite pieţe: piaţa
produselor (crearea de produse pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor) piaţa serviciilor
productive (furnizate de muncă, pământ şi capital) şi factorii de producţie; există o
interdependenţă dintre preţurile tuturor categoriilor de bunuri din diferite domenii ale activităţii
economice; proporţiile dintre factorii de producţie şi pieţe asigură pentru toţi oamenii belşug şi
bunăstare.
În baza aceluiaşi principiu neoclasicii au formulat esenţa principiului concurenţei
imperfecte, a luptei agenţilor economici pentru supravieţuire, conform căruia în condiţiile
capitalismului monopolist poate avea loc pe piaţă o concurenţă imperfectă. În condiţiile de
monopol preţul e influenţat de acel care deţine monopolul. Între agenţi economici, întreprinzători
are loc o luptă de concurenţă privitor la aprovizionarea cu factori de producţie (materii prime,
energie etc.), cît şi privitor la pieţele de desfacere a produselor şi de plasare a capitalurilor
disponibile, “aşteptarea profitului de către capitalist de rînd cu munca... intră în cheltuielile reale
ale producţiei” [5, 21- 22]. Are loc o luptă pentru supravieţuire, în care învinge cel mai puternic,
care este în stare să se adapteze mai bine la condiţiile existente.

127
 Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, neoclasicii au
dezvoltat principiul individului, a agentului economic, a lui A.Smith, conform căruia situaţia
individului, agentului economic, mărimea venitului ce îl poate obţine, sunt determinate de
aprecierea lui la o clasă sau alta, individul e limitat în activitatea sa de cadrul clasei din care face
parte, în principiul individului ca producător şi consumator, a întreprinzătorului, a
comportamentului efectiv al agenţilor economici, al hedonismului. Conform acestui principiu, în
calitate de individ erau consideraţi producătorii şi consumatorii, iar de agenţi economici -
individul şi întreprinderea. Întreprinzătorul are rolul esenţial în adoptarea deciziilor economice,
alocarea raţională, eficientă a resurselor; pe piaţa serviciilor el apare în calitate de cumpărător de
factori de producţie, iar pe piaţa produselor - în calitate de vînzător de bunuri finale şi
intermediare, astfel ca numărul bunurilor prezente şi intensitatea consumului individual [6, 40-
41] influenţează utilitatea finală a bunurilor economice, accentul punîndu-se pe psihologia
individului, pe maximizarea satisfacţiilor sau plăcerilor ce trebuie să fie realizate cu un efort cât
mai mic în fiecare ansamblu de condiţii exterioare.
Conduăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, principiul
“valoare-muncă” a lui A.Smith, conform căruia valoarea se formează după cantitatea de muncă
vie consumată la producerea bunurilor; ea este etalonul după care se compară valoarea tuturor
mărfurilor în orişice situaţie, munca crează valoarea în toate ramurile producţiei, a fost dezvoltat
de neoclasici în principiul “valoare-utilitate marginală”. Conform acestui principiu valoarea unui
bun oarecare prezintă o apreciere subiectivă dată de pe poziţiile nevoilor individului, astfel că
utilitatea fiecărei unităţi de bun este diferită. Mărimea valorii depinde de importanţa
necesităţilor care trebuiesc satisfăcute, de proprietăţile concrete ale bunului dat, la fel şi de
cantitatea lui. Izvorul valorii trebuie căutat în gusturile, necesităţile, dorinţele, aprecierile
subiective ale consumatorului. Valoarea prezintă o judecată pe care subiecţii economici o aplică
asupra bunurilor de care ei pot dispune pentru a-şi menţine viaţa şi bunăstarea. Valoarea unui
bun e determinată de utilitatea marginală, care “coincide cu acea utilitate, pe care o aduce ultima
unitate a acestui bun; şi ultimul bun trebuie să satisfacă cele mai puţin importante cerinţe” [7 40].
Intensitatea dorinţei de a poseda un bun oarecare discreşte pe măsura satisfacerii necesităţilor
corespunzătoare. Valoarea bunului omogen se determină de utilitatea minimală, pe care o are
ultima unitate de rezervă [8, 76]. Utilitatea ultimei subdiviziuni consumate este mult mai mică
decît utilitatea primei subdiviziuni consumate din bunul corespunzător. Mărimea utilităţii
marginale este în raport direct proporţional atît cu intensitatea necesităţilor care trebuie
satisfăcute, cît şi cu raritatea bunurilor menite să satisfacă aceste trebuinţe.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, neoclasicii au
dezvoltat principiul “valoare-cheltuieli de producţie-utilitate”, a lui J.B.Say, conform căruia

128
valoarea depinde de cheltuielile de producţie, ce determină oferta şi de utilitate, ce determină
cererea, în principiul „preţ-cheltuieli de producţie - utilitate marginală”. Conform acestui
principiu mărimea preţului unui bun este determinată de utilitatea marginală a bunului
corespunzător şi de cheltuielile de producţie. Preţul pe care este predispus să-l plătească
cumpărătorul, depinde de utilitatea marginală a bunului respectiv. Vînzătorul este predispus să
fixeze preţurile la mărimea cheltuielilor de producţie, stabilindu-se independente de cerere şi
ofertă. Preţul constituie cheltuielile de producţie “pe care trebuie de plătit pentru oferta cuvenită
a sforţărilor şi riscurilor necesare pentru producerea mărfii date, sau, cu alte cuvinte, preţul
acestei oferte” [9, 22]. Are loc mişcarea (oscilarea) preţurilor în dependenţă de raportul dintre
cerere şi ofertă pentru diferite bunuri marginale şi factori de producţie pentru obţinerea lor.
“Valoarea unităţii mijloacelor de producţie se determină de utilitatea şi valoarea productului, ce
are utilitate finală minimală dintre productele la producerea cărora calculul gospodăresc a permis
de folosit această unitate a mijloacelor de producere” [10, 93]. Bunurile materiale (şi utilitatea
lor) sunt rezultatul serviciilor de producţie, a celor trei factori de producţie: muncă, capital şi
natură (pămînt), sau şi a întreprinzătorului, în cazul cînd deţinătorul capitalului şi organizatorul
producţiei materiale sunt persoane diferite. Nivelul preţurilor depinde atît de aprecierile
subiective ale consumatorilor, care determină cererea pe termen scurt, cît şi de costurile de
producţie, ce determină oferta pe termen lung. “Preţul de la început şi pînă la sfîrşit este product
a anumitor valori subiective, dar înălţimea preţului de piaţă a mărfii se limitează şi se determină
de înălţimea aprecierilor subiective a mărfii de două perechi limite” [11,146]. Întreprinzătorul în
unele condiţii plăteşte serviciile factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital) la preţul lor
normal în funcţie de utilitatea lor finală, vinde produsele fabricate cu ajutorul acestor factori la
preţuri care îi permit să recupereze cheltuielile făcute cu achiziţionarea factorilor de producţie,
fără a cîştiga profit. În alte condiţii el cîştigă profit, format prin diferenţa dintre preţul de vînzare
şi preţul de cost. Cantitatea de mărfuri schimbate e direct proporţională cu productivitatea muncii
cheltuite şi invers proporţională cu valorile şi preţurile acestor mărfuri şi cu cheltuielile specifice
a producţiei, la fel şi cu utilitatea lor finală.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii, observabilităţii, neoclasicii au
dezvoltat şi principiul repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă de salariu, rentă şi
profit, a lui D.Ricardo, conform căruia există trei forme de venituri: salariu, rentă şi profit, ce
corespund celor trei clase sociale în care e divizată societatea: proprietari funciari, capitalişti şi
muncitori, şi între care se repartizează venitul naţional. Salariul e fixat la nivelul minimului
necesar pentru existenţa muncitorului şi a familiei sale; prezintă o parte din valoarea creată de
muncitor; renta funciară este acea parte din produsul pămăntului, care se plăteşte landlordului
pentru folosinţa forţelor originare şi indistructibile ale solului; profitul - ca venit al capitalistului

129
întreprinzător, ca beneficiu, în principiul repartiţiei venitului după salariu, profit, dobîndă, rentă
funciară, după productivitatea marginală a muncii. Conform acestui principiu, repartiţia
veniturilor în economia naţională se realizează în dependenţă de utilitatea marginală, toate
veniturile primare au aceeaşi natură - preţul unor servicii, guvernate de productivitatea muncii a
respectivului factor de producţie. Salariul, ca venit al muncitorului, este determinat de
dezvoltarea producţiei materiale, este preţul muncii lui, “prezintă echivalent a productivităţii
finale a muncii” [12, 66]. Profitul este “preţul muncii de conducere şi recompensa riscului în
afaceri, constituie procentul şi remunerarea, venitul întreprinzătorului, marfa fiind considerată nu
numai ca productul muncii, dar şi a aşteptării lui” [13, 202-203]. Dobînda este preţul capitalului
împrumutat, venitul capitalistului (beneficiarului), diferenţa dintre valoarea mai mare pe care
indivizii o acordă bunurilor actuale şi valoarea mai mică acordată bunurilor viitoare, plata
“aşteptării” capitalistului, bazată pe faptul că “oamenii schimbă o anumită sumă de obligaţiuni
viitoare pe o sumă de bani mai mică, fiindcă bunurile de consum, pe care le putem căpăta pe
aceşti bani azi, se apreciază la fel cu o mai mare cantitate de aceleaşi bunuri în viitor” Venitul
care poate fi obţinut cu ajutorul capitalului, serviciile pe care le aduce capitalul (ca şi orice alt
factor de producţie) trebuiesc recompensate. Factorul capital, însă, prezintă factor derivat din
factorii originari, cum sunt munca şi resursele naturale, este rezultatul prelungirii perioadei de
producţie prin colaborarea cu resursele naturale, din care se obţine un factor intermediar, ce duce
la creşterea randamentului (productivităţii) muncii în viitor. Se admite superioritatea tehnică a
bunurilor intermediare prezente comparativ cu cele viitoare. Capitalul este un bun prezent, iar
pentru serviciile aduse de capitalist, prin organizarea producţiei el va obţine drept recompensă
dobînda la capital, ca rezultat al creşterii producţiei în perioada respectivă. Renta funciară
prezintă preţul folosirii temporare a pămîntului de către o altă persoană decît proprietarul lui, este
venitul lui. Dacă deţinătorul de capital şi întreprinzătorul este aceeaşi persoană, atunci venitul lui
îmbină profitul şi dobînda. Izvorul acestor venituri este utilitatea creată în producţie prin
cooperarea dintre serviciile productive ale factorilor de producţie folosiţi, mărimea cărora este
direct proporţională contribuţiei fiecărui dintre factori la crearea utilităţii sau a bunului economic
corespunzător.
Conducîndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficientei verificări
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetării multilaterale, dezvoltării,
dedublării întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinativului, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analicităţii, de principiul filosofic al libertăţii voinţei, a lui
A.Schopenhauer; de principiile proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii, a factorilor de
producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J.B.Say; diviziunii muncii între proprietarii funciari,

130
capitalişti şi muncitori, între diferiţi factori de producţie; a autoreglării pieţei, a libertăţii
economice a agentului economic, a “mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă efectivă
de organizare a vieţii omeneşti, a nonintervenţiei statului în economie, intervenţiei numai pentru
a fixa rata maximală a dobînzii, a menţine monopolul numai asupra unor domenii de activitate
economică; a individului, agentului economic; “valoare-muncă”, a lui A.Smith, „valoare-
cheltuieli de producţie-utilitate”, a lui J.B.Say; repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub
formă de salariu, rentă şi profit, a lui D.Ricardo; a principiilor proprii: a proprietăţii private
asupra bunurilor economice, a diviziunii muncii între diferiţi factori de producţie, a
industrializării, progresului nelimitat al tehnologiilor în producţia materială; a autoreglării pieţei,
a concurenţei pure şi perfecte, a intervenţei strict limitate a statului cu scopul de a proteja şi
coordona dezvoltarea economiei, a experimenta şi folosi toate tehnologiile; a concurenţei
imperfecte, a luptei agenţilor economici pentru supravieţuire; a individului ca producător şi
consumator, a întreprinzătorului, a comportamentului efectiv al agenţilor economici, al
hedonismului; „valoare-utilitate marginală”; preţ-cheltuieli de producţie-utilitate marginală; a
repartizării venitului după salariu, profit, dobîndă, rentă funciară, după productivitatea marginală
a muncii; neoclasicii au dezvoltat principiul egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei
economiei, a lui J.B.Say, conform căruia echilibrul economic stabilit între menaje şi firme,
egalitatea totală dintre cerere şi ofertă se stabileşte în mod automat, ducînd la imposibilitatea
crizelor şi a şomajului, în principiul echilibrului economic, a optimului economic. Conform
acestui principiu, concurenţa pură şi perfectă condiţionează un echilibru economic general.
Echilibrul prezintă “starea la care cererea şi oferta efectivă a serviciilor productive sunt egale şi
la care există un preţ stabil, constant pe piaţa productelor, şi, în sfărşit, preţul de vînzare a
produselor este egal cu cheltuielile exprimate în serviciile de producere. Există posibilităţi egale
de influenţă a agenţilor economici asupra preţurilor. Sunt echitabile relaţiile dintre ei. În cadrul
întregii economii există o armonie socială. Concurenţa imperfectă condiţionează un echilibru
parţial. Există concordanţă (sau neconcordanţă) între resursele disponibile şi necesităţile
societăţii, proporţionalitate (sau neproporţionalitate) între produse, servicii, capitaluri şi venituri
în cadrul întregii economii, stabilite între trei pieţe principale: a produselor, a serviciilor şi a
capitalului, asigurate de activitatea întreprinzătorului, ce crează echilibre (dezechilibre). Legea
echilibrului guvernează fiecare dintre pieţi, cît şi interdependenţa dintre ele. Mijlocul prin care se
realizează echilibrul este mişcarea (oscilarea) preţurilor. În condiţiile concurenţei libere şi
perfecte, a “economiei pure”, preţul serviciilor productive coincide cu veniturile proprietarilor
acestor factori (salariul, dobînda, renta funciară). Totalul producţiei oferite pe piaţă poate fi
comparat cu veniturile respective, creşterea ofertei atrage după sine creşterea cererii
corespunzătoare, făcănd imposibile crizele economice În condiţiile concurenţei imperfecte apare

131
o rentă de dezechilibru ca urmare a faptului că la un anumit nivel al economiei există unele
piedici (de exemplu: unele forme de monopol) în calea liberei concurenţe. Echilibrul economic
are orizont temporar: poate fi de moment, cînd oferta este fixă; pe termen scurt - cănd oferta
unei firme poate creşte, chiar dacă înzestrarea ei tehnică rămîne neschimbată, şi pe termen lung,
cînd se presupune înlocuirea firmelor sau a unităţilor de producţie învechite cu altele noi.
Optimul economic prezintă cea mai bună situaţie economică din multe situaţii eficiente, aşa
schimbări în alocarea resurselor care îmbunătăţeşte utilitatea (ofelimitatea) anumitor agenţi
economici fără a micşora utilitatea altor agenţi economici. Optimul economic parţial prezintă o
situaţie suboptimă, cînd are loc o anumită alocare de resurse, ce măreşte utilitatea unui agent
economic, provocînd simultan înrăutăţirea situaţiei măcar a unui agent economic. Anume acest
fel de optim şi se realizează în economia reală.
Principiul echilibrului economic, a optimului economic, poate fi apreciat ca principiu
local, particular, al concepţiei economice neoclasice (marginaliste). Principiul fundamental al
acestei concepţii economice este principiu extremal, filosofic. El descrie schimbarea stărilor slab
neechilibrate a sistemelor economice, cît şi a proceselor de trecere a stărilor deschise,
neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu include în formă
depăşită principiul local corespunzător, cît şi principiul filosofic al libertăţii voinţei, al lui
A.Schopenhauer; principiile proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderii, a factorilor de
producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J.B.Say; diviziunii muncii între proprietarii funciari,
capitalişti şi muncitori, între diferiţi factorii de producţie; autoreglarii pieţei, libertăţii economice
a agentului economic, a “mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă efectivă de
organizare a vieţii omeneşti, a nonintervenţiei statului în economie, intervenţiei numai pentru a
fixa rata maximală a dobînzii, a menţine monopolul numai asupra unor domenii de activitate
economică; individului, agentului economic; “valoare-muncă”, a lui A.Smith; “valoare-cheltuieli
de producţie-utilitate”, a lui J.B.Say; repartiţiei veniturilor între clasele sociale sub formă de
salariu, rentă şi profit, a lui A.Ricardo; principiul egalităţii totale între cerere şi ofertă, a armoniei
economice, a lui J.B.Say; principiile neoclasice - a proprităţii private asupra bunurilor
economice; diviziunii muncii între diferiţi factori de producţie, a industrializării, progresului
nelimitat al tehnologiilor în producţia materială; autoreglării pieţei, concurenţei pure şi perfecte,
a intervenţiei strict limitate a statului cu scopul de a proteja şi coordona dezvoltarea economiei, a
experimenta şi a folosi toate tehnologiile; concurenţei imperfecte, a luptei agenţilor economici
pentru supravieţuire; individului ca producător şi consumator; a întreprinzătorului, a
comportamentului efectiv al agenţilor economici, a hedonismului, „valoare-utilitate marginală”;
„preţ-cheltuieli de producţie-utilitate marginală”; repartizării venitului după salariu, profit,
dobîndă, rentă funciară, după productivitatea marginală a muncii.

132
 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei economice a
neoclasicilor (marginaliştilor) e prezentată pe fig. N. 15 (pag.251-252).
Fig. 15. Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţiaconcepţiei economice
neoclasice (marginaliste)
unităţii corespon- Suficienţei verificării
cunoştinţelor denţei experimentale
so-

proprietăţii diviziunii muncii,

individuale, proprietăţii pri
cio- vate asupra bu-
între proprietarii
capitaliste a funciari, capitalişti şi
întreprinderii, a nurilor econo- muncitori între diferiţi
factorilor de mice, a neocla-
producţie (muncă,
factori de producţie, a
sicilor lui A.Smith
pămînt, capital) a
lui

diviziunii muncii autoreglării pieţei, a libertăţii economice, a

între diferiţi agentului economic, a “mîinii invizibile”, a
factori de concurenţei perfecte ca formă efectivă de
producţie, a organizare a vieţii omeneşti, a nonintervenţiei
industrializării,
cul- progresului
statului în economie, intervenţiei numai
nelimitat al pentru a fixa rata maximală a dobînzii, a
tehnologiilor în menţine monopolul numai asupra unui
producţia domeniu de activitate economică, a lui
materială, a A.Smith
neoclasicilor

autoreglării pieţei, a concurenţei pure şi perfecte, a intervenţiei strict

limitate a statului cu scopul de a proteja şi coordona dezvoltarea
economică, de a experimenta şi folosi toate tehnologiile, a neoclasicilor

concurenţei individului, a individului ca producător

imper- fecte, a agentului şi consumator, a întrep-
tu- luptei agenţilor economic, lui rinzătorului, a comporta-
econo-mici pentru
A.Smith) mentului efectiv al agen-
supravieţuire, a
neoclasicilor
ţilor economici, al hedo-
nismului, a neoclasicilor

“valoare- “valoare- “valoare-cheltuieli de

ra- muncă”, a lui utilitate producţie-utilitate”, a lui
A.Smith marginală”, a J.B.Say
neoclasicilor

preţ-cheltuieli
de producţie- reparitiţiei veni repartiţiei venitului după
utilitate margi turilor între cla- salariu, profit, dobîndă,
le nală, a sele sociale sub rentă funciară, după
neoclasicilor formă de sala- productivitatea marginală
riu,rentă şi pro- a muncii, a neoclasicilor
fit, a lui Ricardo

133
con- linearităţii
localităţi şi simpli- sugestiilor
şi neli-
cep- nelocalităţi
nearităţii
cităţii valorice

tuale
fi-
obiectivităţii ascensiunii de cercetă- dezvol-
la abstract la rii multi- tării
concret laterale
Dedublării
întregului în
unităţii, analizei şi sintezei
contrarii
lo-

determinis- egalităţii totale

libertăţii voinţei, dintre cerere şi
so- mului şi
a lui A.Schopenhauer ofertă, a armoniei
cauzalităţii
economiei, a
fice
lui J.B.Say
general-ştiinţifice
constructi simet- analiticităţii
observa bilităţii riei
-
bilităţii

134
 §2. Concepţia economică a instituţionalismului

Ideile principale ale epistemologiei economice instituţionaliste au fost expuse în lucrările

lui T. Veblen “Teoria clasei inactive” (1893); “Teoria intreprinderii de afaceri” (1904);
“Inginerii şi sistemul preţurilor” (1921); F. Perroix “Valoarea” (1942); “Neomarginalismul”
(1945); “Economia seccolului XX” (1961); J. K. Galbraith “Noua societate industrială” (1969);
“Ştiinţa economică şi interesul public” (1973); N. Georgescu-Roegen “Economia analitică”
(1967); “Legea entropiei şi procesul economic” (1979); “Energia şi mitul economic” (1976);
V.V. Rostow “Stadiile creşterii economice” (1961) ş. a.
Ca precursori ai instituţionalismului au fost: F. List, reprezentant al naţionalismului
economic; S.de Sismondi, reprezentant al socialismului mic burghez; W. Roscher, B.
Hildenbrand, K. Knies, reprezentanţi ai şcolii istorice germane vechi; G. Schmoller, W. Sombart,
K. Bucher, reprezentanţi ai şcolii istorice germane noi ş. a.
Reprezentanţii şcolii istorice germane ca cei mai de seamă precursori ai
instituţionalismului, fiind eterodoxi se prezentau mai mult ca o mişcare de gîndire, decît ca o
doctrină economică, căt şi continuatorii lor, innstituţionaliştii, susţineau că economia politică
trebue să fie ştiinţă despre economia naţională, despre trăsăturile ei specifice. La baza activităţii
economice ei puneau nu numai tendinţa de înbogăţire, dar şi alţi factori. Ei criticau metodologia
ştiinţei economice clasice pentru recunoaşterea de clasici a universalismului legilor economice,
pentru abuzul de abstracţie, ei considerau că nu există şi nici nu pot exista rezolvări generale a
problemelor economice pentru toate popoarele, afirmînd, că descrierea precisă chiar şi a celor
mai modeste fenomene a vieţii economice are importanţă incomparabil de mare faţă de
deducţiile raţionale din egoism [14, 24-25], opuneau viziunii mecanice a clasilor o viziune
organică, unde inegalitatea mare în avere şi în repartizarea veniturilor e urmată de lupta
categorică dintre diferite pături sociale [vezi: 15,8]. Apriorismului deductiv al clasicilor ei îi
opuneau metoda inductivă şi observaţia emprică a faptelor economice [ vezi: 16,19]. În locul
individului abstract, a lui A. Smith ei puneau individul moral ce acţionează într-un mediu socio-
istoric concret. Ei analizau la fel şi instituţiile sociale: familia, grupurile sociale, întreprinderile
sociale, statul, corporaţia, etc.
Evidenţiind caracteristicile de bază a paradigmei instituţionaliste, menţionăm că ei aveau
o atitudine critică faţă de concepţiile clasice şi neoclasice, considerau instituţiile drept forţe
motrice a dezvoltării social – economice, se pronunţau pentru intervenţia statului în economie cu
scopul de a evita crizele, şomajul, veniturile nelegitime, ei pledau pentru o analiză cu precădere
macroeconomică, promovau ideea primatului socialului faţă de economic. Instituţionaliştii au
expus esenţa principiului instituţiilor ca forţă motrice a dezvoltării social – economice, au

135
demonstrat influenţa mereu crescîndă în viaţa economică a diferitor instituţii cum sunt statul,
sindicatele, religia, tradiţiile, tehnostructura ş.a., au formulat teoria economiei dominante, a
suveranităţii consumatorului, au lămurit rolul tehnostructurii în viaţa economică etc.
Instituţionalismul apare în SUA la sfîr. sec. XIX – înc. sec XX, căpătînd o răspîndere
largă în Franţa, Suedia, Germania, Anglia. Deosebim instituţionalismul negativist protestatar
(1900 – 1940), avîndu-i ca reprezentanţi pe T. Veblen, J. Commons, W. Mitchell; şi
instituţionalismul pozitivist (1930, şi perioada de după război), avînd ca reprezentanţi pe J. Clark
şi A. Berle; şcoala sociologică franceză, avînd ca reprezentant pe F. Perroux; şi
neoinstituţionalismul, avînd ca reprezentant: pe J. K. Galbraith ş. a.
La baza concepţiei economice a instituţionalismului a fost pus principiul filosofic al
libertăţii voinţei spre putere, a lui F. Nietzshe, conform căruia în calitate de început suprem al
întregii existenţe se consideră voinţa spre putere, ce se realizează de individul liber. Se afirmă că
“lucrurile se datorează prin existenţa lor în întregime activităţii individului, ce reprezintă,
gîndeşte, voieşte, simte ” [17 ,142-143]. Viaţa “tinde spre maximizarea senzaţiei puterii …”
[18,252-253;339], spre dominarea asupra naturii. Caracterul finalist-orientat vizibil este urmare
a acelei voinţe spre putere, care acţionează în tot ce se petrece, ce duce cu ea ordinea.
Interpretarea raţională prezintă numai o interpretare inferioară. Cunoaşterea se supune cerinţelor
acţiunii, realizării voinţei spre putere, sarcina ei fiind redusă la căutarea celor mai efective
moduri ale acestei acţiuni. Sugestiile cele mai efective şi utile sunt şi cele adevărate. Adevărul e
egal utilităţii. Funcţia adevărului este îmbinată cu voinţa de a acţiona, puterea şi credinţa, fără de
care nu există nici căutarea adevărului.
Instituţionaliştii, conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi
observabilităţii, au dezvoltat principiul proprietăţii individuale capitaliste a intreprinderii,a
factorilor de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say, conform căruia proprietatea
privată e o formă predominantă de proprietate, ce se concentrează în mîinile unui număr tot mai
redus de proprietari, în principiul proprietăţii sociale (acţionare, cooperatiste, publice a
societăţilor pe acţiuni) şi individuale, a proprietăţii asupra instrumentelor exosomatice, a
economiei dominante. Conform acestui principiu în societatea occidentală contemporană există
corporaţii [20], “puterea în corporaţiile mari contemporane treptat trece de la proprietarii
capitalului la conducători”[21 81;87;90]. Unele intreprinderi datorită proporţiilor activităţii sale,
a priorităţiilor obţinerii creditelor în condiţii privilegiate şi a rezervelor sale financiare exercită o
influienţă hotărîtoare asupra concurenţilor şi clienţilor lor. Are loc lupta de concurenţă între
instituţii, state, fIrme, întreprinderi cu economie diferită. În această luptă învinge cel mai
puternic.

136
 În societatea supraindustrială există corporaţii mari, înarmate cu tehnică modernă,
inclusiv cu computatoare [vezi: 22,233]. De rînd cu proprietatea socială (acţionară cooperatistă,
publică, a societăţilor pe acţiuni) există şi proprietatea individuală. Există proprietatea claselor
privilegiate, a celor ce conduc, dirijează şi controlează obţinerea entropiei joase, şi a claselor
dirijate, conduse, controlate, ce n-au acces la conducerea, controlul, obţinerea entropiei joase, a
proprietăţii asupra instrumentelor exosomatice [vezi: 23;155].
Conducîndu-se de principiile enumerate, instituţionaliştii au dezvoltat principiul
diviziunii muncii între diferiţi factori de producţie, a industrializării, a progresului nelimitat al
tehnologiilor în producţia materială, a neoclasicilor, conform căruia are loc diviziunea muncii
între diferiţi factori de producţie: proprietari de pămînt, capitalişti, muncitori, întreprinzători,
organizatori ai poducţiei; se admite caracterul limitat al factorilor de producţie, a bazei de
resurse, cît şi faptul că noile tehnologii vor stimula exploatarea resurselor de ambianţă
economică generală încă neatinse; este necesară activizarea fondurilor de producţie,
industrializarea, cooperarea dintre serviciile productive ale factorilor de producţie folosiţi, în
principiul diviziunii sociale a activităţii umane, diviziunii muncii între specialişti, a factorilor
limitaţi şi limitativi de producţie, limitării folosirii noilor tehnologii. Conform acestui principiu
se realizează o anumită diviziune socială a activităţii umane, diviziune a muncii între specialişti,
bazată pe nevoile producţiei materiale, pe folosirea mijloacelor de producţie şi a instrumentelor
exosamatice [vezi: 24, 155]. Factorii de producţie îi putem împărţi în două categorii: elementele
fondului, care reprezintă agenţii procesului şi elementele fluxului, care sunt folosite de agenţi.
Se dezvoltă capacitatea societăţii de a crea procese noi mai curînd decăt a produce mărfuri în
uzine cristalizate din punct de vedere fizic[25,150]. În ţară a avut loc trecerea industriei la treapta
producţiei de maşini. Sistemul economic în partea sa esenţială prezintă o economie planică[vezi:
26,5;232]. Există factori limitaţi şi limitativi de producţie. Puterea în societate aparţine aceloraşi
care controlează ansamblul de instrumente, folosite pentru transformarea şi schimbul de energie.
Împărţirea în clase privilegiate şi neprivilegiate este determinată de modul de instituire a cursului
şi liniei fluxului de energie în societate. Fluxul final este înţeles ca “un stoc distribuit pe un
interval de timp”[27,220]. Cu creşterea numerică a tehnologiilor creşte şi fluxul de energie
necesar sistemelor pentru a funcţiona, descreşte randamentul lor de-a lungul acestui flux.
Întroducerea noilor tehnologii şi a noilor investiţii depinde de matricea culturală, de sistemul de
valori primite de comunitate. Există o anumită diviziune a resurselor energetice între diferite
persoane, grupe şi componente ale sistemului social.
Conducîndu-se de principiile corespondentei, simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat esenţa principiului creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul
populaţiei şi mijloacele de existenţă, a lui T. Malthus, conform căruia populaţia creşte în

137
progresie geometrică, dar mijloacele de existenţă – în progresie aritmetică; şi omenirea e sortită
foamei, ea n-are viitor; există o tendinţă naturală ca populaţia să depăşască totalul de mijloace de
subzistenţă posibilă; lumea suferă din cauza unui surplus de populaţie, în principiul creşterii
exponenţiale a populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi folosirea de omenire a
instrumentelor exosomatice, a repartiţiei optime a concentrării populaţiei pe teritoriu. Conform
acestui principiu creşterea exponenţială a populaţiei e însoţită de consumul tot mai rapid de
resurse, “creşterea populaţiei şi progresul tehnic scurtează cariera speciei umane, numai pentru
că ambii factori provoacă un consum mai rapid al zestrei ei”, şi “chiar cu o populaţie constantă şi
cu o cantitate constantă de rezerve exploatate pe cap de locuitor pînă la urmă zestrea omenirii se
va epuiza dacă specia umană nu va pieri mai curînd din cauza altor factori”[28,288;296,304].
Zestrea pămîntească este nerecuperabilă. Presiunea populaţiei şi progresul tehnic aduc cursul
vieţii speciei umane mai aproape de capătul lui din cauza că ambii factori determină un consum
mai rapid al zestrei sale. Dar caracterul limitat, neregenerabil şi infinit a surselor energetice a
planetei face imposibilă continuarea în aşa ritmuri a consumului acestor resurse, e nevoie de
economisirea lor, de o repartiţie optimă a concentrării populaţiei pe teritoriu, ce ar permite o mai
raţională utilizare şi o reducere a consumului de energie şi de resurse, evitarea poluării şi
sporirea calităţii vieţii[ vezi: 29,127].
Conducăndu-se de principiile corespondenţii simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat esenţa principiului falansterelor, a socialiştilor – utopişti, conform
căruia pentru dezvoltarea societăţii e nevoie de organizat asociaţii voluntare, industrial – agrare,
în principiul instituţiilor ca forme structurale a societăţii, ca forţe motrice a dezvoltării social-
economice, a intervenţiei statului în economie, a tehnostructurii ca instituţie cheie a dezvoltării
social – economice, a clasei inactive, a luptei de concurenţă între instituţii, a evoluţiei structurilor
sociale ca proces a selecţiei naturale. Conform acestui principiu se afirmă, că o influenţă mare
asupra vieţii economice o au nişte fenomene cu caracter stabil, instituţiile ca forme structurale:
statul, biserica, piaţa, monopolurile, familia, sindicatele, partidele politice, cît şi tradiţiile,
obiceiurile, actele legislative ş. a. ce determină caracterul şi direcţiile progresului, prezintă forţe
motrice a dezvoltării societăţii. Dezvoltarea vieţii economice în viitor în mare măsură e
determinată de dezvoltarea ştiinţei, tehnicii, tehnologiei. Instituţiile determinante sunt statul şi
tehnostructura. Tehnostructura prezintă o anumită grupă de persoane, manageri, specialişti care
dispun de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice speciale, posedă experienţă necesară, conduc toate
afacerile întreprinderilor gigantice. În tehnostructură este inclus un cerc variat de persoane, de la
conducătorii întreprinderilor industriale contemporane pînă la mase împunătoare ale clasei
muncitoare, toţi acei care au capacităţi şi cunoştinţe necesare [vezi:3080;99]. Tehnostructura
prezintă corporaţia la care a trecut puterea din mîna întreprinzătorului, în întreprinderile

138
industriale puterea se transferă de la capital la cunoştinţe organizate; [vezi:
3147;49;81;90;136;,156].
Se admite intervenţia statului în domeniul economiei pentru a evita crizele, şomajul, a
lupta cu jaful, veniturile, provenite din speculă, obţinute în urma poziţiei de monopol, pentru a
promova o politică de justiţie socială, o redistribuire a veniturilor, a lichida diferenţa mare de
venituri între păturile sociale aflate la ce-i doi poli opuşi în societate etc. Tehnica contemporană
predetermină întărirea rolului statului contemporan”, “necesitatea plănuirii se condiţionează de
perioada îndelungată de timp pe care o ocupă producerea, de investiţiile capitale mari, necesare
pentru ea şi de caracterul strict finalist-orientat a acestor investiţii capitale”. “Procesul de
producere totdeauna necesită planificare,la treptele mai înalte a dezvoltării sale, el poate înainta
aşa probleme care iese după limitele unei firme industriale aparte. Cerinţele dezvoltării tehnicii
… impun firmei să caute ajutor şi apărare la stat”[32,40;55;56;81].
În societate există o clasă inactivă. Şi anume, businessmanii sunt consideraţi acei care
“fac banii”, adună cîştiguri mari prin speculă, amăgeli, furt etc. Ei nu produc, dar numai
consumă, pezintă o clasă inactivă, fără ocupaţii, parazitară.
Contradicţia de bază socială este nu între muncitori şi capitalişti, dar între “industriaşi”,
ce includ proprietarii întreprinderilor, pe muncitori şi ingineri, şi businessmani, acei ce nu produc
bunuri materiale, numai le realizează. Există la fel contradicţie între clasele privilegiate, acei ce
conduc, dirijază şi controlează resursele de entropie joasă, şi clasele neprivilegiate, acei conduşi,
dirijaţi şi controlaţi. Are loc conflictul dintre diferite instituţii sociale, bazate pe inegalitatea
posedării de instrumente exosomatice, pentru obţinerea entropiei joase în folosul entităţilor
transformatoare de energie, are loc intervenţia instituţiilor politice cu scopul de a facilita fluxul
energetic, a planifica economia. Se manifestă lupta de concurenţă în care învinge cel mai
puternic, creînd un decalaj dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, bogate şi sărace.
Se realizează creşterea cantităţii de energie pentru menţinerea complexului instituţional,
susţinerea organizării politice şi economice crescînde şi tot mai centralizate. Creşte rolul
administraţiilor coloniale în vederea sporirii fluxului de energie din colonii. Evoluţia structurii
sociale prezintă proces de selecţie naturală a instituţiilor sociale. [33,200]
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat principiul circulaţiei, elitelor, a lui V. Pareto, conform căruia există
o circulaţie lentă a elitelor: unele elite venind din straturile inferioare ale societăţii ajung în
sraturile superioare, se dezvoltă, apoi cad şi dispar. Noile elite în ascensiune ce se pregătesc să
cucerească puterea, afirmă că luptă pentru justiţie şi libertate pentru masele exploatate, trădează
interesele clasei lor, instaurînd o oprimare şi mai mare a maselor, răsturnînd prin forţă elita
veche; în principiul genezei elitelor privelegiate. Conform acestui principiu, clasa care executa

139
servicii neproductive preamăreşte importanţa activităţilor ei, care este nemăsurabilă. “Producţia
socială şi corolarul ei, organizarea socială, necesită o anumită categorie de servicii fară de care
ea nu poate funcţiona. Această categorie cuprinde serviciile controlorilor, coordonatorilor,
factorilor de decizie, predictorilor, profesorilor, ziariştilor…” Orice elită prestează servicii care
nu produc un rezultat palpabil şi măsurabil. Puterea politică deţinută de o elită aflată la
conducere îi dă posibilitatea de a exagera valoarea serviciilor ei în ochii maselor. Evoluţia
exosomatică a omului a creat necesitatea ca omenirea să fie veşnic împărţită în controlori şi
controlaţi, directori şi dirijaţi, conducători şi conduşi. Existenţa elitelor face inevitabilă
producţia bunurilor de lux. Aceste bunuri satisfac nevoi care nu apar înainte ca venitul unui
individ să fi depăşit cu mult venitul obţinut al colectivităţii.[34;306].
Elita se manifestă ca elită privilegiată, estinzînd privilegiile sale. Fiecare elită nouă,
apare în colectivitaţi urbane, unde există şi diferite profesii neproductive: controlori,
coordonatori, factori de decizie, profesori, ziarişti etc. Oraşul îşi impune supremaţia sa satului
căutînd-o să obţină de la sat alimente, să menţină la nivel scăzut salariile muncitorilor pe seama
suferinţei fermierului ţăran. Oraşul furnizează satului produse industriale, are sectoare de
industrie grea şi bunuri de lux, avînd ca bineficiari păturile superioare ale birocraţiei satului în
ţările în curs de dezvoltare. Acelor ce execută servicii neproductive li se crează diferite avantaje,
recompense în afara salariilor lor. Astfel se explică geneza eliteler privilegiate.
Conduăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat principiul individului ca producător şi consumator, a
intreprinzătorului, a comportamentului efectiv, raţional al agenţilor economici, al hedonismului,
al neoclasicilor, conform căruia în calitate de indivizi erau consideraţi producătorii şi
consumatorii, întreprinzătorul are rolul esenţial în adoptarea deciziilor economice, alocarea
raţională, efectivă a resurselor, pe piaţa serviciilor el apare în calitate de cumpărător de factori de
producţie, iar pe piaţa produselor – în calitate de vînzător de bunuri finale şi intermediare,
cîştigul vînzătorului se măsoară exclusiv prin încasările băneşti; fiecare individ acţionează aşa
cum doreşte, tinde să-şi maximizeze satisfacţia în orice condiţii date; satisfacţia lui depinde
numai de acele bunuri şi servicii de care se poate bucura personal, ofelimitatea este numai în
funcţie de cantităţile acestor bunuri şi servicii, accentul punîndu-se pe psihologia individului, pe
maximizarea satisfacţiilor, pe “bucuria de a trăi”, în principiul “bunuri de consum – timp liber –
bucuria de a trăi ”, a comportamentului neraţional al consumatorului. Conform acestui principiu
se afirmă că adevăratul “produs” al procesului economic nu constă dintr-un flux fizic de reziduri
dar dintr-un flux psihic – plăcerea de a trăi. Dacă nu o recunoaştem şi nu întroducem noţiunea
de plăcere de a trăi în ansamblul nostru analitic, rămînem în afara lumii economice. „În absenţa
noţiunilor de activitate cu un scop şi plăcerea de a trăi afirma N. Georgescu-Roeghen nu ne

140
putem afla în lumea economică … plăcerea de a trăi depinde de trei factori: din care doi sunt
favorabili, iar unul este nefavorabil …de o cantitate mai mare de bunuri de consum precum şi de
mai mult timp liber. Invers, plăcerile scad, dacă omul trebue să muncească mai mult timp liber
sau dacă are de făcut o muncă mai obositoare”. Se admite comportarea neraţională a
consumatorului, faptul că consumatorul nu este indiferent în alegerea sa, în cazul alegerii
mărfurilor şi serviciilor el este supus unor puternice presiuni, el are un compartiment neraţional.
„Unii bogaţi consumă deseori nu din necesităţi materiale personale, dar urmăresc scopul
satisfacerii unor dorinţe de a-i impresiona pe alţii, a-i întrece, a se arata originari. Aceste
comportări sunt preluate şi de reprezentanţii altor pături sociale. Are loc goana după originalitate,
după moduri neraţionale de satisfacere a unor necesităţi raţionale, care supune cererea unor
fluctuaţii absolut neprevăzute. Creşterea cererii poate fi însoţită de creşterea preţurilor.
Consumatorul î-şi pierde independenţa, depinde de modă, ambiţii” ş. a. „Interprinzătorul
activează nu numai în scopul măririi profitului, dar reeşind şi dintr-un şir de instincte cum este de
exemplu instinctul patern, ce se manifestă prin asigurarea unei bunăstări materiale pentru
familie. Acţiunea persoanei mai depinde de matricea culturală a societăţii, căreia îi aparţine,
adică de valoarea pe care o acţiune sau alta o are potrivit matricii culturale a agentului
economic”. [vezi: 35,275-278;324-325]
În comunităţile rurale fericirea individului nu depinde numai de cantităţile de bunuri şi
servicii disponibile; ci şi de alte variabile sociale, iar cîştigul depinde şi de alţi factori în afară de
încăsările băneşti. „În societatea dominată de tradiţiile rurale cele mai multe acţiuni ale agenţilor
economici au o valoare pozitivă sau una negativă în funcţie de matricea culturală determinantă.
Aceste valori exercită o puternică influenţă asupra alegerii consumatorului. În societatea
dominată de economia urbană alegerea este liberă cu excepţia restricţiilor legilor scrise sau
sentinţelor tribunalelor” [36,119-120], şi ceea ce în economiile tradiţionale agrare pare a fi
iraţional din punct de vedere al costurilor şi profitului, poate fi expresia unui comportament
raţional, dacă se ţine seama de integrul sistem al gospodăriei ţărăneşti, al nevoilor familiei şi al
contextului vieţii. În mod clar obiectivele ţăranului în activitatea sa economică sunt determinate
într-o mare măsură de utilizările pe care el tebue să le dea venitului obţinut.
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat principiul rolului determinat a producţiei materiale, a economiei, în
viaţa socială, a lui K. Marx şi F. Enghels, conform căruia condiţiile vieţii materiale determină
caracterul moralei, a ideilor, conştiinţei a instituţiilor politice şi ideologice, în principiul
primordialităţii socialului asupra economicului. Conform acestui principiu se afirmă primatul
socialului asupra economicului Comportamentul omului e determinat nu numai de factori
economici dar şi de cei sociali, psihologici, politici, care sunt determinanţi. “Producerea

141
materială se află sub controlul oamenilor, interesele căror se concentrează asupra creşterii
valorilor activelor nemateriale” [37,176], “factorii economici îşi pierd importanţa lor” [38,306],
susţin instituţionaliştii. Agenţii economici trebuesc studiaţi în srînsă legătură cu mediul în care
acţionează.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat principiul „valoare-utilitate marginală”, a neoclasicilor, conform
căruia izvorul valorii trebuie căutat în gusturile, necesităţile, dorinţele, aprecierile subiective ale
consumatorului, valoarea e determinată de utilitatea marginală, de utilitatea pe care o aduce
ultima utilitate a acestui bun; mărimea utilităţii marginale este în raport direct proporţional atît cu
intensitatea necesităţilor care trebuie satisfăcute, cît şi cu raritatea bunurilor menite să satisfacă
aceste trebuinţe, în principiul "valoare – utilităţi temporale". Conform acestui principiu munca
creează numai utilităţi temporare…direcţia procesului de transformare a materiei şi energiei
este... de la utilizabil către inutilizabil... Aceasta este activitatea economică; transformarea
cantităţilor de energie disponibilă existentă dintr-o stare utilizabilă într-o stare inutilizabilă,
oferind însă pe parcursul acestui tranzit “utilităţi temporare care satisfac nevoile oamenilor …
cînd părăsim această lume noi o lăsăm mai puţin înzestrată ca urmare a prezenţei noastre pe
planetă ”[39,111-112].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat principiul evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice, a lui
F. List, conform căruia se admite existenţa următoarelor faze principale de evoluţie: starea
sălbatică, starea păstorală, starea agricolă – industrială, şi însfîrşit, starea agricolă – industrială –
comercială; la ultimile două etape spre deosebire de primele două, unde trecerea are loc pe cale
evolutivă, aceste treceri necesită înfăptuirea unei politici protecţioniste, statul prin întroducerea
tarifelor vamale trebue să apere industria de concurenţa mărfurilor străine, în principiul stadiilor
creşterii economice, a “noi societăţi industriale”, a societăţii postindustriale, “superindustriale”.
Conform acestui principiu în istoria economică a omenirii există cinci trepte a creşterii
economice: 1) societatea tradiţională, 2) societatea de tranziţie, 3) treapta de avînt, 4) treapta
maturizării rapide, 5) secolul unui consum înalt de masă.
Societatea tradiţională cuprinde întreaga lume prenewtoniană: monarhia chineză,
civilizaţia mediterană şi a Orientului Mijlociu, Europa medievală, cît şi societăţile newtoniane ce
au rămas pînă la un anumit timp neatins de noua forţă a omului:
“Societatea tranzitivă”, apărută în Europa Occidentală la sfîr. sec. XVII - înc. sec. XVIII,
se caracterizează de aşa trăsături ca: pătrunderea descoperirilor ştiinţifice în producere, lărgirea
pieţelor naţionale şi mondiale, acumularea capitalurilor, apariţia “unui nou tip de oameni
întreprinzători”, deplasări politice, crearea unei puteri naţionale unite ş. a., dar aceste noutăţi

142
ocupă un loc neînsemnat în societate şi gospodărie, ce se caracterizează încă de modul tradiţional
de producere cu o productivitate joasă a muncii.” Treapta avîntului, care pentru Anglia revine la
sfîr. sec. XVII – înc. sec. XIX se caracterizează prin faptul, că creşterea societăţii devine
fenomen normal, brusc s-a ridicat nivelul tehnologic al industriei şi agriculturii, s-a format
“capitalul de importanţă general - gospodăresc” (transport, telecomunicaţie, drumuri etc.), creşte
numărul fabricilor, cresc oraşe, “creşte o nouă clasă întreprinzătoare” etc.
Treapta maturizării rapide, realizată în Europa Occidentală la sfîr. sec. XIX, se
caracterizează prin faptul, că gospodăria ţării devine parte a gospodăriei mondiale: (10 – 20)%
din venitul naţional se investeşte din care cauză creşterea producţiei ajunge din urmă creşterea
populaţiei, centrul de greutate de la ramurile industriei carbonifere, industriei metalurgice, a
construcţiei de maşini grele trece la construirea de strunguri, industria chimică şi electrotehnică,
economia ţării e capabilă să producă orişice product ales pentru producere.
Secolul consumului înalt de masă este identic capitalismului contemporan şi se
caracterizează prin trecerea de la problemele producerii la problemele consumului şi a bunăstării
materiale. Ramuri conducătoare ale gospodăriei devin mărfurile de consum de folosire
îndelungată şi serviciile [vezi: 40,17-25]. Se afirmă, că factorii psihologici, înclinaţiile
oamenilor, parcă regulează tempurile măririi cantităţii de muncă şi capital. Se admite existenţa
unei "noi societăţi industriale", proprii societăţii occidentale contemporane, caracterizată de
dominaţia corporaţiilor puternice, ce ocupă situaţia de monopol. Şi nu numai preţurile şi
cheltuielile de producţie, dar şi cererea de consum devin obiecte de dirijare. Consumatorul e
impus să se acomodeze la necesităţile producătorilor. Noi devenim sluji a acelei maşini pe care
noi am construit-o ca să ne servească nouă. Tehnica contemporană predetermină întărirea rolului
statului contemporan. Corporaţiile mari acomodează la nevoile sale sistemul valorilor şi
convingerile consumatorului, sistemul economic devenind o economie planică, cerinţele
dezvoltării tehnicii impun firma să caute ajutor şi apărare la stat [vezi: 41,36-81]. La fel se
admite existenţa unei societăţi postindustriale şi superindustriale, legate de faptul că noţiunile de
societate preindustrială, industrială şi postindustrială prezintă şiruri conceptuale de-a lungul axei,
ce se consideră producerea şi felurile de cunoştinţe folosite [vezi: 42], în societatea
superindustrială se păstrează corporaţiile şi businessul ilegal [vezi: 43,226-233].
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat principiul „preţ – cheltuieli de producţie – utilitate marginală”, a
neoclasicilor, conform căruia mărimea preţului unui bun este determinată de utilitatea marginală
a bunului corespunzător şi de cheltuielile de producţie, nivelul preţurilor depinde atît de
aprecierile subiective ale consumatorilor, care determină cererea pe termin scurt, cît şi de
costurile de producţie, ce dermină oferta pe termin lung, în principiul relaţiilor dintre generaţii,

143
bazate pe dragoste faţă de generaţiile viitoare. Conform acestui principiu orice copil născut acum
reprezintă o viaţă umană în minus în viitor [vezi: 44,128-129]. E nevoe de eliberat generaţiile
care vor urma de monopolul şi dictatura generaţiei prezente. De alocat proporţional între
generaţii zestrea de resurse naturale ale planetei. Mecanizmul pieţei nu poate preveni crizele
viitoare ecologice, nu poate proteja generaţiile viitoare de consecinţele consumului actual
excesiv de resurse. E nevoie de restricţii şi reglementări. De apărat rezervele de resurse ale
pământului pentru generaţiile viitoare. De luptat împotriva poluării mediului. De împărţit
proporţional între generaţii resursele naturale ale planetei. În ce priveşte generaţia actuală,
trebuie de evitat orice risipă de energie prin supraîncălzire, suprarăcire, suprailuminare şi excese
de viteză. Se prevede exluderea producerii instrumentelor de război, micşorarea producţiei şi
consumului de bunuri de modă. E nevoie de cultivarea durabilităţii produselor, adoptarea unui
comportament democratic adecvat unei baze de hrană, produsă numai de agricultura organică,
ce puţin depinde de resursele rare neregenerabile. Va avea loc dezvoltarea resurselor, obţinute
din energia solară, atomică, ce pot fi regenerate (dar acest cost al energiei fără îndoială nu va fi
mai mic decît cel plătit în prezent). Dar dacă şi costurile crescînde ale controlului poluării
mediului vor fi mari, atunci va rămîne şi mai puţin pentru bucuria de a trăi [vezi 45,296]. Omul
trebue să-şi iubească specia ca pe el însuşi.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat principiul creşterii entropiei, a lui Klauzius [vezi: 46,181], conform
căruia are loc trecerea energiei de la o înaltă concentrare la o stare dispersată, de la energie
disponibilă (starea de entropie minimă în care concentrarea este cea mai ridicată şi în care
energia disponibilă pentru realizarea unei munci utile este maximă este şi starea cea mai
organizată şi invers, starea de entropie maximă corespunde dezorganizării sistemului); în
principiul irectibilităţii dezvoltării materiei energiei indisponibile, a entropizării economiei.
Conform acestui principiu procesul economic este entropic şi decurge neliniar. Există
transformări entropice ale materiei, astfel că materia indisponibilă nu poate fi reciclată, putem
vorbi de o echivalenţă a materiei cu energia, despre o anumită matrice a fluxului general al
circulaţiei materiei şi energiei. Procesul economic depinde de activitatea oamenilor care sortează
şi dirijază cu entropia joasă din mediu, constînd şi din plăcerea de a trăi. Şi chiar dacă se ia în
consideraţie numai latura fizică a procesului economic, acest proces nu este circular ci
unidirecţional … procesul economic constă dintr-o continuă transformare a entropiei joase în
entropie înaltă, adică în reziduuri nerecuperabile sau “poluare” 47,275]. Putem vorbi cum de
entropizarea economiei în general aşa şi de entropizarea industriei, agriculturii, condiţiilor
solului ş. a., fiindcă fiecare sursă de entropie joasă este legată de unul din principalele
îndeletniciri productive ale omului. Radiaţia solară e legată în primul rînd de agricultură, iar

144
entropia joasă de origine minerală este legată de industrie care se supune legilor entropiei, are loc
dezertificarea solului ş. a. [vezi: 48, 90-113].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
instituţionaliştii au dezvoltat principiul repartiţiei venitului naţional, a reproducţiei capitalului
social, a lui K. Marx, conform căruia utilizarea mărfii forţa de muncă duce la crearea plusvalorii,
posesorul banilor numai în acest caz poate transforma banii în capital dacă va găsi pe piaţa
mărfurilor muncitorul liber; se manifestă tendinţa de scădere a ratei profitului în legătură cu
creşterea compoziţiei organice a capitalului; în sistemul repartiţiei venitului naţional propriu
economiei moderne de piaţă există inegalităţi ce duc la dereglări, crize în desfăşurarea
reproducţiei sociale; în economia modernă de piaţă se manifestă crize economice periodice, în
principiul distribuţiei şi redistribuţiei venitului social. Conform acestui principiu “repartiţia
venitului obştesc (venitul fiind socotit un factor compus din venitul real şi timpul liber) …ea va
continua să fie un factor de conflict social … oamenii vor înceta să lupte pentru partea lor
anonimă din venitul total numai dacă umanitatea ar reveni la situaţia în care fiecare familie este o
unitate economică independentă. Dar omenirea nu va putea niciodată să-şi inverseze şansul
evoluţiei exosomatice, tot aşa după cum nu poate inversa sensul evoluţiei endosomatice …
proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie este singurul regim compatibil cu orice
mod de repartiţie … este compatibilă chiar cu venitul care pentru unele persoane sunt din punct
de vedere practic nelimitate … conflictul dintre indivizi pentru partea lor din venitul social duce
inevitabil la un conflict de clasă … societatea organizată nu poate aplica în cazul acestor servicii
acelaşi mod de remunerare ca în cazul înterprinzătorului. Toţi directorii trebuie să primească o
retribuţie contractuală, adică să aibă venit stabilit înainte de a fi angajat. Nivelul just al venitului
pentru servicii care nu produc un rezultat palpabil constitue rădăcina adîncă şi perenă a
conflictului social în orice societate organizată” [49,299-300]. Profiturile în ţările suprapopulate
agrar depind de matricea culturală, de un mod de valori transmise sau de instituţii în
conformitate cu care omul acţionează în interiorul comunităţii din care el face parte, îşi
orientează activităţile sale complexe sociale. În aceste ţări repartiţia veniturilor nu este făcută
după preţul marginal, dar după regulile şi instituţiile impuse de supravieţuire. Productivitatea
marginală a muncii în aceste ţări ajunge la zero spre deosebire de ţările industriale dezvoltate,
unde preţul marginal maximizează produsul naţional.
Conducîndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, cercetării multilaterale, dezvoltării,
dedublări întregului în contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului, observabilităţi,
constructibilităţi, simetriei, analiticităţii, de principiul filosofic al libertăţii voinţei spre putere, a

145
lui F. Nietzsche, de principiile: proprietăţii individuale capitaliste a întreprinderilor, a factorilor
de producţie (muncă, pămînt, capital), a lui J. B. Say; diviziunii muncii între diferiţi factori de
producţie, a industrializări, a progresului nelimitat al tehnologiilor în producţia materială, a
neoclasicilor, creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de
existenţă, a lui T. Malthus; falansterelor, a socialiştilor – utopişti; circulaţiei elitelor, a lui V.
Pareto; individului ca producator şi consumator, a întreprinzătorului, a comportamentului efectiv,
raţional al agenţilor economici, al hedonizmului, al neoclasicilor, rolului determinant al
producţiei materiale, a economiei în viaţa socială, a lui K. Marx şi F. Engels; „valoare - utilitate
marginală”, a neoclasicilor; evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice, a lui F. List, preţ
– cheltuieli de producţie – utilitate marginală, a neoclasicilor; creşterii entropiei, a lui Klauzius;
repartiţiei venitului naţional, a reproducţiei capitalului social, a lui K. Marx; a principiilor
proprii: proprietăţii sociale (acţionare, cooperatiste, publice, a societăţilor pe acţiuni) şi
individuale, a proprietăţii asupra instrumentelor exosomatice; a diviziunii sociale a activităţii
umane, a factorilor limităţi şi limitutivi de producţie, limitării folosirii noilor tehnologii; creşterii
exponenţiale a populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi folosirea de către omenire a
instrumentelor exosomatice, repartiţiei optime, a concentrării populaţiei pe teritoriu; instituţiilor
ca forme structurale a societăţii, ca forţe motrice a dezvoltării social – economice, a intervenţiei
statului în economie, a tehnostructurii ca instituţie chee a dezvoltării social – economice, a clasei
inactive, a luptei de concurenţă între instituţii, a evoluţiei structurilor sociale ca proces a
selecţiei naturale; genezei elitelor privilegiate; „bunuri de consum-timp liber-bucuria de a trăi”, a
comportamentului neraţional al consumatorului; „valoare – utilitate temporală”; stadiilor creşterii
economice, a noi societăţi industriale”, a societăţii „supraindustriale”; relaţiilor dintre generaţii,
bazate pe dragostea faţă de generaţiile viitoare; irectibilităţii dezvoltării materiei- energiei
indisponibile, a entropizării economiei; distribuţiei şi redistribuţiei venitului social;
instituţionaliştii au dezvoltat principiul echilibrului economic, a optimului economic, al
neoclasicilor, conform căruia concurenţa pură şi perfectă condiţionează un echilibru economic
general, iar concurenţa imperfectă condiţionează un echilibru parţial; există concordanţă (sau
neconcordanţă) între resursele disponibile şi necesităţile societăţii, proporţionalitate (sau
neproporţionalitate) între produse, servicii, capitaluri şi venituri în cadrul întregii economii,
stabilită între trei pieţe principale: a produselor, a serviciilor şi a capitalului, asigurat de
activitatea întreprinderilor, ce crează echilibre (dezechilibre); în condiţiile concurenţei
imperfecte apare o situaţie de dezechilibru ca urmare a faptului că la un anumit nivel al
economiei există unele pierderi în calea liberei concurenţe; ce-a mai bună situaţie economică din
multe situaţii eficiente este situaţia optimului economic, aşa schimbări în alocarea resurselor
care îmbunătăţesc utilitatea (ofelimitatea) anumitor agenţi economici fără a micşora utilitatea

146
altor agenţi economici, în principiul stabilităţii dezvoltării economice a instituţiilor în condiţiile
entropizării economiei (industriei, agriculturii, condiţiilor solului etc.). Conform acestui
principiu, dezvoltarea economică a instituţiilor se realizează prin folosirea fluxurilor, asupra
cărora acţionează agenţii, din acţiunea cărora rezultă produsele finale. În prezenţa unui sector
public în economie nu se mai poate conta pe o reglementare spontană a economiei prin
intermediu pieţii. E nevoe de a planifica economia, privită ca o transformare continuă a entropiei
joase în entropie ridicată, în deşeuri inutilizabile. “Nu putem în agricultură verifica rezerva de
energie solară în ritmul direct … putem fi pripiţi cînd exploatăm rezervele de entropie joasă din
scoarţa terestră … putem fi pripiţi cînd le transformăm în bunuri destinate unora din cele mai
extraordinare dorinţe omeneşti … limitarea noastră faţă de microcosmos se bazează pe Principiul
indeterminării [50,289-291]. Dar dezvoltarea economică a instituţiilor trebuie să fie stabilă.
Această stabilitate a instituţiilor trebuie atinsă şi în ţările cu suprapopulaţie ţărănească, unde
investiţiile din industrie investite în capital nu susţin în economie procesele de creştere.
Principiul stabilităţii dezvoltării economice a instituţiilor în condiţiile entropizării
economiei (industriei, agriculturii, condiţiilor solului etc.), poate fi apreciat ca principiu local,
particular, al concepţiei economice instituţioniste. Ca principiu fundamental al acestei concepţii
poate fi considerat principiul extremal al stabilităţii dezvoltării economice a instituţiilor în
condiţiile antropizării economiei (industriei, agriculturii, condiţiilor solului etc.), care descrie
schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor
deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest principiu este extrimal,
filisofic. El include în formă depăşită şi esenţa principiului local corespunzător, cît şi a
principiului filosofic al libertăţii voinţei spre putere, a lui F. Nietzsche, a principiilor proprietăţii
individuale capitaliste a întreprinderii, a factorilor de producere (muncă, pămînt, capital), a lui J.
B. Say; diviziunii muncii între diferiţi factori de producţie; a industrializării, a progresului
nelimitat al tehnologiilor în producţia materială, a neoclasicilor; creşterii populaţiei, a raportului
dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, a lui T. Malthus; circulaţiei elitelor, a lui V.
Pareto; individului ca producător şi consumator, a intreprinzătorului, a comportamentului
efectiv, raţional al agenţilor economici, al neoclasicilor; rolului determinant al producţiei
materiale, a economiei, în viaţa socială, a lui K. Marx şi F. Engels; „valoare – utilitate
marginală”, a neoclasicilor; evoluţiei naţiunilor, a fazelor evoluţiei economice, a lui F. Lis; „preţ
– cheltuieli de producţie – utilitate marginală”, a neoclasicilor; creşterii entropiei, a lui Klauzius;
repartiţiei venitului naţional, a reproducţiei capitalului social, a lui K. Marx; echilibrului
economic, a optimului economic, al neoclasicilor; a principiilor proprii: a principiilor proprietăţii
sociale (acţionare, cooperatiste, publice, a societăţilor pe acţiuni) şi individuale, a proprietăţii
asupra instrumentelor exosomatice, a economiei dominante; a diviziunii sociale a activităţii

147
umane, a diviziunii muncii între specialişti, a factorilor limitaţi şi limitativi de producţie,
limitării folosirii noilor tehnologii; creşterii exponenţiale a populaţiei şi folosirea de omenire a
instrumentelor exosomatice, a repartiţiei optime a concentrării populaţiei pe teritoriu; a
instituţiilor ca forme structurale a societăţii, ca forţe motrice a dezvoltării social – economice, a
intervenţiei statului în economie, a tehnostructurii ca instituţie cheie a dezvoltării social –
economice, a clasei inactive, a luptei de concurenţă între instituţii, a evoluţiei structurilor sociale
ca proces a selecţiei naturale; genezei elitelor privilegiate; „bunuri de consum – timp liber –
bucuria de a trăi”, comportamentului neraţional ai consumatorului; primordialităţii socialului
asupra economicului; „valoare – utilitate temporală”; stadiilor creşterii economice, a "noii
societăţi industriale"; a societăţii postindustriale, “supraindustriale”; relaţiilor dintre generaţii,
bazate pe dragoste faţă de generaţiile viitoare; irectibilităţii dezvoltării materiei – energiei
indisponibile, entropizării economiei, a distribuţiei şi redistribuţiei venitului social.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice
instituţionaliste e prezentată pe fig. N. 16 (p. 283-285)

148
 §3. Concepţia economică keynesistă

Ideile principale ale concepţiei economice keynesiste au fost expuse în lucrările lui
J.M.Keynes "Circulaţia monetată şi finanţele în India" (1913), "Consecinţele economice ale
păcii" (1919), "Eseu asupra reformei monetare"(1923), "Tratat asupra banilor" (1930), "Teoria
generală a folosirii mîinii de lucru, a dobînzii şi a banilor" (1936), alcătuită din 24 capitole,
grupate în 6 cărţi, şi în alte lucrări.
J.M.Keynes avea cercetări în domeniul logicii, matematicii, filosofiei, lingvisticii. În
domeniul economiei a fost considerat ca cel mai mare economist al sec. XX. A fost şi un
epistemolog al ştiinţei economice neoclasice, dezvoltînd principiile ştiinţei economice, analizînd
rolul unui şir de factori subiectivi neraţionali, psihologici în dezvoltarea vieţii economice, dînd
explicaţie psihologică fenomenelor economice.
Keynesismul a existat aproximativ trei decenii (1936-1965- 1968).
În calitate de caracteristici de bază ale paradigmei keynesiste pot fi enumereate:
- teoria marginalistă, este recunoscută de J.M.Keynes numai în domeniul microanalizei, privită
ca caz particular al teoriei generale;
- el îşi vede sarcina în a elabora o teorie generală a economiei de piaţă, ce va putea lămuri
procesele economice cum în condiţii de echilibru, aşa şi în condiţii de dezechilibru;
- vede necesitatea în a urmări procesele economice cum în expresie materială, aşa şi în
expresie bănească;
- neagă teoria pieţelor, a lui J.B.Say, şi idea „ordinii naturale”, ce poate realiza în mod spontan
un echilibru economic;
- operează cu indicatori macroeconomici;
- realizează cercetări economice în domeniul macroanalizei;
- recunoaşte inevitabilitatea şomajului involuntar în condiţiile economiei de piaţă;
- de rînd cu şomajul involuntar analizează la fel şi aşa dezechilibre din economia
contemporană de piaţă cum sunt crizele economice, legate de vînzarea mărfurilor, cît şi
dezechilibrele în balanţa plăţilor externe ale ţărilor ce participă la comerţul exterior;
- face o analiză statică, pe termen scurt, a problemelor economice;

149
 Fig. Nr. 16 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice instituţionaliste

unităţii corespon- suficienţei verificării

cunoştinţelor denţei experimentale
so-

proprietăţii indivi-
duale capitaliste
factorilor de proprietăţii sociale (acţionare, cooperatiste,
producţie (muncă, publice, a societăţilor pe acţiuni) şi
pămînt, capital) a individuale, a proprietăţi asupra
întreprinderii, a lui J. instrumentelor exosomatice, a economiei
B. Say dominante, a instituţionaliştilor

diviziunii muncii
între diferiţi fac-
tori de producţie, a
industrializării, a
progresului
nelimitat al
tehnologiilor în
producţia
ci materială, a
neoclasicilor
diviziunii sociale a creşterii
activităţii umane, di- populaţiei, a
viziunii muncii în- raportului dintre
tre specialişti, a fac- numărul
torilor limitaţi şi li- populaţiei şi
mitativi de produc- mijloacele de
ţie, limitări folosirii existenţă, a lui T.
noilor tehnologii a Malthus
instituţionaliştilor

creşterii exponen-
ţiale a populaţiei.
a raportului dintre
falansterelor,
numărul popula-
a socialiştilor
ţiei şi folosirea de
utopişti
omenire a instru-
mentelor exoso-
matice, a repar-
tiţiei optime a
concentrării
populaţiei pe teri-
toriu, a instituţi-
o- onaliştilor

a instituţiilor ca forme structurale a societăţii, ca forţe motrice a

cul- dezvoltării social – economice, a intervenţiei statului în economie, a
tehnostructurii ca instituţie cheie a dezvoltării social – economice, a
clasei inactive, a luptei de concurenţă între instituţii, a evoluţiei
structurilor sociale ca proces a selectării naturale, a instituţionaliştilor

circulaţiei genezei elitelor

elitelor, a lui V. privelegiate, a
Pareto instituţionaliştilor

150
 “bunuri de con- individului ca
sum-timp liber producător şi rolului determinant al
bucuria de a consumator , a producţiei materiale, a
trăi, a compor- intreprinzătorului a economiei în viaţa
tamentului comportamentului socială a lui K. Marx
neraţional al efectiv, raţional al şi F. Enghels
consumatorului, agenţilor economici,
al instituţiona- a hedonismului, al
liştilor neoclasicilor

primordialităţii “valoare – „valoare – evoluţiei

socialului asu- utilitate utilitate naţiunilor, a
fazelor
pra economi- marginală”, a temporală” evoluţiei
cului, a institu- neoclasicilor a instituţio- economice, a
ţionaliştilor naliştilor lui F. List
tu
stadiilor creşterii
preţ cheltuieli de relaţiilor dintre
economice, a
„noii societăţi “producţie utilitate generaţii, bazate pe
industriale”, a marginală” a dragoste faţă de
societăţii post- neoclasicilor generaţiile viitoar, a
industriale, supra- instituţionaliştilor
industriale, a
instituţionaliştilor
ra-
irectibilităţii dezvoltării materiei – energiei
a creşterii indisponibile, entropizării economiei a
entropiei, a lui instituţionaliştilor
Klauzius

repartiţiei
venitului
naţional, a
reproducţiei distribuţiei şi redistribuţiei venitului social, a
capitalului instituţionaliştilor
social, a lui
K. Marx

le
localităţi şi linearităţii şi simpli- sugestiilor
con- nelocalităţi nelinearităţii cităţii valorice

ceptual cercetă- dezvol-

ascensiunii de
obiectivităţii rii multi-
fi- la abstract la tării
concret laterale
dedublării
întregului în
unităţii, analizei şi sintezei
contrarii

lo-
determinis- echilibrului
libertăţii voinţei spre
so- mului şi
putere a lui F. economic a
cauzabilităţii optimului economic
Nietzsche
parţial al
neoclasicilor
fice
observa-
general- bilităţii construc- simet- analiticităţii
tibilităţii riei
ştiinţifice

151
- consideră că economia de piaţă pentru a funcţiona cu succes are nevoie de susţinere din
partea statului.
La baza concepţiei economice a keynesismului a fost pus principiul filosofic al libertăţii
manifestării inconştientului în conştient, al conştientizării înconştientului, a freudismului şi
neofreudismului[51] , conform căruia în structura psihicului omului sunt incluse trei elemente: 1)
stratul adînc al pasiunilor inconştiente, ce prezintă baza activităţii individului, ce se conduce
numai de principiul "satisfacţiei", nefiind raportată la realitatea socială, pronunţîndu-se deseori şi
împotriva ei; 2) sfera conştientului, ce se prezintă ca mijlocitor dintre inconştient şi lumea
exterioară, ce comăsoară activitatea inconştientului cu principiul realităţii, cu finalitatea şi
necesitatea presupusă, cauzată din exterior; 3) sovestea internă a personalităţii ca instanţă critică,
ce apare ca mijlocitor dintre inconştient şi conştient, urmînd să supună inconştientul cerinţelor
principiului realităţii; conştientul e analizat ca aşa o calitate care poate adera sau nu la alte
calităţi; instinctele inconştiente ale omului se presupune că au caracter înăscut; există intenţii
primare, comportări motivaţionale a personalităţii [vezi: 52, 7]; “Sarcina psihoanalizei constă în
studierea faptului cum materialul inconştient al psihicului omenesc trece în domeniul conştiinţei,
este supus scopurilor omului”. Avînd capacitatea conştientizării inconştientului, omul conduce
cu suferinţele sale, dirijează cu ele în viaţa reală în mod conştient. Inconştientul include în el
experienţa omului şi constă din retrăiri ce cîndva au fost conştiente dar au pierdut caracterul lor
conştient în urma uitării sau oprimării. El prezintă acel nucleu esenţial şi intern ce formează
lumea psihică a omului. Se admite existenţa la fel şi a inconştientului colectiv, a anumitor urme
ascunse ale memoriei trecutului uman (a experienţei general-umane), caracteristice pentru
diferite rase şi popoare; anumite comportări bazate pe anumite modele formale de comportare,
pe anumite imagini simbolice, dînd naştere la comportări concrete, umplute cu conţinut, la
activităţi conştiente ale omului, numite "arhetipuri" [vezi 53,5]. Se admite existenţa şi a
inconştientului social, fiind rezultat al psihologizării proceselor culturale şi sociale. Se
recunoaşte prezenţa la oameni a anumitor intenţii sociale (cum de exemplu, tendinţa spre putere),
ce au caracter înăscut, prezente de la bun început naturii umane. Se recunoaşte şi existenţa
anumitor "tendinţe sociale", scopuri finale ale tendinţelor umane, pe baza cărora se lămureşte
comportarea omului, planul vital propriu cu ajutorul căruia omul tinde şă înlăture tensiunile vieţii
şi neîncrederea sa în viitor [vezi: 54, 27]. Se consideră că factorul cauzal n-are importanţă în
planul lămuririi comportării personalităţii, avînd un anumit rol determinant numai la studierea
mecanismelor dezvoltării şi socializării individului. Scopul final ce predetermină activitatea
omului este manifestat în tendinţa spre putere sau în tendinţa spre superioritate. Dar, faptul că
scopul final include şi tendinţa spre autodesfăşurarea esenţei omului permite postularea
principiului activ al vieţii omeneşti, evidenţierea activitatîţii şi a autoactivităţii omului ca atare.

152
 Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J.M.Keynes
a dezvoltat principiul proprietăţii private asupra bunurilor economice, a neoclasicilor, conform
căruia forma predominantă de proprietate este proprietatea asupra bunurilor (produselor)
economice, bunurile economice fiind în cantităţi limitate, care pot fi obţinute numai dînd un alt
bun economic, sau bani în schimbul lor, în principiul proprietăţii private, a socializării crescînde
a ei, a proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de producţie, conform căruia se admite
proprietatea individuală a oamenilor, anumite întreprinderi particulare, cît şi proprietatea
anumitor colectivităţi: firme mici şi corporaţii gigantice, proprietatea nestatală asupra
mijloacelor de producţie. Se afirmă că "nu proprietatea asupra mijloacelor de producere e
esenţială pentru stat. Dacă statul ar fi putut determina volumul general al resurselor, predestinate
pentru mărirea uneltelor de producere şi cota de bază a recompenselor proprietarilor acestor
resurse, cu aceasta s-ar fi atins tot ce e necesar” [vezi: 55,453].
Conducîndu-se de principiile enumerate, J.M.Keynes a dezvoltat şi principiul diviziunii
muncii, între diferiţi factori de producţie, a industrializării progresului nelimitat al tehnologiilor
în producţie materială a neoclasicilor conform căruia are loc divizarea muncii între diferiţi agenţi
şi factori de producţie, se admite caracterul limitat al factorilor de producţie, a bazei de resurse,
noile tehnologii vor stimula exploatarea resurselor încă neatinse e necesară activizarea
fondurilor de producţie, industrializarea cooperarea dintre serviciile productive ale forţelor
factorilor de producţie, în principiul diviziunii muncii, a iniţiativei particulare, a socializării
crescînde a producerii, conform căruia societatea e divizată în producători şi consumatori, ce
acţionează liber pe baza iniţiativei particulare.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J.M.Keynes
a dezvoltat şi principiul individului, ca producător şi consumator, a întreprinzătorului, a
comportamentului efectiv al agenţilor economici, al hedonismului, al neoclasicilor, conform
căruia în calitate de individ erau consideraţi producătorii şi consumatorii, iar în calitate de agenţi
economici - individul şi întreprinderea; întreprinzătorul are rolul esenţial în adoptarea deciziilor
economice, alocarea raţională, eficientă a resurselor; el se prezintă ca cumpărător de factori de
producţie, sau vînzător de bunuri finale sau intermediare, accentul punîndu-se pe psihologia
individului, pe maximizarea satisfacţiiolr, pe "bucuria de a trăi", în principiul individualismului
ca garanţie a libertăţii personale, a manifestării largi a preferinţelor personale a unei vieţi variate.
Conform acestui principiu individualismul "constituie cea mai bună garanţie a libertăţii
personale, în sensul că lărgeşte mult, în comparaţie cu orice alt sistem, cîmpul de manifestare a
preferinţelor personale; constituie de asemenea cea mai bună garanţie a unei vieţi variate care
rezultă tocmai din existenţa acestui cîmp larg de preferinţe personale; această variaţie păstrează
tradiţiile în care sunt întruchipate deciziile cele mai trainice şi încununate de succes ale

153
generaţiilor anterioare, ea dă culoare prezentului graţie forţelor multiple ale imaginaţiei şi,
servind nu numai tradiţiei şi imaginaţiei, ci şi experimentării, constituie instrumentul cel mai
puternic pentru crearea unui viitor mai bun" [vezi: 56,382].
Conducîndu-se de principiule corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, principiul
creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, a lui
Th.Malthus, conform căruia puterea populaţiei întrece în aşa măsură puterea pămîntului de a
oferi mijloace de subzistenţă, încît noi nu trebuie să slăbim eforturile de a creşte cantitatea
necesară de alimente, dar trebuie această creştere să o legăm şi cu alte eforturi, şi anume,
populaţia odată depăşită trebuie să fie ţinută în urmă la distanţă necesară spre a se realiza relativa
proporţie pe care o dorim; în condiţiile economiei de piaţă să micşorăm consumul individual, a
fost dezvoltat de J.M.Keynes în principiul “nivel de producţie-forţa de muncă”. Conform acestui
principiu volumul ocupaţiei depinde de nivelul producţiei: stimulînd cererea ridicăm volumul
producţiei şi micşorăm numărul şomerilor, „naţiunile trebuie să înveţe să-şi asigure prin politica
lor internă ocuparea deplină a mîinii de lucru … să echilibreze creşterea lor demografică” [vezi:
57, 383-384]. J.M.Keynes schimbă şi ordinea existentă a priorităţilor, punînd pe primul plan
socialul, utilizarea completă a braţelor de muncă; pe locul doi punînd economia - creşterea
producţiei ca rezultat al ocupaţiei depline a forţei de muncă; iar pe locul trei - moneda şi
finanţele, spre deosebire de clasici şi neoclasici ce puneau pe planul întîi banii şi finanţele, pe cel
de al doilea - economia, iar pe al treilea puneau socialul, afirmînd, că pentru a repartiza mai mult
trebuie să produci mai mult în condiţiile unei stabilităţi monetare şi a unui echilibru bugetar.
El consideră că anume în determinarea volumului ocupaţiei şi nu în diviziunea muncii a
celor care de acum lucrează “sistemul existent s-a dovedit a fi neeficient” [vezi: 58, 454].
Analizînd problema şomajului, el afirmă că la originea şomajului se află necoincidenţa dintre
economii şi investiţii, salariile şomerilor prea mici, şi nu salariile lor prea ridicate, cum credeau
neoclasicii. J.M.Keynes menţiona la fel că “gătinţa lucrătorilor de a fi de acord cu un salariu
bănesc scăzut de loc nu este leac de şomaj” [vezi:59, 71]. Şi nu săracii sunt vinovaţi de existenţa
şomajului, dar cei bogaţi, care economisesc o parte tot mai mare din veniturile obţinute, fără să le
investească. Printre factorii subiectivi ce stimulează economisirea, sunt menţionaţi de
J.M.Keynes - prudenţa, prevederea, spiritul de a făuri ş.a., iar printre acei ce stimulează
consumul - setea de satisfacţii, intenţia de a impresiona pe alţii ş.a. J.M.Keynes arată, că numărul
de muncitori care găsesc de lucru depinde de cererea efectivă de mărfuri, sau de încasările
întreprinzătorilor din vînzarea producţiei. Avînd în vedere că cererea efectivă include în ea
cererea de bunuri de consum final sau individual, şi cererea de bunuri destinate investiţiilor, el
vine la concluzia, că dacă suma consumului final global şi a investiţiilor globale este egală cu
venitul global, şi partea economisită din venitul global este egală cu investiţiile, atunci economia

154
este în echilibru. Dar în realitate nu tot ce se economiseşte ori se acumulează se investeşte, ce şi
prezintă cauza dezechilibrelor.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J.M.Keynes
a dezvoltat principiul multiplicatorului mîinii de lucru, a lui R.F.Kahn, conform căruia pe parcurs
creşte de cîteva ori ocuparea totală în raport cu ocuparea primară din ramurile producătoare de
bunuri de consum, în principiul multiplicatorului investiţional. Conform acestui principiu între
creşterea investiţiilor şi creşterea venitului naţional există o corelaţie stabilă, bazată pe faptul că
fiecare cheltuială de investiţii (sau alte cheltuieli) se transformă în venituri iniţiale, pe urmă o
parte din ele cheltuindu-se, se transformă în venituri secundare etc. În acelaşi timp se măreşte şi
ocuparea şi volumul producţiei. Cu cît mai mult venit ce consumă, cu atît mai mult venit naşte
suma de bani investită în capital, şi cu atît e mai lung procesul multiplicaţional. Şi “atunci cînd
are loc un spor al investiţiilor globale venitul va creşte cu o mărime care este de K ori mai mare
decît sporul investiţional... Principiul general al multiplicatorului este acela la care trebuie să
apelăm cînd căutăm o explicaţie a modului în care fluctuaţiile mărimii investiţiilor, reprezentînd
o parte comparativ mică a venitului naţional, sunt capabile să genereze fluctuaţii ale volumului
total de ocupare şi ale venitului global de o amplitudine mult mai mare decît propria lor
amplitudine” [vezi: 60, 141, 148]. Astfel, principiul multiplicatorului leagă creşterea venitului
naţional cu consumul personal, născut de cheltuieli - investiţii sau cheltuieli de stat. Creşterea
investiţiilor e privită ca funcţie a creşterii venitului naţional.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, J.M.Keynes
a dezvoltat principiul egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei economice, a lui J.B.Say,
conform căruia echilibrul economic e stabilit între menage şi firme, iar egalitatea totală dintre
cerere şi ofertă, stabilindu-se în mod automat, duce la imposibilitatea crizelor şi a şomajului, şi
principiul balanţei de decontare, a mercantiliştilor, conform căruia există o balanţă de decontare
în comerţul extern sau intern, în principiul dezechilibrelor economice în sistemele
macroeconomice. Conform acestui principiu datorită deosebirii în timp dintre actul economisirii
şi cel al investiţiei, a faptului că cererea tinde să rămînă mereu în urma ofertei: se investeşte mai
puţin, încasările sunt mai mici decît producţia oferită; apar dificultăţi în vînzarea unei părţi din
mărfurile oferite, apar dezechilibre în economie, se menţine şi chiar creşte şomajul involuntar,
sistemul capitalist poate să se menţină de-a lungul unei perioade mari într-o stare cronică de
activitate subnormală fără a se observa vre-o tendinţă de redresare a lui. El a analizat la fel şi
comportamentul agenţilor economici cum în calitate de consumatori (înclinaţia spre consum,
analizată ca raport dintre consum şi venit, sau dintre creşterea consumului şi creşterea venitului
(înclinaţia marginală spre consum), cu reversul ei - înclinaţia spre economii în expresie medie şi
în expresie marjinală ), aşa şi în calitate de întreprinzători (eficienţa marginală a capitalului, sau

155
procentul de profit, obţinut la ultima investiţie şi rata dobînzii, sau procentul de dobîndă, plătit
pentru capitalul luat cu împrumut, formulînd trei legi psihologice cu ajutorul cărora el lămureşte
nivelul activităţii economice şi dezechilibrele economice. El defineşte legea psihologică
fundamentală, a înclinaţiei spre consum, menţionînd, că “psihologia colectivităţii este de aşa
natură încît atunci cînd se măreşte venitul global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi
mărime ca venitul” [vezi:61, 64; 141], cît şi reversul acestei legi, a înclinaţiei oamenilor spre
economii, a disponibilităţilor băneşti necheltuite ca o medie pe cîţiva ani, sau a înclinaţiei
marginale spre economii, menţionînd că “simplul fapt că există o insuficienţă a cererii efective
poate să oprească şi deseori opreşte creşterea folosirii mîinii de lucru înainte de a fi fost atins
nivelul folosirii ei complete. Insuficienţa cererii efective va frîna procesul de producţie ….cu cît
colectivitatea este mai bogată, cu atît va tinde şă fie mai mare decalajul dintre producţia sa
efectivă şi cea potenţială şi cu atît mai evidente şi mai scandaloase vor fi defectele sistemului
economic” [vezi: 62, 66-67].
Definind a doua lege psihologică ca imbold la investiţii, considerînd că dorinţa şi
cointeresarea întreprinzătorului de a investi e determinată de legea înclinaţiei întreprinzătorului
spre eficienţa marginală a investiţiilor noi (că el e predispus să investească cînd prevede
obţinerea unui profit satisfăcător, cînd este mare rata viitoare a profitului), că efectivitatea
marginală de investiţii caracterizează beneficiul aşteptat a investiţiilor capitale din partea
intreprinzătorului, J.M.Keynes scrie, că mărimea investiţiilor depinde de efectivitatea marginală
a investiţiilor, de profitul aşteptat (de perspectivă) de la investiţiile capitale prezente, şi de la
normele procentului, de aprecierile viitoarelor beneficii. Cota de azi a procentului determină
pentru întreprinzător limita de jos a viitoarelor lui investiţii capitale, rigiditatea cotei procentuale
frînează, coboară înclinaţia spre investiţii. În concepţia lui J.M.Keynes procentul este un factor
autonom, nivelul lui se determină de interacţiunea cererii şi ofertei privitor la rămăşiţile băneşti
(la partea bănească a economiilor), reflectă jocul forţelor pieţei pe piaţa bănească. El susţine că
eficienţa marginală a capitalului “depinde de randamentul viitor al capitalului şi nu doar de
randamentul său curent” [vezi: 63, 164] şi că pentru ca economiile să fie investite este necesar ca
eficienţa marginală a capitalului să fie substanţial mai mare decît rata dobînzii.
Definind a treia lege psihologică ca preferinţă pentru lichiditate, ca dorinţa majorităţii
oamenilor de a păstra disponibilităţile lor băneşti (din venitul curent sau din economii făcute
anterior) în formă lichidă, uşor de transformat în orice alte bunuri de care ar avea nevoie,
J.M.Keynes menţionează, că masa monetară creşte în circulaţie datorită cererii de monedă, şi în
cazul dacă individul cedează temporar dreptul asupra banilor de ai păstra în formă lichidă, el
pretinde la o recompensă care se numeşte dobîndă, că “rata dobînzii este recompensa pentru
renunţarea la lichiditate pe o anumită perioadă de timp” [vezi: 64,187], că atunci cînd preferinţa

156
pentru lichiditate este mare şi cantitatea de bani este mică, rata dobînzii este mai ridicată, iar cînd
preferinţa pentru lichidităţi este redusă, sporeşte cantitatea de bani aflată în circulaţie, atunci rata
dobînzii este mai scăzută, stimulînd proiectele de investiţii. La J.M.Keynes procentul este în
mare măsură fenomen psihologic. El leagă sfera bănească cu categoriile reale ale reproducţiei
capitaliste, determină specificul acţiunii regulării băneşti - creditare asupra mersului reproducţiei.
Această regulare, schimbare a volumului ofertei băneşti influienţează reproducerea, acţionînd
asupra procesului investiţional numai în cazul cînd ea e în stare să schimbe situaţia psihologică la
piaţa de bani, coborînd norma procentului. În cazul cînd mărirea ofertei băneşti nu micşorează
cota procentuală economia nu poate fi scoasă din impas [vezi: 65, 187]. El consideră la fel că
principala explicaţie a fortelor (obiective şi subiective) care conduc spre dezechilibre în
economia de piaţă o constituie acţiunea necontrolată a acestor legi psihologice.
Conducîndu-se de principiul corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, principiul
intervenţiei statului în economie pentru dezvoltarea comerţului exterior, a mercantiliştilor,
conform căruia statul este prezent şi intervine activ în economie, atît ca agent economic de
sinestătător, cît şi ca sprijinitor al agenţilor economici particulari, atît pe plan intern, cît şi,
îndeosebi, pe plan extern, printr-o politică protecţionistă în favoarea întreprinzătorilor naţionali,
limitînd concurenţa întreprinzătorilor străini, avînd ca funcţie şi de a supraveghea rata dobînzii şi
balanţa de plăţi externe, a fost dezvoltat de J.M.Keynes, în principiul intervenţiei moderate şi
limitate a statului în economie, numit şi “dirijism”. Conform acestui principiu numai statul poate
să reducă dezechilibrele care apar în societate prin intermediul politicii veniturilor, creditului
ieftin (reducerii cotei dobînzii); politicii monetare, reducerii salariilor reale, creşterii consumului
de stat, sporul cantităţii de bani de pe piaţă; ajustării suplimentare a veniturilor prin politica
fiscală, cît şi a investiţiilor de stat, cum în ramurile productive şi în cercetare, aşa şi în cele
neproductive, realizate din contul cheltuielilor publice din bugetul statului. Statul trebiue să
folosească pîrgiile economiei disponibile pentru a corela şi coordona inclinaţiile psihologice,
asigurînd echilibrarea ofertei de mărfuri cu cererea efectivă de mărfuri, echilibrînd investiţiile cu
economiile. Pentru dezvoltarea economică echilibrată şi reducerea şomajului, menţionează
J.M.Keynes, e efectivă politica investiţiilor productive care duce la crearea unor locuri noi de
muncă, cît şi politica de cerere adăugătoare de bunuri de consum şi bunuri investiţionale, care
necesită activarea fondurilor economisite sau acumulate în scopul creşterii bogăţiei sociale, a
prosperităţii generale. Statul poate activa agenţii economici ca ei să facă investiţii adăugătoare,
practicînd o rată scăzută a dobînzii, mobilizînd fondurile economisite pe calea impozitelor pe
venituri şi alte impozite, folosind investiţiile de stat la realizarea lucrărilor publice. J.M.Keynes
sublinia că “o socializare destul de cuprinzătoare a investiţiilor se va dovedi singurul mijloc
pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat de ocupaţia deplină, deşi aceasta nu trebiue să

157
excludă tot felul de compromisuri şi aranjamente pe baza cărora autorităţile publice vor colabora
cu iniţiativa privată” [vezi: 66, 380].
Conducîndu-se de principiule unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii; de principiile neoclasice a proprietăţii private asupra
bunurilor economisite; diviziunii muncii, între factorii de producţie; a industrializării progresului
nelimitat al tehnologiilor în producţia materială; individului ca producător şi consumator, a
întreprinzătorului, a comportamentului efectiv al agenţilor economici, al hedonismului; creşterii
populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, a lui Malthus;
multiplicatorului mîinii de lucru, a lui R.F.Kahn; egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a
armoniei economice, a lui J.B.Say; balanţei de decontare, a mercantiliştilor; intervenţei statului
în economie pentru dezvoltarea comerţului exterior, a mercantiliştilor; de principiile proprii: a
proprietăţii private, a socializării crescînde a ei, a proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de
producţie; diviziunii muncii, a iniţiativei particulare, a socializării crescînde a producerii;
individualismului ca garanţie a libertăţii personale, a manifestării largi a preferinţelor personale,
a unei vieţi variate; „nivel de producţie forţă de muncă”; multiplicatorului investiţional;
dezechilibrelor economice în sistemele macroeconomice; intervenţiei moderate şi limitate a
statului în economie, numit şi dirijism; de principiul filosofic al libertăţii manifestării
inconştientului în conştient, a conştientizării inconştientului, a freudismului şi neofreudismului,
J.M.Keynes a dezvoltat principiul echilibrului economic, a optimului economic, al neoclasicilor,
conform căruia concurenţa pură şi perfectă condiţionaeză un echilibru economic general, se
atinge o stare la care cererea şi oferta efectivă a serviciilor productiuve sunt egale şi la care există
un preţ stabil, constant pe piaţa produselor; preţul de vînzare a produselor a devenit egal cu
cheltuielile, exprimate în serviciile de producere; în cadrul întregii economii există o armonie
socială; concurenţa imperfectă condiţionează un echilibru parţial; există proporţionalitate (sau
neproporţionalitate) între produse, servicii, capitaluri şi venituri în cadrul intregii economii,
stabilit între trei pieţe principale: a produselor, a serviciilor şi a capitalului, asigurat de activitatea
intreprinzătorului; se crează echilibre (dezechilibre), în condiţiile concurenţei imperfecte apare o
rentă de dezechilibru ca urmare a faptului că la un anumit nivel al economiei există unele piedici
în calea liberei concurenţe; că rata dobânzii şi volumul învestiţiilor se stabilesc de la sine la nivel
optim, astfel că preocuparea în legătură cu balanţa comercială este o pierdere de timp; optimul
economic prezintă cea mai bună situaţie economică din multe situaţii eficiente; aşa schimbări în
alocarea resurselor care îmbunătăţeşc utilitatea (ofelimitatea) anumitor agenţi economici fără a

158
micşora utilitatea altor agenţi economici (efectuînd o analiză în fond microeconomică, studiind
interdependenţa proceselor economice la nivelul firmei, a producătorului şi consumatorului), în
principiul tendinţei spre stabilitate statică a sistemelor macroeconomice. Conform acestui
principiu din faptul că nu tot ce se economiseşte sau se acumulează este automat investit, apar
dezechilibre. Sistemele economice sunt destabilizate. E nevoie de stabilizarea sistemelor
macroeconomice, de găsit soluţii practice de micşorare sau chiar înlăturare a instabilităţilor
acestor sisteme economice în condiţiile economiei de piaţă contemporane. În plan
macroeconomic e nevoie de exlus dificultăţile în vînzarea mărfurilor, în efectuarea de investiţii,
în înlăturarea şomajului involuntar cronic, fiindcă “lumea nu va mai tolera mult timp şomajul
care, cu excepţia unor scurte intervale de activitate febrilă, este legat inevitabil de
individualismul capitalist din zilele noastre. Este posibil, însă, că printr-o analiză corectă a
problemei să se poată vindeca boala, menţinînd tot odată eficienţa şi libertatea” [vezi:67, 382-
383]. E necesară “dirijarea cu cererea”, ca obiect al regulării să devină cererea efectivă, iar
componenta ei - investiţiile. Statul trebuie să asigure o creştere stabilă a investiţiilor, dinamica
cărora va depinde de creşterea viitoare a dobînzii; pe piaţa bănească să reguleze (să coboare) cota
procentului în perspectivă pe termen lung, fiindcă “a lăsa regularea volumului inverstiţiilor
curente în mîini particulare este primejdioasă” [vezi: 68, 392-393]. Statul e în stare să
cântărească efectivitatea marginală a bunurilor capitale din punct de vedere a perspectivelor
îndelungate pe baza beneficiilor sociale generale [vezi: 69, 229]. În plan mondoeconomic trebuie
de atins scopul de a transforma comerţul internaţional în mijloc de a menţine ocuparea mîinii de
lucru în propria ţară, e nevoie de evitat posibilităţile dezlănţuirii unor războaie cauzate de lupta
de concurenţă pentru pieţe [vezi: 70, 383-384].
Principiul tendinţei spre stabilitate statică a sistemelor macroeconomice poate fi apreciat
ca principiu local, particular, al concepţiei economice a keynesismului. Ca principiu fundamental
al acestei concepţii poate fi considerat principiul extremal al tendinţei spre stabilitate statică a
sistemelor macroeconomice, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor
economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în
stări echilibrate. Acest principiu extremal, filosofic, include în formă depăşită esenţa principiului
local corespunzător, cît şi esenţa principiilor neoclasicilor: a proprietăţii private asupra bunurilor
economice; a diviziunii muncii între diferiţi factori de producţie, a industrializării, progresului
nelimitat al tehnologiilor în producţia materială; individului, ca producător şi consumator, a
întreprinzătorului, a comportamentului efectiv al agenţilor economici, al hedonismului; a
creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi mijloacele de existenţă, a lui
T.Malthus; multiplicatorului mîinii de lucru, a lui R.F.Kahn; egalităţii totale dintre cerere şi
ofertă, a armoniei economice, a lui J.B.Say; a balanţei de decontare, a mercantiliştilor; a

159
intervenţiei statului în economie pentru dezvoltarea comerţului exterior, a mercantiliştilor; a
echilibrului economic, a optimului economic, a neoclasicilor; a principiilor proprii: a proprietăţii
private, a socializării crescînde a ei, a proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de producţie;
diviziunii muncii, a iniţiativei particulare, a socializării crescînde a producerii; a
individualismului, ca garanţie a libertăţii personale, a manifestării largi a preferinţelor personale,
a unei vieţi variate; “nivel de producţie – forţa de muncă”, a multiplicatorului investiţional;
dezechilibrelor economice în sistemele macroeconomice; a intervenţiei moderate şi limitate a
statului în economie, numit şi dirijism; a libertăţii manifestării inconştientului în conştient, a
coinştientizării inconştientului, a freudismului şi neofreudismului.
Matricea principiilor meotodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice
keynesiste e prezentată pe fig. Nr.17, (p. 305-306)

160
 §4. Concepţia economică neokeynesistă

Ideile principale ale concepţiei economice neokeynesiste au fost expuse în lucrările

lui R.F.Harrod “Spre o teorie dinamică” (1948), “Spre o nouă politică economică” (1967),
“Dinamica economică” (1973); E. D. Domar “Eseuri în teoria creşterii economice” (1957), J.
Robinson “Economia concurenţei imperfecte” (1933), “Acumularea capitalului” (1956), “Eseuri
în teoria creşterii economice” (1962), "Eseuri economice: cîteva întrebări demodate în teoria
economică” (1971), “Contribuţii la economia modernă” (1978), “Aspectele dezvoltării şi
subdezvoltării” (1979); J.Robinson, J.Eatwell “Întroducere în economia modernă” (1973),
N.Valdor “Eseuri asupra valorii şi repartiţiei” (1960); P.A.Samuelson, W.D.Nordhaus
“Economics” (1989); P.Sraffa “Cu privire la relaţia dintre cost şi cantitatea produsă” (1925 -
1926), “Întroducere în operele şi corespondenţa lui D.Ricardo” (1951-1955), “Producţia de
mărfuri cu ajutorul mărfurilor” (1960) ş.a.
Neokeynesismul (anii 50-60 ai sec.XX) prezintă o totalitate de teorii şi politici economice,
ce au modernizat într-o anumită măsură ideile lui J. M. Keynes. În cadrul acestor concepţii
deosebim neokeynesismul american (H. A. Hansen, L. D. Klein, S. E. Harris, J. Tobin, W.
Heller, F. Moligham ş.a.), neoceynesismul francez (A. Bererre ş.a.), neokeynesismul sintezei
neoclasice (P. Samuelson, R. Solov), postkeynesismul (J. Robinson, A. S. Kregel, L. L. Pasinetty
ş.a.). Neokeynesiştii împărtăşesc ideile lui J. M. Keynes, caută să înlăture neajunsurile concepţiei
keynesiste, distanţiindu-se atît de neoclasici, cît şi de pseudokeynesişti, îmbogăţind concepţia lui
cu idei inspirate de la alţi autori contemporani. Spre deosebire de J.M.Keynes care a analizat în
fond probleme de macroanaliză statică, punînd accent pe problemele cererii efective de mărfuri
şi a consumului, atrăgînd atenţie neîndestulătoare problemelor legate de producţie şi ofertă,
progres tehnic, repartiţie a venitului naţional, rolului ei în stimularea activităţii economice, de
comerţ internaţional ş.a., neokeynesiştii au făcut obiect de analiză producţia (şi nu consumul), ce
contribuie esenţial la creşterea venitului naţional. Au studiat rolul investiţiilor şi a progresului
tehnic în creşterea venitului naţional. Ei au elaborat teoria dinamicii economice, a sintezei
neoclasice, a producerii de mărfuri prin intermediul mărfurilor, mulţi din ei dialogînd cu
economişti de alte orientări.
La baza concepţiei economice a neokeynesismului a fost pus principiul filosofic al
libertăţii voinţei spre credinţă, a subiectului cointeresat, a pragmatismului, conform căruia voinţa
e absolut liberă; se admite un început volitiv, legat de acţiune, cît şi starea îndoelii ca stare
psihologică a subiectului, ce are ca orientir atingerea unei credinţe stabile, capabile de a directa
acţiunea, de a

161
 Fig. Nr. 17 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei
economice keynesiste
unităţii corespon- suficienţei verificării
cunoştinţelor denţei experimentale
so-
proprietăţii diviziunii muncii,
private a între diferiţi factori
proprietăţii socializării de producţie, a
private asupra crescîn-de a ei, industrializării,
bunurilor a proprietă ţii procesului nelimitat
economice, a nestatale asupra al tehnologiilor în
cio- mijloacelor de producţii materiale a
neoclasicilor
producţie, a lui neoclasicilor
J.M. Keynes

diviziunii mun- individului ca individualismului

cul- cii, a iniţiativei producător şi ca garanţie a
particulare, a consumator, a libertăţii
socializării întreprinzătorului, personale, a mani-
crescânde a a comportamentu- festării largi a pre-
producerii, a lui lui efectiv al agen- ferinţelor
J.M.Keynes ţilor economici, al personale, a unei
hedonismului, a vieţi variate, a lui
neoclasicilor J.M.Keynes
tu- nivel de
creşterii popula-
“producţie forţă
ţiei a raportului
de muncă” a lui multiplicatorului
dintre numărul
J.M.Keynes populaţiei şi mij- mâinii de lucru, a lui
loacele de exis- R.F.Kahn
tenţă, a lui T.
Malthus

multiplicatorului
investiţional, a egalităţii totale dintre balanţei de
lui J.M.Keynes cerere şi ofertă, a decontare,
armoniei economice, a a mercan-
ra- lui J.B.Say tiliştilor

dezechilibrelor intervenţiei statu- intervenţiei moderate

economice în lui în economie şi limitate a statului în
sistemele pentru dezvolta- economie, numit şi
le macro- rea comerţului “dirijism”, a lui
economice, a lui exterior, a J.M.Keynes
J.M.Keynes marcantiliştilor

con-
localităţi şi linearităţii şi simpli- sugestiilor
cep- nelocalităţi nelinearităţii cităţii valorice
tuale
cercetă-
obiectivităţii ascensiunii de rii multi- Dezvol-
fi- la abstract la laterale tării
concret

dedublării
întregului în Unităţii, analizei şi sintezei
contrarii

162
lo- determinis- libertăţii manifestării echilibrului
so- mului şi inconştientului în economic, a
cauzabilităţii conştient, a conştien- optilmului
tizării inconştientului, economic, al
a freudismului şi neoclasicilor
fice neofreudismului
general-
observa-
construc- simet-
ştiinţifice bilităţii
tilităţii riei analiticităţii

căpăta anumite rezultate practice; gîndirea fiind înţeleasă ca o atingere a unei satisfacţii
psihologice subiective,adevărul - ca aceea ce ne duce spre un anumit scop, iar lucrurile - ca
totalitatea urmărilor practice, a anumitor rezultate senzoriale. La fel se admite, că omul liber,
alegîndu-şi linia de comportare, face "ceea ce se răscumpără", ce dă plată. Succesul în viaţă pe
deplin depinde de energia şi voinţa personalităţii şi prin sforţările fiecărui individ aparte lumea
treptat se îmbunătăţeşte, fiecare om avînd dreptul să se consacre credinţei personale în riscul
propriu [vezi: 71, 40]. Noţiunile şi categoriile sunt privite ca instrumente ce servesc realizării
anumitor scopuri, servind pentru înlăturarea îndoielii şi atingerea credinţei gătinţei sau
deprinderii de a acţiona. Trecerea de la starea de îndoială la starea credinţei este înţeleasă ca
trecere, sau transformare, a situaţiei indeterminate, îndoielnice sau problematice în situaţie
determinată, hotărîtă, astfel realizîndu-se reconstruirea şi perfecţionarea experienţei umane. Se
consideră că “ideile sunt afirmaţii nu despre aceea ce este sau a fost, dar despre acţiuni care
trebuie să fie realizate”, că cunoaşterea “prezintă schimbare directată înăuntrul lumii”
[vezi:72,138; 291].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neokeynesiştii
au dezvoltat principiul keynesist al proprietăţii private, a socializării crescînde a ei, a proprietăţii
nestatale asupra mijloacelor de producţie, conform căruia se admite proprietatea individuală a
oamenilor, anumite întreprinderi particulare, cît şi proprietatea anumitor colectivităţi, firme mici
şi corporaţii gigantice, proprietatea nestatală asupra mijloacelor de producţie; economiile de
piaţă se compun dintr-un număr mare de întreprinderi mici, iar statul are sarcina să asigure
numai cadrul legal al activităţii lor, în principiul proprietăţii mixte; individuale, private şi a celei
publice, statale. Conform acestui principiu există gospodării individuale, firme particulare şi un
sector public în creştere, şi în această economie mixtă “institutele particulare şi sociale realizează
controlul economic” [vezi: 73, 7]. În cadrul economiei de piaţă funcţionează o multitudine de
tipuri de întreprinderi de talie foarte diferite, iar statul se implică incomparabil de mult în
economie.

163
 Conducîndu-se de principiile enumerate, neokeysiştii au dezvoltat principiul keynesist a
diviziunii muncii, a iniţiativei particulare, a socializării crescînde a producerii, conform căruia
societatea e divizată în producători şi consumatori, ce acţionează liber pe baza iniţiativei
particulare, în principiul diviziunii muncii şi a specializării tot mai înalte a funcţiilor de
producere, regulării pieţii din partea statului, a randamentelor crescînde. Conform acestui
principiu specializarea tot mai înaltă a funcţiilor de producere permite fiecărui om sau fiecărei
regiuni să folosească prioritatea lor în distribuţia mijloacelor de producere sau a resurselor
existente. Tehnologia înaintată contemporană se bazează pe folosirea a tot mai mult capital
(adică instalaţii de producere a fabricilor mari, depozite, producţii gata şi semifabricate),
capitalul însuşi fiind produs al muncii. Piaţa determină preţurile şi producerea în multe sfere a ei.
Statul regulează piaţa pe calea impozitelor, cheltuielilor de stat, lărgindu-se cu aceasta sfera
aplicării banilor şi, în caz final, ambele părţi: cum piaţa, aşa şi statul, sunt esenţiale. “Economia
mixtă se bazează, în primul rînd, pe sistemul preţurilor pentru organizarea lor economică, dar
foloseşte o varietate de intervenţii ale statului pentru a face faţă instabilităţii macroeconomice şi
imperfecţiunilor pieţei” [vezi: 74, 977]. Controlul economic este realizat atît de instituţii
particulare, cît şi de instituţii publice: “sistemul particular - prin intermediul orientării invizibile
de către mecanismul pieţei, iar instituţiile publice sau de stat - prin intermediul dispoziţiilor
organizatorice şi a stimulentelor fiscale” [vezi: 75, 38].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neokeynesiştii
au dezvoltat principiul neoclasic “preţ - cheltuieli de producţie - utilitate marginală”, conform
căruia mărimea preţului unui bun este determinată de utilitatea marginală a bunului
corespunzător şi de cheltuielile de producţie, preţul oscilează în dependenţă de raportul dintre
cerere şi ofertă, nivelul preţurilor depinde atît de aprecierile subiective ale consumatorilor, cît şi
de costurile de producţie ce determină oferta pe termen lung, în principiul “preţ de producţie -
muncă necesară.” Conform acestui principiu nivelul preţurilor depinde nu numai de munca
directă, căruia îi revine prin repartiţie salariul, dar şi de munca trecută, încorporată în mijloacele
de producţie, care sunt şi ele mărfuri (din punct de vedere tehnic), şi capital (din punct de vedere
social-economic, ca proprietatea unor persoane, diferite de muncitori); producţia de mărfuri are
loc cu ajutorul mărfurilor. Valoarea etalonului (a mijlocului de măsurare) este invariabilă în
raport cu mijloacele de producţie cu ajutorul cărora a fost ea însăşi produsă şi exprimă măsura
invariabilă a preţurilor. Relaţia dintre preţuri şi variabilele din domeniul repartiţiei (veniturile) e
determinată în fiecare moment de tehnologia existentă. Cu modificarea tehnicii şi a tehnologiei
se modifică şi relaţia dintre preţuri şi raportul dintre diferite venituri. Modificările în timp a
preţurilor relative (sau a raportului de schimb între două mărfuri) şi a raporturilor dintre venituri
(în special, dintre salarii şi profit) au la bază inegalitatea proporţiilor în care sunt folosite munca

164
şi mijloacele de producţie în diferite ramuri ale economiei. În cazul mărfurilor de bază (a
mijloacelor de producţie) progresul tehnic contribuie la modificarea preţurilor relative şi a
raportului dintre venituri din toate domeniile. Dar în cazul restului mărfurilor (ce au o folosinţă
mai restrînsă) progresul tehnic afectează numai bunurile de lux (el nu afectează nici mijloacele
de producţie, nici cele de subsistenţă ). La costul de producţie se adaugă "o margine" (un spor
peste costul de producţie), mărimea cărei depinde de gradul de monopolizare, de rata normală
sau anticipată de folosire a capacităţilor de producţie şi de nivelul planificat al investiţiilor.
Există şi anumite restricţii ce determină nivelul preţului, cît şi această "margine", aşa ca: efectul
de substituţie, efectul de intrare a noi firme în competiţie, teama de intervenţie a statului,
concurenţa externă ş.a.
Pe baza aceluiaşi principiu neokeynesiştii au formulat şi esenţa principiului “venit
marginal - cheltuieli de producţie - utilitate marginală (în condiţiile concurenţei imperfecte)”,
conform căruia în condiţiile concurenţei imperfecte preţul producţiei nu e egal cu cheltuielile
marginale de producţie. Aceiaşi producţie poate să se vîndă de diferiţi producători cu preţuri
neegale. Curba cererii la producţia fiecărui producător nu se caracterizează de elasticitatea
absolută a ei. Fiecare producător vinde atîta producţie ca cheltuielile marginale a producţiei să fie
egale cu veniturile marginale a lui. Venitul marginal a întreprinzătorului nu este egal cu preţul
producţiei. Venitul marginal şi nu preţul determină producţia unui producător aparte [vezi 76,
240-255] Elasticitatea ofertei producţiei depinde de elasticitatea ofertei factorului folosit (de
aceea cu cît a crescut utilitatea marginală pe măsura creşterii cantităţii factorului folosit) şi de
elasticitatea înlocuirii factorilor.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neokeynesiştii
au dezvoltat principiul keynesist “nivel de producţie- forţă de muncă”, conform căruia volumul
ocupaţiei depinde de nivelul producţiei; stimulînd cererea ridicăm volumul producţiei şi
micşorăm numărul şomerilor; naţiunile trebuie să asigure prin politica lor internă ocuparea
deplină a mîinii de lucru, să echilibreze creşterea lor demografică; preţurile şi salariile sunt
absolut elastice, nivelul preţurilor se mişcă în sus şi în jos balansînd; macroeconomia nu poate
influenţa asupra volumului producerii, politica macroeconomică influenţează numai asupra
nivelului preţurilor; ca să restabilim ocupaţia deplină micşorarea preţurilor trebuie să fie
neînsemnată; regularea macroeconomică se realizează prin regularea cheltuielilor, schimbarea
profitului aici are loc mai repede ca în cazul regulării cu ajutorul salariilor şi a preţurilor elastice;
şomajul impus apare în condiţiile preţului neelastic al muncii, avînd un salariu fixat; dacă salariul
este înalt oferta muncii este mare, numai o parte din muncitori capătă loc de lucru, în principiul
“inflaţie-şomaj”. Conform acestui principiu gradul de folosire a forţei de muncă se află în
dependenţă de nivelul preţurilor, de nivelul inflaţiei. Cu creşterea preţurilor şi a inflaţiei şomajul

165
creşte, iar cu micşorarea preţurilor şi a inflaţiei şomajul se micşorează. Nivelul preţurilor e
determinat de nivelul salariilor, şi cu cît rata şomajului este mai ridicată, cu atît salariile
nominale cresc mai puţin. Dar cînd nivelul şomajului este redus, muncitorii obţin o creştere
vădită a salariilor.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
neokeynesiştii au dezvoltat principiul neoclasic al repartiţiei venitului după salariu, profit,
dobîndă, rentă funciară, după productivitatea marginală a muncii, conform căruia repartiţia
veniturilor în economia naţională se realizează în dependenţă de utilitatea marginală; toate
veniturile primare au aceeaşi natură - preţul unor servicii, guvernate de productivitatea muncii,
de respectivul factor de producţie; salariul ca venit al muncitorului este determinat de
dezvoltarea producţiei materiale, este preţul muncii lui, echivalent al productivităţii marginale a
muncii; profitul este preţul muncii de conducere şi recompensă a riscului în afaceri; dobînda este
preţul capitalului împrumutat, venitul capitalistului (beneficiarului); renta funciară prezintă
preţul folosirii temporare a pămîntului de către o altă persoană decît proprietarul lui, este venitul
lui; în principiul condiţionării productivităţii investiţiilor de relaţiile de distribuţie. Conform
acestui principiu atît oferta factorilor de producţie, schimbarea lor, cît şi productivitatea
investiţiilor e condiţionată de relaţiile de distribuţie. Beneficiul şi salariul, schimbarea corelaţiei
dintre ele influenţează preţul şi mărimea capitalului, fără a atinge proprietăţile lui fizice şi
“productivitatea” lui. Sursa profitului o constituie esenţa fizică însăşi a capitalului (mijloacelor
de producere). Sursa venitului real a beneficiarului o constituie capitalul ca rezervă fizică a
mijloacelor de producere, ce se deosebeşte de noţiunea de capital ca categorie financiară, ce
asigură stăpînului ei un venit sub formă de procent. Norma procentului aceasta-i plata pentru
"aşteptare", determinată de condiţiile pieţei băneşti nestabile [vezi: 77, 50-51]. Ideea
productivităţii mijloacelor de producţie, a investiţiilor şi aici e prezentă. Destinaţia salariului şi
profitului ca feluri diferite de venituri este diferită. Muncitorii consumă întregul lor venit,
înclinaţia lor spre economii este zero, sau aproape zero, pe cînd capitaliştii finanţează investiţiile
lor din profit, înclinaţia lor spre economii este de 1 sau aproape 1. O rată înaltă a creşterii
economice duce la modificarea repartiţiei venitului în favoarea profitului. Se atinge o rată mai
mare a profitului în raport cu salariile. Există o legătură strânsă între ponderea investiţiilor în
totalul producţiei şi ponderea profitului în totalul veniturilor. A.S.Eichner şi J.A.Kregel
menţionează: "cu cît este mai mare rata expansiunii economice, ca rezultat al unui nivel mai
ridicat al investiţiilor, cu atît mai mare va fi partea din venitul naţional care revine capitaliştilor
(cei cu venituri nesalariale) sub formă de profit (venit care nu izvorăşte din muncă) şi cu atît mai
mică va fi partea care revine muncitorilor [vezi: 78, 297].

166
 E important şi faptul, că cei care deţin controlul asupra ratei investiţiilor deţin şi controlul
asupra repartiţiei venitului, asupra proporţiei dintre salariu şi profit, şi nu putem vorbi de o
înclinaţie generală spre economii şi investiţii.
Admiţînd la fel, că şi muncitorii pot face economii şi o parte din profitul capitaliştilor poate
fi folosit pentru nevoi personale, apoi muncitorii pe lîngă salarii pot obţine din economiile
investite venituri nesalarizate şi în locul termenilor de salarii şi profit putem folosi termenii
"forme quazicontractuale de venituri" (salarii, dobînzi fixe, rente, căpătate de muncitori), şi
“forme reziduale de venituri” (profiturile, căpătate de marile corporaţii). Relaţia dintre nivelul
investiţiilor şi ponderea "veniturilor reziduale" (profiturilor) se menţine. Veniturile sunt cu atît
mai mari, cu cît este mai intensă activitatea economică, sunt mai mari şi investiţiile. Creşte
producţia ca rezultat a investiţiilor. Marile corporaţii, economisînd, tind să ridice preţurile şi ca
rezultat creşte tot mai mult diferenţa dintre preţuri şi costuri. Banii ca componentă organică a
economiei determină cum nivelul activităţii economice aşa şi nivelul venitului ce urmează să fie
distribuit diferitor grupuri sociale. Expresia naturală a fluxurilor economice e aplicabilă atunci,
cînd realizăm contabilizarea producţiei naţionale, iar cea monetară - cînd analizăm formarea şi
repartiţia venitului. Produsul naţional şi venitul naţional se compun din două feluri de elemente:
din bunuri disponibile şi din bunuri nedisponibile. Echilibrul global al economiei se formulează
ca egalitate dintre cheltuielile disponibile (investiţiile) şi veniturile disponibile (economiile).
Principalul factor ce determină nivelul activităţii economice, rata creşterii economice, o
constituie investiţiile. Muncitorii cheltuiesc ceea ce primesc, iar capitaliştii primesc ceea ce
cheltuiesc (sub formă de investiţii productive). Capitaliştii nu pot primi hotărîrea să cîştige mai
mult, dar numai să investească mai mult. Se analizează rata investitorilor, studiind cum starea de
spirit a întreprinzătorilor şi vitalitatea întreprinderilor, aşa şi diferite modele de comportament
investiţional în diferite sectoare (forme particulare, sector public, gospodării individuale etc).
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neokeynesiştii
au dezvoltat principiul lui D.Ricardo, a diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative
în comerţul exterior, conform căruia pe piaţa mondială se formează structuri de concurenţă
imperfectă, avantaje neegale pentru fiecare ţară, create prin jocul liber al forţelor pieţei
internaţionale: fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul a acelor mărfuri pe care le
fabrică cu cheltuieli relativ mai mici şi va importa mărfurile pe care le produce cu cheltuile
relativ mai mari; criteriul ce determină diviziunea internaţională a muncii este nivelul
productivităţii care diferă de la ţară la ţară şi de la produs la produs; în principiul diviziunii
internaţionale a muncii; a ocupării mondiale a forţei de muncă. Conform acestui principiu
şomajul prezintă un fenomen adînc negativ, care persistă cum în ţările dezvoltate, aşa şi în ţările
în curs de dezvoltare (în forme mai diferite şi în proporţii mai mari). Cauzele şomajului în

167
ultimele constau nu atît în atitudinea săracilor, care cer creşterea salariilor, dar în atitudinea
bogaţilor care nu investesc îndeajuns din volumul mare al acumulărilor pe care le au. La şomaj
contribuie cum insuficienţa investiţiilor productive, aşa şi gradul de dezvoltare a tehnicii şi
tehnologiei. Dezvoltarea slabă a acestor ţări e condiţionată şi de cheltuielile militare mari pe
scară naţională şi mondială, de datoria lor externă mare, de creşterea permanentă a preţului
petrolului importat în ultimul timp. E nevoie de elaborat un plan global de ameliorare a activităţii
economice în toate genurile de ţări, schimbarea cooperării economice internaţionale. E nevoie de
atins o cerere globală creatoare care ar schimba investiţiile productive, de atins o putere adecvată
de cumpărare cum în cadrul statului naţional, aşa şi pe plan internaţional, crearea unor
posibilităţi mari pentru cumpărarea utilajului tehnic necesar în condiţiile posibilităţilor băneşti
neînsemnate. E nevoie la fel de acumulări de capital, transformări adînci structurale: economice,
tehnice, sociale, culturale, intervenţia activă a statului în economie. Creşterea cererii efective a
ţărilor în curs de dezvoltare necesită ridicarea nivelului de viaţă a populaţiei lor, ocuparea
deplină a mîinii de lucru, controlarea inflaţiei. E nevoie de reducerea vădită a cheltuielilor
militare, a datoriei lor externe. A. Angelopoulos scrie, că “în zilele noastre toţi oamenii doresc o
lume mai bună, mai dreaptă şi mai umană, nu numai la scară naţională, ci şi la nivel mondial”.
Pentru atingerea acestor scopuri este absolut necesară adaptarea continuă a obiectivelor şi a
politicii guvernelor la aceste revendicări. Este necesară, pe de altă parte, coordonarea politicilor
naţionale, care să conducă la un plan internaţional corespunzător. În absenţa unor asemenea
politici naţionale şi obiective internaţionale, un lanţ de recesiuni generalizate va fi inevitabil şi cu
el “reculul social şi dezesperarea” [vezi: 79, 28].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neokeynesiştii
au dezvoltat principiul keynesist al dezechilibrărilor statice economice a macrosistemelor
economice, conform căruia datorită deosebirii de timp dintre actul economisirii şi cel al
investiţiei, a faptului că cererea tinde să rămînă mereu în urma ofertei; se investeşte mai puţin,
încasările sunt mai mari decît producţia oferită; apar dificultăţi în vînzarea unei părţi din
mărfurile oferite, apar dezechilibre în economie, se menţine şi chiar creşte şomajul involuntar; o
insuficienţă a cererii efective poate să oprească şi deseori opreşte creşterea folosirii mîinii de
lucru înainte de a fi fost atins nivelul folosirii ei complete; mărimea investiţiilor depinde de
efectivitatea marginală a investiţiilor sau de profitul aşteptat de perspectivă de la investiţiile
capitale prezente, şi de normele procentului, de aprecierile viitoarelor beneficii, rigiditatea cotei
procentuale coboară înclinaţia spre investiţii; nivelul procentului se determină de interacţiunea
cererii şi ofertei la rămăşiţele băneşti, reflectă jocul forţelor pieţei pe piaţa bănească; eficienţa
marginală a capitalului depinde de randamentul viitor al capitalului şi nu doar de randamentul
său curent, pentru ca economiile să fie investite este necesar ca eficienţa marginală a capitalului

168
să fie substanţial mai mare decît rata dobînzii; rata dobînzii prezintă recompensă pentru
recunoaşterea preferinţei pentru lichiditate pe anumită perioadă de timp; atunci cînd preferinţa
pentru lichiditate este mare şi cantitatea de bani este mică, rata dobînzii este mai ridicată, iar cînd
preferinţa pentru lichiditate este redusă şi sporeşte cantitatea de bani aflată în circulaţie, atunci
rata dobînzii este mai scăzută, stimulînd proiectele de investiţii; procentul leagă sfera bănească
cu categoriile reale ale reproducţiei capitaliste, determină specificul acţiunii regulării băneşti -
creditare asupra mersului reproducţiei; schimbarea volumului ofertei băneşti influenţează
reproducerea, acţionînd asupra procesului investiţional numai în cazul cînd ea e în stare să
schimbe situaţia psihologică la piaţa de bani, coborînd norma procentului; în cazul cînd mărirea
ofertei băneşti nu micşorează cota procentului, economia nu poate fi scoasă din impas; principala
explicaţie a forţelor (obiective şi subiective) care conduc spre dezechilibre în economia de piaţă
o constituie acţiunea necontrolată a acestor legi psihologice, în principiul dezechilibrelor
dinamice economice, a instabilităţii economiei contemporane de piaţă. Conform acestui principiu
creşterea venitului naţional (creşterea economică) e determinată de înclinaţia marginală spre
consum, de care depind disponibilităţile băneşti care urmează să fie investite, cît şi de tehnica
existentă de costul ei, caracterizate de coeficientul marginal al capitalului în cazul cînd celelalte
variabile ale modelului sunt date. Oscilaţia ratei reale de creştere economică între rata garantată
ce satisface interesele intreprinzătorilor, chiar dacă nu asigură folosirea deplină a tuturor
factorilor (îndeosebi, a mîinii de lucru) şi rata naturală (ce asigură folosirea tuturor factorilor de
producţie, care pot să satisfacă interesele întreprinzătorilor) este cauza dezechilibrelor
economice, a instabilităţii economice contemporane de piaţă, a recesiunii cînd rata reală e mai
mică ca rata garantată şi a expansiunii cînd rata reală e mai mare ca rata garantată; şi atunci cînd
rata garantată este mai mică decît rata naturală există şomaj. Pentru excluderea dezechilibrelor
economice se propune “1. Un nivel ridicat şi în creştere a produsului real; 2. Ocuparea ridicată şi
un şomaj redus, asigurînd slujbe bune şi plată mare pentru cei care doresc să muncească; 3. Un
nivel stabil al preţurilor sau preţuri care cresc încet, atît preţurile cît şi salariile, fiind determinate
de pieţele libere; 4. Relaţii economice externe, caracterizate pentru-un curs al schimbului extern
stabil şi exporturi mai mult sau mai puţin echilibrate” [vezi: 80, 83]. Însă puţine naţiuni reuşesc
să atingă aceste obiective. Majoritatea ţărilor dezvoltate caută fără încetare mijloace pentru
atingerea lor cît mai deplină.
Neokeynesiştii consideră că economia de piaţă, bazată pe iniţiativa privată, prin natura ei
este nestabilă şi această instabilitate poate fi exclusă prin realizarea unei politici fiscale şi
monetare active, ce ar compensa neajunsul cererii de mărfuri din partea firmelor cu cheltuieli
bugetare, finanţare, folosind politica impozitelor. Dezechilibrele economice sunt lămurite de
neokeynesişti, analizînd abaterea reală a creşterii economice de la rata garantată pe termen scurt,

169
ţinîndu-se cont de ritmul schimbărilor şi de condiţiile istorice în care au loc schimbările
corespunzătoare, influenţa asupra deciziilor economice a experienţei trecute şi a aşteptărilor
pentru viitor, ce determină comportamentul investiţiilor şi a economiilor, analizînd înzestrarea
iniţială cu echipament, rata salariului real, iar cu ea şi rata economiilor, rata creşterii mîinii de
lucru, rata progresului tehnic. Rata economiilor e analizată ca dependentă de mărimea veniturilor
şi de schimbările care au lor în repartiţia veniturilor, ce explică caracterul dezordonat al
procesului real al creşterii economice. Şi dacă J.M.Keynes în căutarea explicaţiilor
dezechilibrelor din economia de piaţă (inclusiv al şomajului) s-a folosit în fond de
macrocategoriile: cerere efectivă, înclinaţie marginală spre consum, parametru investiţional ş.a.,
au plecat de la consum, urmărind în deosebi nivelul cererii efective de mărfuri în raport cu
dimensiunea venitului, multiplicarea lui în funcţie de înclinaţia marginală spre consum,
veniturile prezentînd suma consumului şi a investiţiilor, apoi neokeynesiştii au analizat factorii
economici şi extraeconomici ce lămuresc dinimicile din economie şi rezultatele lor manifestate
în creşterea economică, folosind la fel şi categoriile: coeficient al capitalului, eficienţă a
investiţiilor, rată de creştere economică ş.a. Ei au plecat de la producţie, au cercetat creşterea
venitului naţional (creşterea economică) în dependenţă de mărimea economiilor, rata lor, de
necesarul de capital pentru o unitate de venit suplimentar, ţinînd cont şi de progresul tehnic. La
baza analizei dezechilibrelor economice ei au pus relaţia cantitativă de natură tehnico-
economică dintre diferite variabile a modelului de creştere economică, analizînd produsul
naţional brut ca suma consumului global, a investiţiilor, cheltuielilor bugetare, sau de stat, şi a
soldului net al exporturilor (export - import).
Conducăndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
neokeynesiştii au dezvoltat principiul keynesist, al intervenţiei moderate şi limitate a statului în
economie, numit şi dirijism,conform căruia numai statul poate să reducă dezechilibrele care apar
în societate prin intermediul politicii veniturilor, a creditului ieftin, reducerea cotei dobînzii, a
politicii monetare, fiscale, a reducerii salariilor reale şi creşterii consumului de stat, sporind
cantitatea de bani de pe piaţă, ajustarea suplimentară a veniturilor prin politica fiscală, cît şi a
investiţiilor de stat, cum în ramurile productive, în cercetare, aşa şi în a celor neproductive,
realizate din contul cheltuielilor publice din bugetul statului, în principiul intervenţiei sistematice
şi directe a statului în economie cu scopul de a atinge efectivitate, echitabilitate, stabilitate în
viaţa economică pentru a menţine ocuparea braţelor de muncă la un nivel ridicat, a atenua
dezechilibrele economice. Conform acestui principiu statul trebuie să intervină în economie prin
politica de "stop and go" (frînare şi stimulare), care în viziunea neokeynesiştilor britanici
(R.Harrod ş.a.) statul trebuie să folosească politica fiscală şi monetară pentru a înfluienţa
comportamentul agenţilor economici individuali pentru a echilibra variabilele cu tendinţe

170
divergente. Atunci cînd cresc cererea şi investiţiile, veniturile şi salariile, e nevoie ca statul să
oprească această creştere prin ridicarea impozitelor şi a ratei dobînzii. Iar cînd are loc o stagnare
a activităţii economice, o reducere a cererii de mărfuri pe piaţă, a investiţiilor, se cere stimularea
activităţii economice prin reducerea impozitelor, creşterea cantităţii de bani în circulaţie pe piaţă,
micşorarea dobînzii. Această intervenţie e necesară şi pentru atenuarea dezechilibrelor
economice, pentru corectarea unor insuficienţe sau excese în cererea efectivă de mărfuri pe piaţă,
a oscilaţiilor în mărirea economiilor, a ratei dobînzii şi a cantităţii de bani de pe piaţă.
R.Harrod consideră la fel, că pentru a dobîndi ca toate veniturile să fie provenite “prin
muncă”, trebuie de lichidat procentul şi cu aceasta va dispare clasa rantie şi a proprietarilor
funciari.
Neokeynesistul britanic A. Hansen menţionează că instrumentul de bază de reglementare a
proceselor economice este Bugetul de stat. Pe calea redistribuirii venitului naţional (diferenţierea
impozitelor pe venit, rata dobînzii şi a indemnizaţiilor pentru şomaj) statul asigură cum echilibrul
economic aşa şi dezvoltarea economică. De exemplu, în perioada avîntului economic impozitele
sunt mari, iar în perioada crizelor economice ele sunt reduse. Cererea este influenţată prin
mijlocirea cheltuielilor publice, realizate în forma comenzilor de stat. În timpul crizelor, de
exemplu, statul măreşte volumul cheltuielilor publice, astfel compensînd micşorarea celor
private, iar în perioada de avînt cheltuielile publice scad permanent.
Neokeynesistul nordamerican W.Heller la fel consideră, că nu există nici un mecanism
automat, care să aducă economia în stare de echilibru cu ocuparea deplină a forţei de muncă, şi e
nevoie să intervină statul cu instrumentele sale monetare, cu o politică a salariilor şi a preţurilor,
să tindă ca întregul potenţial al economiei să fie folosit (să se evite excesele şi inflaţia, să
stimuleze economia, reducînd impozitele sau sporind cheltuielile. Dar chiar cu intervenţia
statului în economie libertatea individuală trebuie să fie protejată, să nu să se permită ca deciziile
publice să ocupe locul celor particulare. El cere la fel introducerea unei politici a veniturilor în
acord cu industriaşii, sindicatele şi statul, îmbunătăţirea instrumentelor politicii guvernamentale
monetare şi fiscale; ridicarea calificării unor muncitori pentru a evita şomajul structural ş.a.,
astfel asigurînd trecerea de la "new economics" la "economie socială".
Punînd accentul pe elaborarea politicii economice dirijate, neokeynesiştii tindeau să atingă
asigurarea unui nivel înalt şi în continuă creştere a produsului real, un şomaj redus, un nivel
stabil al preţurilor, relaţii economice externe pe cît de posibil echilibrate de prezenţa şi asigurarea
unei balanţe de plată favorabilă. Dar dacă neokeynesiştii americani considerau că instrumentul
principal al intervenţiei statului în economie trebuie să fie bugetul, apoi neokeynesiştii francezi -
planul indicativ. Pentru neokeynesiştii francezi planul indicativ poate rezolva problema
contradicţiei dintre libertatea individuală şi interesele naţionale, să menţină echilibrul economic

171
general şi ritmuri înalte de creştere economică, schimbarea structurii economiei în direcţia
necesară. Cu ajutorul planului se realizează redistribuirea venitului naţional, asigurînd o pace
socială durabilă, planul fiind obligatoriu doar pentru întreprinderile sectorului public, ce
determină în ce proporţii venitul poate fi distribiut în sfera de consum şi a economiilor.
Pentru reprezentanţii sintezei neoclasice instrumentul principal al intervenţiei statului în
economie este politica fiscală şi monetară, ce trebuiesc corelate printr-o activitate coordonată a
Guvernului şi a Băncii Centrale. În viziunea neokeynesiştilor sintezei neoclasice statul trebuie să
realizeze: “a) o politică fiscală ce constă în cheltuieli guvernamentale şi impozite; cheltuielile
statului influenţează mărimea relativă a consumului colectiv în comparaţie cu consumul
particular; impozitele reduc veniturile şi cheltuielile particulare; ele efectuază investiţiile şi
produsul potenţial, afectează cheltuielile globale şi aceasta influenţează asupra mărimii
produsului naţional brut şi a inflaţiei, cel puţin pe termen lung; b) o politică monetară, realizată
prin Banca Centrală, ce stabileşte oferta de bani, schimbările în oferta de bani modifică rata
dobînzii în sus şi în jos şi afectează cheltuielile pentru articole, cum sunt maşinile sau
construcţiile; politica monetară are un efect important asupra mărimii produsului naţional brut şi
asupra evoluţiei lui; c) o politică economică externă comercială de fixare a cursului schimbului,
sau chiar a unei politici monetare şi fiscale, ce urmăresc scopul menţinerii importurilor la acelaşi
nivel cu exporturile şi a stabilizării cursurilor externe a schimbului; d) o politică a veniturilor ce
constă în acţiunile statului îndreptate spre atenuarea inflaţiei prin măsuri directe, fie prin
convingere verbală, fie prin controlul salariilor şi preţurilor pe cale legislativă” [vezi: 36, 85]. P.
Samuelson menţionează, că statul trebuie să intervină în domeniile ocrotirii sănătăţii,
învăţămîntului, industriilor de prelucrare a deşeurilor ş.a., ce nu-s supuse legii cererii şi ofertei,
cît şi, de exemplu, să contribuie la fixarea salariului minimal. Statul trebuie să încerce să
corecteze greşelile pieţei, cum de exemplu monopolul, să redistribuie venitul în folosul săracilor,
să netezească zborurile şi căderile ciclului de afaceri, să reţină şomajul şi inflaţia, să susţină
creşterea economică. Statul trebuie să elaboreze legi antitrust şi de regulare economică pentru
îmbunătăţirea sistemului de piaţă nedesăvîrşit; să redistribuie veniturile, promovînd o fiscalitate
progresivă, şă ajute bătrînilor, celor ce nu dispun de capacităţi de muncă, familiilor cu mulţi
copii, şomerilor ş.a. prin folosirea atentă a puterii financiare şi fiscale, să influenţeze nivelul de
producere, ocupaţie, inflaţie. P. Samuelson, analizînd cererea efectivă, include în ea nu numai
cererea de consum şi cererea de investiţii (cum procedează J.M.Keynes), dar şi cererea din partea
statului, adică achiziţiile publice. Şi, cum menţionează P.Samuelson şi W.Nordhaus, dacă în
trecut economiile de piaţă se compuneau dintr-un număr mare de întreprinderi mici şi statul
numai asigură cadrul lor legislativ, apoi acum în cadrul economiei de piaţă funcţionează o
mulţime de întreprinderi diferite după mărimea lor, iar statul tot mai mult intervine în economie

172
şi că economia mixtă este astăzi formă dominantă a vieţei economice în ţările occidentale, ce se
bazează pe sistemul preţurilor pentru organizarea lor economică, dar foloseşte o varietate de
intervenţii ale statului pentru a face faţă instabilităţii macroeconomice şi imperfecţiunilor pieţei”
[vezi: 81, 977], controlul economic fiind exercitat cum de instituţii particulare, aşa şi de instituţii
publice, “sistemul particular prin intermediul orientării invizibile de către mecanismul pieţei, iar
instituţiile publice sau de stat prin intermediul dispoziţiilor organizatorice şi a stimulelor fiscale”
[vezi: 82, 38].
Conducăndu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi nelinearităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determinismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii simetriei, analiticităţii; de principiile keynesiste: a proprietăţii private, a
socializării crescînde a ei, a proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de producere; diviziunii
muncii, a iniţiativei particulare, a socializării crescînde a producerii, de principiul neoclasic “preţ
- cheltuieli de producţie - utilitate marginală”; de principiul keynesist “nivel de producţie - forţă
de muncă”; de principiul neoclasic al repartiţiei venitului după salariu, profit, dobîndă, rentă
funciară, după productivitatea marginală a muncii; de principiul lui D.Ricardo a diviziunii
internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior; de principiul keynesist al
dezechilibrelor statice economice a macrosistemelor economice; a intervenţiei moderate şi
limitate a statului în economie numit şi dirijism; de principiile neokeynesiste: a proprietăţii
mixte: individuale private şi a celei publice, statale; diviziunii muncii şi a specializării tot mai
înalte, a funcţiilor de producţie, a regulării pieţei din partea statului, a randamentelor crescînde;
“preţ de producţie - muncă necesară”; “venit marginal - cheltuieli de producţie - utilitate
marginală (în condiţiile concurenţei imperfecte”; “inflaţie- şomaj”, condiţionării productivităţii
investiţiilor de relaţiile de distribuire; diviziunii internaţionale a muncii, a ocupării mondiale a
forţei de muncă; dezechilibrelor dinamice economice, a instabilităţii economiei contemporane de
piaţă; intervenţiei, sistematice şi directe a statului în economie cu scopul de a atinge efectivitate,
echitabilitate, stabilitate în viaţa economică, pentru a menţine ocuparea braţelor de muncă la un
nivel ridicat, a atenuării dezechilibrelor economice; de principiul filosofic al libertăţii voinţei
spre credinţă a subiectului cointeresat, al pragmatismului, neokeynesiştii au dezvoltat şi
principiul keynesist al tendinţei spre stabilitate statică a sistemelor macroeconomice, conform
căruia din faptul că nu tot ce se economiseşte sau se acumulează este automat investit, apar
dezechilibre, sistemele economice sunt destabilizate, e nevoie de stabilizarea sistemelor
macroeconomice, de găsit soluţii practice de micşorare sau chiar înlăturare a instabilităţilor
acestor sisteme economice în condiţiile economiei de piaţă contemporane, în principiul dinamicii

173
economice, a tendinţei asigurării ritmurilor stabile de creştere economică. Conform acestui
principiu e necesar de asigurat ritmuri stabile, echilibrate, de creştere economică, de stimulat
creşterea economică prin promovarea unei politici de folosire cît mai eficientă a factorilor
existenţei, prin economii şi investiţii.
Neokeynesistul britanic R.Harrod şi cel american F.Domar, punînd bazele dinamicii
macroeconomice keynesiste, au încercat şă explice relaţia cantitativă de natură tehnico-
economică dintre diferite variabile ale modelului de creştere economică, folosit de ei, şi să
identifice diferite tipuri de rate ale creşterii în dependenţă de scopurile puse de agenţii economici
individuali, cît şi de societate în general. Afirmînd că înclinaţia spre consum se schimbă în
dependenţă de stuctura consumului (că cea mai mică elasticitate au cheltuielile pentru hrană:
pîine, sare, cartofi ş.a.), iar înclinaţia spre economii este în dependenţă de grupul social (la ţărani
ea e mai puternică decît la orăşeni ş.a.). Se menţionează, că dacă cunoaştem ponderea
economisită din venitul naţional ce trebuie ulterior investită şi cît capital ne trebuie pentru a
creşte venitul , apoi putem determina rata de creştere a venitului naţional. Sau, dacă e cunoscută
rata de creştere care trebuie realizată şi coeficientul capitalului, atunci putem determina ponderea
acumulării din venitul naţional pentru a asigura o nouă creştere preconizată. Rata creşterii
economice e egală cu raportul dintre rata acumulărilor şi productivitatea marginală a capitalului.
Şi dacă rata reală e mai mică ca rata garantată se admite existenţa şomajului, economia se află în
recesiune, dar dacă rata reală e mai mare ca rata garantată – economia se află în faza creşterii, şi
dacă rata reală e egală cu rata garantată economia tinde spre echilibru.
Neokeynesiştii britanici consideră că creşterea depinde de faptul cum se înfăptuieşte
repartizarea venitului naţional în salariu şi profit. J.Robinson consideră, că salariile mari sunt
stimulenţi ai creşterii economice fiindcă contribuie la realizarea mai largă a produselor şi
serviciilor şi stimulării progresului tehnic; în creşterea salariilor sunt cointeresaţi cum muncitorii,
aşa şi capitaliştii. Ea analizează creşterea economică pe baza acumulării de capital, cît şi
contradicţiile, disfuncţionalităţile, apărute în aceste procese în situaţia unei economii
necontrolate, ce se dezvoltă pe baza unei proprietăţi private şi iniţiative individuale. Creşterea
economică e privită de ea ca o necesitate, ce reiese din mecanismul de funcţionare a economiei
de piaţă şi din dorinţa agenţilor economici. Vorbind de decalajul dintre dorinţa şi posibilitatea
creşterii economice, ea atrage atenţia asupra factorilor ce determină creşterea economică şi
formele pe care le poate căpăta ea în dependenţa de raportul dintre diferiţi factori ce determină
creşterea economică. În “modelul cauzal”, preconizat de J.Robinson, echilibrul economic e
determinat de şapte factori determinanţi, aşa ca: condiţiile tehnice, politica de investiţii,
condiţiile în care se realizează concurenţa; negocierile în ce priveşte fixarea salariilor, condiţiile
financiare, stocul iniţial de bunuri capitale (mijloace de muncă), şi starea aşteptărilor pe care o au

174
indivizii pe baza experienţei trăite. Schimbările economice sunt puse în dependenţă de
modificările acestor factori, a interdependenţei lor, cît şi de alţi factori economici de natură
istorică, politică, psihologică etc. Unul din cei mai importanţi factori e considerată acumularea
de capital, deosebirea dintre rata dorită şi rata posibilă de creştere şi acumulare. Se menţionează
că creşterea economică depinde de acumularea de fonduri ori de capital, sursa principală a căreia
o prezintă profiturile firmelor, cît şi dubla interacţiune dintre rata profitului şi rata acumulării de
capital. J.Robinson menţionează, că “pentru a susţine o rată mai înaltă a acumulărilor se cere un
nivel mai ridicat al profitului… acumularea care are loc într-o anumită situaţie determină nivelul
profiturilor ce pot fi obţinute în acel cadru şi astfel (pe baza anticipărilor-tip pe care le-am
postulat) determină şi profitul aşteptat din investiţii. La rîndul ei, rata profitului influenţiază rata
acumulării. Rata profitului care rezultă într-o anumită situaţie poate fi astfel încît să determine o
rată a acumulării mai mare sau mai mică decît cea practicată efectiv” [vezi: 83,37-47]. Se
menţionează, că deosebirea dintre rata dorită şi rata posibilă de creştere economică se datoreşte
piedicilor ce pot apărea în calea investirii cu succes a surselor acumulate, avînd în vedere
folosirea mîinii de lucru, structura bunurilor capitale, progresul tehnic, resursele naturale etc.
Tipul ideal de creştere economică J.Robinson îl mai numeşte ca ”epocă de aur a
acumulării, unde volumul şi structura bunurilor capitale stimuliază o creştere constantă şi dacă
rata dorită coincide cu cea posibilă, e posibilă folosirea deplină a mîinii de lucru şi a bunurilor
capitale ce au un caracter stabil. Acest model ideal permite de a înţelege posibilităţile reale de
creştere, legate de necoincidenţa ratei dorite şi a celei posibile a creşterii şi acumulării de capital,
cît şi folosirea necompletă a diferitor componente ale condiţiilor tehnice (a mîinii de lucru, a
resurselor naturale, progresului tehnic etc). Ea deosebeşte în cadrul acestui model: a) regula “de
aur atenuată sau şchioapă”, ce presupune o rată stabilă a acumulării cu prezenţa şomajului; b)
regula “de aur moderată sau frînată” de dificultăţi financiare, ce caracterizează cazul în care rata
posibilă a acumulării e mai mică ca rata dorită din cauza unor greutăţi în găsirea mîinii de lucru
cu o calificare adevărată ce duce la apariţia unor capacităţi nefolosite de producţie, la scăderea
ratei profitului, cît şi: c) regula de aur falsă a acumulării, “cînd acumularea este frînată de
presiunile inflaţioniste, acumularea de capital e frînată de rezistenţa muncitorilor ce luptă pentru
menţinerea unui nivel minim de viaţă.
La fel se vorbeşte şi de o regulă “de platină”, de o “epocă mohorîtă”, ce se referă la
frînarea acumulării de capital de către creşterea şomajului. În epoca de platină sunt analizate: a)
regula acumulării accelerate în sectorul producător de bunuri capitale, ce se atribuie la situaţia în
care rata posibilă de acumulare este cu mult mai mică ca rata dorită, datorită faptului că lipsesc
mijloace necesare, ce permite folosirea mîinii de lucru disponibile, reducerea decalajului dintre
sectorul producător de bunuri capitale şi sectorul producător de bunuri de consum final, necesită

175
accelererea acumulării de capital în sectorul producător de bunuri capitale; b) regula acumulării
tîrîtoare, ce se referă la cazul ipotetic, în care producţia bunurilor capitale e mai mare ca rata
creşterii, iar rata acumulării şi rata profitului sunt foarte mari, cu realizarea ocupării depline a
mîinii de lucru e nevoie de folosit tehnici cu un nivel redus de mecanizare, dezechilibrul provenit
din raritatea mîinii de lucru este atenuat prin folosirea mecanismului financiar, creşterea ratei
dobînzii duce la încetinirea ritmului acumulării, şi c) regula “falsei epoci de platină”, ce se
atribuie la situaţia sporirii progresului tehnic ce duce la accelerarea acumulării de capital,
păstrarea salariului, excluzînd inflaţia.
Analizînd relaţia ritmului acumulării de capital cu cei şapte factori determinanţi ai creşterii
economice, J.Robinson menţionează, că “în epocile de aur” condiţiile iniţiale sunt potrivite
pentru creşterea stabilă. Rata de creştere efectiv realizată în epocile de aur, adevărată şi şchioapă
(atenuată) este limitată numai de rata dorită de acumulare. (În adevărata epocă de aur, rata
posibilă coincide cu rata dorită şi a fost atinsă ocuparea aproape deplină a mîinii de lucru). În
epoca de aur moderată rata de creştere realizată este limitată de rata posibilă şi menţinută sub
nivelul acesteia. În epoca de plumb rata posibilă este menţinută sub nivelul ratei realizate. Într-o
falsă epocă de aur stocul de capital existent în fiecare moment este mai redus decît ar fi necesar
pentru a da de lucru muncitorilor disponibili. În epoca de aur şchioapă volumul echipamentului
nu creşte mai repede datorită slabei vitalităţi a întreprinderilor. În falsa epocă de aur el nu creşte
mai repede deoarece este blocat de bariera inflaţiei.
În epocile de platină condiţiile iniţiale nu permit o creştere stabilă şi, după caz, rata
acumulării se accelerează sau este încetinită” [vezi:843, 59].
Principiul dinamicii economice, a tendinţei asigurării ritmurilor stabile de creştere
economică, poate fi apreciat ca principiu local, particular, al concepţiei economice a
neokeynesismului. Ca principiu fundamental a acestei concepţii poate fi considerat principiul
extremal al dinamicii economice, a tendinţei asigurării ritmurilor stabile de creştere economică,
care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a sistemelor economice, cît şi procesele de
trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor economice în stări echilibrate. Acest
principiu extremal, filosofic, include în formă depăşită esenţa principiului local carespunzător,
cît şi esenţa principiilor keynesiste – a proprietăţii private, a socializării crescînde a ei, a
proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de producere; diviziunii muncii, a iniţiativei particulare,
a socializării crescînde a producerii; a principiului neoclasic “preţ-cheltuieli de producţie –
utilitate marginală”, a principiului keynesist “nivel de producţie – forţă de muncă“, a principiului
neoclasic al repartiţiei venitului după salariu, profit, dobândă, rentă funciară, după
productivitatea marginală a muncii; a principiului lui D.Ricardo, a diviziunii internaţionale a
muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior; a dezechilibrelor statice economice a

176
macrosistemelor economice; a principiului intervenţiei moderate şi limitate a statului în
economie, numit şi dirijism; a principiului keynesist al tendinţei spre stabilitate statică a
sistemelor macroeconomice, a principiilor neokeynesiste a proprietăţii mixte: individuale private
şi a celei publice, statale; diviziunii muncii şi a specializării tot mai înalte, a funcţiilor de
producţie, a regulării pieţei din partea statului, a randamentelor crescînde; “preţ de producţie –
munca necesară”; “venit marginal – chiltuieli de producţie – utilitate marginală (în condiţiile
concurenţei imperfecte)”; “inflaţie - şomaj”; condiţionării productivităţii investiţiilor de relaţia
de distribuire; diviziunii internaţionale a muncii, a ocupării mondiale a forţei de muncă;
dezechilibrelor dinamice economice, a instabilităţii economiei contemporane de piaţă;
intervenţiei sistematice şi directe a statului în economie cu scopul de a atinge efectivitate,
echitabilitate, stabilitate în viaţa economică; pentru a menţine ocuparea braţelor de muncă la un
nivel ridicat, a atenua dezechilibrele economice; a principiului filosofic a libertăţii voinţei spre
credinţă, a subiectului cointeresat, a pragmatismului.
Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice
neokeynesiste e prezentă pe fig nr.18, p.(337-338).

177
 §5. Conceptia economică neoliberalistă.

Ideile principale ale concepţiei economice noliberaliste au fost expuse în lucrările

ordoliberalilor germani : W. Euchen " Bazele economiei politice " (1940); " Principiile
economiei politice " (1952 ) ; W. Ropke "Civitas humana ' ( 1944 ), " O decadă de economie
socială de piaţă si învăţămintele ei " ( 1958 ); L. Erhardt: "Expansiunea economică germană "
( 1953 ), " O politică a

Fig. nr. 18 Matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la apariţia concepţiei

economice neokeynesiste
unităţii corespon- suficienţei verificării
cunoştinţelor denţei experimentale
so-

proprietăţii pri- proprietăţii diviziunii muncii, a

vate, a mixte: iniţiativei
socializării individuale, particulare, a
crescînde a ei, a private şi a celei socializării
proprietăţii
cio- nestatale asupra
publice, statale, crescânde a
a producerii, a lui
mijloacelor de
neokeynesiştilor J.M.Keynes
producere, a lui
Keynes

cul- diviziunii mun- diviziunii muncii, şi a “preţ -

cii, a iniţiativei spectalizării tot mai cheltuieli de
particulare, a înaltă,a funcţii-lor de producţie –
producţie; regulării pieţei utilitate
socializării
din partea statului, a marginală", a
crescânde a randamentelor crescânde,
producerii, a lui neoclasicilor
a neokeynesiştilor
J.M.Keynes
tu-
“nivel de
“preţ de “venit marginal-
producţie - forţă
producţie cheltuieli de producţie
- utilitate marginală (în de muncă”, a lui
muncă J.M.Keynes
condiţiile concurenţei
necesară”, a
imperfecte)”, a
neokeynesiştilor neokeynesiştilor)

“inflaţie –
şomaj”, a repartiţiei venitului după salariu, profit,
neokeynesiştilor dobîndă, rentă funciară, după
productivitatea marginală a muncii, a
neoclasicilor

178
 condiţionării
diviziunii interna-
ra- productivităţii ţionale a muncii, a diviziunii
investiţiilor de
relaţiile de avantajelor relati- internaţionale a
distribuire, a ve în comerţul ex- muncii, a ocupării
neokeynesiştilor terior, a lui mondiale a forţei de
D.Ricardo muncă,a
neokeynesiştilor

dezechilibrelor dezechilibrelor di-

intervenţiei
statice namice economi-
moderate şi limitate
economice a ce, a instabilităţii
a statului în
macrosisteme.or economiei con-
economie, numit şi
economice, a lui temporane de pia-
dirijism, a lui
J.M.Keynes ţă, a neokeynesiş-
J.M.Keynes
tilor
le
intervenţiei sistematice şi directe a statului în economie cu scopul de a
atinge eficacitate, echitabilitate, stabilitate în viaţa economică, pentru
a menţine ocuparea braţelor de muncă la un nivel ridicat, a atenua
dezechi-librele economice,a neokeynesiştilor

localităţi şi sugestiilor
con- nelocalităţi linearităţii şi simpli- valorice
nelinearităţii cităţii
cep-
tuale obiectivităţii ascensiunii de cercetă- dezvol-
la abstract la rii multi- tării
concret laterale
fi- dedublării
întregului în
unităţii, analizei şi sintezei
lo- contrarii

libertăţii voinţei spre tendinţei spre

determinis- credinţă a subiectului stabilitate statică a
so- cointeresat, a sistemelor
mului şi
cauzabilităţii pragmatismului macroeconomice,
a lui J.M.Keynes
fice
observa- construc- simet- analitici-
gene bilităţii tibilităţii riei tăţii
ral-
ştiinţifice
ambundenţei " (1963); în cele trei lucrări ale lui F. Hayek sub genericul " Dreptul economic şi
libertatea "şi anume: vol. I . " Reguli si organizare " ( 1973 ); vol. II. " Mirajul dreptăţii sociale "
( 1976 ); si vol. III " Organizarea politică a unui popor liber " (1979) ; a monetaristului nord -
american M. Friedman " Capitalism şi libertate " (1962) – " Libertatea de a alege " ( 1979-
1980 ); a neoliberalilor francezi J-J. Rosa , F. Aftalion ş. a. "Economia regăsită", "Vechi critici
şi noi analize" (1977) ş. a.
Neoliberalismul ( anii 70-90 ai sec. XX ) prezintă astăzi cel mai influient curent teoretic
din Occident , fiind divizat în cîteva şcoli cum este : şcoala de la Freiburg (Germania) – W.

179
Euchen, W. Ropke , L. Erhardt ş.a. ; şcoala monetaristă din Chicago - M. Friedman , F.
Knight ,H.C. Simon ş.a.; noii economişti francezi – J. J. Rosa, F. Aftalion ,Y. Simon ş.a.,
şcoala ultraliberală – F.t. von Hayek, L.von Mises ş.a.
La baza paradigmei neoliberale sunt puse următoarele idei şi principii fundamentale :
supremaţia proprietăţii private asupra sectorului public; stabilirea şi menţinerea jocului liber al
forţelor economice printr-o acţiune convenabilă a statului; respectarea " ordinii naturale", dar nu
abstractizată cum procedau liberalii clasici; libertatea economică a agenţilor economici şi
responsabilitatea întreprinzătorului, concurenţa fără monopoluri, libertatea formării preţurilor,
organizarea economiei ca economie liberă de piaţă, ce necesită influienţa statului ce trebuie să
aibă rolul pe care-l are arbitrul în echipa de fotbal, stabilitatea cirulaţiei monetare; masa
monetară şi viteza ei de circulaţie determină nivelul preţurilor; creşterea exscesivă a masei
monetare faţă de volumul de producţie provoacă inflaţia : creşterea masei monetare în circulaţie
se datorează pierderii controlului asupra ofertei de monedă; scopul politicii monetare realizate în
stat este reglementarea cantitaţii de bani în circulaţie; intervenţia limitată a statului în economie,
în primul rînd, în sfera elaborări cadrului juridic şi de organizare a economiei de piaţă ş.a.
La baza concepţiei economice neoliberaliste a fost pus principiul filosofic al libertăţii
voinţei spre credinţă în scopurile general – obligatorii şi în capacitatea de a se manifesta în
conştiinţa empirică ,a neokantienilor şcolii de la Freiburg, conform căruia normele generale sunt
obligatorii pentru noi, şi trebuie să le luăm în credinţă, dacă vrem ca gîndirea noastră, voinţa şi
sentimentul nostru, să dee rezultate general-importante ; premiza metodei de cercetare o
formează, credinţa în scopuri general - obligatorii şi în capacitatea de a se manifesta în
conştiinţa empirică …. cercetarea filosofică e posibilă numai între acei, care–s convinşi , că de
asupra activitaţii individuale stă norma general – obligatorie , şi că ea poate fi găsită, legea şi
evinementul îşi păstrează importanţa unul lîngă altul ca mărimi ale reprezentărilor noastre ultime
şi necomesurabile [vezi: 85, 245; 332].Obiectul cunoaşterii este trebuinţa, necesitatea că
abstractizîndu-ne de la tot ce este individual noi putem trece de la realitatea iraţională la noţiuni
raţionale, dar întoarcerea la realitatea calitativ individuală pentru noi pentru totdeauna este
închisă [vezi: 86,172] ; se admite aplicarea metodei generalizatoare la viaţa socială.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei , simplicităţii şi observabilităţii, neoliberalii
au dezvoltat principiul proprietăţii mixte: individuale private şi a celei publice, asupra căreia se
efectuează controlul economic din partea instituţiilor particulare şi sociale, a neokeynesiştilor,
conform căruia există gospodărie individuală, firme particulare şi un sector public în creştere, şi
în această economie mixtă instituţiile particulare şi sociale realizează controlul economic, în
principiul supremaţiei proprietaţii private asupra sectorului public, şi excluderea controlului
economic din partea statului. Conform acestui principiu există gospodărie individuală, firme

180
particulare, şi un sector public, afirmîndu-se supremaţia proprietăţii private asupra sectorului
public , excluderea controlului economic din partea statului. Se admite coexistenţa proprietăţii
private şi a celei publice, pluralismul formelor de proprietate . Este dezaprobată tendinţa de
concentrare a firmelor şi formarea de monopoluri, care au dus la dominaţia marii finanţe în
economie . Se admite existenţa firmelor mici şi mijlocii . Proprietatea privată aduce folos nu
numai proprietarului , dar şi neproprietarului. Proprietatea asupra mijloacelor de producere
prezintă premiză a orînduirii concurenţiale şi nu cheamă dificienţe economice şi sociale [vezi:
87, 32].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neoliberalii
au dezvoltat principiul neokeynesist al diviziunii muncii, a specializării tot mai înalte, regulării
pieţei din partea statului, a randamentelor crescînde , conform căruia specializarea tot mai înaltă
a funcţiilor permite fiecărui om sau regim să folosească prioritatea sa, specificul său faţă de
mijloacele sau resursele existente; tehnologia înaintată contemporană se bazează pe folosirea a
tot mai mult capital, adică instalaţii de producere a fabricilor mari, depozite, producţie gata şi
semifabricate, capitalul însuşi fiind produs al muncii; mecanismul de piaţa determină preţurile şi
producerea în multe sfere a ei; Statul reglează piaţa pe calea impozitelor, cheltuielilor de stat,
lărgindu-se sfera aplicării banilor, şi în caz final ambele părţi cum piaţa, aşa şi statul sunt
esenţiale; în principiul diviziunii muncii, stabilirii şi menţinerii jocului liber al forţelor
economice printr-o acţiune convenabilă a statului. Conform acestui principiu e necesar de a
menţine şi a solicita o aşa diviziune a muncii, ce presupune egalitatea de şanse , stabilirea şi
menţinerea jocului liber a forţelor economice printr-o acţiune convenabilă a statului [vezi: 88,
625-626]. E nevoie de a realiza alocarea raţională a resureselor în funcţie de cerinţele reale ale
societăţii, de stabilit legătura dintre natura proprietăţii (privată sau publică) şi modalităţile de
alocare a resurselor (piaţa sau planul), menţionîndu-se că alocarea resurselor prin intermediul
pieţei nu este perfectă, dar mai superioară decît cu ajutorul planului centralizat . Alocarea
resurselor prin intermediul pieţei îşi pierde eficacitatea numai în cazul cînd sunt destul de înalte
costurile tranzacţiei. Dacă dreptul de proprietate nu este strict delimitat, apar externalităţi
(costuri şi beneficii ca rezultat al interdependenţei economice şi sociale a diferitor categorii de
firme , ce dispun de anumite drepturi de proprietate . " Piaţa conduce la o alocare optimă a
resurselor … toţi agenţii nu pot să cheltuiască în mod durabil şi simultan mai mult decît resursele
de care dispun … teoria drepturilor de proprietate nu este mai puţin rea (proastă ) decît cea pe
care o presupune un proces de planificare" [vezi: 89, 279].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii,
neoliberalii au dezvoltat principiul autoreglării pieţii , al " mîinii invizibile", a concurenţei
perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii economice, a lui A. Smith, conform căruia din

181
asocierea intereselor particulare egoiste ale indivizilor rezultă un echilibru în ansamblu al
economiei; printr-un anumit cadru instituţional, mecanismul impersonal al pieţei permite
armonizarea intereselor individuale ; dezvoltarea societăţii e determinată de acţiunea legilor
economice neschimbate în timp şi spaţiu (şi nu de voinţa oamenilor); în condiţiile capitalismului
concurenţial, al liberului schimb , al libertăţii economice a agenţilor economici, a concurenţei
libere şi perfecte are loc reglarea automată a economiei prin forţele liberei concurenţe, există o
mîina invizibilă datorită căreia interesele şi planurile individuale ale oamenilor sunt îndreptate în
direcţia cea mai convenabilă intereselor întregii societăţi , în principiul ordinii de drept, a
consolidării liberii concurenţe cu ajutorul statului activ ,a societăţii cu o economie socială de
piaţă . Conform acestui principiu se admite existenţa unui mecanism ce se autoreglează, a unui
stat activ în limitele determinate de lege, care asigură cadrul legal de funcţionare a liberei
concurenţe. Urmărirea interesului personal de către fiecare agent economic este o binefacere
pentru societate . Este dăunatoare tendinţa de concentrare a firmelor şi formarea de monopoluri,
ce au creat rigiditaţi, dereglări şi disfuncţionalităţi în mecanismul pieţei, în condiţiile pasivităţii
totale a statului. Concurenţa prezintă starea nominală de funcţionare a economiei de piaţă, libera
concurenţă nu presupune pasivitatea statului, ea nu admite nici coordonarea economiei prin
decizii centralizate
Adepţi ai gospodăriei de piaţă socială sunt şi reprezentanţii ordoliberalismului din
Germania , care afirmă că gospodăria de piaţă socială înseamnă libertatea pieţei, preţuri libere,
şi cheltuieli elastice. Ea este opusă monopolurilor şi concentrării; proprietatea privată se raportă
la premizele orînduirii concurenţei .Vorbind despre rolul statului, ei afirmă că statul trebuie să
urmărească ca să nu sa se încalce regulile concurenţei , ce necesită un stat puternic. Ea
menţionează necesitatea creării unui departament pentru monopoluri, ce va interzice activitatea
cartelurilor, va exclude monopolurile din "gospodăria socială de piaţă "[vezi: 90,26-65] .
Iar, vorbind despre libertate, reprezentantul neoliberalismului din perioada
contemporană F. A. Hayek mentionează, că libertatea înseamnă " libertate faţă de puterea
arbitrară a altor oameni , eliberarea de legăturile care nu-i lăsau individului altă alegere decît să
asculte de ordinele unui superior de care era legat" [vezi: 91, 194] . Libertatea ca o condiţie a
prosperităţii economice e considerată chiar mai importantă ca ultima . Asigurarea libertăţii
presupune existenţa unei ordini legale prin "domnia legii", prin adoptarea unor reguli obligatorii
de conduită, valabile pentru toţi cetăţenii. Ordinea în societate e mai stabilă atunci cînd se
bazează pe puterea legii . În această situaţie au loc restricţii la libertate numai pentru a păstra
ordinea în societate. Aceste restricţii sunt determinate de o regulă generală, nu prezintă o
constrîngere a unor oameni din partea altora. Normele de drept sunt reguli de comportament, ce
asigură ordinea în societate, a legii adoptate de stat. Acest stat este activ în limite, domenii şi

182
forme strict detrminate prin legi ce nu aduc la dificultăţi în funcţionarea mecanismului pieţei. El
trebuie să prezinte un cadru favorabil mecanismului de functionare a pieţii. Statul e necesar
pentru crearea de condiţii (cadrul juridic legal), pentru realizarea cu succes a concurenţei dintre
agenţii economici , acordarea anumitor servicii, ca de exemplu, respectarea ordinii publice ,
apărarea naţională ş.a. Un sistem concurenţial, subliniază F. A. Hayek, are nevoie, ca oricare
alt sistem, de un cadru legal conceput în mod inteligent şi adoptat în mod continuu. Chiar şi cele
mai esenţiale condiţii ale funcţionării lui concrete, prevenirea fraudei şi amăgelii (inclusiv
exploatarea ignoranţei) oferă un obiect neînsemnat şi încă nici pe departe pe deplin al activităţii
legislative [vezi: 92, 29]. Se consideră că între libertate şi statul de drept ce se bazează pe
puterea legii există compatibilitate deplină, în cazul cînd legile sunt nediscriminatorii, au putere
pentru toţi oamenii din societate . Această ordine de drept presupune o societate cu o economie
socială de piaţă, bazată pe proprietatea privată, acţiunea economică a indivizilor liberi în cadrul
procesului de concurenţă, cu un mecanism care se autoreglează .
În viziunea neoliberalistului contemporan F. A. Hayek din cauza complexităţii
economiei de piaţă , volumului mare de cunoştinţe şi informaţii diferite privitor la întreaga
societate, avînd în vedere resursele productive, gustul consumatorilor, costurile, inventivitatea,
creativitatea agenţilor economici şi altele, economia nu poate fi organizată pe baza unui plan.
Această ordine se realizează prin intermediul concurenţei , cînd agenţii economici liberi fac liber
tranzacţii, respectînd regulile elaborate de statul de drept. Cooperarea dintre agenţii economici
prin intermediul pieţei poate fi comparată cu un joc a unei echipe de fotbal, în concepţia
ordoliberalilor L. Erhardt şi W. Ropke, conform căreia societatea este un teren de fotbal, unde
jucătorii sunt agenţi economici, iar funcţiile de arbitru îl îndeplineşte statul care garantează
desfăşurarea jocului conform regulilor elaborate de el. În viziunea lui F. A. Hayek este vorba de
un joc catalactic, redînd astfel natura şi rolul schimbului în economia de piaţă, inţelegînd prin
catalaxie ordinea, organizarea ce apare prin adoptarea mulţimii existente de economii individuale
pe o piaţă [vezi: 93, 194] şi un joc creator de bogăţie, bazat pe rolul informativ al preţurilor,
alocarea raţională a resurselor ce duce la optimizarea producţiei, satisfacerea raţională a
nevoilor, legată de optimizarea consumului ( faţă de condiţiile cunoaşterii reale a acestor
activităţi). În acest sistem autoorganizat agentul economic cu ajutorul preţurilor îşi adaptează
hotărîrile sale la structura generală a schimbărilor economice din întregul sistem. Se exclude
orice formă de control şi de conducere centralizată a economiei de către stat, care duce după el la
pericolul totalitarismului, încălcarea democraţiei şi a libertăţii, la noi forme de robie, subminînd
eficienţa economiei de piaţă . F.A. Hayek scrie: "Descentralizarea devine imperativă , tocmai
pentru că factorii care trebuie să fie luaţi în seamă devin atît de numerosi încît este imposibil ca
cineva să poată avea asupra lor o viziune de ansamblu [vezi: 94,36].

183
 Economia de piaţă , bazată pe proprietatea privată, este apărată de reprezentatul şcolii
de la Cicago M. Friedman, care menţionează, că „libertatea economică este o cerinţă esenţială
pentru libertatea politică … Concentrarea puterii economice şi politice în aceeaşi mîină este o
sursă sigură a tiraniei” [vezi: 95, 2-3]. Preţurile, după părerea lui, în procesul organizării
activităţii economice îndeplinesc trei funcţii de bază: " întîi, ele transmit informaţii, în al doilea
rînd, ele constituie un stimulent pentru adoptarea acelor metode de producere care sunt cel mai
puţin costisitoare şi prin această folosesc resursele disponibile pentru scopurile cu cea mai mare
valoare, în al treilea rînd, ele determină cît primeşte fiecare din produs – repartiţia venitului"
[vezi: 96, 14]. El consideră, că economia liberă de piaţă e bazată pe proprietatea privată.
Consacrarea juridică a ei e în legislaţia ţării. Se preconizează neîntervenţia statului şi un sistem
monetar stabil.
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neoliberalii
au dezvoltat principiul neoclasicitar al individului ca producător şi consumator, a
comportamentului efectiv al agenţilor economici, a hedonismului, conform căruia în calitate de
indivizi erau consideraţi producătorii şi consumatorii, iar de agenţi economici – individul şi
întreprinderea; întreprinzătorul este considerat generator al profitului şi un beneficiar al lui, el are
ca scop ridicarea capacităţii de funcţionare a sistemului economic, avînd ca sarcină a sa
aprovizionarea pieţii cu produse; întreprinzatorul are rolul esenţial în adoptarea deciziilor
economice, alocarea raţională, efectivă a resurselor, pe piaţa serviciilor el apare în calitate de
cumpărător de factori de producţie, iar pe piaţa produselor - în calitate de vînzător de bunuri
finale şi intermediare , astfel că numarul bunurilor prezente şi intensitatea consumului individual
influinţează utilitatea finală a bunurilor economice, accentul punîndu-se pe psihologia
individului, pe maximizarea satisfacţiilor sau plăcerilor ce trebuie să fie realizate cu un efort cît
mai mic în fiecare ansamblu de condiţii exterioare, în principiul individului activ, a suveranităţii
consumatorului. Conform acestui principiu individul trebuie să fie activ, să-şi aleagă căi, metode
pentru atingerea scopului, ţinînd cont de faptul, că rezultatele muncii efectuate depind nu numai
de gustul, dorinţa, voinţa lui [vezi: 27, 87-97], dar şi de multe împrejurări neprevăzute. Şi pentru
că toate amănuntele schimbărilor care afectează în permanenţă condiţiile cererii şi ale ofertei
diferitelor mărfuri nu pot să fie niciodată pe deplin cunoscute, sau îndeajuns de repede adunate şi
difuzate de către nici un centru, ceea ce este necesar, reprezintă un anumit aparat de înregistrare
care să marcheze în mod automat toate urmările semnificative ale agenţilor individuali şi ale
căror indicaţii constituie în acelaşi timp rezultatul şi îndreptarul deciziilor individuale… permite
întreprinzătorului să-şi adapteze activitatea la acea activitate desfasurată de partenerii lor,
observînd miscarea unui număr relativ redus de preţuri [vezi: 97, 36]. E nevoie de creat condiţii
pentru o libertate şi iniţiativă creatoare în economie, legată de reducerea rolului guvernului în

184
problemele legate de adoptarea deciziilor şi întărirea rolului economic al indivizilor,
organizaţiilor particulare, precum şi guvernelor locale [vezi: 98, 795-796]. Consumatorul prin
capacitatea lui de a alege mărfurile pe care le va cumpăra din cele oferite pe piaţa de producător,
va arăta producătorilor direcţia activităţii lor viitoare. Astfel capacitatea consumatorilor de a
influenţa hotărîrile producătorilor depinde de puterea de cumpărare a consumatorilor, de averea
şi veniturile lor, astfel că " piaţa acţionează în interesul celor bogaţi " [vezi: 99,154-155].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neoliberalii
au dezvoltat principiul keynesist a multiplicatorului investiţional, conform căruia se admite o
corelaţie stabilă între cresterea investiţiilor şi creşterea venitului naţional ; fiecare cheltuieli de
investiţii ( sau alte cheltuieli) se transformă în venituri iniţiale; pe urmă o parte din ele,
cheltuindu-se, se transformă în venituri secundare etc; în acelaşi timp se urmăreşte şi ocuparea şi
volumul producţiei: cu cît mai mult venit se consumă cu atît mai mult venit naşte suma de bani
investită în capital, creşterea investiţiilor e privită ca funcţie a creşterii venitului naţional, în
principiul primordialităţii banilor în economie, dependenţei fluctuaţiilor cererii globale de
mărfuri de fluctuaţiile ofertei de bani. Conform acestui principiu oferta de bani este principalul
factor determinant sistematic al creşterii produsului naţional brut. Preţurile şi salariile sunt
relativ flexibile în condiţiile stabilităţii sectorului particular. Pe termen scurt banii pot să afecteze
atît produsul, cît şi preţurile dar pe termen lung, principala influenţă a banilor este asupra
preţurilor. Politica fiscală afectează neînsemnat producţia şi preţurile [vezi: 100, 354-361] .
Fluctuaţiile cererii globale de mărfuri depind de flexibilitatea relativă a salariilor şi preţurilor. În
condiţiile stabilităţii sectorului particular din economia de piaţă. viteza de circulaţie a banilor
este constantă . Schimbările în valoarea nominală a PNB-ului depind de oferta de bani ce există
în societate , ce depinde de politica monetară şi de alţi factori, cum ar fi descoperirea a noi mine
aurifere, modificările în politica financiară ş.a. Oferta prea mare de bani duce la creşterea
inflaţiei, apariţia crizelor economice etc., ce poate fi pericol pentru stabilitatea economică. E
necesară combaterea inflaţiei, asigurarea stabilităţii preţurilor prin inermediul anumitor politici
monetare, şomajul fiind privit ca urmare a acţiunii pieţei. Creşterea ratei şomajului, inflaţia şi
crizele se datorează unor anticipări greşite, făcute de diferite categorii de oameni, neconfirmate
de desfăşurarea de mai departe a evenimentelor.Dezechelibrele economice sunt rezultat al
cantităţii necorespunzătoare de bani pe piaţă . Detaliat sunt analizate dezechilibrele din domeniul
comerţului , rolul banilor ca mijloc de schimb. Oferta de bani, fiind legată de presiunea fiscală ,
depinde şi de veniturile fiscale a statului, care cresc în mărime absolută pînă la un punct anumit
pe cît rata impozitului scade şi favorizează investiţiile şi creşterea veniturilor. Oferta de bani e
considerată principalul factor al creşterii PNB-ului mondial. Aşa variabile macroeconomice ca
produsul gobal , ocuparea şi preţurile sunt influienţate într-o măsură mare de oferta de bani şi

185
într-o măsură mai mică de politica fiscală . Cînd viteza de rotaţie a banilor e constantă banii în
mod esenţial afectează PNB-ul. Cantitatea de bani cerută la un moment dat este direct
proporţională cu indicile preţurilor. Cantitatea de bunuri produse depinde de nivelul venitului
permanent, de venitul durabil care se aşteaptă .
Conducîndu-se de princpiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neoliberalii
au dezvoltat principiul diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul
exterior, a lui D. Ricardo, conform căruia pe piaţa mondială se formează structuri de concurenţă
imperfecte, avantaje neegale pentru fiecare ţară, create prin jocul liber al pieţii internaţionale,
fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor mărfuri pe care le fabrică cu
cheltuieli relativ mici şi va importa mărfuri pe care le produce cu cheltuieli relativ mai mari:
criteriul ce determină diviziunea internaţioanală a muncii este nivelul productivităţii care diferă
de la ţară la ţară şi de la produs la produs, în principiul diviziunii internaţionale a muncii, a
raţionalităţii economice în comerţul exterior. Conform acestui principiu în comerţul exterior
ţările trebuie să refuze de la naţionalismul economic, să se situieze pe poziţiile raţionalismului
economic. Baza existenţei gospodăriei de piaţă internaţionale este consideraţi libertatea
comerţului. Ţara rămasă în urmă trebuie să se mulţumească cu aceea că condiţiile mai rele a
producerii trebuie să se compenseze de un salariu mai jos. Comerţul extern se dezvoltă în mod
raţional . Se importă şi se exportă numai acele mărfuri, importul şi exportul cărora aduce profit
internaţional. Faptul cum mărfurile se comercializează în comerţul extern şi în ce raporturi şi în
ce cantităţi ele se schimbă şi cum se îndreaptă torentele de capital în gospodăria de piaţă o
rezolvă sistemele preţurilor ţărilor participante şi cursul vexel. Sistemul de preţuri ce
funcţionează bine va stabili cercul de mărfuri, cît şi volumul importului şi exportului, că
distrugerea gospodăriei mondiale de piaţă este în principal rezultatul metodelor economice
planice a politicii comerciale [vezi: 101,130-134].
Conducîndu-se de principiile corespondenţei, simplicităţii şi observabilităţii, neoliberalii
au dezvoltat principiul keynesist al intervenţiei moderate şi limitate a statului în economie,
numit şi dirijism, conform căruia numai statul poate să reducă dezechilibrele care apar în
societate prin intermediul politicii veniturilor, a creditului ieftin, reducerii cotei dobînzii, a
politicii monetare, fiscale, a reducerii salariilor reale şi creşterii consumului de stat, sporind
cantitatea de bani de pe piaţă, ajustarea suplimentară a veniturilor prin politica fiscală, cît şi a
investiţilor de stat cum în ramurile productive în cercetare , aşa şi a celor neproductive , realizate
din contul cheltuielilor publice din bugetul statului , în principiul intervenţiei limitate a statului în
economie pentru elaborarea cadrului juridic şi organizarea economiei de piaţă . Conform acestui
principiu în locul „laissez faire” mancesterian trebuie să vină intervenţionalismul liberal [vezi:
102, 64-70]. Statul prin crearea unui departament pentru monopoluri trebuie să interzică unele

186
monopoluri, ce pot fi evitate, şi să supravegheze monopolurile ce nu pot fi evitate, trebuie de
redus la minimum numărul monopolurilor . Intervenţionalismul liberal presupune şi diferite
măsuri a politicii creditare valutare, impozitări ş.a. Intervenţia statului trebuie să fie bine gîndită
şi cîntărită, să contribuie la acomodarea economiei la condiţiile noi schimbate. Se recunoaşte
necesitatea unei intervenţii limitate a statului în economie, reglementate juridic, cu scopul de a
asigura desfăşurarea concurenţei dintre agenţii economici în condiţii cît mai bune. Rolul statului
este în crearea cadrului juridic adecvat pentru desfăşurarea cu succes a concurenţei, eviterea ori
corectarea a unor fenomene ce subminează stabilitatea monetară, ce deformează rolul semnalelor
date de piaţă prin fluctuaţia preţurilor. Intervenţia statului în economie are ca scop lichidarea
imperfecţiunelor pieţei, cum este limitarea tendinţelor monopoliste sau a presiunelor exercitate
de anumite grupuri sociale , amortizarea variantelor economice prea mari , ce pun în primejdie
echilibrul şi stabilitatea economică, reîntoarcerea funcţionării unor mecanisme economice
blocate [vezi: 103, 638-644]. Rolul activ, dar limitat al statului în economie se manifestă şi în
dreptul lui de a mobiliza o parte din veniturile de care dispun agenţii economici sub formă de
impozite, cînd interesele generale necesită acest lucru. Statul nu trebuie să deformeze
funcţionarea liberă a mecanismului pieţei, ce poate duce la anumite crize în economie ca urmare
a creşterii ofertei de bani pe piaţă. Se admite denaţionalizarea banilor, inlăturareaa monopolului
statului privitor la emisiunea monetară, darea acestui drept băncilor particulare .
De pe poziţiile catalaxiei monetare se recunoaşte reglamentarea cantităţilor de bani prin
jocul liber al forţelor pieţei, înlăturarea politicii discreţionare a statului în privinţa cantităţii de
bani oferite. Se recomandă elaboarea de reguli fixe aplicabile permanent ( monetare şi fiscale) ce
ar regula viaţa economică a societăţii. Statul trebuie să acorde ajutor grupelor slabe din punct de
vedere economic. Gospodăria socială de piaţă trebuie să fie social directată, să distribuie în mod
echitabil venitul naţional pe calea oscilaţiilor preţurilor de piaţă, avînd şi funcţia de slăbire a
contradicţiilor sociale, redistribuirea de către stat a venitului naţional prin sistemul impozitelor,
susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii," deproletarizarea " clasei muncitoare pe calea
acordării proprietăţii. Ca funcţie a statului trebuie să fie şi micşorarea impozitării progresive a
monopolurilor, asigurarea dezvoltării fără crize a capitalismului, prin întoarcerea viabilităţii
sistemului de preţuri statul trebuie să le întoarcă monopolurilor funcţia de reglare a economiei. E
nevoie de creat un sistem bănesc nou, a stabilizatorului bănesc .Expansia creditară măreşte
numărul banilor; oprirea în darea creditelor sau întoarcerea lor duce la reducerea cantităţii de
bani. Creşterea volumului creditelor prestate duce la creşterea preţurilor iar creşterea preţurilor
şi mai mult măreşte cererea de credit. Acest "stabilizator automat" trebuie să excludă deflaţia în
rezultatul cumpărării mărfurilor şi prin întroducerea astfel a banilor în circulaţie, şi a inflaţiei pe
calea vinderii mărfurilor, şi a scoaterii banilor din circulaţie. Creşterea enormă a preţurilor duce

187
la "boom", după care urmează coborîrea preţurilor. E nevoie şi de susţinerea unui nivel înalt de
investiţii . Economia trebuie să fie reglată, schimbînd nivelul de investiţii. Nu e recunoscută
ocuparea deplină a braţelor de muncă; bazîndu-se pe faptul că cum numai se asigură o progresie
înaltă a impozitului pe venit pentru a reduce acumulările, apoi acţiunea acestei progresii se
manifestă în faptul că anumite investiţii particulare, care în caz final ar fi avut loc, rămîn
nerealizate. Pentru a crea pentru întreprinderi condiţii mai bune pentru investiţii e necesar de
creat o " atmosferă a credinţei ". Politica fiscală nu trebuie să rupă înclinaţia spre investire.
Apariţia inflaţiei dereglează acţiunea întregului sistem a preţurilor. Economia pierde regulatorul
de bază, pierde echilibrul, duce la lărgirea nedorită a intervenţiei statului în economie. Se
exclude intervenţia statului nemijlocit în viaţa gospodărească a monopolurilor .
Conducînu-se de principiile unităţii cunoştinţelor, corespondenţei, suficienţei verificării
experimentale, localităţii şi nelocalităţii, linearităţii şi neliniarităţii, simplicităţii, sugestiilor
valorice, obiectivităţii, ascensiunii de la abstract la concret, dezvoltării, dedublării întregului în
contrarii, unităţii analizei şi sintezei, determenismului şi cauzalităţii, observabilităţii,
constructibilităţii, simetriei, analiticităţii, de principiile neokeynesiste: a proprietăţii mixte:
individuale private şi a celei publice asupra căreia se efectuează controlul economic din partea
instituţiilor particulare şi sociale; a diviziunii muncii şi a specializării tot mai înalte, regulării
pieţei din partea statului, a randamentelor crescînde; de principiul autoreglării pieţei, al "mîinii
invizibile", a concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţei economice, a lui A.
Smith; de principiul neoclasicilor, al individului ca producător şi consumator, a
comportamentului efectiv al agenţilor economici: al hedonismului; de principiul keynesist al
multiplicatorului investiţional; de principiul diviziunii internaţionale a muncii, a avantajelor
relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo; de principiul keynesist a intervenţiei moderate şi
limitate a statului în economie, numit şi dirijism; de principiile neoliberale: a supremaţiei
proprietăţii private asupra sectorului public cu excluderea controlului economic din partea
statului, a diviziunii muncii, stabilirii şi menţinerii jocului liber al forţelor economice pentru o
acţiune convenabilă a statului; ordinii de drept, consolidării liberei concurenţe cu ajutorul statului
activ, a societăţii cu o economie socială de piaţă; individului activ, a suveranităţii
consumatorului, a primordialităţii banilor în economie, a dependenţei fluctuaţiilor cererii globale
de mărfuri de fluctuaţiile ofertei de bani; diviziunii internaţionale a muncii, a raţionalităţii
economice în comerţul exterior, intervenţiei limitate a statului în economie pentru elaborarea
cadrului juridic şi organizarea economiei de piaţă, de principiul filosofic al libertăţii voinţei spre
credinţa în scopuri general – obligatorii şi în capacitatea de a se manifesta în conştiinţa empirică,
a neokantienilor şcolii de la Freiburg; neoliberalii au dezvoltat principiul neokeynesist al
dinamicii economice, a tendinţei asigurării ritmurilor stabile de creştere economică, conform

188
căruia e necesar de asigurat ritmuri stabile, echilibrate de creştere economică, de stimulat
creşterea economică prin promovarea unei politici de folosire cît mai eficientă a factorilor
existenţi prin economii şi investiţii, în principiul creşterii economice, a optimului catalactic, a
tendinţei asigurării echilibrului şi stabilităţii economice de la sine şi prin intervenţia limitată a
statului în economie. Conform acestui principiu echilibrul şi stabilitatea economică se asigură cît
de la sine, aşa şi prin intervenţia statului în economie, care respectă jocul mecanismului pieţei,
micşorează imperfecţiunile pieţei, limitează tendinţele monopoliste, amortizează dezechilibrele
economice, asigură stabilirea unui optim catalactic, cînd concurenţa neîngrădită tinde să facă să
domnească o stare de lucruri în care: 1) orice bun va fi produs, cînd cineva ştie cum să-l producă
şi din care acesta poate să obţină un profit, vinzînd-ul la un preţ la care cumpărătorii îl vor
prefera altor bunuri alternativ disponibile; 2) orice bun efectiv produs este adus pe piaţă de
persoane care pot să-l producă mai ieftin decît ar putea să-l obţină cei care nu îl produc în mod
efectiv ;3) toate bunurile vor fi vîndute la preţuri mai scăzute sau cel puţin atît de scăzute, încât
la acest nivel nu ar putea să o facă cei care nu le vînd [vezi: 104 , 218]; Se recomandă înlăturarea
monopolului statului privitor la emisiunea monetară , asigurarea ei de către băncile comerciale.
În domeniul politicii fiscale se recomandă de a extrage impozitele pentru acoperirea cheltuielilor
de administraţie şi pentru bunurile colective ca: învăţămîntul, sănătatea, cultura, nerecunoscînd
impozitele fixe ca mijloc de redistribuire a veniturilor în folosul unor grupuri sociale, socotite
dezavantajate. Se consideră eficienţa economică incompatibilă cu dreptatea socială. Ca factor
echilibrant şi stimulator al efecienţei şi creşterii economice este considerat realizarea unei politici
monetare macroeconomice, ce are ca scop combaterea inflaţiei şi asigurarea stabilităţii preţurilor,
echilibrarea economiei atunci cînd scad investiţiile şi exporturile, şi creşte şomajul. Pentru
creşterea permanentă anuală a PNB-ului potenţial se propune o creştere anuală constantă a masei
monetare cu o rată fixă de 3-5 %.
Principiul creşterii economice, a optimului catalactic, a tendinţei asigurării ehilibrului şi
stabilităţii economice de la sine şi prin intervenţia limitată a statului în economiei, poate fi
apreciat ca principiu local, particular, al concepţiei economice a neoliberalismului. Ca principiu
fundamental al acestei concepţii poate fi considerat principiul extremal al creşterii economice, a
optimului catalactic, a tendinţei asigurării echilibrului şi stabilităţii economice de la sine, şi prin
intervenţia limitată a statului în economie, care descrie schimbarea stărilor slab neechilibrate a
sistemelor economice, cît şi procesele de trecere a stărilor deschise, neechilibrate a sistemelor
economice în stări echilibrate .
Acest principiu extremal, filosofic, include în formă depaşită esenţa principiilor
neokeynesiste: a proprietăţii mixte: individuale private şi a celei publice, asupra căreia se
efectuează controlul economic din partea instituţiilor particulare şi sociale; a diviziunii muncii şi

189
a specializării tot mai înalte, regulării pieţei din partea statului, a randamentelor crescînde; a
pincipiului autoreglării pieţei, a „mîinii invizibile”, a concurenţei perfecte ca formă efectivă de
organizare a vieţei economice, a lui A. Smith; a principiului neoclasicilor al individului ca
producător şi ca consumator, a comportamentului efectiv al agenţilor economici, al
hedonismului; al principiului keynesist al multiplicatorului investiţional; a principiului diviziunii
internaţionale a muncii, a avantajelor relative în comerţul exterior, a lui D. Ricardo; a
principiului keynesist a intervenţiei moderate şi limitate a statului în economie, numit şi
"dirijism"; a dinamicii economice, a tendinţei asigurării ritmurilor stabile de creştere economică,
a neokeynesiştilor; a principiilor neoliberale: a supremaţiei proprietăţii private asupra sectorului
public cu excluderea controlului economic din partea statului; a diviziunii muncii, stabilirii şi
menţinerii jocului liber al forţelor economice printr-o acţiune convenabilă a statului;, ordinii de
drept, consolidării liberei concurenţe cu ajutorul statului activ, a societăţii cu o economie socială
de piaţă, individului activ; a suveranităţii consumatorului; a primordialităţii banilor în economie,
a
Fig. Nr. 19 Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia
concepţiei economice neoliberaliste

unităţii corespon- Suficienţei verificării

cunoştinţelor denţei experimentale
so-

proprietăţii mix-
te individuale supremaţiei pro- diviziunii muncii, a
private şi a celei prietăţii private specializării tot mai
publice, asupra asupra sectoru- înalte, regulării pieţei
cio- căreia se lui public cu din partea statului, a
efectuiază con- excluderea con- randa-mentelor
trolul economic trolului econo- crescînde, a
din partea insti- mic din partea neokeynesiştelor
tuţiilor particu- statului, a
lare şi sociale, a neoliberalilor
neokeynesiştelor

diviziunii muncii, autoregulării peţii, a ordinii de drept,a

stabilirii şi
mîinii invizibile a consolidării libe-
menţinerii jocului
liber al forţelor concurenţei per- rei concurenţe cu
economice printr- fecte ca formă efe- ajutorul statului
o acţiune conve- ctivă de organi- zare activ, a societăţii
cul- nabilă a statului , a vieţii eco- nomice , cu o economie
a neoliberalilor a lui A.Smith. socială de piaţă, a
neoliberalilor .

190
 individului ca a individului ,
producător şi multiplicatorului
a suveranităţii
consumator ,a investiţional, a lui
consumatoru-
comportamentului J.Keynes
lui,a neolibe-
efectiv al
agenţilor
ralilor
economici , al
hedonismului, a
neoliberalilor .

a primordialită- diviziunii interna- diviziunii inter-

ţii banilor în ţionale a muncii , naţionale a muncii
ra economie, a a avantajelor rela- a raţionalităţii
dependenţei tive în comerţul economice în
fluctuaţiilor ce- exterior, a lui comerţul exterior
rerii globale de Ricardo. a neoliberalilor
mărfuri de
fluctuaţiile
ofertei de bani,
a neolibera-
lilor.

a intervenţiei intervenţiei limitate a statului în economie

moderate şi li- pentru elaborarea cadrului juridic şi
mitate a statului organizarea economiei de piaţă,a
în economie nu- neoliberali lor.
mit şi dirijism a
lui J.Keynes.

Le
con-
linearităţii şi simpli- sugestiilor
localităţi şi
cep- nelinearităţii cităţii valorice
nelocalităţi
tuale
ascensiunii de cercetării dezvol-
obiectivităţii la abstract la multi- tării
fi- concret laterale

dedublării unităţii, analizei şi sintezei

lo- întregului în
contrarii
libertăţii voinţei spre dinamicii econo-
credinţă în scopurile mice a tendinţei
determinis- general-obligatorii şi asigurării ritmu-
mului şi capacităţi de a se ma- rilor stabile de
so- nifesta în conştiinţa creştere econo-
cauzalităţii
empirică a neokantienilor mică a
şcolii de la Freiburg . neokeynesiştilor
fice
observa- constructi simet- analitici-
general- bilităţii bilităţii riei tăţii

ştiinţifice
dependenţei fluctuaţiilor cererii globale de mărfuri de fluctuaţiile ofertei de bani; diviziunii
internaţionale a muncii, a raţionalităţii economice în comerţul exterior, intervenţiei limitate a

191
statului în economie pentru elaborarea cadrului juridic şi organizarea economiei de piaţă; a
principiului filosofic al libertăţii voinţei spre credinţa în scopuri general-obligatorii şi în
capacitatea de a se manifesta în conştiinţa empirică , a neokantienilor şcolii de la
Freiburg.Matricea principiilor metodologice ce au contribuit la apariţia concepţiei economice
neoliberale e prezentată pe figura Nr. 19, ( p.361-363).

192
Capitolul VI. Matricea principiilor etodologice, rolul lor în geneza concepţiilor economice
postneclasice, contemporane

Trecerea de la societatea modernă la cea postmodernă e legată de informatizarea globală a

societăţii. Dacă în societatea modernă au avut loc diferite schimburi de mărfuri dintre state, apoi
în societatea post modernă are loc un proces de globalizare atît în sfera producţiei materiale, cît
şi în alte domenii ale activităţii omeneşti. Se dezvoltă forţele de producţie, se adîncesc:
diviziunea internaţională a muncii, specializarea tot mai intensă a economiilor naţionale în
diferite domenii ale producţiei materiale şi de servicii. Informatizarea devine o tendinţă ce trebue
luată în considerare la analiza acestei societăţi. Putem vorbi că astăzi suntem martori la formarea
unei economii globale, bazate pe reţele.
Internaţionalizarea globală a societăţii legate de aplicarea unor sisteme comunicative
globale şi, în primul rînd, de utilizarea internetului, duce la formarea unui ciberspaţiu virtual
mondial. Începînd cu anii 90 a sec XX internetul reprezintă una din cele mai de perspectivă
posibilităţi tehnice existente, care poate asigura interacţiunea şi colaborarea diferitor subiecte, ce
pot uni toate subiectele lumii într-un sistem închis.
Economia societăţii postmoderne poate fi numită şi economia de reţea, economie virtuală
,sau economie Nouă. Apare internet -economia, legată de dezvoltarea businessului în internet,
deschiderea site-urilor şi magazinelor virtuale.
După o analiză a specificului economiei societăţii postmoderne vom trece la examinarea
teoriilor economice existente în această perioadă.
Analizînd teoriile economice la etapa societăţii postmoderne, să examinăm teoria
economică a ofertei [1, 77-84]. Reprezentanţii teoriei ofertei (A.Laffer, P.Graig, R.Ture ş.a.),
apărută la sfîrşitul anilor 70- începutul anilor 80 a sec. XX, afirmă că nu consumatorul (cererea)
dar antreprenorul (oferta) reprezintă punctul de plecare a oricărei dezvoltăti economice.
Producţia contribue la apariţia veniturilor, folosite pentru procurare a aceia ce propune oferta, ce
necesită stimularea ofertei, activitatea producţiei şi a ocupării complete a forţei de muncă. Ei pun
accentul pe stimulente, pe reducerea impozitelor. Amestecul statului în economie este privit ca
dăunător. Deficitul economilor consideră ei este cauza încetinirii dezvoltării economice.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile: stimulării
întreprinderilor, a producătorilor, a stimulării ofertei, ocupării complete a forţelor de muncă ,a
reducerii impozitelor micşorarea deficitului economiilor, a dezvoltării economice s. a., ce se
pronunţă ca principii social-culturale, care de rînd ca cele conceptuale,filozofice, general-
ştiinţifice formează matricea principiilor metodologice, ce a contribuit la apariţia concepţiei
economice a ofertei.

193
 Reprezentanţii teoriilor anticipării raţionale, sau a noii teorii clasice [2,85-92] ( R.Lucas,
Th .Sorget Wallace s.a.) considera, că sunt raţionale anticipările indivizilor cînd ele coincid cu
preveziunele modelului economic propus. Se afirma ca decizile economice trebuie să fie luate pe
baza rezultatelor de piaţă. Ei pun la baza concepţiilor lor idei, conform cărora preţurile si salariile
sunt schimbătoare şi ca oameni se comportă ca niste suprcalculatoare, folosind in decizile lor
ultimele informati. sau previziuni. Ei cunosc şi folosesc toate informaţiile si teorilie, bazînduse
pe deciziile lor economice .
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile: anticiparii rationale pe
baza relatiilor de piaţa existente ,pe ultimele informaţii, sau previziuni, a crearii modelelor
economice ale dezvoltşrii economiei, ce se realizează pe baza anticipărilor raţionale ale
antreprenorilor, producătorilor de bunuri materiale; caracterului schimbator a preţuilor şi
salariilor; principiului consumatorului, a oamenilor ce se comportă ca niste supercalculatoare,
folosind în deciziile lor ultimele informaţii, care se pronunţă ca principii socio-culturale, care de
rînd cu cele conceptuale,filosofice, general- stiintifice formează matricea principiilor
metodologice, ce a contribuit la apariţia concepţiei economice a anticipării raţionale.
Reprezentării teoriei neoinstituţionale, a costurilor de tranzactie [3,99-103] (D.North,
D.Vallis), vorbesc despre rolul hotărîtor primordial al costului de producţie în funcţionarea
mecanismului economic, înţelegînd prin costurile de tranziţie cheltuilile necesare pentru
transmiterea drepturilor de proprietate de la un agent economic la altul. Ei afirmă ca la creşterea
lor contribuie aprofundarea diviziunii muncii si dezvoltarea specializării. Statul intervine in
economie prin impunerea unor reguli legale, prin controlul asupra calităţii marfurilor, controlul
respectării regulilor impuse cît şi transformarea unor activităţi economice private in activitaţi
publice.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile: aprofundării diviziunii
muncii si a specializării, a asigurarii micşorării costurilor de tranzacţii, a intervenţiei statului in
economie in scopul ridicării calităţii marfurilor, menţinerii monedei stabile; controlului
respectarii regulilor impuse şi tranformarea unor activitaţi practice primordial ale costului de
producţie în funcţionarea mecanismului economic; principiul costurilor de tranzacţie ca
cheltuieli necesare pentru tarnsmiterea drepturilor de proprietate de la un agent economic la altul;
principiul diviziunii muncii si dezvoltarii specializarii, ce se pronuntă ca principuii social-
culturale, care de rînd cu cele conceptuale, filosofice, general-ştiinţifice formeaza matricea
principiilor metodologice ,ce a contribut la apariţia concepţiei economice neoinstituţionaliste, a
costurilor de tranzacţii.
Reprezentanţii teoriei economice a drepturilor de proprietate (A.Onore s.a) [4,105-108]
afirmau, că deţinerea drepturilor de proprietate presupune posedarea de un anumit subiect a

194
resurselor si bunurilor rare deosebind proprietatea privată, cînd aceste drepturi aparţin indivizilor
şi proprietate publică, cînd aceste drepturi aparţin statului. Ei vorbesc despre responsabilitatea
proprietarului,despre faptul, că treceraea obiectului proprietăţii de la un proprietar iraţional la
altul raţional duce la cresterea eficacităţii resurselor economice. Aplicarea drepturilor de
proprietate unui proprietar înseamnă excluderea altor subiecţi de la accesul la resursele şi
bunurile rare. Definirea drepturilor de proprietate înseamnă determinarea exacită a
împuternicirilor proprietarilor. La lichidarea interprinderilor influienţează crearea noilor drepturi
de proprietate în domeniile in care ele lipsesc, sau sunt neclar definite. Externalitaţile au drept
cauză principală imperfecţiunea legislaturii.
Ca principii metodologici economice pot fi considerate principiile: responsabilitaţii
proprietarului pentru lucrărările efectuater ,cerînd ca ele să fie raţionale, să contribuie la cresterea
eficienţei resurselor economice ; principiul dreptului de proprietate a proprietarului;principiul
distingerii propriataţii private de cea publică, a lichidarii externalităţilor, creării noilor drepturi
de proprietate în domeniile în care ele lipsesc, creării uniu sistem legislativ perfect, ce se
pronunţă ca principii socio-culturale, care, de rînd cu cele conceptuale, filosofice, general-
stiintifice formează matricea principiilor metodologice, ce a contribuit la apariţia concepţiei
economice a drepturilor de proprietate.
Reprezentanţii teoriei firme (A.Alchian H.Demech) [5,108;114]
Înţ,teleg firma ca un instrument alternativ de alocare a resurselor în raport cu cel al pieţei, ca
mijloc de minimalizare a costurilor de tranzactie prin internaţionalizarea diferitor cheltuieri şi
presupune un set de contracte pe termen lung, între posesorii de resurse firma permite
proprietarilor săi să se acomodeze mai rapid la schimbările imprevizibile.Ei susţin, că
proprietarul interprinderii privat-individuale prin dreptul la venitul rezidual capătă stimulante
puternice de a fi eficient iar dispunînd de dreptul de înlocuire a membrilor echipei el poate
ajunge la o economie substantială în vederea purtării negocierilor. Ca propritar al firmei el poate
deveni posesorul capitalului ,fie dacă e vorba de întreprindere capitalistă, sau a capitalului uman,
dacă cunostinţele şi capacităţile omului sunt foarte importante. Pentru proprietarul corporaţiilor
deschise drepturile de proprietate sunt mai limitate fata de drepturile propriietarului invidual
Actionarii poartă şi o responsabilitate limitată pentru firmele publice ,realizănd contrulul asupra
comportamentului aparatului de conducere care este minim. Proprietatea publică poate fii cea
mai eficientă formă de organizare.,cînd e vorba de producerea bunurilor, ce satisfac nevoile
obictive. Structura imputernicirilor posedate influenteaza eficeinţa funcţionări firmei;schimbările
tehnologice şi instituţionale determină căutarea noilor forme juridico-organizatorice.
Pe piata firmelor organizatorice concureaza forme de tip diferit .

195
 Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile: acomodării rapide a
proprietarilor firmelor la schimbările neprevazute ; a faptului ca proprietarul intreprinderii privat-
inviduale să folosească toate stimulentele pentru a fi eficient ; principiul dezvoltării firmelor în
scopul minimizării costurilor de tranzactie, a contribuirii firmelor la acomodarea rapidă , a
proprietarilor la schimbări neprevazute ; la crearea stimulentelor pentru proprietarii
întreprinderilor privat- inviduale ; la crearea capitalului uman şi a celui fix ,necesar să facă ca
proprietatea publică să devina forma de organizare din cele mai efeciente ;să creeze structuri ale
imputernicirilor posedate; să efectueze schimbari tehnologice şi instituţionale ; să elaboreze asa
forme juridico-organizatorice ,astfel ca ele să functioneze chit mai eficient ,firma devenind
instrument alternativ de alocare în raport cu cel al pieţei;principiul minimizării costurilor de
tranzacţi prin internaţionalizarea diferitor cheltuieli, ce presupun un set de contracte pe termen
lung între posesorii de resurse,. ce contribuie la acomodarea rapidă a proprietarilor la schimbările
imprevizibile,principiul proprietarului intreprinderii privat-inviduale ,care prin dreptul la venitul
rezidual capătă stimulente de a fi eficient, iar folosindu-se de dreptul de îlocuire a membrilor
echipei proprietarul ajunge la o economie substanţială in vederea purtării negocierilor; principiul
controlului minim asupra comportamentului aparatului de conducere pentru firmele publice;
principiul proprietati publice ca formă eficientă de organizare, se pronunţă ca principii socio-
culturale, care de rînd cu cele conceptuale, folosofice, general- stiintifice formează matricea
principiilor metodologice, ce a contribuit la apariţia concepţiei economice a firmei.
Reprezentanţii teoriei opiniei publice (J .Berhamin ş.a) [6,.115-129] analizează corelaţia dintre
sistemul politic;modul lui de funcţionare ca sistem instituţional şi optimal economic ,legatura
dintre comportamentul omului economic politic şi binele colectiv impactul birocraţiei politice si
economice asupra eficacităţi sociale , modul în care deciziile politice determină eficienţa
afacerilor . Omul este analizat ca individ care aprecieaza valoarea banilor ,participă la activitatea
economica .Opţiunea individului poate fi folosită ca bază de plecare la analiza tuturor
domenililor în care el poate participa .Se consideră că comportamentul şi obţiunea individului
poate fi afectată de diferite structuri instuţionale şi depinde de interacţiunea structurilor de piaţă
şi a celor politice .Opţiunea individului poate fi folosită ca bază de plecare la analiza tuturor
domeniilor în care el poate să participe.
Reprezentanti acestei teorii transferă notiunea de cîstig ca rezultat din schimbările reciproce
dintre indivizi în domeniul decizilor lor politice. Ei consideră că importanţa statului rezidă în
capacitatea lui de a găsi acel cadru economic, lafel menit să asigure oamenilor sanse egale de a
obtine cîstiguri prin efortul propriu şi prin cooperarea cu succes cu ceilalţi .Ei au convingeri
antistatale, afirmînd ca funcţionarii publici îşi satisfac interesele proprii prin folosirea funcţiilor
pe care le deţin , ei cheltuiesc dintru-n buzunar colectiv fără nici un risc personal şi că

196
preferinţele oamenilor şi ale colectivelor publice pot doar întîmplător coincide cu preferinţele
funcţionarilor publici .Ei susţin că are loc transformarea omului politic într-un profitor,ce are ca
scop predarea unui bun comun –trezorăriea natională şi aceasta se datoreşte structurii şi natuii
umane şi că unica iesire din situaţia dată este stabilirea unui minimum de stat.
Reprezenţii acestei teorii au formulat şi notiunea de economie a birocraţiei, a unui sistem de
organizaţii, ce nu produce bunuri economice ,dar primeşte venituri din izvoare ,ce nu provin din
activitatea lor . Ei pledeaza pentru un sistem de proceduri , reguli ,ce ar reglementa adoptarea
legilor ,elaborarea de forme şi metode de supraveghere asupra finanţelor şi principiilor
impunerii. Activitatea economică a statului trebuie bazată pe anumite reguli si norme.Ei
analizeaza la fel legătura dintre masa monetaă şi inflaţie ,chît si deficitul bugetar.Ei pledează
pentru un stat minim, propunănd adoptarea unor amendamente constitutionale, ce ar reduce
atribuţiile funcţionarilor de stat, interzicerea finanţării cheltuielilor publice prin dificite
bugetare ,descentralizarea conducerii administrative şi întroducerea elementului de concurenţă.
Cu principii metodologice economice pot fi considerate principiile: participării active a
personalităţilor la activităţile economice; funcţionării sistemului politic ca un optimum
economic; prtincipiilor elaborarii deciziilor politice, care ar avea ca efect o anumită eficienţă a
afacerilor;principiul ne admiterii efectuării comportamentului său optimum individului de către
diferite structuri instutiţionale; atingeri unei interactiuni convenabile a structurilor de piaţă şi
politice; admiteri decizilor politice utile pentru societate; principiul orientării activitaţii statului
spre a găsi cadrul economic legal, ce ar asigura oamenilor şanse egale la succes ,principiul
creări condiţiilor pentru funcţionarea unui stat minim; funcţionării statului pe bază de norme şi
reguli ;a descentralizări conduceri administrative ;principiul întroducerii elementelor de
concurenţă ;a neafectării comportării şi opţiunii indivizilor de către diferite structuri
institutionale, de interactiunea structurilor de piaţă şi a celor politice ,ce se pronunţă ca principii
socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale ,filosofice, general- stiintifice, formeaza
matricea principiilor metodologice, ce a contribuit la aparitia concepţiei economice a opiniei
publice.
Reprezentanţii teoriei capitalului uman şi a comportamentului uman (D.Becker ,T. Schultz
s.a.) [7,13-137] , apărută în anii 70 -80 a sec. XX, înţeleg capitalul uman ca un stoc de
capacităţi ,cunoştinte,aptitudini şi motivaţii ale omului ,vorbesc despre capitalul uman ,care
necesită ,alocarea mijloacelor de la consumul curent pentru a obtine venituri în viitor şi anume in
învaţămînt ,instruirea profesională , deservirea medicală ,naşterea şi educarea copiilor.
Formulînd noţiunea de rată de restituire(înaltă ,mică ,privată ,socială) , ei vorbesc despre o
rentabilitate mai mare a capitalului uman faţă de cel fix, privit ca un factor important al creşteri
economice, ei explică formarea capitalului uman ,dezvoltarea şi acumularea lui .Vorbind despre

197
teoria economică a familiei ca sursă a capitalului uman, ei menţionează ,că investind în instruirea
copiilor părinţii lor fac comparaţii între costuri si benefici ,dînd dovadă de raţiune economica.
În sfera comportamentelor şi hotărărilor umane , partea de iraţionalitate este destul de mică.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile: unui comportament
raţional şi a unei rentabilităţi mai mari a capitalului ei uman , investirii a noi resurse în educarea
tinerei generaţii ,dezvoltari capitalului uman si a comportamentului uman, principiul creşterii
accelerate a investiţiilor din partea statului în dezvoltarea invaţămîntului şi a pregătirii cadelor ;
a capitalului uman ca stoc de capacităţi, cunoştinţe , aptitudini ,şi motiviaţi ale omului ;principiul
priorităţi capitalului uman faţă de cel fix , privit ca un factor important a creşterii economice ; a
familiei ca sursă a capitalului uman ,ce se pronunţă ca principii socio-culturale , care de rînd cu
cele conceptuale, filosofice şi cele general-stiintifice formează matricea principilor
metodologice, ce a contribuit la apariţia concepţiei economice a capitalului uman şi comportării
umane.
Reprezentanţi teoriilor societăţii informationale şi a societăţii cunoştinţelor (P.Druker ş.a.)
[8,113-141] menţionează ,că în societate apare necesitatea creşteri nivelului de instruire şi
calificare şi că anume cunostinţele devin resursele economice de bază ,ce duc la cresterea
productivităţii munciii, la creşterea economică .Ca figură principală devine lucrătorul bine
instruit şi calificat Apare necesitatea determinării statutului ,funcţiilor şi poziţiei lui, crearea
condiţiilor pentru instruirea continuiă al lucrătorilor . Instruirea multiplică ,influenţează activ
asupra tuturor factorilor de producţie, ale societaţii ca atare .Noile cunoştinţe reprezintă o bază
sigură pentru inovaţii în productie şi consum ,pentru dezvoltarea antreprenoriatului.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile: ridicării nivelului de
instruire şi calificare a personalitaţilor, creşterii economice pe baza creşterii nivelului de
instruire şi calificare a oamenilor ; creării condiţiilor pentru instruirea continuă a lucrătorilor,
dezvoltarea antreprenoriatului pe baza noilor cunoştinţe dobîndite, a cunoştinţelor ca resurse
economice de bază, ce duc la cresterea productivităţii munci , la creşterea economică ,a
lucrătorului bine instruit şi calificat ca figură principală în societate ; a determinării statutului
,funcţiilor şi poziţiei lucrătorului instruit .i calificat in societate creării condiţiilor instruirii
continue a lucrătorilor , a cunoştinţelor ca bază pentru inovaţii în producţie .şi consum , pentru
dezvoltarea antreprenoriatului , ce se pronunţă ca principii socio-culturale ,care de rînd cu cele
conceptuale, filosofice şi general- stiinţifice , ce formează matricea principiilor metodologice ,ce
a contribuit la apariţia teoriei societăţii informaţionale,a teoriei societăţii cunoştinţelor.
Reprezentantii teoriilor economice inovaţionale şi a societăţii antreprenoriale (P.Druker ş.a.)
[9,141-144] apreciiează cunoştinţele ca obiect şi produs al muncii pe baza căruia se organizează
toate laturile vieţii sociale şi că în calitate de producători , de rînd cu firmele se situiază şi

198
universitaţile ,în care activează producătorii de cunoşstinţe . Apare proprietatea intelectuală, care
determină dezvoltarea societăţii în viitor . Informaţia poate fi copieată şi păstrată timp indelungat
aduchînd profit esenţial . Apare intreprenzătorul novator ,riscant şi independent .Rapiditatea
transmiterii informaţiei cu ajutorul internetului duce la crearea a noi locuri de muncă.
Intreprenzătorul acordă o atenţie deosebită ,managementului creşterii nivelului de instruire şi
calificare ,dezvoltării capacităţii creative a lucratorilor, descentralizari procesului decizional ,
dezvoltarii antreprenoriatului intern , decisivă devine dirijarea ştiintifică .
Ca principii metodologice economice pot fi considerateprincipile: înbogăţiri permanente a
cunoştinţelor de către personalităţi; acordării unei atenţii deosebite din partea intreprenzatorului a
managementului creşterii nivelului de instruire şi calificare a personalităţilor; cerinţei ca ele să
fie novatoare, riscante şi independente, a creşterii capacităţii creatoare a lucrătorilor,
descentralizării procesului decizional; dezvoltării antreprenoriatului intern; dezvoltării
universităţilor ca producatoare de cunostinţe noi, asigurării dezvoltării societăţii pe baza
dezvoltării proprietăţii intelectuale, creării locurilor de muncă pe baza folosirii internetului;
dirijării muncii ştiinţifice, a cunostinţelor ca obect şi produs al muncii; a proprietăţii intelectuale,
ce determină dezvoltarea societăţii în viitor; a intriprinzătorului novator riscant şi independent,
ca principii socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale, filosofice şi cele general-stiintifice
formează matricea principiilor metodologice, ce a contribuit la apariţia conceptiei economice
inovaţionale şi a societăţii antriponiale .
Reprezentanţii teoriei întreruperei succesiunii ( A. Toffler ş.a.)[10,144-14.89] afirmă, că a
doua revoluţie industrială este nu o simplă dezvoltare a Noii economii (economia serviciilor
,economia cunoştinţelor), dar şi un fenomen nou, care înseamnă naşterea unei civilizaţii noi, care
modifică chiar şi bazele existenţei. Această nouă civilizaţie se caracteriează prin faptul că locul
determinant al producţiei materiale şi a lucrătorului pasiv va fi cedat producţiei intelectuale şi
personalităţilor active şi in locul caracterului de masă al producţiei şi consumului va veni
invidualizarea ei, se modifică caracterul antrepronariatului, apar o mulţime de forme de
organizare şi dirijare a activităţii. Are loc diferenţierea tot mai mare a membrilor societăţii. Ca
factor important al stratificării sociale devin studiile capitale. Se ascut contradicţiile dintre elita
intelectuală şi intriprenzători. Intreprezătorii devin dependenţi de abilităţile specialiştilor de
înaltă calificare, dar informaţia şi cunoştinţele devin resursele principale ale producţiei
contemporane. elita intelectuală amplifică tendinţa de restribuire a avutiei naţionale în interesele
ei propri. Se eleborează noi planuri şi programe complexe de dezvoltare a economiei naţionale.
Apare necesitatea de a lărgi participarea democratică a membrilor societăţii la luarea deciziilor,
hotărîtoare cu privire la problemele viitorului. Această participare avînd loc la nivelul
corporaţiilor, unde în locul tehnocraţiei şi birocraţiei vine adhocraţia, ce reprezintă structura de

199
specialisti , conducători de proiecte individuale. La nivelul statului apar organizaţii obşteşti, care
îşi desfăsoară activitatea în baza principiului pluralismului, luînd in consideraţie interesele
tuturor categoriilor populatiei, colaborarea lor; apar organizaţii non-profit în domeniul
dezvoltării umanitare. La nivel global apar mişcari politice „transnationale”, compuse din diferite
pături ale populaţiei: muncitori consumatori, mici intreprinzători, manageri, ecologişti,
politicieni ş.a care pot îndeplini funcţia unei asociaţii globale de control asupra sistemelor
tranzacţionale în planul folosirii tehnologiilor noi.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile: personalităţii active, ce
insuseste noile forme de organizare şi dirijare a activităţiilor, capătă studii înalte devin
specialişti de înaltă calificare, participă activ la luarea deciziilor privind perspectivele dezvoltări
societăţii în viitor, a contribuirii societăţii la apariţia civilizaţiei noi, ce va avea la bază o
producţie intelectuală cu o personalitate activă, o producţie individualizată; elaborării a noi
planuri şi programe de dezvoltare a economiei naţionale, menite să contribuie la lărgirea
participării democratice a membrilor societaţii, la luarea hotărîrilor importante pentru viitorul
societăţii, la apariţia structurilor de specialişti, conducători de proiecte individuale şi a
organizaţiilor obstesti ce iau în consideraţie interesele tuturor păturilor sociale; susţiineri
mişcărilor politice transnaţionale cu privire la folosirea tehnologilor noi; a rolului determinant a
producţiei intelectuale şi a personalităţii active faţă de producţia materială şi a lucrătorilor pasivi;
a invidualizării producţiei şi consumului, ce modifică caracterul antreprenoriatului, apărînd o
mulţime de forme noi de vînzare şi dirijare a activităţii; a diferenţieri lărgite a membrilor
societatii, a studiilor capitale ca factor important al stratificări sociale, a contradicţiei dintre
elitele intelectuale şi întreprenzători, a dependenţei intreprenzătorilor de abilităţile specialiştilor
de înaltă calificare, de informaţii şi cunostinţe, ca resurse principale ale producţiei
contemporane; lărgirii participări democratice a membrilor societăţi la luarea deciziilor
hotărîtoare cu privire la problemele viitorului; a prularismului, ce ia în consideraţie interesele
tuturor categorilor populaţieii, colaborarea lor, ca principii socio-culturale, care de rînd cu cele
conceptuale, filosofice şi cele general-stiintifice formează matricea principilor metodologice, ce
a contribuit la apariţia concepţiei economice a intreruperi succesiunii .
Reprezentaţii teoriei societăţii industrial-tehnologice ( D .Bell ş.a.) [11,148-150] afirmă, că
în societatea postindustrială, ce vine in locul celei industriale, în producţie domină munca tehnică
şi profesională pe bază unor cunoştinţe teoretice fundamentale. Rolul de bază în societate le
revine savanţilor; ca instituţii importante devin universitaţile, cea mai importantă clasă devine
meritocratia, care bazează producţia materială pe munca intelectuală, pe capcitatea oamenilor de
a rezolva probleme intelectuale complicate. Persoanele instruite, creative intelectuale se
evidenţiază ieşind în vîrful piramidei organizaţiilor şi grupurilor profesionale, rezolvînd

200
probleme manageriale complexe. În rezolvarea contradicţiilor sociale apărute un rol decisiv îi
revine aplicării în practică a conceptiei „gospodariei sociale”, ce are la bază planificarea şi
reglementarea stabilă a veniturilor şi cheltuielilor, menite să satisfacă necesităţile sociale .
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile: personalităţii instruite,
creative, capabile de a rezolva probleme intelectuale complicate ; dezvoltării ştiintei universitare,
a elitei savanţilor şi a gospodăriei sociale, legate de planificarea şi reglementarea statală a
veniturilor şi cheltuielilor publice; a dominaţiei muncii tehnice şi profesionale pe baza unor
cunoştinţe teoretice fundamentale; a rolului determinant al ştiinţei şi elitei savanţilor în
dezvoltarea societăţii; a universităţilor ca instituţii importante sociale; a meritocraţiei ca clasă
importantă socială, ce bazează producţia materială pe munca intelectuală, pe capacitatea
oamenilor de a rezola probleme intelectuale complicate , ca principii socio-culturale, care de rînd
cu cele conceptuale, filosofice şi cele general-stiinţifice formează matricea principiilor
metodologice, ce a contribuit la aparitia concepţiei economice a societăţii industrial- tehnocrotice
.
Reprezentanţii teoriei tehnologiei intelectuale ( F. von Hayek,M. Fridman ) [12,150-151]
analizează piaţa ca sistem international global şi banii ca instrument general al decontărilor şi
adoptării hotărîrilor, piaţa reprezentînd un mecanism informational global, un sistem economic
enorm, ce interpretează acţiunile indivizilor şi comunităţilor lor şi formeaza sistemul de preţuri,
care integrează acţiunile indivizilor şi comunităţilor lor şi formează sistemul de preţuri pe baza
cunoştinţelor cu privire la nevoile şi posibilităţile de producţie a oamenilor. Sistemul
informaţional de piaţă funcţionează pe baza legislaţiilor proprii şi nu poate fi reglementat cu
ajutorul planificării, ce ar putea afecta activitatea ei, distruge instrumentele ei intelectuale de
luare a hotarîrilor. Statul nu trebuie să se ocupe cu reglarea preţurilor pietei, dar trebuie,
consideră ei, numai să regleze masa monetară în funcţie de nevoile pieţei şi legile circulaţiei
monetare .
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile :intervenţiei statului în
economie numai pentru a regla masa monetară a statului, dar nu a regla preţurile pieţei;a pieţii
ca mecanism informaţional global,ca sistem economic enorm,ce integrează acţiunile indivizilor
şi comunităţilor lor, ce formează sistemul de preţuri pe baza cunoştinţelor despre nevoile şi
posibilităţile de producţie a oamenilor, ca principii socio-culturale, care de rînd cu cele
conceptuale, filosofice şi cele general-stiinţifice formează matricea principiilor metodologice, ce
a contribuit la apariţia concepţiei economice a tehnologiei intelectuale .
Reprezentanţii teorii transformărilor postsocialiste,postcomuniste (D. Sacs s.a) [13,158-173]
analizează modelele ,,terapiei de şoc” şi a ,,gradualismului pur”. Modelul ,,terapiei de şoc’’
presupunea revigorarea economiei pe baza trecerii rapide la relaţiile de piaţă pe baza ideilor

201
liberalismului radical, stabilitatea financiară, realizată prin intermediul liberalizării preţurilor,
limitarea veniturilor populaţiei, reducea deficitului bugetar, majorarea dobînzii, infăptuirea
transformărilor instituţionale, lichidarea planificarii centralizate, reformarea sistemului fiscal şi
monetar, realizarea privatizării, elaborarea legislaţiei, crearea sistemului social de protecţie a
populaţiei . Modelul ,,gradualismului pur’’ presupunea trecerea evolutivă la relaţiile de piaţă,
bazat pe ideile clasicismului şi keynessismului, presupune deficitul drepturilor producătorilor de
mărfuri şi stabilirea pieţii de consum pe baza dezvoltării sectorului privat şi reformării în sectorul
agrar; realizarea politicii antimonopol prin legislaţia corespunzătoare si controlul asupra
preţurilor la producţia producătorilor monopolişti: realizarea unei politici monetar –creditoare
dure, urmînd reducerea inflaţiei, întroducerea relaţiilor de piaţă la început în sfera producerei şi
realizării mărfurilor de consum, pe urma în ramurile investiţionale; liberalizarea preţurilor la
etapa tardivă a reformei. Au aparut diferite forme de combinare a acestor modele.
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principile: revigorării economiei pe
baza instaurări relaţiilor de piaţă; realizării transformărilor instituţionale; lichidării planificării
centralizate; elaborării legislaţiei necesare pentru privatizare, a stabilirii pieţei de consum pe baza
dezvoltării sistemului privat, realizarii unei politici monetar-creditare dure ,urmînd reducerea
inflaţiei, întroducerea relaţiilor de piaţă la inceput în sfera producerii şi realizarii mărfurilor de
consum, pe urmă în ramurile investiţionale; realizării stabilităţii financiare prin intermediul
libertăţii preţurilor, limitării veniturilor populaţiei, reducerea deficitului, majorarea dobinzii,
realizării politicii antimonopol prin legislaţia corespunzatoare şi controlul asupra preţurilor la
producţia producătorilor monopolişti, ca principii socio-culturale, care de rînd cu cele
conceptuale, filosofice şi cele general-ştiinţifice formează matricea principiilor metodologice, ce
a contribuit la apariţia concepţiei economice a transformărilor post-socialiste, post-comuniste.
Reprezentanţii teoriilor globalizării (Berney ş.a) [14,174-180] analizează noţiunile de
,,globalizare’’, ,,mondializare’’, examinează problema margelor de manevre ale statelor-naţiuni
faţă de globalizare; problema convergenţei, inegalităţii în distribuirea şi folosirea veniturilor;
probleme de organizare a puterii; Ei analizează legatura dintre globalizare şi cultură, şi fondul
financiar. Sunt analizate şi principalele direcţii ale globalizări, precum globalizarea financiară,
formarea corporaţiilor transnaţionale, regionalizarea economiei, intensificarea comerţului
mondial, tendinţa spre convergenţă. Sunt examinate în plan global problemele populaţiei,
resursele mediului, ritmurile creşterii economice, comerţului internaţional, alimentaţiei, sănătăţii
ş.a .
Ca principii metodologice economice pot fi considerate principiile: inegalităţii existenţei în
distribuirea şi folosirea veniturilor; dezvoltării populaţiei; resurselor naturale, ritmurilor
creşterilor economice; a organizării puterii, conform unei ierarhii internaţionale; direcţionării

202
globalizării financiare, formării corporaţiilor transnaţionale; regionalizării economiei, ca
principii socio-culturale, care de rînd cu cele conceptuale, filosofice şi cele general-ştiinţifice
formează matricea principiilor metodologice, ce a contribuit la apariţia concepţiei economice a
globalizării .
Aceste sunt în linii generale principalele concepţii economice contemporane, cît şi principiile
metodologice, ce formează matricea principiilor metodologice, ce au contribuit la formarea
acestor concepţii economice postneclasice, contemporan neclasice.
În aceasta constă importanţa cognitivă a matriciei principiilor metodologice pentru
apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor economice preclasice, clasice, neclasice şi postneclasice.

ÎCHEIERE
Problema esenţei paradigmei, a tehnicilor de comunicare ştiinţifice se află astăzi în centrul
atenţiei cercetărilor psihologo-metodologice şi a celor filosofico-metedologice. Rezolvarea
acestei probleme e chemată să contribuie la asigurarea în colectivele didactice şi ştiinţifice a unei
comunicări eficiente.
În scopul rezolvării acestei probleme am analizat în plan psihologico-metodologic şi
filosofico-metodologic paradigmele structural-expresive, formal-transcedentale, relaţional-
sistemice, fenomenologice şi praxiologice, cât şi formele şi tehnicile de comunicare globală,
implicite, paradoxale, de sugestie, defensive, proiective, comunicările în timpul întâlnirii;
comunicările în convorbiri şi dialog, cât şi tehnicile de comunicare corespunzătoare.
În scopul realizării reconstructiei raţionale a istoriei ştiinţei economice noi am analizat
noţiunile kuhniene de paradigmă, „matrice disciplinară” ş.a., incluzând în ele un conţinut nou.
Dacă la T. Kuhn această noţiune exprimă o anumită totalitate de mijloace logice, raţionale,
abstracte de cunoaştere, apoi în cercetările noastre matricea principiilor metodologice include
sistemul principiilor metodologice, socio-culturale, conceptuale, filosofice, general-ştiinţifice, ce
ne exprimă şi un anumit program de cercetare ştiinţifică.
În lucrare noi am încercat să exprimăm diferite legături dintre fenomenele economice
prin câteva principii de bază, am făcut o anumită clasificare a principiilor metodologice, cum
după diapazonul de însuşire a proceselor şi fenomenelor realităţii înconjurătoare: filosofice,
general-ştiinţificeş.a., aşa şi după funcţiile ce le îndeplinesc aceste principii în procesul apariţiei
noilor cunoştiinţe: de descriere, lămurire, fundamentare, argumentare, a cunoştiinţelor ştiinţifice
ş.a. Sunt diverse şi principiile ce acţionează la diferite etape a dezvoltării ştiinţei economice:
principiul plusvalorii din concepţia economică marxistă, principiul margei în concepţia
economică neoclasică (marginalistă) ş.a.

203
 În lucrare sunt analizate particularităţile dezvoltării cunoştiinţelor economice preclasice,
clasice, neclasice şi postneclasice, legătura reciprocă a principiilor metodologice economice,cît şi
legătura reciprocă a bazelor social-culturale, conceptuale, filosofice şi general-ştiinţifice a
cunoştiinţelor economice. Şi după cum funcţia integrativă a principiilor filosofice se manifestă
pe deplin atunci când se pune sarcina de a întări interacţiunea ştiinţelor sociale, naturale şi
tehnice, funcţia integrativă a principiilor metodologice în măsură tot mai deplină se pune în acel
caz dacă se pune sarcina de a întări legăturile dintre diferite ştiinţe economice, domenii ale
economiei.
Cele menţionate ne permit de a face concluza insistentă de concretizare în continuare a
rolului integrativ a principiilor metodologice, cum în procesul dezvoltării, aşa şi în procesul
apariţiei cunoştiinţelor ştiinţifice, pe baza ajunsurilor conteporane a ştiinţelor economice şi a a
altor ştiinţe.

204