Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine

Catedra Filologie Romanică
Curs (seminarii): Introducere în lingvistică
Profesor: Natalia Celpan-Patic,
lector universitar, doctorandă

Tema II: Clasificarea limbilor lumii

1.Preliminarii
Conform unor estimări ale lingviștilor, în lume ar exista în jur de 7000 de limbi, alți
savanți aderă la părerea că ele sunt mai puține, începând cu 2500. Însă nu este ușor de stabilit
numărul total al limbilor pe glob, deoarece se întâlnesc multe impedimente de ordin social,
politic, areal-geografic, economic, individual, etc. Astfel, printre cauzele determinării inexacte
a numărului total de limbi s-ar include:
 Determinarea limbă-dialect (varietate a limbii). În cazul unor limbi se fac confuzii
între statutul de limbă şi dialect.
 Limbi vii şi limbi moarte. Există limbi moarte (latina, greaca veche, ebraica, etc.), dar
şi unele care devin moarte din an în an, de exemplu unele limbi au doar 20-30
vorbitori, astfel în câțiva ani ele pot deveni inactive.
 Numărul de limbi raportat la numărul de vorbitori este de multe ori inexact–
bilingvism, polilingvism.
 Condiţii social-economice, politice, geografice diferite :Ex.: Engleza (Marea Britanie,
SUA, Canada, Australia etc.).
Limbile lumii pot fi clasificate în baza unor principii diferite: după asemănarea materială a
unităţilor lexicale, a formelor gramaticale; după asemănarea structurală atât a idiomurilor
înrudite, cât şi a celor neînrudite; după răspândirea lor pe glob, etc.
Unul din criteriile mai accesibile de clasificare ale limbilor ar fi după circulația lor
globală. Astfel, limbile de cea mai mare circulaţie pe glob sunt considerate: chineza, engleza,
franceza, rusa, spaniola, portugheza, italiana, araba, etc.
Cele mai importante şi cunoscute criterii de clasificare ale limbilor lumii se delimitează:
 Clasificarea genealogică
 Clasificarea tipologică.

2.Clasificarea genealogică a limbilor lumii

După criteriul genealogic, limbile se clasifică ţinând cont de originea comună a lor, gradul
de înrudire şi similitudinea materială a unităţilor. Acest tip de clasificare se bazează pe
metoda comparativ-istorică care are ca scop cercetarea exclusiv a limbilor înrudite, având
aceeaşi provenienţă şi a tendințelor comune în evoluţia acestora. Această metodă se bazează
pe compararea diacronică (de la origine până în prezent). Înrudirea limbilor se manifestă în
similitudinea materială a unităţilor de la diferite niveluri, ceea ce demonstrează originea lor
comună. Spre exemplu: LATNĂ: scribere > rom: a scrie; ital: scrivere; fran: écrire; span:
escribir, etc.
Să fim atenţi că similitudinea materială a limbilor o denotă atât limbile apropiat
înrudite, cât şi cele îndepărtat înrudite, repartizate în grupuri diferite (de ex. limbile romanice
în raport cu cele slave, sau limbile germanice în raport cu cele celtice). De ex. LATINA:
noctem; română: noapte; ital: notte; fran: nuit; span: noche; germ: Nacht; engl: night; rus:
noci; ucr: nici; bulg: nişci.

1
 Pentru a face o delimitare corectă între limbi înrudite şi neînrudite, savantul francez A.
Meillet susţinea că „două idiomuri (limbi) sunt înrudite atunci când reprezintă rezultatul a
două evoluţii diferite a uneia şi aceeaşi limbi întrebuințată anterior”.
Conform criteriului genealogic, limbile se împart în familii. Pe glob există numeroase
familii de limbi: indo-europene (romanice, slave, germanice), semito-hamitice (araba, ivrit),
fino-ugrice, turcice, mongolice, caucaziene (cecena, georgiana), bantu, altaice (ramura
turcică), afro-asiatice, amerindiene (eschimosa), australiene, basce, dravidiene (ramuri din
India), sino-tibetane (chineza), uralice (estona, finlandeza, lapona), negro-africane,
papuase, etc.
Toate aceste familii se scindează în ramificaţii sau grupuri, iar acestea la rândul lor –
în subgrupuri. De ex., familia de limbi indo-europene cuprinde peste 10 grupuri indian
(hindi, bengali), iranian (iraniana, afgana, kurda, tadjika), germanic (engleza, germana,
olandeza, idiş), slav (rusa, poloneza, ceha, slovaca, bielorusa, bulgara, macedoneana),
romanic (italiana, franceza, româna, spaniola, portugheza, provensala), baltic (letona,
lituaniana), celtic (irlandeza, scoțiana), etc.; familia de limbi semito-hamitice cuprinde
grupurile semitic, kuşit, berber, etc.; familia limbilor caucaziene include grupurile cartvelic,
abhayo-adîgheu, baţbian, etc.
Fiecare grup se disociază, la rândul său în subgrupuri, bunăoară ramificaţia occidentală
a limbilor romanice se divizează în subgrupurile ibero-romanic, galo-romanic şi italo-
romanic; limbile germanice se împart în cele occidentale, orientale şi de nord sau scandinave.
În lingvistica contemporană încă se discută apartenența genealogica a unor limbi
precum: coreeana, japoneza şi basca. Ele încă nu sunt incluse în familiile de limbi cunoscute
la ora actuală.
Examinând evoluţia limbilor înrudite, trebuie să ţinem cont de caracterul inegal al
acesteia, unele idiomuri se dezvoltă mai rapid, altele mai lent. Spre exemplu, comparând
dezvoltarea limbilor germană şi engleză, constatăm că germana conservează mai multe
elemente sintetice, pe când engleza - elemente analitice.
3.Clasificarea tipologică a limbilor lumii
Clasificarea tipologică se efectuează în baza similitudinii structurale ale limbilor (forme,
construcții), făcându-se abstracţie de înrudirea lor.
Criteriul tipologic se mai împarte în două subcriterii tipologia morfologică (afinitatea
structurii morfematice a cuvântului, modalitățile de redare a sensurilor gramaticale prin afixe,
etc.) şi tipologia sintactică (topica în propoziție, raportul subiect-predicat-obiect, etc.).
În procesul de clasificare tipologică a limbilor, se foloseşte metoda contrastivă care la
rândul său se bazează pe compararea sincronică (descrierea fenomenelor de limbă dintr-o
anumită perioadă de timp, de regulă din prezent). Metoda contrastivă presupune compararea
limbilor fără a se ţine cont de înrudirea lor cu scopul de a se evidenția asemănările
(izomorfismul limbilor) şi deosebirile dintre limbi (alomorfismul limbilor) şi de a se stabili
universaliile lingvistice (structurile comune majorităţii limbilor, de ex. genul, numărul,
modul, etc.) . De studiile contrastive se folosesc profesorii şi specialiștii din domeniul
predării/învăţării limbilor străine, pentru a evita fenomenul de interferenţă lingvistică
(greșelile de limbă survenite din cauza influenţei unei alte limbi, spre ex. fr. Je vais chanter, în
română nu se traduce mă duc să cînt, dar imediat voi cânta).
După criteriul tipologic morfologic, limbile se împart în: izolante, aglutinante, flective şi
incorporante (sau polisintetice).
 Limbile izolante, precum chineza, vietnameza, indoneziana, sunt sărace în prefixe
şi sufixe, cuvintele practic nu se schimbă, nu există categorii gramaticale de gen,
caz, mod, etc., iar raporturile gramaticale se subînțeleg prin topica cuvintelor şi
intonație. Exemplu: în l. chineză “Jen kan şu” (om a citi carte), poate însemna “un
om citeşte o carte” sau “un om citeşte nişte cărţi”.
2
  Limbile aglutinante (lat.: aglutinare – a lipi), precum turca, tătara, azera,
turkmena, uzbeka, etc, dispun de numeroase afixe în structura cuvântului, care
exprimă sensuri gramaticale. Fiecare afix exprimă doar un sens gramatical
Exemplu: în l. turcă atlarâmga=cailor mei, atlarâm=caii mei, atlar=cai.
 În limbile flective (sau flexionare), ca exemplu cele romanice, germanice, slave,
baltice, afixele au un rol primordial în redarea sensurilor gramaticale. Acelaşi afix
poate reda mai multe sensuri gramaticale, sau un sens gramatical poate fi redat
prin mai multe afixe. Exemplu: în l. rom. mama, a redă genul, numărul, cazul,
determinarea.
Limbile flexionare se disociază la rândul lor în sintetice (morfemele sunt alipite de
cuvânt, de regulă, ex. l. rom. băiatul, articolul l este lipit de cuvânt) şi analitice
(morfemele sunt separate de cuvânt, ex. în l. fr. le garçon, articolul le este separat
de cuvânt).
 Limbile incorporante (sau polisintetice), precum cele amerindiene şi paleo-
asiatice, se caracterizează prin cuvinte-frază, determinanții subiectului si
obiectului se includ în cuvântul determinat, iar determinanții verbului predicat sunt
inserate în radicalul acestuia. Exemplu: I-n-i-a-l-u-d-am, cuvânt-frază din
amerindiană ce înseamnă „Eu am venit să-i dau ei acest lucru”; d este rădăcina
verbului, primul i redă perfectul, n – indică persoana, al doilea i înseamnă acesta, a
este obiect pronominal feminin, l arată obiectul indirect, u – sugerează că acțiunea
este efectuată de subiect, am – denotă mișcarea orientată.
După criteriul tipologic sintactic, limbile se clasifică în baza structurii propozițiilor sau
a raportului dintre tranzitivitatea/intranzitivitatea verbului predicat.
Astfel, se disting limbile nominative, ergative, active, posesive, etc.
Iar după ordinea cuvintelor în propoziție, sunt limbi:
 SVO ("Pisica mănâncă șoarecele"), engl., franceza, rusa, româna (în rusă şi română
este predominată topica SVO, dar şi alte cazuri sunt posibile),
 SOV ("Pisica șoarecele mănâncă"), japoneza, persana, turca, hindi
 VSO ("Mănâncă pisica șoarecele"), limba arabă standard, irlandeza
 OSV ("Șoarecele pisica mănâncă"), germană
 OVS (Șoarecele mănâncă pisica"), hixkaryana
 VOS ("Mănâncă șoarecele pisica"), limba nias.

Bibliografie:

1. Dumeniuc I., Matcaş M. Introducere în lingvistică. Chişinău: Lumina, 1987.

2. Ionescu E. Manual de lingvistică generală. Bucureşti: All, 1992.
3. Oglindă E., Cerches G. Lingvistică generală. Compendiu. Chişinău: USM, 2008.

Activităţi:
1. Construiți o hartă conceptuală pe baza textului de lecții (Tema II).