©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.

ro) şi al
Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în
scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro)
and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole

Tradus şi revizuit de IER

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

DECIZIE

Prezenta decizie a fost rectificată în data de 16 iunie 2014, în conformitate cu art. 81 din
Regulamentul Curţii.

Cererea nr. 39974/10

M.P. şi alţii împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită în data de 15 aprilie 2014 într-o
cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López
Guerra, Kristina Pardalos, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier
adjunct de secţie,
având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 9 iunie 2010,
având în vedere observaţiile prezentate de guvernul pârât, cele prezentate ca răspuns de
reclamanţi şi observaţiile scrise formulate de părţile terţe interveniente, European Centre for Law and
Justice, Pro-Vita Bucureşti şi Alianţa Familiilor din România,1
având în vedere decizia de a se acorda reclamanţilor păstrarea anonimatului în temeiul art. 47 § 3
din Regulamentul Curţii,
după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:

ÎN FAPT

1. Reclamanţii, doamna M.P., soţul ei, domnul M.P., şi fiul lor, M-D.P., sunt resortisanţi români,
născuţi în 1971, 1974, şi, respectiv, 2003; locuiesc în Buzău şi sunt reprezentaţi în faţa Curţii de către
domnul P. Pop, avocat din Bucureşti.
Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanţele cauzei

2. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părţi, se pot rezuma după cum urmează:
3. Doamna M.P., mamă a unui copil în vârstă de nouă ani dintr-o căsătorie anterioară, a fost
informată de medici că nu mai putea concepe copii pe cale naturală; împreună cu soţul ei, domnul
M.P., a decis să recurgă la proceduri de inseminare artificială, pentru a avea un copil.
Reclamanţii l-au contactat în acest scop pe medicul S.P., medic obstetrician la Spitalul de
Obstetrică şi Ginecologie „Prof. Dr. Panait Sârbu” din Bucureşti (denumit în continuare „spitalul”).
Reclamanţii au informat medicul că primul copil al doamnei M.P. s-a născut cu o malformaţie
congenitală (agenezie tibială sau hemimelie) şi au solicitat informaţii suplimentare cu privire la riscul
ca viitorul copil să se nască cu aceeaşi problemă de sănătate. Ei i-au explicat medicului că, în cazul în
care ar exista un astfel de risc, nu vor continua inseminarea.
Medicul S.P. i-a asigurat că situaţia primului copil a fost una excepţională şi că nu exista niciun risc
ca următorul copil să se nască cu acelaşi handicap.

1. Rectificată la 16 iunie 2014. În forma anterioară, avea următorul conţinut: „având în vedere observaţiile
prezentate de guvernul pârât, cele prezentate ca răspuns de reclamanţi şi observaţiile scrise formulate de părţile
terţe interveniente, European Centre for Law and Justice”.
 4. Reclamanţii s-au adresat apoi medicului A.V. pentru a efectua testele standard procedurale. Ei
au întrebat din nou cu privire la riscul de a avea un alt copil cu aceeaşi malformaţie şi cu privire la
posibilitatea de a efectua teste genetice pentru a exclude această problemă. Medicul i-a asigurat că
şansele de a se întâmpla acest lucru sunt minime (1/1 000 000); prin urmare, nu au fost efectuate alte
teste.
5. Inseminarea artificială a fost programată pentru data de 19 noiembrie 2002 şi a condus la
sarcina primei reclamante.
6. În primul trimestru al sarcinii, prima reclamantă a fost supusă la mai multe teste recomandate de
medicul S.P., care, de asemenea, i-a dat trimitere la medicul D.A. pentru a efectua mai multe ecografii
cu ultrasunete. Ea pretinde că i-a prezentat acestuia din urmă temerile sale cu privire la riscul ca şi
bebeluşul să dezvolte aceeaşi malformaţie ca şi primul ei copil. Cu toate acestea, a fost reasigurată
de fiecare dată că totul în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului nenăscut este normal.
7. În cursul uneia dintre ecografiile cu ultrasunete, efectuată în a douăzeci şi patra săptămână a
sarcinii, medicul E.S., ecografist, le-a comunicat reclamanţilor că a observat o diferenţă între cele
două picioare ale fătului, dar i-a asigurat că probabil este o eroare, că diferenţa este minoră şi că fătul
prezintă atât tibie, cât şi os femural.
Această informaţie a fost comunicată medicului S.P., care a concluzionat că nu a apărut nicio
problemă deosebită.
8. Cu toate acestea, reclamanta a decis să efectueze teste suplimentare. În acest scop, a contactat
o clinică privată, M.R., unde, la data de 9 iunie 2003, a efectuat o radiografie cu ultrasunete
tridimensională, efectuată de medicul D.A. La momentul respectiv, reclamanta se afla în a 32-a
săptămână a sarcinii.
Medicul a detectat o poziţie anormală a degetelor în raport cu piciorul (planta în poziţie valg faţă de
planul frontal al gambei), reasigurând-o, totuşi, pe doamna M.P. că picioarele fătului sunt dezvoltate
normal. În continuare, a detectat o suferinţă fetală la nivel cerebral şi i-a recomandat reclamantei să-şi
contacteze obstetricianul.
După consultarea cu obstetricianul, la 12 iunie 2003, prima reclamantă a fost internată; doamna
M.P. şi fătul au fost monitorizaţi până la 16 iunie 2003, dată la care reclamanta a fost eliberată din
spital fără alte indicaţii privind suferinţe fetale.
9. În data de 8 august 2003, reclamanta a fost internată în spital pentru naştere; ea s-a adresat
imediat medicului C., care, mai târziu, a asistat-o pe reclamantă în timpul naşterii. În data de
12 august 2003, reclamanta a dat naştere unui băieţel (al treilea reclamant); el prezenta o malformaţie
la unul dintre picioare, care era identică cu cea a fratelui său mai mare.
10. Medicul S.P. a vizitat reclamanta trei zile mai târziu; cu privire la handicapul copilului, medicul
şi-a oferit sprijinul pentru a identifica o asociaţie care să-i ajute financiar pe reclamanţi.
11. La nouă luni după ce i-a dat naştere lui M.-D.P. şi în ciuda concluziei medicilor că nu poate să
rămână gravidă pe cale naturală, doamna M.P. a descoperit că este însărcinată cu un al treilea copil.
Împreună cu soţul său, ea a decis să facă avort, temându-se că al treilea copil se va naşte cu aceeaşi
dizabilitate.
12. La 9 mai 2005, reclamanţii au introdus o acţiune împotriva medicilor S.P., D.A., E.S. şi A.V.,
precum şi împotriva spitalului, clinicii private M.R., Ministerului Sănătăţii şi statului român, reprezentat
prin Ministerul Finanţelor.
În numele fiului lor, au solicitat o alocaţie lunară pe viaţă de 20 000 000 lei româneşti vechi (ROL);
în nume propriu, au solicitat 5 miliarde ROL drept despăgubire cu titlul de prejudiciu moral şi material
suferit în urma naşterii unui copil cu dizabilităţi, care va avea nevoie de intervenţii medicale frecvente
din cauza dizabilităţii sale.
Reclamanţii au susţinut că pârâţii sunt răspunzători pentru neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor
medicale, respectiv că medicii nu i-au informat în mod corespunzător înainte de inseminarea artificială
asupra riscului potenţial ca bebeluşul să se nască având acelaşi handicap ca şi fratele lui mai mare şi
că, ulterior, nu au monitorizat în mod adecvat dezvoltarea fătului şi, de asemenea, au interpretat în
mod eronat rezultatele examenelor ecografice, spunându-le că fătul se dezvoltă normal, inducându-i
astfel în eroare. Reclamanţii au reiterat faptul că, dacă ar fi cunoscut riscurile implicate, nu ar fi
procedat la inseminarea artificială şi, în orice caz, ar fi decis pentru avort, pentru a cruţa copilul de o
viaţă plină de durere şi suferinţe din cauza handicapului său.
Referindu-se la „superficialitatea medicilor” care s-au ocupat de cazul lor, reclamanţii au subliniat
că, în ciuda diagnosticului potrivit căruia doamna M.P. nu mai putea rămâne gravidă pe cale naturală,
a rămas însărcinată pe neaşteptate şi a fost obligată să facă avort, de teama de a nu avea încă
un copil cu handicap.
13. La 7 decembrie 2007, a fost prezentat ca probă un raport conţinând concluziile medicului D.I.,
expert în genetică la Institutul Naţional de Medicină Legală.
În replică la cele douăzeci şi cinci de întrebări adresate de instanţă, expertul şi-a formulat opinia din
care, în părţile sale relevante, se reţin următoarele:
 „Poziţia [anormală] a degetelor în raport cu membrul inferior indică o malformaţie congenitală
[întrebarea nr. 1] ...
„Măsura recomandată [pentru diagnosticarea unei anomalii genetice de tipul menţionat] o
reprezintă ecografia cu ultrasunete de morfologie fetală, efectuată în săptămânile 20-24 ale
sarcinii. Membrele inferioare sunt vizibile din săptămânile 13-14 ale sarcinii, însă degetele de la
picioare numai din a 20-a săptămână. Perioada săptămânilor 20-24 este optimă pentru
vizualizarea structurilor fetale şi pentru a lua decizia dacă să se continue sau să se pună capăt
sarcinii. [întrebarea nr. 9] ...
Diagnosticarea preconcepţie nu se poate efectua în cazul agenezei tibiale (hemimelie tibială) ....
gena responsabilă pentru această problemă de sănătate nu este cunoscută şi defectul genetic
potenţial responsabil pentru agenezia tibială se află sub pragul de rezoluţie al testării citogenetice
(carotipare).
Diagnosticarea prenatală se poate face prin ecografie cu ultrasunete (ecografie de morfologie
fetală) în săptămânile 20-24 ale sarcinii. [întrebarea nr. 25] ...
Concluzii
În cazul în care părinţii unui copil cu agenezie tibială au dat naştere unui al doilea copil cu
aceeaşi malformaţie congenitală în urma unei sarcini rezultate dintr-o inseminare artificială, ar fi
fost recomandabil ca o consultare genetică să fie efectuată înainte de conceperea celui de-al
doilea copil, împreună cu monitorizarea riguroasă cu ultrasunete a celei de-a doua sarcini, pentru
ca semnele specifice de avertizare, cu ultrasunete, să fie identificate din timp.
Ar fi fost, de asemenea, esenţial să fie informaţii părinţii cu privire la această anomalie
(agenezie tibială) şi despre posibilităţile de tratament, având în vedere faptul că tratamentul
ortopedic chirurgical este posibil.”
14. La 25 ianuarie 2008, Judecătoria Bucureşti s-a pronunţat. Instanţa a considerat că, urmare a
neglijenţei medicale, doamna M.P. a suferit un prejudiciu, şi anume „naşterea unui copil cu o anomalie
congenitală”. Instanţa a decis că reclamantei i-a fost încălcat dreptul de a fi informată corect cu privire
la starea de sănătate a copilului ei nenăscut; implicit, dreptul de a alege dacă dă sau nu naştere unui
copil care suferă de o malformaţie congenitală i-a fost, de asemenea, încălcat.
15. Instanţa a decis că A.V., medic, este răspunzător, în calitate de genetician, pentru că nu şi-a
îndeplinit datoria de a evalua starea de sănătate a reclamantei înainte de inseminarea artificială, în
ciuda faptului că a fost informată că primul copil al acesteia s-a născut cu o malformaţie. S-a
concluzionat că medicul nu a efectuat teste suplimentare în privinţa reclamantei, pentru a-i clarifica
situaţia şi, astfel, să o informeze cu privire la riscurile existente asociate sarcinii, ceea ce ar fi dat
părinţilor ocazia de a-şi evalua opţiunile.
În ceea ce priveşte răspunderea medicului E.S., instanţa a hotărât că acesta nu a interpretat corect
rezultatele ecografiei cu ultrasunete, efectuată în cursul celei de-a 24-a săptămâni a sarcinii, care
relevase o problemă a picioarelor fătului. Instanţa a mai stabilit că, în astfel de împrejurări, medicul ar
fi fost obligat să trimită reclamanta să efectueze teste suplimentare şi să-i recomande o ecografie cu
ultrasunete tridimensională.
Medicul D.A. a fost exonerat de răspundere pe motiv că a fost singurul medic care a interpretat
corect rezultatele ecografiei tridimensionale cu ultrasunete, efectuată în a treizeci şi doua săptămână
a sarcinii, la 9 iunie 2003 (supra, pct. 8).
În privinţa medicului S.P., obstetricianul reclamantei, instanţa l-a considerat răspunzător pentru că
nu a recomandat ecografierea tridimensională cu ultrasunete la timp pentru ca malformaţia să fie
descoperită în mod prompt (săptămânile 20-24), şi, de asemenea, pentru interpretare greşită şi
ignorarea rezultatelor ecografiei la momentul efectuării, în a treizeci şi doua săptămână a sarcinii, în
ciuda faptului că aceasta a revelat o anomalie a picioarelor fătului.
Spitalul a fost declarat răspunzător în solidar cu medicii la plata despăgubirilor.
16. Instanţa s-a referit în motivare doar la prima reclamantă; cu toate acestea, în dispozitiv a stabilit
că daunele acordate vor consta în plata unei alocaţii lunare către cel de-al treilea reclamant, astfel
cum s-a solicitat, precum şi despăgubiri pentru prejudiciul material [în valoare de 2 499,99 lei noi
româneşti (RON)] şi pentru prejudiciul moral (în valoare de 150 000 RON), pentru ambii părinţi.
17. Părţile căzute în pretenţii au formulat apel.
18. Prin decizia din 20 septembrie 2009, Tribunalul Bucureşti a rejudecat fondul cauzei şi a respins
acţiunea reclamanţilor. Instanţa a stabilit că medicul A.V. şi-a exercitat atribuţiile în conformitate cu
obligaţiile sale profesionale; faptul că nu a recomandat teste suplimentare reclamantei nu o face
răspunzătoare pentru daune, în măsura în care, potrivit concluziilor expertului, singura modalitate de a
detecta malformaţia o reprezenta ecografia tridimensională cu ultrasunete efectuată până în a
douăzeci şi patra săptămână a sarcinii, precum şi că testele efectuate înainte de inseminare nu ar fi
relevat cu certitudine riscul apariţiei unei astfel de probleme.
În ceea ce priveşte răspunderea medicului S.P., instanţa a hotărât că nu poate fi considerat
răspunzător, în măsura în care reclamanţii au fost informaţi despre faptul că există un risc de
1/1 000 000 de a avea un al doilea copil cu aceeaşi malformaţie.
În privinţa medicului E.S., instanţa a stabilit că problema descoperită în cursul ecografierii cu
ultrasunete efectuate la 9 iunie 2003 se referea la osul femural, în timp ce malformaţia celui de-al
treilea reclamant era aceea că s-a născut cu tibia afectată.
Instanţa a mai decis că, în orice caz, o întrerupere de sarcină putea fi efectuată numai până la
săptămâna a paisprezecea, etapă în care era imposibil să fie detectat acest tip de malformaţie.
19. Reclamanţii au declarat recurs împotriva acestei decizii.
20. Prin hotărârea definitivă din 9 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte
recursul.
Instanţa a examinat fiecare dintre capetele de cerere ale reclamanţilor, respectiv faptul că medicii
nu i-au informat cu privire la riscul de a da naştere unui copil care prezintă malformaţii; că nu au
prescris toate testele genetice şi examenele necesare pentru a detecta riscul unei malformaţii
genetice; că au interpretat greşit rezultatele numărului mic de ecografii cu ultrasunete pe care
reclamanta le-a efectuat în timpul sarcinii.
21. Instanţa a respins primul capăt de cerere ca nefondat, în măsura în care pacienţii au fost
informaţi că riscul de a avea un copil cu o anomalie genetică este de 1/1 000 000.
22. Al doilea capăt de cerere a fost, de asemenea, respins, având în vedere faptul că, după cum a
arătat raportul medical prezentat în cauză, nu există teste genetice sau examene care să reveleze că
exista riscul menţionat mai sus.
23. În ceea ce priveşte al treilea capăt de cerere, Curtea a stabilit că, potrivit probelor în cauză,
pacienta a fost monitorizată cu atenţie în timpul sarcinii, cu examene cu ultrasunete efectuate la
fiecare trei săptămâni. Raportul medical a ajuns, însă, la concluzia că membrele inferioare erau
vizibile încă din săptămâna 13-14, în timp ce degetele de la picioare puteau fi văzute începând din
săptămâna 20, un interval optim fiind aşadar între săptămânile 20-24. În astfel de circumstanţe,
instanţa a considerat că interpretarea ecografiei efectuate a fost problematică, în măsura în care ar fi
trebuit să se acorde mai multă atenţie particularităţilor cazului şi, eventual, ar fi putut fi prescrise teste
cu ultrasunete mai amănunţite.
Prin urmare, prejudiciul a constat în naşterea unui copil cu o malformaţie genetică.
24. Din această perspectivă, curtea de apel a stabilit că, în ceea ce priveşte copilul, nu există o
legătură de cauzalitate între neglijenţa medicală şi prejudiciul invocat, în măsura în care rezultatul unei
proceduri medicale fără erori ar fi fost avortul. Astfel, având în vedere importanţa dreptului la viaţă, nu
se poate considera că ar fi fost mai bine pentru copil să nu se fi născut, având în vedere, de
asemenea, faptul că malformaţia în cauză nu este de natură să afecteze în mod substanţial calitatea
vieţii copilului. Reiese din dosar că malformaţia ar putea fi corectată în viitor, prin intervenţie
chirurgicală.
25. Părinţii, însă, au suportat pagube concrete, în măsura în care, dacă ar fi ştiut despre boală, ar fi
putut să decidă dacă să păstreze copilul sau să opteze pentru avort.
Instanţa a respins pretenţiile cu privire la prejudiciul material, în măsura în care reclamanţii nu au
reuşit să-l justifice prin facturi medicale şi documente relevante. În plus, sistemul asigurărilor sociale
de stat a acoperit în totalitate costurile protezei necesare pacientului.
În continuare, curtea de apel a acordat domnului şi doamnei M.P. 20 000 RON pentru prejudiciul
moral, urmând a fi plătit de medicul E.S., ecografist, în solidar cu spitalul; a fost angajată răspunderea
pentru medic pentru neglijenţă, întrucât era singurul care ar fi putut detecta malformaţia la timp astfel
încât reclamanţii să fie în măsură să ia o decizie cu privire la întreruperea sarcinii. Pentru acordarea
acestei sume, instanţa a luat în considerare faptul că reclamanţii au fost informaţi despre faptul că
riscul ca bebeluşul lor să se nască cu un handicap este de 1/1 000 000 şi că au decis să-şi asume
acest risc.
26. Potrivit informaţiilor prezentate de părţi, din ianuarie 2004, al treilea reclamant a primit diferite
proteze, în general de două ori pe an, ceea ce înseamnă că, până în 2011, el a suferit 22 de
schimbări de proteză. În 2011, a fost supus unei intervenţii chirurgicale majore, implicând o amputare
mai jos de genunchi, care i-a permis să i se pună o proteză mai avansată în 2012.

B. Dreptul intern relevant

27. Art. 185 C. pen. privind provocarea ilegală a avortului prevedea, la momentul respectiv,
următoarele:
 Art. 185
„1. Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în una dintre următoarele situaţii:
[...]
(c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”
[...]
6. Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic:
(a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel;
(b) în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), când întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive
terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;
(b) în cazul prevăzut la alin. (2), când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitatea de a-şi
exprima voinţa, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit
dispoziţiilor legale.”
28. Dispoziţiile interne relevante privind angajarea răspunderii civile a personalului medical sunt
descrise în Eugenia Lazăr împotriva României, nr. 32146/05, pct. 52-54, 16 februarie 2010.
29. Un proiect de lege privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical a
fost respins de Senat la 9 februarie 2006, în urma unei decizii a Curţii Constituţionale care a stabilit că
unele articole din proiectul de lege sunt neconstituţionale.
30. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii arată, la art. 208-210, că sistemul de
asigurări de sănătate este principalul furnizor de asistenţă medicală, protezele fiind incluse.
31. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap
prevede, la art. 35-37, că aceste persoane au dreptul la un asistent personal, remunerat cu
aproximativ 130 EUR lunar; conform art. 58, familiile care au un copil cu handicap au dreptul la o
indemnizaţie lunară fixă de aproximativ 47 EUR; copilul cu handicap va primi de două ori suma
indemnizaţiei unui copil obişnuit, aproximativ 18 EUR pe lună.

C. Jurisprudenţa şi textele internaţionale relevante

1. Convenţia Consiliului Europei privind drepturile omului şi biomedicina, ratificată de România la

28 februarie 2001

Art. 5 – Regula generală

„O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat
consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.
Această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii
intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor.
Persoana vizată poate în orice moment să îşi retragă în mod liber consimţământul.”

Art. 10 – Viaţa privată şi dreptul la informaţie

„1. Orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor
referitoare la sănătatea sa.
...

Art. 24 – Compensarea pentru daune nejustificate

„Persoana care a suferit daune nejustificate de pe urma unei intervenţii are dreptul la
o reparaţie echitabilă conform condiţiilor şi procedurilor prevăzute de lege.”
 2. Principiile adoptate de comitetul ad-hoc de experţi privind progresele înregistrate în
domeniul ştiinţelor biomedicale, organismul de expertiză din cadrul Consiliului
Europei, care a precedat prezentul Comitet director pentru bioetică (CAHBI, 1989)

Principiul 4
„1. Tehnicile de reproducere asistată pot fi utilizate doar dacă persoanele vizate şi-au dat
consimţământul liber, informat, în mod explicit şi în scris, în conformitate cu cerinţele naţionale.
2. Înaintea obţinerii un astfel de consimţământ, medicul şi instituţia care foloseşte tehnicile de
reproducere asistată trebuie să se asigure că persoanele vizate obţin informaţii şi consiliere
adecvate cu privire la posibilele implicaţii medicale, juridice, sociale şi, dacă este cazul, genetice
ale acestui tratament, în special, despre implicaţiile care ar putea afecta interesele copilului care
urmează să fie născut.”

3. Recomandarea nr. R (90) 13 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind screeningul
genetic prenatal, diagnosticarea genetică prenatală şi consiliere genetică asociată (adoptată
de Comitetul de Miniştri la 21 iunie 1990, în cursul celei de-a 442-a reuniuni a Adjuncţilor de
Miniştri)

Principiul 8
„Informaţiile oferite în perioada de consiliere înainte de efectuarea screening-ului genetic
prenatal şi de diagnosticarea genetică prenatală trebuie să fie adaptate la circumstanţele
persoanei şi să fie suficiente pentru a lua o decizie în deplină cunoştinţă de cauză. Aceste
informaţii trebuie, în special, să prezinte scopul testelor şi natura acestora, precum şi riscurile pe
care aceste teste le prezintă.”

Principiul 14
„În cazul în care există un risc crescut de deces din cauza unei anomalii genetice grave,
accesul la serviciile de consiliere prenatală şi, dacă este cazul, consiliere premaritală, screening
în timpul preconcepţiei şi servicii de diagnosticare ar trebui să fie disponibil imediat şi cunoscut de
publicul larg.”

4. Declaraţia universală privind bioetica si drepturile omului

Art. 6 – Consimţământul
„(a) Orice intervenţie medicală cu scop preventiv, de diagnosticare şi terapeutic se efectuează
doar cu consimţământul prealabil, liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei vizate, în baza unor
informaţii adecvate. Dacă este cazul, consimţământul trebuie să fie expres şi poate fi retras de
către persoana vizată în orice moment şi pentru orice motiv, fără a crea un dezavantaj sau un
prejudiciu.”

Art. 20 – Evaluarea şi managementul riscului

Vor fi promovate evaluarea adecvată şi un management adecvat al riscului în ceea ce priveşte
medicina, ştiinţele vieţii şi tehnologiile asociate.”

CAPETE DE CERERE

32. În numele copilului lor, primii doi reclamanţi susţin că dreptul acestuia la viaţă a fost încălcat
prin naşterea sa ca un copil cu handicap, din cauza neglijenţei medicale. Ei invocă art. 2 şi art. 8 din
Convenţie.
33. În nume propriu, prima reclamantă şi al doilea reclamant se plâng, în temeiul art. 8 din
Convenţie, că naşterea copilului lor cu handicap din cauza neglijenţei medicale le-a încălcat dreptul la
protecţia vieţii private şi de familie.
34. În temeiul art. 6 din Convenţie, reclamanţii se plâng în legătură cu caracterul echitabil şi durata
procedurii.
ÎN DREPT

A. Art. 2 şi art. 8 din Convenţie

35. Reclamanţii se plâng de faptul că drepturile lor protejate de art. 8, respectiv de art. 2 şi art. 8
din Convenţie cu privire la reclamantul minor M.-D.P, le-au fost încălcate ca urmare a neglijenţei
medicale.
Prevederile relevante ale art. 2 şi art. 8 sunt redactate după cum urmează:

Art. 2
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată
cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în
cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

Art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi
a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

1. Calitatea de victimă al celui de-al treilea reclamant,M.-D.P.

(a) Argumentele părţilor

36. Guvernul susţine că decizia Curţii de Apel Bucureşti de a respinge pretenţiile formulate în
numele copilului minor este în consonanţă cu o mare parte a viziunii legale a statelor membre ale
Consiliului Europei. Guvernul face referire la exemple din jurisprudenţa Regatului Unit, Ţărilor de Jos,
Germaniei şi Franţei, unde s-a trasat o linie clară între pretenţii privind „naştere rezultată în urma unei
erori umane” – care au fost acceptate într-un mod mult mai permisiv şi pretenţii privind „viaţă rezultată
în urma unei erori umane”, precum în prezenta cauză, care au fost considerate admisibile în
circumstanţe cu totul excepţionale (şi anume, în cazul în care nu s-a întreprins, din neglijenţă, o
acţiune de atenuare care l-ar fi salvat pe copil de la invaliditate).
În continuare, Guvernul susţine că fătul era protejat împotriva neglijenţei medicale prin
răspunderea medicului faţă de părinţii săi, soluţie considerată o cale de atac efectivă în hotărârea
Curţii din cauza Vo împotriva Franţei (MC) (nr. 53924/00, pct. 91-95, CEDO 2004-VIII); aceeaşi
abordare a fost adoptată de Curtea de Apel Bucureşti în hotărârea sa.
Prin urmare, se susţine că plângerea, în ceea ce priveşte copilul M.-D.P., ar trebui respinsă ca fiind
incompatibilă ratione personae.
37. Reclamanţii nu sunt de acord. Ei susţin că lipsa unei jurisprudenţe şi legislaţii omogene la nivel
european impune clarificări printr-o hotărâre de referinţă în acest sens. Reclamanţii fac trimitere la
hotărârea Curţii de Apel din Bruxelles din 21 septembrie 2010, prin care a fost recunoscut dreptul
părinţilor de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul suferit de copil.
Reclamanţii susţin că fiul lor a fost o victimă a neglijenţei medicale; dreptul său – fie acela de a nu
se fi născut, fie acela de a nu reprezenta rezultatul unei erori a medicului sau acela de a fi în viaţă,
sănătos şi de a nu suferi din cauza neglijenţei altora – a fost, prin urmare, încălcat.

(b) The European Centre for Law and Justice, Pro-Vita Bucureşti şi Alianţa Familiilor din
România
38. Susţinând că dreptul la viaţă este protejat prin Convenţie, nu dreptul de a nu fi născut, şi că, în
conformitate cu dreptul român, dreptul la viaţă al copilului este protejat din a 14-a săptămână a
sarcinii, ECLJ, Pro-Vita Bucureşti şi Alianţa Familiilor din România au prezentat în solidar un rezumat
al jurisprudenţei internaţionale relevante cu privire la pretenţiile privind viaţa rezultată în urma unei
erori umane şi naşterea rezultată în urma unei erori umane, după cum urmează1.

1.Rectificată la 16 iunie 2014: În forma anterioară, avea următorul conţinut:

„(b) The European Centre for Law and Justice”.
 Capetele de cerere privind „naşterea rezultată în urma unei erori umane” se referă la pretenţiile
formulate de părinţi care pretind că neglijenţa unui terţ fie a condus la conceperea unui copil (cum ar fi
în cazul sterilizării din neglijenţă), fie că terţul nu a furnizat suficiente informaţii care le-ar fi permis să
facă o alegere în cunoştinţă de cauză dacă să renunţe la copil la un moment dat, atunci când avortul
ar fi fost permis în mod legal.
Capetele de cerere privind „viaţa rezultată în urma unei erori umane” sunt cele formulate de către
sau în numele unei persoane prin care se susţine că aceasta nu ar fi trebuit să se nască.
39. În cauza Kelly, din 2005, Curtea Supremă din Ţările de Jos a acordat despăgubiri cu titlu de
prejudiciu material şi moral părinţilor şi copilului care se născuse cu un handicap din cauza unei
infirmităţi cromozomiale; despăgubirile cu titlu de daune materiale au inclus costurile de îngrijire şi
educare a copilului şi în ceea ce priveşte handicapul acesteia.
Anglia şi Ţara Galilor nu au admis capete de cerere privind „viaţa rezultată în urma unei erori
umane” (pentru legislaţia relevantă, a se vedea Reeve împotriva Regatului Unit, nr. 24844/94, decizia
Comisiei din 30 noiembrie 1994); cu toate acestea, capetele de cerere privind „naşterea rezultată în
urma unei erori umane” au fost admise în câteva cauze (de exemplu, Rees împotriva Darlington
Memorial Hospital NHS Trust, din 2003).
În urma cauzei Perruche, din 2001, în care Curtea de Casaţie a admis ambele tipuri de pretenţii,
legislaţia franceză s-a modificat, interzicând în mod expres capetele de cerere privind viaţa rezultată
în urma unei erori umane [pentru detalii, a se vedea Draon v. France (MC), nr. 1513/03, pct. 49-50, 6
octombrie 2005].
Capetele de cerere privind viaţa rezultată în urma unei erori umane au fost respinse şi în
Germania, în timp ce capetele de cerere privind naşterea rezultată în urma unei erori umane au fost
admise, în anumite condiţii, în câteva cauze examinate de Bundesgerichtshof (Curtea Supremă).
O abordare similară a fost raportată pentru Italia, unde, în temeiul dreptului contractual, capetele
de cerere privind naşterea rezultată în urma unei erori umane au fost admise, părinţii având dreptul de
a recupera cheltuielile pentru îngrijiri medicale, pierderea de venituri şi, de asemenea, la acordarea de
daune morale. Capetele de cerere privind „viaţa rezultată în urma unei erori umane” nu au fost
admise.
Întrucât nu recunoaşte dreptul de a nu te naşte, Curtea Supremă de Justiţie portugheză a respins o
cauză în care a fost formulat un capăt de cerere privind „viaţa rezultată în urma unei erori umane”
(decizia nr. 1008-1001, nepublicată).

(c) Motivarea Curţii

(i) Art. 2
40. În măsura în care capetele de cerere formulate în numele reclamantului M.-D.P. se referă la
dreptul său de a nu se naşte, Curtea constată că un astfel de drept nu poate fi derivat din art. 2 din
Convenţie. Astfel cum este consacrat în jurisprudenţă, „art. 2 nu poate, fără o distorsiune de limbaj, să
fie interpretat ca acordând dreptul diametral opus, şi anume dreptul de a muri; nici nu poate crea un
drept la autodeterminare, în sensul de a conferi unui individ dreptul de a alege mai degrabă moartea
decât viaţa” (Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 39, CEDO 2002-III).
Însă, deşi art. 2 din Convenţie nu se referă la probleme cum ar fi calitatea vieţii sau ce alege să
facă o persoană cu viaţa sa, „în măsura în care acestea sunt recunoscute ca fiind fundamentale
pentru condiţia umană încât impun protecţia faţă de intervenţia statului, pot fi reflectate în drepturile
garantate de alte articole din Convenţie sau de alte instrumente internaţionale privind drepturile
omului”. (idem, pct. 39). Fără a nega în vreun fel principiul inviolabilităţii vieţii, protejat prin Convenţie,
Curtea consideră că, în temeiul art. 8, noţiunile legate de calitatea vieţii capătă o semnificaţie (a se
vedea Pretty, citată anterior, pct. 65, şi Koch împotriva Germaniei, nr. 497/09, pct. 51, 19 iulie 2012).
41. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să examineze capetele de cerere formulate de
al treilea reclamant în temeiul art. 8 din Convenţie.

(ii) Art. 8
42. Astfel cum Curtea a reţinut anterior, conceptul „viaţă privată” reprezintă un termen general,
care nu se pretează la o definiţie exhaustivă. El acoperă integritatea fizică şi psihologică a unei
persoane (a se vedea X şi Y împotriva Ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 22, seria A nr. 91) Curtea a

38. Susţinând că dreptul la viaţă este protejat prin Convenţie, nu dreptul de a nu fi născut, şi că, în conformitate
cu dreptul român, dreptul la viaţă al copilului este protejat din a 14-a săptămână a sarcinii, ECLJ a prezentat un
rezumat al jurisprudenţei internaţionale relevante cu privire la capetele de cerere privind viaţa rezultată în urma
unei erori umane şi naşterea rezultată în urma unei erori umane, după cum urmează.”
susţinut şi că noţiunea de autonomie personală reprezintă un principiu important, subliniind
interpretarea garanţiilor conţinute de art. 8 din Convenţie (a se vedea Pretty, citată anterior, pct. 61).
In cauza Haas împotriva Elveţiei (nr. 31322/07, pct. 51, CEDO 2011), Curtea a dezvoltat în
continuare această jurisprudenţă, recunoscând că dreptul unui individ de a decide cum ar trebui să se
moară, cu condiţia ca el sau ea să fie în poziţia de a îşi exprima propria voinţă şi de a acţiona în
consecinţă, reprezintă unul dintre aspectele dreptului la respectarea vieţii private în sensul art. 8 din
Convenţie.
43. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că respectivul capăt de cerere formulat în numele
copilului face referire la dreptul pretins „fie de a nu se fi născut, fie acela de a nu reprezenta rezultatul
unei erori a medicului sau acela de a fi în viaţă, sănătos şi de a nu suferi din cauza neglijenţei altora
(supra, pct. 32 şi 37).
Fără a ţine seama dacă pretinsul drept ar putea fi inclus în sau pus în opoziţie cu drepturile sus-
menţionate, deja recunoscute ca intrând în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţie, Curtea
consideră că nu este necesar să examineze acest aspect, întrucât capătul de cerere este inadmisibil
în lumina celor ce urmează.
44. Curtea observă că hotărârea definitivă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a respins
capetele de cerere formulate în numele copilului, întrucât acesta nu a fost o victimă a prejudiciului
pretins.
Hotărârea este amplu motivată. Concluziile instanţei s-au bazat pe punerea în echilibru nu numai
între diferitele interese ale celor implicaţi, ci şi pe principiile relevante pentru decizie, şi anume
răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit. Stabilind că minorul nu este o victimă a neglijenţei
medicale invocate, instanţa a considerat că nu s-a oferit nicio protecţie pretinsului drept al copilului de
a nu se naşte, mai ales din moment ce malformaţia copilului nu era de natură să afecteze în mod
esenţial calitatea vieţii sale. Această decizie nu pare să fi fost arbitrară sau în mod vădit nerezonabilă.
45. În continuare, având în vedere considerentele morale şi etice implicate în acest domeniu şi
larga marjă de apreciere oferită statelor în astfel de probleme sensibile, atunci când, în plus, nu există
consens în rândul statelor membre ale Consiliului Europei, fie că este vorba despre importanţa relativă
a interesului aflat în joc, fie că este vorba despre cele mai bune metode de a-l proteja, Curtea
consideră că abordarea restrictivă adoptată de instanţa internă trebuie considerată ca încadrându-se
în marja de apreciere oferită statului [a se vedea, mutatis mutandis, S.H. şi alţii împotriva Austriei
(MC), nr. 57813/00, pct. 94, CEDO 2011].
Curtea constată în continuare că abordarea sus-menţionată este în mod rezonabil proporţională,
întrucât, în măsura în care acţiunea neglijentă i-a afectat pe părinţi, aceştia au avut dreptul de a
introduce o acţiune pentru prejudiciul pe care l-au suferit (a se vedea, mutatis mutandis, Reeve, citată
anterior).
46. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie
respinsă în temeiul art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie. Această concluzie permite Curţii să renunţe să
mai examineze obiecţia preliminară a Guvernului privind statutul de victimă al celui de-al treilea
reclamant.

2. Calitatea de victimă al doamnei M.P. şi al domnului M.P.

(a) Argumentele părţilor

47. Recunoscând, în acord cu instanţele naţionale, că neglijenţa medicală a constituit o ingerinţă în
dreptul reclamanţilor la o viaţă privată, astfel cum este acesta protejat de art. 8 din Convenţie,
Guvernul susţine că domnul şi doamna M.P. nu mai pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a
acestor drepturi, întrucât aceasta a fost soluţionată la nivel intern.
Curtea de apel l-a identificat pe medicul E.S. ca răspunzător pentru prejudiciul invocat de
reclamanţi; în continuare, a asigurat o aplicare eficientă a atribuirii compensaţiilor, stabilind că spitalul
este, de asemenea, răspunzător în mod obiectiv pentru actele medicului E.S., în calitate de angajat.
Reclamanţilor li s-a acordat suma de 20 000 de lei; pretenţiile lor de a obţine despăgubiri cu titlu de
prejudiciu material au fost respinse ca nefondate.
Rezultă că autorităţile şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive ce le reveneau în temeiul art. 8,
recunoscând în mod expres încălcarea şi soluţionând-o în mod corespunzător. În consecinţă, domnul
şi doamna M.P. şi-au pierdut statutul de victimă.
48. În susţinerea calităţii de victimă, reclamanţii au făcut trimitere la hotărârea primei instanţe, care
le-a acordat despăgubiri atât pentru prejudiciul material, cât şi pentru cel moral, într-o sumă mult mai
mare. Reclamanţii susţin că, având în vedere gravitatea prejudiciului suferit şi întinderea în timp a
acestuia, încălcarea drepturilor lor este departe de a fi fost soluţionată.
 (b) Terţii intervenienţi
49. ECLJ, Pro-Vita Bucureşti şi Alianţa Familiilor din România au declarat în comun că art. 8 din
Convenţie nu prevede nici dreptul unui părinte de a nu da naştere unui copil cu handicap, nici de a
avea un copil sănătos. Totodată, Convenţia nu prevede un drept autonom la avort.1

(c) Motivarea Curţii

50. Curtea notează, cu titlu preliminar, că art. 8 este aplicabil situaţiei de fapt din prezenta cauză în
măsura în care se referă la dorinţa părinţilor de a concepe un copil care să nu fie afectat de o boală
genetică, această alegere fiind o formă de exprimare a vieţii lor private şi de familie (a se vedea,
mutatis mutandis, Costa şi Pavan împotriva Italiei, nr. 54270/10, pct. 50, 28 august 2012).
51. În continuare Curtea trebuie să examineze dacă reclamanţii mai pot pretinde că sunt victime
ale încălcării art. 8, în sensul art. 34 din Convenţie.
În această privinţă, Curtea subliniază că este, mai întâi, de datoria autorităţilor naţionale să
corecteze orice încălcare a Convenţiei. Astfel, un reclamant încetează a mai fi considerat „victimă” în
sensul art. 34 din Convenţie în cazul în care autorităţile naţionale recunosc pretinsele încălcări, fie în
mod expres, fie pe fond şi corectează încălcările Convenţiei, întrebarea dacă el/ea a obţinut o
reparaţie pentru prejudiciul cauzat – comparabilă cu reparaţia echitabilă astfel cum este această
prevăzută de art. 41 – reprezintă un aspect important [a se vedea, printre altele, R.R. împotriva
Poloniei, nr. 27617/04, pct. 97, CEDO 2011 (extrase), şi Kuriæ şi alţii împotriva Sloveniei (MC), nr.
26828/06, pct. 259, CEDO 2012 (extrase)].
52. În speţă, Curtea reţine că motivarea curţii de apel face referire la o încălcare a drepturilor
reclamanţilor de a face o alegere în cunoştinţă de cauză pentru a păstra sau nu copilul, cauzată de
neglijenţa medicală imputată medicului E.S. Ca urmare a acestei constatări, instanţa naţională le-a
acordat 20 000 de lei cu titlu de prejudiciu moral. În ceea ce priveşte afirmaţiile referitoare la
prejudiciul material suferit de reclamanţi, instanţa naţională a decis că aceste pretenţii nu sunt
susţinute de probe relevante. În plus, conform legislaţiei aplicabile, sistemul asigurărilor sociale de stat
a oferit reclamanţilor asistenţă pentru a-şi îngriji copilul.
53. Curtea consideră că aceste concluzii relevă pe fond o recunoaştere a încălcării drepturilor
reclamanţilor protejate de art. 8 din Convenţie, sancţionată de instanţele interne prin acordarea de
daune morale.
Curtea reiterează că nu este sarcina sa de a se substitui autorităţilor interne competente pentru a
stabili cele mai adecvate mijloace de a oferi despăgubiri reclamanţilor, odată ce a fost recunoscută o
încălcare a drepturilor lor; rolul său nu este nici să evalueze faptele care au condus instanţele să
adopte o decizie în detrimentul alteia. Rolul Curţii este acela de a examina, în temeiul Convenţiei,
deciziile pe care aceste autorităţi le-au luat în exercitarea puterii lor de apreciere (a se vedea, mutatis
mutandis, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, pct. 59, seria A, nr. 316–B).
Deşi Curtea nu este obligată să ţină seama de constatările instanţelor interne, în condiţii normale are
nevoie de elemente convingătoare pentru a se abate de la constatările de facto la care au ajuns
instanţele respective (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Klass şi alţii împotriva Germaniei,
6 septembrie 1978, pct. 30, seria A, nr. 28).
54. În speţă, Curtea constată că ţine de marja de apreciere a statului să interpreteze legislaţia
internă relevantă şi să stabilească pe cale de consecinţă suma de bani care urmează să fie acordată
cu titlu de despăgubire, astfel încât să aibă legătură cu prejudiciul suferit.
În acest sens, Curtea nu vede niciun motiv de principiu pentru a pune sub semnul întrebării
motivarea instanţei interne care a respins pretenţiile reclamanţilor în privinţa prejudiciului material şi
care le-a acordat suma de 20 000 lei cu titlu de prejudiciu moral, aceste concluzii nefiind în mod
manifest nerezonabile.
55. Rezultă că reclamanţii nu mai pot fi consideraţi victime ale pretinsei încălcări a drepturilor lor în
temeiul art. 8 din Convenţie, capetele lor cerere fiind aşadar în mod vădit nefondate în sensul
art. 35 § 4 din Convenţie.

B. Art. 6 din Convenţie

56. În continuare, reclamanţii pretind că drepturile lor protejate de art. 6 din Convenţie au fost
încălcate, în măsura în care procesele contestate nu au fost echitabile şi s-au desfăşurat pe o
perioadă excesiv de lungă.

1.Rectificată la 16 iunie 2014: În forma anterioară, avea următorul conţinut:

„(b) Terţ intervenient
49. ECLJ a transmis că art. 8 din Convenţie nu prevede nici dreptul unui părinte de a nu da naştere unui copil cu
handicap, nici de a avea un copil sănătos. Totodată, Convenţia nu prevede un drept autonom la avort.”
 57. Curtea reţine că reclamanţii au avut nu doar posibilitatea de a prezenta orice probe necesare
pentru ca pretenţiile lor să fie admise, dar au avut cunoştinţă şi au putut comenta cu privire la toate
probele aduse sau observaţiile prezentate, spre a influenţa deciziile instanţelor; în plus, se observă că
pretenţiile reclamanţilor au fost complet evaluate de instanţele interne, în faţa a trei niveluri de
jurisdicţie, procedurile desfăşurându-se pe durata a 4 ani şi 7 luni.
După examinarea atentă a capetelor de cerere ale reclamanţilor în cadrul art. 6 din Convenţie,
Curtea consideră că, având în vedere complexitatea prezentei cauze şi în lumina elementelor de care
dispune, în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, acestea
nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie sau în Protocoalele
sale.
58. Rezultă că această parte a capetelor de cerere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă
în temeiul art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.

Pentru aceste motive, Curtea,

Declară, în unanimitate, cererea inadmisibilă în privinţa primilor doi reclamanţi;

Declară, cu majoritate, cererea inadmisibilă în privinţa celui de-al treilea reclamant.

Marialena Tsirli Josep Casadevall

Grefier adjunct Preşedinte