Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comunicarea medicală
Funcţiile dialogului medical: procurarea de informaţii, clarificarea şi descărcarea pacientului, deschiderea
spre o relaţie empatică, colaborarea. Rogers indică trei caracteristici necesare pentru desfăşurarea
dialogului: preţuire pozitivă şi căldură emoţională, autenticitate şi omenie, verbalizarea stărilor
emoţionale. Relaţia de comunicare este o relaţie directă, repetată, intens afectivă.
Condiţiile în care o consultaţie este bună, presupunând că medicul transmite pacientului încredere sunt:
medicul să-l facă pe pacient încrezător şi să se asigure că-l ascultă
medicul să-l facă pe pacient să nu considere consultaţia acordată ca o pierdere de timp
medicul să-l determine pe pacient să se simtă relaxat
comportamentul medicului să fe prietenos, înţelegător, egalitar.
Reguli pentru medic:
-să asculte pacientul cu atenţie,
-să-i explice întotdeauna totul foarte clar,
-să-l sfătuiască privind medicaţia profilactică,
-să fie deschis şi cinstit,
-să păstreze secretul pofesional,
-să respecte dorinţele pacientului,
-să nu-l critice în public,
-să-l privească în ochi în timpul consultaţiei,
-să-i respecte intimitatea,
-să-i arate sprijin emoţional,
-să precizeze clar diagnosticul,
-să nu se implice în relaţii personale cu pacientul,
-să nu manifeste indispoziţie, îngrijorare, nelinişte,
-să apară în lumina cea mai bună în faţa pacientului.
Reguli pentru pacient:
-să consulte medicul dacă ar neclarităţi
-să-i dea medicului toate informaţiile necesare
-să urmeze atent indicaţiile date de medic
-să asigure acurateţea examinării medicale
-să nu irosească timpul medicului
-să nu aibă pretenţii nejustificate
-să aibă încredere în medic
-să-i spună de la început medicului toate problemele care-l frământă.
Comunicarea medicală nonverbală
Psihologie medicală , C5- Psihologia actului medical,
Stresul şi boala
Stresul poate fi întâlnit ca sursă de boală şi ca mod
de răspuns al persoanei bolnave. Conform teoriei vulnerabilitate/ stres care pune accentul asupra
primordialităţii vulnerabilităţii genetice sau câştigate, stresul este implicat ca factor etiologic într-un mod
mai complicat, în cadrul unui mecanism cu două faze, fie ca fragilizant, creator de predispoziţie, fie ca
declanşator al bolii pe fondul unei vulnerabilităţi preexistente. Orice boală odată manifestată reprezintă un
stres substanţial, atât pentru purtătorul ei cât şi pentru familia sa, generând o varietate de reacţii.
Boala reprezintă un stres important, un eveniment neobişnuit, necunoscut, generator de confuzii, de
pierderea controlului cognitiv şi anxietate, plin de ameninţări; ea are un efect dezorganizator asupra
existenţei umane. Boala apare ca experienţă:
de privaţiune, omul se simte deposedat de starea sa naturală de sănătate;
de frustrare, boala devine obstacol în libertatea personală şi realizarea propriilor proiecte de viaţă;
dureroasă, nu numai în sensul fizic al cuvântului, ci şi în cel psihic, acolo unde se resimt trăirile
neplăcute, tristeţea, angoasa, solitudinea, izolarea, incertitudinea, neputinţa. Ea naşte trăirea de victimă,
victimizarea. Boala şi aspectul ei defectual, infirmitatea , sunt o realitate care generează senzaţii, emoţii,
sentimente, gânduri(nevoia de a şti, de a înţelege, de a găsi soluţii de ieşire, fantasme). Latura psihologică
a răspunsului faţă de boală variază în raport cu gravitatea ei, cu pericolele implicate, cu personalitatea
bolnavului, vulnerabilitatea sa şi cu condiţiile în care se găseşte, tăria grupului de sprijin.
Experienţele stresante pot altera evaluarea simptomelor fizice şi mijloacele folosite pentru a le face faţă.
Lupta contra experienţelor stresante poate justifica sensibilitatea la simptome, scăderea toleranţei şi
încurajarea adoptării rolului de bolnav. Prin comportamentul de boală se poate face faţă unei experienţe
dezagreabile sau nefericite. Tendinţele de adoptare a rolului de bolnav sunt variabile de la o persoană la
alta şi sunt accentuate de stres. Raportul personalitate/ boală acţionează prin descrierea simptomelor,
experienţe de viaţă negative, cerere de îngrijiri.
Modelul renunţării
Psihologie medicală , C3 -Psihosomatica , Situaţii generatoare de stres psihic
Psihosomatica este o concepţie medicală integratoare care permite abordarea unor afecţiuni somatice
induse psihic, ca reacţie a unor trăiri emotiv tensionale sau a unor manifestări psihice secundare unor boli
organice. Psihosomatica este o disciplină ştiinţifică ce are ca obiect studierea relaţiilor ce există între
factorii biologici, psihologici şi sociali care intervin în explicarea sănătăţii şi a bolii. (IKEMI – a 4a
dimensiune-ecologică, existenţială – libertatea deciziei în cadrul unei autocunoaşteri şi a perceperii de
către individ a sensului vieţii, a asumării responsabilităţii actelor sale). Psihosomatica este o adevărată
mentalitate de abordare a pacientului deoarece este o concepţie holistică (unitatea dintre soma şi psihic),
se bazează pe observaţii clinice, include influenţa mediului social asupra bolii, reliefează dubla
vulnerabiliatete la stres (psihică şi de organ), impune stresul psihic ca factor de risc (exclusiv, aparent sau
sumativ). Cunoaşterea afectivităţii devine un prim element esenţial în înţelegerea tulburărilor
psihosomatice. Anxietatea este simţul intern care previne Eul despre existenţa unui conflict între două
tendinţe afectiv opuse. Anxietatea, angoasa, frustrarea, dependenţa, culpabilitatea sunt elemente cauzale.
Personalitatea premorbidă poate fi caracterizată prin reactivitate emoţională crescută, susceptibilitate
accentuată, rigiditate, agresivitatea externă blocată.
Unii bolnavi fac nevroze, alţii boli psihosomatice. Cei care devin somatici dezvoltă un sindrom de
renunţare şi cedare ca răspuns la o pierdere sau ameninţare. Unii autori sunt de părere că o cauză a
suferinţei psihosomatice este alexitimia – incapacitatea de a recunoaşte şi a descrie sentimente,
dificultatea de a diferenţia stările emoţionale de senzaţii corporale, incapacitate imaginativă.
Reactivitatea este un proces modulat de factori genetici şi de personalitate prin care creierul interpretează
evenimentele care-i parvin şi trimite mesaje somatomotorii, vegetative şi neuroendocrine la organele
ţintă. Vulnerabilitatea la stres este premisa importantă pentru apariţia nevrozelor, psihozelor reactive şi
a bolilor psihosomatice. Orice SP este un examen dat nu numai de psihicul individului solicitat ci şi de
fiecare organ (glandele, sistemul imunitar, ap. cardiovascular, respirator, digestiv), acţiune sumativă a mai
multor agenţi etiologici. Suportul social are rol de filtru în calea stresului. Factori de risc biografici în
creşterea vulnerabilităţii la stres sunt: circumstanţe socio-profesionale ale părinţilor (status socio-
economic scăzut, nivel educaţional scăzut al părinţilor), climat psihic indus de părinţi (tulburări psihice
ale mamei sau tatălui, patologie relaţională, criminalitate), carenţe afective (copil nedorit, nelegitim,
educaţie monoparentală, tată autoritar), contacte sociale reduse, netrainice, interval mai mic de 18 luni
între fraţi, abuz sexual sau viol.
Reacţia de coping este strategia adaptativă utilizată, adesea inconştient, de a face faţă situaţiei, de a
învinge dificultăţile. Stresul este un factor agresiv dar şi un proces de adaptare al organismului, un
răspuns nespecific, general la acţiunea agenţilor stresori, prin reacţii adaptative fiziologice, mediate
neurovegetativ-endocrin. Adaptarea este promovarea creşterii şi dezvoltării umane prin utilizarea activă a
resurselor biopsihosociale care participă la controlul, stăpânirea şi prevenirea stresului generat de condiţii
externe/ interne. Adaptarea este baza pentru supravieţuirea şi evoluţia grupului.
Simptome şi semne psihosomatice: palpitaţii, tremor, modificări ale vocii, paloare/roşeaţă tegumentară.
Tulburările psihosomatice sunt (paratrăznet) stereotipe(aceeaşi zonă de reacţie şi aceleaşi simptome):
cefalee, migrena, tahicardie paroxistică supraventriculară, diaree, prurit, tulburări de dinamică sexuală,
crize de tetanie, lipotimii, vărsături, acnee, dismenoree, herpes, etc.
Boli psihosomatice sunt astmul bronşic, cardiopatia ischemică, diabetul, HTA, obezitatea, spasmul
piloric, psoriazisul, rectocolita ulcerohemoragică, colonul iritabil, ulcerul gastroduodenal, artrita
reumatoidă, cancerul etc.
Terenul psihosomatic este reprezentat de o dublă vulnerabilitate a bolnavului la stresul psihic:
vulnerabilitatea psihică (medie – personalitate de tip A sau C) şi vulnerabiliatea de organ.
În cadrul sistemelor de transmisie de la soma la cortex şi de la cortex la soma sistemul neuro-vegetativ-
endocrin ocupă locul cel mai important ca sursă de mediatori. Stimulii dotaţi cu o semnificaţie nocivă
acţionează pe calea organelor de simţ, cu proiecţie corticală; apar influxuri nervoase corticosubcorticale,
cu activarea centrilor neurovegetativi superiori, punerea în funcţiune a sistemului simpaticoadrenergic şi a
axului hipotalamohipofizar renal, cu eliberarea consecutivă de catecolamine, ACTH, cortisol,
vasopresină, STH, inhibiţia sistemului imunitar - stat inima în loc, nod în gât, albit, înroşit. Stresul solicită
anumite organe şi aparate cu disfuncţii latente, ori deja manifeste şi conduc la apariţia tulburărilor
psihosomatice.
Eustresul
Psihologie medicală , C2- Sănătatea mintală, Tulburările de personalitate
PSIHOLOGIE MEDICALĂ
Psihologia medicală este o ramură a psihologiei generale, aplicată la studiul aspectelor
psihosociale care însoţesc actul medical în toate etapele sale, având scopul de a reda sănătatea persoanei
şi de a o reinsera în mediul social şi familial.
Dintotdeauna, a existat o opoziţie între medicina centrată pe boală şi medicina holistică,
centrată pe omul bolnav, la care boala constituie expresia unui dezechilibru care afectează ansamblul
întregii personalităţi. Astfel, s-a separat ideea de leziune de cea a funcţiunii şi a apărut în câmpul
terapeutic al medicinei vastul domeniu al tulburărilor funcţionale, adică al manifestărilor fără un suport
lezional organic. Psihologia medicală ar trebui să aibă în centrul său drama persoanei umane. Fiinţa
umană are posibilitatea de a exprima prin boală anumite tendinţe profunde – tendinţe care exprimă fie o
conflictualitate internă, fie agresivitatea faţă de anturaj, fie regresivitatea persoanei în cauză. Domeniile
din care psihologia medicală îşi extrage datele sunt ancheta socială, observarea comportamentală,
convorbirea. Domeniile de intervenţie ale psihologiei medicale sunt: promovarea sănătăţii, prevenţie,
terapie şi reabilitare. Psihologia medicală cercetează concepte legate de implicarea factorilor
psihocomportamentali în apariţia şi evoluţia bolii; analiza modificărilor psihologice produse de
îmbolnăvire – impasul existenţial; implicaţiile stresului în patogeneză; complianţa terapeutică, metodele
de cercetare, aspecte ce ţin de dezvoltarea individului; psihologia personalului medical. Într-un studiu
recent s-a demonstrat că pacienţii apreciază cel mai mult la personalul medical „ puterea de
înţelegere,cunoştinţele de psihologie, experienţa de viaţă suficientă şi maturizarea deplină a
personalităţii.
Personalitatea şi dinamica ei
Personalitatea
Mecanismele psihice au importanţă legate unele de altele, integrate şi subordonate scopurilor generale ale
individului. Personalitatea este cea care dă viaţă mecanismelor, le orientează şi direcţionează, valorifică
diferit potenţialul existent.