Fotosinteza este procesul prin care plantele, algele şi

unele bacterii convertesc dioxidul de carbon şi apa în

carbohidraţi folosind energia Soarelui. În cele mai multe
cazuri, procesul constă în scindarea hidrogenului şi
oxigenului din apă.

În cloroplast, reacţiile fotosintetice care depind de lumină

sunt separate în mod fizic de cele care nu depind de
lumină. Ele sunt numite reacţii “luminoase” şi, respectiv,
reacţii “întunecate”.

Toate componentele reacţiilor luminoase sunt aranjate în

sau pe proteinele aflate în membrana tilacoidală. Antenele
care captează lumina, de exemplu, sunt proteine care
conţin pigmenţi clorofilici aranjate astfel încât pot absorbi
lumina şi pot transmite energie la centrele de reacţie
vecine.

În timp ce anumite tipuri de bacterii conţin numai un

singur tip de centru de reacţie fotosintetică, algele şi
plantele conţin două tipuri: fotosistemul numărul 1 şi
fotosistemul numărul 2. Separarea de sarcină din FS2
preia electronii din centrul de producere al oxigenului şi îi
transmite către FS1. FS1 este activat de un foton secundar
şi electronii pe care îi produce trec prin membrana
tilacoidală şi pătrund în moleculele responsabile pentru
reacţiile întunecate.

Reacţiile întunecate au loc în stroma. Aici, enzimele

generează o reacţie ciclică care converteşte dioxidul de
carbon şi un glucid format din 5 atomi de carbon în
molecule de 3-fosfoglicerat, un glucid cu 3 atomi de
carbon. O anumită cantitate din aceste glucide este
reintrodusă în ciclu. Restul este folosit ca bază de
construcţie pentru formarea carbohidraţilor cum ar fi
zaharoza, celuloza sau amidonul. Detaliile acestei reacţii,
cunoscute sub numele de ciclul Calvin, au fost
descoperite în 1950 de Melvin Calvin, James Bassham şi
Andrew Benson de la Universitatea California, Berkeley.

Enzima responsabilă pentru fixarea carbonului din

dioxidul de carbon este numită rubisco. Este probabil cea
mai abundentă proteină de pe planetă. Fiecare atom de
carbon din corpul tău a fost capturat din atmosferă de
către rubisco dar, în mod remarcabil, ea prezintă o enzimă
mai degrabă ineficientă; are o afinitate scăzută pentru
dioxidul de carbon şi, de asemenea, reacţionează cu
oxigenul într-un proces numit fotorespiraţie, rezultatul
fiind că aproximativ o treime din carbonul fixat este
eliberat înapoi în atmosferă.

Generate de energia luminoasă, reacţiile chimice

fotosintetice din membrana tilacoidală produc ATP, o
sursă de energie moleculară, împreună cu un agent
reducător numit NADPH. Aceste molecule sunt apoi
consumate în reacţiile întunecate. NADPH este produs în
timpul ultimei etape a transportului de electroni în timp ce
ATP este produs atunci când energia provenind de la
fotoni este folosită pentru pomparea protonilor prin
membrana tilacoidală. Aceasta produce un gradient
electrochimic care eliberează protonii, eliberând energie
şi generând ATP.

Sistemul de susţinere al vieţii de pe Pământ

Trebuie să-i mulţumeşti fotosintezei pentru fiecare gură

de aer pe care o respiri. În fapt, fotosinteza este probabil
cel mai important proces biochimic de pe planetă. În afara
pompării oxigenului în atmosferă, fotosinteza reprezintă
sursa de energie din spatele întregii cantităţi de hrană şi a
aproape întregii cantităţi de căldură şi energie pe care noi
le folosim. Fără fotosinteză, evoluţia vieţii de pe Pământ
ar fi urmat o cale foarte diferită. Totuşi, descoperirea
detaliilor moleculare ale proceselor chimice fotosintetice
şi înţelegerea modului în care acest proces modifică
mediul nostru de viaţa rămâne un element cheie

Fotosinteza: elementele de bază

Fotosinteza este procesul prin care plantele, algele şi
unele bacterii convertesc dioxidul de carbon şi apa în
carbohidraţi folosind energia primită de la soare. În cele
mai multe cazuri, aceasta reuşeşte această performanţă
prin scindarea hidrogenului şi oxigenului din apă (H20),
eliberând oxigenul (O2) ca un produs secundar. În multe
cazuri, fotosinteza reprezintă procesul invers al
respiraţiei: atunci când noi, animalele, respirăm, folosim
oxigenul pentru a arde carbohidraţi, eliberând dioxid de
carbon şi producând energia de care avem nevoie pentru a
trăi.

Fotosinteza este formată dintr-o serie complexă de reacţii,

dar care poate fi împărţită în patru etape cheie: absorbţia
luminii, separarea de sarcină, fixarea carbonului şi
producerea oxigenului. Pentru început, un foton de lumină
este absorbit de pigmenţi clorofilici şi transmis către un
“centru de reacţie”, care conţine o pereche special aliniată
de molecule clorofilice. Aici are loc separarea de sarcină.

Perechea clorofilică foloseşte energia fotonului pentru a

genera un electron. Acesta declanşează ultimele două
etape. Electronul eliberat este transmis de-a lungul unui
şir de molecule până când este folosit pentru convertirea
dioxidului de carbon în carbohidrat, un proces cunoscut
sub numele de fixare a carbonului. Între timp, centrul de
reacţie este “resetat” cu un nou electron obţinut din apă.
Această înlocuire este generată de o parte a complexului
centrului de reacţie, numit centrul de producţie al
oxigenului, care scindează moleculele de apă în electroni,
ioni de hidrogen şi oxigen gazos. Întregul proces poate fi
rezumat într-o ecuaţie simplă:

H20 + CO2 + lumină -> C (H2O) + O2

Tot acest proces chimic, de la absorbţia luminii până la

sinteza carbohidraţilor, are loc într-o structură numită
cloroplast.

Cloroplastele prezintă două membrane. Membrana

exterioară netedă are rol în păstrarea laolaltă a întregii
structuri. Membrana interioară este împăturită într-o serie
de discuri stivuite numite tilacoide care conţin pigmenţii
şi complexele proteinice necesare pentru captarea energiei
solare şi eliberarea de oxigen. Enzimele şi celelalte
componente implicate în convertirea dioxidului de carbon
în glucide sunt localizate în stroma, spaţiul umplut cu
lichid din interiorul cloroplastului.

Rolul central jucat de cloroplaste a fost evidenţiat cu 75

de ani în urmă, atunci când Robert Hill, biochimist la
Universitatea Cambridge, a descoperit că aceste organite
pot genera oxigen atunci când primesc lumină în absenţa
dioxidului de carbon. Această constatare a reprezentat o
descoperire cheie pentru că a oferit una dintre primele
indicaţii că sursa ultimă a electronilor este apa şi nu
dioxidul de carbon.

Prezentul: 50 de nuanţe de verde

În ciuda a mai mult de 2 miliarde de ani de evoluţie,

reacţiile cheie ale fotosintezei au rămas, în mod
remarcabil, similare între specii. Totuşi, o varietate de
modificări fizice şi biochimice s-au dezvoltat, de
asemenea, fiecare dintre ele fiind optimizate pentru
condiţiile din nişe ecologice specifice.
Plantele, de exemplu, şi-au dezvoltat forme de fotosinteză
un pic diferite. Aproape 85 la sută dintre speciile de
plante sunt cunoscute ca plante C3. Ele folosesc enzima
rubisco pentru fixarea carbonului din dioxidul de carbon
pentru formarea moleculelor de glucide cu 3 atomi de
carbon care constituie bază de construcţie pentru
zaharoză.

Un alt grup de plante şi-a dezvoltat o modalitate de a

ocoli ineficienţa rubisco. Plantele C4, incluzând plantele
tropicale cum ar fi trestia de zahăr, îmbunătăţesc procesul
de fixare a carbonului prin utilizarea unei enzime
adiţionale, PEP carboxilază, pentru fixarea dioxidului de
carbon în acid malic, o moleculă cu 4 atomi de carbon.
Acidul malic este apoi pompat în celule specializate unde
este descompus pentru eliberarea dioxidului de carbon. În
interiorul acestor celule, rubisco este expus la concentraţii
înalte de dioxid de carbon care o ajută să funcţioneze mult
mai eficient. Deşi acest proces necesită energie, el permite
fotosintezei din plantele C4 să fie cu 50 la suta mai
eficientă decât în cazul plantelor C3, oferindu-le un
avantaj competitiv în condiţii de lumină puternică.
O adaptare diferită poate fi regăsită în cazul
dinoflagelatelor cum ar fi Amphidinium carterae. Acestea
trăiesc în mare la o adâncime la care singura lumină
prezentă se află în partea albastru-verde al spectrului
vizibil. Ele au dezvoltat un complex unic de captare a
luminii care foloseşte pigmenţi numiţi carotenoizi, care
absorb lumina albastru-verde. Pigmenţii clorofilici din
plante au o capacitate redusă de absorbţie la aceste
lungimi de undă.

Un număr de creaturi, printre care meduzele, viermii plaţi,

moluştele şi salamandrele, se foloseşte, de asemenea, de
fotosinteză, mulţumită unei relaţii simbiotice cu algele
fotosintetice. Melcul de mare Elysia, de exemplu, ingeră
alge verzi şi le păstrează cloroplastele vii în corpul său,
complimentându-şi dieta folosind carbohidraţii produşi de
aceste cloroplaste.

Viitorul: plantele într-o lume în schimbare

Având în vedere că fotosinteza producătoare de oxigen a
apărut cu aproximativ 2,8 miliarde de ani în urmă,
proporţia din atmosferă care este formată din dioxid de
carbon a scăzut de la 20 la sută la doar 0,04 la sută.
Aceste nivele au început din nou să crească la începutul
revoluţiei industriale iar capacitatea fotosintezei de a
prelua cantităţile uriaşe de gaze pe care noi le eliberăm
prin arderea combustibililor fosili a fost depăşită. Ce va
însemna această schimbare pentru plantele şi alte forme
de viaţă asemenea nouă care, în definitive, depind de
fotosinteză?

Studiile arată că unii copaci deja cresc mai mari şi mai

repede, dar poate că singura certitudine este că efectele
asupra compoziţiei populaţiei de plante vor fi extrem de
impredictibile. Pentru a afla cât de mult vor influenţa
concentraţiile crescute de dioxid de carbon creşterea
culturilor, cercetătorii au simulat condiţiile atmosferice
din viitor în experimente de teren care expun plantele la
diferite compoziţii ale aerului.

Aceste experimente arată că plantele C4 şi C3 răspund în

mod diferit. Plantele C4, cum ar fi porumbul, prezintă o
rată crescută a fotosintezei, dar există un efect scăzut
asupra creşterii, chiar şi atunci când nivelurile de dioxid
de carbon ajung la 0,06 la sută. Totuşi, la acest nivel al
dioxidului de carbon, rata fotosintezei în cazul plantelor
C3 creşte cu aproximativ 40 la sută. Aceasta este
reflectată în culturi, grâul, orezul şi soia prezentând
creşteri ale producţiei de până la 14 la sută.

Ar putea exista un impact şi asupra procesului de folosire

al apei. Plantele îşi reglează absorbţia de dioxid de carbon
folosind mici pori prezenţi pe frunzele lor numiţi stomate.
Atunci când nivelurile de dioxid de carbon cresc,
stomatele vor sta închise pentru mai mult timp. Aceşti
pori, de asemenea, permit eliberarea vaporilor de apă,
astfel încât nivelurile de dioxid de carbon mai înalte ar
putea reduce pierderile de apă ale plantelor, fermierii
nemaiavând nevoie să-şi ude la fel de des culturile.

Aceste beneficii ar putea veni cu un preţ. Ratele în

creştere ale fotosintezei înseamnă că creşterea plantelor ar
putea fi astfel limitată de prezenţa unor nutrienţi cheie,
cum ar fi fosforul şi azotul. Acest proces ar putea fi cel
mai important în cazul unor culturi, cum ar fi
leguminoasele, care prezintă seminţe cu un înalt conţinut
proteinic şi care ar putea avea nevoie de o cantitate
suplimentară de fertilizatori.

Fermierii pot, probabil, să se adapteze schimbărilor

graduale din atmosfera prin modificarea practicilor
agricole – aplicarea unei cantităţi suplimentare de
fertilizatori, să spunem, sau prin schimbarea varietăţilor
de cultură. Schimbările bruşte ale vremii vor fi mult mai
greu de manageriat. Seceta extinsă din Statele Unite şi
precipitaţiile abundente din unele părţi ale Europei au
redus în mod drastic producţia de grâne în 2012, iar
încălzirea globală este aşteptată să producă fluctuaţii şi
mai sălbatice în modelele de vreme.

Fotosinteza - modelarea planetei

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului

photosynthesis, publicat de New Scientist. Scientia.ro este
singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de
traducere, Reed Business Information Ltd şi New
Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această
privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu