INTRODUCERE

TEMA 1. INGINERIA ŞI ACTIVITĂŢILE INGINEREŞTI

Ingineria ca profesie şi activitatea inginerească ca domeniu de muncă şi creaţie se

regăsesc cu origini încă din primele faze ale civilizaţiei umane.
Putem aminiti doar câteva din numele ilustre păstrate în memoria secolelor, cum
ar fi Arhimede, Apolodor din Damasc sau Leonardo Da Vinci.
În acelaşi timp se poate aprecia că extinderea şi afirmarea plenară a rolului
activităţilor inginereşti şi a ingineriei ca profesie s-a produs odată cu revoluţia tehnico-
industrială din secolul XVIII. Odată cu această revoluţie tehnico-industrială, se poate
constata şi un alt aspect, acela al adâncirii preocupărilor şi al specializării pe domenii
care pe măsura evoluţiei ştiinţei şi tehnicii s-a accentuat. De la inginerul universal şi
aproape un artist în sensul activităţii şi creaţiei desfăşurate, s-a ajuns la inginerul
cercetător şi specialist din toate domeniile activităţii umane de astăzi.
De altfel, însăşi denumirile inginerie-inginer, se regăsesc în majoritatea limbilor
naţionale cu aceeaşi formă şi bineînţeles cu acelaşi conţinut.
O astfel de definiţie precizează:

INGINERIA este o ramură a ştiinţelor aplicative care urmăreşte utilizarea

resurselor naturale şi umane în folosul omenirii, cu preocupări îndeosebi asupra
limitărilor inevitabile în raport cu cerinţele pe care le implică asemenea resurse.

Cuvântul inginerie şi derivatul ingenios provin din rădăcina aceluiaşi cuvânt din
limba latină inginerare, a cărui semnificaţie este a crea. În engleza timpurie verbul
engine însemna a născoci. Primele născociri au fost atribuite inginerilor militari
(engine-er) şi au fost maşinile de război (war engines) precum catapultele, bombardele,
turnurile de asalt sau podurile plutitoare.
Opusul inginerului militar sub aspectul activităţilor a fost din cele mai vechi
timpuri inginerul civil (de multe ori însă una şi aceeaşi persoană). Acesta aplica în
esenţă aceleaşi cunoştinţe şi aptitudini dar nu pentru a distruge ci pentru a construi
clădiri, drumuri, poduri, alimentări cu apă sau sisteme de canalizare.
Activitatea inginerească presupune un ansamblu de activităţi cu conţinut creativ şi
sistematic, dar se apreciază că esenţa activităţilor inginereşti o constituie proiectarea.
Obiectul activităţilor inginereşti îl constituie PRODUSUL, noţiune cu un conţinut
foarte larg, incluzând practic tot ceea ce ţine de necesităţile şi cerinţele umane, de la
produsul material simplu, la produsul material complex, servicii, procese sau la sisteme
complexe. Toate stadiile vieţii unui produs se parcurg în cadrul unor sisteme, începând
cu stadiul de concepţie, continuând cu cel de realizare, de exploatare şi încheind
eventual cu un stadiu final care poate fi distrugere, casare, recuperare sau reciclare.
Activitatea inginerească urmăreşte în mod normal toate stadiile unui produs, iar
diversitatea de produse şi de activităţi au condus către o paletă foarte largă de
specializări inginereşti care să permită acoperirea diversităţii problematicilor. Acesta
este un deziderat greu de atins, limitările obiective au condus la apariţia şi extinderea
unor specializări care să reuşească să abordeze şi soluţioneze problemele de ansamblu.
Ele au apărut şi au fost consacrate ca domenii de activitate specifică inginerescă sub
diverse denumiri cum ar fi
INGINERIE INDUSTRIALĂ (Industrial Engineering IE),
INGINERIE ECONOMICĂ (Engineering Economy EE) sau
MANAGEMENTUL OPERAŢIILOR DE PRODUCŢIE (Production and
Operation Management POM).
În universitatea noastră, intenţia de start a fost aceea de cuprindere pe cât posibil
a conţinutului tutror acestora, denumirea propusă fiind INGINERIA SISTEMELOR
DE PRODUCŢIE (ISP).
Dacă pentru termenul inginerie s-a oferit anterior o definiţie acceptată, în
denumirile specializărilor anterior menţionate apar o serie de termeni care solicită o
explicitare la rândul lor.
Astfel INDUSTRIALĂ este forma adjectivată a substantivului industrie, aici însă
şi cu sensul de profesionalism, inteligenţă activă, ingeniozitate, perseverenţă în
realizarea unei prestaţii, în atingerea unui scop, în mod implicit presupunându-se
participarea omului la producerea şi/sau crearea de valori.
 Similar ECONOMICĂ este forma adjectivată a substantivului economie, aici în
sensul oricărei activităţi cu conţinut economic, care semnifică creşterea valorii unui
produs, în condiţiile rezolvării cerinţelor şi limitărilor legate de resurse, indiferent care
ar fi acestea.
PRODUCŢIE este un termen derivat din cuvântul produs şi care desemnează
procesul de conversie a unui set de mărimi de intrare în mărimi de ieşire generic
denumite produse, sub foarte diverse forme (produse materiale, servicii, procese,
sisteme, etc).
OPERAŢIA este denumirea generică a termenului care desemnează o secvenţă
efectorie din cadrul unui proces de conversie.
MANAGEMENT este un termen cu semnificaţia ştiinţa conducerii proceselor,
conducerea reprezentând una dintre componentele activităţii şi pregătirii inginereşti.
SISTEM DE PRODUCŢIE este este categoria specifică de sistem care are ca
intrări materiale, personal uman, echipamente, clădiri şi facilităţi tehnice (instalaţii
pentru surse de energie, apă, aer etc), tehnologii, fonduri financiare şi alte resurse iar ca
finalitate a procesului desfăşurat rezultă produsele.

INGINERIA INDUSTRIALĂ
În ţările industrializate dezvoltate au fost create organizaţii profesionale care şi-au
propus definirea, urmărirea şi consolidarea statutului profesional al acestor categorii de
specialişti. Astfel una din definiţiile cele mai complete este cea furnizată de către
Institutului American al Inginerilor Industriali (AIIE) în jurul anilor 60:
Ingineria Industrială (Industrial Engineering -IE) are ca obiect proiectarea,
îmbunătăţirea şi instalarea sistemelor integrate de oameni, materiale şi echipamente.
IE se bazează pe cunoştinţe de specialitate dar şi pe aptitudini în domeniile
matematicii, fizicii, ştiinţelor sociale împreună cu principiile şi metodelel de
proiectare şi analiză inginerească, pentru prognozarea, specificarea şi evaluarea
rezultatelor ce se obţin în aceste sisteme.
 În esenţă această definiţie face legătura cu toate denumirile de activităţi
menţionate anterior şi exprimă orientarea II către utilizarea cît mai productivă a
oamenilor şi echipamentelor. Dacă în faza iniţială II era asociată în principal cu sectorul
productiv, cu problematicilor întreprinderilor productive, sfera de cuprindere s-a lărgit
treptat, pe măsura dezvoltării metodelor sale către o sferă largă de sisteme integrate de
oameni echipamente şi materiale care aveau în centrul activităţii produsele în
accepţiunea cea mai largă a termenului. Se includ astfel alături de întreprinderile
productive, cele comerciale, prestatoare de servicii, până la sisteme complexe integrate
cu toate verigile stadiilor unui produs.
Astăzi aceaşi organizaţie profesională poartă denumirea de Institut al Inginerilor
Industriali, sporind sfera de cuprindere a specialiştilor în sensul internaţionalizării
organizaţiei prin includerea specialiştilor din alte ţări industrializate dezvoltate, în
primul rând Japonia, Anglia, Franţa şa.
În 1989 această organizaţie profesională a elaborat o nouă definiţie a Ingineriei
Industriale, definiţie care să reflecte ceea ce ar trebui să fie această profesie în anul
2000, respectiv conţinutul activităţilor pentru începutul mileniului următor.
Ingineria Industrială va fi recunoscută ca o profesiune de prim rang (leading
profession) a cărei practicieni planifică, proiectează, implementează şi conduc
sisteme integrate de producţie şi servicii, care asigură performanţă, siguranţă,
mentenabilitate, capacitate de programare şi control al costului. Aceste sisteme pot fi
de natură sociotehnică şi vor integra oameni, informaţii, materiale,echipamente,
procese şi energie asociate întregului ciclu de viaţă al unui produs fie el material,
serviciu sau program.
Profesia va adopta drept ţeluri permanente profitabilitatea, eficienţa,
adaptabilitatea, sensibilitatea, calitatea şi îmbunătăţirea continuă a produselor şi
serviciilor pentru întregul lor ciclu de viaţă. Ştiinţele umaniste şi sociale (incluzând
economia), informatica, ştiinţele fundamentale (fizica, chimia, biologia, etc), ştiinţa
conducerii, aptitudinile foarte dezvoltate pentru comunicare alături de conceptele
fizice, comportamentale, matematice, statistice, organizaţionale şi etice vor fi
instrumentele utilizate pentru atingerea acestor ţeluri.
 De remarcat că ambele definiţii pun accentul pe definirea acestei profesiuni ca un
întreg în care se îmbină componente distincte ale cunoaşterii şi anume cele umane şi
cele organizaţionale.

PROBLEMATICILE SPECIFICE CARE INTRĂ ÎN SFERA

PREOCUPĂRILOR ŞI INTERVENŢIEI INGINERIEI INDUSTRIALE
Teoria şi practica Ingineriei Industriale au consacrat un set de aplicaţii tipice, care
exemplifică şi evidenţiază diversitatea şi complexitatea problematicilor specifice, dintre
care se pot aminti:
1. Stabilirea proceselor, procedeelor şi a metodelor cele mai performante pentru
sistemul de producţie al unui produs.
2. Selectarea şi proiectarea sculelor şi echipamentelor.
3. Proiectarea amplasamentelor optimale pentru facilităţile tehnice ale unui sistem
de producţie, ceea ce include: amplasarea clădirilor, a echipamentelor de prelucrare,
transport pentru materii prime şi materiale, a sistemelor de depozitare.
4. Stabilirea celui mai adecvat sistem de transport în cadrul unui sistem de
facilităţi tehnice
5. Proiectarea şi/sau îmbunătăţirea sistemelor de planificare şi control pentru
distribuirea bunurilor şi serviciilor, producţia, inventarul, calitatea, întreţinerea precum
şi ingineria oricărei alte funcţii.
6. Dezvoltarea sistemelor de control a costurilor precum: controale bugetare,
analiza costurilor, sisteme de costuri standard.
7. Analiza economică la nivel de costuri şi beneficii pentru una sau mai multe
alternative de investiţii
8. Utilizarea ingineriei şi analizei valorii pentru creşterea valorii produselor.
9. Proiectarea celor mai eficiente şi operative metode şi stabilirea normelor de
îndeplinire ale unor sarcini de producţie.
10. Proiectarea şi implementarea sistemelor de remunerare stimulativă pentru un
grup de angajaţi într-o situaţie productivă.
11. Dezvoltarea etaloanelor de măsurare a performanţelor şi a standardelor.
 12. Dezvoltarea şi implementarea sistemelor de evaluare relativă a prestaţiilor
pentru un grupaj de posturi de lucru.
13. Proiectarea unor proceduri specifice de verificare în vederea garantării unui
anumit nivel tehnic pentru calitatea produselor realizate în cadrul unui sistem de
producţie.
14. Dezvoltarea unor modele matematice în scopul elaborării unor decizii privind
alocarea unor resurse deficitare sau limitate.
15. Analiza unor probleme implicînd fire de aşteptare (cozi) în cadrul unui sistem
de producţie.
16. Stabilirea unor cantităţi optimale şi programarea eşalonării în timp în cadrul
unor probleme de stocuri.
17. Prognoza (previzionarea) evoluţiei unui sistem de producţie funcţie de
evoluţia vânzărilor.
18. Întocmirea unor modele grafice de programare, planificare, producţie şi
control pentru un sistem de producţie având definit un set de facilităţi tehnice.
19. Sisteme, proceduri şi politici pentru activităţi de birou.
20. Problematici de ansamblu ale sistemului: amplasare geografică, piaţă
potenţială, surse de materii prime, disponibilităţi de forţă de muncă zonale, posibilităţi
de finanţare, impozite şi taxe locale

METODE, TEHNICI ŞI INSTRUMENTE ALE INGINERIEI

INDUSTRIALE
Problematicile generale şi specifice menţionate, alături de evoluţia în timp a
abordărilor permit evidenţierea unor tehnici metode şi instrumente care stau la baza
activităţilor din cadrul ingineriei sistemelor de producţIe.
Clasificarea metodelor se poate face după cel puţin următoarele criterii:
a) După caracterul metodei:
- metode clasice sau tradiţionale care pun accentul pe aspectele practice tehnice
şi tehnologice, cum ar fi: metode de îmbunătăţire a proceselor, metode de măsurare şi
evaluare a muncii, metode de remunerare stimulativă etc;
 - metode moderne care sunt aplicaţii ale matematicii în domeniul sistemelor
productive, cum ar fi: programarea matematică, modelarea, simularea, teoria firelor de
aşteptare, teoria stocurilor, teoria jocurilor, etc;
- metode mixte care îmbină aspectele tehnice în cadrul unor proceduri de
formalizare a datelor cu caracter matematic, cum ar fi: programarea, planificarea şi
controlul producţiei, tehnici de asigurare a calităţii, ingineria şi analiza valorii etc.
b) După modul de aplicare al metodei:
- metode şi tehnici aplicative inginereşti;
- metode şi tehnici ştiinţifico-aplicative.
În cadrul acestor metode sau în cadrul activităţilor curente ale ingineriei
sistemelor de producţie pot fi evidenţiate o serie de instrumente:
- instrumente cu conţinut grafic: diagrame, grafice, simboluri, scheme, schiţe,
planuri, desene şa;
- instrumente matematico-statistice: analiza de regresie, calcule statistice şa;
- instrumente matematico-aplicative: ecuaţii liniare, algebra matricială şa;
- modele: matematice, iconice şa;
- instrumente complexe: ingineria şi analiza valorii.

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESELE DIN CADRUL

SISTEMULUI OPERAŢIONAL AL UNUI SISTEM DE PRODUCŢIE
Procesul din cadrul structurii sistemului operaţional al unui sistem de producţie
cuprinde totalitatea activităţilor şi proceselor naturale care au loc în legătură cu
transformarea organizată, condusă şi realizată de oameni a obiectelor muncii, în vederea
obţinerii de bunuri materiale necesare satisfacerii nevoilor omului.
Întrucât procesele din cadrul sistemului operaţional dau conţinut şi specificitate
sistemelor de producţie se foloseşte frecvent denumirea de procese de producţie.

Laturile procesului de producţie

În realizarea procesului de producţie se deosebesc două laturi strâns legate şi
intercondiţionate reciproc:
 - procesul tehnologic este latura procesului de producţie, care reprezintă
transformarea directă, cantitativă şi calitativă a obiectului muncii (transformarea formei,
structurii, grupării, compoziţiei chimice, amplasării şi deplasării în spaţiu etc.);
- procesul de muncă este latura procesului de producţie care reprezintă activitatea
executantului (individual sau colectiv ) în producţia şi circulaţia bunurilor materiale sau
în îndeplinirea unei funcţii administrative sau din sfera neproductivă. Constituie latura
de bază a procesului de producţie şi se caracterizează prin muncă fizică, intelectuală sau
ambele.
Când transformarea obiectului muncii se face direct de către executant, procesul
tehnologic se suprapune cu procesul de muncă. Procesul tehnologic se distinge prin cel
de muncă prin faptul că intervin mecanisme - mecanizarea sau automatizarea.

Clasificarea proceselor de producţie

Clasificarea proceselor de producţie poate ţine seama de următoarele aspecte care
se pot constitui drept criterii de clasificare:
- gradul de mecanizare;
- programul desfăşurării lucrărilor (operaţiilor, sarcinilor);
- cooperarea între executanţi;
- gradul de ocupare în muncă al executanţilor;
- influenţa executanţilor asupră debitului de produse;
- natura producţiei realizate.

Clasificarea procesului de producţie după gradul de mecanizare

Clasificarea proceselor de producţie după gradul de mecanizare se poate referi la
întregul proces sau la părţi ale acestuia. Folosind acest criteriu se pot identifica
următoarele categorii de procese de producţie (Fig. 1):
- Procese de producţie manuale - când unica sursă de energie o constituie
executantul folosind în general mâinile dar şi picioarele, spatele sau întregul corp. Se
pot folosi unelte. Exemple: încărcare, descărcare, manipulare cu lopeţi, roabe,
cărucioare, lăcătuşerie manuală, montaj, zidărie. Părţi manuale ale procesului de
producţie se găsesc în majoritatea proceselor. În analiza lor se urmăreşte metoda de
muncă, uneltele cu asigurarea economiei de mişcare şi de efort.
- Procee de producţie mecanizate - când pentru realizarea procesului de
producţie se foloseşte şi o sursă de energie exterioară executantului.
-Procese de producţie manual- mecanice - când executantul foloseşte simultan
atât energia proprie cât şi energia exterioară prin intermediul unor mecanisme, unelte,
scule etc. Exemplu: tăiatul copacilor cu fierăstrău mecanic.
- Procese de producţie mecanice - când procesul de producţie este realizat cu
mecanisme având o sursă exterioară de energie. Exemplu: lucrul la o maşină unealtă cu
avans automat.
- Procese de producţie automatizate - tunci când în cadrul procesului tehnologic,
schimbările regimului tehnologic, a suprafeţelor şi a obiectelor de prelucrat se fac fără
intervenţia directă a executantului.

Figura 1. Clasificarea proceselor de producţie după gradul de mecanizare

Clasificarea procesului de producţie după programul desfăşurării lucrărilor

Se deosebesc procese de producţie cu cicluri identice şi procese de producţie cu
cicluri neidentice unde ciclu de producţie (fabricaţie) reprezintă timpul necesar pentru
realizarea tuturor stadiilor parcurse de materia primă (semifabricat) până la produsul
finit.
Proces de producţie cu cicluri identice este acela în care elemente care îl compun
din punct de vedere tehnologic şi al muncii se repetă sistematic în aceiaşi succesiune.
Un caz particular este procesul de producţie continuu când procesul se desfăşoară
identic, cu regimuri tehnologice constante pe o perioadă lungă, întreruperea fiind
determinată de necesitatea alimentării sau încetarea funcţionării utilajului.
Proces de producţie cu cicluri neidentice este acela în care elemente care îl
compun din punct de vedere tehnologic şi al muncii nu se mai repetă sau se repetă în
succesiuni diferite.

Clasificarea procesului de producţie după mărimea seriei de produse

Este un criteriu la care numărul de unităţi care exprimă mărimea seriei poate varia
în limite foarte largi funcţie de specificul producţiei respective. Exprimarea poate fi în
număr de unităţi de produs (buc, m, kg). Cea mai generală clasificare delimitează
urmatoarele tipuri de procese de producţie:
- procese de producţie de masă;
- procese de producţie de serie mare;
- procese de producţie de serie mijlocie;
- procese de producţie de serie mică;
- procese de producţie de unicate;

Clasificarea după criteriul cooperării între executanţi

Acest criteriu ia în considerare corelaţia care apare între operatorii umani
implicaţi în cadrul procesului productiv al unui sistem operaţional. Funcţi de acest
criteriu se pot deosebi următoarele tipuri de procese:
- procese de producţie individual;
- procese de producţie colectiv.

Clasificarea proceselor de producţie după gradul de ocupare în muncă al

executantului
Gradul de ocupare în muncă (Go) este definit ca fiind dat de raportul între timpul
productiv Tp la care se adaugă timpul de odihnă şi necesităţi fireşti (ton) şi respectiv
timpul de muncă pe schimb (Tm):
Go  (Tp + ton) / Tm
 Funcţie de acest indicator se disting următoarele categorii de procese de
producţie:
- procese de producţie cu grad de ocupare parţial;
- procese de producţie cu grad de ocupare complet.

Clasificarea proceselor de producţie după influenţa executantului asupra

debitului de produse
Considerând acest criteriu se pot identifica:
- procese de producţie cu ritm liber este acela la care ritmul de muncă şi debitul
de produse sunt determinate de executant.
- procese de producţie cu ritm reglementat este acela la care ritmul de muncă este
determinat de condiţiile tehnico-organizatorice ale producţiei.
Această reglementare poate fi de ordin tehnologic, pentru a asigura calitatea unui
produs sau de ordin organizatoric pentru a respecta o succesiune pentru un ritm dat
(calculat).

Clasificarea proceselor de producţie după natura producţiei şi locul de muncă

Este un criteriu care delimitează o diversitate mare de procese de producţie între
care se por aminti următoarele categorii:
- proces de producţie de extracţie (mai ales pentru materii prime)
- proces de producţie de cultivare (agricultură,biologie,păduri,animale)
- proces de producţie de transformare: poate fi proces de producţie de construcţie
şi proces de producţie uzinale
- Procese de transport când are loc doar schimbarea poziţiei, locului.