III

La răscrucea mileniilor III-II î. e. n., în Europa Occidentală și Centrală se afirmă

cunoașterea generalizată a metalurgiei aramei, și tot acum se impun, probabil în legătură cu
migrațiile intense, fenomene culturale complexe de largă difuzare. Epoca bronzului, care ocupă
în Europa un spațiu temporal de aproximativ douăsprezece secole, marchează o etapă decisivă în
evoluția continentului nostru. Bronzul târziu, care începe in Europa în secolele XIII-XII i. e. n.,
aduce o adevărată revoluție in modul de îngropare al morților. Incinerația ia locul înhumării.
Mortul este ars pe un rug, iar cenușa este strânsă într-o urnă.
În momentul în care fierul își face apariția in Europa temperată, in secolele X-IX î. e. n.,
au apărut importante rupturi în modul de viață și în practicile culturale ale oamenilor din bronzul
târziu. Locuirile pe înălțimi sunt tot mai alese de către populațiile de agricultori-crescători de
animale.
Originară din îndepărtata Asie Mică, se pare din Armenia, unde și-a tăcut apariția în
mileniul al III-lea î. e. n., metalurgia fierului a cuprins toată Europa temperată între 1000 și 800
i. e. n., după ce a tranzitat multă vreme prin Egipt, apoi prin teritoriile controlate de hitiți și
filisteni și, în sfârșit, prin Creta și Grecia. La fel ca și trecerea de la neolitic la prima epocă a
metalelor, adoptarea noii tehnici s-a efectuat progresiv și nu printr-o revoluție bruscă, folosirea
fierului fiind limitată, într-o primă perioadă, la decorarea unor obiecte prețioase și la fabricarea
de lame de lance, cea a bronzului menținând-se până în epoca romană în Scandinavia, pe
litoralul atlantic și în nordul Rusiei.
Se știe că originea și natura entității indo-europene fac parte din marile enigme ale
istoriei. Ca popor constituit, strămoș comun al majorității etniilor care au prins rădăcini în
Europa, în Iran și pe subcontinentul indian, indo-europenii n-au lăsat nici texte scrise, nici
monumente susceptibile de a le fi atribuite cu certitudine. Existența lor se bazează deci, cel puțin
într-o primă perioadă, pe ipoteze, și acestea se sprijină pe paleontologia lingvistică (metodă care
constă în a atribui unui popor cunoașterea obiectelor și a existențelor a căror denumire se
regăsește în limbă), pe lingvistica comparată (care evidențiază concordanțele numeroase din
gramatica și vocabularul majorității limbilor europene și ale multor limbi din Asia) și pe
mitologia comparată, reprezentată, în special în Franța, prin lucrările lui Georges Dumezil.
Aceasta a arătat că baza concepțiilor religioase ale indo-europenilor era fondată pe repartiția
activităților divine și umane în trei funcții cosmice și sociale: suveranitate magică și religioasă,

1
activități războinice, activități de producție, cărora le corespund grupurile, ordinele, clasele sau
castele clericilor, războinicilor și muncitorilor manuali.
Ipoteza cea mai acreditată a proveninței primelor grupuri de indo-europeni avansată de
arheologia clasică este că ei sânt originari din Asia Centrală și din Rusia de sud, regiune în care
s-au dezvoltat începând cu mileniul al V–lea î. e. n., diversele nivele ale civilizației
„kurganelor” în care se găsesc urmele unei societăți patriarhale, dotată cu un sistem de clase și
organizată în mici unități tribale conduse de șefi puternici. Economia este predominant
păstorească, incluzând și agricultura, și folosirea calului. Habitatul asociază colibele
rectangulare, grupate în sate mici, vastelor edificii fortificate iar religia arată predominarea
cultului solar.
Tot după teoriile clasice, aceste populații seminomade s-ar fi deplasat, în cursul
mileniului al III-lea î. e. n., pe de o parte, in direcția Iranului și a Indiei, pe de altă parte, de la
est la vest, pe cea mai mare parte a continentului european, ducând cu ele tehnicile lor militare
(folosirea calului și a carului, armele de bronz, apoi de fier), structurile lor aristocratice și
practicile funerare și religioase.
Fie că este rezultatul unei cuceriri militare, fie că avem de-a face cu o pătrundere lentă a
civilizației neolitice, instalarea primilor indo-europeni în spațiul cuprins între Balcani, Marea
Baltică și litoralurile Mediteranei și ale Atlanticului nu este scutită de episoade ulterioare
implicând însușirea brutală a pământului de către noii veniți, aparținând și ei ramurii popoarelor
indo-europene. Vorbind despre celți, le cunoaștem existența și, în parte, istoria, nu numai după
izvoarele arheologice, lingvistice, epigrafice, toponimice etc., ci și după mențiunile făcute în
numeroasele texte grecești și latine, de la Polybios la Cezar, și de la Posidonius la Tacitus.
Știm că sânt reperabili începând cu epoca bronzului, la sfârșitul mileniului al III-lea î. e. n., în
zona situată în nordul Alpilor, între Boemia și Burgundia, acolo unde vor apărea mai târziu
primele manifestări ale civilizației Latene.
Unii arheologii estimează că originea îndepărtată a acestei ramuri occidentale a indo-
europenilor ar trebui căutată în purtătorii culturii tumulilor din epoca bronzului, întinsă de la
Rin până la pădurile Boemiei. Unitatea civilizației care caracterizează lumea celtică la apogeul ei
nu permite, în nici un caz, să se vorbească despre un „imperiu celtic”. În primul rând, din cauza
unei foarte mari discontinuități ce caracterizează implantarea populațiilor respective. Spațiul
celților secolelor IV-III î. e. n., poate fi comparat cu o țesătură în care firele sânt rare și la mare

2
distanță unele de altele, cu puternice nuclee tribale, între care se deplasează grupuri de
importanță și omogenitate inegale, atrase când și când într-un punct sau altul care li se oferă de
posibilitatea de a acapara teritorii sau prăzi. Față de marile „invazii germanice” din secolul al V-
lea î.e.n., provocate de presiunea nomazilor orientali, invaziile celtice se înrudesc, se pare, mai
curând cu cele ale jefuitorilor și aventurierilor scandinavi din Evul Mediu timpuriu. Migrarea
unui popor întreg, cu familii și cu bagaje, așa cum o descrie Cezar referindu-și la helveții din
secolul I î.e.n., nu este deloc specifică colonizării celtice, aceasta bazându-se cel mai adesea pe o
recrutare om cu om din surplusul de populație.
Prin urmare, nu exista continuitate între principalele nuclee de populație celtă. Și nici
unitate de rasă, elementele care compun lumea celtică aparținând tot atât de bine raselor alpine
și dinarice brahiocefale, cât și rasei nordice doliocefale. Cât despre unitatea lingvistică, aceasta
este departe de a fi absolută. Într-adevăr, dacă limbile celtice fac parte din complexul indo-
european, ele se împart, după paleontolingvişti, în două grupe principale: grupul breton, căruia îi
aparțin celții continentali, și grupul goidelic care corespunde populațiilor celte care au emigrat
într-o perioadă relativ veche (sfârșitul neoliticului) în Marea Britanie și Irlanda.
Dacă există omogenitate între grupurile umane care formează lumea celtică, ea este de
ordin cultural și se aplică în special civilizației Latene. Născută la începutul secolului al V–lea
î.e.n. în Germania meridională și în Franța de Est prin fuziunea culturii Hallstatt cu elemente
împrumutate de la greci și etrusci, aceasta a câștigat treptat cea mai mare parte a teritoriilor
ocupate de celți.