CURS Nr1 14 PDF

1
CURS Nr. 1
STRUCTURA CURSULUI
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE GENERALE
1.1. Definirea şi rolul structurii în realizarea exigenţelor
de rezistenţă şi stabilitate;
1.2. Stări de eforturi şi deformaţii;
1.3. Criterii de performanţă.
1.1. Definirea şi rolul structurii în realizarea exigenţelor de

rezistenţă şi stabilitate
Construcţiile în general sunt bunuri imobile realizate de om, în

scopul adăpostirii şi desfăşurării activităţilor şi a vieţii, cu luarea în
considerare a mediului în care acestea se desfăşoară şi a factorilor
naturali care acţionează asupra muncii, a vieţii şi a construcţiilor însăşi.
Concepţia şi alcătuirea construcţiilor este determinată în general de
următorii factori:
• omul, care necesită aceleaşi condiţii de confort în orice loc de
pe glob;
• activitatea omenească prin cei doi factori principali: omul şi
obiectul muncii;
• natura şi factorii de mediu care exercită asupra construcţiilor
acţiuni mecanice, fizice, chimice şi biologice.
Sub aspect general, orice construcţie este alcătuită din următoarele

părţi principale:
• infrastructura care reprezintă partea din structura de
rezistenţă situată sub cota ±0,00;
• suprastructura care reprezintă partea din structura de
rezistenţă situată peste cota ±0,00.
Sub aspectul alcătuirii complexe, orice construcţie trebuie privită ca

un sistem ce poate fi descompus într-o serie de subsisteme,
subansambluri, elemente şi componente, ce îndeplinesc roluri şi
funcţiuni bine definite, realizate din materiale diferite şi muncitori de
specializări diferite.
Structura de rezistenţă a unei construcţii este alcătuită din
totalitatea elementelor care asigură rezistenţa şi stabilitatea construcţiei
sub acţiunea încărcărilor verticale şi orizontale.
Din acest motiv proiectarea şi executarea construcţiilor trebuie să
asigure satisfacerea tuturor exigenţelor specifice (funcţionale,
2
structurale, estetice de execuţie, de încadrare în mediul construit, de
întreţinere şi consolidare, etc.) şi de importanţa construcţiei.
Satisfacerea exigenţelor structurale privind preluarea efectelor
produse de acţiunile exterioare se realizează prin:
• concepţia generală privind mecanismul structural de disipare
a energiei induse de seism, capacităţile de rezistenţă,
stabilitate, rigiditate şi ductilitate;
• adoptarea unor modele şi metode de calcul adecvate pentru
determinarea eforturilor şi dimensionarea elementelor
structurale.
Exigenţele de rezistenţă presupun ca sub acţiunile verticale şi

orizontale nu se reduce semnificativ capacitatea de rezistenţă a
secţiunilor cele mai solicitate.
Exigenţele de rezistenţă se consideră satisfăcute dacă în toate
secţiunile capacitatea de rezistenţă evaluată în condiţii STAS şi în
condiţiile respectării regulilor de alcătuire prevăzute în normele tehnice,
sunt superioare, cel mul egale cu valorile eforturilor secţionale maxime.
Exigenţele de stabilitate presupun evitarea pierderii stabilităţii
formei şi a fenomenelor de răsturnare datorită unor suprafeţe
insuficiente de rezemare pe teren.
1.2. Stări de eforturi şi deformaţii
Eforturile sunt forţe sau momente care iau naştere în elementele de

construcţie solicitate.
Acţiunile sunt cauze, iar eforturile dezvoltate sunt efecte ale acestor
cauze.
Eforturile determină stări de solicitare mecanică în elementele de
construcţie.
Solicitările produse pot fi:
⇒ de întindere axială;
⇒ de compresiune axială;
⇒ de forfecare;
⇒ de încovoiere;
⇒ de torsiune sau răsucire.
Eforturile care acţionează pe întreaga secţiune a elementului se

numesc eforturi secţionale, iar cele care acţionează pe unitatea de
suprafaţă a secţiunii se numesc eforturi unitare sau tensiuni.
Eforturile secţionale exprimate sub forma unor forţe sau

momente sunt de cinci tipuri, astfel:
 forţă axială de întindere, Nt;
3
 forţă axială de compresiune, Nc;
 forţă de forfecare, T;
 moment încovoietor, M;
 moment de torsiune (răsucire), Mt.
Eforturile unitare sunt de două tipuri: normale ( ) şi tangenţiale

( ).
Eforturile unitare normale () sunt produse de solicitări axiale
(compresiune şi întindere) şi încovoiere, iar eforturile unitare tangenţiale
() de forfecare şi torsiune (răsucire).
Ilustrarea eforturilor secţionale şi unitare este prezentată în figurile
care urmează.
Se prelucrează fig. 31 pg 52 - Construcţii
Fig. 1. Solicitări mecanice şi eforturi secţionale

a. întindere axială şi eforturi secţionale de întindere, Nt;
b. compresiune axială şi eforturi secţionale de compresiune,
Nc;
c. încovoiere cu forfecare şi moment încovoietor M cu forţa
tăietoare T;
d. torsiune cu moment de torsiune, Mt.
Se prelucrează fg. 3.3, pg 53 Construcţii.
Fig. 2. Eforturi unitare

a. eforturi unitare normale de întindere, (t);
b. eforturi unitare normale de compresiune, (c);
c. eforturi unitare normale de compresiune, (c) şi întindere
(t), din încovoiere;
d.eforturi unitare tangenţiale () din forfecare;
e.eforturi unitare tangenţiale () din torsiune.
1.3. Criterii de performanţă
Conceptul de performanţă în construcţii reprezintă nivelul superior

de interpretare a calităţii sau procedura organizată de stabilire a
caracteristicilor calitative ale sistemului clădire şi a subsistemelor la
diferite niveluri ierarhice de descompunere, în scopul îndeplinirii de către
construcţie a exigenţelor formulate de utilizatori.
În analiza conceptului de performanţă se disting trei etape, astfel:
 etapa nr. 1: identificarea exigenţelor utilizatorilor;
 etapa nr. 2: trecerea de la exigenţele utilizatorilor la exigenţele
de performanţă;
4
 etapa nr. 3: aprecierea gradului de satisfacere a fiecărei
exigenţe de performanţă prin criterii de performanţă.
Criteriile de performanţă se normează şi sunt cuantificate în

standarde şi norme tehnice.
BIBLIOGRAFIE
1. I. TUNS – Note de curs
2. D. MARUSCIAC, M. DUMITRAŞ, ş.a. – Proiectarea structurilor
etajate pentru construcţii civile, Editura Tehnică, Bucureşti
2000
3. E. COMŞA – Construcţii civile, vol. I, (elemente de teoria şi
tehnica construcţiilor. Elemente de alcătuirea şi mecanica
zidăriilor), Editura Universităţii Tehnice din Cluj Napoca 1992;
4. C. PESTIŞANU, M. DARIE, ş.a. – Construcţii civile industriale şi
agricole, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1981;
5. M. DIACONU – Rezistenţa materialelor, vol. I, Institutul
Politehnic Iaşi, Facultatea de Construcţii, Iaşi 1979;
6. M. DIACONU – Rezistenţa materialelor, vol. II, Institutul
Politehnic Iaşi, Facultatea de Construcţii, Iaşi 1979.
5
CURS Nr. 2
STRUCTURA CURSULUI
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE GENERALE

1.4. Corelarea între proiectarea funcţională şi
structurală a clădirilor;
1.5. Comportarea structurilor sub acţiunea încărcărilor
gravitaţionale şi orizontale.
2. CLASIFICAREA STRUCTURILOR
2.1. Clasificarea după modul de organizare a spaţiului.
1.4. Corelarea între proiectarea funcţională şi structurală a

clădirilor
Orice clădire este concepută şi realizată în scopul îndeplinirii unor

cerinţe funcţionale specifice destinaţiei.
Din punct de vedere funcţional, fiecare spaţiu din clădire are propria
utilitate, funcţiunea lui specifică, care îl defineşte în raport cu alte spaţii.
6
Dacă un spaţiu din clădire îndeplineşte un complex de funcţiuni
bine determinate avem de-a face cu un element funcţional.
Exemple de elemente funcţionale în cadrul unor clădiri:
• pentru locuinţe – camerele de locuit, bucătăria, baia, cămara;
• pentru restaurante – sala de mese, barul, oficiul, bucătăria;
• pentru hoteluri – camera de cazare, recepţia, saloanele, barul;
• pentru spitale – camera de spitalizare, sălile de tratament,
laboratorul.
Atunci când în cadrul unui program de arhitectură elementele

funcţionale se repetă frecvent, formează împreună cu alte spaţii din
clădire un grup funcţional.
Criteriul principal care stă la baza concepţiei şi proiectării unei
construcţii este reprezentat de asigurarea funcţionalităţii acesteia în
raport cu destinaţia dată.
Având stabilite funcţiunile spaţiilor unei clădiri, se trece la
proiectarea structurală a acesteia.
Structura de rezistenţă a clădirii trebuie să asigure îndeplinirea
funcţiunilor pentru care aceasta este realizată.
Din acest considerent, alegerea tipului structurii de rezistenţă, forma
şi dispoziţia în plan a elementelor structurale componente, trebuie
corelate cu cerinţele de ordin funcţional.
Proiectarea structurală a unei clădiri trebuie făcută în acord deplin
cu proiectarea funcţională a acesteia.
1.5. Comportarea structurilor sub acţiunea încărcărilor

gravitaţionale şi orizontale.
Structura de rezistenţă a oricărei clădiri trebuie concepută şi

alcătuită în scopul asigurării condiţiilor de rezistenţă, rigiditate şi
stabilitate sub acţiunea încărcărilor verticale şi orizontale.
Aspectele conceptuale ale proiectării structurale a construcţiilor sub
aspectul comportării sub sarcini şi în special a celor orizontale, se referă
în principal la:
• simplitatea structurală;
• reduntanţa structurală;
• geometria structurii;
• rigiditate şi rezistenţă la translaţie pe două direcţii;
• rigiditate şi rezistenţă la torsiune;
• efectul de diafragmă a planşeelor;
• realizarea unor fundaţii adecvate;
• condiţii referitoare la masele construcţiilor.
7
Comportarea şi starea de solicitare şi deformaţie a elementelor
structurale este dependentă de tipul structurii de rezistenţă, de
intensitatea şi modul de aplicare a încărcării, caracteristicile geometrice
şi de material, etc.
Astfel, mecanismul de preluare şi transmitere a încărcărilor verticale
şi orizontale diferă de la structurile în cadre la cele cu pereţi portanţi:
• structuri cu pereţi portanţi
- încărcările verticale se transmit direct prin pereţi, care
sunt solicitaţi la compresiune cu dezvoltarea eforturilor
unitare normale de intensitate redusă, datorită secţiunii
transversale mari a acestora;
- încărcările orizontale determină deformarea laterală a
pereţilor specifică solicitării de încovoiere, fig. 1.
Fig. 1. Deformarea laterală la forţe orizontale a pereţilor.
• Structuri în cadre
- încărcările verticale se transmit stâlpilor în mod indirect
prin intermediul riglelor care sunt solicitate la încovoiere
cu forţă tăietoare, iar stâlpii sunt solicitaţi la compresiune
excentrică;
- încărcările orizontale determină deformarea laterală a
structurilor în cadre cu noduri rigide specifică solicitării de
forfecare, fig. 2.
Fig. 2. Deformarea laterală la forţe orizontale a structurilor în cadre.
În cazul structurilor mixte (cadre şi diafragme) prezenţa planşeelor

determină cadrele şi diafragmele să se deformeze identic sub sarcini
orizontale, fig. 3.
Se trece fig. 6.2c, pg 440, Proiectarea structurală etajate pentru

clădiri civile.
Fig. 3. Deformarea laterală la forţe orizontale a structurilor mixte.
2.1. Clasificarea după modul de organizare a spaţiului
Organizarea spaţiilor aferente unei clădiri trebuie să asigure

îndeplinirea funcţiunii pentru care acestea sunt realizate.
Din acest punct de vedere clădirile se clasifică în:
8
⇒ clădiri cu organizare rigidă a spaţiului;
⇒ clădiri cu organizare flexibilă a spaţiului;
⇒ clădiri tip sală.
Clădiri cu organizare rigidă a spaţiului
Acestea se caracterizează prin faptul că elementele verticale de tipul

pereţilor îndeplinesc atât rol de rezistenţă cât şi de compartimentare, iar
poziţia şi dimensiunile acestora rămâne fixă pe toată perioada de
exploatare a clădirii.
Intră în această categorie clădirile cu compartimentare deasă (tip
fagure), fig. 4 şi clădirile cu compartimentare rară (tip celular), fig. 5.
Se trece fg 3.1a pg. 71 Se trece fg 3.1b pg. 71

Proiectarea struct. Etajate pt. Constr. civile
Fig. 5. Clădiri cu
Fig. 4. Clădiri cu compartimentare compartimentare celulară
deasă sau tip fagure
Clădiri cu organizare flexibilă a spaţiului
În acest caz elementele portante verticale de tipul stâlpilor, eventual

al pereţilor sunt aşezate la distanţe mai mari, iar spaţiul interior
delimitat de acestea poate fi compartimentat cu elemente nestructurale
a căror formă şi poziţie în plan poate fi modificată în timp.
Organizarea flexibilă a spaţiului este asigurată în mod frecvent de
„structurile cu schelet portant” sau în cadre.
Clădiri tip sală
Acest tip de clădiri se caracterizează printr-o funcţiune dominantă

constituită dintr-o încăpere de mari dimensiuni şi spaţii anexe organizate
funcţional în sistem fagure sau celular.
În această categorie intră sălile de sport, sălile de spectacole, sălile
de expoziţie, etc.
BIBLIOGRAFIE
9
2000
5. M. DIACONU – Rezistenţa materialelor, vol. I, Institutul
Politehnic Iaşi, Facultatea de Construcţii, Iaşi 1979;
CURS Nr. 3
STRUCTURA CURSULUI
2. CLASIFICAREA STRUCTURILOR
2.2. Clasificarea după structura de rezistenţă, raportul
H/B, rigiditate laterală, formă în plan şi elevaţie
3. CLĂDIRI CU PEREŢI STRUCTURALI DIN ZIDĂRIE

3.1. Tipuri de structuri şi planşee
10
2.2.1. Clasificarea după structura de rezistenţă
După modul de alcătuire a structurii de rezistenţă a clădirilor, se

disting:
⇒ clădiri cu structura din pereţi portanţi, fig. 1;
⇒ clădiri cu structura în cadre, fig. 2;
⇒ clădiri cu structură mixtă (cadre şi diafragme), fig. 3;
⇒ clădiri cu structură specială, fig. 4.
Se trece fg. 1.4a pg 21 Se trece fg. 1.4b pg 21

Proiect. Str. etaj. Proiect. Str. etaj.
Pt cl civile Pt cl civile
Fig. 1. Clădiri cu structura

de rezistenţă din pereţi Fig. 2. Clădiri cu structura
portanţi de rezistenţă în cadre
Se trece fg. 1.4c pg 21

Proiect. Str. etaj. Se trece fg. 1.4d şi e pg 21
Pt cl civile Proiect. Str. etaj.
Fig. 3. Clădiri cu structură
Pt cl civile
mixtă cadre şi diafragme Fig. 4. Clădiri cu structura
mixtă
2.2.2. Clasificarea după raportul H/B
Mărimea raportului dintre înălţimea (H) şi lăţimea (B) clădirii

reprezintă un criteriu privind modul de comportare la acţiunea
încărcărilor orizontale.
După mărimea raportului H/B se disting următoarele tipuri de
structuri:
 structuri care lucrează ca o consolă scurtă: H/B < 2,
caracterizate prin fTK >>> fMK;
 structuri care lucrează ca o consolă mijlocie : 2 < H/B < 5,

caracterizate prin fTK  fMK;
 structuri care lucrează ca o consolă lungă: H/B > 5,

caracterizate prin fTK  fMK.
11
2.2.3. Clasificarea după rigiditatea laterală
După capacitatea de deformare în domeniul postelastic sau

ductilitatea de ansamblu a structurii, care sunt dependente de perioada
proprie de vibraţie în modul fundamental şi sistemul structural, se
disting următoarele:
 structuri rigide, pentru care T < 0,35 (0,45)s;
 structuri semirigide sau flexibile, pentru care T < 0,9...1,0s;
 structuri flexibile, pentru care T > 0,9 (1,0)s.
2.2.4. Clasificarea după forma în plan
În plan clădirile pot avea forme simple fig. 5 sau forme compuse fig.
6, de tip L, T, U, E, H, etc.
În cazul formelor compuse, clădirea este împărţită prin rosturi de
tasare, în tronsoane de forme simple.
Se trece fg a,b,c,d, pg. 20, Proect str. etajate pt clădiri civile
Fig. 5. Clădiri cu forme simple în plan
Se trece fg e,f,g,h, pg. 20, Proect str. etajate pt clădiri civile
Fig. 6. Clădiri cu forme compuse în plan
2.2.5. Clasificarea după forma în elevaţie
După forma în elevaţie, clădirile pot fi:

 cu înălţime constantă, fig. 7;
 cu înălţime variabilă, fig. 8.
Se trece fg 1.3a, pg 20, Se trece fg 1.3b,c, pg 20,

Pr, str...... Fig. 7. Clădiri cu formă
Pr, str......
constantă în elevaţie
Fig. 8. Clădiri cu formă

variabilă în elevaţie
2.2.6. Clasificarea după înălţime
Regimul de înălţime al clădirilor este determinat de o serie de

factori, precum:
 densitatea construită;
 aspecte urbanistice;
12
 condiţii de amplasament;
 natura materialelor folosite;
 posibilităţi tehnologice de realizare;
 condiţii de întreţinere, etc.
După regimul de înălţime clădirile se clasifică în:

 clădiri parter;
 clădiri cu înălţime mică sau cu puţine niveluri P+I...4E;
 clădiri cu înălţime medie sau cu mai multe niveluri
(P+8÷14)E;
 clădiri înalte, P+15E.
3.1. Tipuri de structuri şi planşee
3.1.1. Tipuri de structuri
După modul de dispunere în plan a pereţilor structurali se disting

următoarele tipuri de structuri:
a. structuri cu pereţi deşi (sistem fagure), fig. 9;
b. structuri cu pereţi rari (sistem celular), fig. 10;
c. structuri de tip sală, fig. 11.
Se trece fg 5.3, pg 107, Buletinul construcţiilor vol. II
Fig. 9. Structură cu pereţi deşi (sistem fagure)
Structurile cu pereţi deşi (sistem fagure) sunt definite de următorii

parametrii geometrici:
 înălţimea de nivel ≤ 3,2 m;
 distanţele maxime între pereţi pe cele două direcţii principale
≤ 5,0 m;
 aria delimitată de pereţii dispuşi pe cele două direcţii
principale ≤ 25,0 m2.
Se trece fg 5.4, pg 108, Bul Constr, vol II
Fig. 10. Structură cu pereţi rari (sistem celular)
Structurile cu pereţi rari se caracterizează prin următorii parametri

geometrici:
 înălţimea de nivel ≤ 9,0 m;
 distanţele maxime între pereţi pe cele două direcţii principale
≤ 9,0 m;
13
 aria delimitată de pereţii dispuşi pe cele două direcţii
principale ≤ 75,0 m2.
Se trece fg 4.1c, pg 238, Proiect str, et, pt clăd, civile (poza se

măreşte
Fig. 11. Structură tip sală
Structurile de tip sală se caracterizează prin următorii parametrii

geometrici:
 înălţimea sălii ce constituie funcţia dominantă > 4,0 m;
 distanţele între pereţii structurali sunt cuprinse între (9÷18)
m.
3.1.2. Tipuri de planşee
Din punct de vedere al rigidităţii în plan orizontal, planşeele se

clasifică în:
 planşee rigide în plan orizontal;
 planşee cu rigiditate nesemnificativă în plan orizontal.
În categoria planşeelor rigide sunt considerate următoarele tipuri,

cu condiţia ca acestea să nu fie slăbite semnificativ de goluri:
♦ planşee din beton armat monolit sau din predale cu
suprabetonare continuă cu grosimea ≥ 60 mm, armată cu
plasă de oţel beton cu aria ≥ 250 mm2/m (≥ 5 8/m);
♦ planşeele din panouri sau semipanouri prefabricate din
beton armat îmbinate pe contur prin piese metalice sudate
sau bucle de oţel beton de monolitizare;
♦ planşee realizate din elemente prefabricate de tip fâşie
cu bucle sau bare de legătură la extremităţi şi suprabetonare
continuă cu grosimea ≥ 60 mm, armată cu plase din oţel
beton cu aria ≥ 250 mm2/m (≥ 58/m).
În categoria planşeelor cu rigiditate nesemnificativă în plan

orizontal sunt considerate următoarele:
♦ planşee executate din elemente prefabricate de tip
fâşie, cu bucle sau bare de legătură la extremităţi, fără
suprabetonare armată sau şapă nearmată cu grosimea ≤ 30
mm;
♦ planşee realizate din elemente prefabricate din beton cu
dimensiuni mici, sau din blocuri ceramice, cu suprabetonare
armată;
♦ planşeele din lemn.
14
Prin alcătuire planşeele trebuie să asigure efectul de şaibă rigidă.

În acest sens, la alcătuirea planşeelor se vor avea în vedere
următoarele elemente:
♦ dispunerea în mod obligatoriu a centurilor din beton
armat în dreptul diafragmelor din zidărie;
♦ planşeele vor fi plane şi orizontale, excepţie admiţându-
se pentru planşeul de terasă care poate fi realizat cu o pantă
minimă în vederea asigurării scurgerii apelor;
♦ planşeele vor fi pe cât posibil coplanare, evitându-se
denivelările bruşte;
♦ întreruperea continuităţii planşeelor în zona casei scărilor
sau a unor intrânduri să nu afecteze îndeplinirea efectului de
şaibă a acestora.
BIBLIOGRAFIE
2000
15
CURS Nr. 4
STRUCTURA CURSULUI
3. CLĂDIRI CU PEREŢI STRUCTURALI DIN ZIDĂRIE
3.2. Soluţii de alcătuire a pereţilor structurali din zidărie

3.3. Centuri şi buiandrugi
3.4. Măsuri privind evitarea şi limitarea slăbirilor
3.5. Întărirea pereţilor cu ajutorul armăturilor şi a sâmburilor
din beton înglobaţi în zidărie
16
3.6. Coşuri de fum, atice, parapete, frontoane, pereţi
despărţitori
3.7. Soluţii constructive de realizare a infrastructurii clădirii
şi legătura dintre aceasta şi suprastructura
3.2. Soluţii de alcătuire a pereţilor structurali din zidărie

3.2.1. Consideraţii generale de alcătuire. Tipuri de pereţi
structurali.
În alcătuirea generală a clădirilor cu structura de rezistenţă din

zidărie, se va urmări obţinerea unor contururi regulate, compacte şi
simetrice în plan, în vederea evitării disimetriilor accentuate în
distribuţia rigidităţilor, volumelor şi a maselor pe acelaşi tronson de
clădire, limitând astfel efectele defavorabile de torsiune generală
datorată acţiunii seismice.
Atunci când clădirile prezintă forme neregulate în plan, cu porţiuni
având înălţimi, mase şi rigidităţi diferite, acestea se vor separa prin
rosturi, în tronsoane având forma apropiată de dreptunghi.
Lungimea tronsoanelor se determină în funcţie de tipul planşeului,
gradul de protecţie antiseismică şi natura terenului de fundare.
În cazul clădirilor din zidărie fundate pe terenuri normale, lungimea
maximă a tronsoanelor va fi de 50 m.
Pentru clădirile din zidărie fundate pe terenuri diferite, lungimea
maximă a tronsoanelor se va stabili în conformitate cu prescripţiile
tehnice: P7-2000 şi/sau NP001-2000.
Structurile din zidărie portantă sunt concepute ca sisteme spaţiale
alcătuite din pereţi dispuşi de regulă după două direcţii ortogonale şi
planşeele cu rol de şaibă orizontală.
Pentru a obţine o comportare corespunzătoare a structurilor din
zidărie la acţiunea seismică, se va asigura o variaţie cât mai uniformă pe
verticală a rigidităţilor, atât pentru structură în ansamblu cât şi pentru
elementele structurale componente.
Planşeele trebuie de asemenea să asigure realizarea unei conlucrări
spaţiale între elementele verticale portante.
Această condiţie este îndeplinită în cazul planşeelor cu rigiditate
mare în planul forţelor orizontale.
Pereţii structurali ce intră în alcătuirea unei structuri din zidărie sunt
de două tipuri:
 pereţi izolaţi sau montanţi legaţi între ei la
fiecare nivel numai prin placa planşeului;
 pereţi cuplaţi (cu goluri de uşi şi /sau ferestre)
legaţi între ei la nivelul fiecărui planşeu, prin grinzi de cuplare
de beton armat.
17
După modul de realizare a zidurilor ce intră în componenţa
pereţilor structurali, se disting următoarele tipuri de zidării:
♦ zidărie simplă nearmată (ZNA), care
nu conţine suficientă armătură pentru a putea fi considerată
armată;
♦ zidărie confinată (ZC), prevăzută cu
elemente de confinare de beton armat dispuse în poziţie
verticală (stâlpişori din beton armat) şi orizontală (centuri);
♦ zidărie confinată şi armată în
rosturile orizontale (ZC+AR), care pe lângă elemente de
confinare are prevăzute în rosturile orizontale armături
suficiente din oţel sau alte materiale cu rezistenţă bună la
întindere;
♦ zidărie cu inimă armată (ZIA),
realizată din două ziduri paralele cu spaţiul dintre ele umplut
cu beton armat sau mortar (gront) armat, cu sau fără legături
mecanice între straturi şi care conlucrează la preluarea
tuturor solicitărilor.
Alegerea tipului de zidărie pentru pereţii structurali se face în

condiţiile Codului P100-1/2006, în funcţie de următorii factori:
 numărul de niveluri supraterane;
 regularitatea structurală a clădirii;
 acceleraţia seismică de proiectare la
amplasament (ag);
 posibilităţile tehnologice de execuţie.
Pereţi structurali din zidărie nearmată
Structurile din zidărie nearmată prezintă capacitate scăzută de

disipare a energiei seismice, datorită rezistenţei mici la întindere şi a
ductilităţii reduse.
Din acest considerent se recomandă evitarea utilizării din zidărie
nearmată.
Utilizarea acestor tipuri de structuri din zidărie este admisă în
condiţiile Codului P100-1/2006,, numai dacă sunt îndeplinite următoarele
elemente:
⇒ încadrarea clădirii în categoria „clădiri regulate cu regularitate
în plan şi elevaţie”;
⇒ încadrarea clădirii în clasele de importanţă III sau IV;
⇒ dispunerea pereţilor structurali în „sistem fagure”;
⇒ înălţimea nivelului hetaj ≤ 3,0 m;
⇒ respectarea cerinţelor de alcătuire a pereţilor şi planşeelor în
conformitate cu CR6-2006;
18
⇒ condiţiile de calitate a materialelor utilizate în conformitate cu
Codul P100-1/2006.
Grosimea minimă a pereţilor structurali va fi 240 mm, iar din punct

de vedere al siguranţei structurale între înălţimea etajului (het) şi
grosimea peretelui (t) trebuie îndeplinită condiţia het/t ≤ 12.
Grosimea pereţilor portanţi exteriori trebuie să asigure condiţii de
izolare termică şi de evitare a fenomenului de condens şi de prevenire a
incendiilor şi a efectelor acestora.
Pereţi structurali din zidărie confinată
Întărirea pereţilor structurali cu stâlpişori şi centuri de beton armat şi

asigurarea conlucrării acestora cu zidăria, conduce la creşterea
importantă a rezistenţei şi rigidităţii, cât şi a ductilităţii şi capacităţii de
disipare a energiei induse de seism, comparativ cu structurile cu pereţi
din zidărie simplă.
Prin respectarea condiţiilor de alcătuire constructivă şi de
poziţionare a stâlpişorilor şi centurilor de beton armat se obţin efecte
locale şi de ansamblu favorabile care conduc la îmbunătăţirea capacităţii
portante, stabilităţii şi de deformaţie a pereţilor ca elemente de
rezistenţă.
Poziţia în plan a stâlpişorilor din beton armat, rezultă în general
dintr-un calcul de rezistenţă a pereţilor structurali la acţiunea încărcărilor
verticale şi orizontale şi vor fi amplasaţi în următoarele poziţii:
la capetele libere ale pereţilor;
 de o parte şi de cealaltă a grinzilor cu suprafaţa ≥ 25 m2 ;
 la toate colţurile exterioare şi intrânde de pe conturul
construcţiei;
 în lungul peretelui, astfel încât distanţa între axele
stâlpişorilor să nu depăşească:
- 4,0 m în cazul structurilor cu pereţi rari;
- 5,0 m în cazul structurilor cu pereţi deşi;
 la intersecţiile pereţilor, dacă cel mai apropiat
stâlpişor se află la o distanţă mai mare de 1,5 m;
 în toţi spaleţii care nu au lungimea minimă, conform
CR6-2006.
Stâlpişorii se vor executa pe toată înălţimea construcţiei cu

respectarea următoarelor prevederi de alcătuire:
 aria secţiunii transversale ≥ 625 cm2 (25 x 25
cm);
 latura minimă a secţiunii transversale ≥ 25 cm;
 diametrul barelor longitudinale ≥ 12 mm;
19
 procentul longitudinal de armare ≥ 0,8%;
 înnădirea barelor longitudinale se va face prin
suprapunere, fără cârlige, pe o lungime ≥ 50 în secţiunea
de încastrare;
 lungimea de suprapunere a barelor
longitudinale din stâlpişorii din suprastructură cu mustăţile
din cocluri sau pereţii de subsol va fi de cel puţin 60;
 diametrul etrierilor va fi de cel puţin 6 mm;
 distanţele dintre etrierii dispuşi în câmp vor fi ≤
15 cm, iar pentru cei dispuşi în zonele de capăt şi pe zona de
înnădire a barelor longitudinale vor fi ≤ 10 c.
Centurile din beton armat vor fi prevăzute:

 la nivelul fiecărui planşeu al clădirii, indiferent
de material şi tehnologia de realizare a acestuia;
 în poziţie intermediară, între planşee, la
construcţiile etajate cu pereţi rari (sistem celular) şi la
construcţiile tip sală/hală, conform P100-1/2006.
Centurile vor fi continue pe toată lungimea peretelui şi vor constitui

contururi închise, întreruperea continuităţii centurilor se acceptă numai
în condiţiile normativului CR6-2006.
La proiectarea şi executarea centurilor vor fi respectate următoarele
prevederi de alcătuire:
⇒ aria secţiunii transversale ≥ 500 cm2 (25 x 20 cm);
⇒ lăţimea secţiunii transversale ≥ 25 cm, dar cel puţin 2/3
din grosimea peretelui;
⇒ înălţimea centurii ≥ 20 cm;
⇒ diametrul barelor longitudinale ≥ 10 cm;
⇒ procentul longitudinal de armare ≥ 0,8%;
⇒ înnădirea barelor longitudinale se va face prin
suprapunere, fără cârlige, pe o lungime ≥ 60;
⇒ secţiunile de înnădire ale barelor din centură vor fi
decalate cu cel puţin 1,0 m;
⇒ într-o secţiune se vor înnădi cel mult 50% din barele
centurii;
⇒ în zonele de colţuri, intersecţii, ramificaţii, se va realiza
ancorarea barelor longitudinale în centurile perpendiculare pe
o lungime ≥ 60;
⇒ diametrul etrierilor va fi ≥ 6 cm;
⇒ distanţa dintre etrierii dispuşi în câmp curent va fi ≤ 15
cm;
⇒ distanţa dintre etrierii dispuşi în zonele de capăt şi pe
lungimea de înnădire a barelor longitudinale va fi ≤ 10 cm.
20
Armarea longitudinală a stâlpişorilor şi centurilor rezultă prin calcul

la acţiunea încărcărilor verticale şi orizontale de proiectare.
În cazul pereţilor cuplaţi, prevederile de alcătuire referitoare la
riglele de cuplare pot fi sintetizate în:
 lungimea de rezemare a riglelor de cuplare pe pereţii
din zidărie va fi ≥ 40 cm;
 lăţimea riglelor de cuplare este egală cu grosimea
peretelui, admiţându-se în cazul pereţilor exteriori o reducere
de 5 cm pentru aplicarea protecţiei termice.
Armarea riglelor de cuplare se stabileşte prin calcul, cu respectarea

următoarelor condiţii:
 armătura longitudinală de la partea superioară a centurii va fi
continuă în rigla de cuplare;
 la partea inferioară procentul de armare va fi > 0,1% raportat
la întreaga secţiune de beton a riglei;
 pentru riglele de cuplare cu înălţimea secţiunii transversale >
700 mm se aplică prevederilor din STAS 10107/0/90.
Pereţi structurali din zidărie confinată în rosturile orizontale.
Pentru alcătuirea pereţilor structurali de acest tip se vor respecta

prevederile referitoare la „pereţii structurali din zidărie confinată” şi a
celor referitoare la armarea zidăriei în rosturile orizontale, care pot fi
concretizate în principal în următoarele:
⇒ secţiunea armăturilor dispuse în rosturile orizontale se
determină prin calcul din condiţia de preluare a eforturilor
principale de întindere;
⇒ indiferent de rezultatele calculului privind secţiunea
armăturilor dispuse în rosturile orizontale, se va face în mod
obligatoriu armarea următoarelor zone ale clădirilor situate în
zone seismice cu ag ≥ 0,12g:
- spaleţii (plinurile) între ferestre sau uşi care au raportul
înălţime/lăţime ≤ 2,5 şi care nu sunt întăriţi cu stâlpişori
din beton armat la extremităţi;
- zonele de legătură între pereţii perpendiculari (intersecţii,
colţuri, ramificaţii);
- parapeţii de sub ferestre;
- distanţa între rosturile orizontale armate va fi ≤ 40 cm;
- aria armăturilor dispuse într-un rost orizontal va fi ≥ 1,0
cm2 (minimum e8 mm);
- acoperirea laterală cu mortar a barelor din rosturi va
respecta prevederile din CR6-2006;
21
- armăturile dispuse în rosturile orizontale în zona
colţurilor, intersecţiilor, ramificaţiilor vor depăşi marginea
nodului respectiv pe toate direcţiile, cu cel puţin 1,0 m,
conform detaliilor din fig. 4.
a. b.
Fig. 4. Armarea zidăriei la intersecţii de pereţi

a, b – detalii de armare a două rosturi orizontale consecutive
Armăturile din rosturile orizontale se vor fasona fără cârlige şi vor fi

ancorate în stâlpişori sau vor depăşi marginea opusă a stâlpişorului pe o
lungime de cel puţin 60.
Structuri cu pereţi de zidărie cu inimă armată
Alcătuirea unui perete de zidărie cu inimă armată este prezentată în

fig. 5.
Se trece fg 1.1a, pg 12, din Buletinul Constr. Vol. II, 2006
Fig. 5. Perete de zidărie cu inimă armată
Grosimea minimă a pereţilor din straturile marginale va fi de 1/2

cărămidă (minimum 115 mm) şi vor fi realizaţi din zidărie ţesută cu
rosturile verticale complet umplute cu mortar.
Grosimea stratului median, de beton sau mortar-beton va fi de
minimum 10 cm.
Armarea stratului median se va determina prin calcul.
Prevederile privind procentele minime de armare ale stratului
median, diametrele minime ale armăturilor şi distanţa dintre acestea
sunt stabilite prin Codul P100-1/2006.
Astfel:
 pentru construcţii cu regim de înălţime ≥ P+2E:
- diametrul barelor ≥ 8 mm;
- distanţa între bare ≤ 15 cm;
 pentru construcţii cu regim de înălţime < P+2E şi pentru

nivelurile de peste parter ale construcţiilor cu înălţimea ≥
P+2E:
- procentele minime de armare vor fi egale cu 80% din
valorile de la parter pentru clădirile ≥ P+2E;
- diametrul barelor ≥ 6 mm;
22
- distanţa între bare ≤ 1,5 t (t – grosimea stratului median).
Armarea cu plase STNB a miezului de beton sau mortar (gront) este

admisă numai dacă în ipotezele de calcul cele mai relevante, armăturile
rămân în domeniul elastic de comportare.
Utilizarea plaselor STNB la nivelul parterului nu este admisă
indiferent de numărul de niveluri situate peste secţiunea de încastrare.
3.3. Centuri şi buiandrugi
Centurile îndeplinesc în cadrul structurilor din zidărie următoarele

funcţiuni:
 asigură transmiterea directă a încărcărilor gravitaţionale
de la planşeele clădirii către pereţii structurali;
 asigură transmiterea directă a forţelor de inerţie ce apar
la nivelul planşeelor ca urmare a mişcării seismice, către
pereţii structurali;
 asigură preluarea eforturilor unitare de întindere ce apar
în pereţii structurali sub acţiunea încărcărilor orizontale
seismice, a efectului tasărilor neuniforme sau altor cauze
capabile să determine astfel de eforturi;
 asigurarea preluării eforturilor de întindere sau
compresiune ce apar în şaiba orizontală ca urmare a acţiunii
orizontale în planul şaibei (acţiunea seismică).
Centurile vor fi amplasate şi alcătuite în conformitate cu prevederile

din CR6-2006, prezentate la punctul 3.2.
Buiandrugii delimitează la partea superioară golurile de uşi şi

ferestre având rolul de a prelua încărcările ce revin în dreptul golurilor,
fiind de regulă legaţi cu centura de la nivelul planşeului.
Distanţa dintre partea superioară a buiandrugului şi partea inferioară
a centurii de la nivelul planşeelor se va completa cu zidărie.
Dacă această distanţă nu depăşeşte 60 cm, buiandrugii din beton
armat monolit se execută împreună cu centurile, formând centuri-
buiandrug.
Lăţimea secţiunii transversale a buiandrugului este de regulă egală
cu grosimea peretelui, iar înălţimea egală cu 1/5 din lumina golului.
Lungimea de rezemare a buiandrugilor pe zidăria situată de o parte
şi cealaltă a golului va fi de cel puţin 25 cm, iar în cazul clădirilor
amplasate în zone cu ag ≥ 0,16g, lungimea de rezemare se va spori cu
cel puţin o jumătate de cărămidă.
Armarea buiandrugilor se face în urma calculului de rezistenţă la
acţiunea simultană a încărcărilor verticale şi orizontale, cu excepţia
23
buiandrugilor ce nu sunt legaţi cu centura planşeului pentru care
armarea se face numai la încărcările verticale aferente.
Armarea elementului centură – buiandrug se face în condiţiile
prevăzute în CR6-2006 respectiv:
 armătura situată la partea superioară a centurii se continuă şi
în rigla de cuplare;
 pentru armătura situată la partea inferioară, procentul de
armare va fi 0,1% raportat la întreaga secţiune de beton;
 dacă înălţimea secţiunii transversale depăşeşte 700 mm se
aplică prevederile din STAS 10107/0/90;
 armăturile transversale vor asigura o capacitate de rezistenţă
la forţă tăietoare cu cel puţin 25% peste cea corespunzătoare
momentelor de plastificare ale elementului.
3.4. Măsuri privind evitarea şi limitarea slăbirilor
Amplasarea şi dimensiunile golurilor pentru uşi şi ferestre în pereţii

structurali din zidărie, se vor stabili având în vedere satisfacerea
cerinţelor de ordin:
 funcţional;
 de plastica faţadelor;
 structural.
Raportul între ariile în plan ale golurilor de uşi şi ferestre şi ariile

plinurilor de zidărie, va fi limitat conform P100-1/2006 în funcţie de:
 acceleraţia seismică de proiectare la amplasament,
(ag);
 numărul de niveluri (nniv);
 poziţia peretelui în clădire.
Golurile de uşi şi ferestre se dispun de regulă pe aceeaşi verticală la

toate nivelurile, admiţându-se şi dispunerea loc alternantă cu
respectarea unor distanţe care să asigure transmiterea încărcărilor
printr-un sistem tip „grindă cu zăbrele”.
Prin dimensionarea golurilor de uşi şi ferestre se urmăreşte
obţinerea spaleţilor de lungimi egale sau cât mai apropiate, în caz
contrar se recomandă ca spaleţii cu dimensiuni diferite să se dispună
alternativ în lungul peretelui.
Lungimea minimă a spaleţilor adiacenţi golurilor de uşi şi ferestre se
limitează în funcţie de cea mai mare înălţime a golurilor adiacente (hgol)
sau de grosimea t a peretelui, conform prezentării din figura 6.
24
Fig. 6. Lungimea minimă a spaleţilor adiacenţi golurilor.
3.5. Întărirea pereţilor cu ajutorul armăturilor şi a sâmburilor

din beton înglobaţi în zidărie
Sporirea capacităţii portante a clădirilor cu pereţi din zidărie,

amplasate în zone seismice, la acţiunea combinată a încărcărilor
verticale şi orizontale se poate obţine prin:
 armarea zidăriei în rosturile orizontale;
 înglobarea în zidărie a unor stâlpişori din beton armat.
Prezenţa armăturilor în rosturile orizontale ale zidăriei, precum şi

dispunerea stâlpişorilor şi a centurilor din beton armat în planul
peretelui, asigură condiţii favorabile de obţinere a unor efecte locale sau
de ansamblu privind sporirea capacităţii de rezistenţă, a stabilităţii şi de
deformare a pereţilor ca elemente structurale.
Prescripţiile de alcătuire a structurilor cu pereţi din zidărie confinită
şi armată în rosturile orizontale (ZCA) sunt prezentate la punctul 3.2.
3.6. Coşuri de fum, atice, parapete, frontoane, pereţi

despărţitori
Coşurile de fum şi canalele de ventilaţii sunt elemente asociate

pereţilor dispuse pe verticală în scopul eliminării gazelor arse sau pentru
ventilarea încăperilor fără ferestre.
Stabilitatea coşurilor de fum sau de ventilaţie din zidărie va fi
asigurată prin:
 executarea unei tencuieli armate, cu barele verticale armate
în planşeul de la ultimul nivel;
 bordura exterioară cu profile metalice laminate, ancorate în
planşeu şi protejate prin tencuială;
 ancorarea coşurilor (peste jumătatea înălţimii) cu tiranţi prinşi
de bride metalice şi fixaţi în planşeul ultimului nivel.
Aticul este porţiunea peretelui exterior care depăşeşte nivelul

planşeului terasă.
Parapetul este porţiunea de perete exterior situată sub fereastră

sau elementul de protecţie la balcoane şi scări.
Rezistenţa şi stabilitatea elementelor de zidărie minore, care
lucrează în consolă (atice, parapeţi de balcoane sau scări) va fi verificată
prin calcul la încărcările de exploatare orizontale.
25
Grosimea acestor elemente minore nu va fi mai mică de 1/8 din
înălţime, iar stabilitatea la răsturnare va fi asigurată prin:
 pilastri din zidărie;
 stâlpişori intermediari din beton armat;
 centuri din beton armat dispuse la partea superioară.
Frontonul este peretele de capăt al unui tronson de clădire.
Calcanul este peretele exterior fără goluri, spre care nu se scurg

apele de ploaie.
Timpanul este porţiunea de perete exterior delimitată de planul

acoperişului şi de ultimul planşeu.
Stabilitatea la răsturnare a elementelor de zidărie majoră (frontoane,
calcane, timpane) va fi asigurată prin:
 ancorarea de şarpanta clădirii;
 continuarea stâlpişorilor de la etajul inferior;
 prevederea specială a unor stâlpişori din beton armat în
zidărie de la ultimul nivel al clădirilor din ZNA, dacă
armăturile stâlpişorilor din elementele în consolă nu pot fi
ancorate în centurile ultimului planşeu;
 legarea stâlpişorilor la partea superioară cu o centură de
beton armat, iar dacă zidăria în consolă are o înălţime > 2,0
m se va prevedea şi o centură intermediară.
Dimensiunile stâlpişorilor, distanţele dintre aceste şi armăturile

aferente se vor determina prin calcul la acţiunea încărcărilor laterale şi
proiectare.
Pereţii despărţitori sunt elemente verticale nestructurale cu rol de

compartimentare în cadrul clădirii.
Pentru proiectarea pereţilor de compartimentare se va lua în
considerare forţa seismică perpendiculară pe planul peretelui şi
încărcările utile de exploatare.
Legătura peretelui despărţitor cu un perete de zidărie perpendicular
va fi asigurată suplimentar prin armături, cel puţin 26 mm din OB37,
dispuse la 500 mm.
3.7. Soluţii constructive de realizare a infrastructurii clădirii

şi legătura dintre aceasta şi suprastructură
Infrastructura clădirilor este constituită din ansamblul fundaţiilor,

soclului sau pereţilor de subsol şi planşeul peste subsol, care trebuie să
fie alcătuite ca un sistem spaţial rigid.
26
Proiectarea preliminară a infrastructurii trebuie să ţină seama de:
 mărimea forţelor verticale;
 severitatea acţiunii seismice la amplasament;
 natura şi caracteristicile mecanice ale terenului
de fundare;
 efectele posibile ale apelor subterane.
Infrastructura unei clădiri trebuie concepută ca un ansamblu de

elemente structurale cu rezistenţă şi rigiditate spaţială adecvate
intensităţii solicitărilor verticale, seismice şi caracteristicilor terenului de
fundare, prin care să se asigure:
 transmiterea la teren a tuturor solicitărilor
din secţiunea de încastrare a pereţilor fără înregistrarea
deformaţiilor portelastice în elementele infrastructurii şi/sau în
terenul de fundare;
 limitarea deformaţiilor verticale ale clădirii
la valori care să nu afecteze integritatea elementelor
structurale, nestructurale şi a branşamentelor la utilităţile
exterioare.
La realizarea infrastructurii construcţiilor din zidărie se vor respecta

prevederile din Codul P10, P10-1/2006 şi CR6-2006.
BIBLIOGRAFIE
2000
5. Horia A. ADREICA – Construcţii – Alcătuirea şi calculul
elementelor de construcţie, Editura U.T.PRES, Cluj-Napoca,
2002;
6. *** „Cod de proiectare pentru structuri din zidărie”. Indicativ
CR6-2006, Buletinul Construcţiilor vol 11/2006;
7. *** Cod de proiectare seismică – Partea I – Prevederi de
proiectare pentru clădiri – Indicativ P100-1/2006;
8. *** STAS 10107/0-1990 – Construcţii civile, industriale şi
agrozootehnice. Planşee din beton armat şi beton
precomprimat. Prescripţii generale de proiectare;
27
9. *** STAS 10109/1-82 – Construcţii civile, industriale şi
agrozootehnice. Lucrări de zidărie. Calculul şi alcătuirea
elementelor.
28
CURS Nr. 8
STRUCTURA CURSULUI
5. CLĂDIRI CU STRUCTURA DIN PANOURI MARI

PREFABRICATE
5.1. Alcătuirea structurală a clădirilor din panouri mari

prefabricate
5.2. Tipuri de panouri mari prefabricate şi alcătuirea
lor. Infrastructura
5.3. Îmbinările dintre panourile mari prefabricate
5.1.Alcătuirea structurală a clădirilor din panouri mari

prefabricate
Structura de rezistenţă a unei clădiri din panouri mari este alcătuită

dintr-un ansamblu de elemente verticale portante şi de contravântuire,
denumite pereţi şi orizontale denumite planşee, îmbinate între ele astfel
încât să se obţină un sistem spaţial rigid, fig. 1, capabil să preia în
condiţii bune de rezistenţă, stabilitate şi deformabilitate acţiunile
încărcărilor verticale şi orizontale.
29
Se trece la scară mărită fg. 8.65, pg. 299 – Construcţii civile D.
Mamoriac
Fig. 1. Vedere privind alcătuirea de ansamblu a unei structuri din

panouri mari
1. panou de perete portant exterior;

2. panou de perete portant interior;
3. panou de planşeu;
4. îmbinări verticale între panourile de pereţi;
5. armături în îmbinările verticale;
6. izolaţie termică;
7. îmbinări orizontale (centuri);
8. armături orizontale în centuri.
5.2. Tipuri de panouri mari prefabricate şi alcătuirea lor.

Infrastructura clădirilor din panouri mari
Panourile mari prefabricate pentru pereţi – se realizează în

mod frecvent sub formă de elemente plane, iar în funcţie de forma
concretă a pereţilor, tehnologia de execuţie, mijloacele de transport şi
de ridicare se pot adopta şi forme spaţiale sau liniare pentru unele
elemente.
Înălţimea nominală a panourilor este egală cu înălţimea etajului, iar
lungimea nominală este egală cu dimensiunea interax a încăperii.
Dimensiunile panourilor se corelează cu limitele maxime impuse de
gabaritele mijloacelor de transport şi a utilajelor de ridicat.
Panourile prefabricate pentru pereţi pot fi alcătuite:
⇒ într-un singur strat, în cazul pereţilor interiori;
⇒ în două sau trei straturi, în cazul pereţilor exteriori.
Clasa minimă a betonului utilizat la realizarea panourilor

prefabricate este C16/20.
Panourile de pereţi realizate într-un singur strat au grosimea minimă
de (140÷160) mm, în funcţie de regimul de înălţime al clădirii şi se
determină din considerente de rezistenţă.
Panourile de pereţi realizate din două sau trei straturi au următoarea
alcătuire:
● pentru panourile în două straturi:
 un strat de rezistenţă dispus la interior, realizat din beton
armat, având grosimea determinată din considerente de
rezistenţă, însă nu va fi cu mai mult de 20 mm sub grosimea
panoului de perete realizat într-un singur strat;
30
 un strat termoizolant, dispus la exterior realizat în mod uzual
din bca, polistiren expandat, vată minerală, grosimea
acestuia rezultând în urma calculului higrotermic;
● pentru panourile în trei straturi:

- un strat de rezistenţă dispus spre interior, realizat din
beton armat, având grosimea stabilită din considerente de
rezistenţă, însă nu va fi cu mai mult de 20 mm sub
grosimea panoului de perete realizat într-un singur strat;
- stratul termoizolant realizat în mod uzual din bca,
polistiren expandat, vată minerală, grosimea stratului
stabilindu-se pe baza calculului termotehnic;
- un strat de protecţie a termoizolaţiei, dispus la exterior,
realizat din beton armat având grosimea minimă de 60
mm.
Legătura dintre cele două straturi din beton armat se face prin
intermediul unor nervuri din beton armat, a căror număr şi poziţie se
stabileşte în funcţie de:
⇒ dimensiunile şi forma panoului şi a golurilor;
⇒ valoarea solicitărilor datorate încărcărilor aferente;
⇒ tehnologia de execuţie;
⇒ necesitatea reducerii la minim a punţilor termice.
Cantitatea de armătură aferentă stratului de rezistenţă se determină

pe baza calculului de rezistenţă.
Armarea panourilor se realizează din bare de oţel beton PC52, PC60,
OB37 şi STNB, dispuse sub formă de plase şi carcase sudate.
Armarea în câmp a panourilor de perete se va face cu respectarea
prevederilor referitoare la diafragmele din beton monolit.
Zonele de contur ale panoului şi a golurilor de uşi şi ferestre se vor
arma suplimentar cu bare izolate sau carcase sudate, iar zonele de colţ
se armează suplimentar cu bare înclinate, în vederea reducerii fisurilor
provenite în special din manipularea panourilor.
Riglele de cuplare se vor arma cu respectarea prevederilor de la
structurile monolite.
Panourile de planşeu vor avea dimensiunile în plan corelate cu

condiţiile de rezemare pe contur şi cu limitele maxime impuse de
gabaritul mijloacelor de transport şi a utilajelor de ridicat.
Grosimea panoului de planşeu şi cantitatea de armătură se
determină din condiţiile de rezistenţă şi rigiditate.
Grosimea minimă a panourilor de planşeu va fi de 120 mm.
Armarea panourilor de planşeu se face cu bare de oţel beton PC52,
PC60, OB37 şi STNB dispuse sub formă de plase şi carcase sudate.
31
Infrastructura clădirilor din panouri mari se realizează în mod

curent cu subsol general, având următoarea alcătuire:
 fundaţii continue din beton simplu, clasa
minimă C4/8 şi o centură-cuzinet din beton armat monolit;
 pereţii de subsol realizaţi din beton armat
monolit având grosimea minimă 20 cm, clasa betonului cel
puţin C10/12 sau din panouri mari prefabricate cu
grosimea minimă 16 cm, clasa minimă a betonului C15/20;
 planşeele peste subsol realizate din panouri
mari prefabricate.
5.3. Îmbinările dintre panourile mari prefabricate
După poziţia şi rolul îmbinărilor în cadrul structurilor de clădiri din

panouri mari prefabricate, se disting:
 îmbinări verticale ce asigură legătura între panourile
prefabricate adiacente, între panourile prefabricate şi bulbi,
etc.;
 îmbinări orizontale, realizate sub forma unor centuri continue,
care asigură legătura între panourile de pereţi şi panourile de
planşeu.
La alcătuirea îmbinărilor dintre panouri se vor avea în vedere

următoarele elemente:
 comportarea în domeniul elastic la solicitarea de lunecare;
 transmiterea forţelor de compresiune între panouri prin
intermediul betonului de monolitizare;
 transmiterea forţelor de întindere dintre panouri prin
intermediul armăturilor înnădite prin sudură sau suprapunere
fără sudură;
 transmiterea forţelor de lunecare între panouri prin alveole,
praguri, armături ce traversează îmbinarea şi care sunt
ancorate în mod corespunzător;
 transmiterea uniformă a eforturilor unitare normale şi
tangenţiale, evitându-se concentrări de eforturi;
 asigurarea spaţiilor adecvate montării şi înnădirii armăturilor şi
a turnării şi compactării corespunzătoare a betonului.
Îmbinările verticale dintre panouri sunt asigurate prin

intermediul profilaturii sub formă de dinţi a panourilor şi a armăturilor
din zona îmbinării.
32
Se recomandă un anumit raport între dimensiunile dinţilor şi un
anumit unghi de înclinare, iar lungimea totală a secţiunilor de forfecare a
dinţilor să reprezinte cel puţin jumătate din înălţimea panoului.
Mustăţile orizontale din zona îmbinării pot fi realizate sub formă de
bare drepte, înnădite prin sudură, sau sub formă de bucle înnădite prin
suprapunere.
Numărul minim al mustăţilor pe înălţimea unui panou de perete va fi
de 5.
Îmbinările verticale vor fi alcătuite după regulile intersecţiilor de
pereţi, cu dispunerea de etrieri suplimentari între bucle, diametrul minim
al etrierilor este 6 mm, iar distanţa maximă dintre etrieri este 10d.
Îmbinările orizontale dintre panouri se realizează sub forma

unei centuri continue, având grosimea egală cu cea a panoului de
planşeu.
Feţele superioare şi inferioare ale panourilor de pereţi vor fi
amprentate (sub formă de alveole) sau cu rugozitate sporită, iar feţele
laterale ale panourilor de planşeu vor avea o înclinare faţă de verticală
de cca. 100.
Rezemarea panourilor de perete pe îmbinarea orizontală se poate
realiza:
- pe un strat de mortar vârtos de (15÷20) mm grosime;
- pe betonul din centură, turnat după montarea pereţilor de
deasupra.
Armătura longitudinală din centură va fi constituită din cel puţin

două bare, iar cea transversală este constituită din mustăţile, de regulă
sub formă de bucle din planşeu, cu dispunere după caz şi a etrierilor
suplimentari având diametrul minim 6 mm.
Armăturile verticale din panourile de pereţi, cu rol de ancorare,
precum şi armăturile (din panouri) pentru preluarea eforturilor de
întindere din încovoiere vor avea diametrul minim de 14 mm.
BIBLIOGRAFIE
2000
5. D. MARUSCIAC – Construcţii civile, Editura Tehnică, Bucureşti
1998.
33
34
CURS Nr. 9
STRUCTURA CURSULUI
5. CLĂDIRI CU STRUCTURI DIN PANOURI MARI PREFABRICATE

5.4. Aspecte privind calculul structurilor din panouri mari
5.4.1. Verificarea secţiunii panourilor mari de pereţi
5.5. Verificarea îmbinărilor
5.4. Aspecte privind calculul structurilor din panouri mari
Etapele de calcul a structurilor din panouri mari sunt identice

structurilor cu diafragme din beton armat monolit.
Pentru a ţine cont de comportarea diferită a unei structuri din
panouri mari faţă de o structură pe diafragme din beton armat realizată
monolit, solicitările de calcul ce stau la baza determinării eforturilor, vor
fi multiplicate cu un coeficient de comportare „c” având valorile:
- c = 1,00 pentru elemente fără rupere casantă (planşee şi
buiandrugi) la acţiunea încărcărilor orizontale;
- c = 1,2 pentru elemente cu pericol de rupere casantă
(panouri verticale, îmbinări verticale şi orizontale, planşee
solicitate în planul lor, etc.
Schema statică de lucru a diafragmelor din panouri mari prefabricate

poate fi constituită sub formă de.
⇒ console independente încastrate la nivelul fundaţiilor, fig.
1a;
⇒ console complexe încastrate la nivelul fundaţiilor, fig. 1b,
c.
Se trece la scară mărită fg. 8.68, pg. 302, Construcţii civile, D.
Maruniac
Fig. 1. Scheme de calcul a diafragmelor din panouri mari

35
a – console independente;
b, c – console complexe.
Când nu se poate conta pe rezistenţa mecanică a îmbinării verticale

dintre panouri la acţiunea încărcărilor orizontale se consideră că
panourile prefabricate ce constituie diafragma lucrează ca nişte console
independente încastrate în fundaţie.
Când rezistenţa mecanică a îmbinărilor verticale dintre panouri la
acţiunea încărcărilor orizontale este suficient de mare, se ia în
considerare conlucrarea dintre panouri rezultând console complexe
încastrate în fundaţie.
Îmbinarea verticală între consolele elementare ce alcătuiesc consola
complexă poate fi realizată discontinuu (de regulă la nivelul planşeelor)
sau continuu (pe toată înălţimea liniei de contact).
Pe baza eforturilor secţionale stabilite într-o etapă de calcul
anterioară, se determină eforturile unitare în secţiunile caracteristice la
care se face verificarea panourilor şi a îmbinărilor.
5.4.1. Verificarea panourilor mari de pereţi
Verificarea secţiunii panourilor mari de pereţi se face la eforturile

secţionale maxime N, M, T, fig. 2, la solicitările de:
 compresiune cu flambaj;
 forfecare.
Se trece la scară mărită fg. 8.79, pg. 308, Construcţii civile, D.

Maruniac.
Fig. 2. Eforturi secţionale şi unitare într-o diafragmă din beton armat
a. Verificarea panourilor la compresiune cu flambaj

Verificarea zonei comprimate a unei diafragme din panouri se face
pe o fâşie de lăţime unitară (1 m), fig. 2, a cărei poziţie se alege în
funcţie de forma secţiunii transversale şi raportul înălţime/lungime, cu
relaţia:
cmed ≤ lim (1)
în care:
c – coeficient de comportare;
med – efortul unitar normal la mijlocul fâşiei de lăţime unitară,
care se determină pentru solicitarea de compresiune cu
ajutorul relaţiei:
N My
σ= ± , (2)
An In
unde:
36
N, M – efortul axial, respectiv momentul încovoietor
determinat pentru ipoteza cea mai
defavorabilă de încărcare;
An, In – aria netă, respectiv momentul de inerţie net
al diafragmei;
y – distanţa ce determină poziţia mijlocului fâşiei de
lungime unitară faţă de centrul de greutate a
secţiunii transversale a diafragmei.
lim – efortul unitar normal limită al secţiunii diafragmei

determinat cu relaţia:
lim = .R c, (3)
unde:
 – cvoeficient de flambaj;
Rc – rezistenţa de calcul la compresiune a betonului
b. Verificarea panourilor la forţă tăietoare

Forţa tăietoare de calcul Q(T) majorată cu coeficientul de
comportare în ipoteza cea mai defavorabilă (c ) nu trebuie să depăşească
capacitatea portantă limită la forţă tăietoare a diafragme.
Forţa tăietoare de calcul trebuie să fie preluată de secţiunea de
beton a diafragmei şi de armăturile orizontale din diafragmă pe
înălţimea unui etaj, inclusiv armăturile din centură, care intersectează
fisura înclinată.
Relaţia de verificare la forţă tăietoare a panoului de perete este de
forma:
(cQ(T)
) ≤ Q(T)lim (4)
în care:
(-c )coeficient de comportare;
Q(T) – forţa tăietoare de calcul în ipoteza cea mai defavorabilă;
Q(T)lim – capacitatea de rezistenţă a diafragmei la forţă tăietoare,
care se determină pe baza relaţiei:
(5)
unde: Q( T) lim =
h
( 0,8A a Ra + 0,3b ⋅ h ⋅ Rt ⋅ H e ) ,
He
h – înălţimea secţiunii transversale a diafragmei;
He – înălţimea nivelului între axele planşeelor;
Aa – aria armăturilor orizontale di diafragmă pe
înălţimea nivelului considerat, inclusiv aria
armăturilor din centură;
b – grosimea diafragme;
Ra – rezistenţa de calcul a armăturii;
Rt - rezistenţa de calcul la întindere a betonului din
diafragmă.
5.5. Verificarea îmbinărilor

37
Verificările care se fac asupra îmbinărilor dintre panouri sunt după
cum urmează:
● pentru îmbinările - verificarea compresiunii la

orizontale extremităţile panou-lui în
contact cu îmbi-narea
orizontală
- verificarea de preluare a
eforturilor unitare normale
de întindere de armăturile
verticale
- verificarea la lunecare în
lungul rosturilor orizontale
cu subbeto-nare.
● pentru îmbinările verticale – verificarea la lunecare în lungul

rostului.
Verificarea compresiunii la extremităţile panoului în contact

cu îmbinarea orizontală se face cu ajutorul relaţiei:
(cs) ≤ .R c (6)

în care:
(c-) coeficient de comportare;
 – efortul unitar normal maxim de compresiune;
 – coeficient de corecţie în funcţie de modul de rezemare a
panourilor de planşeu şi alcătuirea centurii;
Rc – rezistenţa la compresiune a betonului din diafragmă.
Verificarea preluării eforturilor unitare normale de întindere

de armăturile verticale, conduce la determinarea ariei secţiunii de
armătură verticală din panouri şi îmbinări.
Relaţia de verificare este de forma:
( cV
)  ≤ Aav.Ra (7)
de unde:
( c) V
Aav = σ
,
Ra (8)
în care:
(c-) coeficient de comportare;
V - volumul eforturilor unitare normale de întindere;
Aav – aria armăturilor verticale din panouri şi din îmbinări care
participă la preluarea eforturilor unitare normale de
întindere;
Ra – rezistenţa de calcul a armăturii.
38
Verificarea la lunecare în lungul rostului orizontal cu
subbetonare se face pe ansamblul îmbinării, atât la partea superioară
cât şi inferioară a centurii, cu ajutorul relaţiei:
(cL) 0 ≤ L0.lim, (9)

în care:
(c ) - coeficient de comportare;
L0 – efortul total de lunecare pe ansamblul îmbinării orizontale,
determinat cu relaţia:
L0 = At.b, (10)
unde:
A - aria eforturilor unitare tangenţiale, conform fig. 3;
b – grosimea diafragmei;
L0.lim – efortul total limită de lunecare în lungul rostului
orizontal, determinat pe baza relaţiei:
n
L 0.lim = R c ⋅ c.a.h + 0,8A (11)
'
aRa ,
d
în care:
Rc – rezistenţa la compresiune a betonului din panouri;
n – numărul de alveole pe lungimea d a unui panou, fig.
4;
a, c – lăţimea şi adâncimea alveolei, fig. 4;
h – înălţimea secţiunii transversale a diafragmei;
A’a – aria armăturii verticale dintre panouri şi stâlpişori,
fără armătura utilizată la preluarea eforturilor
unitare de întindere.
Se trece fg 8.82 pg 311 Se trece fg 8.84 pg 312

Construcţii civ. D. Maruniac Construcţii civ. D. Maruniac
Fig. 3. Variaţia eforturilor Fig. 4. Îmbinarea orizontală

unitare normale şi tangenţiale Cu subbetonare
pe înălţimea secţiunii a – secţiune transversală
transversale a diafragmei b – secţiune longitudinală
Verificarea la lunecare în lungul rostului vertical, are în vedere

formarea bielelor de compresiune, fig. 5, iar capacitatea de rezistenţă a
îmbinării este dată de capacitatea de rezistenţă a bielelor de
compresiune, de capacitatea de rezistenţă a betonului din centură şi a
armăturilor orizontale pe înălţimea unui etaj.
Matematic relaţia de verificare se scrie sub forma:
Le ≤ Le.lim (12)
În care: ( c )
(c )
39
- coeficient de comportare;
Le – efortul total de lunecare în lungul rostului vertical;
Le.lim – efortul total limită de lunecare, determinat cu ajutorul
relaţiei:
a ⋅ ε.H e
L 0.lim = R c ⋅ + 0,6A cent ⋅ Rt + 0,8A 'a R a , (13)
2
unde:
Rc, Rt – rezistenţa de calcul a betonului la compresiune,
respectiv la întindere;
a – lăţimea minimă a alveolelor;
 – coeficient de lunecare funcţie de forma profilaţiei laterale
a panourilor;
He – înălţimea unui nivel între axele planşeelor;
Acent – aria centurii;
Aa – aria armăturilor orizontale din îmbinare şi aria armăturilor
longitudinale din centură;
Ra – rezistenţa de calcul a armăturilor.
Se trece la scară mărită fg. 8.85, pg. 312, Constr. Civ., D Maruniac
Fig. 5. Comportarea îmbinării verticale sub acţiunea încărcărilor

laterale
BIBLIOGRAFIE
2000
1998.
CURS Nr. 10
STRUCTURA CURSULUI
40
6. CLĂDIRI CU STRUCTURA ÎN CADRE DIN BETON ARMAT
6.1. Alcătuirea structurală. Dispunerea stâlpilor şi
riglelor. Structuri cu stâlpi lamelari
6.2. Structuri în cadre de beton armat. Alcătuirea
planşeelor.
6.1. Alcătuirea structurală. Dispunerea stâlpilor şi riglelor.

Structuri cu stâlpi lamelari
Structurile în cadre sunt alcătuite dintr-un sistem spaţial de bare

verticale (stâlpi) şi orizontale (rigle), îmbinate rigid în noduri, capabile să
preia şi să transmită terenului de fundare, în condiţii bune de rezistenţă,
stabilitate şi deformabilitate, toate încărcările verticale şi orizontale.
Deoarece încărcările orizontale pot acţiona pe orice direcţie,
dispunerea în plan a cadrelor se face în mod obişnuit după două direcţii
perpendiculare, rezultând astfel cadre transversale şi cadre
longitudinale.
În mod frecvent calculul cadrelor se face după o singură direcţie,
respectiv după direcţia transversală (cu deschidere mai mare), iar pe
cealaltă direcţie se fac numai rigidizări şi verificări.
Dacă deschiderile cadrelor şi solicitările sunt mari după ambele
direcţii, este recomandat a se face un calcul spaţial.
Din punct de vedere static, sistemul structural în cadre nu reprezintă
cea mai bună soluţie de alcătuire structurală, deoarece poligonul
funicular al încărcărilor este îndepărtat de fibra medie a barelor,
rezultând astfel momente încovoietoare mari , fapt ce conduce la soluţii
costisitoare de alcătuire.
Din punct de vedere al ductilităţii, respectiv al capacităţii de
deformare în domeniul portelastic, structurile în cadre prezintă ductilitate
ridicată comparativ cu structurile în diafragme.
Structurile în cadre sunt avantajoase şi din punct de vedere al
utilizării spaţiului, asigurând o flexibilitate ridicată a partierului clădirii.
Din acest considerent, structurile în cadre au căpătat o largă
utilizare în cadrul clădirilor social-culturale, administrative şi de locuit
multietajate.
Dispunerea în plan a cadrelor are în general un caracter regulat,
impus de cerinţe de ordin funcţional, de rezistenţă, rigiditate şi
stabilitate, de alcătuire a planşeelor şi de cerinţe de ordin tehnologic.
Rezultă astfel dispunerea cadrelor transversale la distanţe cuprinse
în mod uzual între 3,6...4,5(6) m, iar deschiderea cadrelor transversale
cuprinse între 6,0 m...7,5 m.
Dimensiunile elementelor componente ale cadrelor (rigle, stâlpi)
determină în afara încărcărilor, distribuţia eforturilor secţionale şi în
special a momentelor încovoietoare în barele cadrelor.
41
Astfel, raportul între rigiditatea riglelor (Kr) şi rigiditatea stâlpilor
(Ks), determină în mod hotărâtor distribuţia momentelor încovoietoare
între barele cadrelor.
Creşterea raportului între rigiditatea riglelor şi a stâlpilor (Kr/Ks =
mare), respectiv creşterea rigidităţii riglelor, determină creşterea
momentelor încovoietoare pozitive în rigle şi scăderea momentelor
încovoietoare negative în stâlpii de cadru şi invers.
Sistemele structurale în cadre pot fi alcătuite din punct de vedere al
rigidităţilor:
 cu stâlpi mai rigizi comparativ cu riglele;
 cu stâlpi şi rigle de rigidităţi apropiate.
Pentru a asigura o conformare antiseismică cât mai bună se impune

alcătuirea unui sistem structural la care deformaţiile mari să fie orientate
spre rigle, respectiv cu stâlpi mai rigizi în comparaţia cu riglele, deoarece
riglele care sunt solicitate la încovoiere prezintă o ductilitate bună faţă
de stâlpi care sunt solicitaţi la compresiune excentrică şi prezintă o
ductilitate mai redusă.
În mod curent stâlpii cadrelor au secţiunea transversală de formă
dreptunghiulară sau pătrată, putându-se însă adopta şi forme compuse
obţinute cu ajutorul stâlpilor lamelari.
În cel din urmă caz se obţin rigidităţi sporite ale stâlpilor după
ambele direcţii, asigurând astfel o comportare favorabilă a structurilor în
cadre la acţiunea seismică.
6.2. Structuri în cadre de beton armat. Alcătuirea planşeelor.
Structurile în cadre de beton armat pot fi realizate:

 integral monolite;
 integral prefabricate;
 parţial prefabricate.
Structurile din cadre de beton armat monolit asigură o

legătură bună între elementele componente stâlpi - rigle, obţinând
noduri rigide, cu o comportare bună la acţiunea încărcărilor verticale şi
orizontale şi condiţii favorabile de ductilizare a structurii.
Structurile din cadre integral prefabricate se obţin din punct de

vedere al alcătuirii într-o varietate mare de tipuri constructive, astfel:
⇒ structuri alcătuite din stâlpi şi rigle fragmentate pe
înălţimea unui nivel, cu îmbinarea acestora în noduri sau
în afara nodurilor, fig. 1.
42
Se trece la scară mărită fg. 5.3a, b, pg 335, Proiect. Struct. Etajate
pt constr civile, D. Marusciac, M. Dumitraş, H. Andreica, etc.
a b
Fig. 1. Sisteme de cadre prefabricate cu fragmentarea elementelor

pe înălţimea unui nivel
a – cu îmbinare rigle – stâlpi în noduri;
b - cu îmbinare rigle – stâlpi în afara nodurilor;
⇒ structuri cu stâlpi continui pe două sau mai multe niveluri,

cu îmbinarea riglelor la faţa stâlpilor sau pe console
scurte, fig. 2.
Se trece la scară mărită fg. 5.4a, b pg 335, Proiect st ret pr constr

civ, D. Marusciac, M. Dumitraş, H. Andreica etc.
a b
Fig. 2. Sisteme de cadre prefabricate cu stâlpi continui pe două sau

mai multe niveluri
a – cu îmbinarea riglelor la faţa stâlpilor;
b - cu îmbinarea riglelor pe console scurte
⇒ structuri alcătuite din elemente prefabricate de dimensiuni

mari, având forme de T, L, H, etc., fig. 3.
Se trece fg 5.5a,b,c, pg 335, Pr st ret...
a b c
Fig. 3. Structuri de cadre alcătuite din elemente prefabricate de

dimensiuni mari
a – cu fragmentare în formă de L, T;
b - cu fragmentare în forme diverse;
c - cu fragmentare în formă de H.
Structurile din cadre parţial prefabricate se pot obţine în

următoarele variante:
 structuri alcătuite din rigle prefabricate şi stâlpi turnaţi
monolit, fig. 4.
Se trece la scară mărită fg 5.7, pg 336, Pr str etaj....
a b
43
Fig. 4. Structuri în cadre alcătuite din rigle prefabricate şi stâlpi

monoliţi
1. stâlp monolit;
2. riglă prefabricată;
3. riglă monolită;
4. planşeu prefabricat;
5,6. armătură de continuitate;
7.suprabetonare pentru rigla prefabricată.
 structuri alcătuite din stâlpi monoliţi şi rigle parţial

prefabricate având secţiunea în formă de U, care
îndeplineşte rolul de cofraj pentru betonarea miezului
după montarea armăturii;
 structuri alcătuite din stâlpi parţial prefabricaţi, cu rol de
cofraj pentru betonarea miezului şi element de susţineri
pentru riglele prefabricate, fig. 5.
Se trece fg. 5.8, pg. 336, Proiect, str......
Fig. 5. Elementele componente ale unei structuri alcătuite din stâlpi

parţial prefabricaţi şi rigle prefabricate
1. stâlp prefabricat parţial;
2. riglă prefabricată;
3. carcasă de armătură pentru stâlpi;
4. armătură de continuitate pentru rigle.
Îmbinările la structurile prefabricate se pot realiza în următoarele

moduri:
 îmbinări umede realizate prin betonare;
 îmbinări uscate realizate prin sudură sau cu ajutorul
buloanelor;
 îmbinări prin precomprimare realizate cu ajutorul
fasciculelor drepte sau curbe;
 îmbinări cu adezivi, bazate în general pe utilizarea
răşinilor epoxidice.
Planşeele asigură legătura continuă între cadre la nivelul riglelor, iar

prin alcătuire trebuie să constituie o şaibă rigidă capabilă să asigure
conlucrarea cadrelor în procesul de preluare şi transmitere a încărcărilor
orizontale.
După modul de realizare planşeele pot fi:
- monolite;
- prefabricate.
44
BIBLIOGRAFIE
2000
1998.
CURS Nr. 11
STRUCTURA CURSULUI

6.3. Infrastructura
6.4. Calculul cadrelor la acţiuni gravitaţionale.
Predimensionarea stâlpilor şi riglelor
6.3. Infrastructura clădirilor cu structura din cadre din beton

armat
Infrastructura unei clădiri este reprezentată de ansamblul fundaţiilor

împreună (după caz) cu pereţii subsolului şi planşeul peste subsol.
Infrastructura trebuie alcătuită astfel încât aceasta să constituie un
sistem spaţial rigid capabil să preia şi să transmită terenului de fundare
în condiţii bune de rezistenţă, stabilitate şi deformabilitate încărcările
verticale şi orizontale.
Infrastructura se proiectează în general astfel încât să fie solicitată
în domeniul elastic de comportare.
Se admite însă în cazul acţiunii seismice severe, proiectarea
mecanismului de plastificare a structurii cu dezvoltarea de articulaţii
plastice şi în substructură (pereţii subsolului).
În acest caz se vor lua măsuri care să asigure o comportare ductilă a
substructurii şi posibilitatea de acces pentru eventuale intervenţii
postseismice.

Predimensionarea stâlpilor şi riglelor
45
Structurile în cadre reprezintă sisteme static nedeterminate
pentru care ecuaţiile de echilibru static nu sunt suficiente pentru
determinarea reacţiunilor şi a eforturilor secţionale.
Pentru rezolvare este necesară completarea ecuaţiilor de echilibru
static cu ecuaţii suplimentare de „echilibru elastic” obţinute pe baza
deformaţiilor sistemului sub acţiunea încărcărilor şi a relaţiilor de
legătură dintre încărcări şi deformaţiile aferente.
În mod frecvent scrierea şi rezolvarea sistemelor de ecuaţii de
echilibru static şi elastic se face cu ajutorul a două metode
fundamentale:
 metoda forţelor;
 metoda deplsărilor.
Metoda forţelor constă în transformarea sistemului static

nedeterminat într-un „sistem de bază” static determinat pe care
acţionează atât încărcările exterioare date, cât şi cele rezultate prin
suprimarea legăturilor suplimentare şi înlocuirea acestora cu forţele de
legătură corespunzătoare.
Pe sistemul de bază astfel construit se scriu ecuaţiile de echilibru
static şi cele de echilibru elastic care constau în condiţii de anulare a
deformaţiilor după direcţiile de acţiune a reacţiunilor sau eforturilor
necunoscute.
Ecuaţiile de condiţie sunt de forma:
 ijXj + ip = 0 (1)

în care:
Xj – necunoscute sub formă de eforturi;
ij – coeficient cu semnificaţia unei deplasări sau rotiri în
secţiunea „i” atunci când în secţiunea „j” acţionează
un efort unitar;
ip – coeficient cu semnificaţia unei deplasări sau rotiri în
secţiunea „i” produse de încărcările exterioare.
Metoda deplasărilor constă în înlocuirea sistemului static

nedeterminat cu un „sistem de bază” la care toate nodurile sunt blocate.
Pe sistemul de bază astfel alcătuit, cu toate barele dublu încastrate
prin încărcări se înţeleg în mod convenţional deformaţiile nodurilor (rotiri
şi deplasări).
Ca urmare a rotirilor şi a deplasărilor nodurilor apar la capetele
barelor momente încovoietoare şi forţe tăietoare.
Ecuaţiile de condiţie în această metodă impun ca nodurile sistemului
să fie în echilibru.
Matematic ecuaţiile de condiţie se scriu sub forma:
rijYj + ri0 = 0
în care:
46
Yj – reprezintă necunoscutele sub formă de deformaţii;
rij – coeficienţi sub formă de eforturi produse de deformaţii
unitare y = 1;
ri0 – coeficienţi sub formă de eforturi produse de încărcările
exterioare.

Predimensionarea stâlpilor şi a riglelor
La structurile în cadre transmiterea încărcărilor se face indirect prin

intermediul riglelor solicitate la încovoiere cu forţa tăietoare şi a stâlpilor
solicitaţi la compresiune excentrică.
Încărcările gravitaţionale se transmit riglelor prin intermediul
planşeelor după regula suprafeţelor aferente.
Calculul eforturilor secţionale în barele cadrelor se poate face prin
metode exacte sau aproximative.
Metodele exacte de calcul se referă la:
 metoda forţelor;
 metoda deplasărilor.
Metodele aproximative se folosesc la predimensionarea elementelor

de cadre (rigle, stâlpi) şi constau în determinarea momentelor
încovoietoare în riglele cadrelor după care se stabilesc cele din stâlpi în
funcţie de momentele din rigle, proporţional cu rigidităţile lor,
succesiunea operaţiilor fiind următoarea:
 stabilirea încărcărilor echivalente uniform
distribuite pe rigle având în vedere schemele de încărcare
adoptate;
 determinarea punctelor de moment nul pe
rigle, care sunt situate pentru cadrele cu deschideri egale la
optimile deschiderilor marginale şi la sferturile deschiderilor
centrale:
 determinarea valorilor momentelor
încovoietoare pe rigle, conform diagramei din fig. 1;
 determinarea valorilor momentelor
încovoietoare din stâlpi, prin distribuirea momentului
rezultant din capetele riglelor ce concură în nod, proporţional
cu rigiditatea stâlpilor;
 calculul de predimensionare a stâlpilor şi
riglelor de cadru.
Se trece fg 5.12a,b,c pg 341, Proiect str.....
a c
47
Fig. 1. Schema statică de calcul şi diagrama de momente

încovoietoare în metoda aproximativă
a – schema statică de calcul;
b – diagrama de momente încovoietoare pe rigle;
c – echilibrul nodului marginal.
BIBLIOGRAFIE
2000
1998.
48
CURS Nr. 12
STRUCTURA CURSULUI

49
6.5. Calculul cadrelor la acţiuni orizontale
6.6. Calculul cadrelor la acţiunea simultană a
încărcărilor verticale şi orizontale
Sub acţiunea încărcărilor orizontale cadrele cu noduri rigide prezintă

o deformare caracteristică solicitării de lunecare pentru care deplasarea
relativă de nivel j este proporţională cu forţa tăietoare de nivel, Tj.
Încărcările orizontale din vânt sau seism se consideră aplicate în
noduri (la nivelul planşeelor), iar distribuirea către cadrele componente
ale structurii se face prin intermediul planşeelor, în funcţie de rigiditatea
acestora la deplasări laterale.
Conceptul de rigiditate relativă de nivel, Kj, este utilizat în
proiectarea curentă şi este definit prin raportul dintre forţa tăietoare de
nivel Tj şi deplasarea relativă j înregistrată la nivelul respectiv.
(1)
Τj
În mod simplificat rigiditatea relativă de nivel poate fi considerată ca
Kj = [ KN/cm ]
∆j
fiind forţa orizontală aplicată la nivelul curent „j”, care determină o
deplasare între nivelul „i” şi „j”, denumită „deplasare relativă”, egală cu
unitatea; j = 1, fig. 1.
Fig. 1. Semnificaţia rigidităţii relative de nivel
Rigiditatea relativă de nivel a unui cadru, respectiv a ansamblului

structurii rezultă prin însumarea la nivelul respectiv a rigidităţilor relative
de nivel ele tuturor stâlpilor de la nivelul respectiv, care alcătuiesc cadrul
sau structura.
Astfel, rigiditatea relativă de nivel a unui stâlp curent din şirul m,
cuprins între nivelurile i şi j, se determină cu relaţia:
( m)
K (jm,i ) = α (jm,i ) K
, j ,i (2) unde:
α j ,i - factor de corecţie care are în vedere influenţa rotirii
( m)
nodurilor, datorită flexibilităţii stâlpilor de la nivelurile

adiacente celui considerat în calcul şi care se
determină în funcţie de rigidităţile efective ale
stâlpilor;
( m)
K j ,i - rigiditatea stâlpului m, la translaţia nodurilor, fără
rotire, considerând că riglele au rigiditate foarte mare
(Ir = ∞) şi se determină cu relaţia:
12 EI (jm,i )
( m)
K j ,i = , (3)
H 3j ,i
în care:
Ij,i- momentul de inerţie al stâlpului situat între nivelele j,
i;
50
Hj,i – înălţimea stâlpului la nivelul considerat.
Calculul structurilor în cadre la secţiunea încărcărilor orizontale se

poate face prin:
 metode exacte;
 metode aproximative.
În categoria metodelor exacte intră cele cunoscute din statica

construcţiilor, în mod frecvent fiind utilizată metoda deplasărilor,
aplicând procedeul Haller-Kranl sau Csonka, care asigură o iteraţie
rapidă.
Calculul structurilor în cadre prin metode exacte este însă destul de
dificil şi convenţional în acelaşi timp datorită ipotezelor simplificatoare
care se iau în considerare la stabilirea datelor iniţiale ale încărcărilor,
considerent pentru care în proiectarea curentă se utilizează cu rezultate
satisfăcătoare metodele simplificatoare de calcul.
O primă metodă de calcul simplificat al structurilor în cadre se
bazează pe faptul că încărcările orizontale se consideră aplicate la
nivelul planşeelor, astfel încât forţe tăietoare T este constantă pe
înălţimea etajului, iar diagrama momentului încovoietor are variaţie
liniară, asemenea diagramei de moment încovoietor pentru stâlp
încastrat la capete şi acţionat la partea superioară de forţa tăietoare T j
care determină o deplasare relativă j, fig. 2.
În această metodă simplificatoare se admite că punctul de moment
nul este la jumătatea înălţimii etajului (He/2).
Acţiunea încărcărilor orizontale determină în orice secţiune
caracteristică a cadrului un moment de răsturnare Mj, echilibrat de
momentul eforturilor axiale din stâlpi.
În acelaşi mod este echilibrat şi momentul exterior M0 de la baza
structurii.
Se trece mărită fg 5.16, pg 344 Priect str. et...
a b
Fig. 2. Ilustrarea metodei simplificatoare de calcul

a – schema statică;
b – diagrama de eforturi secţionale.
Valorile momentelor încovoietoare de pe capetele riglelor se

determină prin distribuirea momentului încovoietor rezultant de pe
capetele stâlpilor ce concură în nodul respectiv, proporţional cu
rigiditatea la încovoiere a acestora.
Alte metode simplificatoare de calcul se bazează pe localizarea
punctelor de moment nul pe înălţimea etajelor, astfel:
51
 metoda localizării directe a poziţiei punctelor de
inflexiune,
 metoda stabilirii prin calcul a poziţiei punctelor de
inflexiune.
Metoda localizării directe a poziţiei punctelor de inflexiune se

bazează pe faptul că fibra medie deformată a barelor unui cadru etajat
prezintă sub acţiunea încărcărilor orizontale puncte de inflexiune situate
pentru stâlpii primului nivel la 2/3 din înălţimea (2He/3), iar pentru
celelalte niveluri la jumătate (He/2) şi pentru rigle la jumătatea
deschiderii acestora, fig. 3.
Se trece la scară mărită fg. 5.17, pg. 344, Proiect str......
Fig. 3. Schematizarea metodei de localizare directă a poziţiei

punctelor de inflexiune
Urmărind schematizarea din fig. 3 rezultă ca valorile momentelor

încovoietoare şi a forţelor tăietoare în stâlpii cadrului au expresiile:
 pentru primul nivel:
⇒ pentru stâlpul de pe şirul (1):
( 1) 2 K 0( 1)
M 01 = T01 ⋅ h ; (4) T01 = T0 (6)
3 01 ΣK 0
1
M (011) = T01 h (5)
3 01
( 2) 2 K 0( 2)
M 01 = T02 ⋅ h01 ; (7) T02 = T0 (9)
3 ΣK 0
1
M (012) = T02 h (8)
3 01
 pentru nivelurile superioare:
hij
M ij( 1) = −M (ji1) = T j( 1) ⋅ ; (10)
2
( 1)
K (j1)
Tj = T j ; (11)
ΣK j

hij
M ij( 2) = −M (ji2) = T j( 2) ⋅ ; (12)
2
( 2)
K (j2)
Tj = T j ; (13)
ΣK j
52
Momentele încovoietoare de pe capetele riglelor rezultă prin
distribuirea momentului încovoietor rezultant din fiecare nod,
proporţional cu rigiditatea la încovoiere a riglelor care concură în nodul
respectiv.
Momentele încovoietoare din stâlpii marginali se corectează cu
coeficienţi subunitari c = 0,8...0,9, deoarece prin această metodă
momentele încovoietoare din stâlpii marginali rezultă mai mari decât în
stâlpii centrali.
O variantă a acestei metode, propusă de Bawman, recomandă
stabilirea în mod diferenţiat a punctelor de inflexiune, conform figurii 4.
Se trece fg 5.18 pg 345 Proiect.....
Fig. 4. Poziţia punctelor de inflexiune în metoda Bawman
Metoda stabilirii prin calcul a poziţiei punctelor de inflexiune

denumită şi metoda K. Muto are la bază rigiditatea barelor (stâlpi, rigle)
care caracterizează deformabilitatea structurii la fiecare nivel.
Astfel, pentru un stâlp de la nivelul j, poziţia punctului de inflexiune
măsurată de la baza stâlpului se determină cu relaţia:
a = H st = He (14)
unde:
 - coeficient ce caracterizează rigiditatea elementelor
adiacente stâlpului considerat;
Hst – înălţimea stâlpului ce este egală cu înălţimea etajului He.
6.6. Calculul cadrelor la acţiunea simultană a încărcărilor

verticale şi orizontale
Eforturile secţionale rezultante M, N, T la un nivel oarecare a unei

structuri în cadre solicitate la acţiunea simultană a încărcărilor verticale
şi orizontale se determină prin însumarea eforturilor secţionale aferente
celor două acţiuni în gruparea de încărcări fundamentală sau specială.
În cazul clădirilor situate în zone seismice sau dacă structura
prezintă o nesimetrie geometrică pronunţată, se va ţine seama la
determinarea eforturilor secţionale totale şi de efectul momentului de
torsiune generală.
6.7. Alcătuirea şi dimensionarea cadrelor
În procesul de proiectare a structurilor în cadre din beton armat,

dimensiunile secţiunilor de beton şi cantitatea de armătură se vor
determina pe baza calculului de rezistenţă, cu respectarea prevederilor
cuprinse în publicaţiile tehnice de profil cu privire la cerinţele de
53
rigiditate, procente minime de armare, diametre minime, distanţe
minime, maxime între armături, etc.
BIBLIOGRAFIE
2000
1998.
54
CURS Nr. 13
STRUCTURA CURSULUI
7. CLĂDIRI CU STRUCTURA ÎN CADRE ŞI DIAFRAGME

7.1. Consideraţii generale. Alcătuire constructivă
7.2. Tipuri caracteristice de structuri mixte
7.3. Conlucrarea cadrelor cu diafragmele
7.1. Consideraţii generale. Alcătuire constructivă

55
Clădirile cu structura de rezistenţă din pereţi portanţi prezintă o

rigiditate bună la acţiunea forţelor orizontale spre deosebire de clădirile
cu structura în cadre pentru care sporirea înălţimii necesită elemente
speciale de contravântuire de tipul unor diafragme dispuse în mod izolat
sau în grup.
Din aceste considerente, realizarea unor clădiri având structura de
rezistenţă în diafragme şi cadre din beton armat sau prin adoptarea unor
forme structurale speciale se urmăreşte valorificarea avantajelor oferite
de sistemele componente în scopul obţinerii unor performanţe de ordin
tehnic şi economic superioare.
Structurile mixte rezultă prin asocierea cadrelor cu diafragme
dispuse izolat sau grupate sub forma unor nuclee rigide.
Prin alcătuirea structurilor mixte se urmăreşte menţinerea
flexibilităţii funcţionale conferită de structurile în cadre pe de o parte cu
asigurarea condiţiilor de rezistenţă şi rigiditate la acţiunea încărcărilor
orizontale prin prezenţa diafragmelor dispuse în mod special în acest
scop pe de altă parte.
Din categoria structurilor mixte şi speciale utilizate în alcătuirea
clădirilor civile multi etajate fac parte:
 structurile mixte din cadre şi diafragme;
 structurile în cadre cu nuclee de rigidizare;
 structurile tubulare.
7.2. Tipuri caracteristice de structuri mixte
După modul de amplasare şi de grupare a diafragmelor structurile

mixte se clasifică în următoarele tipuri:
 structuri mixte cu diafragme izolate;
 structuri mixte cu diafragme grupate sub forma
unor nuclee rigide.
Amplasarea diafragmelor în cadrul clădirilor cu structură mixtă este

condiţionată în mod hotărâtor din cerinţe de ordin funcţional.
Structurile mixte cu diafragme izolate se obţin prin dispunerea

în fundaţie de destinaţie şi cerinţe funcţionale a diafragmelor pe poziţia
unor compartimentări definitive ce străbat toată înălţimea clădirii, fig. 1.
Se trece fg 11.10 pg 401 Constr. Civ...
a b
Fig. 1. Structuri mixte cu diafragme izolate

56
a – clădire de tip bară;
b - clădire de tip punct.
Structurile mixte cu nucleu rigid rezultă prin gruparea

diafragmelor în nuclee rigide cu rol de preluare a unei părţi din
încărcările verticale şi majoritatea sau în totalitate a încărcărilor
orizontale.
În general pereţii nucleului rigid delimitează spaţiul ocupat de
elementele de circulaţie pe verticală (scări, ascensoare), tuburi de gunoi,
etc., conform figurii nr. 2.
Fg 11.11 pg 401, Constr civ......
Fig. 2. Structură mixtă cu două nuclee rigide
7.3. Conlucrarea cadrelor cu diafragmele
Structurile de rezistenţă formate din cadre şi diafragme sunt

obligate prin intermediul planşeelor, ca şaibe orizontale rigide, să se
deformeze identic sub acţiunea încărcărilor orizontale, fig. 3.
Fg 11.1, pg 390, Constr civ....
a b c
Fig. 3. Comportarea unor structuri la sarcini orizontale

a – structură în diafragme;
b – structură în cadre;
c – structură mixtă (cadre şi diafragme).
Conlucrarea cadrelor cu diafragmele conduce la obţinerea unor

efecte favorabile, precum:
 reducerea importantă a deplasărilor laterale sub acţiunea
încărcărilor orizontale;
 reducerea mărimii distorsiunilor planşeelor şi a eforturilor ce
apar în elementele componente ale acestora, sub
acţiunea încărcărilor orizontale.
Structurile mixte din cadre şi diafragme cu conlucrare spaţială

asigură condiţii favorabile cu privire la:
 comportarea la cţiuni cu caracter dinamic;
 reducerea efectului de torsiune generală.
57
Conlucrarea spaţială a cadrelor şi diafragmelor este determinată
în mod hotărâtor de comportarea planşeelor ca şaibă rigidă.
BIBLIOGRAFIE
2000
1998.
CURS Nr. 14
STRUCTURA CURSULUI
7. CLĂDIRI CU STRUCTURA ÎN CADRE ŞI DIAFRAGME

7.4. Comportarea şi calculul structurilor în cadre şi
diafragme la încărcări gravitaţionale
diafragme la încărcări orizontale
7.6. Structuri speciale
58

diafragme la încărcări gravitaţionale
În cadrul structurilor mixte, rigiditatea mai redusă a cadrelor (la

deplasări laterale), în comparaţie cu cea a diafragmelor, determină
pentru acestea din urmă preluarea aproape în întregime a încărcărilor
orizontale.
Această comportare a cadrelor în cadrul structurilor mixte nu mai
constituie un element obligatoriu de realizare a unor noduri rigide pentru
asigurarea rezistenţei, stabilităţii şi rigidităţii cadrelor la încărcări
orizontale şi favorizează dimensionarea identică a riglelor la toate
nivelurile şi adoptarea unor soluţii de planşee dală.
Calculul structurilor mixte din acdre şi diafragme la încărcări
gravitaţionale se face în conformitate cu principiile cuprinse în cadrul
capitolelor 4 şi 6 referitoare la structurile pe diafragme, respectiv în
cadre.
Încărcările verticale se distribuie cadrelor şi diafragmelor
componente după regula suprafeţelor aferente.

diafragme la încărcări orizontale
Urmărind fig. 3, din cadrul subcapitolului 7, se constată că alura

deformatei şi mărimea deplasărilor unei structuri mixte la acţiunea
încărcărilor orizontale, sunt cuprinse între cele corespunzătoare
structurilor în cadre şi a celor în diafragme la acest tip de încărcări.
Rigiditatea sporită a diafragmelor la deplasări laterale asigură
preluarea aproape în totalitate a încărcărilor orizontale aferente unei
structuri în cadre şi diafragme.
Prin modul de dispunere în plan a elementelor structurale verticale
în cadrul structurilor mixte, diafragmelor izolate sau nucleelor rigide le
revin încărcări verticale mici în comparaţie cu cele orizontale care
determină momente încovoietoare mari, respectiv eforturi de întindere
importante pentru preluarea cărora este necesară armătură puternică.
Acest mod de solicitare poate determina tendinţa de desprindere de
pe teren a tălpii fundaţiilor diafragmelor şi necesitatea unor elemente de
ancorare în teren.
Pentru prevenirea acestor efecte defavorabile, respectiv
îmbunătăţirea condiţiilor de lucru este necesar ca prin modul de
alcătuire a structurilor mixte, diafragmelor izolate sau a nucleelor rigide
să le revină o parte cât mai mare din încărcarea verticală totală în
vederea reducerii efectului produs de încărcările orizontale de
intensitate ridicată.
59
În general poziţia diafragmelor în cadrul structurilor mixte se
stabileşte din considerente funcţionale, acestea aşezându-se pe poziţia
unor compartimentări definitive şi continue pe toată înălţimea clădirii
(pereţii de fronton, pereţii dintre două celule funcţionale, etc.).
Calculul structurilor mixte se poate face prin metode exacte sau
aproximative.
Dintre metodele utilizate pentru calculul structurilor mixte alcătuite
din cadre în conlucrare cu diafragmele sunt enumerate:
 metoda deformatelor impuse care constă în înlocuirea
structurii spaţiale prin două seturi de structuri plane, astfel:
• structura cadru-diafragmă se
înlocuieşte printr-un cadru scară echivalent pentru
care se determină deplasările (translaţii şi rotiri) la
nivelul etapelor, iar ulterior acestea sunt impuse celor
două componente ale structurii, cadrul şi diafragma;
• înlocuirea structurii cadru-
diafragmă printr-o diafragmă consolă echivalentă
pentru care se determină deplasările (translaţii şi
rotiri) la nivelul etajelor, iar ulterior acestea sunt
impuse sistemului cadru-diafragmă;
 metoda cadrului înlocuitor care constă în aplicarea:

• metodelor folosite pentru calculul
structurilor şi cadre;
• formulărilor matriceale, prin
stabilirea elementelor componente ale matricilor de
rigiditate ale barelor cu rigidităţi variabile;
 metoda echilibrării nodurilor (Kani – Csonka) în care

diafragma se înlocuieşte cu un cadru la riglele cu capetele
infinit rigide, cu posibilitătea evidenţierii prin calcul a
pereţilor de umplutură din zidărie;
 metoda matricelor de transfer, în care condiţiile de

compatibilitate ale diafragmelor se scriu direct cu ajutorul
momentelor factoriale, sub forma matricelor de transfer;
 metode elementelor finite, utilizând matricele de

rigiditate, iar elementele finite au mai multe noduri, cu
prinderea în noduri considerată articulată.
Oricare ar fi metoda aplicată, planşeele se consideră indeformabile

în planul lor, iar efectul de torsiune generală nu prezintă o importanţă
mare.
Metodele de calcul aproximative au la bază următoarele ipoteze:
60
 structura reală admite două plane de simetrie
ortogonale, iar încărcările orizontale acţionează simetric în
raport cu acestea;
 planşeele structurii reale sunt perfect rigide în
planul lor iar deplasările orizontale (săgeţile)
corespunzătoare unui nivel sunt aceleaşi pentru toate
cadrele şi diafragmele ce compun structura mixtă;
 barele structurii reale (diafragme, stâlpi, rigle)
au momente de inerţie constante pe înălţimea unui nivel.
Schemele de calcul utiliazte în metodele aproximative sunt scheme

de calcul simplificatoare în care structura mixtă reală este înlocuită
cu o structură plană echivalentă de tip diafragmă-cadru, fig. 1a, iar în
continuare aceasta se înlocuieşte cu o structură plană echivalentă de tip
cadru-scară, acţionată asimetric de încărcările orizontale aferente
structurii reale, fig. 1b.
Fg 6.3, şi 6.4a, pg 441, Proiect str.....
a b
Fig. 1. Scheme simplificatoare de calcul

a – structură plană echivalentă tip diafragmă-cadru;
b - structură plană echivalentă tip cadru-scară.
Eforturile secţionale se determină pe o semistructură plană de tip

cadru-scară, prin „Procedeul distorsiunilor”, fig. 2.
Fg.6.4b, pg 441 proiect str....
Fig. 2. Schema de calcul tip semicadru sacră.
După determinarea rigidităţilor la distorsiuni ale cadrului înlocuitor

tip scară, calculul eforturilor secţionale se face peri aproximaţii
succesive în mai multe cicluri, fiecare ciclu desfăşurându-se în două
etape.
Etapa I
 determinarea deplasărilor orizontale i ale nodurilor
semicadrului echivalent tip scară, la acţiunea încărcărilor
orizontale aplicate în noduri, pe baza rotirii (distorsiunilor) i
ale nodurilor prin metoda deplasărilor, astfel:
61
⇒ prin procedeul iteraţiei (aproximaţii succesive)
care asigură o convergenţă bună când rigiditatea riglelor
cadrului echivalent este mai mare în raport cu cea a
stâlpilor;
⇒ prin procedeul prin recurenţă pentru echilibrarea
cadrului înlocuitor, în care se ajunge la un sistem de
ecuaţii în care necunoscutele sunt distorsiunile i ale
nodurilor.
i = i – 1 + ij.Hij (1)
în care:
i – deplasarea orizontală liniară a nodului i;
ij – unghiul de rotire a unui stâlp i, j, al cadrului
înlocuitor, care se determină cu relaţia:
M ij ϕi + ϕ j
'
Ψij = +
6 K ij 2 ; (2)
unde: '
= M -ij
momente
'
M ji încovoietoare de încastrare perfectă
în sistemul de bază la capetele
stâlpilor i şi j;
Kij – rigiditatea la distorsiune a stâlpului cadrului
înlocuitor tip scară la nivelul i-j.
Etapa II
 deplasările i obţinute în etapa I se imprimă fiecărui
element vertical (stâlp, diafragmă) din structura mixtă reală
alcătuită din mai multe structuri echivalente plane (cadre şi
diafragme), pentru care se calculează momentele
încovoietoare de încastrare perfectă în stâlpi şi diafragme cu
relaţiile:
''
M i, j = M
''
j ,i =
6 EI i , j
H e2,i , j
(∆ j
)
− ∆i ; (3)
 echilibrarea momentelor încovoietoare de încastrare

''
perfectă , pentru fiecare M structură
ij echivalentă plană, printr-
un procedeu iterativ corespunzător, rezultând momentele
încovoietoare echilibrate ;
 determinarea forţelor tăietoare de nivel,
M ij corespunzătoare
''
fiecărui element vertical al structurii plane echivalente, cu

relaţia:
'' ''
M ij + M ji
T =
''
; (4)
ij
H e2,i , j
 se calculează forţa tăietoare rezultantă ca diferenţa dintre

rezultanta forţei tăietoare aferentă încărcărilor exterioare şi
62
suma forţelor tăietoare de nivel datorate deplasărilor impuse,
astfel:
n
Ti , j = ∑Pi − ∑;Ti ,'' j (5)
j =1
 forţa tăietoare rezultantă Ti,j se aplică cadrului înlocuitor,

rezultând un nou ciclu de lucru ce se desfăşoară în cele două
etape I şi II;
 continuarea ciclurilor de calcul până la echilibrarea forţelor
tăietoare de nivel.
Deplasările şi eforturile secţionale reale ale structurii se obţin prin

însumarea valorilor din toate ciclurile de calcul, astfel:
i = 1i + 2i + ... + mi (6)
1 2 m
Mi = M i + M i + ... + M i (7)
1 2 m
Ti = T i + T i + ... + T i (8)
1 2 m
Ni = N i + N i + ... + N i (9)
Altă metodă simplificatoare aplicată în mod frecvent în cadrul

structurilor mixte se bazează pe efectuarea calculului static manual.
Principiile ce stau la baza metodei constau în următoarele:
 transformarea structurii mixte spaţiale într-o
structură echivalentă formată din două grizi-console fig. 3a,
dintre care una încovoiată „” cu rigiditatea EI, care
însumează toate diafragmele şi una forfecată „C”, cu rigiditatea
GA, care însumează toate cadrele;
 atribuirea celor două console partea aferentă
din încărcarea orizontală, W(x) pentru consola forfecată, fig.
3b, respectiv WC(x) pentru consola forfecată, fig. 3c;
 deplasările orizontale ale celor două console
sunt egale pe înălţime: pentru consola forfecată, fig. 3c;
 deplasările orizontale ale celor două console
sunt egale pe înălţime: Y(x) = YC(x), fig. 3b şi fig. 3c, datorită
conlucrării asigurate prin intermediul planşeelor;
 definirea deformatelor celor două grinzi-
consolă prin intermediul relaţiilor:
- pentru grinda-consolă încovoiată:
d 4 y(∆x)
4 = W( x∆) ; (10)
d x
- pentru grinda-consolă forfecată:

d 4 y(∆x)
4 = W( xe) ; (11)
d x
63
 compatibilitatea deformatelor celor
două grinzi-consolă este asigurată printr-o forţă de interacţiune
q(x) distribuită pe înălţimea H şi o forţă de interacţiune
concentrată Q, aplicată la partea superioară (x = H), care
asigură echilibru la vârful structurii, fig. 3d şi fig. 3e.
Se trece fg 6.5, pg 444, Priect str...
a b c d e
Fig. 3. Schematizarea principiilor în metoda simplificată

a – schematizarea structurii reale prin două grinzi consolă;
b – deformata şi încărcarea orizontală aferentă consolei
încovoiate;
c - deformata şi încărcarea orizontală aferentă consolei
forfecate;
d – forţele de interacţiune aferente consolei încovoiate;
e - forţele de interacţiune aferente consolei forfecate.
 scrierea ecuaţiei fibrei medii deformate

pentru consola forfecată şi consola încovoiată acţionate de
încărcarea orizontală aferentă W(x), WC(x) şi de forţele de
interacţiune q(x), Q, fig. 3d şi fig. 3e, astfel:
- pentru grinda-consolă forfecată:
d 4 y(∆x)
4 EI = W( x∆) + q;( x) (12)
dx
- pentru grinda-consolă încovoiată:

d 4 y(Cx)
4 GA = W( Cx) − ;q (13)
dx
 obţinerea ecuaţiei diferenţiale a fibrei

medii deformate a structurii echivalente reprezentate prin
grinzile consolă din fig. 3a, prin adunarea relaţiilor (12) şi (13)
şi împărţirea la factorul EI.
d 4 y(∆x) 2 d 2W( Cx) W( x)
−ω =
d 4
x dx 2
EI; (14)
unde:
2 GA
ω =
EI
W(x) = W(x) + WC(x)

64
În continuare, plecând de la ecuaţia diferenţială (13) se obţine prin
integrare soluţia ecuaţiei diferenţiale în funcţie de gruparea de încărcări
în care se face calculul.
Având determinată expresia generală a deplasărilor, prin derivări
succesive se obţin eforturile secţionale M(x), MC(x), T(x), TC(x) şi încărcarea
de interacţiune q(x).
Cazul încărcării orizontale din vânt W(x) = W(V), fig. 4.

Se trece fg 6.6a pg 445 Proiect str.....
Fig. 4. Schematizare grindă-consolă acţionată de încărcarea

orizontală din vânt
W( V ) ⋅ x 2
Y( x) = C1 + C 2 x + C3 ⋅ cosh ωx + C 4 ⋅ sinh ωx − 3 ; (15)
2 EI ω
Constantele C1, C2, C3, C4 se determină din condiţii de contur.
x = 0 => y(0)= 0; dy(0)= 0
x = H => M(H) = 0 T(H) = 0
Efectuând calculele se obţine expresia generală a deplasării la cota

x:
W( V ) ⋅ H 4  ωH sinh ωH +1  x 1  x 2 
Y( x) = ( cosh ωx −1) ( ) 2
− ωHsinh ωx + ωH  −  ; (16)  
EI ( ωH )  cosh ωH  H 2  H  
4
Eforturile secţionale şi încărcarea de interacţiune vor avea

expresiile:
 pentru consola încovoiată:
M ( ∆x) 2  ωH sinh ωH +1  
=  cosh ωx − H sinh ωx −1 ; (17)
M0 ( ωH ) 2
 cosh ωH  
; (18) T( x∆) 1  ωH sinh ωx +1  
= ωH cosh ωx − sinh ωx 
Q0 ωH   cosh ωH  
 pentru consola forfecată:

∆
M (Cx) 
2
x  M ( x)
= 1 −  − ; (19)
M0  H M0
∆
T( Cx)
 x  T( x)
= 1 −  − ; (20)
Q0  H  T0
Încărcarea de interacţiune are expresia:

q( x) W( x2) ( ωH ) 2
M ( ∆x)
; (21)
= + ⋅
W( V ) W( V ) 2 M0
în care:
W( V ) ⋅ H 2
M0 = ; Q 0 = W( V ) ⋅ H
2
65
Mărimile Y(x), M(x), MC(x), T(x), TC(x) se pot obţine cu ajutorul abacelor
întocmite pentru diverse valor ale raportului x/H.
Cazul încărcării orizontale din seism W(x)= W)s), fig. 5

Se trece fg 6.6b pg 445 Proiect str.....
Fig. 5 Schematizare grindă-consolă activată de încărcarea orizontală

din seism
 pentru consola încovoiată:

W( ∆) H 4  sinh ωH cosh ωH 1  cosh ω x − 1  x sin ω x  1 1  1 x  
3
Y( x) =  3 − + + −  − −   
EI ( ωH )
2
 ( ωH ) ( ωH ) 3 ( ωH ) 2  cosh ωx  H ωH  2 ( ωH ) 2  6  H  
(22)
M (∆x) 3  ( ωH ) sinh ωH
 2
 cosh ωx  ( ωH )  2
 x 

=  − sinh ωH + ωH  − −1sinh ωx − ωH  
M0 (ωH ) 3

 2  cosh ωH  2   H 

(23)
T( x∆) 2  ( ωH ) 2 sinh ωH
  sinh ωH  ( ωH ) 2  

=  − sinh ωH + ωH  − ;(24)
−1cosh ωx −1
Q0 ( ωH ) 2

 2  cosh ωH  2  

 pentru consola forfecată:

M ( ∆x)  2  x  1  x 3  M ( ∆x)
= 1 −   +    − ; (25)
M0  3H  2H   M0
∆
T( Cx) 2
 x  T( x)
= 1 −  − ; (26)
Q0 H  T0
Încărcarea de interacţiune q(x) are expresia:
x ( ωH ) M ( ∆x)
2
q( x)
= + − ; (27)
W( s) H 3 M0
în care:
W( ∆) H 2 W( ∆) H 2
M0 = ; Q0 =
3 2
 
Mărimile Y(x), M (x), M , T , TC(x) se pot determina şi cu ajutorul
C
(x) (x)
abacelor întocmite pentru diverse valori ale raportului x/H.
În practica curentă de proiectare se determină mărimile mD( ) , mC(),

în funcţie de produsul pentru diverse valori ale lui
ωH = x/H.
T( ζ∆) 2  ( ωH ) 2 sinh ωH
  sinh ωH  ( ωH ) 2  

m(∆ζ ) = =  − sinh ωH + ωH  − −1cosh ωx −1
Q0 ( ωH ) 2

 2  cosh ωH  2  

66
(28)
mC
(ζ ) = 1− ζ − m
2 C
(ζ ) (29)
Valorile m( ) în funcţie de raportu  = x/H sunt date tabelar.
7.6. Structuri speciale
Clădirile cu structura având caracteristici speciale sunt de tipul:

 clădiri cu un singur tub;
 clădiri cu două tuburi (tub în tub).
Clădirile cvu structura de rezistenţă cu un singur tub sunt

cele cu un singur nucleu, dispus central, între care se pot menţiona:
 clădiri cu structură cu nucleu central şi stâlpi pe
contur cu dispunere rară, fig. 6a;
 clădiri cu structură cu nucleu central, fără stâlpi şi
cu planşee în consolă, fig. 6b;
 clădiri cu structură cu nucleu central şi stâlpi pe
contur rezemaţi pe un element rigid de descărcare în consolă
dispus la partea inferioară, fig. 6c;
 clădiri cu structură cu nucleu central, fără stâlpi şi
cu planşee suspendate de un element rigid dispus la partea
superioară, fig. 6d.
Sau cu formarea tubului pe conturul clădirii prin dispunerea deasă a

stâlpilor (cu tub perforat), fig. 7.
Se trece fg 11.14, pg 403 Constr. Civ. D. Marusciac
a b c d
Fig. 6. Tipuri de sisteme structurale cu nucleu central

a – cu nucleu central şi stâlpi pe centru;
b – cu nucleu central, fără stâlpi şi nuclee în consolă;
c – cu nucleu central şi grinzi de descărcare la partea
inferioară;
d – cu nucleu central şi planşee suspendate pe grinzi de
descărcare situate la partea superioară.
Se terce fg. 1.4d pg.21 Proiectarea str. et...
Fig. 7. Clădiri cu structura de rezistenţă cu un singur tub (tub

perforat)
67
Clădirile cu structura de rezistenţă cu două tuburi sau tub în
tub sunt alcătuite din nucleul central (tub interior) şi stâlpi cu dispunere
deasă pe contur care formează un tub perforat (al doilea tub), fig. 8.
Se trece fg 1.4e, pg 21 Proiect. Str....
Fig. 8. Clădire cu structura de rezistenţă cu două tuburi.
BIBLIOGRAFIE
2000
1998.
68

CURS Nr1 14 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS Nr1 14 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

1.1. Definirea şi rolul structurii în realizarea exigenţelor de

Construcţiile în general sunt bunuri imobile realizate de om, în

Sub aspect general, orice construcţie este alcătuită din următoarele

Sub aspectul alcătuirii complexe, orice construcţie trebuie privită ca

Exigenţele de rezistenţă presupun ca sub acţiunile verticale şi

1.2. Stări de eforturi şi deformaţii

Eforturile sunt forţe sau momente care iau naştere în elementele de

Eforturile care acţionează pe întreaga secţiune a elementului se

Eforturile secţionale exprimate sub forma unor forţe sau

Eforturile unitare sunt de două tipuri: normale ( ) şi tangenţiale

Se prelucrează fig. 31 pg 52 - Construcţii

Fig. 1. Solicitări mecanice şi eforturi secţionale

Se prelucrează fg. 3.3, pg 53 Construcţii.

Fig. 2. Eforturi unitare

1.3. Criterii de performanţă

Conceptul de performanţă în construcţii reprezintă nivelul superior

Criteriile de performanţă se normează şi sunt cuantificate în

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE GENERALE

1.4. Corelarea între proiectarea funcţională şi structurală a

Orice clădire este concepută şi realizată în scopul îndeplinirii unor

Atunci când în cadrul unui program de arhitectură elementele

1.5. Comportarea structurilor sub acţiunea încărcărilor

Structura de rezistenţă a oricărei clădiri trebuie concepută şi

Fig. 1. Deformarea laterală la forţe orizontale a pereţilor.

Fig. 2. Deformarea laterală la forţe orizontale a structurilor în cadre.

În cazul structurilor mixte (cadre şi diafragme) prezenţa planşeelor

Se trece fig. 6.2c, pg 440, Proiectarea structurală etajate pentru

Fig. 3. Deformarea laterală la forţe orizontale a structurilor mixte.

2.1. Clasificarea după modul de organizare a spaţiului

Organizarea spaţiilor aferente unei clădiri trebuie să asigure

Clădiri cu organizare rigidă a spaţiului

Acestea se caracterizează prin faptul că elementele verticale de tipul

Se trece fg 3.1a pg. 71 Se trece fg 3.1b pg. 71

Clădiri cu organizare flexibilă a spaţiului

În acest caz elementele portante verticale de tipul stâlpilor, eventual

Clădiri tip sală

Acest tip de clădiri se caracterizează printr-o funcţiune dominantă

3. CLĂDIRI CU PEREŢI STRUCTURALI DIN ZIDĂRIE

După modul de alcătuire a structurii de rezistenţă a clădirilor, se

Se trece fg. 1.4a pg 21 Se trece fg. 1.4b pg 21

Fig. 1. Clădiri cu structura

Se trece fg. 1.4c pg 21

Mărimea raportului dintre înălţimea (H) şi lăţimea (B) clădirii

 structuri care lucrează ca o consolă mijlocie : 2 < H/B < 5,

 structuri care lucrează ca o consolă lungă: H/B > 5,

După capacitatea de deformare în domeniul postelastic sau

2.2.4. Clasificarea după forma în plan

Se trece fg a,b,c,d, pg. 20, Proect str. etajate pt clădiri civile

Fig. 5. Clădiri cu forme simple în plan

Se trece fg e,f,g,h, pg. 20, Proect str. etajate pt clădiri civile

Fig. 6. Clădiri cu forme compuse în plan

2.2.5. Clasificarea după forma în elevaţie

După forma în elevaţie, clădirile pot fi:

Se trece fg 1.3a, pg 20, Se trece fg 1.3b,c, pg 20,

Fig. 8. Clădiri cu formă

Regimul de înălţime al clădirilor este determinat de o serie de

După regimul de înălţime clădirile se clasifică în:

3.1. Tipuri de structuri şi planşee

3.1.1. Tipuri de structuri

După modul de dispunere în plan a pereţilor structurali se disting

Se trece fg 5.3, pg 107, Buletinul construcţiilor vol. II

Fig. 9. Structură cu pereţi deşi (sistem fagure)