Cine e Piaget?

Jean Piaget este una dintre cele mai marcante personalităti din psihologia secolului XX,
ocupând un loc de frunte şi in cadrul mai general al filosofiei ştiintelor şi al epistemologiei.
Acesta a fost preocupat să ofere un răspuns la problema genezei cunoştinţelor, urmand o
abordare ontogenetică pentru a evidenţia, prin metode psihologice, modul în care
achiziţionează copiii instrumentele de bază ale cunoaşterii şi cum ajung să le transforme în
mijloace sofisticate de adaptare la mediu.

Definitie teorii:

Teoria dezvoltării cognitive propusă de Jean Piaget este construită pe baza credinţei sale în
progresul de tip stadial al dezvoltării. Felul în care copiii înţeleg lumea progresează ca o serie
de paşi, şi nu în linie continuă. Aceste stadii sunt : stadiul senzoriomotor (de la naştere la 2
ani), stadiul preoperafional (2-7/8 ani), stadiul operafiilor concrete (7/8 ani – 11/12 ani) si
stadiul operafiilor formale (11/12 ani - 15116 ani).

Argumente:

1. Cel mai important atu al teoriei învățării lui Piaget este structurarea unor stadii
de dezvoltare pe care putem să ne bazăm atunci când dorim să predăm ceva.
Faptul că stadiul la care se află individul va influența foarte mult, ce alegem să predăm
și mai ales cum facem acest lucru, a devenit posibil anume acestei teorii. Teoria
piagetiană a arătat că nivelul dezvoltării inteligentei determină gradul şi calitatea
învăţării. Structura intelectuală trasează limite pentru posibilele interactiuni dintre
subiect şi mediu, limite care afectează ritmul învăţării şi, implicit, pe cel al dezvoltării
copilului. Teoria dezvoltării stadiale a inteligentei şi, in general, a capacităţii cognitive
are implicatii asupra organizării planului de invătământ şi a programelor analitice, în
sensul că ea impune armonizarea materiilor de învătământ, respectiv a continururilor
prevăzute de programele analitice cu structurile de gândire ale elevilor. În momentul
in care continuturile abordate într-o disciplină de invătământ nu sunt adaptate
structurilor de gândire ale elevilor, aceştia nu le vor putea intelege şi asimila, pentru că
nu posedă operatiile mentale adecvate. Cea mai evidentă e acea instrucţiune care
trebuie adaptată nivelelor de dezvoltare ale elevilor. De exemplu, devine lipsit de sens
să predai geografia unor elevi de clasa I, cărora le lipsesc noţiuni de bază cum ar fi de
ţară, stat sau oraş. Predarea algebrei la clasa a III-a este inutilă, deoarece materia
solicită abilităţi de operare cu noţiuni abstracte pe care elevii nu le posedă în acest
stadiu operaţional concret. O altă implicaţie este aceea că acei copii din grădiniţe şi
şcolile elementare trebuie să vadă exemple corespunzătoare unor concepte. Copiilor
mici nu poţi să le spui imaginează-ţi că ai o plăcintă formată din şase felii şi eu iau
două bucăţi. Mai bine le-ai arăta o imagine cu o plăcintă şi practic să îndepărtezi feliile
dacă te aştepţi ca ei să înveţe să sublinieze conceptele matematice. Aplicând
concepţiile lui Piaget în ceea ce priveşte instruirea înseamnă ca în mod constant să
utilizezi demonstraţii concrete şi reprezentări practice ale ideilor. Teoriile recente
bazate pe procesările de informaţie ale dezvoltării cognitiv formulate în principal de
Robbie Case susţin ipoteza că modificarea abilităţilor cognitive este datorată creşterii
 eficienţei funcţionării spaţiului operaţional al memorie de lucru. Acest fapt duce la o
expandare corespunzătoare a spaţiului de acumulare al memoriei de lucru.
Schimbările în eficienţa spaţiului operaţional sunt considerate ca fiind rezultatul
integrărilor schemelor în schemele de ordin superior. O aplicaţie majoră a studiului
inteligenţei o reprezintă necesitatea luării în considerare de către profesori a
diferenţelor dintre elevi. Teoria dezvoltării cognitive oferă o înţelegere a dezvoltării
cognitive odată cu vârsta. Este important ca profesorul să identifice nivelul cognitiv
de dezvoltare al elevilor pentru a-şi putea ajusta discursul şi metodele de predare,
structurilor cognitive ale elevilor. Rolul profesorului devine acela de a-i ajuta pe elevi
să îşi organizeze şi reorganizeze propriile experienţe în structuri din ce în ce mai
complexe şi adecvate.
2. Considerarea copilul ca fiind parte activă a învățării este încă un avantaj al
teoriei. Învățarea prin descoperire (Piaget vorbește despre interiorizarea acțiunii) este
o formă care, mai ales la copiii mai mici este una dintre principalele prin care copilul
poate învăța. Elevilor ar trebui să le fie permis să facă experimente cu materiale pentru
a le permite să se acomodeze cu noile înţelegeri şi să descopere ei înşişi informaţiile.
Învăţarea prin descoperire este una din modalităţile în care principiile lui Piaget pot fi
fost puse în practică în instruirea din clasă. Învăţarea prin descoperire pune accentul pe
participarea activă a elevilor la învăţarea principiilor şi conceptelor învăţării. Joyce şi
Weil (1980) au descris o strategie generală pentru aplicarea conceptelor piagetiene în
instruire:
 Faza 1. Prezentarea unei situaţii ambigue care să corespundă stadiului de dezvoltare a
elevilor.
 Faza 2. Provocarea răspunsurile elevilor şi solicitarea de a justifica răspunsurile
oferite.
 Faza 3. Probarea răspunsurilor şi raţionamentelor subiacente ale elevilor.

3. Profesorul facilitează interacțiunea elevului cu exteriorul. Din perspectiva acestei

teorii, elevul are nevoie de cunoaștere pentru a readuce în echilibru schemele existente
cu lumea, el este motivat din interior și caută surse pentru a scăpa de disconfort. O
programă care se bazează pe teoria piagetiană pune accentul pe o filozofie
educaţională centrată pe copil. Metodele de predare cu care majoritatea copiilor din
şcoală sunt familiarizaţi – expuneri, demonstraţii, prezentări audio-video şi instrucţia
programată – nu corespund în general ideilor lui Piaget cu privire la achiziţionarea de
noi cunoştinţe. Piaget a subliniat importanţa învăţării prin descoperire la nivelul şcolii.
Inteligenţa se dezvoltă prin procesele de asimilare şi acomodare; prin urmare,
experienţele ar trebui planificate, de aşa natură încât să faciliteze procesele de
asimilare şi acomodare, procese care depind de experienţa fizică şi de interacţiunile
sociale ale elevilor. Tipul schemelor şi al structurilor pe care le dezvoltă elevii depinde
de tipul experienţelor pe care le parcurg. În mare parte profesorul este cel care
influenţează şi controlează aceste experienţe. Cu cât aceste experienţe sunt prezentate
mai diversificat şi mai bogat elevilor cu atât mai elaborate vor fi structurile lor
cognitive pe care le vor dezvolta.
4. Copiii au nevoie să exploreze, să manipuleze, să experimenteze, să adreseze
întrebări şi să caute singuri răspunsurile. Desigur aceasta nu înseamnă că ei nu
trebuie îndrumaţi. În acest context rolul profesorului devine acela de facilitator al
 învăţării în funcţie de nivelul cognitiv prezent al elevului, şi de punctele slabe şi tari
ale acestuia. Instrucţia, în consecinţă ar trebui individualizată pe cât posibil, iar elevii
ar trebui să aibă posibilitatea de a comunica unul cu celălalt, de a discuta şi dezbate.
problemele oferite spre rezolvare. Din perspectiva lui Piaget profesorii devin
facilitatori ai învăţării elevilor, prin ghidarea şi stimularea acestora. Astfel, profesorul
poate permite elevilor să facă greşeli (fără să-l sancţioneze) şi să-i sugereze cum poate
să înveţe din ele. Nivelul de procesare al materialului devine mai adânc dacă copilului
i se permite să experimenteze pe cont propriu decât să asculte cursul profesorului.
Profesorul ar trebui să prezinte elevilor materiale şi situaţii şi ocazii care le permit să
descopere noi cunoştinţe. A înţelege devine pentru Piaget a descoperi sau a reconstrui
prin redescoperire. În felul acesta învăţarea devine activă bazată pe producţie şi
creativitate şi nu doar pe repetiţie. Pentru aceasta profesorul trebuie să aibă încredere
în capacitatea elevului de a învăţa pe cont propriu şi să-l susţină în acest sens.
5. Elevii îşi construiesc în mod activ cunoştinţele. Piaget a accentuat că elevii nu sunt
doar recipiente goale care trebuie umplute cu informaţii. El a accentuat faptul că elevii
atribuie sens mediului în care trăisesc şi îşi construiesc în mod activ propriile
cunoştinte. Din acest punct de vedere ar fi o greşeală să îi înveti pe elevii împărţirea
ca şi cum ei ar trebui doar să imite procesul mecanic pentru a primii răspunsul. Prin
faptul că elevii învăţă împărţirea au deja o cunoştinţă considerabilă despre numere şi
aritmetică. Ei asimilează instrucţiunile profesorilor la ceea ce ştiau deja şi construiesc
în mod activ un concept al împărţirii. Profesorii care ştiu acest lucru pot prezenta
materia mai eficient. Ei înţeleg felul greşelilor pe care elevii le fac în general prin
asimilarea ideilor noi la cunoştinţele lor precedente (de exemplu : concepte de
înmulţire şi scădere) şi prin încercarea de a construi propriile lor înţelesuri noi.
6. Utilizarea de materiale cu grad moderat de noutate. Elevii învaţă cel mai bine dacă
le sunt prezentate noutăţile cu materiale noi care sunt cu puţin peste întelegerea lor
prezentă. Dacă un profesor îşi prezintă materia care este deja înţeleasă, este evident că
nu mai este nimic de învăţat. Pe de altă parte, dacă un profesor prezintă informaţii care
sunt prea noi, elevi nu vor fi capabili să le asimileze la cunoştinţele lor actuale.
Materialul nou prezentat pe de o parte poate constitui o provocare satisfăcătoare dar în
acelaşi timp să fie şi suficient de familiar pentru a putea fi fi asimilat în mod adecvat.
De exemplu elevii care înteleg împărţirile simple ar putea fi pregatiti pentru împărţirile
mai complicate dar nu pentru algebră.
7. Aprecierea punctului de vedere a elevilor. Elevul care nu înţelege nu trebuie să fie
vazut ca unul care nu dispune de anumite cunoştinţe, ci este posibil ca el să aiba un
punct de vedere cu totul diferit. Din perspectiva lui Piaget este foarte important să
determinăm cum înţeleg elevii chiar dacă această înţelegere nu este “corectă”. De fapt
cu cât mai neobişnuit este punctul de vedere al elevului cu atât mai important este
pentru profesor să fie conştient de acesta, în aşa fel încât să-l ajute pe elev să realizeze
o înţelegerea corectă.
8. Utilizarea evaluărilor individuale. Deşi evaluările individuale ale elevilor iau mult
timp, frecvent îl ajută pe profesor să înţeleagă fiecare elev (ceea ce alte surse de
informare (de exemplu testele standard nu fac). De exemplu, un elev poate avea
probleme la împărţire pentru că aplică în mod incorect o anumită procedură. Asistând
 elevul în rezolvarea unor probleme de împărţiri, observând paşii pe care îi face şi
solicitând argumentarea fiecărui pas pe care îl face, profesorul poate să identifice
secvenţele procedurale greşite şi astfel poate corecta problema constatată.

Dovezi experimentale:

 La stadiul 1,Piaget a utilizat un test de ascundere. El arăta copiilor o jucărie atractivă,

apoi o acoperea cu o pătură, ascunzând-o de privirea lor. Copiii mai mici de un an îşi
îndreptau atentia în altă parte şi se comportau ca şi cum jucăria ar fi încetat să existe,
in timp ce copiii mai mari încercau să obtină jucăria, căutând-o sub pătură, ceea ce a
fost considerat de Piaget o dovadă a faptului că s-au stabilizat cunoştinţele lor despre
obiecte. Permanenta obiectelor este o idee care trebuie construită de către copil. Chiar
dacă primele dovezi ale permanentei obiectului apăreau uneori spre sfârşitul primului
an de viată, Piaget considera că abia după un an copilul este capabil să înţeleagă faptul
că obiectele au o existentă continuă, indiferent dacă el este conştient de ele sau nu.

Principalele contribuţii ale lui Piaget:

Gândirea copiilor este calitativ diferită de cea a adulţilor. Dezvoltarea intelectuală nu este
doar o problemă care presupune oferirea mai multor informaţii copiilor, adăugând astfel câte
ceva la baza lor de cunoştinţe. Natura acestor diferenţe se schimbă de la o perioadă de
dezvoltare la alta, iar în timp ce încercările copiilor de a înţelege şi de a rezolva probleme pot
să pară uneori prosteşti din perspectiva unui adult, de fapt acestea reflectă un progres legitim
de-a lungul variatelor stadii pe care trebuie să le parcurgă copilul pe drumul către maturitate.

Dezvoltarea intelectuală este continuă de la naştere. Abordarea piagetiană este una

ontogenetică: Piaget a argumentat faptul că adaptarea nou-născutului la sfârc şi încercările
copilului de vârstă şcolară de a rezolva problemele din clasă sunt bazate pe aproximativ
aceleaşi mecanisme, că atât primele, cât şi ultimele ne spun ceva despre funcţionarea
intelectuală şi că orice încercare de a înţelege dezvoltarea inteligenţei trebuie să pornească de
la momentul naşterii. Există aşadar o continuitate bazală în ciuda modificărilor care apar pe
măsură ce copilul progresează de la un stadiu la altul.

Copiii au un rol activ în învăţare. Achiziţia de cunoştinţe nu este un act de absorbire pasivă
de informaţie. Piaget a subliniat de fiecare dată curiozitatea intensă a copiilor, care îi împinge
să exploreze lumea şi să experimenteze. Observaţiile pe care le-a înregistrat cu propriii copii
subliniază foarte bine acest punct: aceşti copii nu sunt dispuşi să aştepte pur şi simplu
stimularea din partea celorlalţi, ci joacă, chiar ei, rolul de “mici oameni de ştiinţă” încă din
primele luni de viaţă.

Putem identifica o mare diversitate de fenomene care ne deschid calea către mintea
copilului.Permanenţa obiectului, egocentrismul, incluziunea claselor, conservarea – acestea şi
alte exemple au fost utilizate de Piaget pentru a ilustra natura capacităţii de înţelegere copiilor.
El nu doar că ne-a atras atenţia spre astfel de fenomene, ci a şi inventat modalităţi pentru a le
investiga, permiţându-le prin aceasta şi altora să îi continue munca.

Impicatii in tehnologia instructionala

Laboratoarele, atelierele și tehnologiile care încurajează interactivitatea precum multimedia,
hipermedia și realitatea virtuală se potrivesc cu gândirea piagetiană. Software-ul de calculator
care este strict exercițiu și practică nu se potrivește cu un mediu de descoperire activ. Practica
de memorare, adesea folosită în școlile de limbi străine, nu încurajează creativitatea sau
descoperirea.

Studenții nu numai că pot folosi multimedia pentru a învăța, dar o pot folosi și pentru a
comunica înțelegerea diverselor subiecte celor din jur. Ei pot crea ceea ce învață utilizând un
instrument de creație, cum ar fi Hypercard. Predarea de la egal la egal este utilizată pe măsură
ce elevii lucrează împreună la realizarea proiectelor lor. Elevii devin participanți activi în loc
de urmaritori pasivi, iar profesorul își asumă cu adevărat rolul de facilitator pe măsură ce le
oferă îndrumări în creațiile lor. Hipermedia permite, de asemenea, elevilor să își manipuleze
mediul în timp ce urmează calea (căile) pe care o aleg. Realitatea virtuală are potențialul de a
muta educația de la dependența sa de cărți la învățarea experiențială în medii naturaliste. De
exemplu, decât să citească despre un eveniment, copiii pot participa la eveniment cu persoane
și / sau obiecte simulate. Aceste tehnologii oferă elevilor un mediu de învățare care îi
încurajează pe copii să inițieze și să-și finalizeze propriile activități.

Piaget himself believed that to assess the progress of knowledge, either from a psychological
or an epistemological viewpoint, one always needs to consider a previous state of lesser
knowledge and a future state of greater knowledge (Piaget, 1950/1973b). Therefore, when
commenting on his scientific contributions, Piaget (e.g., 1976c) remarked that he had laid
down only a rough sketch of human cognitive development and that subsequent research
would certainly identify the parts missing from the sketch, the parts that need to be modified,
and the parts that need to be discarded

1. Piaget's Theory Underestimates the Competence of Children

First, the key concept in Piaget's theory is not age of acquisition but sequence of
transformation (Montangero, 1991; Smith, 1991), a distinction elaborated in the next
criticism. Second, the competence involved in Baillargeon's (1987, 1991) experiments is
probably not the same as that involved in Piaget's (1936, 1937) original studies because
experiments that rely on habituationdishabituation mechanisms indicate that something in a
perceptual array has changed but provide no conclusive evidence that a conceptual
competence (i.e., object permanence) is responsible for the infant's reaction of surprise. To
infer unambiguously a conceptual competence, the experimenter needs to rule out alternative,
perceptual-based explanations (see Mandler, 1992). Third, for Piaget (e.g., Piaget & Garcia,
1987), knowledge always involves implication and logical inference, and therefore its
presence cannot be inferred only statistically through tabular asterisks and at the expense of
theoretical risks (i.e., at the expense of mistaking a perceptual competence for a conceptual
one; see Furth, 1992; Langer, 1980). Parenthetically, given that Baillargeon's earliest findings
come from infants with a mean age of 17 weeks, it may come as a surprise to many critics that
in his studies on the construction of reality, Piaget (1937, e.g., Observation 2) reported that his
son Laurent at the early age of 2 months and 27 days already expected a disappearing object
(e.g., his mother) to be where it vanished. However, according to Piaget this kind of fuzzy
affective permanence should not be confused with a clear manifestation of object
permanence.1

Despite the technical ingenuity of the studies just mentioned, many of them have grossly
misunderstood Piagetian theory. The misunderstandings are readily identified when we
analyze the procedures used in these studies and the logical rigor of the inferences drawn by
their authors concerning the competencies of the child. In what follows we substantiate the
preceding remarks with examples drawn mainly from research on the preoperational and
operational stages, although similar analyses can be made with many of the remaining
investigations (see Chapman, 1988a).

Evidence that children ’ s level of performance could be moved around by a variety of task
factors led to theories about how children actually apply their concepts in a particular setting.
That is, theories about how cognitive competence is translated into performance (Flavell &
Wohlwill, 1969 ). Researchers began to develop a theory of performance to supplement Piaget
’ s theory of competence (i.e., cognitive structures). A child must not only understand that
number is conserved when items are spread out but also be able to understand the task
instructions, attend to number and ignore other attributes such as color and the salient length
dimension, and have the working - memory capacity to remember the equivalence of the
rows, the type of transformation, and the questions asked (e.g., Miller, 1978 ). Importantly,
such work drew attention to the role of quantitative developmental changes in degree, amount,
speed, or effi ciency (e.g., of working memory) in qualitative stage - like changes in kind of
thinking (e.g., non - conservers vs. conservers).

Others believe that Piaget paid too little attention to the impact of social factors on the
cognitive process, however, he did not ignore social influence entirely (Kail, 2012). Piaget
explored some aspects of the role of interaction on children, proposing that communication
with others transforms a child’s egocentric thinking to “socialized thinking” (Lourenço &at
el., 1996). Piaget also acknowledged that cultural context and social interaction affect
cognitive development (Shaffer et al., 2010). However, he did not theorize on how social
context affects cognitive development (Shaffer et al., 2010). Psychologists now understand
children’s thinking and understanding by means of their cultural context (Shaffer et al., 2010).
Kitchener (1991) believes that Piaget was not familiar with sociology as a science, therefore,
Piaget' sociological thought was limited (Kitchener,1991).

The influence of Piaget’s ideas in developmental psychology has been enormous. He changed
how people viewed the child’s world and their methods of studying children. He was an
inspiration to many who came after and took up his ideas. Piaget's ideas have generated a
huge amount of research which has increased our understanding of cognitive development.
His ideas have been of practical use in understanding and communicating with children,
particularly in the field of education.

.It is absolutely possible to incorporate Piaget`s theory in the classroom. Piaget takes a
constructivist point of view and believes that learners are not passive in their knowledge.
Piaget’s theory suggests that students need a curriculum that supports their cognitive
development by learning concepts and logical steps.

Today, the impact of Piaget’s theory has guided psychologists in order to reconceptualize the
concept of cognitive development. In addition, further researchers have been guided to some
important questions which Piaget posed in order to investigate new findings in the area of
cognitive development.

Piaget (1936) was the first psychologist to make a systematic study of cognitive development.
His contributions include a stage theory of child cognitive development, detailed
observational studies of cognition in children, and a series of simple but ingenious tests to
reveal different cognitive abilities. What Piaget wanted to do was not to measure how well
children could count, spell or solve problems as a way of grading their I.Q. What he was more
interested in was the way in which fundamental concepts like the very idea of number, time,
quantity, causality, and justice and so on emerged. Before Piaget’s work, the common
assumption in psychology was that children are merely less competent thinkers than adults.
Piaget showed that young children think in strikingly different ways compared to adults.
According to Piaget, children are born with a very basic mental structure (genetically
inherited and evolved) on which all subsequent learning and knowledge are based. Piaget's
Theory differs from others in several ways: It is concerned with children, rather than all
learners. It focuses on development, rather than learning per se, so it does not address learning
of information or specific behaviors. It proposes discrete stages of development, marked by
qualitative differences, rather than a gradual increase in number and complexity of behaviors,
concepts, ideas, etc. The goal of the theory is to explain the mechanisms and processes by
which the infant, and then the child, develops into an individual who can reason and think
using hypotheses. To Piaget, cognitive development was a progressive reorganization of
mental processes as a result of biological maturation and environmental experience. Children
construct an understanding of the world around them, then experience discrepancies between
what they already know and what they discover in their environment. Piaget suggested that all
children journey through the sensorimotor, preoperational, concrete operations, and formal
operations stages of development (Moreno, 2010). During the process of moving through one
stage to the next, children’s cognitive ability change qualitatively (Sigelman & Rider, 2012).
Piaget also believed that cognitive development is a continuous process and all children, even
in different environmental context and culture diversity around the world, have the same
sequence of cognitive development (Hockenbury & Hockenbury, 2011).