inematografia[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cinematografia italiană.

Takeshi Kitano cu Leul de Aur de la festivalul de film de la Veneția, unul dintre cele mai prestigioase și mai
mediatizate festivaluri de film din lume[365]

Istoria cinematografiei italiene a început la câteva luni după ce frații Lumière începuseră proiecțiile
de filme. Primul film italian avea câteva secunde și îl arăta pe Papa Leon al XIII-lea dând o
binecuvântare către cameră. Industria italiană de film s-a născut între 1903 și 1908 cu trei companii:
Società Italiana Cines, Ambrosio Film și Itala Film. Au urmat și alte companii în Milano și Napoli. În
scurt timp, aceste prime companii au ajuns la o calitate rezonabilă a producțiilor, care au început să
se vândă și în afara Italiei. Cinematografia a fost utilizată apoi de Benito Mussolini, care a înființat
celebrul studio Cinecittà din Roma pentru producția de propagandă fascistă în preludiul celui de al
Doilea Război Mondial.[366]
După război, filmul italian a fost recunoscut pe plan mondial și a devenit produs de export până la
începutul unui declin artistic în preajma anilor 1980. Regizori de film cunoscuți ai acestei perioade au
fost Vittorio De Sica, Federico Fellini, Sergio Leone, Pier Paolo Pasolini, Luchino
Visconti, Michelangelo Antonioni și Dario Argento. Între filmele produse de ei se numără și
capodopere ale cinematografiei mondiale, ca La dolce vita; Cel bun, cel rău, cel urât și Hoții de
biciclete. Între jumătatea anilor 1940 și începutul anilor 1950 a avut loc apogeul filmelor neorealiste,
ce reflectau starea precară a Italiei postbelice.[367][368]
Pe măsură ce țara și-a revenit și a devenit una bogată în anii 1950, a urmat o nouă formă de
neorealism, denumită „neorealismul roz”, apărând și alte genuri de film, cum ar fi peplum și
apoi western spaghetti, care au fost populare în deceniile anilor 1960 și 1970. Mai recent, scena
italiană a dispărut din atenția cineaștilor la nivel mondial, deși a primit ocazional atenție, cu ocazia
lansării unor filme ca La vita è bella în regia lui Roberto Benigni, Il postino cu Massimo Troisi și La
grande bellezza regizat de Paolo Sorrentino.[369]

Sport[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sportul în Italia.
Azzurri la Campionatul Mondial de Fotbal 1982 (unul dintre cele patru câștigate de Italia).

Cel mai popular sport în Italia este, de departe, fotbalul.[370] Echipa națională de fotbal a Italiei,
poreclită Squadra Azzurra este una dintre cele mai de succes astfel de echipe, fiind de patru
ori campioană mondială (1934, 1938, 1982 și 2006).[371] Cluburile italiene au câștigat 27 de trofee
europene, federația italiană fiind astfel cea mai titrată în fotbalul european, iar primul eșalon în
întrecerea între cluburi, Serie A, se clasează pe locul 4 în Europa, întrecerile sale fiind urmărite în
toată lumea.[372]
Alte sporturi de echipă populare în Italia sunt voleiul, baschetul și rugby-ul.[373] Echipele naționale
masculină și feminină de volei s-a clasat adesea în primele patru din lume,[374][375] iar liga este
considerată una cele mai bune ligi din lume.[376] Echipa națională de baschet a Italiei a obținut aurul
la Eurobasket 1983 și EuroBasket 1999, precum și argintul la Olimpiada din 2004.[377] Liga
italiană este considerată a fi una dintre cele mai competitive din Europa.[378] Rugby-ul are și el un
nivel ridicat de popularitate, mai ales în nordul țării.[379] Echipa națională concurează în Turneul celor
Șase Națiuni,[380] și participă regulat la Campionatul Mondial de Rugby.[381] Conform clasamentului
dat publicității de International Rugby Board la data de 6 iunie 2016, Italia se clasează pe locul al 14-
lea la nivel mondial.[382]