EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Lucian Blaga

 perioada interbelică
 artă poetică filozofică modernă
 poezie lirică
 lirism subiectiv

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” aşezată în deschiderea volumului de debut al lui
Lucian Blaga, „Poemele luminii” se defineşte ca „ars poetica” modernă şi anticipează concepţia
metafizică pe care autorul o va detalia în lucrări filozofice 15 ani mai târziu.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o meditaţie filozofică, având profunde accente lirice,
o confesiune elegiacă pe tema cunoaşterii, care poate fi paradisiacă, misterul fiind parţial redus cu
ajutorul logicii, al intelectului, al raţiunii şi luciferică, ce potenţează misterul, îl revelează prin trăirile
interioare, prin imaginaţia şi starea poetică.
Modernismul poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este susţinut şi de structura
compoziţională a textului liric în trei secvenţe poetice corespunzând motivelor lirice, care sugerează
cele două tipuri de cunoaştere: luciferică şi paradisiacă, aflate în relaţie de opoziţie şi de recurenţă.
Observăm utilizarea versului liber şi scrierea poeziei prin tehnica ingambamentului.  Ingambamentul
este o tehnică modernă de scriere a poeziei, care constă în scrierea cu majusculă doar a versului care
începe o nouă idee poetică
Tema exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă la el din iubire, prin
iubire şi prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează nu atât diferenţa filozofică între raţional şi
iraţional, cât relaţiile de opoziţie dintre gândirea logică şi gândirea poetică. Ideea lirică exprimă în mod
direct concepţia despre potenţarea misterelor lumii şi cunoaşterea universului prin iubire, atitudine
revelatorie care defineşte specificul metafizicii blagiene.
Titlul poeziei este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice, exprimând
crezul că datoria poetului este să potenţeze misterele universului, şi nu să le descifreze, să le reducă,
accentul punându-se pe confesiunea lirică. Reiterarea titlului, ca prim vers al poeziei, reprezintă
incipitul.
Prima secvenţă poetică defineşte concepţia filozofică privind cunoaşterea luciferică prin verbele la
persoana I şi la prezentul gnomic care resping ferm agresivitatea titudinii de lămurire a misterelor lumii
– „nu strivesc”, „nu ucid cu mintea/ tainele ce le-ntâlnesc/ în calea mea”.
În ultimul vers al secvenţei se revelează, prin enumeraţie, simboluri esenţializate ale misterelor
universului: natura înconjurătoare, viaţa, existenţa însăşi a universului („flori”); perceperea extaziantă,
simţirea şi emoţia umană („ochii” sunt oglinda sufletului); comunicare prin cuvânt şi iubirea prin sărut
(„buze”), iar moartea ca o componentă structurală a existenţei duale şi ciclice (viaţă-moarte), care la
Blaga nu este sfârşitul dramatic, ci constituie „marea trecere” într-o lume supeioară („morminte”).
Următoare secvenţă lirică exprimă noţiunea filozofică de cunoaştere paradisiacă. „Lumina altora”
este cunoaşterea de care eul liric se detaşează cu fermitate, violenţa verbului „sugrumă” fiind sugestivă
pentru consecinţele pe care le-ar avea lămurirea misterelor şi ar distruge „vraja nepătrunsului ascuns/ în
adâncimi de întuneric”.
 În relaţie de opoziţie cu acest tip de cunoaştere este atitudinea eului liric relevată prin conjuncţia
adversativă „dar”, repetiţia pronumelui de persoana I singular („eu”) şi mai ales opoziţia dintre „lumina
altora” şi „lumina mea”, din care reies conceptele cunoaştere paradisiacă şi cunoaşterea luciferică.
Pentru valenţa persuasivă a acestei concepţii, eul liric apelează la comparaţia cu astrul nopţii,
„luna”, ale cărei raze albe plăsmuiesc difuz contururi tainice, misterioase:”şi întocmai cum cu razele ei
albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii”.
Secvenţa poetică următoare revine la definirea cunoaşterii luciferice, proprie afectivităţii
sinelui poetic, care-şi decelează concepţia despre ocrotirea şi potenţarea misterelor lumii:”aşa
îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ şi tot ce-i ne-nţeles/ se schimbă în ne-
nţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei”. Marca morfosintactică a verbului/ pronumelui la persoana I
singular – „îmbogăţesc”, „eu” – accentuează atitudinea sensibilă, iubitoare de perfecţiune a eului liric.
Finalul poeziei se constituie într-o concluzie ideatică, de factură filozofică, eul liric
argumentează din nou atitudinea de adâncire şi de afecţiune pentru misterele lumii, prin reluarea
ultimului vers al primei strofe:”Căci eu iubesc şi ochi, şi flori, şi buze, şi morminte”.
De altfel, ideea filozofică centrală a discursului liric – cunoaşterea înseamnă iubire – se poate
restrânge la începutul şi finalul poeziei:”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (...) căci eu iubesc şi
flori, şi ochi, şi buze, şi morminte”.
Sugestia modernă atextului lirică este susţinută, în principal, prin conceptul „mister” decelat
printr-o varietate de metafore revelatorii:”corola de minuni”, „tainele”, „flori”.
Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin opoziţia negativ/ afirmativ a
verbelor la persoana I singular şi la prezentul gnomic, mărci care revelează prezenţa eului liric, adept al
cunoaşterii luciferice: „nu strivesc”, „nu ucid”, „întâlnesc”.
Ineditul modern este realizat prin aspectul versificaţiei, Blaga cultivând versul liber, cu metrica
variabilă şi ritmul interior determinate de gândirea sa profund metafizică.
În concluzie poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o „ars poetica”,
în care lirismul subiectiv se manifestă în spirit modern.