TESTAMENT

de Tudor Arghezi
 perioada interbelică
 artă poetică modernă
 poezie lirică
 lirism subiectiv

Poezia „Testament”de Tudor Arghezi, situată în deschiderea volumului de debut, „Cuvinte

potrivite”, reflectă lirismul subiectiv şi constituie cea mai cunoscută artă poetică din lirica
românească.
În spirit modern, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artitică
specific argheziană prin atotputernicia cuvântului, ca forţă creatoare a sensibilităţii lirice, prin
funcţia expresivă şi estetică a revalorificării limbajului artistic.
Lirismul subiectiv se manifestă prin prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale
reprezentate de verbele la persoana I („voi lăsa”, „să schimbăm”), mărcile lexico-gramaticale ale
adresării directe, pronume şi verbe la persoana a II-a („să urci”, „-ţi”) şi prin vocativul „fiule”.
Modernismul poeziei „Testament” este argumentat prin structura compoziţională, cele
şase strofe inegale constituite în secveţe lirice, în care poetul îşi exprimă în mod direct concepţia
sa despre cuvânt, poezie şi creaţie artistică.
Titlul „Testament” este sugestiv pentru ideea fundamentală a poeziei, aceea a relaţiei
speirituale dintre generaţii şi a responsabilităţii urmaşilor faţă de mesajul primit de la străbuni. În
sens denotativ, poezia este un „act oficial”, un document prin care lasă moştenire averea sa,
opera literară: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte”.
Tema exprimă concepţia despre artă a lui Arghezi, definind pragmatic întreaga sa operă
lirică, în care cuvântul este atotputernic.
Incipitul atestă lirismul subiectiv, fiind reprezentat de adresarea directă prin forma negativă
a verbului la persoana a II-a singular, având rolul de a accentua valoarea deosebită a moştenirii,
opera literară, bunul cel mai de preţ al oricărui poet: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/
Decât un nume adunat pe-o carte”.
Prima strofă continuă cu ideea că produsul literar se fundamentează pe acumularea
spirituală moştenită „de la străbunii mei” şi realizată cu mult efort: „Prin râpi şi gropi adânci/
Suite de bătrânii mei pe brânci”. Preluarea tradiţiei străvechi şi a operei înfăptuite de strămoşi
constituie o treaptă în evoluţia omenirii, simbolizată prin vocativul „fiule”, o adresare directă ce
dă poeziei un ton familiar: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
În următoarea secvenţă, ca mesager al trudei şi al durerii străbunilor, poetul aşaza „cartea” la
căpătâiul civilizaţiei, asemuind-o cu Biblia: „Aşaz-o cu credinţă căpătâi,/ Ea e hrisovul vostru cel
dintâi”.
Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi
„brazda”, omenirea progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca să
schimbăm acum, întâia oară,/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară”.
Cuvântul este omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească, să aline sau să ocărască:
„Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”. Cuvântul are filon
divin, este dat de la Dumnezeu, eul liric făcând trimitere la Biblie, unde se spune că „la-nceput a
fost cuvântul”, iar generaţiile viitoare au datoria de a-l păatra şi de a-l înălţa:”Am luat cenuşa
morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră/ Hotar înalt, cu două lumi pe poale, /
Păzind în piscul datoriei tale”.
 Menirea poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, metaforizată prin „vioară”, durerile
neamului românesc, imaginea grotescă a stăpânului jucând „ca un ţap înjunghiat” fiind subliniată
de ideea biciului răbdat întors în cuvinte, ca simbol al izbăvirii şi pedepsirii celor ce au provocat
suferinţele (estetica urâtului): „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.
Ultima strofă defineşte opera literară ca uniune armonioasă între har - talent - inspiraţie şi
trudă – efort, condiţie imuabilă a cuvântului scris şi „trimis în lume”.
Poetul se consideră robul cititorului, care este „Domnul”, el creează o operă care să fie citită
de urmaşi, e cel care trudeşte din greu pentru a convinge cititorul să fie conştient şi responsabil
de îndatorirea ce-i revine în evoluţia civilizaţiei spirituale a omenirii:”Robul a scris-o, Domnul o
citeşte”.
Finalul poeziei accentuează ideea că opera literară este rodul tradiţiei strămoşeşti, pe care
poetul, la rândul său, o lasă moştenire urmaşilor, aşa cum şi el a preluat-o şi a înfrumuseţat-o, a
îmbogăţit-o, a înălţat-o: „Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mâni bunilor mei!”
Sugestia textului liric este susţinută de estetica urâtului prin elemente de compoziţie, între
care, relaţiile de opoziţie sunt definite de sintagmele poetice ilustrative pentru reluarea
cuvântului:”graiul lor cu îndemnuri pentru vite”/ „am ivit cuvinte potrivite”, „zdrenţe”/
„mucegaiuri şi noroi”.
Expresivitatea poeziei este realizată la nivel nivel morfosintactic prin topica inversată:”Şi
dând în vârf, ca un ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii întregi”.Verbele aflate la prezentul
gnomic permanentizează activitatea creatoare şi responsabilitatea pe care o au generaţiile care se
succed ca moştenitori în evoluţia spirituală a omenirii, prin creaţia artistică, ideea care
argumentează caracterul testamentar, pragmatic al poeziei.
Prozodia modernă este susţinută de versurile cu metrică şi ritm variabile, de lexicul abrupt,
colţuros.
În concluzie, poezia aparţine direcţiei moderniste fiindcă impune forme noi în planul creaţiei
artistice, adânceşte lirismul, ambiguizează limbajul, construieşte metafore inedite potrivit
esteticii noi, prin care elementele urâtului se transformă în frumos -estetica urâtului.