ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE,

ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de CAMIL PETRESCU

1.  ROMANUL SUBIECTIV / DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ

             Romanul este opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai
multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.

Trăsăturile romanului subiectiv:

o îşi propune să prezinte lumea prin intermediul conştiinţei, realizând o imagine parţială a
acesteia ;
o universul fictiv se concentrează asupra evenimentelor din planul conştiinţei ;
o conflictul principal este interior, trăirile, interpretările evenimentelor sunt mai importante
decât întâmplărle concrete ;
o construcţia subiectului nu mai respectă ordinea cronologică, producându-se dilatări sau
comprimări ale timpului, trecându-se dintr-un plan în altul ;
o pentru sublinierea autenticităţii se inserează în text scrisori, articole de ziar, pagini de
jurnal, relatări ;
o acţiunea nu se mai desfăşoară după o cauzalitate prestabilită, evoluţia evenimentelor
neputând fi anticipată ;
o personajul este o individualitate complexă a cărei evoluţie nu poate fi prevăzută pentru că
el are îndoilei, ezită, analizează ;
o naraţiunea se face la persoana I, discursul fiind structurat în funcţie de
subiectivitateanaratorului personaj ;
o timpul este prezent şi subiectiv .

2.  AUTENTICITATEA ÎN ROMANUL ULTIMA NOAPTE DE

DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI
             Prin cele două romane ale sale, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)
şi Patul lui Procust (1933), Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare
cu literatura universală. Primul lucru care a făcut din Camil Petrescu un precursor al „noului
roman” a fost ideea de autenticitate, dezvoltată în celebrul eseu Noua structură şi opera lui
Marcel Proust, în care teoretizează romanul modern, de tip proustian, şi respinge romanul de tip
tradiţional, în care naratorul este omniprezent şi omiscient. Acest concept literar este caracteristic
prozei moderne subiective şi defineşte încercarea de redare cât mai fidelă a trăirilor interioare ale
personajului. Camil Petrescu consideră că este imposibil să cunoşti altceva decât ce se petrece în
propria conştiinţă şi prin urmare un adevărat scriitor ar trebui să scrie doar despre ceea ce cunoaşte
 foarte bine, şi doar la persoana I: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot
povesti... Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic... Din mine însumi,
eu nu pot ieşi... Orice aş face nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imgini.
Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.”

             Punându-se accentul pe autenticitate, se schimbă şi scopul literaturii: aceasta nu este scrisă
pentru a delecta ci pentru a aduce revelaţia unei realităţi. Din această perspectivă, autentic trebuie
înţeles, înainte de orice, ca opus la „fals”. Literatura este recunoscută ca o producătoare de
reprezentări artificiale, imaginare. Pe parcursul textului, Camil Petrescu subliniază diferenţa dintre
scrierea sa şi literatura în general, între faptul trăit cu adevărat şi ficţiune. Personajul-narator
califică drept „falsă” o întreagă literatură de război care modifica intenţionat evenimentele pentru
a sublinia eroismul soldaţilor români şi dorinţa lor de a muri pentru patrie. În Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război accentul se mută pe faptul trăit, nu pe evenimentul propriu-zis.
Pe parcursul întregului roman urmărim trările lui Ştefan Gheorghidiu, personaj care împrumută
foarte multe trăsături ale autorului însuşi. S-a considerat chiar că a doua parte a romanului ar
reprezenta de fapt un text autobiografic. Într-adevăr Camil Petrescu a participat la primul război
mondial şi a avut un jurnal de front, dar acesta a fost adaptat la psihologia personajului. Spre
deosebire de autor, Gheorghidiu nu participă la război datorită patriotismului şi nu este mişcat de
aspiraţiile naţionale. El consideră că absenţa de pe front nu i-ar fi permis să traverseze o
experienţă definitivă”, condamnându-l să se simtă totdeauna inferior celor care au fost acolo.

             O altă modalitate prin care este subliniată senzaţia de autenticitate este inserarea în text a
faptelor banale, groteşti şi absurde, care intervin pe parcursul naraţiunii şi care fac să transpară
rolul hazardului şi imprimă succesiunii evenimentelor acea mişcare imprevizibilă proprie trăirii lor
reale. De asemenea, sunt inserate în text fragmente de jurnal, scrisori sau note de subsol
explicative. Unele întâmplări pot fi verificate în documentele vremii: bătăliile descrise au avut loc,
Maria Mănciulea, presupusa spioană este un personaj real şi, în plus, nu este exclus ca toate cele
relatate să i se fi întâmplat realmente lui Camil Petrescu şi să aparţină jurnalului său de front.
Acest lucru nu are însă o importanţă majoră.Cititorul nu este interesat dacă evenimentele s-au
petrecut în realitate, ci este surprins de faptul că, aşa cum sunt relatate, dau senzaţia de
autenticitate.

             Alături însă de elementele evident moderne există şi câteva de natură clasică,acestea nu
influenţează însă încadrarea romanului în modernitate. Prin intermediul personajului se realizează
şi o prezentare a societăţii contemporane scriitorului, dar şi o tipologie. Într-o societate în care
important este să fii „monden” se disting personaje ca Tache Gheorghidiu, prototipul arivistului şi
parvenitului şi Nae Gheorghidiu, politicianul arivist fără scrupule. Prin intermediul lui Nae
Gheorghidiu suntem introduşi în viaţa politică a timpului, în care indivizi fără personalitate, dar
„cu spirit” iau hotărâri importante cum ar fi intrarea României în război.

3.  ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE

DE RĂZBOI
             Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este scris la persoana I, sub
forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Preocuparea pentru epicul
propriu-zis există, deşi în roman predomină analiza. Numai că evenimentele sunt de fiecare dată
filtrate estetic prin conştiinţă. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativă fiind
subiectivă şi unică. Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui narator implicat, planul
naratorului identificându-se cu cel al personajului. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al
personajului care mediază înte cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele
tot atâta cât ştie şi personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă
autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate,
analizate. Prin monolog interior, Ştefan Gheorghidiu analizează, alternând sau interferând,
aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri
umane, relaţii cu alţii).

             Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două experienţe
fundamentale, iubirea şi războiul, pe care le analizează în încercarea de a găsi semnificaţia
profundă a existenţei sale. Romanul este structurat în două părţi, precizate încă din titlu: prima
parte este reprezentată de „ultima noapte de dragoste”, iar a doua de „întâia noapte de război”.
Prima parte prezintă drama iubirii, iar a doua drama războiului. Dacă prima parte este o scriere pur
ficţională, a doua parte se bazează pe experienţele reale ale scriitorului care a participat la luptele
din primul război mondial. Unii critici au considerat că de fapt ar trebui să fie două romane
distincte, dar unitatea lor nu poate fi contestată. Cele două părţi nu pot fi separate, omogenitatea
lor este dată de psihologia personajului-narator, Ştefan Gheorghidiu.

             Acţiunea romanului începe sub semnul războiului. În incipitul romanului, autorul se
foloseşte de un artificiu compoziţional deoarece acţiunea primului capitol, intitulat La Piatra
Craiului în munte,este posterioară întâmplărilor relatate în celelalte capitole din prima parte.
Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale ale discursului narativ: timpul narării /
cronologic (prezentul frontului, războiul) şi timpul narat / psihologic (trecutul poveştii de
iubire). În primăvara anului 1916, Ştefan Gheorghidiu se află concentrat undeva la graniţă,
deasupra Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor se porneşte o discuţie despre căsătorie şi
dragoste, despre un ofiţer care îşi ucide soţia adulterină şi este achitat la proces. Este prima scenă
memorabilă a romanului în care Gheorghidiu îşi exprimă concepţia despre iubire. Această discuţie
declanşează memoria afectivă a personajului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi
jumătate de căsnice cu Ela. Personajul vrea neapărat să meargă la Câmpulung să-şi vadă soţia şi de
aici prima serie de fapte se întrerupe.

             Cel de-al doilea capitol, intitulat Diagonalele unei moşteniri, debutează abrupt cu
următoare frază care constituie şi intriga romanului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o
colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală.” Urmează o lungă poveste de dragoste şi
gelozie. Gheorghidiu, pe atunci student la Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la
Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea lui se naşte la început din duioşie: „Iubeşti mai întâi
din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar apoi
mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe care o
avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai
frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Personajul este
în căutarea iubirii absolute pe care crede că a găsit-o prin soţia lui, Ela. După căsătorie, cei doi soţi
trăiesc modest, dar sunt fericiţi. O moştenire nesperată le permite să frecventeze cercurile
mondene, dar în acelaşi timp le strică relaţia. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care lui
Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii
vulgare.” Mai mult, spre deosebire de soţul ei, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut
social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei
moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobeşti. În timpul acestei excursii, se pare că
Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va
deveni mai târziu amant. Gheorghidiu începe să fie torturat de gelozie, iar cuplul se destramă.
După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Vrând să afle dacă este sau nu înşelat, eroul îşi
pune întrebări şi mai ales interpretează. La un moment dat, fiecare nouă probă aruncă o altă lumină
asupra vieţii şi dramei sale, încât aceeaşi întâmplare capătă mereu alte semnificaţii, opuse chiar, în
funcţie de ultima certitudine. De câteva ori în romanul geloziei, se revine la problema războiului
prin prezentarea unei şedinţe de parlament sau atunci când, într-un compartiment de tren, avocatul
Predescu din Piteşti vorbeşte despre vitejia legendară a soldatului român. În finalul primei părţi se
revine la acţiunea de pe front: înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permise, ca să
verifice dacă soţia lui îl înşeală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.

             Partea a doua demitizează imaginea războiului văzut ca un catalizator de energii, de care
presa vremii abuzase atât de mult. Frontul înseamnă de fapt haos, măsuri absurde, învălmăşeală şi
dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unităţi sunt aleatorii,
nimeni nu ştie cu claritate ce trebuie să facă. Fiecare soldat acţiona mai mult de unul singur,
apărându-şi mecanic viaţa şi neavând nicio dorinţă de a muri pentru patrie. Din cauza informaţiilor
eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor batalioane. Iar la confruntarea cu
inamicul se adaugă frigul şi ploaia. Operaţiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar. Ştefan
Gheorghidiu şi unitatea lui pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi
Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, şi
se îndreaptă spre Sibiu.

             Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de

celelalte aspecte ale existenţei sale, ale trecutului său: „Atât de mare e depărtarea de cele
întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi... De soţia
mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare
din copilărie.” Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul războiului şi
tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de
spaima de moarte, care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi automatismul: „Nu mai e
nimic omenesc în noi.” Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.

             Romanul se încheie odată cu epuizarea experienţei războiului. Finalul romanului este
elocvent pentru transformarea psihologică a personajului: Ştefan Gheorghidiu vine acasă într-o
permisie şi-i dăruieşte nevestei casele de la Constanţa, cu tot ce este în ele: „I-am scris că îi las
absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică
tot trecutul.”
4.  ŞTEFAN GHEORGHIDIU – DRAMA
INTELECTUALULUI
             Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, şi în acelaşi timp personajul-
narator, reprezintă tipul intelectualului lucid. Drama personajului este de natură intelectuală
deoarece el este, în primul rând, un pasionat al adevărului, al certitudinii, al absolutului. El trăieşte
două experienţe fundamentale, care sunt prezentate prin intermediul conştiinţei: iubirea şi
războiul. Ştefan Gheorghidiu este un tânăr intelectual, abolvent al Facultăţii de Filozofie, însurat
cu o colegă de la Universitate, studentă la Litere, pe nume Ela. Drama iubirii este prezentată încă
de la început când peronajul asistă la o discuţie la popotă despre un ofiţer care şi-a ucis soţia
adulterină şi totuşi a fost achitat. Această scenă oferă o primă imagine a personajului-narator. Prin
intermediul reacţiei sale ne sunt prezentate câteva dintre frământările interioare ale lui
Gheorghidiu şi câteva dintre ideile sale: vede iubirea ca pe un tot, o unitate pe viaţă în care cei doi
„au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. În momentul în care personajul trăieşte
această dramă, se oferă cititorului o retrospectivă a întregii poveşti.

             Gheorghidiu este filozof, un spirit lucid care analizează totul, interpretează totul, fiecare
gest al soţiei este un chin pentru el, este interpretat ca un gest de trădare. Personajul suferă mai
ales pentru că nu poate avea iubirea absolută pe care şi-a dorit-o şi care ar trebui să fie o
modalitate de cunoaştere. De asemenea, suferă pentru că nu are certitudinea. Personajul-narator
crezuse că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic: aşa ca
eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi
aveam să pierim la fel amândoi.” Dar aspiraţia pentru iubirea absolută coexistă cu faptul că acest
sentiment reprezintă pentru el un proces de autosugestie. Iubirea lui se naşte la început din duioşie:
„Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face
fericită”, dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că
admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una
dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”
Tot din orgoliu Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul tipar de idealitate, ceea
ce favorizează eşecul. Datorită perspectivei unice cititorul nu ştie clar dacă Ela îşi înşeală sau nu
soţul. Se sugerează că Ela se schimbă datorită moştenirii, dar poate că aşa a fost dintotdeauna, dar
trăsăturile ei ies la iveală odată cu obţinerea unei situaţii materiale. Pentru că există doar
perspectiva lui, se pune problema dacă nu cumva femeia se schimbă doar în ochii soţului gelos.

             În capitolul Diagonalele unui testament, personajul dă dovadă de alte calităţi, cum ar fi
tăria de caracter, indiferenţa faţă de partea materială a existenţei, dar şi onestitateaşi
inteligenţa, calităţi care îl determină pe unchiul Tache să îi lase o mare parte din avere.În ziua în
care se duce împreună cu mama şi surorile lui la masă la unchiul Tache, Nae Gheorghidiu îi
reproşează lui Ştefan căsătoria din dragoste cu o fată săracă, ca şi a tatălui său mort, pe care în plus
îl acuză de a nu fi lăsat fiului nicio moştenire. În încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan expune
motivele pentru care nu s-a însurat pentru avere, aşa cum a făcut unchiul lui: „De cele mai multe
ori, părintele, care lasă avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz
mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru
averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibiă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei
milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice,
un bloc.” Impresionat de izbucnirea lui Ştefan, unchiul Tache îi lasă cea mai mare parte a
moştenirii, spre surprinderea celorlalţi membrii ai familiei care îl vedeau ca un inadaptat. Nae
Gheorghidiu îl caracterizează direct: „N-ai spirit practic... Ai să-ţi pierzi averea [...]. Cu filozofia
dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio
brânză. Eu sunt mai deştept decât ei când vine vorba de parale.” Dezgustat de reacţia familiei
care îi intentează proces, inclusiv mama şi surorile lui, Ştefan cedează o parte din avere, dar se
simte tot mai izolat de lumea meschină şi egoistă în mijlocul căreia trăieşte, mai ales că îşi dă
seama că nici femeia iubită nu-l înţelege: „Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici
femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu
îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi
pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să loveşti aprig cu coatele. Am ştiut mai târziu că aveam o
reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul cu care îmi apăram părerile, din
intoleranţa mea intelectuală, în sfârşit.”

             Primirea moştenirii are efecte şiîntr-un plan mult mai profund, deoarece generează criza
matrimonială. Dintr-un orgoliu exagerat refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se pare
sub demnitatea lui de intelectual să-şi schimbe garderoba şi să adopte comportamentul superficial
al dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela. De aceea nici nu întreprinde nimic pentru a recâştiga
preţuirea pierdută a soţiei. Gheorghidiu descoperă realativitatea sentimentului de iubire şi îşi dă
seama de eşecul pe acest plan. În acelaşi timp, recunoaşte că suferinţa sa se datorează
evenimentelor banale, micilor gesturi ale Elei. Singurele care contează sunt evenimentele din
conştiinţa sa, personjul fiind conştient că îşi agravează suferinţa prin exagerarea anumitor fapte. El
trăieşte iubirea în mod raţional, intelectual şi se raportează mereu la absolut.

             Cu ocazia excursiei la Odobeşti gelozia sa este amplificată, este momentul în care îşi dă
seama că nu poate obţine cunoaşterea prin intermediul iubirii pentru soţia sa. Mici incidente,
gesturi fără importanţă poate, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se amplfică în
conştiinţa personajului. Nevoia de absolut îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările, de unde
suferinţa: „Câtă luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă.”
Fiind un personaj lucid, nu face doar o analiză a lumii exterioare, ci şi a propriilor sentimente, dar
şi a psihlogiei feminine. Femeile îi apar ca nişte fiinţe schimbătoare, capricioase, care uită de orice
morală când este vorba de a-şi satisface dorinţele. Această constatare o face când observă reacţiile
de tristeţe sau bucurie ale Elei în legătură cu prezenţa sau absenţa domnului G, pe care nu se
sfieşte să le ascundă. Sentimentele lui sunt analizate cu intensitate, elocvent fiind episodul când
doreşte să dezerteze pentru a-i ucide pe cei doi amanţi. În drama iubirii, greşeala este şi a lui: o
aşează pe Ela pe un piedestal şi apoi este dezamăgit că ea nu reprezintă femeia ideală la care
visase. Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura,
împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului. Despărţirea de Ela, pierderea acestei iubiri pe
care el o credea absolută, echivalează cu pierderea unei părţi din personalitate, care va fi
recuperată parţial prin experienţa războiului.

             În ceea ce priveşte relaţia lui Gheorghidiu cu familia şi cu societatea, se observă că este un
inadaptat. Incompatibilitatea dintre el şi familie / societate reiese cel mai bine din capitolul în
care primeşte moştenirea. Intelectual veritabil, opusul omului deştept şi „cu spirit” reprezentat de
unchiul său, Gheorghidiu nu este interesat de partea materială a existenţei. După cum constată şi
el, luptă cu mai multă îndârjire pentru o idee în conferinţele de filozofie, decât pentru moştenire.
Societatea îl respinge la rândul ei: colegii îi apreciază inteligenţa, dar îl ocolesc, rudele sale îi
ironizează pasiunea pentru filozofie, prietenii mondeni nu îi înţeleg gelozia şi frământările. Una
dintre doamnele din societatea bună a Bucureştiului îl acuză de prea multă luciditate, iar mai târziu
chiar şi soldaţii de pe front îl vor ocoli, chiar dacă îi apreciază curajul.

             Nici personajul nu apreciază lumea care îl înconjoară şi nu face mari eforturi să se
integreze. Lumea lui Tache şi Nae Gheorghidiu este una brutală în ochii intelectualului. El opune
inteligenţei instinctuale care se află în scopul supravieţuirii, inteligenţa veritabilă care urmăreşte
cunoaşterea absolută. Este considerat un inadaptat atât în plan sentimental, cât şi în plan social.
Societatea avidă îl dezamăgeşte, aşa cum îl dezamăgise şi femeia iubită, motiv pentru care putem
vorbi de o dramă a omului superior.

             O ultimă încercare de a junge la acea cunoaştere absolută este participarea la război. Deşi
ar fi putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, aşa cum face Nae Gheorghidiu,
Ştefan se înrolează voluntară din din dorinţa de a trăi această experienţă existenţială şi ca act
moralmente necesar: „N-aş vrea să existe pe lume o expereienţă definitivă, ca aceea pe care o voi
face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de
mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru
mine o limitare.” Nu se înrolează din patriotism, ci din orgoliu, din dorinţa de a nu se simţi
inferior. La fel ca şi în cazul iubirii, Gheorghidiu analizează cu luciditate războiul nu pentru a
sublinia eroismul ci absurditatea acestuia. El polemizează cu imaginea războiului din cărţile de
literatură sau din articolele din ziarele vremii, deoarece aceasta nu corespunde cu realitatea.
Luptele nu sunt împărţite în mari şi mici decât în funcţie de numărul celor care au murit. Pentru
ofiţerul german aflat pe patul de moarte lupta din acea zi a fost cea mai mare pentru că este cea
care îi va aduce sfârşitul. Războiul este unul haotic, prost organizat în care soldaţii mor fără acel
sentiment patriotic descris în cărţi ci cu regret, disperare şi resemnare.

             Dacă în prima parte eroul realizează o demitizare a războiului, în a doua parte este vorba
despre o demitizare a războiului: se prezintă soldaţi îngroziţi că vor muri, care nu înţeleg
semnificaţia deciziilor luate de putere, ei ştiu doar că vor muri şi încearcă să-şi apere viaţa. De pe
scena istoriei războiul se mută pe aceea a conştinţei individului pentru care viaţa sa este mai
importantă decât războiul. Pentru Gheorghidiu, războiul este o modalitate de a-şi verifica
personalitatea, îşi analizează reacţiile pe câmpul de luptă. Confruntat cu situaţii-limită, se
autoanalizează lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi
va sfâşia trupul.” Adevărata „dramă” a războiului este tot de natură interioară, psihologică.
Războiul reprezintă experienţa finală care îi va arăta lipsa de importanţă a problemei din dragoste.
Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl
legase de Ela. Finalul romanului prezintă sfârşitul dramei personale, a iubirii. Obosit, Ştefan îşi
priveşte acum soţia „cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”,iar ruptura este de data aceasta
definitivă. Personajul ia decizia de a-i lăsa toată averea Elei, adică tot trecutul care acum nu mai
are importanţă: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la
lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Astfel, drama războiului anulează drama iubirii.
În privinţa dramei colective, se poate vorbi despre un final deschis, deoarece Gheorghidiu se
întoarce pe front, fără a mai afla în ce fel îşi manifestă respingerea faţă de absurditatea războiului.
             Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat
mai ales prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi,
atitudini şi relaţiile cu celelalte personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea, dar şi
procedee specifice prozei moderne: autoanaliza lucidă, introspecţia, monologul interior, fluxul
conştiinţei.